52049369 Spete Cedo Vol II

1

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă____________________________________________________________________________________

HOTĂRÂRI ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Culegere selectivă

Volumul III

Chişinău2006

2

LAWLESS contra IRLANDEI____________________________________________________________________________________

CZU 341.231.14(094)C 95

Editarea şi publicarea acestei lucrări a fost posibilă datorită unei contribuţii generoase din partea Elveţiei şi fondurilor comune ale Consiliului Europei şi Comisiei europene

Colegiul redacţional:

Lilia Snegureac, Svetlana Ungureanu, Natalia Trepăduş, Rodica Secrieru;Diana Sârcu (red. juridică); Anton Stogu (lector)

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Curtea Europeană a drepturilor omului: Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culeg. selectivă: [În 3 vol.] - Ch.: Balacron, 2006. - ISBN 978-9975-78-105-3

Vol. 3 – 2006. – 354 p. – ISBN 978-9975-100-05-8 (Vol. 3)1000 ex.

1. Dreptul Omului. 2. Curtea Europeană

341.231.14(094)

© Consiliul Europei, 2006 © Comisia europeană, 2006 © Biroul de Informare al Consiliului

Europei în Moldova, 2006

Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica MoldovaStr. 31 August, 78 «A», birou 23, 2012 Chişinău

Tel/fax : 373 22 24 10 96e-mail: [email protected]

ISBN 978-9975-78-105-3 (general) Imprimat în Republica Moldova, 2006 978-9975-100-05-8 (Vol. 3) Se distribuie gratuit

3


CUPRINS

Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei (art. 6-1; 9; 11; 13; 14+9; 34; 41) ..................................................................................................5Amihalachioaie contra Moldovei (art. 10; 10-2; 41) ......................................37Prodan contra Moldovei (art. 6-1; 34; 35-1; 41; P1-1) ...................................57Luntre şi alţii contra Moldovei (art. 6-1; 29-3; 41; P1-1) ...............................81Pasteli şi alţii contra Moldovei (art. 6-1; 29-3; 41; P1-1)...............................91Sârbu şi alţii contra Moldovei (art. 6-1; 10; 29-3; 41; P1-1) ..........................99Bocancea şi alţii contra Moldovei (art. 6-1; 14; 29-3; 41; P1-1) .................107Ilaşcu şi alţii contra Moldovei şi Rusiei (art. 1; 2; 3; 5-1-a; 6; 8;30; 34; 36; 38-1-a; 41; 46; P1-1) ......................................................................117Croitoru contra Moldovei (art. 6-1; 29-3; 41; P1-1) .....................................255Ţîmbal contra Moldovei (art. 6-1; 29-3; 41; P1-1) .......................................263Busuioc contra Moldovei (art. 10; 10-2; 41) ................................................271Popov contra Moldovei (art. 3; 6-1; 29-3; 35-1; 35-3; 41; P1-1) ..................291Ziliberberg contra Moldovei (art. 6-1; 41)....................................................315Meriakri contra Moldovei (art. 8; 37-1-c) .....................................................329Roşca contra Moldovei (art. 6-1; 34; 41; P1-1) ............................................337

Dumbrăveanu contra Moldovei (art. 6-1; 41; P1-1).................................... 347

4


5


MITROPOLIA BASARABIEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI1

(Cererea nr. 45701/99)

HOTĂRÂRE2

13 decembrie 2001

În cauza Biserica Mitropoliei Basarabiei şi alţii contra Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţiunea Întâi, întrunită în cadrul unei camere compusă din:

Dnele E.Palm, preşedinte, W.Thomassen, Dnii L.Ferrari Bravo, C.Bîrsan, J.Casadeval, B.Zupancic, T.Panţîru, judecători,

şi domnul M.O`Boyle, grefi erul secţiunii,

După deliberare în camera de consiliu din data de 2 octombrie şi 5 decembrie 2001,

adoptă la data din urmă hotărârea următoare:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afl ă cererea nr. 45701/99, îndreptată contra Republicii Moldova prin care Mitropolia Basarabiei (“Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiu-rilor”) şi 12 cetăţeni ai acestui Stat, domnii Petru Păduraru, Petru Buburuz, Vasile Petrache, Ioan Eşanu, Victor Rusu, Anatol Goncear, Valeriu Cernei, Gheorghe Ioniţa, Valeriu Matciac, Vlad Cubreacov, Anatol Telembici şi Alexandru Magola (“petiţionarii“),

1 Text publicat în Monitorul Ofi cial din: 10.07.2002. 2 Hotărârea a devenit defi nitivă la 27.03.2002.

6


au sesizat Comisia europeană a Drepturilor Omului (“Comisia“) la 3 iunie 1998, în temeiul fostului articol 25 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a liber-tăţilor fundamentale (“Convenţia“). Petiţionarul Vasile Petrache a decedat în toamna anului 1999.

2. Petiţionarii acuză în particular faptul că refuzul autorităţilor moldave de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei a adus atingere libertăţii lor la religie (conştiinţă) şi asociere şi că biserica reclamantă a fost victima unei discriminări de ordin religios.

3. Cererea a fost depusă la Curte la 1 noiembrie 1998, dată la care a intrat în vigoare Protocolul nr.11 al Convenţiei (articolul 5, § 2 al Protocolului 11).

4. Cererea a fost repartizată Secţiunii Întâi a Curţii (articolul 52 § 1 al Re-gulamentului). În cadrul acesteia, a fost constituită, conform articolului 26 § 1 al Regulamentului, camera având în sarcină examinarea cauzei (articolul 27 § 1 al Con-venţiei).

5. Prin decizia din 7 iunie 2001, camera a declarat cererea admisibilă. Ea a decis, de asemenea, să radieze de pe rol cererea în partea introdusă de reclamantul Vasile Petrache, în urma decesului acestuia.

6. Atât reclamanţii cât şi Guvernul, au depus observaţii în scris asupra fondului cauzei (articolul 59 § 2 al Regulamentului).

7. La 2 octombrie 2001, la Palatul Drepturilor Omului la Strasbourg, s-a desfă-şurat audienţa publică a cauzei (articolul 59 § 2 al Regulamentului).

Au compărut:

- pentru Guvern

Dnii I.Morei, Ministru al Justiţiei,

V.Pârlog, Director al Direcţiei Agent Guvernamental şi Relaţii Internaţionale al Ministerului Justiţiei, agent;

G.Armaşu, Director al Serviciului de Stat pentru problemele cultelor pe lângă Guvernul Republicii Moldova, consilier;

- pentru reclamanţi

Dnii J.W.Montgomery, avocat la baroul din Londra

A. Dos Santos, avocat la baroul din Londra, avocaţi.

Curtea a audiat declaraţiile dlor Morei şi Montgomery.

8. La 25 septembrie 2001, în conformitate cu articolul 61 § 3 al Regulamen-tului Curţii, preşedintele camerei a autorizat Mitropolia Moldovei să prezinte obser-vaţii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observaţii au fost primite la 10 septembrie 2001.

MITROPOLIA BASARABIEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI

7


ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

9. Prima petiţionară, Mitropolia Basarabiei (“Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor”), este o Biserică ortodoxă autonomă, având jurisdicţie canonică pe terito-riul Republicii Moldova. Ceilalţi petiţionari, cetăţeni ai Moldovei, membri ai Consiliului eparhial al bisericii petiţionare: Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei, domiciliat în mun. Chişinău; Petru Buburuz, protoiereu mitrofor, domiciliat în mun. Chişinău; Ioan Eşanu, protopop, domiciliat în or. Călăraşi; Victor Rusu, proto-pop, domiciliat în Lipnic, Ocniţa; Anatol Goncear, preot, domiciliat Zubreşti, Străşeni; Valeriu Cernei, preot, domiciliat Sloveanca, Sîngerei; Gheorghe Ioniţa, preot, domiciliat Crasnoarmeisc, Hînceşti; Valeriu Matciac, preot, domiciliat în Chişinău; Vlad Cubrea-cov, deputat în Parlamentul Republicii Moldova şi în Adunarea Parlamentară a Consi-liului Europei, domiciliat în Chişinău; Anatol Telembici, consilier, domiciliat în Chişinău; Alexandru Magola, şeful Cancelariei Mitropoliei Basarabiei, domiciliat în Chişinău.

A. Crearea Bisericii reclamante şi acţiunile întreprinse în vederea recunoaşterii ei

1. Crearea Mitropoliei Basarabiei

10. La 14 septembrie 1992, persoanele fi zice reclamante s-au asociat pentru a crea Biserica petiţionară, Mitropolia Basarabiei - Biserică ortodoxă autonomă locală. Conform statutului său, Mitropolia succeda, din punct de vedere canonic, Mitropolia Basarabiei care a existat până în 1944.

În luna decembrie 1992 ea a intrat sub jurisdicţia Patriarhiei de Bucureşti.

11. Mitropolia Basarabiei şi-a elaborat un statut care determina, printre altele, formarea şi administrarea organelor sale, pregătirea, recrutarea şi disciplina clerului său, distincţiile ecleziastice şi regulile privind bunurile sale. În preambulul statutului sunt defi nite principiile de organizare şi de funcţionare ale Bisericii petiţionare:

“Mitropolia Basarabiei este o Biserică ortodoxă autonomă locală din cadrul Patriarhiei Române. Titulatura ecleziastică tradiţională “Mitropolia Basarabiei” poartă un caracter istoric convenţional şi nu se afl ă în legătură cu realităţi politice din prezent sau din trecut. Mitropolia Basarabiei nu desfăşoară activităţi politice şi nici nu va duce pe viitor. Mitropolia Basarabiei activează pe teritoriul Republicii Moldova. Mitropolia Basarabiei are rangul de Exarhat al Plaiurilor şi la ea pot adera, în egală măsură, sub raport canonic, şi comunităţi din diaspora. Aderarea credincioşilor şi a comuni-tăţilor acestora este exclusiv benevolă.

În activitatea sa pe teritoriul Republicii Moldova, Mitropolia Basarabiei respectă legile acestui stat şi legislaţia internaţională în domeniul drepturilor omului. Comunităţile din diaspora, care au aderat canonic la Mitropolia Basarabiei, întreţin cu autorităţile Statelor respective raporturi în respectul legislaţiei acestor State şi a dispoziţiilor internaţionale în materie. Mitropolia Basarabiei colabo-rează cu autorităţile Statului în domeniul culturii, învăţământului şi asistenţei sociale. Mitropolia Basarabiei nu ridică pretenţii de ordin patrimonial sau de alt ordin asupra altor Biserici sau asociaţii religioase. Mitropolia Basarabiei întreţine relaţii ecumenice cu alte Biserici şi mişcări religioase şi consideră dialogul frăţesc drept unica formă de relaţii pe plan interbisericesc.

Deservenţii Mitropoliei Basarabiei care activează pe teritoriul Republicii Moldova sunt cetăţeni ai acestui Stat. Invitarea cetăţenilor altor state, în scopul exercitării unei activităţi religioase în Mol-dova, precum şi delegarea în străinătate a cetăţenilor Republicii Moldova în acelaşi scop, va fi efectuată în conformitate cu legislaţia în vigoare.

8


Membrii Mitropoliei Basarabiei sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, care s-au asociat benevol pen-tru a practica în comun a credinţei lor religioase, conform convingerilor proprii, pe temeiul precepte-lor evanghelice, al canoanelor Sfi nţilor Apostoli, a Dreptului canonic ortodox şi al Sfăntului Obicei.

În toate comunităţile Mitropoliei Basarabiei din Republica Moldova, în cadrul tuturor serviciilor divi-ne, vor fi citite rugăciuni speciale (ectenii) pentru autorităţile şi instituţiile statului cu următorul cu-prins: “Încă ne mai rugăm pentru de Dumnezeu păzită ţara noastră Republica Moldova, Stăpânirea şi Oastea ei, ca o viaţă paşnică şi netulburată să trăim în toată curăţia şi cucernicia.”

12. În prezent, Mitropolia Basarabiei a format 117 comunităţi pe teritoriul Mol-dovei, trei comunităţi în Ucraina, una în Lituania, una în Letonia, două în Federaţia Rusă şi una în Estonia. Comunităţile din Letonia şi Lituania au fost recunoscute de către autorităţile acestor State, fi indu-le recunoscută şi personalitatea lor juridică.

Circa un milion de cetăţeni moldoveni sunt afi liaţi Bisericii reclamante, care cuprinde peste 160 de clerici.

Mitropolia Basarabiei este recunoscută de toate patriarhiile ortodoxe cu excep-ţia Patriarhiei Moscovei.

2. Acţiunile de ordin administrativ şi judiciar întreprinse în vederea recunoaşterii

13. În conformitate cu Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992 cu privire la culte, care cere ca toate cultele care funcţionează pe teritoriul Moldovei să fi e recunoscute prin decizia Guvernului, pe data de 8 octombrie 1992, biserica petiţionară a depus cererea de recunoaştere. Cererea sa a rămas fără răspuns.

14. Mitropolia Basarabiei şi-a reactualizat cererea la 25 ianuarie şi 8 februarie 1995. La o dată care nu a fost precizată, Serviciul de Stat pentru problemele cultelor pe lângă Guvern a respins aceste cereri.

15. La 8 august 1995, reclamantul Petru Păduraru, invocând articolul 235 al Codului de procedură civilă referitor la recursul judiciar în privinţa unui act al adminis-traţiei contrar unui drept recunoscut, reclamă Guvernul în faţa Judecătoriei de circum-scripţie a sectorului Buiucani din Chişinău. El a solicitat anularea deciziilor de refuz în recunoaştere. Judecata a satisfăcut cererea lui şi a emis la 12 septembrie 1995 o hotărâre, prin care se dispunea recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.

16. La 15 septembrie 1995, procurorul de Buiucani a introdus un recurs contra hotărârii Judecătoriei Buiucani din 12 septembrie 1995.

17. La 18 octombrie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârea din 12 septembrie 1995, pe motivul că judecătoria Buiucani nu era competentă să exami-neze cererea de recunoaştere a bisericii petiţionare.

18. Pe 13 martie 1996, biserica petiţionară a formulat Guvernului o nouă cerere de recunoaştere. Neprimind nici un răspuns, la data de 24 mai 1996, petiţionarii au depus o plângere împotriva guvernului moldav la judecătoria de sector din Chişinău, cerând recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. Prin decizia sa din 19 iulie 1996, instan-ţa sus-menţionată, a respins plângerea petiţionarilor

19. Pe data 20 august 1996, petiţionarii au depus o nouă cerere de recunoaş-tere, care a rămas, şi de data aceasta, fără răspuns.


9


20. Petiţionarii au atacat cu recurs hotărârea din 19 iulie 1996, sesizând Tri-bunalul municipiului Chişinău. Pe data de 21 mai 1997, această instanţă a emis o hotărâre prin care decizia judecătoriei a fost casată, iar plângerea petiţionarilor a fost acceptată.

21. Totuşi, în urma reformei sistemului judiciar moldav, dosarul a fost expediat la Curtea de Apel a Republicii, pentru o reexaminare a acestuia în fond.

22. La 4 martie 1997, petiţionarii au adresat guvernului moldav o nouă cerere de recunoaştere. Întrucât, această cerere nu a fost urmată de nici un răspuns din partea guvernului, petiţionarii la 4 iunie 1997 au depus o plăngere contra acestuia în faţa Curţii de Apel a Republicii, cerând ca Mitropolia Basarabiei să fi e recunoscută, invocând în sprijinul cererii lor dreptul la libertatea de conştiinţă şi la libertatea de asociere în scopul practicării cultului. Această acţiune a fost anexată la dosarul deja existent la această Curte.

23. În faţa Curţii de Apel, guvernul a declarat că este vorba despre un confl ict ecleziastic din sânul Bisericii Ortodoxe a Moldovei (în cele ce urmează, “Mitropolia Moldovei”), care nu ar putea fi soluţionat decât de către Bisericile Ortodoxe română şi rusă, şi că o eventuală recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei ar provoca confl icte în rândul enoriaşilor.

24. Curtea de Apel şi-a pronunţat hotărârea pe data de 19 august 1997. S-a subliniat mai întâi că articolul 31, paragrafele 1 şi 2, ale Constituţiei Moldovei garan-tează libertatea şi conştiinţa, care trebuie să se manifeste printr-un spirit de toleranţă şi de respect faţă de alţii. În plus la aceasta, cultele sunt libere şi pot să se organizeze conform statutelor lor, în condiţiile prevăzute de legislaţia Republicii. Curtea a mai subliniat că, începând cu 8 octombrie 1992, prima parte reclamantă a adresat Guver-nului mai multe cereri de recunoaştere, respectând astfel articolele 14 şi 15 ale Legii cu privire la culte, dar că Guvernul nu a răspuns la nici una din aceste cereri printr-o decizie guvernamentală. Curtea a mai amintit că, în scrisoarea sa din 19 iulie 1995, Primul-ministru a comunicat petiţionarilor că Guvernul nu poate să examineze cere-rea părţii reclamante, deoarece aceasta l-ar determina să intervină în activitatea Mi-tropoliei Moldovei. Curtea de Apel a remarcat că, lăsând fără nici un răspuns cererea petiţionarului, Guvernul a recunoscut totuşi, la 7 februarie 1993, Mitropolia Moldovei, eparhie în cadrul Patriarhiei Moscovei.

Curtea a respins argumentul Guvernului, conform căruia recunoaşterea Mitro-poliei Moldovei este sufi cientă pentru credincioşii ortodocşi şi a subliniat că noţiu-nea de cult nu se limitează doar la catolicism sau ortodoxism, dar se referă la toate confesiunile, cu manifestări diverse ale sentimentelor lor religioase, sau prin slăvirea unei divinităţi. Mai mult decât atât, Mitropolia Moldovei este dependentă, din punct de vedere canonic, de Patriarhia Moscovei, pe când petiţionarul este afi liat, din punct de vedere canonic, la Biserica Ortodoxă Română, şi deci la Patriarhia de Bucureşti.

Curtea a considerat că refuzul Guvernului de a recunoaşte Biserica petiţionară contravine legii cu privire la culte, articolul 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, articolul 5 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, la care Moldova este parte, care garantează libertatea religiei. Curtea a

10


mai remarcat că reprezentantul Guvernului a confi rmat că statutul părţii reclamante este în conformitate cu legislaţia internă şi, în consecinţă, a obligat Guvernul să recu-noască Mitropolia Basarabiei, prin aprobarea statutului acesteia.

25. Guvernul a atacat cu recurs această hotărâre, pe motiv că tribunalele nu au competenţa de a examina asemenea acţiuni.

26. Prin hotărârea sa din 9 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a anulat decizia din 19 august 1997 şi a respins acţiunea intentată de petiţionari pentru depăşirea termenilor de adresare în judecată şi pentru lipsă de temei.

Curtea a afi rmat că, în conformitate cu articolul 238 al Codului de procedură civilă, recursul împotriva unei decizii a Guvernului care prejudiciază drepturile unui justiţiabil poate fi formulat în decurs de o lună de la luarea deciziei de refuz de către Guvern, sau, în cazul lipsei vreunei reacţii din partea Guvernului, de la expirarea termenului de o lună după depunerea cererii. Curtea Supremă de Justiţie a remarcat că cererea petiţionarilor a fost adresată Guvernului la 4 martie 1997, iar recursul lor în justiţie datează din 4 iunie 1997. În baza acestor consideraţii, Curtea Supremă de Justiţie a califi cat acţiunea în justiţie a petiţionarilor ca fi ind prea tardivă (depăşirea termenilor legali).

Ea a subliniat că refuzul Guvernului de a accepta cererea petiţionarilor nu pre-judiciază libertatea lor de religie, aşa cum o garantează tratatele internaţionale şi, în particular, articolul 9 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, deoarece per-soanele interesate erau creştini ortodocşi şi puteau să-şi manifeste credinţa în cadrul Mitropoliei Moldovei, recunoscută prin decizia Guvernului din 7 februarie 1993.

Potrivit Curţii, nu era vorba decât despre un confl ict cu caracter administrativ din interiorul unei biserici, care trebuia soluţionat doar de către Mitropolia Moldovei, şi orice amestec al statului în acest domeniu putea să agraveze confl ictul. Curtea a considerat că refuzul statului de a interveni corespunde prevederilor articolului 9 pa-ragraful 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului.

În fi ne, Curtea a relevat că petiţionarii au posibilitatea să-şi manifeste liber cre-dinţa, dispun în acest scop de biserici şi n-au nici o probă că sunt împiedicaţi să-şi exercite religia.

27. La 15 martie 1999, petiţionarii au adresat Guvernului o altă cerere de recu-noaştere.

28. În scrisoarea sa din 20 iulie 1999, Primul-ministru al Moldovei a respins cererea petiţionarilor. Domnia sa şi-a argumentat refuzul prin aceea că Mitropolia Ba-sarabiei nu reprezintă un cult în sensul legii, ci este un grup schismatic al Mitropoliei Moldovei.

În orice caz, se indică în scrisoare, Guvernul nu va da un răspuns pozitiv la această cerere până când negocierile duse de către Patriarhiile rusă şi română nu vor avea drept rezultat găsirea unei soluţii religioase pentru acest confl ict.

29. La 10 ianuarie 2000, petiţionarii adresează Guvernului o nouă cerere de recunoaştere. Curţii nu i-a fost comunicată soarta acesteia.


11


3. Recunoaşterea altor culte

30. De la adoptarea Legii despre culte, Guvernul recunoscu un anumit număr de culte, a căror enumerare mai jos nu este exhaustivă.

Pe data de 7 februarie 1993, Guvernul a aprobat statutele Bisericii Mitropoliei Moldovei, afi liată Patriarhiei de la Moscova. La 28 august 1995, Guvernul a recunos-cut o altă biserică creştin-ortodoxă Eparhia Ortodoxă Rusă de rit vechi din Moldova, afi liată şi ea Patriarhiei de la Moscova.

La 22 iulie 1993, Guvernul a recunoscut “Biserica Adventiştilor de ziua a şap-tea” şi la 19 iulie 1994 a recunoscut “Biserica Adventiştilor de Ziua a Şaptea - Mişca-rea de Reformare” .

La 9 iunie 1994, Guvernul aprobă statutul şi a recunoscut “Federaţia Comuni-tăţilor Evreieşti (religioase) “, în timp ce la 1 septembrie 1997, fusese aprobat statutul “Uniunii Comunităţilor Evreieşti mesianici “.

4. Reacţia diverselor autorităţi naţionale

31. Din momentul creării sale, Mitropolia Basarabiei s-a adresat în mod sis-tematic autorităţilor Moldovei, pentru a explica motivele creării sale şi pentru a cere sprijinul acestora în dobândirea recunoaşterii sale de către Guvern.

32. Guvernul, la rândul său, a cerut mai multor ministere avizul lor cu privire la recunoaşterea acestei biserici.

Pe 16 octombrie 1992, Ministerul Culturii şi Cultelor a adresat Guvernului un aviz în care sprijinea recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.

Pe 14 noiembrie 1992, Ministerul Finanţelor a comunicat Guvernului că nu are vreo obiecţie la recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.

Pe 8 februarie 1993, Ministerul Muncii şi a Protecţiei sociale a adresat Guver-nului un aviz favorabil recunoaşterii bisericii petiţionare.

În scrisoarea sa din 8 februarie 1993, Ministerul Învăţământului a subliniat ne-cesitatea recunoaşterii rapide a Mitropoliei Basarabiei pentru a evita orice discrimina-re a credincioşilor ei, deşi arăta că statutul Mitropoliei Basarabiei trebuie ameliorat, fi ind necesar să se prevadă, de exemplu, că învăţământul dogmatic şi controlul pro-cesului de învăţământ din instituţiile care pregătesc clericii trebuie să fi e asigurate atât de biserică, cât şi de Ministerul Învăţământului.

La 15 februarie 1993, Departamentul de Stat pentru Privatizare a transmis Gu-vernului un aviz în favoarea recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei, propunând de ase-menea să se includă în statutul acesteia informaţii cu privire la membrii fondatori ai bisericii şi statutul său juridic.

33. La 11 martie 1993, ca răspuns la o scrisoare a Episcopului de Bălţi, locţiitor al Mitropolitului Basarabiei, Comisia pentru cultură şi culte a Parlamentului Republicii Moldova relevă că amânarea înregistrării Mitropoliei Basarabiei determină o agravare a situaţiei sociale şi politice în Moldova, că acţiunile şi statutul acestei biserici erau

12


conforme legilor Republicii Moldova şi, în consecinţă, Comisia ceru Guvernului să recunoască Biserica petiţionară.

34. Într-o notă informativă din 21 noiembrie 1994, Serviciul de stat pentru culte de pe lângă Guvern rezuma situaţia astfel:

“(…) De aproape doi ani, un grup ecleziastic, cunoscut sub numele de Mitropolia Basarabiei, îşi desfăşoară în mod ilegal activitatea pe teritoriul Republicii Moldova. În pofi da eforturilor noastre susţinute pentru a pune capăt activităţii acesteia (întrevederi cu membrii aşa-zisei mitropolii, preoţii G.E., I,E. (…), cu reprezentanţii puterii de stat şi cu credincioşii din localitate în care activează adepţii acestei biserici, cu G.G., Ministru de Stat, N.A., Vicepreşedintele Parlamentului; toate orga-nele administraţiei naţionale şi locale au fost informate despre caracterul ilegal al grupului etc.), nu s-a putut obţine nici un rezultat pozitiv.

În afară de aceasta, cu toate că preoţilor şi adepţilor mitropoliei în cauză, le-a fost interzis să par-ticipe la slujbe, din cauza nerespectării regulilor canonice, ei au continuat totuşi să-şi desfăşoare activitatea ilegală în biserici, fi ind de asemenea invitaţi să ofi cieze slujbe în cadrul unor activităţi publice organizate, de exemplu, de către Ministerele Apărării şi Sănătăţii. Conducerea Băncii Na-ţionale şi a Serviciului Naţional Vamal nu au reacţionat la cererea noastră de a lichida conturile bancare ale preoţilor şi de a-i supune unui control strict în timpul numeroaselor treceri ale lor peste hotare (…).

Activitatea aşa-zisei mitropolii nu se reduce doar la atragerea de noi adepţi şi la propagarea ideilor Bisericii române. Ea mai dispune şi de toate mijloacele necesare pentru funcţionarea unei biserici, desemnează preoţi, inclusiv cetăţeni ai altor state(…), pregăteşte cadre ecleziastice, construieşte biserici şi multe, multe altele.

De menţionat că activitatea (mai mult politică decât religioasă) a acestui grup este susţinută atât de forţe din interiorul ţării (de către anumiţi primari şi satele conduse de ei, de către reprezentanţi ai opoziţiei şi chiar anumiţi deputaţi), cât şi din exterior (prin decizia sa nr. 612 din 12 noiembrie 1993, Guvernul României a alocat 399, 4 milioane lei pentru fi nanţarea activităţii acesteia (…).

Activitatea acestei formaţiuni provoacă tensiuni religioase şi socio-politice în Moldova, având re-percusiuni imprevizibile (…).

Serviciul de stat pentru Problemele Cultelor constată:

a) pe teritoriul Republicii Moldova nu există nici o unitate administrativă teritorială numită Basara-bia, pentru ca să poată fi creat un grup religios cu denumirea de Mitropolia Basarabiei. Crearea unui asemenea grup şi recunoaşterea statutului acestuia ar constitui un act antistatal, nelegitim, de nerecunoaştere a statului suveran şi independent care este Republica Moldova;

b) Mitropolia Basarabiei a fost creată în locul fostei Eparhii a Basarabiei, create în 1925 şi recunos-cute prin decretul regelui nr.1942 din 4 mai 1925. Recunoaşterea juridică a valabilităţii acestor acte ar însemna recunoaşterea efectelor lor actuale pe teritoriul Moldovei;

c) Toate parohiile ortodoxe existente pe teritoriul Moldovei au fost înregistrate ca părţi componente ale Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia Moldovei), al cărei statut a fost aprobat de către Guvern prin decizia acestuia nr.719 din 17 noiembrie 1993.

În concluzie:

1. Necurmarea activităţii aşa-numitei Mitropolii a Basarabiei, va genera o destabilizare nu doar a Bisericii Ortodoxe, dar şi a societăţii moldave în general.

2. Recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei (de stil vechi) şi aprobarea statutului acesteia de către Guvern vor duce automat la dispariţia Mitropoliei Moldovei.”

35. Pe 20 februarie 1996, în urma unei interpelări a petiţionarului Vlad Cubrea-cov, deputat în Parlamentul Moldovei, adjunctul Primului ministru a adresat preşedin-telui Parlamentului o scrisoare, în care se explicau motivele refuzului Guvernului de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei. El a subliniat că biserica petiţionară nu reprezintă un cult în sensul legii, ci este un grup schismatic al Mitropoliei Moldovei, şi că orice


13


amestec al statului în soluţionarea acestui confl ict contravine Constituţiei Republicii. Adjunctul Primului-ministru a reamintit că partidul politic din care face parte al zecilea reclamant a criticat în mod public decizia din 9 decembrie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie, că acest petiţionar criticase de asemenea Guvernul pentru refuzul său de a recunoaşte această “mitropolie fantomă”, şi că persoana în cauză continuă să susţină această biserică prin toate mijloacele posibile de presiune, şi anume prin declaraţii în mass-media şi prin sesizarea autorităţilor naţionale şi a organismelor internaţionale. În concluzie se afi rmă că “dezbaterile aprinse” în privinţa acestui grup religios au un caracter pur politic.

36. Pe 29 iunie 1998, Serviciul de Stat pentru culte a comunicat adjunctului Primului-ministru avizul său în vederea recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei.

Subliniind îndeosebi, că din 1940, în Moldova nu mai există vreo unitate ad-ministrativă numită “Basarabia”, că religia ortodoxă a fost recunoscută la 17 noiem-brie 1993 cu denumirea de Mitropolia Moldovei, Mitropolia Basarabiei fi ind o “parte schismatică” a acesteia din urmă, Serviciul de stat declară că recunoaşterea bisericii petiţionare reprezintă un amestec al statului în problemele Mitropoliei Moldovei, care ar aduce la agravarea situaţiei “nesănătoase” în care se afl ă aceasta din urmă. În ceea ce priveşte statutul bisericii petiţionare, Serviciul de stat afi rmă că acesta nu va fi aprobat, deoarece nu este decât “copia statutului bisericii ortodoxe a unei alte ţări”.

37. La 22 iunie 1998, Ministerul Justiţiei a informat Guvernul, că în opinia sa, statutul bisericii petiţionare nu contravine legislaţiei Republicii.

38. În scrisorile din 25 iunie şi 6 iulie 1998, Ministerele Muncii şi Protecţiei so-ciale şi respectiv al Finanţelor au comunicat încă o dată Guvernului că nu au nici o obiecţie în privinţa recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei.

39. La 7 iulie 1998, Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei a informat Guvernul că susţi-ne recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.

40. Pe 15 septembrie 1998, Comisia pentru drepturile omului, culte şi mino-rităţile naţionale a Parlamentului Moldovei a adresat Guvernului, pentru informare, o copie a raportului Ministerului Justiţiei al Federaţiei Ruse, din care reieşea că în această ţară existau, la data de 1 ianuarie 1998, cel puţin patru biserici ortodoxe, unele dintre care îşi aveau sediul în străinătate. Comisia şi-a exprimat speranţa că raportul sus-menţionat ar putea să ajute Guvernul moldav la soluţionarea unor pro-bleme similare, în particular, în ceea ce priveşte cererea de recunoaştere, depusă de Mitropolia Basarabiei.

41. La 10 ianuarie 2000, adjunctul procurorului general al Moldovei a scris o scrisoare petiţionarului Vlad Cubreacov, în care el exprimă avizul că refuzul Guver-nului de a răspunde la cererea de recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei era contrar libertăţii religiei şi articolelor 6, 11, şi 13 din Convenţie.

42. La 26 septembrie 2001, Guvernul a aprobat versiunea modifi cată a artico-lului 1 al statutului Mitropoliei Moldovei, care stipulează:

“Biserica Ortodoxă a Moldovei (Mitropolia Moldovei) este o Biserică independentă şi este succe-soarea în drept a (…) Bisericii Mitropoliei Basarabiei. Biserica Ortodoxă a Moldovei îşi desfăşoară

14


activitatea pe teritoriul Statului Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare, în res-pectul canoanelor şi preceptelor Sfi nţilor Apostoli, a Sfi nţilor părinţi şi ale sinoadelor ecumenice precum şi a hotărârilor Bisericii Apostolice Unice Mondiale”.

43. La 21 septembrie 2001, în scrisoarea adresată Curţii, Preşedintele Repu-blicii Moldova, şi-a exprimat îngrijorarea referitor la posibilitatea de recunoaştere a bisericii petiţionare. După părerea sa, întrebarea dată putea fi rezolvată doar în cadrul negocierilor dintre Patriarhiile rusă şi română, pe când intervenţia autorităţilor statului în acest confl ict ducea la violarea legilor moldave. În afară de aceasta, o recunoaştere eventuală a acestei Biserici de către autorităţi ar avea consecinţe imprevizibile pentru societatea moldavă.

5. Reacţia organizaţiilor internaţionale

44. În avizul nr. 188 (1995) adresat Comitetului de Miniştri în privinţa admite-rii în Consiliul Europei, Adunarea Parlamentară a acestei organizaţii a notat despre voinţa Republicii Moldova de a-şi respecta angajamentele luate odată cu depunerea candidaturii sale la Consiliul Europei, la 20 aprilie 1993.

Printre aceste angajamente, reafi rmate înainte de adoptarea avizului sus-men-ţionat, fi gura şi acela de a asigura “libertatea totală de religie pentru toţi cetăţenii, fără nici o discriminare, şi de a asigura soluţionarea pe cale paşnică a confl ictului dintre Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei “.

45. În raportul său anual din 1997, Federaţia Internaţională a Drepturilor Omu-lui (Helsinki) a criticat refuzul Guvernului moldav de a recunoaşte Mitropolia Basara-biei. În raport se indica că acest refuz a avut drept rezultat transferarea a numeroase biserici în patrimoniul Mitropoliei Moldovei, şi se face trimitere la învinuirile, conform cărora membrii clerului bisericii petiţionare au fost supuşi unor violenţe fi zice, fără ca autorităţile să asigure apărarea cea mai elementară a acestora.

46. În raportul din 1998, federaţia sus-menţionată a criticat Legea cu privire la culte, şi în special articolul 4 al acestei legi, conform căruia adepţilor religiilor nerecu-noscute printr-o decizie a Guvernului nu le este asigurată apărarea dreptului la religie. Federaţia a subliniat că acest articol este un instrument discriminatoriu, care permite Guvernului moldav să împiedice eforturile adepţilor Mitropoliei Basarabiei să reclame pe cale judiciară bisericile care îi aparţin. În afară de aceasta, raportul face referire la ac-tele de violenţă şi de vandalism la care sunt supuşi biserica petiţionară şi membrii ei.

B. Incidentele invocate referitoare la Mitropolia Basarabiei şi membrii ei

47. Petiţionarii citează un anumit număr de incidente în timpul cărora membrii clerului sau adepţii Bisericii petiţionare ar fi fost intimidaţi sau împiedicaţi să-şi profe-seze credinţa lor.

48. Guvernul nu a contestat realitatea acestor incidente.

1. Incidentele de la Gârbova (Ocniţa)

49. În 1994 adunarea creştinilor din satul Gârbova (Ocniţa) a hotărât să adere la Mitropolia Basarabiei. În consecinţă Mitropolitul Basarabiei l-a numit pe T.B. paroh în acest sat.


15


50. Pe 7 ianuarie 1994, când T.B. se îndrepta spre biserică pentru a ofi cia sluj-ba de Crăciun, primarul satului, T.G., i-a interzis să intre în biserică, iar atunci când locuitorii satului au ieşit să protesteze, primarul a încuiat uşa bisericii şi, fără nici o explicaţie, l-a somat pe T.B. să părăsească satul în 24 de ore.

51. Pe 9 ianuarie 1994, primarul a chemat creştinii din sat la o altă adunare. La această adunare, primarul a informat sătenii că T.B. a fost demis din funcţia de paroh, pentru că aparţinea de Mitropolia Basarabiei, şi le-a prezentat noul paroh, pe N., de la Mitropolia Moldovei. Adunarea a respins propunerea primarului.

52. Pe 11 ianuarie 1994, creştinii din sat au fost din nou convocaţi la o nouă adunare de către primar. De această dată, el a prezentat sătenilor un alt paroh de la Mitropolia Moldovei, pe A., care n-a fost nici el acceptat de adunare, cei prezenţi şi-au exprimat preferinţa pentru T.B.

53. În aceste circumstanţe, S.M., preşedintele consiliului parohial, a fost convo-cat de către primar şi preşedintele de colhoz, care l-au implorat să convingă sătenii să accepte destituirea lui T.B. Preşedintele consiliului parohial a refuzat să facă aceasta.

54. La 13 ianuarie 1994, pe când se îndrepta spre biserică, S.M. a fost oprit din drum. El a fost imobilizat de către cinci poliţişti, aruncat în maşina de poliţie şi dus mai întâi la primărie, unde a fost cu cruzime bătut. Apoi, el a fost reţinut la postul de poliţie din Ocniţa, unde a fost învinuit de atitudinea sa favorabilă faţă de Mitropolia Basarabi-ei, fără să i se comunice motivele arestării. El a fost eliberat peste trei zile.

55. În urma acestor incidente, T.B. a părăsit parohia.

2. Parohia Sfântul Nicolae din Făleşti

56. Într-o scrisoare din 20 mai 1994, vicepreşedintele consiliului raional din Fă-leşti l-a informat pe G.E, parohul bisericii Sfântul Nicolae din Făleşti, că întrucât el face parte din Mitropolia Basarabiei, îi este interzis să ofi cieze slujba de Paşti de la 9 mai 1994 în vechiul cimitir al oraşului, deoarece aceasta constituie o activitate contrară Legii cu privire la culte, deoarece Mitropolia Basarabiei este ilegală. Din acest motiv, lui i-a fost interzisă ofi cializarea atât în biserică cât şi la aer liber. Cât priveşte decizia lui G.E. de a invita preoţi din România pentru slujba din 22 mai 1994, vicepreşedintele consiliu-lui raional l-a avertizat să nu dea curs deciziei sale, deoarece nu a obţinut în prealabil permisiunea autorităţilor, aşa cum o cere articolul 22 al Legii cu privire la culte.

57. În noiembrie 1994, lui G.E. i-a fost aplicată o amendă în sumă de 90 lei din motivul că ofi cia în calitate de preot al unei biserici nerecunoscute, Mitropolia Basa-rabiei. Judecata a confi rmat sancţiunea, însă a redus suma amenzii la 54 de lei, din motivul că G.E. nu deţinea funcţii de răspundere în cadrul Mitropoliei Basarabiei.

58. La 27 octombrie 1996, înainte de începerea slujbei în biserica parohială, un grup de persoane condus de un preot de la Mitropolia Moldovei l-a bătut pe G.E. până la sânge şi i-a cerut să adere la Mitropolia Moldovei. Ei s-au năpustit de asemenea şi asupra preotesei, rupându-i hainele.

59. G.E. a reuşit să se ascundă în interiorul bisericii, unde se ţinea slujba, dar agresorii l-au urmărit şi în interior, dezlănţuind o ceartă cu credincioşii prezenţi

16


în biserică. Un ofi ţer de poliţie sosit la faţa locului, a reuşit să convingă agresorii să părăsească biserica.

60. La 15 noiembrie 1996, adunarea parohială a publicat o declaraţie, în care îşi exprima indignarea faţă de actele de violenţă şi de intimidare la care erau supuşi membrii Mitropoliei Basarabiei şi cerând autorităţilor să nu mai admită asemenea şi recunoaşterea ofi cială a acestei mitropolii.

61. La 6 iunie 1998, reclamantul Petru Păduraru, Mitropolitul Basarabiei, a pri-mit două telegrame de ameninţare în cazul în care merge la Făleşti. El n-a depus nici o plângere privind acest incident.

3. Biserica Sfântului Alexandru, parohia Călăraşi

62. La 11 iulie 1994, un alt petiţionar, Ioan Eşanu, parohul acestei biserici, a fost chemat la preşedintele consiliului raional Călăraşi pentru o discuţie pe marginea Mitropoliei Basarabiei.

La această adunare au mai participat primarul oraşului Călăraşi, secretarul consiliului raional şi epitropul. Preşedintele consiliului raional l-a acuzat pe petiţionar că este membru al Mitropoliei Basarabiei şi astfel face propagandă în favoarea unirii cu România. Apoi, i-a acordat o săptămână, timp în care să prezinte o atestare a re-cunoaşterii Mitropoliei Basarabiei sau să părăsească parohia.

4. Parohia Cania (Cantemir)

63. Într-o scrisoare din 24 noiembrie 1994, adresată Mitropolitului Basarabiei, V.B., cetăţean român şi paroh de Cania, a atras atenţia asupra faptului că este supus unor presiuni puternice din partea autorităţilor raionale din Cantemir, care îl acuzau că este membru al bisericii petiţionare.

64. La 16 ianuarie 1995, V.B., a fost chemat la comisariatul de poliţie Cantemir, unde i-a fost adusă la cunoştinţă decizia Guvernului, prin care i se anula legitimaţia de trai şi de serviciu. V.B. a fost somat să părăsească teritoriul Moldovei în 72 ore şi să înapoieze autorităţilor competente permisele sus-menţionate.

5. Incidente petrecute la Chişinău

65. La 5 aprilie 1995, V.P. parohul bisericii Sfântul Nicolae, l-a informat pe Mi-tropolitul Basarabiei că în timpul unor atacuri nocturne din 27-28 martie şi 3-4 aprilie 1995 au fost sparte geamurile bisericii.

66. Un atac similar a avut loc în noaptea de 13-14 mai 1995. V.P. a depus de fi ecare dată plângeri, cerând în afară de aceasta poliţiei să intervină pentru a împie-dica producerea unor noi atacuri.

67. În noaptea de 3-4 septembrie 1996, în casa Mitropolitului Basarabiei, a fost aruncată o grenadă care a cauzat daune materiale. În urma acestui atac, petiţionarul a depus o plângere la comisariatul de poliţie Chişinău.

68. În toamna 1999, după decesul unuia din petiţionari, Vasile Petrache, Mitro-politul Basarabiei îl numeşte pe Petru Buburuz, un alt petiţionar, parohul Bisericii Sf. Nicolae.


17


După această numire, biserica Sf. Nicolae este ocupată de către reprezen-tanţii Mitropoliei Moldovei, care încuiase biserica şi împiedicaseră accesul credin-cioşilor bisericii petiţionare. Aceştia au mai pus stăpânire pe documentele şi ştam-pila parohiei.

69. La 8 decembrie 1999, poliţia a întocmit un proces-verbal de contravenţie împotriva petiţionarului Petru Buburuz, pe motivul că el organizase, la 28 noiembrie 1999, o adunare publică în faţa bisericii Sf. Nicolae, fără să fi obţinut în prealabil o autorizaţie pentru desfăşurarea adunării publice.

70. La 28 ianuarie 2000, judecătorul S. al judecătoriei Buiucani clasă cauză după ce constată că petiţionarul nu organizase o adunare, dar în calitatea sa de preot, el a ţinut un simplu mesaj la rugămintea a vreo sută de credincioşi prezenţi. De asemenea, judecătoria constată că liturghia se derulase în acel loc deoarece uşa bisericii era blocată.

6. Incident la Buiucani (Chişinău)

71. În noaptea de 3-4 septembrie 1996, în casa lui P.G., cleric aparţinând bisericii petiţionare, a fost aruncată o grenadă, iar pe 28 septembrie 1996, P.G. a fost ameninţat de către şase necunoscuţi. P.G. a depus imediat după incident o plângere.

72. Într-o scrisoare din 22 noiembrie 1996 adresată Preşedintelui Republicii, Ministrul afacerilor interne şi-a exprimat regretul în privinţa încetinirii anchetei de că-tre poliţiştii care se ocupau de acest caz şi l-a informat că aceştia au fost sancţionaţi disciplinar pentru încălcarea menţionată.

7. Parohia din satul Octombrie (Sângerei)

73. În raportul său din 22 iunie 1998 adresat Mitropolitului Basarabiei, epitropul bisericii din sat se plângea de uneltirile preotului M. de la Mitropolia Moldovei, care cu sprijinul primarului oraşului Bălţi, încerca să-l înlăture de la slujbă pe preotul P.B., membru al Mitropoliei Basarabiei, şi să obţină închiderea bisericii din sat.

Nici o plângere n-a fost depusă în privinţa acestui incident.

8. Incidente de la Cucioaia (Ghiliceni)

74. La data de 23 august 1998, un ofi ţer de poliţie, căpitanul R. a declarat că acţionând din ordinul superiorului său, locotenent-colonel B.D., a sigilat uşa bisericii din Cucioaia (Ghiliceni), şi i-a interzis lui V.R., preot care ofi cia în mod sistematic sluj-bele în această biserică, şi aparţinând Mitropoliei Basarabiei, să intre în lăcaş şi să continue slujba. În baza plângerii sătenilor, unul din petiţionari, Vlad Cubreacov, depu-tat în Parlament, a adresat pe data de 26 august 1998, o scrisoare Primului-ministru, cerându-i explicaţie pentru aceste acţiuni.

Incidentul a fost, de asemenea, publicat şi în ziarul “Flux” din 26 august 1998.

Guvernul a cerut ministerului de interne intentarea unei anchete în privinţa acestui incident. Acesta a evidenţiat faptul că persoana care a sechestrat uşa bisericii nu era poliţist, ci un membru al Mitropoliei Moldovei.

18


9. Parohia din Bădicul Moldovenesc (Cahul)

75. La 11 aprilie 1998, spre miezul nopţii, parohul bisericii a fost trezit de nişte persoane necunoscute care încercau să-i forţeze uşa casei parohale, şi a fost ame-ninţat cu moartea, dacă nu va renunţa la crearea unei noi parohii la Cahul.

76. La 13 aprilie 1998, el a fost ameninţat cu moartea de către preotul I.G., membru al Mitropoliei Moldovei. În aceeaşi zi, el a depus o plângere la poliţie.

10. Parohia din Mărinici (Nisporeni)

77. După ce a părăsit Mitropolia Moldovei şi s-a alăturat Mitropoliei Basarabiei, în iulie 1997, parohul acestei biserici şi familia sa au fost ameninţaţi de mai multe ori de către mai mulţi preoţi de la Mitropolia Moldovei. I-au fost sparte geamurile casei sale, iar pe data de 2 februarie 1998, el a fost atacat în stradă şi bătut de către nişte necunoscuţi, care i-au spus să nu se mai amestece în “lucrurile astea”.

78. După ce a fost consultat de un medic legist, care i-a eliberat un certifi cat care atestă leziunile corporale căpătate, parohul a depus o plângere la poliţia Ciocana.

79. Ziarele din Moldova au relatat cu regularitate incidentele petrecute în le-gătură cu actele de intimidare în adresa clerului şi credincioşilor adepţi ai Mitropoliei Basarabiei.

11. Incidentul de la Floreni

80. La 6 decembrie 1998, V.J., preot al Mitropoliei Moldovei şi alte persoane care îl însoţeau au intrat cu forţa în biserica din sat şi au ocupat-o. Când preotul Bise-ricii petiţionare V.S. s-a prezentat la biserică pentru a ofi cia serviciul duminical, acce-sul i-a fost interzis. Situaţia s-a rezolvat doar când mirenii comunei, adepţi ai Bisericii petiţionare, au sosit la biserică.

12. Incident la Leova

81. La 2 februarie 2001, în raportul adresat Mitropoliei Basarabiei, preotul N.A., de la parohia Leova, declară că, Biserica din Leova a fost obiectul unor acte de van-dalism, şi că chiar el însuşi şi alţi credincioşi au fost ţinta unor acte de intimidare pu-blică şi a ameninţărilor cu moartea din partea lui G.C., preot al Mitropoliei Moldovei. Acţiunile de acest fel s-au repetat, însă administraţia locală nu a oferit nici o protecţie credincioşilor membri ai Bisericii petiţionare.

C. Incidente în jurul patrimoniului Mitropoliei Basarabiei

1. Incidentul de la Floreni

82. Credincioşii din satul Floreni aderase la Mitropolia Basarabiei la 12 martie 1996 şi constituise o comunitate locală a acestei biserici la 24 martie 1996. Fusese, de asemenea, construită o capelă pentru celebrarea liturghiilor.

83. La 29 decembrie 1997, Guvernul Republicii Moldova adoptă decizia nr. 1203 potrivit căreia Mitropoliei Moldovei i se atribui cu drept de utilizare terenul pe care era deja construită capela Mitropoliei Basarabiei. Această decizie fusese confi rmată şi printr-o decizie din 9 martie 1998 a Primăriei din Floreni.


19


84. La cererea asociaţiei petiţionare, în privinţa sus-numitului teren care fusese deja atribuit şi ţinând cont de aceea că capela lor era situată pe acel teren, Agenţia Naţională de Cadastru răspunseseră enoriaşilor parohiei din Floreni că “administraţia publică locală nu putea să adopte o decizie de atribuire a terenului, deoarece Mitro-polia Basarabiei nu avea personalitate juridică recunoscută în Moldova”.

2. Incident relativ asupra unei donaţii umanitare a asociaţiei americane Jesus Christ of Latter-Day Saints

85. La 17 februarie 2000, Mitropolitul Basarabiei, ceru comisiei guvernamen-tale pentru ajutorul umanitar autorizarea de a intra pe teritoriul Republicii Moldova a bunurilor de valoare de 9 000 dolari americani (USD), provenite din Statele Unite ale Americii şi califi carea acestor bunuri ca ajutor umanitar. Această cerere a fost refuzată la 25 februarie 2000.

86. La 25 februarie 2000, petiţionarul Vlad Cubreacov ceru comisiei să i se comunice motivele refuzului. El specifi că, că donaţia trimisă de către asociaţia “Jesus Christ of Latter-Day Saints”, care consta în îmbrăcăminte uzată, şi fusese primită din partea autorităţilor ucrainene a autorizaţiei de tranzit pentru donaţie umanitară. Astfel, începând cu 18 februarie 2000, aceste bunuri se găseau blocate în vama mol-dovenească şi pentru aceasta destinatarul era obligat să plătească 150 USD pentru fi ecare zi de depozitare. Petiţionarii au reiterat cererea de intrare a acestor bunuri ca donaţie umanitară.

87. La 28 februarie 2000, viceprim-ministrul Moldovei autoriză intrarea pe teri-toriul moldav a acestei donaţii umanitare.

D. Chestiuni privind drepturile personale ale clericilor bisericii petiţionare

88. Petiţionarului Vasile Petrache, preot al Mitropoliei Basarabiei, i s-a refuzat dreptul la pensie pentru retragere din câmpul muncii pe motivul că nu ar fi fost deser-vent al unui cult recunoscut.

II. DREPTUL INTERN ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTĂ

A. Constituţia din 29 iulie 1994.

89. Articolul 31 al Constituţiei Republicii Moldova cu privire la libertatea conşti-inţei dispune:

“(1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

(2) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

(3) În relaţiile dintre cultele religioase sunt interzise orice manifestări de învrăjbire.

(4) Cultele religioase sunt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate.”

B. Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992 cu privire la culte

90. Dispoziţiile pertinente al Legii nr. 979-XII din 24 martie 1992 cu privire la culte, publicată în Monitorul Ofi cial nr.3/70 din 1992, prevăd următoarele:

20


Articolul 1. Libertatea conştiinţei

“Statul garantează libertatea conştiinţei şi libertatea religiei pe teritoriul Republicii Moldova. Orice persoană are dreptul de a manifesta credinţa în mod liber, individual sau colectiv, în public sau în particular, cu condiţia că această exercitare să nu contravină Constituţiei, prezentei legi sau legis-laţiei în vigoare”.

Articolul 4. Intoleranţa confesională

“Intoleranţa confesională, manifestată prin acte care stânjenesc liberul exerciţiu al unui cult recu-noscut de stat, constituie o infracţiune şi se pedepseşte conform legislaţiei.”

Articolul 9. Libertatea organizării şi funcţionării cultelor

“Cultele sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă practicile şi ritualurile lor nu contra-vin Constituţiei, prezentei Legi, legislaţiei în vigoare.

În cazuri contrare cultele nu se vor putea bucura de recunoaşterea statului.”

Articolul 14. Recunoaşterea cultelor

“Pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, cultele trebuie să fi e recunoscute prin decizie guvernamentală.

În cazul nerespectării condiţiilor articolului 9 alineatul întâi din prezenta Lege, recunoaşterea va putea fi retrasă în acelaşi mod.”

Articolul 15. Aprobarea statutului

“În vederea recunoaşterii, fi ecare cult prezintă Guvernului spre examinare şi aprobare statutul (re-gulamentul) său de organizare şi funcţionare, cuprinzând informaţii asupra sistemului de organiza-re şi administrare, însoţit de principiile fundamentale de credinţă”.

Articolul 21. Asociaţii şi fundaţii

“Asociaţiile şi fundaţiile care urmăresc în total sau în parte scopuri religioase, în ce priveşte caracterul lor religios, se bucură de drepturile şi sunt supuse obligaţiilor ce decurg din legislaţia privind cultele”.

Articolul 22. Deservenţii, invitare-delegare

“Şefi i cultelor de rang republican şi ierarhic, aleşi conform statutului (regulamentului) cultului respec-tiv, precum şi întregul personal din serviciul cultelor trebuie să fi e cetăţeni ai Republicii Moldova.

Angajarea cetăţenilor străini pentru activităţi religioase, precum şi delegarea în străinătate în acelaşi scop a cetăţenilor Republicii Moldova se va face în fi ecare caz aparte cu acordul autorităţilor de stat”.

Articolul 24. Personalitate juridică

“Cultele recunoscute de stat sunt persoane juridice (…).”

Articolul 35. Tipăriturile şi obiectele de cult

“Cultele recunoscute de stat şi înregistrate conform prezentei legi au dreptul exclusiv:

a) să producă şi să comercializeze obiectele de cult specifi ce cultului respectiv;

b) să fondeze organe de presă pentru credincioşi, să editeze şi să comercializeze cărţi de cult, teologice sau cu conţinut bisericesc, necesare practicării cultului;

c) să stabilească plăţi pentru pelerinaj şi activităţi turistice la lăcaşele de cult;

d) să organizeze, pe teritoriul ţării şi în străinătate, expoziţii de obiecte de cult, inclusiv expoziţii cu vânzare.

(...)

În prezentul articol, obiecte de cult se consideră: vasele liturgice, icoanele metalice şi cele litografi -ce, crucile, crucifi xele, mobilierul bisericesc, cruciuliţele şi medalioanele cu imagini religioase spe-cifi ce cultului respectiv, obiectele de colportaj religioase şi altele asemenea. Obiectelor de cult se asimilează şi calendarele religioase, ilustratele, pliantele, albumele de artă bisericeasă, fi lmele, eti-


21


chetele cu imaginea lăcaşurilor de cult sau a obiectelor de artă bisericeasă, cu excepţia celor care fac parte din patrimoniul cultural naţional, produsele necesare activităţii de cult, cum ar fi : tămâia şi lumânările, inclusiv cele decorative pentru nunţi şi botezuri, stofele şi broderiile specifi ce folosite la confecţionarea veşmintelor de cult şi altor obiecte necesare practicării cultului respectiv”.

Articolul 44. Angajarea deservenţilor şi salariaţilor cultelor

“Părţile componente ale cultelor, instituţiile şi întreprinderile înfi inţate de ele pot angaja lucrători în conformitate cu legislaţia muncii”.

Articolul 45. Contractul

“Angajarea deservenţilor şi salariaţilor cultelor se efectuează în baza unui contract scris (…)”.

Articolul 46. Statutul juridic

“Deservenţii şi salariaţii cultelor, ai instituţiilor şi întreprinderilor înfi inţate de ele au statut juridic identic cu angajaţii organizaţiilor, instituţiilor şi întreprinderilor obşteşti asupra lor extinzându-se legislaţia muncii”.

Articolul 48. Pensiile de stat

“Deservenţilor şi salariaţilor cultelor, indiferent de pensiile stabilite de culte, li se stabilesc pensii de stat pe baze generale, în conformitate cu Legea cu privire la asigurarea cu pensii de stat în Republica Moldova”.

C. Codul de procedură civilă

91. Articolul 28/2, care a fost modifi cat prin legea nr. 942-XIII din 18 iulie 1996 stabileşte Curţii de Apel următoarele competenţe:

“Curtea de Apel judecă în primă instanţă plângerile împotriva actelor organelor administraţiei publi-ce centrale şi ale persoanelor cu funcţii de răspundere ale acestora, săvârşite cu încălcarea legii sau cu depăşirea împuternicirilor şi care lezează drepturile cetăţenilor”.

92. Articolul 37 cu privire la participarea a mai multor reclamanţi sau pârâţi în proces, prevede următoarele:

“Acţiunea poate fi intentată da mai mulţi reclamanţi împreună sau împotriva mai multor pârâţi. Fie-care dintre reclamanţi sau pârâţi apare în proces independent faţă de cealaltă parte.

Coparticipanţii pot încredinţa ducerea procesului unuia din ei (…)”.

93. Articolul 235 cu privire la dreptul de a recurge contra actelor ilegale ale ad-ministraţiei, prevede următoarele:

“Orice persoană fi zică sau juridică, dacă consideră că drepturile ei sânt lezate printr-un act admi-nistrativ sau prin refuzul neîntemeiat al unui organ administrativ sau al unei persoane cu funcţii de răspundere de a-i examina cererea cu privire la un drept recunoscut de lege, este în drept să se adreseze în instanţa de judecată competentă pentru anularea actului sau recunoaşterea dreptului care a fost lezat”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA INVOCAREA VIOLĂRII ARTICOLULUI 9 AL CONVENŢIEI

94. Invocând articolul 9, petiţionarii pretind că, refuzul autorităţilor Moldovei de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei constituie o atingere adusă libertăţii lor la conştiinţă, întru cât, doar cultele recunoscute de Guvern pot fi practicate pe teritoriul Moldovei. Ei

22


relevă în particular, că libertatea de a-şi manifesta colectiv religia lor este împiedicată de interdicţia de a se reuni într-un scop religios, precum şi prin absenţa unei protecţii juridice a patrimoniului Bisericii petiţionare. Petiţionarii, invocă articolul 9 în conformitate cu care:

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă sau de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învă-ţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora “.

A. Teze susţinute în faţa Curţii

1. Petiţionarii

95. Invocând cauza Manoussakis (decizia Manoussakis contra Greciei din 26 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p.1361, § 37), petiţionarii susţin că refuzul de recunoaştere a Bisericii petiţionare constituie o atingere a libertăţii lor la religie, deoarece absenţa autorizaţiei face imposibil exerciţiul cultului lor. După părerea lor, un stat poate să ceară o procedură prealabilă de înregistrare a cultelor fără însă, să încalce articolul 9 al Convenţiei, cu condiţia că înregistrarea nu va de-veni un obstacol pentru libertatea religiei credincioşilor. Or, în cazul dat, refuzul de recunoaştere, nu a avut nici un fundament acceptabil într-o societate democratică. În particular, petiţionarii relevă că, nici o activitate ilegală sau contrară ordinii publice nu poate fi reproşată Bisericii petiţionare sau membrilor săi.

96. Petiţionarii susţin că, într-o societate democratică, orice grup de credincioşi care se consideră diferiţi de alţii trebuie să-şi poată crea o nouă Biserică şi că nu sta-tului îi aparţine dreptul de a determina dacă există o distincţie reală între aceste grupe diferite, sau care dintre credinţe trebuie să fi e considerate distincte de altele.

De asemenea, statul nu poate favoriza, prin intermediul recunoaşterii, o bise-rică în defavoarea alteia, nici chiar să cenzureze titulatura unei biserici din simplul motiv că aceasta s-ar referi la o perioadă trecută din istorie.

În consecinţă, în cazul dat, statul moldav nu ar fi în măsură să decidă dacă Biserica petiţionară este o entitate individuală, distinctă sau o formaţiune în cadrul unei alte Biserici.

2. Guvernul

97. Guvernul admite că dreptul la libertatea religiei cuprinde în sine libertatea de a-şi manifesta religia prin culte şi îndeplinirea ritualurilor, dar consideră că, în speţă, refuzul de a recunoaşte Biserica petiţionară nu este echivalent interzicerii activităţilor acesteia sau a membrilor săi. Aceştea din urmă îşi menţin libertatea lor la religie, atât prin convingerea personală cât şi în manifestarea prin cult şi îndeplinirea ritualurilor.

98. De altfel, Guvernul susţine că Biserica petiţionară cu denumirea de Bise-rica creştină ortodoxă, nu practică un nou cult, deoarece cultul creştin ortodox a fost recunoscut în Moldova la 7 februarie 1993, odată cu recunoaşterea Mitropoliei Mol-


23


dovei. Din punct de vedere religios, biserica petiţionară nu se deosebeşte cu nimic de Mitropolia Moldovei.

Crearea Bisericii petiţionare ar fi în realitate o încercare prin care s-ar urmări crearea unui nou organ administrativ în cadrul Mitropoliei Moldovei Or, statul nu se poate amesteca în confl ictul apărut în sânul Mitropoliei Moldovei, fără a-şi încălca obligaţiunea sa de neutru în materie religioasă.

În şedinţa din 2 octombrie 2001, Guvernul a susţinut că, confl ictul în aparenţă administrativ, ascunde un confl ict de ordin politic între România şi Rusia şi că inter-venţia sa în acest confl ict, sub forma recunoaşterii acestui grup schismatic, cum ar fi Biserica petiţionară, riscă de a avea consecinţe difi cile pentru independenţa şi integri-tatea teritorială a tânărului stat Republica Moldova.

B. Cel de-al treilea intervenient

99. Cel de-al treilea intervenient face cunoscut că cererea are la origini un confl ict de ordin administrativ, din sânul Mitropoliei Moldovei. Partea subliniază că, Biserica petiţionară a fost creată de preoţi ai Mitropoliei Moldovei, care din motive dictate de ambiţiile personale au decis de a se separa de această Biserica. Activitatea schismatică a reclamantului Petru Păduraru a fost contrară canoanelor Bisericii orto-doxe ruse, fapt pentru care Patriarhul de la Moscova i-a interzis să ofi cieze. Totodată, încălcând dreptul canonic şi fără a se consulta cu Patriarhia de la Moscova şi nici cu autorităţile civile moldave, Patriarhia de la Bucureşti a decis recunoaşterea Bisericii schismatice. Confl ictul generat astfel, trebuia deci, să fi e rezolvat doar prin negocieri între Patriarhiile română şi rusă.

100. Terţa parte subliniază că, Biserica petiţionară este fondată pe criterii et-nice şi că în consecinţă, recunoaşterea sa de către Guvern nu numai că ar constitui o imixtiune a statului în problemele ce ţin de religie, dar ar avea şi urmări negative, asupra situaţiei politice şi sociale în Moldova şi ar încuraja tendinţele naţionaliste care există în ţară. Mai mult ca atât, o astfel de recunoaştere ar aduce prejudiciu relaţiilor de prietenie dintre Moldova şi Ucraina.

C. Aprecierea Curţii

101. Curtea reaminteşte de la bun început că o Biserică ori un organ ecleziastic al unei Biserici poate, ca atare, să exercite în numele enoriaşilor săi drepturile garan-tate de articolul 9 al Convenţiei (Cha’are Shaalom Ve Tsedek c. Franţei, nr. 27417/95, § 72, CEDH 2000). În speţă, Mitropolia Basarabiei poate fi deci considerată ca petiţi-onară în sensul articolului 34 al Convenţiei.

1. Despre existenţa unei imixtiuni

102. Curtea trebuie deci, să stabilească existenţa unei imixtiuni în dreptul pe-tiţionarilor la libertatea religiei, survenind în urma refuzului de a recunoaşte Biserica petiţionară.

103. Guvernul susţine că nerecunoaşterea Bisericii petiţionare nu împiedică re-clamanţii sa-şi nutrească convingerile şi nici să le manifeste în cadrul unui cult creştin ortodox recunoscut de către stat, adică în sânul Mitropoliei Moldovei.

24


104. Petiţionarii afi rmă că, conform legislaţiei Moldovei, doar cultele recunoscu-te de Guvern pot fi practicate şi că, prin urmare, refuzul de recunoaştere echivalează, pentru Biserica petiţionară, cu interzicerea de a funcţiona, atât în plan bisericesc cât şi asociativ. Cu referinţă la petiţionari, ei cu atât mai mult nu pot să-şi exprime convin-gerile prin cultul lor, deoarece numai un cult recunoscut de către stat poate benefi cia de o protecţie legală.

105. Curtea relevă că, conform Legii Moldovei din 24 martie 1992 despre culte, pot fi practicate numai cultele recunoscute prin decizie guvernamentală.

În speţă, Curtea notează, că nefi ind recunoscută, Biserica petiţionară nu poate desfăşura activitatea sa. În special, preoţii nu pot ofi cia, membrii săi nu se pot reuni pentru a-şi practica religia şi fi ind lipsită de personalitate juridică, Biserica nu poate benefi cia de protecţia juridică a patrimoniului său.

Mai întâi, Curtea consideră refuzul Guvernului moldav de recunoaştere a Bise-ricii petiţionare, refuz confi rmat prin decizia Curţii Supreme de Justiţie de la 9 decem-brie 1997, constituie drept imixtiune în dreptul acestei Biserici şi a altor petiţionari la libertatea religiei garantată de articolul 9 § 1 al Convenţiei.

106. Pentru a determina dacă această imixtiune constituie o violare a Con-venţiei, Curtea trebuie să precaute dacă ingerinţa răspunde exigenţilor articolului 9 §2, adică dacă imixtiunea era “prevăzută de lege”, dacă “urmărea un scop legitim” în privinţa acestei dispoziţii şi dacă era “necesară într-o societate democratică”.

2. A fost imixtiunea prevăzută de lege?

107. Petiţionarii admit faptul că imixtiunea era prevăzută de Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992 cu privire la culte. Totuşi ei afi rmă că, procedura prevăzută de lege a fost deviată de la scopurile sale căci, cauza adevărată a refuzului de înregistrare era de ordin politic; într-adevăr, Guvernul nici n-a susţinut, nici n-a demonstrat că Biserica petiţionară era contrară legilor Republicii.

108. Guvernul nu s-a pronunţat în această privinţă.

109. Curtea reaminteşte jurisprudenţa constantă, conform căreia expresia “pre-văzută de lege” din articolele 8-11 ale Convenţiei nu numai că cere ca măsura incri-minată să aibă o bază în dreptul intern, dar vizează de asemenea şi calitatea legii în cauză, care trebuie să fi e sufi cient accesibilă şi previzibilă, adică să fi e enunţată cu des-tulă precizie permiţând persoanei - obţinând la necesitate sfaturi clare - să-şi determine conduita sa (hotărârile Sunday Times împotriva Regatului Unit din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, § 49, Larissis şi alţii împotriva Greciei din 24 februarie 1998, Culegerea 1998 - I, p. 378, § 40, Hashman şi Harrup împotriva Regatului Unit (MC), nr.25594/ 94, § 31, CEDH 1999, Rotaru împotriva României (MC), nr.28341/95, § 52, CEDH 2000-V).

Pentru a răspunde acestor exigenţe, dreptul intern trebuie să ofere o anumită protecţie împotriva prejudiciilor arbitrare a puterii statale, drepturilor garantate de către Convenţie. Atunci când este vorba de problemele ce ating drepturile fundamentale, dacă puterea de apreciere a executivului nu este limitată, legea va merge împotriva superiorităţii dreptului, acesta fi ind unul din principiile fundamentale ale unei societăţi


25


democratice consacrate de Convenţie. În consecinţă, legea trebuie să defi nească cu sufi cientă precizie întinderea şi modalităţile de exercitare ale unui asemenea drept. (Hassan şi Tchaoucch împotriva Bulgariei (MC), nr. 30985/96, § 84, CEDH 2000-XI).

Nivelul de precizie a legislaţiei interne, care nu poate în nici un caz să acopere toate ipotezele, depinde într-o mare măsură de conţinutul instrumentului în cauză, de domeniul menit sa-l cuprindă, de numărul şi de statutul celor cărora li se adresează (hotărârile Hashman şi Harrup citate anterior, § 31, şi Groppera Radio AG şi alţii îm-potriva Elveţiei din 23 martie 1990, seria A nr.173, p. 26, § 68).

110. În speţă, Curtea notează că, articolul 14 al legii din 24 martie 1992 cere recunoaşterea cultelor prin decizia Guvernului şi că, în conformitate cu articolul 9 al legii date, pot benefi cia de recunoaştere numai cultele ale căror practici şi ritualuri sunt conform Constituţiei şi legilor moldave.

Fără a se pronunţa categoric asupra faptului dacă dispoziţiile sus-menţionate răspund exigenţelor de previzibilitate şi de precizie, Curtea va porni de la principiul dacă imixtiunea în cauză era prevăzută de lege, înainte de a determina dacă ea a urmărit “un scop legitim” şi dacă era “necesară într-o societate democratică”.

3. Scopul legitim

111. În şedinţa din 2 octombrie 2001, Guvernul a susţinut că, refuzul de a aproba cererea de recunoaştere a petiţionarilor viza protecţia ordinii şi a securităţii publice. Statul moldovenesc, al cărui teritoriu a oscilat în cursul istoriei între România şi Rusia, are o populaţie variată din punct de vedere etnic şi lingvistic. În astfel de circumstanţe, tânărul stat Republica Moldova, independent din 1991, dispune de puţine elemente pentru a-şi asigura stabilitatea sa. Or, unul din aceste elemente este religia. De altfel, majoritatea po-pulaţiei este de religie creştină ortodoxă. Prin urmare, recunoaşterea Mitropoliei Moldovei, sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, a permis populaţiei să se regăsească în sânul acestei Biserici. Recunoaşterea Bisericii petiţionare ar fi distrus legătura deja formată şi populaţia locală s-ar fi găsit dispersată între mai multe Biserici, din altă parte, în spatele Bisericii petiţionare, subordonate Patriarhiei de la Bucureşti, se afl au forţe politice având legătură cu interesele române favorabile reunirii Basarabiei cu România. Deci, recunoaşterea Bi-sericii petiţionare ar reînvia vechile rivalităţi ruso-române în sânul populaţiei, punând astfel în pericol pacea socială şi integritatea teritorială a Republicii Moldova.

112. Petiţionarii contestă faptul că această măsură litigioasă ar viza protecţia ordinii şi a securităţii publice. Ei susţin că Guvernul nu a demonstrat precum că Bise-rica petiţionară ar fi constituit o ameninţare a ordinii şi securităţii publice.

113. Curtea consideră că statele sunt în drept de a controla dacă o mişcare sau o asociaţie urmăreşte, sub pretextul scopurilor religioase, activităţi care ar dăuna populaţiei sau securităţii publice (hotărârea Manoussakis citată mai sus, p.1362, § 40; Stankov şi Uniunea macedonienilor Unis Ilinden contra Bulgariei, nr. 29221/95 şi 29225/95, § 84, CEDH 2001-IX).

Examinând circumstanţele cauzei, Curtea consideră că în speţă, imixtiunea in-criminată urmărea un scop legitim în sensul articolului 9 § 2, şi anume protecţia ordinii şi a securităţii publice.

26


4. Necesară într-o societate democratică

a) Principii generale

114. Curtea reaminteşte jurisprudenţa constantă conform căreia, în sensul arti-colului 9, libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei reprezintă unul din fundamentele unei “societăţi democratice” în sensul prevăzut de Convenţie. Ea fi gurează, în dimensiu-nile sale religioase, printre elementele cele mai esenţiale ale identităţii credincioşilor şi a concepţiilor lor despre viaţă, dar ea este în egală măsură un bun preţios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi. Este vorba de pluralism - cucerire scumpă în decursul secolelor - substanţial într-o astfel de societate.

Dacă libertatea religiei relevă mai întâi o credinţă interioară, ea mai implică pe de asupra şi manifestarea religiei sale, individual şi privat sau colectiv, în public şi în cercul acelora ce împărtăşesc aceiaşi credinţă. Mărturisirea, prin grai şi fapte, este legată de existenţa convingerilor religioase. Această libertate implică mai ales cea de a adera sau nu la o religie, precum şi libertatea de a o practica sau nu (hotărârea Ko-kkinakis contra Greciei din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 117, § 31; Buscarini şi alţii contra San-Marino (MC) , nr. 24645/94, § 34, CEDH 1999-I). Articolul 9 enumeră for-mele diverse pe care le poate căpăta manifestarea unei religii sau a unei convingeri, şi anume: cultul, învăţământul, practicile şi înfăptuirea ritualurilor. Totuşi, articolul 9 nu protejează orice act motivat sau inspirat de o religie ori credinţă (hotărârea Kalac îm-potriva Turciei din 1 iulie 1997, Culegere de decizii şi hotărâri 1997-IV, p.1209, § 27).

115. Curtea a indicat în egală măsură că, într-o societate democratică, în care coexistă mai multe religii în sânul unei populaţii, poate să apară necesitatea de a asorta această libertate cu limitările menite pentru a concilia interesele diverselor gru-puri şi pentru a asigura respectul convingerilor fi ecăruia (hotărârea Kokkinakis citată mai sus, p.18, § 33).

116. Totodată, statul trebuie să fi e neutru şi imparţial în exerciţiul dreptului său de reglementare în domeniu şi în relaţiile sale cu diversele religii, culte şi credinţe (hotărârea Hassan şi Tchaouch citată mai sus, § 78). Este vorba despre menţinerea pluralismului şi a bunei funcţionări a democraţiei, una din principalele caracteristici ale cărora rezidă în posibilitatea oferită de a rezolva prin dialog şi fără recurgere la violenţă a problemelor pe care le întâmpină o ţară, chiar şi atunci când aceste proble-me deranjează (hotărârea Partidul comunist unifi cat al Turciei şi alţii contra Turciei, din 30 ianuarie 1998, Culegere 1998-I, p. 27, § 57). În consecinţă, rolul autorităţilor în acest caz nu este de a curma sursa tensiunilor prin eliminarea pluralismului, dar de a asigura ca grupuri opuse unul altuia să se tolereze (hotărârea Serif contra Greciei sus-menţionată, § 53).

117. Curtea mai reaminteşte că, în principiu, dreptul la libertatea religiei în sen-sul Convenţiei exclude aprecierea din partea statului referitor la legitimitatea credin-ţelor religioase sau a modalităţilor de exprimare a acestora. Măsurile statului care ar favoriza un conducător sau organele unei comunităţi religioase despărţite sau care ar viza constrângerea unei comunităţi sau a unei părţi a acesteia în scopul de a o face să se plaseze împotriva voinţei sale sub o conducere unică, ar constitui în egală


27


măsură, o atingere la libertatea religiei. Într-o societate democratică, statul nu trebuie să întreprindă măsuri pentru a garanta ca comunităţile religioase să fi e plasate sau să rămână sub o conducere unică (hotărârea Serif împotriva Greciei sus-menţionată, § 52). Astfel, atunci când exerciţiul dreptului la libertatea religiei sau a unuia dintre aspectele sale este supus, conform legii interne, unui sistem de autorizare prealabilă, intervenţia unei autorităţi bisericeşti recunoscute în procedura de acordare a autori-zaţiei, nu va fi conformă cu imperativele paragrafului 2 al articolului 9 (vezi, mutatis mutandis, Pentidis şi alţii contra Greciei, nr. 23238/94, raportul Comisiei din 27 februa-rie 1996, § 46).

118. De altfel, comunităţile religioase existente tradiţional sub forma unor struc-turi organizate, articolul 9 trebuie să fi e interpretat în lumina articolului 11 al Conven-ţiei, care protejează viaţa asociativă contra oricărei imixtiuni nejustifi cate a statului. Prin prisma acestui punct de vedere, dreptul credincioşilor la libertatea religiei, care cuprinde dreptul de a manifesta religia colectiv, presupune ca credincioşii să poată să se asocieze liber, fără imixtiunea arbitrară a statului. Realmente, autonomia comu-nităţilor religioase este indispensabilă pluralismului într-o societate democratică şi îşi are locul chiar în centrul protecţiei oferite de articolul 9 (decizia Hassan şi Tchaouch sus citată, § 62).

În plus, unul din mijloacele de a exercita dreptul de manifestare a religiei pentru o comunitate religioasă, în totalitatea colectivului său, îl reprezintă posibilitatea de a asigura protecţia jurisdicţională a comunităţii, a membrilor şi a bunurilor sale, în aşa fel, încât articolul 9 să fi e asigurat nu numai în lumina articolului 11, dar în egală mă-sură şi a articolului 6 (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Sidiropoulos şi alţii împotriva Greciei din 10 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1614, § 40 şi decizia Biserica Catolică din Canée împotriva Greciei din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2857, § 33 şi p. 2659, §§ 40-41 şi Raportul Com., p. 2867, §§ 48-49).

119. Conform jurisprudenţei sale constante, Curtea recunoaşte statelor părţi la Convenţie o anumită marjă de apreciere în vederea necesităţii existenţei şi întinderii unei imixtiuni, dar aceasta este efectuată doar împreună cu controlul european, care are ca obiect atât legea cât şi deciziile care o aplică. Sarcina Curţii constă în faptul de a determina dacă măsurile luate la nivel naţional sunt în principiu justifi cate şi sunt proporţionale.

Pentru a delimita amploarea marjei de apreciere în cazul dat, Curtea va ţine cont de următoarea miză - necesitatea menţinerii unui adevărat pluralism religios, inerent noţiunii de societate democratică (hotărârea Kokkinakis împotriva Greciei, sus citată, p.17, § 31). De altfel, este necesar de a acorda o mare însemnătate acestei necesităţi, dacă este vorba de a determina conform cerinţelor paragrafului 2 al artico-lului 9, dacă această imixtiune corespunde unei “nevoi sociale imperioase” şi dacă ea este “proporţională scopului legitim vizat” (vezi, mutatis mutandis, printre multe altele, hotărârea Wingrove împotriva Regatului Unit din 25 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p.1956, § 53). În exerciţiul dreptului său de control, Curtea trebuie să aprecieze imix-tiunea litigioasă în baza ansamblului de elemente din dosar (hotărârea Kokkinakis împotriva Greciei din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 21, § 47).

28


b) Aplicarea acestor principii

120. Guvernul susţine că imixtiunea incriminată era necesară într-o socie-tate democratică. În primul rând, recunoaşterea Bisericii petiţionare ar fi însemnat pierderea de către stat a poziţiei sale de neutralitate referitor la religii, şi în parti-cular la confl ictele religioase, fapt care contravine Constituţiei Republicii Moldova şi a ordinii publice moldave. Anume în scopul de a respecta obligaţia sa de ne-utralitate, Guvernul a cerut Bisericii petiţionare să pună capăt neînţelegerilor cu Mitropolia Moldovei.

În al doilea rând, refuzul de recunoaştere, potrivit lui, era necesar pentru secu-ritatea naţională şi integritatea teritorială a Moldovei, ţinând cont de faptul că Biserica petiţionară se consacra unor activităţi politice, militând pentru reunirea Moldovei cu România, cu sprijinul acesteia din urmă. În sprijinul acestor afi rmaţii, Guvernul aduce articole apărute în presa românească, favorabile recunoaşterii Bisericii petiţionare de autorităţile moldave şi reunirii Moldovei cu România.

Astfel de activităţi ar pune în pericol nu numai integritatea Republicii Moldova, dar şi relaţiile paşnice cu Ucraina, o parte a teritoriului actual al căreia se găsea îna-inte de 1944, sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Basarabiei.

Guvernul aduce la cunoştinţă că, Biserica petiţionară este susţinută de partide-le moldoveneşti cu înclinare deschis pro-română, care neagă specifi citatea moldavă, uneori chiar şi în dezbaterile din Parlamentul Republicii, ceea ce aduce la destabiliza-rea statului moldav. În acest sens, Guvernul menţionează Alianţa Creştină pentru re-unifi carea României, fondată la 1 ianuarie 1993, din care fac parte mai multe asociaţii şi un partid politic reprezentat în Parlament, Frontul popular creştin democrat, care ar fi salutat reactivarea Mitropoliei Basarabiei.

În al treilea rând, nerecunoaşterea Bisericii petiţionare, conform Guvernului, era o măsură necesară pentru menţinerea păcii sociale şi a înţelegerii dintre credin-cioşi. Într-adevăr, atitudinea agresivă a Bisericii petiţionare, care avea ca scop atrage-rea altor ortodocşi şi a distruge alte Biserici, a adus la un anumit număr de incidente, care fără intervenţia poliţiei ar fi adus la victime.

În fi ne, Guvernul subliniază că, cu toate că autorităţile moldave nu au recunos-cut Biserica petiţionară, ele acţionează în spirit de toleranţă, permiţându-i acesteia şi membrilor săi să-şi continue activitatea fără piedici.

121. Petiţionarii consideră că refuzul de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei nu era necesară într-o societate democratică. Ei atestă că toate argumentele aduse de Guvern sunt lipsite de temei şi nu sunt dovedite, şi nu corespund noţiunii de “necesita-te socială imperioasă “. Nici un element din dosar nu dovedeşte că petiţionarii ar fi vrut ori ar fi dus, sau au vrut să ducă, activităţi susceptibile de a aduce atingere integrităţii teritoriale, securităţii naţionale sau ordinii publice moldave.

Petiţionarii invocă faptul că, refuzând de a recunoaştere Biserica petiţionară, Guvernul şi-a încălcat îndatorirea sa de neutralitate din motive fanteziste, odată ce a recunoscut alte biserici ortodoxe.


29


Nerecunoaşterea a pus membrii Bisericii petiţionare în imposibilitatea de a practica cultul lor, căci, conform legii cu privire la culte, activităţile proprii unui cult şi libertatea de asociere într-un scop religios pot să fi e exercitate numai de un cult re-cunoscut de stat. În egală măsură, statul nu oferă protecţie decât cultelor recunos-cute şi numai acestea au dreptul de a-şi apăra drepturile lor în justiţie. Prin urmare, clerul şi membrii Bisericii petiţionare nu au putut să se apere împotriva agresiunilor fi zice şi persecuţiilor ale căror victime au fost, şi Biserica Petiţionară nu şi-a putut proteja bunurile sale.

Petiţionarii contestă faptul că statul este tolerant faţă de Biserica petiţionară. Din contra, ei se plâng precum că, reprezentanţii statului nu numai au permis actele de intimidare din partea altor credincioşi, ale căror victime au fost membrii Bisericii reclamante, dar în anumite cazuri reprezentanţii statului singuri au participat la ast-fel de acte.

122. Curtea va examina succesiv temeiurile aduse de Guvernul reclamat în ve-derea justifi cării imixtiunii, apoi proporţionalitatea acestei imixtiuni scopurilor urmărite.

i) Temeiurile invocate pentru a justifi ca imixtiunea

(α) Apărarea legalităţii şi a principiilor constituţionale ale Republicii Moldova

123. Curtea relevă că Constituţia Republicii Moldova, în articolul 31, garantează libertatea religiei şi enunţă principiul autonomiei cultelor faţă de stat, şi că Legea din 24 martie 1992 cu privire la culte determină procedura de recunoaştere a cultelor.

Guvernul susţine că anume în vederea respectării acestor principii şi a îndato-ririi de neutralitate în privinţa cultelor, Biserica petiţionară nu a putut fi recunoscută. Însă, Guvernul a propus ca în prealabil să fi e rezolvate confl ictele cu Biserica deja recunoscută şi de la care Biserica reclamantă dorea să se separe, şi anume Mitropo-lia Moldovei.

Mai întâi, Curtea notează că Biserica petiţionară a depus prima cerere de recu-noaştere la 8 octombrie 1992, cerere rămasă fără răspuns. Mitropolia Moldovei a fost recunoscută, însă, la o dată ulterioară, adică la 7 februarie 1993. În aceste condiţii, Curtea nu prea înţelege cel puţin argumentul Guvernului pentru perioada care pre-cedă recunoaşterea Mitropoliei Moldovei, conform căruia Biserica petiţionară ar fi un grup schismatic în raport cu Mitropolia Moldovei, care este recunoscută.

Cum n-ar fi lucrurile, Curtea reaminteşte că îndatorirea de neutralitate şi de imparţialitate a statului, aşa cum este defi nit de jurisprudenţă, este incompatibilă cu o oarecare apreciere din partea statului referitor la legitimitatea credinţelor religioase şi că această îndatorire impune statului să asigure ca grupurile opuse unul altuia să se tolereze, chiar şi dacă provin din acelaşi grup. În speţă, Curtea consideră că, luând în vedere că Biserica petiţionară nu reprezenta un nou cult şi, făcând să depindă recunoaşterea sa de voinţa unei autorităţi ecleziastice cunoscute, adică a Mitropoliei Moldovei, Guvernul şi-a încălcat îndatorirea de neutralitate şi imparţialitate. De aici, este cazul de a respinge argumentul acestuia că, refuzul de recunoaştere era necesar la apărarea legalităţii şi a Constituţiei Moldovei.

30


(β) Atentarea la integritatea teritorială.

124. Curtea notează în primul rând că, în statutul său şi în particular, în pre-ambulul statutului, Biserica reclamantă este defi nită ca o Biserică autonomă locală, funcţionând pe teritoriul moldovenesc în respectul legilor acestui stat, denumirea sa având un caracter istoric, fără a avea vreo legătură cu realităţile politice actuale sau trecute. Având o activitate în principial religioasă, Biserica petiţionară este gata de a colabora cu statul în egală măsură în domeniul culturii, învăţământului sau asistenţei sociale. Ea declară că nu duce nici o activitate politică.

Aceste principii sunt pentru Curte clare şi conform legii.

125. În şedinţa din 2 octombrie 2001, Guvernul totuşi a susţinut că în realitate, Biserica petiţionară ducea activităţi politice contrare ordinii publice moldave şi că, dacă ea va fi recunoscută, astfel de activităţi ar pune în pericol integritatea teritorială a Moldovei.

Curtea reaminteşte că, dacă nu se poate exclude faptul că programul unei organizaţii ascunde obiective şi intenţii diferite de cele pe care le afi şează public, Curtea, pentru a se asigura, trebuie să compare conţinutul aşa-zisului program cu actele şi părerile titularului lor (decizia Sidiropoulos şi alţii sus citată, p. 1618, § 46). În speţă, Curtea notează că, nici un element al dosarului nu-i permite să facă concluzia că Biserica petiţionară ar duce alte activităţi decât cele declarate în statutul său.

Referitor la articolele de presă menţionate mai sus, cu toate că conţinutul lor aşa cum descrie Guvernul atestă idei favorabile unei eventuale reuniri a Moldovei la România, ele nu pot fi imputate Bisericii petiţionare. Mai mult ca atât, Guvernul n-a pretins că Biserica petiţionară ar fi inspirat aceste articole.

De altfel, în absenţa vreunui element probator, Curtea nu ar putea să concluzi-oneze că Biserica petiţionară este în legătură cu activităţile politice ale organizaţiilor moldoveneşti sus-menţionate (paragraful 120), care ar milita pentru reunirea Moldo-vei la România. Ea notează de altfel că, Guvernul n-a susţinut ilegalitatea acestor asociaţii sau partide politice.

Cât despre eventualitatea că Biserica petiţionară, odată recunoscută, va con-stitui un risc pentru securitatea naţională şi integritatea teritorială, Curtea crede că, aici este vorba de o simplă ipoteză, care în lipsa altor elemente concrete, nu ar justi-fi ca un refuz de a o recunoaşte.

(γ) Apărarea păcii sociale şi a înţelegerii între credincioşi

126. Curtea relevă că Guvernul nu contestă decât incidentele care au avut loc în timpul reuniunilor adepţilor şi a membrilor clerului Bisericii reclamante (paragrafele 47-87). În particular, confl ictele s-au produs atunci când preoţii aparţinând Bisericii petiţionare au dorit să ofi cieze slujbele, în locurile de cult la care pretindeau în mod exclusiv adepţii şi clerul Mitropoliei Moldovei. În alte localităţi unele persoane se opu-neau prezenţei Bisericii petiţionare, considerând-o drept ilegală.


31


În schimb, Curtea notează că există unele divergenţe între petiţionari şi Guvern referitor la desfăşurarea acestor incidente.

127. Fără a lua o anumită poziţie faţă de modul exact în care s-au petrecut aceste acţiuni, Curtea relevă că, nerecunoaşterea Bisericii petiţionare a jucat un rol în incidentele produse.

ii) Proporţionalitatea scopurilor urmărite

128. Guvernul susţine că, cu toate că Biserica petiţionară n-a fost recunoscută, autorităţile sunt tolerante şi îi permit continuarea activităţii fără a o împiedica. Membrii acestei Biserici pot să se reunească, să facă rugăciuni împreună şi să-şi administreze bunurile. Sunt aduse ca probă activităţile numeroase ale Bisericii reclamante.

129. Curtea relevă că, conform Legii nr. 979-XII din 24 martie 1992, doar cultele recunoscute prin decizia Guvernului pot fi practicate pe teritoriul Moldovei. În parti-cular, numai un cult recunoscut are calitatea de personalitate juridică (articolul 24), poate produce şi comercializa obiecte specifi ce de cult (articolul 35) şi poate angaja lucrători (articolul 44). Mai mult, asociaţiile care urmăresc în total sau în parte scopuri religioase sunt supuse obligaţiilor ce decurg din legislaţia privind cultele.

În aceste circumstanţe, Curtea notează că în lipsa recunoaşterii, Biserica peti-ţionară nu poate nici să se organizeze, nici să funcţioneze. Lipsită de personalitatea sa juridică, ea nu poate acţiona în justiţie pentru a-şi proteja patrimoniul său, necesar în exerciţiul unui cult, în timp ce membrii săi nu pot să se reunească pentru a urma activităţile religioase fără ca să violeze legislaţia cu privire la culte.

Cât despre toleranţa de care dă dovadă Guvernul faţă de Biserica petiţionară, Curtea nu ar putea considera o asemenea toleranţă drept un substitut al recunoaşte-rii, numai aceasta din urmă fi ind susceptibilă de a conferi drepturi interesaţilor.

De altfel, ea relevă că uneori petiţionarii n-au putut să se apere împotriva acte-lor de intimidare, autorităţile pretextând că numai activităţile legale ar putea benefi cia de protecţia legii (paragrafele 56, 57 şi 84 citate mai sus).

În fi nal, Curtea notează, că autorităţile nu au invocat pentru alte culte recu-noscute, aceleaşi criterii care au fost folosite pentru a refuza recunoaşterea Bisericii petiţionare şi că nici o justifi care nu a fost înaintată de Guvernul moldav cu referire la această diferenţă de tratament.

130. În concluzie, Curtea consideră că refuzul de a recunoaşte Biserica peti-ţionară are astfel de consecinţe asupra libertăţii de religie a petiţionarilor, care nu ar putea fi considerate proporţionale scopului legitim şi nici că ar putea să treacă drept necesare într-o societate democratică şi faptul că articolul 9 a fost încălcat.

II. CU PRIVIRE LA VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 14 COMBINAT CU ARTICOLUL 9 AL CONVENŢIEI

131. Biserica petiţionară se pretinde victima unei discriminări, luând în conside-rare refuzul de recunoaştere nejustifi cat al Guvernului, în timp ce el a recunoscut de o

32


parte alte Biserici ortodoxe, şi de altă parte, mai multe asociaţii în cadrul aceluiaşi cult. Biserica reclamantă invocă articolul 14 al Convenţiei, care stipulează următoarele:

“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fi e asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

132. Conform opiniei Guvernului, cultul creştin ortodox a fost recunoscut prin intermediul Mitropoliei Moldovei şi nici un motiv nu justifi ca recunoaşterea în egală măsură a Bisericii petiţionare, care de asemenea se pretinde cult ortodox, Biserica petiţionară nu reprezintă un nou cult, dar o formaţiune schismatică a cărei credinţe şi ritualuri nu se deosebesc prin nimic de cele ale Mitropoliei Moldovei. Guvernul admite că Eparhia ortodoxă de la Chişinău, sub jurisdicţia Bisericii ortodoxe ruse, a fost re-cunoscută cu toate că ea nu reprezintă un nou cult, dar el consideră că diferenţa de tratament este fondată pe criteriul etnic. Într-adevăr, adepţii şi clerul Eparhiei ortodoxe de la Chişinău sunt toţi de origine rusă.

133. Petiţionarii consideră că motivul invocat Bisericii petiţionare în refuzul de a o recunoaşte nu era nici rezonabil, nici obiectiv, deoarece în recunoaşterea altor culte, Guvernul n-a formulat drept criterii originea etnică a credincioşilor sau noutatea cul-tului. Drept exemplu, petiţionarii aduc faptul că Guvernul a recunoscut două Biserici adventiste şi două asociaţii de evrei, care nu sunt organizate pe criterii etnice.

134. Curtea consideră că plângerile în legătură cu articolul 14 se analizează în repetarea celor prezentate pe terenul articolului 9. Astfel, nu este necesar de a le examina separat.

III. CU PRIVIRE LA VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI

135. Prin faptul că dreptul intern nu oferă nici o cale de recurs pentru a redresa acuzaţiile aduse în faţa Curţii, petiţionarii consideră că a avut loc violarea articolului 13 al Convenţiei care prevede:

“Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar da-tora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor ofi ciale“

136. Guvernul susţine că în speţă, referitor la acuzaţiile cu caracter civil, exi-genţele articolului 13 sunt înlăturate de cele al articolului 6 a Convenţiei.

137. Curtea reaminteşte că articolul 13 prevede cerinţa unui recurs intern care să abiliteze instanţa naţională competentă să cunoască conţinutul acuzaţiilor bazate pe Convenţie şi să ofere ameliorarea cuvenită, chiar dacă statele contrac-tante se bucură de o anumită limită de apreciere referitor la felul de a se conforma obligaţiilor ce decurg din dispoziţia dată (hotărârea Chahal împotriva Regatului Unit din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pp. 1869-1870, § 145). Recursul ce-rut de articolul 13 trebuie să fi e “efectiv”, atât în practică cât şi în drept. Totodată, un astfel de recurs este cerut doar pentru acuzaţiile care pot trece ca “protejabile” în sensul Convenţiei.


33


138. Curtea denotă că acuzaţiile aduse de petiţionari conform cărora refuzul de recunoaştere a Bisericii petiţionare a adus la violarea dreptului lor la libertatea religiei, garantat de articolul 9 al Convenţiei, avea fără nici o discuţie caracterul protejabil (pa-ragraful 130 sus citat). Petiţionari au fost, aşadar, în drept să benefi cieze de un recurs intern efectiv în sensul prevăzut de articolul 13. În consecinţă, Curtea va examina dacă Biserica petiţionară şi petiţionarii au benefi ciat de un astfel de recurs.

139. Curtea constată că, în decizia sa din 9 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie nu a considerat refuzul Guvernului de a răspunde la cererea de recunoaş-tere prezentată de Biserica petiţionară drept ilegal şi nici cu atăt mai mult, contrave-nind articolului 9 al Convenţiei, deoarece petiţionarii puteau să-şi manifeste religia lor în sânul Mitropoliei Moldovei. Totuşi, Curtea Supremă de Justiţie n-a răspuns la învinuirile principale ridicate de petiţionari, şi anume dorinţa lor de a se reuni şi de a-şi manifesta religia colectiv, în cadrul unei Biserici distincte de Mitropolia Moldovei şi de asemeni de a benefi cia de dreptul la un tribunal pentru a-şi apăra drepturile şi proteja bunurile, dat fi ind faptul că numai cultele recunoscute de către stat benefi ciază de o protecţie legală. Din acel moment, Mitropolia Basarabiei, nefi ind recunoscută de stat, nu avea dreptul de a-şi susţine drepturile în faţa Curţii Supreme de Justiţie.

Prin urmare, recursul în faţa Curţii Supreme de Justiţie, în baza articolului 235 al Codului de procedură civilă, nu a fost efectiv.

140. De altfel, Curtea relevă că Legea din 24 martie 1992 cu privire la culte odată ce ea pune problema recunoaşterii de Guvern şi obligaţia de a respecta legile Republicii ca condiţie pentru funcţionarea unui cult, atunci ea nu conţine dispoziţii specifi ce de reglementare a procedurii de recunoaştere şi care să prevadă recursurile disponibile în caz de litigiu.

Guvernul nu face obiectul altui recurs, pe care reclamanţii l-ar fi putut exercita.

În consecinţă, Curtea consideră că petiţionarii au fost în imposibilitatea de a obţine în faţa unei instanţe naţionale satisfacerea plângerii lor referitor la dreptul de libertate la religie. Deci, articolul 13 al Convenţiei a fost încălcat.

IV. CU PRIVIRE LA VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLELOR 6 ŞI 11 ALE CONVENŢIEI

141. Petiţionarii se plâng de asemenea de faptul că, refuzul de a recunoaşte Biserica petiţionară, o împiedică pe aceasta din urmă de a obţine personalitatea juridică, privând-o astfel de dreptul său la acces la un tribunal, garantat de articolul 6, în scopul rezolvării oricărei învinuiri referitor la drepturile sale, în particular la drepturile sale de proprietate. În plus, ei invocă că acest refuz, împreună cu încă-păţânarea autorităţilor de a considera că reclamanţii pot practica religia lor în cadrul Mitropoliei Moldovei, aduce atingere libertăţii lor de asociere, în pofi da articolului 11 al Convenţiei.

142. Luând în considerare aceste articole în contextul articolului 9 (paragrafele 118 şi 129 sus citate), Curtea consideră că nu este cazul de a le examina separat.

34


V. DESPRE APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

143. Conform articolului 41 al Convenţiei:“Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul in-tern al Înaltelor Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. “

A. Despăgubiri

144. Petiţionarii nu reclamă nici o sumă de bani cu titlul de prejudiciu material, dar în schimb, cer 160 000 (FRF) pentru repararea prejudiciului moral cauzat.

145. Guvernul nu se pronunţă în privinţa aceasta.

146. Curtea consideră că, violările constatate au cauzat incontestabil petiţiona-rilor un prejudiciu moral care este evaluat, cu echitate, la suma de 20 000 EURO.

B . Cheltuieli de judecată

147. Întrucât, petiţionarii au primit de la Consiliul Europei 7937,10 FRF cu titlu de asistenţă judiciară pentru prezentarea reclamantului Vlad Cubreacov la au-dierile în faţa Curţii, de aceea petiţionarii cer doar rambursarea cheltuielilor pentru avocat, care au fost expuse în timpul procedurii în faţa Curţii, şi anume 8 693,89 FRF şi 3 550 lire sterline GBR. Aceste sume corespund respectiv onorariilor pen-tru pregătirea cererii de către avocatul moldav şi a avocaţilor consilieri britanici referitor la apărarea petiţionarilor pe parcursul procedurii şi la prezentarea lor la audierile în faţa Curţii.

148. Guvernul nu se pronunţă la acest subiect.

149. Ţinând cont de justifi cările aduse de petiţionari şi statuând cu echitate, Curtea eliberează petiţionarilor suma de 7 025 EURO pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi percepută ca taxă pe valoarea adăugată.

C. Dobânzile moratorii

150. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplica-bile în Franţa la data adoptării prezentei decizii era de 4,26% anual.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Se pronunţă asupra violării articolului 9 al Convenţiei;

2. Se pronunţă asupra faptului că nu este necesar de a examina cauza prin prisma articolului 14 combinat cu articolul 9 al Convenţiei.

3. Se pronunţă asupra violării articolului 13 al Convenţiei;

4. Se pronunţă asupra faptului că nu este necesar de a statua asupra existenţei unei violări a articolelor 6 şi 11 ale Convenţiei;


35


5. Se pronunţă asupra următoarelor:

a) Statul reclamat trebuie să verse în contul petiţionarilor, în timp de trei luni din ziua când decizia va fi defi nitivă, conform articolului 44 par. 2 al Convenţiei, sumele următoare:

i. 20 000 (douăzeci mii) EURO, pentru prejudiciu moral, convertiţi în lei mol-doveneşti la rata aplicabilă la data plăţii;

ii. 7025 (şapte mii douăzeci şi cinci) EURO, pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă cu titlu de taxă pe valoarea adăugată;

b) aceste sume vor fi majorate la rata simplă de 4,26% anual începând cu expira-rea termenului în cauză şi până la data vărsării sumei;

6. Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 13 decembrie 2001, potrivit articolului 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului.

Semnat: Elisabeth Palm Preşedinte

Michael O’Boyle Grefi er

36


37


AMIHALACHIOAIE contra MOLDOVEI(Cererea nr. 60115/00)

HOTĂRÂRE

20 aprilie 2004

În cauza Amihalachioaie c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a doua) în şedinţa camerei compusă din:

Dnii J.-P.Costa, preşedinte, L. Loucaides C.Bîrsan K.Jungwiert, V.Butkevych,Dna W. Thomassen,Dnul S. Pavlovschi, judecători,

şi D. T.L.Early, grefi er adjunct de secţie,

După ce au deliberat în camera de şedinţe la 3 februarie şi 23 martie 2004,

Emite hotărârea aceasta adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afl ă o cerere (nr. 60115/00) înaintată împotriva Republicii Moldova prin care un resortisant al acestui stat dl Gheorghe Amihalachioaie („reclaman-tul”) a sesizat Curtea la 14 iulie 2000 în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale Fundamentale („Convenţia”).

2. Reclamantul este reprezentat de către dl A.Tănase, avocat din Chişinău. Guvernul moldav („Guvernul”) este reprezentat de către agentul său, dl V. Pârlog, de la Ministerul Justiţiei.

38


3. Reclamantul invoca o violare a dreptului său la libertatea de expresie, garan-tat de articolul 10 al Convenţiei din cauza condamnării sale de a plăti o amendă pentru criticarea unei decizii a Curţii constituţionale referitoare la constituţionalitatea unei legi cu privire la organizarea profesiei de avocat.

4. Cererea a fost atribuită primei secţii a Curţii (articolul 52 par.1 al regulamen-tului). În cadrul acesteia, camera abilitată cu examinarea cauzei (articolul 27 par.1 al Convenţiei) a fost constituită conform articolul 26 par. 1 al regulamentului.

5. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modifi cat compoziţia secţiilor sale (articolul 25 par.1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită secţiei a doua după remani-ere (articolul 52 par. 1).

6. Printr-o hotărâre din 23 aprilie 2002, camera a declarat cererea parţial admisibilă.

7. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţiile scrise referitoare la fondul cauzei (articolul 59 par. 1 al regulamentului).

ÎN FAPT


8. Reclamantul este un cetăţean moldav, născut în 1949, cu reşedinţa în Chi-şinău (Moldova). În calitatea sa de avocat, el este preşedinte al Uniunii Avocaţilor din Moldova.

9. În 2000, un grup de deputaţi şi avocatul parlamentar din Moldova au sesi-zat Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a legii nr. 395-XIV cu privire la organizarea profesiei de avocat care prevedea, printre altele, obligaţia pentru toţi avocaţii care exercită în Moldova de a face parte din Uniunea Avocaţilor, formată din toţi avocaţii înscrişi în barourile ţării. Ei invocau că afi lierea obligatorie a avocaţilor la această uniune era contrară dreptului de libertate de asociere garantat de Constituţia moldavă.

10. După ce a obţinut, printre altele, avizul Uniunii Avocaţilor, care a estimat că legea era conformă Constituţiei, Curtea Constituţională a emis la 15 februarie 2000 o decizie care declara neconstituţionalitatea dispoziţiilor ce prevedea afi lierea obligato-rie a avocaţilor la Uniunea Avocaţilor din Moldova.

11. Într-o conversaţie telefonică cu A.M., jurnalist la ziarul„Экономическое oбозрение”, reclamantul a criticat decizia Curţii Constituţionale.

12. În numărul din februarie 2000 al ziarului„Экономическое oбозрение”, A.M. a publicat un articol referitor la polemica declanşată printre avocaţi prin decizia din 15 februarie a Curţii Constituţionale. Printre altele, el se referea la convorbirea telefonică cu reclamantul în următorii termeni:

„(...) După ce decizia Curţii Constituţionale a fost făcută publică, Экономическое oбозрение a pus câteva întrebări preşedintelui Uniunii Avocaţilor, dlui Gh. Amihalachioaie. Probabil, din această cauză comentariile sale au fost foarte emoţionale:

AMIHALACHIOAIE contra MOLDOVEI

39


„Din cauza hotărârii Curţii Constituţionale, se va instala o anarhie completă în profesia de avocat - a spus dl Amihalachioaie. Veţi vedea ce se va petrece peste un an. De azi, nu mai este un sistem unic de organizare a profesiei, nici stat unitar. Noi ne-am obişnuit cu aceasta – este cu mult mai uşor să trăieşti în haos. Taxele nu se plătesc, nu există control şi, prin urmare, nici etică, nici disci-plină şi nici responsabilitate.

În lumina celor spuse, se pune întrebarea: Curtea Constituţională este - ea constituţională? În anul 1990, Naţiunile Unite au adoptat Principiile de bază cu privire la rolul avocaţilor, garantate perfect în dreptul nostru. Peste tot în lume, profesia de avocat este independentă, pe când în Moldova ea este subordonată puterii executive, şi anume, Ministerului Justiţiei. Aceasta reprezintă o violare serioasă a principiilor democratice fundamentale.

Curtea Constituţională n-a luat în considerare exemplele specifi ce ale jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg invocate în observaţiile prezentate de Uniunea Avocaţilor. Probabil că judecătorii Curţii Constituţionale nu consideră Curtea Europeană a Drepturilor Omului o autoritate. Trebuie să înţe-leg că ei au obţinut mai multă experienţă în cinci ani decât judecătorii din Strasbourg în cincizeci de ani? Cu certitudine, noi vom informa Consiliul Europei că Moldova nu respectă jurisprudenţa şi exigenţele formulate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.”

În conformitate cu termenii folosiţi de dl Amihalachioaie, printre jurişti, avocaţii au fost consideraţi întotdeauna ca fi ind în primul rând:„Cu toate acestea, chiar după decizia Curţii Constituţionale, corpul avocaţilor rămâne o putere .” (...)

13. Printr-o scrisoare din 18 februarie 2000, preşedintele Curţii Con-stituţionale a informat reclamantul că, ţinând cont de cele spuse formulate în ziarul„Экономическое oбозрение”, chestiunea unei lipse posibile de considerare, în sensul articolului 82 par. 1 e) al Codului jurisdicţiei constituţionale, în privinţa acestei Curţi se putea pune, şi îl invită să prezente observaţiile scrise la acest su-biect într-un termen de zece zile.

14. La 28 februarie 2000, reclamantul a prezentat observaţiile cerute. În ele el a indicat că el a auzit despre publicarea celor spuse prin intermediul scrisorii din 18 februarie 2000 pe care i-a adresat-o Curtea Constituţională şi a confi rmat că a avut cu ziaristul A.M. o lungă conversaţie telefonică la subiectul deciziei din 15 februarie 2000. Totodată, el sublinia că cele spuse au fost denaturate şi depăşeau contextul lor. El a adăugat că dacă A.M. i-ar fi prezentat articolul înainte de publicare, el ar fi verifi cat riguros felul în care acestea erau prezintate şi deci şi-ar fi asumat toată res-ponsabilitatea.

15. La 6 martie 2000, Curtea Constituţională pronunţă, aplicând articolele 81 şi 82 ale Codului de jurisdicţie constituţională, o decizie defi nitivă aplicându-i reclaman-tului o amendă administrativă de 360 lei (echivalentul 36 euro).

Ea a constatat că, în interviul sus-menţionat, reclamantul a declarat :„în urma deciziei Curţii Constituţionale, se va instala o anarhie totală în organizarea avocaţilor”, în acest context, „se pune întrebarea de a şti dacă Curtea Constituţională este consti-tuţională” şi, „pentru judecătorii Curţii Constituţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este o autoritate”. Ea a considerat că aceste afi rmaţii demonstrau o lipsă de respect a reclamantului faţă de Curtea Constituţională şi o absenţă totală de con-siderare pentru decizia acestei Curţi.

16. Decizia Curţii Constituţionale fi ind defi nitivă, reclamantul a plătit la 7 iulie 2000 suma de 360 lei (echivalentul de 36 euro) la contul Ministerului Finanţelor.

40


II. DREPTUL INTERN PERTINENT

17. Dispoziţiile pertinente ale Codului jurisdicţiei constituţionale sunt stipulate astfel:Articolul 81 par.1

“2. În scopul protecţiei demnităţii judecătorilor Curţii Constituţionale şi a participanţilor la procedură şi în scopul asigurării condiţiilor adecvate pentru exercitarea justiţiei constituţionale, Curtea poate lua măsurile prevăzute la articolul 82.”

Articolul 82

„(1) În scopul asigurării bunei funcţionări a justiţiei constituţionale, se poate dispune o amendă administrativă de cel mult 25 salarii minime lunare în următoarele cazuri:

a) declaraţiilor neconstituţionale care n-ar fi modul lor de exprimare;

b) imixtiune în activitatea procedurală a judecătorilor Curţii Constituţionale, tentativa de a-i infl uenţa prin mijloace ieşind din cadrul procedural;

c) refuzul de a se conforma, fără motive serioase, cerinţelor judecătorilor Curţii în conformitate cu modalităţile prevăzute şi în termenul atribuit şi nexecutarea hotărârilor şi a avizelor Curţii;

d) violării jurământului judiciar;

e) lipsa de respect faţă de Curtea Constituţională, şi anume refuzul de a se supune ordinelor pre-şedintelui, încălcarea disciplinei şi îndeplinirea altor acte ce demonstrează o absenţă evidentă de considerare pentru Curte şi procedura sa (...)”

18. Articolul 4 al legii Nr. 243-XIII din 26 octombrie 1994 cu privire la presă stipulează:

„Publicaţiile periodice (...) publică, în funcţie de aprecierile lor proprii, documente şi informaţii, ţi-nând cont de faptul că exerciţiul acestor libertăţi, conţinând drepturi şi obligaţii, este supus unor formalităţi, condiţii, restricţii, sau sancţiuni prevăzute de către lege, care constituie măsuri necesa-re într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, protecţia sănătăţii sau moralei, protecţia reputaţiei sau drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confi denţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”

ÎN DREPT

1. REFERITOR LA VIOLAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI

19. Reclamantul susţine că condamnarea sa constituie o ingerinţă nejustifi cată în dreptul său la libertatea expresiei. El invocă articolul 10 al Convenţiei în conformi-tate cu care:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără ca autorităţile publice să se ames-tece şi fără considerare de frontieră.(...)

2. Exercitarea acestor libertăţi conţinând drepturi şi responsabilităţi poate să fi e supusă unor for-malităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”

A. Argumentele părţilor

1. Reclamantul


41


20. Reclamantul consideră că ingerinţa în dreptul său la libertatea de expresie nu era nici „prevăzută de lege”, nici „necesară într-o societate democratică”.

21. Mai întâi el susţine că articolul 82 al codului de procedură constituţională nu întruneşte exigenţele de previzibilitate a legii deoarece el nu defi neşte cu claritate actele susceptibile de a cădea sub lovitura unei sancţiuni administrative. În particular, el se plânge că din conţinutul articolului 82 nu reiese dacă sunt susceptibile de a fi reprimate doar faptele comise în timpul unei audienţe în faţa Curţii Constituţionale sau orice act ce exprimă o absenţă de considerare în privinţa curţii şi a procedurii acestei instanţe.

22. El mai spune că nu a criticat Curtea Constituţională sau judecătorii săi în general dar că în cadrul unei dezbateri largi referindu-se la organizarea profesiei de avocat el a dezaprobat decizia luată de această Curte. De aici, el consideră că sanc-ţiunea la care a fost supus nu era necesară într-o societate democratică.

2. Guvernul

23. Guvernul admite că a fost o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de expresie, dar el crede că ingerinţa răspunde exigenţelor paragrafului 2 ale artico-lului 10 al Convenţiei.

El mai consideră că articolul 82 al Codului jurisdicţiei constituţionale corespun-de criteriului de previzibilitate, odată ce el este interpretat în lumina articolului 81 care prevede drept scop a eventualelor ingerinţe, protecţia demnităţii judecătorilor Curţii Constituţionale şi garanţia condiţiilor adecvate exercitării justiţiei constituţionale.

Or, ţinând cont de funcţia reclamantului şi de experienţa profesională, Guvernul estimă că el ar fi putut să-şi dea seama că autoritatea Curţii Constituţionale ar trebui respectată nu doar în cadrul audierilor, dar de asemenea şi în afara acestora.

24. Guvernul mai invocă că ingerinţa era justifi cată prin grija de a garanta au-toritatea şi imparţialitatea puterii judiciare şi că ea era necesară într-o societate de-mocratică, deoarece reclamantul depăşise limita unei critici admisibile, expresiile sale defăimând şi ofensând judecătorii Curţii Constituţionale şi Curtea însăşi. Printre alte-le, el subliniază că reclamantul, fi ind avocat, este supus unei obligaţii de rezervă faţă de puterea judecătorească şi că de aici, libertatea sa de expresie era mai restrânsă.

B. Aprecierea Curţii

1. Principii generale

25. Curtea aminteşte că o„lege” în sensul articolului 10 par. 2 al Convenţiei este o normă enunţată cu destulă precizie pentru a permite cetăţeanului să-şi reglemente-le conduita şi să prevadă, la un grad rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-un act determinat. Totodată, aceste norme nu au necesi-tatea de a fi previzibile cu o certitudine absolută, cu toate că această certitudine ar fi de dorit, căci dreptul trebuie să ştie să se schimbe la schimbările de situaţie. De ase-menea, multe legi se servesc, prin forţa lucrurilor, de formule mai mult sau mai puţin vagi a căror interpretare şi aplicare depinde de practică (Sunday Times c. Regatului Unit (nr.1) hotărâre din 26 aprilie 1979, seria A nr.30 , p.31, par. 49 şi Hertel c. Elveţiei, hotărâre din 25 august 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, par. 35).

42


26. Gradul de precizie depinde într-o mare măsură de conţinutul textului în cauză, de domeniul pe care îl acoperă cât şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio A.G. şi al. c. Elveţiei, hotărâre din 28 martie 1990, seria A nr. 173, par. 68).

27. Curtea reaminteşte mai apoi, că statutul specifi c al avocaţilor îi plasează într-o situaţie centrală în administrarea justiţiei, drept intermediari între justiţiabili şi tribunale, ceea ce explică normele de conduită impuse în general membrilor Baroului (Casado Coca c. Spaniei, hotărâre din 24 februarie 1994, seria A nr. 285-A, p.21, par. 54).

28. Totuşi, ea aminteşte că libertatea expresiei se referă de asemenea şi la avocaţi, care au dreptul de a se pronunţa public referitor la funcţionarea justiţiei, dar critica căreia n-ar putea trece unele limite. Ea mai reaminteşte că, în afară de sub-stanţa ideilor şi informaţiilor exprimate, articolul 10 protejează de asemenea şi modul de exprimare. În acest scop, se cuvine de ţinut cont de echilibrul pe care să-l menţi-nă în diferite interese în joc, printre care fi gurează dreptul publicului de a fi informat asupra întrebărilor care ating funcţionarea puterii judiciare, imperativele unei bune administrări a justiţiei şi demnitatea profesiei de avocat (Schöpfer c. Elveţiei, hotărâre din 20 mai 1998, Culegere 1998- III, p.1053, par. 33).

29. Dacă Statele contractante se bucură de o oarecare marjă de apreciere pentru a judeca despre necesitatea unei ingerinţe în materie, o astfel de marjă se du-blează cu un control european în acelaşi timp referindu-se la lege şi la deciziile care o aplică (Sunday Times c. Regatului Unit (nr. 2), hotărâre din 16 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p.29, par. 50)

30. În exerciţiul controlului său, Curtea trebuie să analizeze ingerinţa litigioasă în lumina ansamblului cauzei, incluzând şi modalitatea de exprimare a reclamantului şi contextul în care au fost exprimate pentru a determina dacă ea era fondată pe„o necesitate socială imperioasă”,„proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motive-le invocate de către autorităţile naţionale pentru a o justifi ca apar„pertinente şi sufi ci-ente” (Sunday Times (nr.2), citat mai sus, par. 50 şi Nicula c. Finlandei, nr. 31611/96, par. 44, 21 martie 2002).

2. Aplicarea în speţă a principiilor sus-menţionate

31. Curtea notează că reclamantul a fost condamnat pentru că a afi rmat într-un„interviu” acordat unui ziar că în urma unei decizii a Curţii Constituţionale, „o anarhie totală se va instaura în organizarea profesiei de avocat” şi că, de aici, se pu-nea întrebarea de a şti dacă Curtea Constituţională era constituţională. Reclamantul a mai fost condamnat pentru că a declarat că judecătorii Curţii Constituţionale „probabil nu considerau Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fi ind o autoritate”.

Or, o astfel de condamnare poate trece drept fi ind o ingerinţă în dreptul său la respectul libertăţii de expresie, aşa cum este garantat de articolul 10 al Convenţiei.

32. Curtea consideră că ingerinţa în cauză era „prevăzută de lege”, aşa cum o cere paragraful doi al articolului 10 citat mai sus. La acest punct, ea relevă că con-troversele între părţi se referă în acest caz la interpretarea extensivă sau restrictivă


43


a articolului 82 par. (1) lit. e) a Codului de jurisdicţie constituţională, ce conduc actele susceptibile de a cădea sub lovitura unei sancţiuni administrative.

33. Curtea notează că stipularea acestui articol conţine o dispoziţie generală în conformitate cu care sunt pedepsite cu o amendă faptele care exprimă o absenţă de considerare manifestată faţă de Curtea Constituţională şi procedura acestei jurisdicţii.

Totodată, din avizul Curţii, cu toate că acţiunile incriminate nu sunt defi nite sau enumerate cu o precizie absolută de către lege, reclamantul putea rezonabil să pre-vadă, ţinând cont de formarea sa de jurist şi de experienţa sa profesională în calitate de preşedinte al Baroului, că afi rmaţiile sale erau susceptibile de a cădea sub lovitura dispoziţiei citate a Codului de jurisdicţie constituţională.

34. Curtea estimează de asemenea că ingerinţa în libertatea expresiei a re-clamantului urmărea un scop legitim, fi ind justifi cată din preocuparea (grija) de a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare în sensul paragrafului doi a articolului 10 citat mai sus. Rămâne de ştiut dacă ea era „necesară într-o societate democratică”.

35. Curtea relevă că declaraţiile reclamantului se refereau la o întrebare de interes general şi că ele se înscriau în cadrul unei polemici aprinse declanşate printre avocaţi printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale referitoare la statutul profesiei şi care punea capăt organizării avocaţilor într-o structură unică, Uniunea Avocaţilor din Mol-dova, al cărei preşedinte era reclamantul.

36. În acest context, Curtea estimează că, chiar dacă aceste afi rmaţii pot să fi e considerate de natură să denote o oarecare absenţă de considerare faţă de Cur-tea Constituţională datorate faptului deciziei sale, ele nu pot fi califi cate nici grave, nici insultătoare faţă de judecătorii Curţii (mutatis mutandis, Skalaka c. Poloniei, nr. 43425/98, par. 34, 27 mai 2003; Perna c. Italiei [GC], nr. 48898/99, par.47, 6 mai 2003; Nikula citat, par.48, 52).

37. În afară de aceasta, ţinând cont de faptul că anume presa a reluat declaraţi-ile reclamantului şi că el a dezminţit mai apoi o parte a afi rmaţiilor sale (vezi paragraful 14 de mai sus), Curtea estimează că el nu ar putea fi considerat drept responsabil de tot ceea ce fi gura în „interviul” publicat.

38. În fi nal, Curtea subliniază că dacă amenda la care a fost supus reclaman-tul, cu suma de 360 lei, fi e echivalentul a 36 euro (EUR), reprezintă o sumă puţin importantă în sine, ea nu este prin sine puţin simbolică şi demonstrează intenţia de a pedepsi sever reclamantul, odată ce Curtea Constituţională s-a orientat spre maximu-mul de pedeapsă prevăzută de lege.

39. Având în vedere aceste consideraţii, Curtea estimează că nu era „o nece-sitate socială imperioasă” de a restrânge libertatea de expresie a reclamantului şi că autorităţile naţionale n-au furnizat motive „pertinente şi sufi ciente” pentru a o justifi ca. Reclamantul nedepăşind limitele criticii permise de articolul 10 al Convenţiei, ingerinţa incriminată n-ar putea trece pentru „necesară într-o societate democratică”.

40. Din cele spuse a avut loc violare a articolului 10 al Convenţiei.

44


II. REFERITOR LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

41. În conformitate cu articolul 41 al Convenţiei,„Dacă Curtea declară că a avut loc violarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite de a îndepărta decât imperfect consecinţele acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

42. Reclamantul solicită acordarea a 100 000 EUR drept repararea prejudiciu-lui moral cauzat prin condamnarea sa care i-a adus o atingere gravă reputaţiei sale de avocat şi de preşedinte a Uniunii Avocaţilor.

43. Guvernul consideră că suma cerută de reclamant cu titlu de prejudiciu mo-ral este exagerată. El adaugă că, oricum, simpla constatare a violării articolului 10 ar furniza prin sine o satisfacţie echitabilă sufi cientă.

44. Curtea estimează cu Guvernul că constatarea violării constituie prin sine o satisfacţie echitabilă pentru orice prejudiciu moral eventual suferit de interesat.

B. Cheltuieli

45. Reclamantul cere 2 000 dolari americani (USD), fi e echivalentul de 1 670 euro (EUR), drept onorarii pentru cheltuielile de avocat în faţa Curţii. El se sprijină pe convenţia despre onorarii pe care el a încheiat-o cu avocatul său, în virtutea căreia această sumă nu era cerută decât dacă reclamantul obţinea câştig de cauză în faţa Curţii. El subliniază că încheierea unei astfel de convenţii este o practică curentă printre avocaţii moldavi.

46. Guvernul se opune contra acestei pretenţii evidenţiind în valoare faptul că suma cerută este excesivă şi că aceste cheltuieli n-au fost demonstrate.

47. Curtea nu se exprimă asupra convenţiei în cauză. În speţă, conform ju-risprudenţei, ea trebuie să caute dacă cheltuielile şi plăţile a căror rambursare este reclamată au fost real şi necesar expuse de reclamant şi dacă ele sunt rezonabile referitor la mărimea lor (Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei [GC], nr.23118/93, par. 62, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 1999-VIII). Curtea ar putea să se bazeze pentru aprecierea sa pe elemente cum ar fi numărul de ore de muncă a avocatului, cât şi tariful orar reclamat (Iatridis c. Greciei (articolul 41), nr. 31107/96, par. 55, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2000-XI).

Curtea observă că reclamantul n-a depus nici un justifi cativ în sprijinul preten-ţiilor sale. În consecinţă, Curtea decide de a nu aloca reclamantului nici o sumă la acest punct.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Pronunţă, cu 6 voturi pro, 1 contra, că a avut loc violarea Convenţiei;

2. Pronunţă, cu 5 voturi pro, 2 contra, că constatarea unei violări furnizează prin sine o satisfacţie echitabilă sufi cientă pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului;


45


3. Respinge, cu 5 voturi pro, 2 contra, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 20 aprilie 2004 în aplicarea articolului 77 par. 2, 3 al regulamentului.

Semnat: J.-P. Costa Preşedinte

T.L.Early Grefi er adjunct

La prezenta hotărâre sunt alăturate, conform articolelor 45 par. 2 al Convenţiei şi 74 par. 2 al regulamentului, următoarele expuneri de opinii:

- opinia parţial concordată şi parţial disidentă a dlui Loucaides;

- opinia parţial concordată şi parţial disidentă a dnei Thomassen;

- opinia disidentă a dlui Pavlovschi.

OPINIE PARŢIAL CONCORDANTĂ ŞI PARŢIALSEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR LOUCAIDES

Împărtăşesc părerea majorităţii potrivit căreia este o încălcare a articolului 10 din Convenţie în cazul dat, dar raţionamentul meu este diferit. Eu estimez că re-stricţia prevăzută în legea pertinentă, aplicată reclamantului sub forma unei amenzi administrative fi indcă el în timpul conversaţiei a defăimat hotărârea Curţii Constituţi-onale, nu era direct legată de scopul legitim care să corespundă garantării autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, şi a fost peste ceea ce era necesar pentru a atinge acest scop. În consecinţă, eu cred că restricţia legislativă în cauză ar putea fi ea însăşi considerată ca vizând un asemenea scop.

Conform unui principiu de interpretare a Convenţiei ferm stabilit, restricţiile la drepturile şi libertăţile enumerate în ea trebuie să fi e cuprinse într-un mod strict şi în-gust. După cum Comisia a observat acest lucru în cauza Sunday Times (CEDO, seria B, vol. 28, p. 64, § 194), în contextul Convenţiei o interpretare strictă a clauzelor de excepţie semnifi că:

„că nici un alt criteriu decât cele menţionate în însăşi clauza de excepţie nu poate justifi ca o restric-ţie oricare ar fi ea şi că aceste criterii la rândul lor trebuie interpretate astfel ca sensul cuvintelor să nu fi e lărgit mai mult decât accepţiunea obişnuită”

În afară de acest principiu de interpretare doi factori proprii articolului 10 înca-drează natura şi semnifi caţia scopului autorizat pentru restricţia la examinare. Este

46


vorba în primul rând de condiţia care acceptă ca restricţia să fi e „necesară într-o so-cietate democratică” şi în al doilea rând de conceptul de „autoritate” a puterii judiciare pentru apărarea căreia poate fi aplicată restricţia.

Chestiunea referitor la faptul dacă o lege care limitează unul din drepturile ga-rantate de Convenţie vizează în realitate un scop autorizat trebuie, după părerea mea, să fi e întotdeauna examinat pe măsura exigenţelor unei societăţi democratice moderne. Nu este sufi cient ca o lege care prevede o asemenea restricţie să invoce unul din obiective pentru care restricţia pertinentă este permisă. Chestiunea de fond trebuie să rămână întotdeauna cea de a şti dacă restricţia este realmente necesară pentru a atinge acest scop ţinându-se cont de condiţiile actuale de exercitare a de-mocraţiei. Dacă restricţia merge mai departe de ceea ce este necesar pentru scopul căutat sau dacă ea nu face decât să servească acestui scop din întâmplare sau in-direct, ea nu poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică pentru a atinge acest scop, şi deci e cazul de a considera că ea nu relevă clauza de excepţie corespunzătoare.

În speţă, partea pertinentă a legii în virtutea căreia reclamantul a fost sancţio-nat este următoarea:

„În scopul asigurării unei bune funcţionări a justiţiei constituţionale poate fi aplicată o amendă admi-nistrativă de cel mult 25 salarii minime lunare în următoarele cazuri: (...) e) desconsiderarea faţă de Curtea Constituţională şi anume îndeplinirea altor acte ce demonstrează o desconsiderare vădită faţă de Curte (...) ( litere grase adăugate).”

Totuşi, eu nu văd cum ar putea fi necesar, într-o societate democratică moder-nă, de a sancţiona pe cineva care a comis un act care exprimă o „lipsă de considera-re” faţă de o jurisdicţie oricare ar fi ea (în opoziţie cu conceptul mai strict de „contempt of court ”) pentru a garanta autoritatea puterii judiciare. Aceasta apare încă mai clar dacă ţinem cont că libertatea de a critica hotărârile tribunalelor şi funcţionarea puterii judiciare în general este în zilele noastre un aspect indispensabil al democraţiei, şi aceasta cu atât mai mult că această critică garantează un bun control al puterii judici-are. Această critică ar putea fi în mod rezonabil interpretată ca o lipsă de „considera-ţie” faţă de un tribunal, căci termenul „consideraţie” este atât de larg încât orice con-fruntare sau diferend cu un act al puterii judiciare poate fi asimilat unei simple critici.

Este important de a ţine cont de exigenţele unei societăţi democratice moderne unde toate instituţiile de stat trebuie să dea dare de seamă în faţa populaţiei, aceasta având dimpotrivă dreptul de a se exprima liber asupra chestiunilor privind o eventuală disfuncţie a acestor instituţii. Într-o societate democratică modernă, critica acestor instituţii, chiar şi dacă ea este echivalentă unei lipse de„consideraţie”, constituie o valoare mult mai importantă decât protecţia prestigiului unei instituţii de stat oricare ar fi ea. După părerea mea este util de a aminti că un eminent judecător britanic, Lord Denning, Master of the Rolls, a spus, în 1968 deja, apropo de un articol care critica dur o hotărâre a Curţii de Apel ( Acest articol cuprindea pasajul următor :„Recenta ho-tărâre adoptată de Curtea de Apel constituie un exemplu straniu de orbire care pune stăpânire uneori pe cei mai buni judecători. Legislaţia adoptată în 1960 şi care apoi a devenit aproape inaplicabilă din cauza deciziilor nerealiste, contradictorii şi, pentru hotărârea de principiu, eronate, adoptate de tribunale, inclusiv de Curtea de Apel.


47


Atunci ce fac ei? Cer scuze pentru cheltuielile şi problemele cauzate la poliţie? Pentru nimic în lume.”) considerată a fi constitutivă a „contempt of court ”:

„Acest articol este desigur critic faţă de această Curte. Cu atât mai mult că se referă la Curtea de Apel, trebuie să recunoaştem că este eronat (...) Permiteţi-mi să spun dintr-o dată că noi nu vom utiliza niciodată această noţiune (cea de contempt of court) pentru a apăra propria noastră dem-nitate. Ea trebuie să se bazeze pe fundamente mult mai sigure. Nu ne vom servi nici pentru a-i face să tacă pe cei ce ne critică. Noi nu ne temem de ei. De fapt, problema este altfel importantă, deoarece este vorba de nimic mai puţin decât de libertatea expresiei. Fiecare are dreptul în faţa Parlamentului sau în altă parte, în presă sau la radio de a se exprima amabil adică franc referitor la chestiunile de interes general. Comentatorii pot vorbi loial despre tot ceea ce se face într-un tribunal. Ei pot spune că noi ne înşelăm şi că deciziile noastre sunt eronate, că ele sunt obiectul unui apel sau nu” ( R.v. Metropolitan Police Commissionner, ex parte Plackburn (nr.2), (1968) 2 All England Reports, p.120)

Mai mult ca atât, termenul „autoritate” desemnează dreptul de a comanda, puterea de a impune ascultare (dicţionarul le petit Robert). Încă o dată, eu nu văd cum o simplă lipsă de„consideraţie” faţă de un tribunal ar putea diminua autoritatea puterii judiciare de a impune ascultare pentru hotărârile sale sau alte acte judiciare. O asemenea„autoritate” poate fi efectivă chiar şi în cazul lipsei de„consideraţie” din partea persoanelor asupra cărora ea este exercitată sau de către orice terţă parte.

În aceste condiţii, eu estimez că legea în cauză, în măsura în care ea interzice în termeni absoluţi actele care exprimă o lipsă de consideraţie faţă de Curtea Constitu-ţională pentru a proteja, după Guvern, autoritatea acestei Curţi, cade în afara câmpului de aplicare a acestui obiectiv şi nu se va considera ca lege ce îl vizează pe acesta din urmă. Ceea ce ilustrează clar aplicarea în acest caz a acestei legi faţă de reclamant.

Articolul 41

Eu am votat împotriva deciziei majorităţii de a nu aloca o sumă de bani cu titlu de satisfacţie echitabilă şi cheltuieli reclamantului. Sunt de acord cu motivele invocate de către dna judecător Thomassen pentru a explica că reclamantul ar fi trebuit să înţeleagă că i se acordă asemenea sume.

OPINIE PARŢIAL CONCORDANTĂ ŞI PARŢIAL SEPARATĂA DOAMNEI JUDECĂTOR THOMASSEN

Eu împărtăşesc părerea majorităţii potrivit căreia a avut loc încălcarea articolului 10 în cazul dat, dar eu ajung la această concluzie din motive diferite de cele ale ei.

Ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea expresiei s-ar fonda pe al doi-lea paragraf din articolul 10 care autorizează de a supune exerciţiul acestei libertăţi unor restricţii necesare„pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare”. Această justifi care este aproape de noţiunea de drept englez de„contempt of court ”, care vizează protecţia autorităţii şi independenţei tribunalelor, precum şi a drepturilor părţilor la procedurile în justiţie, împotriva oricărei atingeri a faptului de publicaţii sau de alte acte (Sunday Times c. Regatului Unit (nr. 1), hotărârea din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 30, §§ 55-56).

48


În cazul dat, articolele 81 şi 82 din Codul de procedură constituţională conferă Curţii Constituţionale puterea de a examina, interoga şi a lua măsuri din ofi ciu şi din propria autoritate„pentru a apăra demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale şi a participanţilor la procedură, şi pentru a asigura condiţii corespunzătoare pentru exer-ciţiul justiţiei constituţionale„ (paragraful 17 din hotărâre).

Orice motiv prezentat pentru a justifi ca acordarea puterii atât de largi unui tribu-nal trebuie examinat în de aproape ţinându-se cont de dreptul la libertatea expresiei. Aceasta înseamnă, după părerea mea, că în principiu această împuternicire trebuie exercitată numai dacă un tribunal îşi exercită responsabilităţile care constau în garan-tarea echităţii unei proceduri ne examinate, ceea ce fondează pronunţarea sancţiuni-lor judiciare pentru contempt of court.

Nu s-ar putea în mod rezonabil spune că Curtea Constituţională şi-a exercitat împuternicirile pentru a garanta echitatea unei proceduri ne examinate. De fapt, ea a început o acţiune împotriva reclamantului, l-a interogat, apoi i-a aplicat o amendă după pronunţarea hotărârii sale. Măsurile sale nu vizau comportamentul reclaman-tului în calitate de avocat în cursul procedurii dar atitudinea pe care el o adoptase în calitate de parte comentând hotărârea defi nitivă pe care a adoptat-o Curtea. Curtea Constituţională a făcut uz de putere nu în scopul prevăzut – garantarea echităţii pro-cedurii în curs, dar pentru a limita dreptul democratic al reclamantului să dezbată public temeiul hotărârii adoptate de această Curte.

Mai mult ca atât, în măsura în care uzul acestei puteri a antrenat aplicarea unei amenzi reclamantului, ceea ce implică probleme în ceea ce priveşte dreptul persoa-nei interesate ca cauza acesteia să fi e ascultată de către un tribunal independent şi imparţial (Kyprianou c. Ciprului, nr. 73797/01, hotărârea din 27 ianuarie 2004).

După părerea mea, articolul 10 § 2 nu ar fi justifi cat acest tip de amestec în dreptul reclamantului la libertatea expresiei. Contrar majorităţii, eu nu aş considera că măsurile luate şi motivele invocate de către Curtea Constituţională ( paragraful 15 din hotărâre) vizau garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare.

Chiar dacă am presupune că restricţiile la dreptul reclamantului ar emana de la un tribunal imparţial în cadrul procedurii independente şi că ele ar putea astfel consi-derate ca vizând garantarea autorităţii, imparţialităţii puterii judiciare, amenda aplicată reclamantului nu ar putea fi considerată necesară într-o societate democratică. În această privinţă, eu sunt de acord cu părerea majorităţii, dar eu aş parveni la o altă concluzie identică dacă amenda nu ar avea decât un caracter simbolic (paragraful 39 din hotărâre).

După cum s-a pronunţat judecătorul Loucaides în opinia sa concordantă, eu cred că libertatea de a critica deciziile de justiţie şi funcţionarea puterii judiciare consti-tuie un element indispensabil al democraţiei. Această cauză demonstrează importanţa pe care o are libertatea criticii. Curtea Constituţională a declarat contrară Constituţiei o lege care obligă avocaţii din Moldova de a se afi lia la ordinul avocaţilor. O aseme-nea obligaţie este admisă în sistemele juridice ale multor ţări europene, unde ea este considerată ca necesară pentru a proteja independenţa profesiei de avocat. Importanţa pe care o are această independenţă este exprimată în Recomandarea R (2000) 21


49


a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei în aceşti termeni„1) Avocaţii ar trebui să fi e autorizaţi şi încurajaţi să creeze şi să devină membri ai asociaţiilor profesionale locale, naţionale şi internaţionale care, unice sau mai multe, au sarcina de a ameliora deontologia şi de a apăra independenţa şi interesele avocaţilor. 2) Barourile sau alte asociaţii profesionale de avocaţi ar trebui să fi e organe autonome şi independente de autorităţi şi de public.” Preambulul la recomandarea menţionată subliniază că impor-tanţa pentru avocaţi de a se organiza în sânul organizaţiilor independente reiese din faptul că este de dorit de a supraveghea ca responsabilităţile avocaţilor să fi e exerci-tate în mod adecvat şi în special din necesitatea pentru avocaţi de a găsi un echilibru adecvat între îndatoririle faţă de tribunale şi cele faţă de clienţi. Nu se poate nega că critica formulată de către reclamant faţă de decizia Curţii Constituţionale se referea la o chestiune de interes general şi nu ar fi trebuit reprimată în nimic de către organele de stat într-o societate democratică.

Chiar dacă s-ar presupune că remărcile reclamantului ar fi putut interpretate ca o lipsă de respect sau de„consideraţie” pentru Curtea Constituţională (paragraful 37 din hotărâre), interesul general – în acest caz, a autoriza o dezbatere publică asupra independenţei avocaţilor – antrenează interesul judecătorilor Curţii Constituţionale de a se vedea apăraţi de critici asemănătoare cu cele exprimate de reclamant în timpul discuţiei, critici care în realitate erau concise şi nu erau un atac personal dirijat împo-triva acestor judecători (contrar, de exemplu, cauzele Barford c. Danemarcei, hotărâ-rea din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, şi Perna c. Italiei (GC), nr. 48898/99, CEDO 2003-V). Iată de ce, chiar dacă s-ar presupune că ingerinţa ar viza un scop legitim, ea nu ar fi fost considerată, după părerea mea, ca „necesară ”.

Continuând fi rul drept al raţionamentului meu, eu nu aş împărtăşi părerea ma-jorităţii potrivit căreia constatarea încălcării ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă sufi cientă pentru prejudiciul moral adus reclamantului. Din partea lui era rezonabil să susţină că condamnarea sa a vătămat grav reputaţia sa de avocat şi de preşedinte al ordinului de avocaţi, care a pledat pentru drepturile de apărare în general. Ar fi fost deci justifi cat dacă i s-ar fi acordat o reparaţie în aprecierea echităţii (vezi, de exem-plu, Nikula c. Finlandei, nr. 31611/96, CEDO 2002-II). Eu na aş fi aprobat nici decizia de a nu rambursa reclamantului cheltuielile lui pentru al căror titlu el reclamă 2000 USD. Pretenţiile lui la acest titlu nu mi se par exagerate, dar, chiar dacă ar fi fost, nu este nici un motiv special de a nu-i acorda nici o sumă la acest titlu (Foley c. Regatului Unit, nr. 39197/ 22 octombrie 2002).

Respingând cererile formulate de către reclamant sub unghiul articolului 41, Curtea nu a acordat, după părerea mea, o importanţă sufi cientă gravităţii ingerinţei care a atins dreptul persoanei interesate la libertatea de expresie, garantat de articolul 10 din Convenţie.

50


OPINIA SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR PAVLOVSCHI

În cazul dat, majoritatea camerei a făcut concluzia la încălcarea drepturilor reclamantului, garantate de articolul 10 din Convenţie. Spre marele meu regret, eu nu am semnat această concluzie.

Eu nu pun la îndoială existenţa unei ingerinţe în prezenta cauză. Problema ţine, după părerea mea, de justifi carea acestei ingerinţe în comparaţie cu articolul 10 § 2 din Convenţie. Trebuie deci de examinat dacă măsura litigioasă era„prevăzută de lege”,„avea un scop legitim” şi era„necesară într-o societate democratică”, în sensul acestei prevederi (Lingens c. Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pp. 25-25, § 34-37.

I. „Prevăzută de lege”

Chiar dacă s-a înclinat spre semnifi caţia noţiunii„prevăzută de lege”, Curtea, în hotărârea sa Sunday Times c. Regatului Unit (hotărârea din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, § 49) a declarat:

„Potrivit Curţii, următoarele două condiţii contează printre cele care reiese din cuvintele„prevăzute de lege”. Mai întâi trebuie ca„legea” să fi e sufi cient accesibilă: cetăţeanul trebuie să poată dis-pune de informaţii sufi ciente, în circumstanţele cauzei, despre normele juridice aplicabile în cazul dat. În al doilea rând, se poate considera drept„lege” o normă enunţată cu atâta precizie pentru a permite cetăţeanului să reglementeze conduita sa ; având, în caz de necesitate, consilieri cultivaţi, trebuie de asemenea de prevăzut, în mod rezonabil în circumstanţele cauzei, con-secinţele care ar deriva dintr-un act normativ. Ele nu necesită de a fi previzibile cu o certitudine absolută: experienţa o revelă în afara neajunsului. În afară de certitudine, cu toate că e foarte mult de dorit, se însoţeşte uneori de o rigiditate excesivă; or, dreptul trebuie să se poată adapta la schimbările situaţiei. Astfel, multe legi folosesc, în virtutea lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi ale căror interpretare şi aplicare depinde de practică” (litere grase adăugate de mine).

Aplicând principiile sus-menţionate pentru prezenta cauză, trebuie de notat punctele următoare.

Accesibilitatea generală a Codului de procedură constituţională nu implică nici o problemă. Acest text este publicat în Monitorul Ofi cial, unde apar sistematic ansamblul de texte normative, şi poate fi consultat pe diverse site-uri Internet, de exemplu pe cel al Curţii Constituţionale„www.ccrm.rol.md”, şi pe site-ul legislaţiei www.docs.md, etc.

În ce priveşte calitatea legii, eu estimez că textul este sufi cient de precis, dat fi ind faptul că el ţine cont de toate elementele dobândite de tehnicile legislative.

Să examinăm prevederile pertinente ale Codului de procedură constituţională.Articolul 81. Garanţia exercitării justiţiei constituţionale

„1. Pentru a apăra demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale şi a participanţilor la proces, şi pentru a asigura condiţii corespunzătoare de exercitare a justiţiei constituţionale, Curtea poate lua măsurile prevăzute la articolul 82.”

Articolul 82. Responsabilitatea pentru încălcarea regulilor de procedură constituţională

„1. Pentru a asigura buna funcţionare a justiţiei constituţionale poate fi aplicată o amendă adminis-trativă de până la 25 salarii minime în următoarele cazuri:

a) declaraţii neconstituţionale, indiferent de modul de exprimare;


51


b) ingerinţă în activitatea procedurală a judecătorilor Curţii Constituţionale, încercare de a exercita infl uenţa asupra lor reieşind din cadrul procedural;

c) refuz de a se conforma, fără motive serioase, cerinţelor judecătorilor Curţii conform modalităţilor prevăzute şi în termenul stabilit, şi ne executarea hotărârilor şi avizelor Curţii;

d) încălcarea jurământului judiciar;

e) lipsa de respect faţă de Curtea Constituţională prin refuzul de a se supune ordinelor preşedin-telui, infracţiune de disciplină şi săvârşirea altor fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de Curte şi procedura sa.

2. Măsurile luate de natură să garanteze condiţiile corespunzătoare pentru exercitarea justiţiei constituţionale sunt impuse prin decizie a preşedintelui şi sunt consemnate în procesul-verbal sau anexate la acesta.

3. Amenda trebuie plătită într-un termen de 15 zile de la data înştiinţării persoanei amendate. Dacă aceasta refuză să plătească sau dacă nu o plăteşte în termenul stabilit, decizia Curţii Constituţi-onale se execută (...) în baza extrasului pertinent din procesul-verbal al şedinţei sau al deciziei preşedintelui (...)”.

Concluziile mele sunt deci următoarele:

1. Această lege defi neşte clar o„necesitate imperioasă” de a apăra demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale şi de a asigura condiţiile corespunzătoare pentru exercitarea funcţiilor lor.

2. Legea enumeră actele pe care legislatorul le consideră ilegale, în special cele care demonstrează„o desconsiderare vădită faţă de Curte şi procedura sa”.

3. Legea enunţă măsurile aplicabile celor care au încălcat prevederile,„o amen-dă de până la 25 salarii minime”.

Aceste elemente conduc la concluzia că prevederile Codului de procedură constituţională permit cetăţenilor, aşa cum se enunţă în hotărârea Sunday Times menţionată mai sus,„(...) de a prevedea, la un grad rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele de natură să derive dintr-un act stabilit (...)”. fi indcă legea descrie actele criticabile şi consecinţele negative pe care le antrenează.

Estimez că prevederile legale ale Codului de procedură constituţională sunt de calitate sufi cientă pentru a concluziona că reclamantul era în măsură să prevadă,„la un grad rezonabil în circumstanţele cauzei”, riscurile de natură să derive din descon-siderarea vădită faţă de Curtea Constituţională.

Ingerinţa este deci„prevăzută de lege” în cazul dat.

II. Urmărirea unui scop legitim

Nici reclamantul nici Guvernul nu contestă că amenda aplicată urmărea un scop legitim de a apăra autoritatea, independenţa şi imparţialitatea puterii judiciare.

III. „Necesară într-o societate democratică”

Diverse instanţe internaţionale au confi rmat în repetate rânduri că o putere judiciară independentă şi imparţială este un instrument indispensabil oricărui stat de-mocratic. Acesta este un element esenţial al unui sistem politic bazat pe statul de drept. Este clar că toate statele sunt nu numai autorizate dar şi trebuie să întreprindă toate măsurile necesare pentru a apăra demnitatea judecătorilor şi, astfel, să apere

52


autoritatea tribunalelor. Mai mult ca atât, ei trebuie să vegheze ca reprezentanţii pu-terii judiciare să-şi poată exercita funcţiile fără a se expune unor presiuni ilegale, în special presiunilor psihologice, şi să-şi poată fonda deciziile prin mijloace de drept pertinente, şi nu printr-o motivaţie viciată de ameninţări, insulte, defăimare, calomnie sau alte forme de infl uenţă ilegală.

Inviolabilitatea judiciară, care este o garanţie de independenţă a magistraţilor, nu este un privilegiu ci o condiţie prealabilă pentru exercitarea obiectivă şi imparţială a funcţiilor lor profesionale. Judecătorii fi ind chemaţi să statueze în ultimă instanţă asupra unor chestiuni cu privire la viaţa, libertăţile, drepturile, obligaţiile şi bunurile cetăţenilor, ei trebuie să inspire încredere de justiţiabili, care trebuie să fi e convinşi că funcţia judiciară se exercită în deplină independenţă. Menţinerea şi sporirea încrederii publice în puterea judiciară sunt recunoscute drept o necesitate publică care răspun-de interesului general al societăţii.

În „Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii”, Adunarea Ge-nerală a Naţiunilor Unite declară:

„Independenţa magistraturii este garantată de către stat şi enunţată în Constituţie sau legislaţia naţională. Incombă tuturor instituţiilor, guvernamentale şi altele, de a respecta independenţa ma-gistraturii. (...) Magistraţii reglementează cauzele sesizate în mod imparţial, după fapte şi conform legii, fără restricţii şi fără a fi obiectul unor infl uenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii necorespunzătoare, directe sau indirecte, din oricare parte ar fi sau din oricare motiv ar fi ”.

Aceeaşi chestiune este obiectul Recomandării nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru statele membre privind independenţa, efi caci-tatea şi rolul judecătorilor (adoptată de Comitetul de Miniştri la 13 octombrie 1994 la reuniunea 518 a delegaţilor miniştrilor), care enunţă:

„Independenţa judecătorilor trebuie garantată conform prevederilor Convenţiei şi principiilor con-stituţionale, de exemplu făcând să fi gureze prevederile speciale în acest scop în Constituţii sau în alte texte legislative sau încorporând prevederile prezentei recomandări în dreptul intern. (...) Judecătorii trebuie să ia deciziile lor în deplină independenţă şi să poată acţiona fără restricţii şi fără a fi obiectul unor infl uenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii necorespunzătoare, directe sau indirecte din oricare parte ar fi sau din oricare motiv ar fi . Legea trebuie să prevadă sancţiuni împotriva persoanelor care caută să infl uenţeze astfel judecătorii. Judecătorii trebuie să fi e absolut liberi de a statua în mod imparţial asupra cauzelor sesizate, conform propriei lor convingeri şi interpretări a faptelor şi conform regulilor de drept în vigoare (...) Judecătorii trebuie să dispună de împuterniciri sufi ciente şi să fi e în măsură să le exercite pentru a-şi îndeplini funcţiile, a apăra autoritatea şi demnitatea tribunalului (...)”.

Ansamblul acestor prevederi indică incontestabil că protecţia demnităţii tribu-nalelor şi judecătorilor împotriva infl uenţei necorespunzătoare şi apărarea indepen-denţei puterii judiciare sunt absolut necesare într-o societate democratică.

Unicul mijloc de care dispune statul pentru a-şi îndeplini obligaţiile este de a sancţiona încălcările acestor principii. Aceasta este calea inevitabil aleasă de legis-latorul moldav, care interzice, prin pedeapsa cu amendă, actele de desconsiderare vădită faţă de Curtea Constituţională şi procedura sa.

În cazul dat, reclamantul a formulat trei observaţii criticând decizia Curţii Con-stituţionale.

1. Potrivit persoanei interesate, această decizie are drept efect să facă să dom-nească un haos total în organizarea profesiei de avocat. Nu va mai fi ordinul profesi-


53


onal unic, nici stat unitar. Impozitele nu vor fi plătite. Nu va mai fi nici un control şi, în consecinţă, nici o etică, disciplină şi responsabilitate.

2. A pus la îndoială constituţionalitatea chiar a Curţii Constituţionale.

3. A acuzat Curtea Constituţională că nu are nici o consideraţie pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa sa.

Conform Recomandării Rec (2000) 21 a Comitetului de Miniştri pentru statele membre privind libertatea de a exercita profesia de avocat (adoptată de Comitetul de Miniştri la 25 octombrie 2000 la reuniunea 727 a delegaţilor de miniştri),„avocaţii trebuie să respecte autoritatea judiciară şi să-şi exercite funcţiile în faţa tribunalelor conform legislaţiei şi altor reguli naţionale (...)”.

Aceeaşi idee a fost expusă în hotărârea Shopfer c. Elveţiei (20 mai 1998, Re-cueil 1998-III, § 29): „(...) Curtea reiterează că statutul specifi c al avocaţilor îi situează într-o poziţie centrală în administraţia justiţiei, ca intermediari între justiţiabili şi tribu-nale, cei care explică normele de conduită impuse în general membrilor baroului.”

Printre altele, Curtea a declarat deja că acţiunea tribunalelor, care sunt garan-ţii justiţiei şi a căror misiune este fundamentală într-un stat de drept, are nevoie de încrederea publicului (De Haes et Gijsels c. Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997, Recueil 1997-I, p. 234, § 37).

Având în vedere rolul cheie al avocaţilor se poate aştepta de la ei ca să contri-buie la buna funcţionare a justiţiei şi, astfel, la încrederea publicului în aceasta.

În cazul dat, ca şi în cazul Schopfer, declaraţia litigioasă a reclamantului nu cri-tica raţionamentul deciziei Curţii Constituţionale ci cuprindea acuzaţii de defăimare a judecătorilor acestei jurisdicţii, precum şi a însăşi Curţii Constituţionale, cea mai înaltă autoritate judiciară din stat.

După părerea mea, defăimarea de către reclamant nu dovedeşte nici respect pentru autoritatea judiciară impusă de Recomandarea Rec (2000) 21 menţionată mai sus a Comitetului de Miniştri, nici intenţia„de a contribui la buna funcţionare a justiţiei şi, astfel, la încrederea publicului în aceasta”, conform hotărârii Schopfer.

Chiar şi o analiză superfi cială a afi rmaţiilor reclamantului denotă că în interviul său el a căutat să compenseze lipsa de argumente juridice încercând să zdruncine încrederea publicului în autoritatea judiciară cea mai înaltă şi să o discrediteze făcând aluzii, pe de o parte, la ignoranţa juridică a membrilor Curţii Constituţionale, care nu ar respecta Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa ei, pe de altă parte, la atitudinea neglijentă faţă de obligaţiile lor profesionale, provocând astfel haos şi anarhie juridică în sânul statului şi, în plus, distrugând unitatea statului.

Îmi este greu să cred că intenţia originală a autorilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale era de a proteja la nivel internaţional, prin articolul 10, persoanele care zdruncină încrederea publicului în puterea judiciară, discreditează cea mai înaltă autoritate judiciară a ţării şi defăimează membrii Curţii Constituţionale.

54


Astfel, eu nu am nici un fel de îndoieli că reclamantul prin comportamentul său, a comis acte ce demonstrează desconsiderarea vădită faţă de Curtea Constituţională şi procedura sa şi că el se expune deci unei sancţiuni în virtutea Codului de procedură constituţională. Un asemenea comportament nu ar trebui protejat, prin defi niţie, de articolul 10 din Convenţie.

„Proporţionalitate de ingerinţă în scopul legitim urmărit”

Înainte de a dezvălui chestiunea de proporţionalitate a sancţiunii aplicate recla-mantului, îmi pare util, pentru a evita orice neînţelegere, de a furniza câteva precizări referitor la expresia „salariu minim”.

Contrar multor ţări europene unde salariul minim refl ectă suma necesară pen-tru a subzista, în Moldova, un salariu minim reprezintă o unitate care serveşte la cal-cularea salariului de bază pentru funcţionarii de stat şi a amenzilor.

Noţiunea de„salariu minim” a fost introdusă prin legea nr. 1432-XIV din 28 de-cembrie 2000 cu privire la stabilirea şi reevaluarea salariului minim. Ea stabileşte salariul minim de 18 lei (MDL) (circa 1 125 euro) şi enunţă în articolul 7 că această sumă se va aplica pentru calcularea amenzilor până la adoptarea noilor versiuni ale Codului penal, Codului de procedură penală, Codului de procedură civilă şi Codului de contravenţii administrative.

Regulile cu privire la metoda de calculare a salariilor plătite din bugetul statului prevăd, pentru calcularea acestor salarii, aplicarea coefi cienţilor speciali de înmulţi-re în funcţie de postul în chestiune şi salariul minim. La salariul de bază se adaugă diverse suplimente prevăzute de lege. La 1 aprilie 2001 Guvernul moldav a stabilit salariul minim de 100 MDL. Totuşi suma utilizată la calcularea amenzilor a rămas ne modifi cată (18 lei MDL).

În ce priveşte proporţionalitatea, după părerea mea, este de menţionat urmă-toarele puncte.

Proporţionalitatea contribuie la echilibrarea imperativelor scopurilor enumerate la articolul 10 § 2 cu cele din discuţia liberă a problemelor de interes public (vezi, mu-tatis mutandis, Lingens c. Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, seria A, nr. 103, p. 26, §42). Pentru a stabili între ei o justă echilibrare, Curtea nu trebuie să uite că trebuie să se ferească să descurajeze cetăţenii, din frica pentru sancţiunile penale sau altele, de a se pronunţa asupra unor asemenea chestiuni (Barfold c. Danemarcei, hotărârea din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, § 29).

După cum am menţionat, Codul de procedură constituţională reglementează apărarea demnităţii judecătorilor Curţii Constituţionale şi asigură condiţiile corespun-zătoare pentru exercitarea funcţiilor lor, încălcarea acestor prevederi fi ind sancţionată printr-o amendă de până la 25 salarii minime, adică 450 MDL sau circa 28,1 euro.

Reclamantului i s-a aplicat o amendă mai lejeră în sumă de 360 MDL. Ne pu-tem întreba dacă această amendă e prea mare. Din punct de vedere teoretic această chestiune poate fi analizată sub diferite unghiuri:

1. al celui de drept administrativ moldav în mod general;


55


2. al celui de prevederi legale privind responsabilitatea pentru actele ce demon-strează „desconsiderare faţă de Curtea Constituţională”; sau

3. al celui de situaţie fi nanciară a reclamantului.

Voi aborda pe scurt proporţionalitatea sancţiunilor impuse persoanei interesate sub aceste trei unghiuri.

Codul contravenţiilor administrative prevede diverse forme de sancţiuni, inclu-siv de deţinere de scurtă durată şi amenzi. În ce priveşte cele din urmă, articolul 26 din Cod enunţă că în principiu, pentru diverse tipuri de contravenţii, cetăţenii sunt pa-sibili de amenzi de până la 50 salarii minime şi funcţionarii de amenzi de până la 300 salarii minime. În unele cazuri, amenda se poate ridica până la 3 000 salarii minime. Preşedintelui baroului, fi ind un funcţionar în virtutea dreptului intern, în unele cazuri, i se poate aplica o amendă în sumă între 300 şi 3 000 salarii minime, potrivit naturii contravenţiei. Dat fi ind acest fapt, eu estimez că sancţiunea impusă în cazul dat era simbolică sau, cel puţin, nu era excesivă.

În ceea ce priveşte prevederile legale generale, sancţiunile aplicabile pentru actele de desconsiderare faţă de tribunale şi curţi sunt stabilite de art. 200/7 din Codul contravenţiilor administrative, care prevede o amendă de până la 25 salarii minime sau o detenţie administrativă de până la 15 zile. În virtutea Codului de procedură con-stituţională, autorii actelor similare porniţi împotriva Curţii Constituţionale sunt pasibili numai de o amendă. Astfel, dacă comparăm sancţiunile prevăzute de prevederile generale cu sancţiunea impusă în cazul dat, aceasta nu ar putea fi considerată ca o pedeapsă de natură să „descurajeze” reclamantul.

Având în vedere principiul de individualizare a pedepselor, modul cel mai adecvat de a stabili dacă sancţiunea aplicată reclamantului era proporţională trebuie de comparat suma amenzii cu veniturile persoanei interesate. Astfel, este posibil de apreciat dacă sancţiunea îl putea„descuraja”.

După părerea mea, această chestiune este crucială, având în vedere urmă-toarele: o amendă de 360 MDL aplicată unei persoane care câştigă, de exemplu, 300 MDL lunar este o pedeapsă relativ grea, dar pentru o persoană care are un venit de 3 000 MDL lunar, este vorba de o sancţiune lejeră. Din aceste motive, aş dori să am informaţii suplimentare la veniturile reclamantului. Camera nu dispune de asemenea informaţii, eu nu pot decât să compar amenda aplicată în cazul dat cu standardul mediu de viaţă în Moldova, 1 000 MDL lunar. Este puţin probabil ca veniturile preşe-dintelui baroului moldav să fi e mai mic. Astfel, dacă comparăm suma amenzii aplicate reclamantului cu veniturile lunare medii, observăm că ea este de două ori şi jumătate mai mică. Aceste elemente demonstrează de asemenea că amenda impusă în cazul dat nu era excesivă şi că ea poate fi considerată proporţională.

Oricare ar fi punctul de vedere adoptat, ajungem la concluzia că Guvernul pârât, sancţionând reclamantul pentru desconsiderare faţă de Curtea Constituţională, nu a depăşit limitele proporţionalităţii.

În concluzie, ţinând cont de cele de mai sus, eu nu constat nici o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 10 din Convenţie.

56


57


PRODAN contra MOLDOVEI (Cererea nr. 49806/99)

HOTĂRÂRE

18 mai 2004

În cazul Prodan contra Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţiunea a IV-a, în Camera în urmă-toarea componenţă:

Dnii Nicolas Bratsa, preşedinte; M.Pellonpăă;Dna V.Strážnická;Dnii R.Maruste; S.Pavlovschi; L.Garlicki; J.Borrego Borrego, judecători

şi Dnul M.O. Boyle, Grefi erul secţiunii;

Deliberând la 7 ianuarie 2003 şi la 27 aprilie 2004;

Adoptă următoarea hotărâre, la ultima dată menţionată:

PROCEDURA

1. Cazul a fost iniţiat prin cererea nr. 49806-99 contra Republicii Moldova, înaintată către Curte conform articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (în continuare - Convenţia) de către o moldo-veancă, Dna Tatiana Prodan la 5 ianuarie 1999.

2. Reclamanta a fost reprezentată în faţa Curţii de către dl Vitalie Nagacevschi, activând în numele organizaţiei nonguvernamentale “Juriştii pentru Drepturile Omu-lui”, cu sediul la Chişinău.

58


3. Guvernul Republicii Moldova (în continuare - Guvernul) a fost reprezentat de către Agentul Guvernamental dl Vitalie Pârlog, de la Ministerul Justiţiei.

4. Reclamanta a invocat, în particular, că neexecutarea unei hotărâri judecăto-reşti defi nitive pronunţate în favoarea ei este incompatibilă cu Convenţia.

5. Cererea a fost remisă Secţiunii a IV-a a Curţii conform Regulii 52 § 1 a Regu-lamentului Curţii. În cadrul acestei Secţiuni, Camera care va analiza cazul (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu prevederile Regulii 26 § 1.

6. Potrivit unei decizii din 7 ianuarie 2003, Curtea a declarat cererea ca fi ind admisibilă.

7. După ce au fost consultate părţile, Camera a hotărât că nu a fost solicitată nici o audiere asupra fondului (Regula 59 § 3 in fi ne), iar părţile şi-au răspuns în formă scrisă la observaţiile fi ecăreia.

8. Reclamanta şi Guvernul au depus observaţiile asupra fondului conform Re-gulii 59 § 1.

9. Conform unei scrisori ce datează din 4 septembrie 2003, Guvernul a informat Curtea despre adoptarea şi intrarea în vigoare a noului Cod Civil şi asupra modifi că-rilor la anumite prevederi ale Codului de Procedură Civilă şi a ridicat o obiecţie preli-minară adiţională în această privinţă.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI

10. Reclamanta s-a născut în anul 1924 şi trăieşte în Chişinău.

11. În iunie 1946 autorităţile sovietice au naţionalizat casa părinţilor reclaman-tei. În 1949 părinţii ei au fost deportaţi în Siberia.

12. La 8 decembrie 1992 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea Nr.1225 - XII cu privire la reabilitarea victimelor represiunii politice comisă de către re-gimul totalitar comunist de ocupaţie. Legea a permis victimelor represiunilor sovietice să reclame proprietatea lor confi scată sau naţionalizată.

13. În anul 1997, reclamanta a înaintat o cerere de chemare în judecată la Jude-cătoria Sectorului Centru, potrivit căreia ea cerea restituirea casei părinţilor ei. La acel moment casa în cauză consta din şase apartamente: nr. 3, 6, 7, 8, 12 şi 13. Deoarece apartamentele nr.3, 6, 7, 8, 13 au fost cumpărate de către foştii chiriaşi, reclamanta a cerut să fi e declarate nule şi să fi e anulate contractele de cumpărare a acestor aparta-mente de la stat. De asemenea, ea a cerut evacuarea tuturor locatarilor casei.

14. La 14 martie 1997, Judecătoria Sectorului Centru a decis în favoarea recla-mantei şi a pronunţat hotărârea de restituire a casei. Au fost declarate nule şi anulate contractele potrivit cărora apartamentele nr. 3, 6, 7, 8 şi 13 au fost vândute chiriaşilor lor. În continuare Curtea a ordonat Consiliului Municipal să evacueze locatarii acestor

PRODAN contra MOLDOVEI

59


apartamente, inclusiv pe cei din apartamentul nr. 12 şi a indicat Consiliului Municipal să ofere tuturor chiriaşilor respectivi un alt spaţiu locativ.

15. Consiliul Municipal şi chiriaşii au înaintat apel la Tribunalul Municipiului Chi-şinău contra hotărârii Judecătoriei Sectorului Centru. La 17 octombrie 1997 Tribunalul municipiului Chişinău a admis apelul anulând hotărârea Judecătoriei Sectorului Centru.

16. Reclamanta a înaintat apel împotriva deciziei Tribunalului municipiului Chi-şinău. La 31 martie 1998 Curtea de Apel a respins apelul şi a menţinut decizia Tribu-nalului municipiului Chişinău.

17. În conformitate cu cererea reclamantei, Procuratura Generală a Republicii Moldova a depus la Curtea Supremă de Justiţie, recurs în anulare împotriva deciziilor Tribunalului municipiului Chişinău şi a Curţii de Apel.

18. La 19 august 1998, Curtea Supremă de Justiţie a anulat deciziile Tribunalu-lui municipiului Chişinău şi a Curţii de Apel, menţinând hotărârea Judecătoriei Secto-rului Centru din 14 martie 1997 din motivul că ambele instanţe judecătoreşti, atât Tri-bunalul municipiului Chişinău, cât şi Curtea de Apel au interpretat incorect prevederile Legii nr.1225-XII din 8 decembrie 1992 (vezi paragraful 30 prezentat mai jos).

19. La o dată nespecifi cată, în anul 1998, după ce a obţinut titlul executoriu, reclamanta a cerut Consiliului Municipal să execute hotărârea din 14 martie 1997. Într-o scrisoare din 14 ianuarie 1999, Consiliul Municipal a informat reclamanta că, din cauza lipsei de fonduri pentru construirea apartamentelor pentru chiriaşii evacuaţi, nu a putut executa hotărârea.

20. În anul 1999 reclamanta a înaintat o cerere Organului Cadastral Teritorial Chişinău de a i se elibera certifi catul de proprietate asupra casei în cauză. Într-o scrisoare din 15 septembrie 1999 Organul Cadastral Teritorial Chişinău a informat re-clamanta că va elibera titlul de proprietate doar în baza ,,actului de predare – primire” eliberat de Consiliul Municipal.

21. În octombrie 1999 reclamanta a înaintat o cerere de chemare în judecată la Judecătoria Sectorului Centru contra Consiliul Municipal cerând repararea prejudici-ilor cauzate de neexecutarea la timp a hotărârii din 14 martie 1997. La 17 noiembrie 1999, Judecătoria Sectorului Centru a respins această acţiune ca fi ind nefondată. Re-clamanta nu a înaintat apel împotriva hotărârii respective şi ea a devenit defi nitivă.

22. În 2000 reclamanta a înaintat o cerere Judecătoriei Sectorului Centru ce-rând schimbarea parţială a modalităţii de executare a hotărârii din 14 martie 1997. În special, ea a cerut echivalentul în bani de la Consiliul Municipal în locul restituirii apartamentelor nr. 3, 6, 7, 12 şi 13. La 7 februarie 2000, Judecătoria Sectorului Cen-tru a dat ordin de evaluare din apartamente de către specialiştii Organului Cadastral Teritorial Chişinău. Potrivit unei cereri din partea reclamantei, la 24 februarie 2000 Judecătoria Sectorului Centru a cerut ca evaluarea apartamentelor să fi e făcută de către specialişti independenţi competenţi în domeniul proprietăţii de bunuri imobile.

23. La 3 octombrie 2000, Judecătoria Sectorului Centru a decis să schimbe parţial modalitatea de executare a hotărârii din 14 martie 1997 şi a ordonat să se

60


plătească reclamantei suma de 488 274 lei moldoveneşti (MDL), valoarea de piaţă a apartamentelor nr.3, 6, 7, 12 şi 13.

24. Consiliul Municipal a înaintat Tribunalului Municipiului Chişinău apel împo-triva acestei hotărâri. La 10 ianuarie 2001, Tribunalul municipiului Chişinău a respins apelul menţinând hotărârea Judecătoriei Sectorului Centru din 3 octombrie 2000.

25. În anul 2001 reclamanta a solicitat Direcţiei de Repartizare a Spaţiului Lo-cativ a Consiliului Municipal să execute hotărârea din 14 martie 1997, deoarece ea prevedea evacuarea locatarilor din apartamentul nr.8. Printr-o scrisoare din 26 martie 2001, Consiliul Municipal a informat reclamanta că, din cauza lipsei de fonduri pentru construirea clădirilor cu apartamente şi a spaţiului locativ alternativ pentru chiriaşii evacuaţi, hotărârea din 14 martie 1997 nu poate fi executată.

26. La 10 aprilie 2001, Judecătoria Sectorului Centru a refuzat cererea Consiliul Municipal prin care acesta cerea amânarea executării hotărârii Judecătoriei Sectorului Centru din 3 octombrie 2000. La 19 iunie 2001, Tribunalul municipiului Chişinău, prin-tr-o decizie fi nală a respins apelul Vice-primarului contra hotărârii sus-menţionate.

27. Conform cererii Consiliului Municipal, Procuratura Generală a Republicii Moldova a depus un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie prin care a cerut anularea hotărârilor Judecătoriei Sectorului Centru din 3 octombrie 2000 şi a Tribuna-lului municipiului Chişinău din 10 ianuarie 2001.

28. La 12 septembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare depus de Procurorul General.

29. La o data nespecifi cată, reclamanta a înaintat o nouă cerere către Consiliul Municipal pentru executarea hotărârilor din 14 martie 1997 şi din 3 octombrie 2000. Printr-o scrisoare din 23 octombrie 2001, Consiliul Municipal a informat reclamanta că din cauza lipsei de fonduri şi a spaţiilor locative alternative pentru chiriaşii apartamen-tului nr.8, hotărârea din 14 martie 1997 nu poate fi executată. Referitor la executarea hotărârii din 3 octombrie 2000, Consiliul Municipal a răspuns că banii vor ar fi plătiţi după ce alte ordine judecătoreşti ar fi fost plătite.

30. La 20 noiembrie 2002, Consiliul Municipal a plătit reclamantei o sumă în valoare de 488 274 MDL (echivalentul a 29 238 EURO în acea perioadă) conform hotărârii din 3 octombrie 2000. Hotărârea din 14 martie 1997 cu privire la evacuarea chiriaşilor din apartamentul nr. 8 a rămas neexecutată.


31. Prevederile relevante ale Legii nr.1225-XII din 8 decembrie 1992, cu modi-fi cările ulterioare din 23 noiembrie 1994, sunt următoarele:

„Articolul 12. Restituirea averii persoanelor supuse represiunilor(1) Cetăţenilor Republicii Moldova, supuşi represiunilor politice şi ulterior reabilitaţi, li se restituie, la cererea lor sau a moştenitorilor lor, averea confi scată, naţionalizată sau luată în alt mod. (…)

(5) Actele de vânzare-cumpărare sau de înstrăinare în alt mod a caselor, clădirilor şi a altor con-strucţii şi bunuri confi scate, naţionalizate sau luate de la persoanele supuse represiunilor, efectuate


61


după reabilitarea acestora, se declară nule pe cale judiciară, la cererea persoanelor supuse repre-siunilor sau a moştenitorilor lor.”

În 1998 articolul de mai sus a fost completat cu un nou paragraf prin Legea nr. 84-XIV din 8 iulie 1998, care prevede următoarele:

„(6) Persoanele care urmează a fi evacuate din casele restituite sunt asigurate cu spaţiu locativ peste rând, la momentul evacuării, de către autorităţile administraţiei publice locale, în conformitate cu legislaţia.”

Articolul 426 al Codului de Procedură Civilă, în vigoare în perioada 26 decem-brie 1964 şi 12 iunie 2003 prevede următoarele:

„Creditorului – urmăritor şi debitorului li se comunică locul şi data şedinţei dar neprezentarea lor nu împiedică soluţionarea chestiunii depuse în faţa instanţei.

Împotriva încheierii instanţei cu privire la actele executorului judecătoresc se poate face recurs.”

Articolul 478 din Codul Civil, în vigoare în perioada 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003 prevede următoarele:

„Prejudiciul cauzat persoanei fi zice sau juridice în urma acţiunilor ilicite ale organelor de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti se repară de către stat integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de răspundere din organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, în modul stabilit de lege.”

La 12 iunie 2003 a intrat în vigoare noul Cod Civil. Articolul 1404 al Codului Civil prevede următoarele:

„(1) Prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcţie de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică. Persoana cu funcţie de răspundere va răspunde solidar în cazul intenţiei sau culpei grave.

(2) Persoanele fi zice au dreptul să ceară repararea prejudiciului moral cauzat prin acţiunile indicate la al. 1.”

ÎN DREPT

I. EXCEPŢIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI

A. Neepuizarea căilor de recurs interne

32. În observaţiile sale din 7 martie 2003 şi din 4 septembrie 2003, Guvernul Republicii Moldova a invocat pentru prima dată excepţia de neepuizare a remediilor interne, bazându-se pe faptul că reclamanta nu a folosit remediile prevăzute de arti-colele 426 a vechiului Cod de Procedură Civilă, articolul 478 al Codului Civil sau ale articolului 1404 al noului Cod Civil al Republicii Moldova.

1. Articolul 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă şi articolul 478 al vechiului Cod Civil

33. Curtea reaminteşte faptul că în conformitate cu Regula 55 a Regulamentu-lui Curţii orice declaraţie de inadmisibilitate trebuie făcută de către statul reclamat în observaţiile sale referitoare la admisibilitatea cererii, dacă caracterul şi circumstanţele faptelor o permit.

62


34. În ceea ce priveşte articolul 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă şi articolul 478 al vechiului Cod Civil, Curtea notează că aceste coduri au fost în vigoare în perioada dintre 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003.

35. Cazul a fost comunicat Guvernului Republicii Moldova la 27 noiembrie 2001 şi Guvernul a fost rugat să prezinte observaţiile sale cu privire la admisibilitatea cererii înainte de 8 ianuarie 2002. Guvernul, totuşi, nu a prezentat nici o observaţie cu privi-re la admisibilitate şi cererea a fost declarată admisibilă de către Curte la 7 ianuarie 2003. Guvernul a prezentat observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul ce-rerii la 7 martie 2003 şi la 4 septembrie 2003.

36. Deoarece nu există motive speciale care ar absolvi Guvernul de invocarea obiecţiilor sale cu privire la faptul că reclamanta nu a folosit prevederile articolului 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă şi ale articolului 478 al vechiului Cod Civil în pro-cedura de admisibilitate, eu nu o mai pot face acum. (Maurer v. Austria, nr. 50110/99, §16, 17 ianuarie 2002).

37. În consecinţă, excepţiile preliminare ale Guvernului cu privire la articolul 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă şi la articolul 478 al vechiului Cod Civil tre-buie respinse.

2. Articolul 1404 al noului Cod Civil

38. Curtea reiterează faptul că regula epuizării tuturor remediilor naţionale aşa cum prevede articolul 35 §1 al Convenţiei se bazează pe presupunerea că sistemul juridic naţional prevede remedii efective împotriva încălcărilor drepturilor. Sarcina de a dovedi acest lucru îi aparţine Guvernului care invocă regula neepuizării cu scopul de a convinge Curtea că reclamanta a benefi ciat de dreptul la un remediu efectiv în teorie şi în practică la timpul relevant, adică remediul a fost accesibil, capabil de a oferi o redresare a plângerii şi ar oferi posibilităţi rezonabile de succes (vezi V. contra Regatului Unit al Marii Britanii, (GC), NR. 24888/94, § 57, Curtea Europeană a Drep-turilor Omului 1999 – IX).

39. Evaluarea faptului dacă remediile naţionale au fost epuizate este în mod normal, efectuată cu referinţa la data la care cererea a fost depusă la Curtea Euro-peană. Totuşi, această regulă are şi excepţii, care pot fi justifi cate de circumstanţele speciale ale fi ecărui caz (Brusco v. Italia (dec.), nr. 69789/01, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2001 – XI).

40. Curtea nu consideră că cazul acesta constituie o excepţie de la regula de mai sus. Trebuie notat faptul că articolul 1404 al noului Cod Civil prevede un principiu general declarativ de responsabilitate a organelor de stat în cauzele în care a fost cauzat un prejudiciu ca urmare a unor decizii administrative ilegale sau ca rezultat al nesoluţionării unei petiţii, plângeri în limita de timp obligatorie. În cazul respectiv, nu a existat nici o decizie administrativă şi nici o limită de timp obligatorie. Mai mult, arti-colul nu prevede nici un remediu procedural specifi c pentru cazurile de neexecutare a hotărârilor judecătoreşti defi nitive.

41. Legea invocată de Guvernul Republicii Moldova poate, totuşi, fi distinctă de Actul Pinto invocat în hotărârea menţionată mai sus Brusco c. Italiei, unde legea itali-


63


ană a fost special elaborată şi a intrat în vigoare pentru a soluţiona problema existentă în Italia cauzată de durata procedurilor care este contrară prevederilor Convenţiei.

42. În prezentul caz, Curtea observă că Guvernul pur şi simplu a invocat un ar-ticol din noul Cod Civil care stabileşte principiul răspunderii autorităţilor statale. Totuşi, Guvernul nu a statuat asupra prevederilor legale care ar fi permis reclamantei să asi-gure executarea hotărârilor judecătoreşti şi repararea prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării pe parcursul mai multor ani a hotărârilor judecătoreşti respective, la fel Guvernul nu a invocat nici un exemplu de cazuri în care legea invocată de Guvern să fi e cu succes folosită. Curtea nu consideră că Guvernul a argumentat sufi cient efi ci-enţa remediului invocat de Guvern sau că reclamanta, la această etapă, ar trebui din nou să invoce violarea drepturilor sale în faţa instanţelor de drept naţionale.

43. În consecinţă, baza excepţiei cu privire la articolul 1404 al noului Cod Civil nu poate fi acceptată.

B. Statutul de victimă

44. Guvernul a susţinut faptul că deoarece reclamantei i-a fost achitată la 20 noiembrie 2002 o compensaţie, reclamanta mai poate pretinde a fi victimă a încălcării prevederilor Convenţiei numai în privinţa valorii apartamentului 8 din care chiriaşii nu au fost evacuaţi. Guvernul a susţinut faptul că dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului 8 a fost stabilit prin hotărârea judecătorească din 14 martie 1997 şi că nu a fost contestat.

45. Înainte de a trece la esenţa revendicărilor reclamantei, Curtea trebuie să stabilească dacă şi în ce măsură reclamanta continuă să fi e victimă a pretinselor în-călcări ale Convenţiei.

46. Curtea reiterează faptul că mai întâi de toate autorităţile naţionale trebuie să redreseze orice încălcare pretinsă a Convenţiei. Prin prisma acestei obligaţii conti-nue de a redresa încălcările Convenţiei, întrebarea dacă reclamanta poate pretinde a fi victimă a unei pretinse încălcări este relevantă la orice etapă a procedurilor stipulate de către Convenţie (vezi E. contra Austriei, cererea nr. 10668/83, decizia Comisiei din 13 mai 1987, Decizii şi Rapoarte (DR) 52, p. 177).

47. Curtea în continuare notează că o decizie sau o măsură favorabilă recla-mantului în principiu nu este sufi cientă pentru a considera faptul că victima şi-a pier-dut statutul de victimă, doar dacă autorităţile naţionale au recunoscut fi e expres, fi e în substanţă, şi ulterior, a redresat violările Convenţiei (vezi, ca exemplu, Amuur c. Franţei hotărârea din 25 iunie 1996, Rapoartele hotărârilor şi a deciziilor 1996 – III, P. 846, § 36, şi Dalban c. României (GC), NR. 28114/95, § 44, CEDO 1999 – VI).

48. Revenind la faptele cazului dat, în conformitate cu informaţia dată de către Guvern şi confi rmată de către reclamantă, autorităţile i-au dat reclamantei banii po-trivit hotărârii din 3 octombrie 2000. Totuşi, plata, care a fost efectuată doar după ce prezenta cerere i-a fost comunicată Guvernului, nu a inclus nici o confi rmare referitor la pretinsele încălcări. Pe lângă aceasta, Curtea observă că în legătură cu evacuarea chiriaşilor din apartamentele nr. 3, 6, 7, 12 şi 13, hotărârea din 14 martie 1997 nu a

64


fost executată decât la 10 ianuarie 2001 şi referitor la apartamentul nr.8 nu a fost exe-cutată până la data pronunţării acestei hotărâri.

49. În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamanta ar putea pretinde că este victimă a încălcării articolului 6 §1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 §1 AL CONVENŢIEI

50. Reclamanta invocă faptul că neexecutarea hotărârilor în favoarea ei i-a încălcat dreptul prevăzut de articolul 6 §1 al Convenţiei.

51. Articolul 6 §1 al Convenţiei, prevede următoarele:“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fi e asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fi e asupra temeiniciei oricărei acu-zaţii în materie penală îndreptate împotriva sa...”

52. Curtea reiterează faptul că articolul 6 §1 asigură oricui dreptul de a revendi-ca drepturile şi obligaţiile sale civile într-un tribunal; în acest fel se întruchipă “dreptul la un tribunal”, respectiv, dreptul de acces, care reprezintă dreptul de a institui proceduri în faţa unei instanţe judecătoreşti în chestiuni de natură civilă, constituie un aspect. Cu toate acestea, acel drept ar fi unul iluzoriu dacă un Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească defi nitivă şi obligatorie, să rămână inefi cientă (inoperantă) în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 §1 să descrie în detalii garanţiile procedurale oferite părţilor afl ate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte – fără apărarea implementării hotărârilor judecătoreşti; a interpreta articolul 6 ca fi ind în exclusivitate preocupat de accesul la o instanţă judecătorească şi îndeplinirea procedurilor ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiile de drept pe care Statele Contractante s-au obligat să le respecte când au ratifi cat Convenţia. Executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă de drept trebuie, deci, privită ca o parte integrantă a “procesului” conform scopurilor articolului 6 (vezi Hotărârea Hornsby contra Greciei din 19 martie 1997, Rapoarte 1997-II, p.510, §40).

53. Nu se cuvine ca o autoritate de stat să invoce lipsa de fonduri şi de spaţiu locativ alternativ, ca scuză pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti. O întârziere în executarea unei hotărâri ar putea fi justifi cată numai de anumite circumstanţe de-osebite. Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât să afecteze esenţa dreptului apărat conform articolului 6 §1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi contra Italiei (GC), nr. 22774/93, § 74, CEDO 1999 - V). În cazul curent, reclamanta nu ar fi trebuit să fi e împiedicată să benefi cieze de succesul obţinut în urma soluţionării litigiului, care la început presupunea evacuarea locatarilor tuturor apartamentelor iar, mai târziu ofe-rirea valorii de piaţă a apartamentelor nr.3, 6, 7, 12 şi 13 şi evacuarea locatarilor din apartamentul nr.8.

54. Curtea notează faptul că hotărârea Judecătoriei Sectorului Centru din 14 martie 1997 cu privire la apartamentele nr. 3, 6, 7, 12 şi 13 a rămas neexecutată timp de 29 de luni, iar în privinţa apartamentului nr.8 timp de 63 de luni (până în prezent). Referitor la hotărârea din 3 octombrie 2000, Curtea menţionează faptul că ea a rămas


65


neexecutată timp de 22 de luni. Curtea de asemenea menţionează că aceasta a fost executată doar după ce prezenta cerere a fost comunicată Guvernului.

55. Prin lipsa întreprinderii măsurilor necesare pe parcursul mai multor ani, de a executa hotărârea judecătorească defi nitivă în acest caz, autorităţile Republicii Mol-dova au privat prevederile articolului 6 §1 al Convenţiei de toate efectele benefi ce.

56. Corespunzător, a existat o încălcare a articolului 6 §1 al Convenţiei.

III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI 1 AL CONVENŢIEI

57. În continuare, reclamanta invocă faptul că datorită neexecutării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea ei, ea nu a putut să benefi cieze de bunurile sale şi, astfel, dreptul ei la protecţia proprietăţii conform articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost încălcat.

58. Articolul 1 al Protocolului Nr.1 al Convenţiei prevede următoarele:“Orice persoană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

59. Curtea reiterează faptul că, o “revendicare” poate constitui o “posesie” în accepţiunea articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei, dacă ea este stabilită sufi cient pentru a fi executată (vezi hotărârea din 9 decembrie 1994, Stran Greek Refi neries şi Stratis Andreadis c. Greciei, Seria A nr. 301 – B, § 59).

60. Hotărârile Judecătoriei Sectorului Centru din 14 martie 1997 şi din 3 oc-tombrie 2000 au devenit defi nitive şi executorii la 19 august 1998 şi, respectiv la 10 ianuarie 2001. Dar reclamanta nu a putut să obţină executarea acestor hotărâri odată cu data de la care ele au devenit executorii. Urmează, ca imposibilitatea reclamantei de a obţine executarea hotărârii din 14 martie 1997 până la 10 ianuarie 2001 referitor la apartamentele nr.3, 6, 7, 12 şi 13 şi până în prezent cu privire la apartamentul nr.8, a constituit o imixtiune în dreptul său de a benefi cia de bunurile sale, precum este prevăzut în prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei. Imposibilitatea reclamantei de a obţine executarea hotărârii din 3 octom-brie 2000 referitor la restituirea valorii de piaţă a apartamentelor nr.3, 6, 7, 12 şi 13 cel puţin până la 20 noiembrie 2002, de asemenea trebuie privită ca o imixtiune în dreptul său de a benefi cia de bunurile sale, aşa precum este stabilit în prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

61. Prin neexecutarea hotărârilor Judecătoriei Sectorului Centru, autorităţile naţionale au împiedicat reclamanta să primească banii pe care în mod rezonabil ea i-ar fi putut primi şi de a obţine evacuarea chiriaşilor apartamentelor. Guvernul nu a prezentat nici o justifi care a acestei imixtiuni şi Curtea consideră că lipsa de fonduri şi de spaţiu locativ alternativ nu poate justifi ca o astfel de omisiune (vezi mutatis mutan-dis, Ambrosi c. Italiei, nr. 31227/96, §§ 28 – 34, 19 octombrie 2000).

66


62. Respectiv, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI63. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

A. Prejudiciul material

1. Cu privire la pierderile suportate până-n prezent referitor la toate apartamentele.

64. Reclamanta a cerut în calitate de prejudiciu material suferit ca urmare a neexecutării de către autorităţi a hotărârilor din 14 martie 1997 cu privire la toate cele şase apartamente şi a hotărârii judecătoreşti din 3 octombrie 2000 suma de 49.209,91 EURO. Ea a pretins că această sumă va acoperi pierderea profi tului ratat ca urmare a neexecutării hotărârilor judecătoreşti defi nitive favorabile ei.

65. Cu privire la hotărârea judecătorească din 14 martie 1997, reclamanta a susţinut că ea ar fi dat în chirie casa dacă hotărârea ar fi fost executată la timp, adică imediat după ce a devenit executorie la 19 august 1998. Reclamanta a prezentat rezultatele evaluării casei, evaluare făcută de către un specialist independent, potri-vit căreia plata chiriei pentru 1 metru pătrat ar fi fost de 1,2 USD lunar. Ea a înmulţit numărul metrilor pătraţi la acel preţ şi apoi ea a înmulţit rezultatul cu numărul de luni pe parcursul cărora ea nu a putut folosi casa. Apoi, reclamanta a declarat că ea ar fi încasat plata chiriei în avans, pentru un an de zile, potrivit practicii locale, iar banii ar fi fost depuşi la o bancă comercială la o rată a dobânzii înaltă.

66. În ceea ce priveşte hotărârea judecătorească din 3 octombrie 2000, recla-manta a declarat faptul că, banii obţinuţi ca urmare a executării hotărârii judecătoreşti, de asemenea, ar fi generat profi t, dacă ar fi fost depuşi într-o bancă comercială la o rată a dobânzii înaltă.

67. Guvernul a declarat faptul că, reclamanta nu a reuşit să dovedească inten-ţia sa de a da în chirie casa dacă hotărârea judecătorească din 14 martie 1997 ar fi fost executată la timp. De asemenea, Guvernul a declarat faptul că, chiar dacă recla-manta ar fi avut acea intenţie, nu ar fi fost exclus că ea nu ar găsi chiriaşi, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp.

68. Referitor la declaraţia reclamantei cu privire la venitul care ar fost generat bani în cazul în care aceşti bani ar fi fost depuşi la o bancă comercială, Guvernul a subliniat faptul că această declaraţie a fost foarte speculativă, deoarece în perioada iulie 1998 şi septembrie 2002, 8 bănci comerciale au dat faliment în Republica Mol-dova. Mai mult, Guvernul Republicii Moldova a contestat practica de plată a chiriei în avans pentru un an de zile.

69. Guvernul, de asemenea, a contestat exactitatea ratei de schimb şi ratei medii a dobânzii declarată de reclamantă.

70. Curtea reiterează faptul că, în cazul în care o hotărâre judecătorească prin care a fost constată o încălcare a unui drept impune statului reclamat o obligaţiune


67


legală de a repara consecinţele acestei încălcări într-o asemenea măsură încât să permită restabilirea pe cât e posibil a situaţiei existente înainte de încălcare (vezi hotărârea judecătorească Fostul Rege al Greciei şi alţii c. Greciei (GC) (satisfacţie echitabilă), nr. 25701/94, § 72). În prezentul caz, repararea ar trebui să aibă drept obiectiv situaţia în care s-ar fi afl at reclamanta dacă nu ar fi existat încălcare.

71. Curtea consideră într-un mod clar că reclamanta a suferit un prejudiciu material datorită faptului că nu a avut posibilitatea de a benefi cia de bunurile sale şi datorită neacordarii ei a posibilităţii de a folosi şi dispune de bunurile sale (vezi Immo-biliare Saffi contra Italiei (GC), nr. 22774/93, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 1999 – V). Aceste pierderi au survenit ca urmare a neexecutării celor două hotărâri judecătoreşti fi nale. Hotărârea din 14 martie 1997 nu a fost executată timp de 29 de luni cu privire la 5 apartamente (nr.3, 6, 7, 12, 13) şi pentru o perioadă de 67 de luni de zile referitor la un apartament (nr. 8). În ceea ce priveşte hotărârea din 3 octombrie 2000, nu a fost executată timp de 22 de luni.

72. Trebuie menţionat faptul că, reclamanta deja dispunea de spaţiu locativ, şi prin urmare, contrariu, observaţiilor Guvernului, Curtea consideră rezonabil de a declara faptul că, ea ar fi avut intenţia de a închiria apartamentele şi de a investi suma de bani care i-ar fi fost acordată prin executarea hotărârii din 3 octombrie 2000.

73. Curtea consideră rezonabilă ideea generală conform căreia evaluarea pier-derilor suferite ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 14 martie 1997 cu privire la rata chiriei plătită lunar în cazul în care admitem presupunerea că aparta-mentele ar fi fost închiriate, aşa cum a propus reclamanta. Rata lunară a chiriei de 1,2 USD prezentată de reclamantă nu a fost contestată de către Guvern. Ar trebui prin urmare să fi e luată drept punct de referinţă de către Curte.

În acelaşi timp, Curtea nu e gata să accepte poziţia luată de către reclamantă, (conform căreia ea ar fi investit banii într-o bancă comercială la o rată înaltă a dobân-zii) la evaluarea pierderilor suportate ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 3 octombrie 2000, pe care o consideră mai degrabă ca fi ind speculativă. Ţinând cont de situaţia delicată a băncilor comerciale din Republica Moldova, Curtea consi-deră ca fi ind mai realistă folosirea ca punct de referinţa rata medie a dobânzii prevă-zută de Banca Naţională a Moldovei pentru acea perioadă.

74. Mai sunt şi alţi factori care trebuie în mod realist luaţi în consideraţie de către Curte în orice evaluare.

În primul rând, în lipsa unei evidenţe bazate pe situaţia de pe piaţă care ar dovedi contrariul, reclamanta ar fi fost în mod inevitabil întâlnit anumite întârzieri în găsirea chiriaşilor potriviţi şi ar fi avut anumite cheltuieli de durată în legătură cu re-spectivele apartamente.

În al doilea rând, ţinând cont de valoarea celor 5 apartamente care prin noţiune ar fi fost mai mică dacă ele ar fi fost fără chiriaşi. Prin urmare, trebuie ţinut cont de faptul că în probabilitatea în care Judecătoria sectorului Centru ar fi luat în consideraţie faptul că bunurile ar fi fost închiriate la evaluarea valorii apartamentelor în hotărârea judecăto-rească din 3 octombrie 2000. Şi, în sfârşit, orice venit ar fi fost supus impozitării.

68


75. Luând în consideraţie circumstanţele de mai sus şi hotărând echitabil, Curtea acordă reclamantei suma totală de 11.000 EURO pentru prejudiciu material suferit ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti din 14 martie 1997 şi 3 octombrie 2000.

2. Referitor la apartamentul nr. 8

76. Curtea observă faptul că, deşi s-a luat în consideraţie în evaluările de mai sus ale compensaţiei pierderile suferite cu privire la apartamentul nr. 8, hotărârea judecătorească din 14 martie 1997 în ceea ce priveşte acest apartament continuă să nu fi e executată. În această situaţie, Curtea consideră că apartamentul ar trebui fi e restituit reclamantei fi e ca reclamanta să primească valoarea actuală de piaţă a aces-tuia. Deoarece Curtea nu posedă la dispoziţia sa informaţii despre valoarea actuală de piaţă a acestui bun, se consideră că aplicarea articolului 41 nu poate fi decisă şi trebuie amânată.

B. Prejudiciul moral

77. Reclamanta a cerut 49.210 EURO pentru prejudiciul moral suportat ca ur-mare a refuzului autorităţilor de a executa hotărârile judecătoreşti din 14 martie 1997 şi 3 octombrie 2000.

78. Ea a susţinut faptul că, deoarece autorităţile nu au executat hotărârile jude-cătoreşti, aceasta i-a cauzat suferinţe datorită faptului că casa disputată a reprezentat nu numai o valoare materială dar, de asemenea o valoare sentimentală ca urmare a faptului că aceasta a fost casa părinţilor ei în care ea a copilărit.

79. Mai mult, reclamanta susţine că ea a fost umilită şi tratată cu dispreţ pe parcursul anilor în care ea a trebuit să implore funcţionarii publici şi să aştepte în faţa ofi ciilor lor în ordine de a obţine executarea hotărârilor.

80. De asemenea, ea a reclamat faptul că a suferit de sărăcie la care ea a fost expusă şi a trebuit să se întreţină dintr-o pensie de stat în valoare de numai 120 MDL lunar (13.62 EURO conform datelor din martie 2003) şi nu a fost în stare să trăiască în condiţii decente având în calitate de venituri plata pe care ar fi obţinut-o de la în-chirierea casei sale.

81. Guvernul a contestat suma cerută de către reclamantă, susţinând faptul că este excesivă prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene. Ei au statuat faptul că în anumite cazuri simplul fapt că a fost constatată o violare este considerată ca fi ind satisfacţie echitabilă. Guvernul în continuare a citat hotărârea în cazul (Brumărescu c. României (satisfacţie echitabilă) (GC), nr. 28342/95, CEDO 2001 –I), caz în care i s-a acordat reclamantului 15.000 USD pentru prejudiciu moral, statuând că în cazul prezent suma ar trebui să fi e mai mică deoarece dreptul la proprietate asupra casei nu este disputat de către Guvern.

82. Curtea consideră că reclamantului i s-a cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti. Curtea acordă reclamantei suma totală de 3.000 EURO pentru prejudiciu moral.


69


C. Costuri şi cheltuieli

83. Curtea notează faptul că reclamantei i s-a acordat asistenţă legală conform schemei Curţii de asistenţă legală pentru prezentarea observaţiilor sale şi a comen-tariilor adiţionale şi cheltuieli de secretariat. Reclamanta nu a revendicat cheltuieli legale suplimentare. În consecinţă, Curţii nu i s-a cerut acordarea unei compensaţii la acest capitol.

D. Penalităţi

84. Curtea consideră potrivit ca neplata dobânzii să fi e bazată pe rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adunate trei procente.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Respinge în mod unanim obiecţiile preliminare ale Guvernului cu privire la neepu-izarea căilor de recurs interne;

2. Susţine unanim faptul că reclamanta poate invoca calitatea de victimă conform prevederilor articolului 34 al Convenţiei;

3. Susţine unanim că a existat o violare a articolului 6 al. 1 al Convenţiei;

4. Susţine unanim că a existat o încălcare a articolului 1 Protocolul 1 al Convenţiei;

5. Susţine cu şase voturi contra unu cu privire la pierderile suferite:

(a) că statul reclamat trebuie să achite reclamantei, într-o perioadă de trei luni de la data la care hotărârea judecătorească a devenit defi nitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 al. 2 al Convenţiei, 11 000 EURO (unsprezece mii de euro) în calitate de prejudiciu material şi 3 000 EURO (trei mii euro) în calitate de prejudiciu moral, care urmează a fi schimbate în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data soluţionării, plus orice taxă care trebuie încasată;

(b) că din momentul expirării celor trei luni sus-menţionate până la data achitării trebuie achitată o rată simplă a dobânzii la suma de mai sus la rata egală cu rata limită de împrumut a Băncii Centrale Europene pentru perioada de nepla-tă plus trei procente.

6. Susţine cu şase voturi contra unu, referitor la situaţia ce continuă cu privire la ne-restituirea apartamentului nr. 8 reclamantei, că problema aplicării articolului 41 al Convenţiei nu poate fi deocamdată aplicat, în consecinţă,

(a) rezervă în aplicarea acestuia,

(b) invită Guvernul Republicii Moldova şi reclamanta să prezinte în decursul ur-mătoarelor trei luni, observaţiile lor cu privire la valoarea de piaţă a aparta-mentului nr. 8 şi, să notifi ce Curtea despre orice înţelegere la care ar putea ajunge, luând în consideraţie observaţiile Curţii din paragraful 75 de mai sus;

(c) rezervă în orice procedură ulterioară şi delegă Preşedintele Camerei cu auto-ritatea de supraveghere.

70


Redactată în engleză, apoi comunicată în scris la 18 mai 2004, în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului.

Semnat: Nicolas Bratza Preşedinte


La prezenta hotărâre este anexată, conform articolelor 45 § 2 al Convenţiei şi 74 § 2 al Regulamentului, opinia concurentă şi parţial disidentă a Dlui Pavlovschi.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂA JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI

Eu sunt de acord cu faptul că în prezentul caz a existat o violare a articolului 6 al.1 şi a articolului 1 Protocolul 1 al Convenţiei.

În acelaşi timp, eu regret mult faptul că nu pot spune acelaşi lucru referitor la concluziile majorităţii cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei. Nu pot împăr-tăşi poziţia majorităţii din următoarele motive.

A. Comentarii generale

În opinia mea, în prezentul caz nu este nici un argument plauzibil care ar de-monstra faptul că reclamanta chiar a suferit vreun prejudiciu material în forma pretin-să de către reclamantă şi de către avocaţii săi.

Este un principiu general recunoscut de către toate jurisdicţiile democrate, chiar o idee comună, faptul formelor de prejudiciu material pretins parte a circumstanţelor care trebuie dovedite „dincolo de un dubiu rezonabil” în toate cazurile când chestiunea compensării pentru prejudiciu material este invocată. În opinia mea umilă este o distinc-ţie clară, prin prisma logicii formale, dintre noţiunea de „fapt” dovedit şi „presupunere”.

Conform „Noului Dicţionar Oxford al limbii engleze”, citez că „faptul este vreun lucru care este indispensabil cazului.” Acelaşi dicţionar defi neşte o presupunere în fe-lul următor: „presupunere” – credinţă incertă: ex.: „ei au lucrat asupra presupunerii că moartea lui a fost o crimă”. Şi încă o defi niţie din acest dicţionar: „presupus – bazat pe presupunere decât pe fapt: cea mai mare parte din argumente sunt pur presupuse”.

Pentru a fi compensat, prejudiciul material trebuie să fi fost stabilit de către Curte la nivel de „fapt dovedit” şi nu la nivel de „presupunere”. Regret foarte mult că Camera nu a făcut această distincţie şi a luat în calitate de „fapt” legal dovedit şi sta-bilit o „presupunere”.


71


Mai mult, vorbind de prejudiciu în acest caz particular Camera nu a indicat ce fel de prejudicii au fost recunoscute. Dreptul Civil, la fel ca şi, dreptul penal recunoaşte diferite tipuri de prejudiciu: prejudicii generale, prejudicii speciale, prejudicii compen-satorii, prejudicii punitive, prejudicii nominale etc. Toate acestea sunt prejudicii de natură pecuniară. Despre ce fel de prejudicii vorbim în acest caz?

B. Circumstanţele de fapt ale cazului şi renunţarea de către reclamant la unele drepturi ale sale

Daţi-mi voie acum să trec la circumstanţele de fapt ale cazului.

La 19 august 1998 Curtea de Apel a dat câştig de cauză reclamantei şi a ordo-nat restituirea a şase apartamente - nr. 3, 6, 7, 8, 12 şi 13 - care au aparţinut rudelor reclamantei pentru o perioadă mai mare de 40 de ani.

În anul 2000 reclamanta, din propria sa iniţiativă, a depus o acţiune la Jude-cătoria sectorului Centru, cerând un schimb parţial în maniera în care executarea hotărârii din 19 august 1998 a fost înfăptuită. În mod special, ea a solicitat bani de la Consiliul Municipal în locul restituirii a cinci apartamente (nr. 3, 6, 7, 12 şi 13).

La 10 ianuarie 2001, Curtea de Apel, examinând cererea reclamantei, a accep-tat-o şi a ordonat Consiliului Municipal să achite reclamantei 488 274 MDL - valoarea de piaţă a cinci apartamente (nr. 3, 6, 7, 12 şi 13).

Cererea reclamantei de a i se achita bani în locul a cinci apartamente, din punct de vedere legal, înseamnă, că ea în mod deliberat, din proprie iniţiativă, a renunţat la dreptul ei de a solicita restituirea a cinci apartamente (nr. 3, 6, 7, 12 şi 13), alegând să primească în locul lor echivalentul lor bănesc în valoare de 488 274 MDL. La 20 noiembrie 2002 reclamanta a primit banii respectivi.

C. Revendicările reclamantei

1. Poziţia reclamantei

Înaintea acestei Curţi reclamanta a revendicat în calitate de prejudiciu material 49 209,91 EURO, la fel ca şi, 49 210 EURO în calitate de prejudiciu moral suferit ca rezultat al întârzierilor de executare a hotărârilor judecătoreşti din 14 martie 1997 şi 3 octombrie 2000 favorabile ei.

În ceea ce priveşte hotărârea judecătorească din 14 martie 1997 reclamantul a susţinut că ea ar fi putut închiria casa, dacă hotărârea judecătorească ar fi fost execu-tată la timp, adică, imediat după ce a devenit executorie la 19 august 1998.

Reclamanta a prezentat rezultatele evaluării casei care a fost efectuată de că-tre un expert, conform acestei evaluări, preţul de arendă pe piaţă pentru un metru pătrat ar fi fost 1,2 USD pentru fi ecare lună. Ea a înmulţit numărul metrilor pătraţi la acel preţ, apoi a înmulţit rezultatul la numărul de luni pe parcursul cărora ea nu a avut posibilitatea de a folosi casa. Apoi, reclamanta a afi rmat faptul că ar fi colectat plata pentru arendă pe un an înainte, în conformitate cu practica locală, şi banii depozitaţi i-ar fi depus la o bancă comercială cu o rată înaltă a dobânzii. În ceea ce priveşte ho-tărârea din 3 octombrie 2000, reclamanta a revendicat că banii pe care i-ar fi obţinut,

72


la fel ar fi generat venituri dacă ar fi fost depozitaţi la o bancă comercială la o rată înaltă a dobânzii.

2. Analiza revendicărilor reclamantei şi poziţia acesteia

Conform Dicţionarului Oxford al limbii engleze renunţarea presupune “renunţa-rea la un drept legal etc.”, iar verbul a renunţa semnifi că „a înceta de a insista sau de a utiliza (un drept, o revendicare, o oportunitate, etc.)”. Aceste formule în mod perfect se potrivesc situaţiei reclamantei.

După evenimentele descrise mai sus, înfăptuite la iniţiativa reclamantei, de a renunţa la drepturile sale de a acoperi posesia celor cinci apartamente şi la schimbă-rile în modalitate trebuia să fi e executată hotărârea judecătorească este incorect de a accepta argumentele reclamantei şi a avocatului ei conform căreia dacă ea şi-ar fi recăpătat posesia tuturor apartamentelor (pe care ea anterior le-a dat), ar fi găsit chi-riaşi, şi le-ar fi închiriat pe toate, în acest caz posibil că ea ar fi avut un anumit profi t.

Orice specialist în domeniul dreptului trebuie să recunoască că această afi rma-ţie nu constituie un “fapt” legal dovedit şi stabilit. Aceasta este doar o presupunere, care, mai mult, poate duce la o „simplă revendicare” care nu poate şi nu trebuie să fi e acceptată fi e ca „prejudiciu material” sau ca o bază legală pentru orice fel de com-pensaţie.

Iniţial, reclamanta nu a avut nici un apartament, ceea ce înseamnă de fapt că nu a avut ce da în chirie, şi mai târziu ea a cedat dreptul de a primi cinci din cele şase apartamente. Ceea ce de fapt a avut reclamanta, a fost o hotărâre judecătorească, care îi acorda dreptul la un anumit moment în viitor, să le primească înapoi după ce vor fi fost evacuaţi locatarii apartamentelor respective pe baza unui „act de transmite-re şi primire a casei” emis de către Consiliul Municipal. De fapt ea nu a putut fi consi-derată proprietara apartamentelor nr. 3, 6, 7, 12 şi 13 deoarece nu a fost întreprins nici un pas în vederea transformării „titlului” respectiv al ei în „titlu de proprietate”. Recla-manta nu a intrat în drepturi de proprietate asupra acestor apartamente şi, mai târziu, a decis să cedeze aceste drepturi în favoarea echivalentului bănesc al acestora.

Aici este necesar de menţionat următoarele. Numai acei care sunt proprietari legali, numai acei care sunt în stare să dispună de proprietate, în termeni practici, sunt în stare să încheie contracte şi să închirieze (arendeze) proprietatea lor.

În acest caz particular apare o problemă de natură conceptuală. A fost recla-manta proprietara a celor cinci apartamente? Este ea acum proprietara celui de al şaselea apartament? Discutând chestiuni ce ţin de dreptul de proprietate, în mod prioritar vorbim despre legislaţia naţională ce reglementează relaţiile de proprietate în statele-membre. În ceea ce priveşte Republica Moldova, pentru a avea un drept de proprietate recunoscut public, el trebuie înregistrat în modul prevăzut de legislaţie. În acest sens şi în ceea ce priveşte bunurile imobile, relevantă este Legea cu privire la cadastrul bunurilor imobile (Legea nr. 1543 – XIII din 25 februarie 1998).

Fiind relevantă prezentului caz, Legea nr. 1543 –XIII din 25.02.98 a cadastrului bunurilor imobile prevede:


73


Articolul 4 §2Obiecte ale înregistrării sunt bunurile imobile, dreptul de proprietate asupra lor, alte drepturi patri-moniale.

Articolul 4 §3La bunurile imobile se referă:

c) apartamentele şi alte încăperi izolate.

Articolul 4 §5 Bunurile imobile enumerate în articolul 4 §§2, 3 şi 4 sunt obiecte ale înregistrării obligatorii.

Articolul 28 §1Înregistrarea dreptului asupra bunului imobil se face în temeiul următoarelor documente:

d) hotărârile instanţei de judecată ...

Articolul 33 §3 Decizia privind refuzul înregistrării drepturilor se aduce în scris la cunoştinţa solicitantului şi poate fi atacată în instanţa de judecată.

Toate aceste prevederi legale în mod clar prevăd că, din cauzăa că reclamanta renunţând la drepturile ei asupra celor cinci apartamente în schimbul echivalentului bănesc al acestora, aceste apartamente nu au fost înregistrate ca proprietate a sa şi nu pot fi înregistrate acum sau, utilizând terminologia prevăzută de către Legea de mai sus, ea nu a obţinut „recunoaşterea publică a dreptului său la proprietate” asupra aces-tor apartamente. Acestea fi ind spuse, din punct de vedere legal ea nu poate fi privită ca fostă proprietară sau prezentă proprietară a acestora, astfel că ea nu a fost în drept să le cedeze sau să primească plata pentru închirierea acestora, chiar teoretic vorbind.

În ceea ce priveşte cel de al şaselea apartament, acesta nu a fost înregistrat, aşa că reclamanta nu a obţinut drept de proprietate asupra acestuia. Hotărârea jude-cătorească pe care o are reclamanta, poate fi considerată numai ca „un titlu” care să-i ofere drepturi de a înregistra revendicările sale legate de proprietate, ca ea să poată deveni proprietar legal recunoscut. Această cale în continuare rămâne deschisă ei. Eu nu încerc să ridic aici chestiunea de neepuizare deoarece aceasta nu a fost invocată de către Guvern. Eu menţionez acest aspect doar în ordinea de a arăta lipsa de „statut de proprietară” a reclamantei şi faptul că ea a avut doar „un titlu” în legătură atât cu primele cinci apartamente cât şi cu al şaselea apartament, proprietate nerecunoscută public.

Este destul de limpede că doar „un titlu” nu poate fi închiriat, şi în consecinţă nu poate genera un profi t. În aceste circumstanţe, consider că calculul „venitului” ratat propus de către reclamantă şi avocatul său ca fi ind totalmente nefondat şi care duce în eroare (de exemplu, înmulţirea valorii de 1,2 USD la suprafaţa apartamentului, pe care spune ea că l-ar fi închiriat şi la numărul de luni care au trecut după adoptarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea ei).

Referitor la pretinsul prejudiciu material în forma pierderii oportunităţii de a depune banii la bancă şi de a obţine dividende, aş dori să menţionez următoarele circumstanţe. Reclamanta a primit compensaţie pentru cinci apartamente în sumă de 488, 274 MDL la 20 noiembrie 2002. Aşa că, după acea dată, dacă noi din nou apelăm la legităţile logicii formale, reclamanta ar fi avut intenţia de a depune banii la bancă, ea ar fi depus 488 274 MDL. Dacă i s-ar fi oferit oportunitatea de a obţine

74


dobândă pentru o perioadă de un an şi cinci luni şi ar fi dovedit şi „faptul” că ea într-adevăr anterior intenţiona să facă acest lucru. Din păcate, reclamanta nu a adus nici o probă care să dovedească acest lucru. În toate aceste circumstanţe este imposibil, din punct de vedere logic, să acceptăm ca dovedit în prezenţa unui dubiu rezonabil „faptul” intenţiei sale de a depune la bancă banii în trecut când ea nu a făcut acest lucru în ciuda tuturor condiţiilor necesare fi ind satisfăcute în prezent.

Eu înţeleg că aplicând legile logicii formale nu este cea mai bună modalitate de a analiza cazurile judiciare, dar în această situaţie de lipsă a oricărei probe certe a contrariului, aplicarea acestora ar fi ajutat Camera să adopte decizia corectă.

D. Condiţii pentru compensarea prejudiciului material

În numeroase ocazii, şi absolut corect, această Curte a statuat că reclamanţii ar trebui să dovedească prejudiciul material pentru care ei solicită compensaţii şi că nu se pot acorda compensaţii pentru prejudiciul care de fapt nu a fost suferit (vezi, printre altele, Kudla v. Polonia GC, nr. 30210/96, para. 162 – 165, ECHR 2000 –XI; Treial c. Estoniei, nr. 48129/99, para. 67 – 70, 2 decembrie 2003; Lisiak c. Poloniei, nr. 37443/97, para. 52, 5 noiembrie 2002, Piechota c. Poloniei, nr. 40330/98, para. 49, 5 noiembrie 2002, Koral c. Poloniei, nr. 52518/99, para. 62, 5 noiembrie 2002; Nowicka c. Poloniei, nr. 30218/96, para. 82, 3 decembrie 2002 şi multe, multe altele).

Când cineva discută procesul de dovedire a unui fapt legal relevant, inclusiv revendicări de ordin material, teoretic vorbind următoarele standarde de probare ar trebui considerate ca aplicabile: „ ... dovadă clară şi convingătoare ...”, „ ... în prezenţa unui dubiu rezonabil ... „ sau „ ... preponderenţa probei ...”. Dacă proba nu este sufi -cient de concludentă, o regulă generală spune că hotărârea judecătorească trebuie îndreptată împotriva părţii care a avut sarcina de a dovedi faptele cauzei şi care nu a reuşit s-o facă. Din jurisprudenţa citată mai sus este în mod precis clar că „reclamanţii trebuie să dovedească prejudiciul material pentru care ei solicită compensaţie şi că ei nu pot fi compensaţi pentru prejudiciul pe care de fapt nu l-au suferit”. Nu mai este necesar de spus faptul că, deşi, sarcina de a dovedi a aparţinut reclamantei, nici unul din standardele menţionate mai sus nu a fost îndeplinit de către reclamantă, în pofi da faptului că toate condiţiile necesare pentru ca dânsa să facă astfel au fost satisfăcute, deoarece ea a benefi ciat de asistenţă legală plătită de către Curte.

Iarăşi, când se discută despre problema prejudiciului material, mai întâi de toate trebuie să se înţeleagă că prejudiciul material înseamnă deteriorarea situaţiei fi nanciare, materiale a reclamantului. Pentru a detalia, prejudiciu material semnifi că că rezultatul unui anumit act ilegal a fost deteriorarea situaţiei care a existat înaintea acestui act ilegal. Pentru a avea dreptul la o compensaţie, persoana care pretinde această compensaţie trebuie să dovedească că situaţia fi nanciară a lui sau a ei a devenit mai rea decât înaintea actului ilegal respectiv. Deteriorarea situaţiei recla-mantului este prima şi principala condiţie pentru a ridica chestiunea „prejudiciului material”.

Reclamanta, aşa cum am menţionat anterior, nu a prezentat nici o probă, care să dovedească faptul deteriorării situaţiei ei fi nanciare ca rezultat al încălcării consta-


75


tate. Aşa că, ea a nu a reuşit să dovedească caracterul de fapt decât cel presupus al pierderilor ei fi nanciare.

Dacă Camera spune că în acest caz reclamantul a suferit prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti, este nevoie să fi e convinsă de faptul că situaţia fi nanciară a reclamantei în mod imediat după adoptarea hotărârilor judecătoreşti a devenit mai bună decât este acum, şi că deteriorarea aceasta poate fi explicată prin neexecutarea actelor judiciare sus-menţionate. Dar să statuezi că situaţia ei fi nanciară de acum este mai rea decât era după adoptarea hotărârilor ju-decătoreşti este pur şi simplu neadevărat, mai ales, luând în consideraţie faptul că ea a primit din partea autorităţilor din Republica Moldova o compensaţie în valoare de 488 274 MDL.

Este absolut clar că în prezentul caz reclamanta nu a suferit vreun prejudiciu material în forma pretinsă de către ea şi avocaţii săi şi acesta este răspunsul la între-barea de ce ea nu a reuşit să aducă probe.

Eu consider că Camera, în absenţa dovezii din partea reclamantului, nu ar fi trebuit să se implice într-o muncă de presupunere şi speculare asupra profi turilor (dacă este cazul) pe care ea le-ar fi putut primi dacă prevederile Convenţiei nu ar fi fost încălcate. În sarcinile Camerei nu intră înlocuirea avocaţilor reclamantului şi în-cercarea de a compensa ceea ce prin defi niţie nu poate fi îmbunătăţit – lipsa de probe – prin diverse formule foarte dubioase.

Regret mult faptul că Camera a preferat să adopte o atitudine diametral opusă. În loc de a accepta dovezile, Camera a făcut uz de diferite „supoziţii”, fapt confi rmat prin următoarele formulări în hotărâre: „reclamantul a susţinut că ar fi dat în chirie casa”, „chiria ar fi fost încasată în avans”, „banii ar fi fost depuşi la o bancă comerci-ală”, „prin urmare banii obţinuţi ar fi generat venit”, etc. După toate aceste „supoziţii” Camera conchide:

„Curtea consideră rezonabilă abordarea generală de a evalua pierderile suferite în rezultatul ne-executării hotărârii.”

Cu părere de rău nu pot să accept o astfel de logică, care este prea departe de standardele generale ale teoriei probelor.

Sunt şi alte câteva fragmente care mi-au provocat dubii. Spre exemplu, în § 70 al hotărârii sale Camera declară, citez:

„Curtea reiterează că o hotărâre prin care a fost depistată o încălcare impune statului reclamat obli-gaţia legală de a pune capăt încălcării şi a repara consecinţele acesteia astfel încât să restabilească cât mai mult posibil situaţia existentă înainte de producerea încălcării (vezi Fostul Rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei [GC] (satisfacţie justă), nr. 25701/94, §72). În cazul prezent, reparaţia trebuie să urmărească punerea reclamantului în poziţia, în care s-ar fi afl at dacă nu avea loc încălcarea.”

Sunt pe deplin de acord cu constatările Curţii în cazul Fostului Rege al Greciei, şi anume cu faptul că statul reclamat are:

„obligaţia legală de a pune capăt încălcării şi a repara consecinţele acesteia astfel încât să restabi-lească cât mai mult posibil situaţia existentă înainte de producerea încălcării.”

În acelaşi timp mi se pare incorect şi contrar legilor logicii transformarea regulii de mai sus în hotărârea prezentă în:

76


„reparaţia trebuie să urmărească punerea reclamantului în poziţia în care s-ar fi afl at dacă nu avea loc încălcarea.”

Literalmente, decizia în cazul Fostului Rege al Greciei e compusă, la rândul său, din următoarele trei elemente legate:

i. obligaţia legală de a pune capăt încălcării;

ii. reparaţia consecinţelor încălcării;

iii. reparaţia trebuie făcută astfel încât să restabilească cât de mult posibil situ-aţia existentă înainte de producerea încălcării.

Aceste trei elemente foarte clare şi logice sunt transformate într-o formulă am-biguă – „reparaţia trebuie să urmărească punerea reclamantului în situaţia în care s-ar fi afl at dacă nu se producea încălcarea”.

Pentru mine este absolut neclar în ce mod autorităţile naţionale pot întreprinde paşi pentru a „pune reclamantul” undeva, şi care este acea „poziţie, în care ea [adică reclamantul] s-ar fi afl at dacă nu se producea încălcarea”? Din păcate, hotărârea nu ne oferă nici un răspuns, lăsând această situaţie polivalentă, vagă şi susceptibilă pentru diferite interpretări greşite.

Acum daţi-mi voie să trec la următorul subiect, incorect numit „pierdere de profi t”.

Dacă pretenţiile reclamantului sunt analizate sub titlul de „pierdere de profi t”, după părerea mea, trebuie de luat în considerare următoarele.

În principiu, în opinia mea, în alte situaţii este posibil să ceri compensare pentru „pierderi de profi t”. Oricum, această compensare ar trebui să aibă loc cu întrunirea următoarelor condiţii principale, dar nu şi exhaustive:

i. reclamantul ar trebui să dovedească că el/ea încasa astfel de profi t şi să do-vedească mărimea acestui profi t;

ii. reclamantul trebuie să dovedească că a pierdut acest profi t; şi

iii. reclamantul trebuie să dovedească că pierderea profi tului pe care îl obţinea se atribuie statului.

Este destul de evident că nu poţi pierde ceva ce nu ai avut niciodată. Altfel spus, nu se poate pretinde compensare pentru „pierdere de profi t” în situaţia în care nu s-a încasat vreodată profi tul, de pe urma pierderii căruia se pretinde compensarea. Aplicând aceste criterii în cazul de faţă, trebuie să ne mulţumim cu faptul că reclaman-tul primea anterior venitul, pierderea căruia o reclamă, şi că statul este responsabil pentru această pierdere.

Fără doar şi poate în cazul de faţă reclamantul nu a oferit mărturii care să do-vedească că criteriile de mai sus au fost îndeplinite. Eşecul de a susţine pretenţiile cu privire la existenţa oricăror prejudicii pecuniare în termeni practici exclude orice compensare.

Respectiv, revendicarea din partea reclamantului a compensaţiei pentru „pierdere de profi t” nemotivată nu ar fi trebuit acceptată. Din păcate, Camera a preferat să nu pur-


77


ceadă la o analiză detaliată a situaţiei legale şi să decidă acordarea mijloacelor băneşti revendicate drept compensaţie pentru prejudiciile pe care reclamantul nu le-a suferit.

Se pare că în cazul dat Camera a decis să acorde reclamantului aşa-numite-le prejudicii „presupuse” (aşteptate). Am ajuns la această prezumţie prin intermediul regulii generale a teoriei prejudiciilor „presupuse”, care prevede aproximativ următoa-rele: „ Curtea încearcă să pună reclamantul în poziţia în care acesta s-ar fi afl at dacă contractul ar fi fost executat de către pârât”, contrar teoriei prejudiciilor de suport, regula generală a căreia spune următoarele: „Curtea încearcă să pună reclamantul în poziţia în care acesta s-ar fi afl at dacă contractul nu ar fi fost niciodată încheiat”.

Regula generală menţionată mai sus a teoriei prejudiciilor „presupuse” practic coincide cu formula utilizată de Cameră în hotărârea asupra cazului Prodan, şi anume „reparaţia trebuie să tindă spre punerea reclamantului în poziţia în care s-ar fi afl at, dacă nu se producea încălcarea”.

Eu sunt pe deplin conştient de existenţa teoriei prejudiciilor „presupuse”, unde standardul de demonstrare este foarte jos – la nivelul „certitudinii rezonabile”. Dar cred că această teorie est absolut inacceptabilă în cazul dat. Teoria prejudiciilor „pre-supuse” constituie o parte a dreptului privind încălcarea contractului, specifi c siste-melor juridice ale dreptului comun şi se aplică în conformitate cu anumite condiţii, prima fi ind încheierea contractului în formă scrisă. Prejudiciile „presupuse” rezultate din încălcarea contractului încheiat în forma orală pot fi garantate doar atunci când pârâtul a fost de acord cu ele. O altă condiţie este că prejudiciile „presupuse” trebuie să fi e posibil de a fi prevăzute, astfel încât să permită părţilor contractante identifi ca-rea consecinţelor legale şi fi nanciare care vor surveni în momentul încălcării obliga-ţiilor lor contractuale, să permită părţilor de a decide ce e mai convenabil pentru ele – de a continua prin înfruntarea cheltuielilor rezultate din respectarea obligaţiunilor contractuale sau de a le încălca şi de a plăti celeilalte părţi compensaţie fi nanciară prevăzută de contract. Astfel, prejudiciile „presupuse” trebuie să fi e de o aşa natură încât să ofere părţilor posibilităţi reale de calculare a pierderilor fi nanciare în situaţia încălcării contractului.

În cartea sa „ Dreptul Statelor Unite” (Verlag C.H. Beck, Munich, 2002, pag. 134) profesorul Peter Hay scrie: „Dacă o parte nu îndeplineşte obligaţiunile sale contrac-tuale, cealaltă poate pretinde la pagube pentru nerespectarea clauzelor contractuale. Această revendicare se va aplica în cazul ne-executării, executării necorespunzătoa-re sau în cazuri de respingere anticipată... Scopul este de a pune partea vătămata în poziţia în care el sau ea s-ar fi afl at dacă contractul ar fi fost îndeplinit în con-formitate cu termenele sale [accentuat]. “Daunele” cuprind paguba nemijlocită sur-venită ca consecinţă a nerespectării contractului (pagubă generală), cât şi viitoarea pagubă rezultată din această nerespectare (pagube speciale sau fi reşti) în măsura în care acestea erau previzibile în momentul încheierii contractului.

Fără doar şi poate, reclamantul nu a informat niciodată autorităţile despre pla-nurile sale de a închiria apartamentul sau de a depozita banii la o bancă, sau despre „pagubele” pe care le aştepta, deci nimeni nu poate confi rma caracterul previzibil al revendicărilor sale fi nanciare.

78


Chiar şi această prezentare foarte superfi cială a teoriei prejudiciilor „presu-puse”, în lumina cazului dat, arată foarte clar că aceasta este inaplicabilă în situaţia noastră.

E. Concluzii

Opinia mea cu privire la soluţiile posibile a situaţiei juridice prezente pot fi for-mulate în următorul mod.

Se recunoaşte, în general, că executarea unei decizii judiciare fi nale este parte a „procesului”.

În cazul Hornsby împotriva Greciei Curtea foarte corect a indicat că executarea unei hotărâri luate de orice instanţă trebuie privită ca parte integrală a „procesului de judecată” în conformitate cu Articolul 6 (hotărârea din 19 martie 1997, Rapoarte 1997-II, p. 510, § 40).

Corespunzător, ar fi logic de spus că reţinerile în procesul de executare a de-ciziilor trebuie privite, la rândul lor, ca reţineri în cadrul unui „proces de judecată”. Şi dacă acesta este cazul şi acceptăm legităţile logicii, în situaţia dată suntem decişi să urmăm hotărârile anterioare legate de chestiunea cercetată.

În acest context, cred că este necesar să remarc că această Curte în multe ca-zuri a tratat pagubele cauzate de reţinerile procedurale drept „prejudicii non-pecunia-re” (exprimate în formă de suferinţă şi frustrare), cauzate de tergiversarea procedurii. Nu reuşesc să văd vreun motiv specifi c de ce Camera s-ar îndepărta de la această abordare generică în acest caz.

Pe de altă parte, nu trebuie exclusă posibilitatea că reclamantul a suferit, în rezultatul efectelor potenţiale ale încălcării descoperite, pierderea unor oportunităţi care trebuie luate în considerare, chiar dacă perspectivele realizării acestora erau du-bioase (vezi hotărârea din 18 decembrie 1984, Seria A, nr. 88, pag. 13, § 25 în cazul Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei (Articolul 50)).

Deoarece elementele precedente ale prejudiciilor nu se supun unui calcul exact, Curtea de regulă le ia în considerare în ansamblu conform principiului echită-ţii, după cum o cere articolul 50 (acum articolul 41) (vezi hotărârea în cazul Colozza împotriva Italiei, Seria A, nr. 89, pag. 17, § 38, cât şi hotărârea menţionată mai sus în cazul Sporrong şi Lonnroth, pag. 14, § 32).

Aş fi de acord că în acest caz particular, date fi ind întârzierile în executarea deciziilor judiciare, reclamantul a pierdut unele oportunităţi şi trebuie just compensat pentru aceste pierderi. Dar nu este corect din punct de vedere juridic tratarea com-pensaţiilor pentru pagube, fi e ele pagube pecuniare sau ne-pecuniare, drept „punerea reclamantului în poziţia în care s-ar fi afl at dacă nu se producea încălcarea”. După cum nu se poate intra de două ori în apa aceluiaşi râu, nu se poate reveni la o situaţie trecută şi este chiar mai puţin posibil plasarea reclamantului în acea situaţie.

În concluzie, consider că în raport cu încălcările depistate de această hotărâre, reclamantul a suferit pierderea oportunităţilor şi pagube ne-pecuniare incontestabile (vezi, printre alte autorităţi, hotărârea din 30 octombrie 1998, Rapoarte ale Hotărârilor


79


şi Deciziilor, 1998-VIII), dar nu şi prejudicii pecuniare directe sau prejudicii pecuniare sub formă de pierdere a profi tului (sau venitului).

F. Referitor la caracterul excesiv al compensării acordate şi nereuşita de a rezolva chestiunea privind cel de-al şaselea apartament

Nu pot să fi u de acord cu suma de bani acordată de către Cameră reclamantu-lui (11.000 + 3.000 Euro), din cauza caracterului absolut exagerat şi incorect.

Argumentele care m-au condus la această concluzie sunt următoarele.

Reclamanta primeşte pensie în valoare de 210 lei moldoveneşti pe lună (a se vedea alin. 80 al hotărârii) care constituie 2520 de lei pe an. Suma acordată drept recompensă, adică 14.000 de Euro, fi ind recalculată în lei moldoveneşti (×15.4) con-stituie 215.600 lei moldoveneşti. Aceasta, la rândul său, constituie echivalentul unei pensii primite timp de 85 de ani (215.600 împărţit la 2520).

Acest calcul simplu demonstrează caracterul exagerat al sumei propuse drept recompensă care este egală cu venitul reclamantului pentru o perioadă de 85 de ani. Această sumă, în opinia mea, depăşeşte limitele rezonabile. Cea mai potrivită sumă ar fi fost suma de 5.000 Euro. Din păcate, şi declar aceasta cu regret, poziţia mea n-a fost acceptată de majoritatea. Înseamnă oare aceasta că proporţii similare (de plată a recompensei, în cazurile ce ţin de întârzierile procedurale, a unor sume egale cu venitul reclamantului pentru o perioadă de 85 de ani) vor fi aplicate în toate cazurile ulterioare?

În al doilea rând, în cererea sa reclamantul se plânge de ne-executarea a două hotărâri judecătoreşti. Una dintre ele privind recompensa pentru cinci apartamente şi alta privind nereuşita în a-i întoarce cel de-al şaselea apartament. Prima parte a recla-maţiei a fost epuizată când autorităţile moldoveneşti i-au plătit suma de bani pe care a cerut-o şi acum ea poate primi recompensă doar pentru întârzierile în plata acesteia. Dar a doua parte a acestei reclamaţii, nereuşita în a întoarce cel de-al şaselea apar-tament, mai rămâne validă. Fără a răspunde la această întrebare noi n-am putut nici chiar să vorbim despre apărarea meritelor cazului dat, separat de chestiunile Articolu-lui 41. Sunt absolut convins că Curtea ar trebui să ceară autorităţilor moldoveneşti fi e să întoarcă apartamentul probabil timp de 3 - 4 luni, fi e să plătească suma pe care o valorează acesta. O astfel de abordare a fost întreprinsă de Curte în cazul Popescu Nasta împotriva României unde acest fapt a fost declarat în partea operativă a hotă-rârii judecătoreşti şi citez:

“[Curtea] …

6. Spune că statul reclamat trebuie să-i restituie reclamantului, în termen de 3 luni de la ziua în care hotărârea va deveni defi nitivă în conformitate cu art. 44 alin.2 al Convenţiei, imobilul litigios şi terenul pe care se afl ă acesta;

7. Spune că în lipsa unei astfel de restituiri, statul reclamat trebuie să-i achite reclamantului, în ace-laşi termen de 3 luni, 900.000 Euro (nouă sute mii Euro), pentru prejudiciul material care urmează să fi e convertit în valuta naţională a statului reclamat la cursul aplicabil la data reglementării…” (hotărârea judecătorească din 7 ianuarie 2002, cererea nr. 33355/96).

Merită a fi menţionat că ambiguitatea menţionată mai sus (dacă nu lipsa com-pletă de logică), adică “despăgubirile ar trebui să fi e orientate spre a plasa reclamana

80


în poziţia în care ea s-ar fi găsit, în cazul în care nu avea loc încălcarea” constituie o modifi care în limba engleză a formulării utilizate în Secţiunea a doua din cazul Popes-cu Nasta împotriva României, unde este scris şi citez din nou:

“… restituirea bunului litigios, aşa cum a fost ordonat prin hotărârea defi nitivă a tribunalului de pri-mă instanţă de la Bucureşti din 3 noiembrie 1993, ar pune reclamantul, pe cât de posibil, într-o situ-aţie echivalentă cu cea în care el s-ar fi găsit dacă exigenţele Articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost ignorate…” (hotărârea judecătorească din 7 ianuarie 2002, cererea nr. 33355/96, alin. 56).

Formularea din cazul Popescu Nasta, în opinia mea, este completamente po-trivită, deoarece restituirea proprietăţii confi scate într-o oarecare măsură, utilizând formularea hotărârii de mai sus “pe cât de posibil” sau utilizând formularea hotărârii din cazul Fostului Rege al Greciei “în măsura posibilităţii” poate fi considerată un fel de despăgubire pentru consecinţele încălcării constatate sau, vorbind metaforic, “pla-sând” reclamantul în situaţia anterioară încălcării.

Din păcate, nu pot să spun acelaşi lucru despre modifi carea sus-menţionată în limba engleză a acestei formulări utilizate în cazul Prodan.

Doar pentru a concluziona spun că ceea ce este bun pentru situaţia ce ţine de restituirea proprietăţii nu este acceptabilă pentru situaţia în care Camera porneşte de la un caz general bazat pe precedent, acordând bani pentru “o daună fi nanciară” inexistentă, care n-a fost suferită de reclamant, fără a acorda careva motive speciale pentru această direcţie.

Salut înserarea în alin. 76 al hotărârii, în care Camera, vorbind despre aparta-mentul nr.8, a recunoscut “că apartamentul fi e că ar trebui restituit reclamantului, fi e că ea ar trebui să primească valoarea curentă pe piaţă a acestuia”, dar nu sunt de acord că nu putem hotărî această chestiune în prezent. Preţurile pentru apartamen-tele situate în diferite sectoare ale Chişinăului, în diferite case, noi, vechi, etc., sunt în general accesibile pe site-ul Internet al Agenţiei “LARA” (organizaţie care a eliberat certifi catul de arenda pentru 1 m2 a casei în cauză). Preţul mediu pentru 1 m2 este de aprox. 350 de dolari americani. Noi cunoaştem suprafaţa apartamentului, astfel nu va fi nici o problemă în a calcula preţul. Pe de altă parte, preţul de piaţă nu poate fi determinat în termeni exacţi, deoarece el constituie un compromis dintre cerere şi ofertă, şi întotdeauna este un rezultat al negocierilor dintre vânzător şi cumpărător. Dar, de fapt, preţul nu este atât de important în această situaţie particulară, deoarece Camera a fost solicitată să hotărască vis-a-vis de restituirea proprietăţii şi preţul poate intra în joc doar în situaţia în care o astfel de restituire este imposibilă din cauza unor circumstanţe ieşite din comun. Astfel, în opinia mea, nu este nevoie de justifi care pentru amânarea hotărârii fi nale cu privire la ultimul apartament.

Restituirea proprietăţii (adică a apartamentului nr. 8) din cazul Prodan a trebuit să fi e punctul crucial al cazului din situaţia reclamantului. Din păcate, şi regret aceasta foarte mult, în hotărârea actuală, Camera nu s-a reuşit să se asigure.


81


LUNTRE ŞI ALŢII contra MOLDOVEI(Cererile nr. 2916/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02,

2359/02, 21954/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02)

HOTĂRÂRE

15 iunie 2004

În cazul Luntre şi alţii c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a patra), în Camera în ur-mătoarea componenţă:

Dnul Nicolas Bratza, PreşedinteDnii M. Pellonpää, S. Pavlovschi, J. Borrego Borrego,Dna E. Fura-SandströmDra L. Mijović, judecători

şi dl M. O’Boyle, Grefi erul Secţiunii,

Deliberând la 25 Mai 2004,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeşi dată:

PROCEDURA

1. Cazul format din 13 cereri (nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02) împotriva Republicii Moldova depuse la Curte în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţia) de către 15 cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Gheorghe Luntre, dna Nina Voit, dl Pavel Maloman, dl Dumitru Tcacenco, dl Mihail Zverev, dna Lidia Abramov, dna Eudochia Volcov, dna Ianina Atnealov, dna Nina Ceaica, dl Dumitru Grişin, dna Tatiana Grişin, dl Pavel Epifanov, dna Nadejda Cleausev, dna Ecaterina

82


Bobâlev şi dl Ivan Prozor (reclamanţi), la 31 octombrie 2001, 25 februarie 2002, 25 februarie 2002, 25 februarie 2002, 11 martie 2002, 30 octombrie 2001, 25 mai 2002, 25 mai 2002, 25 februarie 2002, 25 februarie 2002, 25 februarie 2002, 25 februarie 2002, 25 februarie 2002, 25 februarie 2002.

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Vitalie Iordachi, care a acţionat în numele organizaţiei nonguvernamentale “Juriştii pentru Drepturile Omului”, cu sediul în municipiul Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (Guvernul) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

3. Reclamanţii au pretins violarea de către Statul Republica Moldova a prevede-rilor articolului 6 para.1 al Convenţiei, ca urmare a neexecutării hotărârilor judecătoreşti defi nitive din 17 septembrie 2000, 10 iulie 2000, 10 mai 2000, 25 august 2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15 martie 2001, 30 noiembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 18 octombrie 1999, 18 octombrie 1999, 14 decembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 10 mai 2000, 10 mai 2000. Acest fapt a constituit o încălcare a dreptului lor de a li se recunoaşte drepturile civile de către o instanţă judecătorească. Mai mult, reclamanţii nu au avut posibilitatea de a folosi bunurile afl ate în proprietatea lor, astfel, dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat.

4. Cererile respective au fost repartizate Secţiunii a IV-a. La 4 februarie 2003, o Cameră a acelei Secţiuni a decis să comunice aceste cereri Guvernului Republicii Moldova. În conformitate cu prevederile articolului 29 para. 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii în paralel cu examinarea admisibilităţii sale.

5. La 25 mai 2004 Curtea a decis să unească cererile conform Regulii 42 (1) a Regulamentului Curţii.

ÎN FAPT


6. Toţi reclamanţii sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, locuiesc în Republica Moldova şi s-au născut respectiv, în 1932, 1920, 1928, 1919, 1925, 1927, 1923, 1969, 1930, 1919, 1923, 1929, 1928, 1923 şi 1922.

7. La 29 iulie 1994 şi la 16 februarie 1995, Guvernul şi Parlamentul Republicii Moldova au elaborat două hotărâri potrivit cărora depunerile la Banca de Economii a anumitor categorii de persoane, trebuiau indexate. În conformitate cu aceste hotărâri, Ministerul Finanţelor trebuia să aloce fondurile necesare Băncii de Economii. Totuşi, Mi-nisterul Finanţelor nu a făcut acest lucru şi astfel nu a fost posibil ca Banca de Economii să execute hotărârile respective ale Parlamentului şi Guvernului Republicii Moldova.

8. În 1999-2001 reclamanţii au înaintat acţiuni civile la Judecătoria sectorului Râşcani împotriva Ministerului Finanţelor în vederea încasării compensaţiei.

9. La 17 septembrie 2000, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dlui Gheorghe Luntre o compensaţie în valoare de 2 936 MDL (echivalentul a 275 EURO).

LUNTRE ŞI ALŢII contra MOLDOVEI

83


10. La 10 iulie 2000, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dnei Nina Voit o compensaţie în valoare de 2 934 MDL (echiva-lentul a 248 EURO).

11. La 10 mai 2000, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dlui Pavel Maloman o compensaţie în valoare de 733 MDL (echi-valentul a 65 de EURO).

12. La 25 august 2000, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dlui Dumitru Tcacenco o compensaţie în valoare de 734.50 MDL (echivalentul a 66 de EURO).

13. La 10 mai 2000, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dlui Mihail Zverev o compensaţie în valoare de 733 MDL (echi-valentul a 65 de EURO).

14. La 3 mai 2001, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de jude-cată i-a acordat dnei Lidia Abramov o compensaţie în valoare de 2 934 MDL (echiva-lentul a 254 de EURO).

15. La 15 martie 2001, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dnei Eudochia Volcov o compensaţie în valoare de 3 667.50 MDL (echivalentul a 313 de EURO).

16. La 30 noiembrie 2000, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dnei Ianina Atnealov o compensaţie în valoare de 1 468 MDL (echivalentul a 138 de Euro).

17. La 30 noiembrie 2000, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dnei Nina Ceaica o compensaţie în valoare de 734 MDL (echi-valentul a 69 de EURO).

18. La 18 octombrie 1999, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dlui Dumitru Grişin o compensaţie în valoare de 1 446.76 MDL (echivalentul a 122 de EURO).

19. La 18 octombrie 1999, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dnei Tatiana Grişin o compensaţie în valoare de 1 301.76 MDL (echivalentul a 109 de EURO).

20. La 14 decembrie 2000, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dlui Pavel Epifanov o compensaţie în valoare de 2 130.69 MDL (echivalentul a 197 de EURO).

21. La 30 noiembrie 2000, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dnei Nadejda Cleausev o compensaţie în valoare de 733.50 MDL (echivalentul a 69 de EURO).

22. La 10 mai 2000, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dnei Ecaterina Bobâlev o compensaţie în valoare de 733 MDL (echivalentul a 65 de EURO).

84


23. La 10 mai 2000, printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă, instanţa de judecată i-a acordat dlui Ivan Prozor o compensaţie în valoare de 733 MDL (echiva-lentul a 65 de EURO).

24. La date nespecifi cate, reclamanţii au depus plângeri despre neexecuta-rea hotărârilor judecătoreşti la Ministerul Justiţiei şi la Departamentul de Executare a Deciziilor Judecătoreşti. În replică, Ministerul Justiţiei şi Departamentul de Exe-cutare a Deciziilor Judecătoreşti au informat reclamanţii despre faptul că hotărârile judecătoreşti nu au fost executate, deoarece nu au fost prevăzute prin prevederi legale în Bugetul de Stat anual fonduri necesare pentru executarea hotărârilor ju-decătoreşti.

25. La 22-30 aprilie 2003, în urma comunicării cererilor respective Guver-nului Republicii Moldova, Ministerul Finanţelor a executat hotărârile judecătoreşti respective.


26. Prevederile relevante ale Codului de Procedură Civilă, în vigoare la acel moment, statuau:

Articolul 336. Hotărârile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să fi e exe-cutate

Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului: 1) hotărârile, încheierile şi deci-ziile pronunţate de instanţele de judecată în pricinile civile…

Articolul 338. Eliberarea titlului executor

Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului – urmăritor, după ce hotărârea a rămas defi nitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată, când titlul executor se eliberează imediat după darea hotărârii.

Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare

Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor enumerate în artico-lul 5 al prezentului Cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al acestui articol - în urma dispoziţiei judecătorului.

Articolul 349. Controlul asupra executării hotărârilor

Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti este exercitată de către De-partamentul de Executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.

ÎN DREPT

27. Reclamanţii au pretins faptul că dreptul lor de a li se recunoaşte dreptu-rile lor civile de către o instanţă judecătorească a fost încălcat de către autorităţile statale prin faptul că nu au fost executate hotărârile judecătoreşti din 17 septembrie 2000, 10 iulie 2000, 10 mai 2000, 25 august 2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15 mar-tie 2001, 30 noiembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 18 octombrie 1999, 18 octombrie 1999, 14 decembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 10 mai 2000 şi 10 mai 2000. Ei şi-au întemeiat alegaţiile pe prevederile articolului 6 para. 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:


85


”1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezo-nabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială…”

28. În continuare, reclamanţii au pretins faptul că datorită neexecutării hotă-rârilor judecătoreşti, pronunţate în favoarea lor, ei nu au putut folosi bunurile afl ate în proprietatea lor, şi astfel dreptul lor la protecţia proprietăţii conform prevederilor articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat. Articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei prevede următoarele:

”Orice persoană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietăţile sale, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale Dreptului Internaţional.

Totuşi, dispoziţiile precedente nu vor diminua nici într-un caz dreptul statului de a adopta astfel de legi, considerându-le necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau să asigure plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”

I. ADMISIBILITATEA CERERILOR

29. Curtea consideră că plângerile reclamanţilor, fondate pe prevederile artico-lelor 6 para. 1 şi articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei, implică chestiuni de drept care sunt sufi cient de serioase încât determinarea acestora să depindă de examina-rea fondului, nefi ind stabilite alte motive pentru declararea lor ca fi ind inadmisibile. Prin urmare, Curtea a declarat aceste cereri ca fi ind admisibile. Curtea se va pronunţa şi asupra fondului acestor cereri, în conformitate cu decizia de aplicare a articolului 29 para.3 al Convenţiei (vezi paragr. 4 de mai sus).

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 AL. 1 AL CONVENŢIEI

30. Reclamanţii s-au plâns de faptul că autorităţile nu au executat hotărârile judecătoreşti defi nitive din 17 septembrie 2000, 10 iulie 2000, 10 mai 2000, 25 august 2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15 martie 2001, 30 noiembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 18 octombrie 1999, 18 octombrie 1999, 14 decembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 10 mai 2000 şi 10 mai 2000, fapt ce a constituit o violare a prevederilor articolului 6 para. 1 al Convenţiei.

31. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor judecătoreşti a constituit o încălcare a articolului 6 paragr. 1 al Convenţiei.

32. Curtea subliniază că articolulul 6 para. 1 al Convenţiei asigură tuturor, dreptul de a prezenta în faţa unei instanţe judecătoreşti orice plângere referitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile, acest drept incluzând dreptul de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, drept din care rezultă dreptul de acces la o instanţă, un aspect al căruia este şi dreptul de a demara în faţa unei instanţe proceduri legale în proble-me de ordin civil. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu, dacă sistemul legal naţional al unui Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească defi nitivă şi obligatorie, să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 para. 1 al Convenţiei să descrie detaliat garanţiile de procedură oferite părţilor afl ate în litigiu - proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte - fără a asigura executarea

86


hotărârilor judecătoreşti. A interpreta prevederile articolului 6 paragr.1 al Convenţiei ca referindu-se exclusiv la accesul la o instanţă judecătorească şi îndeplinirea proce-durilor legale fără asigurarea executării hotărârilor judecătoreşti ar duce la situaţii in-compatibile cu principiile statului de drept pe care fi ecare Stat Contractant s-a obligat să le respecte prin ratifi carea Convenţiei. Executarea unei hotărâri judecătoreşti pro-nunţată de o instanţă judecătorească, trebuie privită ca o parte integrală a unui proces conform prevederilor articolului 6 al Convenţiei (vezi hotărârea Hornsby versus Grecia din 19 martie 1997, Raporturi 1997-II, p.510, paragr.40).

33. O autoritate statală nu poate folosi în calitate de scuză lipsa de fonduri pentru a nu executa o hotărâre judecătorească. Prin urmare, o întârziere în execu-tarea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi justifi cată doar de anumite circumstanţe. Dar această întârziere nu trebuie să fi e astfel încât să atingă însăşi esenţa dreptului garantat de articolul 6 para.1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi versus Italia [GC], nr. 22774/93, paragr.74, CEDO 1999-V).

34. Curtea subliniază faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate de Judecă-toria sectorului Râşcani, în favoarea reclamanţilor, nu au fost executate pentru o peri-oada care a variat între 24 şi 42 de luni (doar după ce, la 22-30 aprilie 2003, cererile respective au fost comunicate Guvernului de către Curte).

35. Prin faptul că pe parcursul multor ani nu au fost întreprinse măsurile nece-sare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti defi nitive în aceste cazuri, autorităţile din Republica Moldova au încălcat prevederile articolului 6 paragr.1 al Convenţiei.

36. Corespunzător, a existat o violare a articolului 6 paragr. 1 al Convenţiei.

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLUL 1 AL CONVENŢIEI

37. Ulterior, din cauza neexecutării hotărârilor judecătoreşti în favoarea lor şi imposibilităţii de a dispune de bunurile afl ate în proprietate, reclamanţii au invocat încălcarea dreptului la protecţia proprietăţii prevăzut de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

38. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor judecătoreşti a constituit o încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

39. Curtea subliniază că o revendicare poate constitui un bun în virtutea preve-derilor articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei dacă este stabilită sufi cient pentru a fi executată (vezi hotărârea Stran Greek Refi neries Andreadis versus Grecia, din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301 - B, paragr.59).

40. Curtea notează faptul că reclamanţii aveau revendicări care urmau să fi e exe-cutate aşa cum prevedeau hotărârile judecătoreşti din 17 septembrie 2000, 10 iulie 2000, 10 mai 2000, 25 august 2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15 martie 2001, 30 noiembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 18 octombrie 1999, 18 octombrie 1999, 14 decembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 10 mai 2000 şi 10 mai 2000. Rezultă că imposibilitatea reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor până la 22 - 30 aprilie 2003, a constituit o imixtiune în dreptul


87


lor de a dispune de bunurile afl ate în proprietatea acestora, aşa cum prevede prima pro-poziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

41. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti defi nitive de către autorităţile naţi-onale au privat reclamanţii de dreptul lor legitim de a li se achita compensaţiile şi de a dispune de banii lor. Guvernul Republicii Moldova nu a prezentat nici o justifi care pentru această imixtiune şi Curtea consideră că lipsa de fonduri nu poate justifi ca o asemenea omisiune (vezi mutatis mutandis, Ambruosi versus Italia, nr.31227/96, paragrafele 28-34, 19 octombrie 2000).

42. Corespunzător, a avut loc o încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

43. Articolul 41 al Convenţiei prevede:”Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă “.


44. În rezultatul neexecutării hotărârilor judecătoreşti, de către autorităţi, recla-manţii au pretins următoarele sume băneşti pentru prejudiciul material suferit: dl Ghe-orghe Luntre - 101 EURO, dna Nina Voit - 105 EURO, dl Pavel Maloman - 25 EURO, dl Dumitru Tcacenco - 25 EURO, dl Mihail Zverev - 25 EURO, dna Lidia Abramov - 63 EURO, dna Eudochia Volcov - 102 EURO, dna Ianina Atnealov - 35 EURO, dna Nina Ceaica - 23 EURO, dl Dumitru Grişin - 69 EURO, dna Tatiana Grişin - 64 EURO, dl Pavel Epifanov – 64 EURO, dna Nadejda Cleausev - 23 EURO, dna Ecaterina Bo-bâlev - 25 EURO şi dl Ivan Prozor - 36 EURO.

45. Guvernul a considerat sumele pretinse excesive şi a lăsat la discreţia Curţii stabilirea cuantumului prejudiciul material.

46. Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti din 17 septembrie 2000, 10 iulie 2000, 10 mai 2000, 25 august 2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15 martie 2001, 30 noiembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 18 octombrie 1999, 18 octombrie 1999, 14 decembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 10 mai 2000 şi 10 mai 2000. Curtea acordă în calitate de prejudiciu material, dlui Gheorghe Luntre - 101 EURO, dnei Nina Voit - 105 EURO, dlui Pavel Maloman - 25 EURO, dlui Dumitru Tcacenco - 25 EURO, dlui Mihail Zverev - 25 EURO, dnei Lidia Abramov - 63 EURO, dnei Eudochia Volcov - 102 EURO, dnei Iani-na Atnealov - 35 EURO, dnei Nina Ceaica - 23 EURO, dlui Dumitru Grişin - 69 EURO, dnei Tatiana Grişin - 64 EURO, dlui Pavel Epifanov - 64 EURO, dnei Nadejda Cleau-sev - 23 EURO, dnei Ecaterina Bobâlev - 25 EURO şi dlui Ivan Prozor -36 EURO.


47. În rezultatul neexecutării hotărârilor judecătoreşti, de către autorităţile naţio-nale, reclamanţii au pretins următoarele sume băneşti pentru prejudiciul moral suferit:

88


dl Gheorghe Luntre – 35 000 EURO, dna Nina Voit – 30 000 EURO, dl Pavel Malo-man –30 000 EURO, dl Dumitru Tcacenco – 30 000 EURO, dl Mihail Zverev – 30 000 EURO, dna Lidia Abramov – 35 000 EURO, dna Eudochia Volcov – 30 000 EURO, dna Ianina Atnealov – 25 000 EURO, dna Nina Ceaica – 25 000 EURO, dl Dumitru Grişin – 25 000 EURO, dna Tatiana Grişin – 25 000 EURO, dl Pavel Epifanov – 30 000 EURO, dna Nadejda Cleausev – 30 000 EURO, dna Ecaterina Bobâlev – 30 000 EURO şi dl Ivan Prozor – 30 000 EURO.

48. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse de către reclamanţi, con-siderându-le excesive în lumina jurisprudenţei Curţii Europene. Guvernul a exprimat opinia conform căreia în anumite cazuri, simplul fapt al constatării unei violări a Con-venţiei, a fost considerată a fi satisfacţie echitabilă. Ulterior, Guvernul Republicii Mol-dova a citat cazul Burdov versus Rusia nr. 59498/00, CEDO 2002-III, unde reclaman-tului i s-a acordat în calitate de prejudiciu moral suma în valoare de 3 000 EURO.

49. Curtea consideră faptul că reclamanţii au suferit o stare de stres şi frustrare, ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti, având în vedere vârsta acestora şi faptul că unica lor sursă de venit era pensia din partea statului. La stabilirea acordării prejudiciului moral suferit de către fi ecare reclamant, Curtea ia în consideraţie urmă-torii factori: vârsta reclamanţilor, venitul personal, durata procedurii de executare a hotărârilor judecătoreşti şi alte aspecte relevante. În calitate de prejudiciu moral Cur-tea acordă reclamanţilor următorele: dlui Gheorghe Luntre - 1000 EURO, dnei Nina Voit - 1000 EURO, dlui Pavel Maloman - 1000 EURO, dlui Dumitru Tcacenco – 1000 EURO, dlui Mihail Zverev - 100 EURO, dnei Lidia Abramov - 1000 EURO, dnei Eudo-chia Volcov - 500 EURO, dnei Ianina Atnealov - 700 EURO, dnei Nina Ceaica - 900 EURO, dlui Dumitru Grişin - 1000 EURO, dnei Tatiana Grişin - 1000 EURO, dlui Pavel Epifanov - 900 EURO, dnei Nadejda Cleausev - 900 EURO, dnei Ecaterina Bobâlev – 1000 EURO şi dlui Ivan Prozor - 1000 EURO.


50. Dl Gheorghe Luntre, dl Pavel Maloman, dl Mihail Zverev şi Ivan Prozor au mai pretins câte 1000 de EURO fi ecare pentru taxele de reprezentare. Ei s-au bazat pe contractele încheiate cu avocaţii acestora, potrivit cărora taxele vor fi achitate doar în caz de reuşită.

51. Dna Nina Voit, dl Dumitru Tcacenco, dna Lidia Abramov, dna Eudochia Volcov, dl Pavel Epifanov, dna Nadejda Cleausev şi Ecaterina Bobâlev, au mai pretins câte 50 de EURO fi ecare, pe când dna Ianina Atnealov, dna Nina Ceaica, dl Dumitru Grişin şi dna Tatiana Grişin au pretins câte 25 de EURO fi ecare pentru cheltuielile de secretariat.

52. Guvernul nu a fost de acord cu sumele reclamate, declarând că sunt excesi-ve şi că reclamanţii nu au reuşit să dovedească pretinsele cheltuieli de reprezentare.

53. Curtea notează faptul că costurile şi cheltuielile trebuie să fi e incluse în suma acordată în conformitate cu articolul 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul că ele au fost reale şi necesare şi au avut un cuantum rezonabil (vedeţi, de exemplu, Nilsen şi Johnsen versus Norvegia [GC], nr. 23118/93, paragr.62, CEDO 1999-VIII).


89


54. În conformitate cu Regula 60 para. 2 a Regulamentului Curţii, detaliind toate revendicările înaintate, Camera poate respinge revendicările în totalitate sau în parte.

55. Ca bază de evaluare, Curtea poate folosi elemente ca: numărul orelor de lucru şi a tarifelor solicitate pentru fi ecare oră de lucru. Totuşi, deoarece reclamanţii nu au prezentat nici o informaţie, Curtea decide să nu acorde nici o sumă bănească pentru costuri şi cheltuieli (vezi Amihalachioaie versus Moldova, nr. 60115/00, paragr.48).

D. Penalităţi

56. Curtea consideră potrivit ca penalitatea să fi e calculată în baza ratei minime a dobânzii a Băncii Centrale Europene, la care să se adune trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA UNANIM

1. Declară cererile admisibile;

2. Susţine faptul că a existat o violare a articolului 6 paragr.1 al Convenţiei;

3. Susţine faptul că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei;

4. Susţine faptul că,

(a) Statul reclamat trebuie să achite în decurs de trei luni de la data la care ho-tărârea devine defi nitivă în conformitate cu prevederile art. 44 paragr. 2 al Convenţiei,

- domnului Gheorghe Luntre - 101 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Nina Voit - 105 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- domnului Pavel Maloman - 25 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- domnului Dumitru Tcacenco - 25 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- domnului Mihail Zverev - 25 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Lidia Abramov - 63 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 800 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Eudochia Volcov - 102 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 800 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Ianina Atnealov - 35 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 700 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Nina Ceaica - 23 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 900 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

90


- domnului Dumitru Grişin - 69 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Tatiana Grişin - 64 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- domnului Pavel Epifanov - 64 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 900 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Nadejda Cleausev - 23 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 900 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Ecaterina Bobâlev - 25 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- domnului Ivan Prozor - 36 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit;

(b) că sumele de mai sus trebuie convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata aplicabilă la dată executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi exigibilă,

(c) că începând cu data expirării celor trei luni sus-menţionate până la executa-rea hotărârii va trebui achitată o rată simplă a dobânzii la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii a Băncii Centrale Europene pe parcursul perioadei de penalizare plus trei procente;

5. Respinge unanim restul revendicărilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notifi cată în scris la 15 iunie 2004, conform Regulii 77 paragr. 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.




91


PASTELI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI(Cererile nr. 9898/02, 9863/02, 6255/02 şi 10425/02)

HOTĂRÂRE

15 iunie 2004

În cazul Pasteli şi alţii c. Moldovei,


Dnul Nicolas Bratza, preşedinte,Dnii M. Pellonpää, J. Casadevall, S. Pavlovschi, J. Borrego Borrego,Dna E. Fura – Sandström,Dra L. Mijović, judecători,

şi Dnul M. O’Boyle, Grefi erul Secţiunii,

Deliberând la 25 mai 2004,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. Cazul format din patru cereri (nr. 9898/02, 10425/02, 6255/02 şi 9863/02) îm-potriva Republicii Moldova depusă la Curte în conformitate cu articolul 34 al Conven-ţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare – Convenţia) de către patru cetăţeni ai Republicii Moldova, dna Sofi a Pasteli, dna Na-dejda Cernicov, dl Pavel Careţchi şi dna Maria Careţchi (reclamanţi), la 24 decembrie 2001, 12 decembrie 2001, 10 ianuarie 2002 şi, respectiv, 10 ianuarie 2002.

92


2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Victor Constantinov, care a acţi-onat în numele organizaţiei nonguvernamentale “Juriştii pentru Drepturile Omului” cu sediul în municipiul Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (Guvernul) a fost repre-zentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

3. Reclamanţii au pretins violarea de către Guvernul Republicii Moldova a pre-vederilor articolului 6 paragr. 1 al Convenţiei ca urmare a neexecutării hotărârilor ju-decătoreşti defi nitive din 25 august 2000, 29 septembrie 2000, 6 decembrie 2000, 25 august 2001 şi 25 august 2001. Acest fapt a constituit o încălcare a dreptului lor de a li se recunoaşte drepturile civile de către o instanţă judecătorească. Mai mult, reclamanţii nu au avut posibilitatea de a folosi bunurile afl ate în proprietatea lor, astfel, dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat.

4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a IV-a. La 4 februarie 2003 o Cameră a acelei Secţiuni a decis să comunice aceste cereri Guvernului Republicii Moldova. În conformitate cu prevederile articolului 29 paragr. 3 al Convenţiei s-a decis examinarea fondului cererii în paralel cu examinarea admisibilităţii sale.

5. La 25 mai 2004, Camera a decis să unească cererile în conformitate cu Re-gula 42 (1) a Regulamentului Curţii.

ÎN FAPT


6. Reclamanţii, toţi cetăţeni ai Republicii Moldova, locuiesc în Republica Moldo-va. Ei s-au născut în 1920, 1927, 1925 şi respectiv 1928.

7. La 29 iulie 1994 şi la 16 februarie 1995, Guvernul şi Parlamentul Republicii Moldova au adoptat două hotărâri conform cărora depunerile anumitor categorii de persoane la Banca de Economii au trebuit indexate. În conformitate cu respec-tivele hotărâri, Ministerul Finanţelor trebuia să aloce fondurile necesare Băncii de Economii. Totuşi, Ministerul Finanţelor nu a făcut acest lucru şi Banca de Economii nu a putut executa hotărârile respective ale Parlamentului şi Guvernului Republicii Moldova.

8. În 2000 şi 2001 reclamanţii au înaintat la Judecătoria sectorului Râşcani ac-ţiuni civile împotriva Ministerului Finanţelor în vederea încasării compensaţiei.

9. Prin hotărârile judecătoreşti din 25 august 2000 şi 29 septembrie 2000 in-stanţa judecătorească a acordat doamnei Sofi a Pasteli o compensaţie în valoare de 734 de MDL şi respectiv 1466 MDL. Deoarece nu a fost înaintat apel împotriva aces-tor hotărâri, ele au devenit defi nitive.

10. Prin hotărârea din 6 decembrie 2000 instanţa de judecată a acordat doam-nei Nadejda Cernicov o compensaţie în valoare de 4 398 MDL. Nu a fost depus apel împotriva acestei hotărâri şi ea a devenit defi nitivă.

PASTELI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI

93


11. Prin hotărârea judecătorească din 25 august 2001, instanţa de judecată a acordat domnului Pavel Careţchi o compensaţie în valoare de 2 904 MDL. Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel, astfel, ea devenind defi nitivă.

12. Prin hotărârea din 25 august 2001 instanţa de judecată a acordat doamnei Maria Careţchi o compensaţie în valoare de 5 876 MDL. Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel, astfel hotărârea devenind defi nitivă.

13. La o dată nespecifi cată, reclamanţii au depus plângeri despre neexecuta-rea hotărârilor judecătoreşti la Ministerul Finanţelor şi la Departamentul de Executare a Deciziilor Judecătoreşti. În replică, Ministerul Finanţelor şi Departamentul de Exe-cutare a Deciziilor Judecătoreşti i-au informat despre faptul că hotărârile judecătoreşti nu au fost executate, deoarece nu au fost prevăzute prin prevederi legale în Bugetul de Stat anual fonduri necesare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti.

14. La 22 aprilie 2003, după ce cazurile au fost comunicate Guvernului, hotărâ-rile judecătoreşti au fost executate de către Ministerul Finanţelor.


15. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la acel moment, statuau:


Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului: 1) hotărârile, încheierile şi deci-ziile date de instanţele de judecată în pricinile civile...




Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor, enumerate în arti-colul 5 al prezentului cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al prezentului articol – în urma dispoziţiei judecătorului.


Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti se exercită de către Departa-mentul de executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.

ÎN DREPT

16. Reclamanţii au pretins faptul că dreptul lor de a li se recunoaşte drepturile lor civile de către o instanţă judecătorească a fost violat de către autorităţile statale prin faptul că nu au fost executate hotărârile din 25 august 2000, 29 septembrie 2000 şi 6 decembrie 2000, 25 august 2001 şi 25 august 2001. Ei şi-au întemeiat alegaţiile pe prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:

94


„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezo-nabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială ...”

17. Reclamanţii în continuare au pretins faptul că datorită neexecutării hotă-rârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor, ei nu au putut folosi bunurile afl ate în proprietatea lor, şi astfel dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de prevederile articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat. Articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei prevede următoarele:

“Orice persoană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”

I. ADMISIBILITATEA CERERII

18. Curtea consideră că plângerile reclamanţilor fondate pe prevederile artico-lului 6 al. 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei implică chestiuni de drept care sunt sufi cient de serioase încât determinarea acestora să depindă de examinarea fondului, nefi ind stabilite alte motive pentru declararea lor ca fi ind inadmi-sibile. Curtea, prin urmare, a declarat aceste cereri ca fi ind admisibile. În conformitate cu decizia sa de aplicare a articolului 29 § 3 al Convenţiei (vezi paragraful 4 de mai sus), Curtea se va pronunţa şi asupra fondului acestor cereri.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

19. În baza articolului 6 al. 1 al Convenţiei, reclamanţii s-au plâns de faptul că autorităţile statale nu au executat hotărârile judecătoreşti defi nitive ale Judecătoriei sectorului Râşcani din 25 august 2000, 29 septembrie 2000, 6 decembrie 2000, 25 august 2001 şi 25 august 2001.

20. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor judecătoreşti defi nitive a constituit o violare a articolului 6 al Convenţiei.

21. Curtea subliniază faptul că articolul 6 § 1 al Convenţiei asigură tuturor dreptul de a prezenta în faţa unei instanţe judecătoreşti orice plângere referitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile, acest drept incluzând dreptul de a se adresa unei instanţe jude-cătoreşti, drept din care rezultă dreptul de acces la o instanţă, un aspect al căruia este şi dreptul de a demara în faţa unei instanţe proceduri legale în probleme de ordin civil. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul legal naţional al unui Stat Contractant ar permite în fi nal ca o hotărâre judecătorească defi nitivă şi obligatorie să rămână neexe-cutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 al Convenţiei să descrie în detalii garanţiile procedurale oferite părţilor afl ate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte – fără a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti. A interpreta prevederile articolului 6 al Convenţiei ca referindu-se exclusiv la accesul la o instanţă judecătorească şi demararea procedurilor legale fără asigurarea execu-


95


tării unei hotărâri judecătoreşti ar duce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statele Contractante s-au obligat să le respecte atunci când au ratifi cat Convenţia. Executarea unei hotărâri judecătoreşti ar trebui privită ca o parte integrală a unui proces conform prevederilor articolului 6 al Convenţiei (vezi Hornsby c. Greciei hotărârea din 19 martie 1997, Raporturi 1997 –II, p. 510, paragr. 40).

22. O autoritate de stat nu poate folosi în calitate de scuză lipsa de fonduri pentru a nu executa o hotărâre judecătorească. Prin urmare, o întârziere în execu-tarea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi justifi cată doar de anumite circumstanţe. Dar această întârziere nu trebuie să fi e astfel încât să atingă însăşi esenţa dreptului asigurat prin articolul 6 § 1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi c. Italiei (GC), NR. 22774/93, § 74, CEDO 1999 – V).

23. Curtea notează faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate de Judecătoria sectorului Râşcani au rămas neexecutate pentru perioade care au variat între 32 şi 33 de luni (numai după ce aceste cazuri au fost comunicate de către Curte Guvernului Republicii Moldova, la 22 aprilie 2003).

24. Prin faptul că pe parcursul mai multor luni nu au fost întreprinse măsurile necesare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti defi nitive în aceste cazuri, auto-rităţile din Republica Moldova au încălcat prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei.

25. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.


26. Reclamanţii au pretins faptul că datorită neexecutării hotărârilor judecăto-reşti pronunţate în favoarea lor ei nu au putut dispune de bunurile lor, astfel fi indu-le încălcat dreptul la protecţia proprietăţii prevăzut de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

27. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor ju-decătoreşti defi nitive a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

28. Curtea subliniază faptul că o revendicare poate constitui un bun în virtutea prevederilor articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei dacă este stabilită sufi cient pentru a fi executată (vezi Stran Greek Refi neries and Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301 – B, § 59).

29. Curtea notează faptul că reclamanţii aveau revendicări care urmau să fi e executate aşa cum prevedeau hotărârile judecătoreşti ale Judecătoriei sectorului Râşcani din 25 august 2000, 29 septembrie 2000, 6 decembrie 2000, 25 august 2001 şi 25 august 2001. Rezultă că imposibilitatea reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti până la 22 aprilie 2003 a constituit o imixtiune în dreptul lor de a dispune de bunurile lor, aşa cum prevede prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

30. Prin faptul că hotărârile judecătoreşti defi nitive pronunţate de către Judecă-toria sectorului Râşcani nu au fost executate, autorităţile naţionale au privat persoanele

96


de dreptul lor legitim de a li se achita compensaţiile şi de a dispune de banii lor. Guver-nul Republicii Moldova nu a prezentat nici o justifi care pentru această imixtiune iar Cur-tea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifi ca o asemenea omisiune (vezi mutatis mutandis, Ambruosi c. Italiei, nr. 31227/96, § 28 – 34, 19 octombrie 2000).

31. Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.


32. Articolul 41 prevede:“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”


33. Reclamanţii au pretins următoarele sume băneşti pentru prejudiciul sufe-rit ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti defi nitive de către autorităţile statale: dna Sofi a Pasteli – 76 EURO, dna Nadejda Cernicov – 160 EURO, dl Pavel Careţchi – 50 EURO şi dna Maria Careţchi – 100 EURO.

34. Guvernul a considerat sumele pretinse excesive şi a lăsat stabilirea cuan-tumului prejudiciului la discreţia Curţii.

35. Curtea consideră că reclamanţii au suferit prejudicii materiale ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti defi nitive din 25 august 2000, 29 septembrie 2000, 6 decembrie 2000, 25 august 2001 şi, respectiv, 25 august 2001. Astfel, Curtea acordă în calitate de prejudiciu material - doamnei Sofi a Pasteli – 76 EURO, doamnei Nadejda Cernicov – 160 EURO, domnului Pavel Careţchi – 50 EURO şi doamnei Maria Careţchi – 100 EURO.


36. Reclamanţii au pretins următoarele sume băneşti pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a neexecutării de către autorităţi a hotărârilor judecătoreşti: doamna Sofi a Pasteli – 27 300 EURO, doamna Nadejda Cernicov – 37 720 EURO, domnul Pavel Careţchi – 41 300 EURO şi doamna Maria Careţchi – 29 500 EURO.

37. Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de reclamanţi, argumentând această poziţie prin faptul că sunt excesive în lumina jurisprudenţei Curţii Europene. Guvernul a exprimat opinia conform căreia în anumite cazuri simplul fapt al constatării unei violări a Convenţiei a fost considerată a fi satisfacţie echitabilă. Guvernul în con-tinuare a citat cazul Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, CEDO 2002 –III, unde reclaman-tului i s-a acordat în calitate de prejudiciu moral suma de 3 000 EURO.

38. Curtea consideră că reclamanţii au suferit o stare de stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti, având în vedere vârsta acestora şi faptul că unica sursă de venit a reclamanţilor este pensia din partea statului. La sta-bilirea cuantumului prejudiciului moral suferit de către fi ecare reclamant, Curtea ia în consideraţie asemenea factori ca vârsta reclamanţilor, venitul personal, durata pro-cedurii de executare a hotărârilor judecătoreşti şi alte aspecte relevante. În această


97


ordine de idei, Curtea acordă în calitate de prejudiciu moral - doamnei Sofi a Pasteli – 1 000 EURO, doamnei Nadejda Cernicov – 900 EURO, domnului Pavel Careţchi – 700 EURO şi doamna Maria Careţchi – 700 EURO.


39. Reclamanţii au mai pretins câte 1 000 de EURO fi ecare în calitate de taxe de reprezentare. Ei s-au bazat pe contractele încheiate cu avocaţii lor în conformitate cu care acestea urmează a fi plătite numai în caz de reuşită.

40. Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de reclamanţi, considerându-le ca fi ind exagerate şi că reclamanţii nu au reuşit să dovedească pretinsele cheltuieli de reprezentare.

41. Curtea reaminteşte faptul că pentru ca cheltuielile şi costurile să fi e incluse în suma acordată în conformitate cu articolul 41 al Convenţiei, trebuie să fi e stabilit faptul că ele au fost reale şi necesare şi au avut un cuantum rezonabil (vezi, drept exemplu, Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei (GC), NR. 23119/93, § 62, CEDO 1999 – VIII).

42. În conformitate cu Regula 60 § 2 a Regulamentului Curţii, detaliind toate re-vendicările înaintate, Curtea poate respinge revendicările în totalitate sau în parte.

43. Curtea poate lua drept bază pentru evaluarea sumelor pretinse asemenea elemente ca numărul de ore de lucru şi tarifele solicitate pentru fi ecare oră de lucru. Totuşi, deoarece reclamanţii nu au prezentat nici o informaţie în acest sens, Curtea decide să nu acorde nici o sumă bănească pentru costuri şi cheltuieli (vezi Amihala-chioaie c. Moldovei, nr. 60115/00, para. 48).

D. Penalităţi



1. Declară cererile admisibile,

2. Susţine faptul că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei,

3. Susţine faptul că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei,


(a) Statul reclamat trebuie să achite în decurs de trei luni de la data la care hotărâ-rea devine defi nitivă în conformitate cu prevederile art. 44 § 2 al Convenţiei

- doamnei Sofi a Pasteli – 76 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1 000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Nadejda Cernicov – 160 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 900 de EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- domnului Pavel Careţchi – 50 de EURO pentru prejudiciul material şi 700 de Euro pentru prejudiciul moral suferit,

98


- doamnei Maria Careţchi – 100 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 700 de EURO pentru prejudiciul moral suferit.

(b) că sumele de mai sus trebuie convertite în valuta naţională a statului recla-mat la rata aplicabilă la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi exigibilă,

(c) că începând cu data expirării celor trei luni sus-menţionate până la executa-rea hotărârilor va trebui achitată o rată simplă a dobânzii la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii a Băncii Centrale Europene pe parcursul perioadei de penalizare plus trei procente.


Întocmită în limba engleză şi notifi cată în scris la 15 iunie 2004, conform Regulii 77 §§ 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.




99


SÂRBU ŞI ALŢII contra MOLDOVEI(Cererile nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01,

73744/01, 73972/01, 73973/01)

HOTĂRÂRE

15 iunie 2004

În cazul Sârbu c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a 4-a), în Camera în urmă-toarea componenţă:

Dnul Nicolas Bratza, preşedinteDnii M. Pellonpää, J. Casadevall, S. Pavlovschi, J. Borrego Borrego,Dna E. Fura-SandströmDra L. Mijović, judecători

şi dl M. O’Boyle, Grefi erul Secţiunii,

Deliberând la 25 mai 2004,


PROCEDURA

1. Cazul format din şase cereri (nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi 73973/01) împotriva Republicii Moldova înaintate Curţii în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei de către 6 cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Pavel Sârbu, dl Petru Bragoi, dl Vitalie Cornovan, dl Gheorghe Bragoi, dl Alexandru Usatâi şi dl Iulian Gustiuc (“reclamanţi”), la 10 aprilie 2001.

100


2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de dl Ştefan Urâtu de la Comitetul Helsinki din Moldova. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

3. Reclamanţii au pretins, în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenţiei, că, din cauza neexecutării hotarârilor judecătoreşti din 1 august 1997 şi 18 august 1997, dreptul lor de a li se recunoaşte drepturile lor civile de către o instanţă de judecată a fost încălcat. Mai mult, ca urmare a acestui fapt ei nu au putut să folosească bunurile afl ate în proprietatea lor, şi, prin urmare, dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost încălcat. Reclamanţii au invocat de asemenea încălcarea articolului 10 al Convenţiei.

4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a IV-a. La 4 februarie 2003 o Cameră a acestei Secţiuni a decis să notifi ce aceste cereri Guvernului Republicii Moldova. În conformitate cu prevederile art. 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea sa.

5. La 20 ianuarie 2004 Camera Secţiunii a IV-a a decis să unească cererile în conformitate cu Regula 42 (1) a Regulamentului Curţii.

ÎN FAPT


6. Reclamanţii, care sunt toţi cetăţeni ai Republicii Moldova, locuiesc pe terito-riul acesteia.

7. Reclamanţii erau inspectori ai Unităţii Militare de Pompieri nr. 5 din municipiul Chişinău de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne.

8. La 21 iulie 1994 Guvernul Republicii Moldova a adoptat hotarârea nr. 534-10, clasifi cată drept secretă, care se referea la Ministerul Apărării, Serviciul Informaţii şi Securitate şi Ministerul Afacerilor Interne. Conform acestei hotărâri, printre altele, efectivul instituţiilor sus-menţionate era în drept să primească o indemnizaţie lunară de aproximativ 135 MDL în locul vechii indemnizaţii de 7,06 MDL. Această hotărâre nu a fost publicată în Monitorul Ofi cial şi reclamanţii nu au ştiut de ea.

Reclamanţii au început să primească indemnizaţia majorată începând cu 1 iu-nie 1995. Ei au afl at că colegii lor din alte ministere primeau această indemnizaţie majorată începând cu 1 iulie 1994.

9. În iunie 1997 reclamanţii au înaintat o acţiune Judecătoriei sectorului Centru împotriva Ministerului Afacerilor Interne în vederea recuperării indemnizaţiei majorate pentru perioada iulie 1994 - iunie 1995.

Prin hotărârea din 1 august 1997 Judecătoria sectorului Centru le-a acordat dlor Gheorghe Bragoi, Alexandru Usatâi şi Iulian Gustiuc câte o compensaţie în mă-rime de 1 407 MDL. Prin altă hotărâre din 18 august 1997 Judecătoria sectorului Centru le-a acordat dlor Pavel Sârbu şi Vitalie Cornovan câte o compensaţie de 1 407

SÂRBU ŞI ALŢII contra MOLDOVEI

101


MDL, iar dlui Petru Bragoi - o compensaţie de 1 127 MDL. Împotriva acestor hotărâri judecătoreşti nu au fost declarate apeluri şi astfel aceste hotărâri au devenit defi nitive. Titlurile executorii au fost eliberate.

10. Reclamanţii au înaintat în repetate rânduri plângeri Ministerului Justiţiei cu privire la neexecutarea hotărârilor din 1 august 1997 şi 18 august 1997. În răspunsu-rile sale, Ministerul Justiţiei a informat reclamanţii că hotărârile nu puteau fi executate din cauza “lipsei de fonduri pe contul bancar al Ministerului Afacerilor Interne”.

11. La 15 mai 2003, după ce cazurile au fost notifi cate Guvernului, hotărârile judecătoreşti respective au fost executate de MAI.


12. Prevederile relevante ale Codului de Procedură Civilă, în vigoare în perioa-da 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003, stipulează:


Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului:1) hotărârile, încheierile şi decizi-ile date de instanţele de judecată în pricinile civile…




Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor enumerate în artico-lul 5 al prezentului Cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al acestui articol - în urma dispoziţiei judecătorului.


Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti este exercitată de către De-partamentul de Executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul de Justiţie.

ÎN DREPT

13. Reclamanţii au pretins că dreptul lor de a li se recunoaşte drepturile lor civile de către o instanţă de judecată a fost încălcat prin neexecutarea de către au-torităţile naţionale a hotărârilor judecătoreşti din 1 august 1997 şi 18 august 1997. Ei şi-au întemeiat alegaţiile pe articolul 6 §1 al Convenţiei, care, în măsura în care este relevant, stipulează următoarele:


14. Reclamanţii au pretins în continuare că din cauza neexecutării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor ei nu au putut folosi bunurile afl ate în propri-etatea lor, şi prin urmare, dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost încălcat. Articolul 1 al Protocolului 1 stipulează:

102


”Orice persoană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietăţile sale, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”.

15. Reclamanţii au pretins în cele din urmă că în conformitate cu art. 10 al Con-venţiei clasifi carea Hotărârii Guvernului nr. 534-10 din 20 iulie 1994 ca fi ind secretă, a constituit o încălcare a dreptului lor la informare. Articolul 10 prevede:

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. ”


A. Pretinsa violare a articolului 10 al Convenţiei

16. Reclamanţii au pretins că clasifi carea Hotărârii Guvernului nr. 534-10 din 20 iulie 1994 ca fi ind secretă a constituit o încălcare a dreptului lor de a fi informaţi.

17. Curtea observă faptul că în cazurile privind restricţiile referitoare la liber-tatea presei, ea a recunoscut cu câteva ocazii că publicul are dreptul să primeas-că informaţii, fapt ce constituie un corolar al funcţiei specifi ce a jurnaliştilor, care este de a atribui informaţii şi idei privind probleme de interes public (a se vedea, printre altele, cazurile Observer şi Guardian c. Marii Britanii, 26 noiembrie 1991, seria A nr. 216, p. 30 § 59(b), şi Thorgeir Thorgeirson c. Islandei, 25 iunie 1992, seria A nr. 239, p. 27, § 63). Faptele prezentului caz pot fi totuşi clar distinse de cele din cazurile menţionate mai sus, din moment ce reclamanţii s-au plâns de o omisiune a Statului de a face publică o hotărâre de Guvern cu privire la militari, la colaboratorii SIS şi ai MAI.

18. Curtea reiterează faptul că libertatea de a primi informaţii la care se referă articolul 10 § 2 al Convenţiei, “interzice unui guvern de a restrânge posibilitatea unei persoane de a primi informaţii pe care alţii ar dori sau ar putea să dorească să o îm-părtăşească cu aceasta” (vezi cazul Leander c. Suediei, 26 martie 1987, Seria A, nr. 116, p. 29, § 74). Această libertate nu poate fi concepută ca impunând statului, în circumstanţe asemenea celor din actualul caz, obligaţii pozitive de a face publice orice documente secrete sau informaţii ce privesc militarii, serviciul de securitate sau poliţia.

19. Prin urmare, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă ca fi ind vădit nefondată în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

B. Alte plângeri

20. Curtea consideră că plângerile reclamanţilor în conformitate cu art. 6 §1 al Convenţiei şi în conformitate cu art. 1 al Protocolului 1 al Convenţiei vizează chesti-uni de drept care sunt sufi cient de serioase pentru ca elucidarea lor să depindă de o examinare în fond, şi că nu există alte temeiuri de a le declara drept inadmisibile. De


103


aceea, Curtea declară aceste plângeri admisibile. În conformitate cu hotărârea sa de a aplica art. 29 §3 al Convenţiei (a se vedea alineatul 4 de mai sus), Curtea va exa-mina concomitent şi fondul acestor plângeri.

II. ÎN FOND

A. Pretinsa violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

21. Conform articolului 6 § 1 al Convenţiei, reclamanţii s-au plâns de refuzul auto-rităţilor de a executa hotărârile Judecătoriei sectorului Centru din 1 şi 18 august 1997.

22. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul plângerii.

23. Curtea notează faptul că articolul 6 §1 al Convenţiei protejează dreptul fi ecărei persoane de a înainta pretenţii privind drepturile şi obligaţiile sale civile în faţa unei instanţe de drept; în aşa fel se materializează “dreptul la un tribunal”, dreptul de acces la care (adică dreptul de a intenta proces în pricini civile) constituie unul dintre aspecte. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat Parte ar permite ca o decizie defi nitivă să ramână neexecutată în de-trimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 al Convenţiei să descrie în detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor litigante – proces echitabil, public şi în termen rezonabil – fără a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti; a in-terpreta prevederile articolului 6 al Convenţiei ca referindu-se exclusiv la accesul la o instanţă de judecată şi demararea procedurilor legale ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statele Părţi s-au angajat să le respecte prin ratifi carea Convenţiei. Executarea unei hotărâri judecătoreşti pro-nunţate de o instanţă de judecată trebuie prin urmare privită ca o parte integrantă a “procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby c. Greciei, 19 martie 1997, Rapoarte 1997-II, p. 510, § 40).

24. Nu se admite unei autorităţi statale să invoce lipsa de fonduri drept scuză pentru a nu executa o hotărâre judecătorească defi nitivă. Eventual, în circumstanţe speciale, o amânare a executării poate fi justifi cată, însă amânarea nu poate fi de o aşa natură încât să afecteze esenţa dreptului protejat în conformitate cu artico-lul 6 § 1 al Convenţiei (v. Immobiliare Saffi c. Italiei [GC], nr. 22774/93, § 74,CEDO 1999-V). În prezentul caz, reclamanţii nu ar trebui să fi e împiedicaţi să benefi cieze de succesul soluţionării litigiului, care viza plata compensaţiei.

25. Curtea observă că hotărârile Judecătoriei sectorului Centru din 1 şi 18 august 1997 au rămas neexecutate mai mult de 5 ani şi jumătate (până în momentul în care ca-zurile au fost notifi cate Guvernului Republicii Moldova de către Curte, la 15 mai 2003).

26. Abţinându-se timp de ani de zile să ia măsurile necesare pentru a se con-forma hotărârilor judecătoreşti defi nitive în prezentul caz, autorităţile Republicii Mol-dova au lipsit prevederile articolului 6 §1 al Convenţiei de orice efect util.

27. Respectiv, a existat o violare a articolului 6 §1 al Convenţiei.

B. Pretinsa violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei

104


28. Reclamanţii au pretins în continuare că din cauza neexecutării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor nu au putut folosi bunurile afl ate în proprieta-tea lor, şi prin urmare dreptul lor la protecţia proprietăţii în conformitate cu articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat.

29. Guvernul nu a prezentat observaţii asupra fondului acestei plângeri.

30. Curtea a subliniat faptul că o “revendicare” poate constitui o “proprietate” în sensul articolului 1 al Protocolului 1 dacă este sufi cient stabilită pentru a putea fi executată (a se vedea Stran Greek Refi neries and Stratis Andreadis c. Greciei, hotă-rârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-B, § 59).

31. Curtea observă că reclamanţii aveau pretenţii ce urmau a fi executate reie-şind din hotărârile judecătoreşti din 1 şi 18 august 1997. Aceasta înseamnă că imposi-bilitatea reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor până la data de 15 mai 2003 a constituit o imixtiune în dreptul lor de a folosi bunurile lor, aşa cum este prevăzut de prima propoziţie a primului alineat al art. 1 al Protocolului 1.

32. Abţinându-se să se conformeze hotărârilor Judecătoriei sectorului Centru, autorităţile naţionale au împiedicat reclamanţii să-şi primească compensaţiile şi să se bucure de bunurile ce le aparţineau. Guvernul nu a prezentat nici o justifi care a acestei imixtiuni, şi Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifi ca o asemenea omisiune (a se vedea, mutatis mutandis, Ambruosi c. Italiei, nr. 31227/96, §§ 28-34, 19 octombrie 2000).

33. A existat prin urmare o violare a articolului 1 al Protocolului 1.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

34. Articolul 41 al Convenţiei prevede:“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.


35. Dl Pavel Sârbu, dl Vitalie Cornovan, dl Gheorghe Bragoi, dl Alexandru Usa-tâi şi dl Iulian Gustiuc au cerut câte 84 de EURO în calitate de prejudiciu material suferit ca rezultat al refuzului autorităţilor de a executa hotărârile. Dl Petru Bragoi a solicitat 67 de EURO ca prejudiciu material.

36. Guvernul a pretins că, din moment ce hotărârile judecătoreşti au fost execu-tate la 15 mai 2003, reclamanţii nu aveau dreptul la vreun prejudiciu material.

37. Curtea consideră că reclamanţii au avut de suferit un prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti din 1 şi 18 august 1997. Curtea acor-dă dlor Pavel Sârbu, Vitalie Cornovan, Gheorghe Bragoi, Alexandru Usatâi şi Iulian Gustiuc suma de 84 de EURO fi ecaruia şi dlui Petru Bragoi suma de 67 de EURO.



105


38. Reclamanţii au pretins câte 1 300 EURO fi ecare pentru prejudiciul moral suferit ca rezultat al refuzului autorităţilor de a executa hotărârile judecătoreşti din 1 şi 18 august 1997.

39. Guvernul nu a fost de acord cu cuantumurile pretinse de reclamanţi, argu-mentând că erau excesive în lumina jurisprudenţei Curţii. Ei au susţinut că în unele ca-zuri doar faptul constatării violării urmează a fi considerat drept o satisfacţie echitabilă. Guvernul a invocat în continuare cazul Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, ECHR 2002-III, unde reclamantului i s-a acordat prejudiciu moral în valoare de 3 000 de EURO.

40. Curtea consideră că reclamanţilor li s-a cauzat o anumită stare de stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti defi nitive. Ea le acordă fi ecăruia câte 1 000 de EURO în calitate de prejudiciu moral.


41. Reclamanţii au pretins de asemenea câte 990 de EURO pentru costurile şi cheltuielile efectuate în faţa Curţii, dintre care 840 de EURO reprezentau cheltuielile de reprezentare şi restul, cheltuielile pentru transport şi comunicaţii.

42. Guvernul nu a fost de acord cu cuantumurile pretinse, susţinând că recla-manţii nu au dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare.

43. Curtea reaminteşte că pentru a include costurile şi cheltuielile în sumele acordate în baza articolului 41, trebuie să se stabilească dacă acestea au fost efecti-ve şi necesare şi rezonabile ca cuantum (a se vedea, Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).

44. În prezentul caz, după examinarea listei prezentate de către reclamanţi, a criteriilor de mai sus, şi a faptului că cazul respectiv a fost unul relativ rectiliniu, în care toţi reclamanţii au fost reprezentaţi de acelaşi avocat, Curtea nu consideră costurile pretinse ca fi ind rezonabile ca cuantum. Ea acordă reclamanţilor câte 200 de EURO plus orice altă taxă ce poate fi exigibilă.

D. Penalităţi

45. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întârziere să fi e bazată pe rata limită a dobânzii a Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se adune trei procente.


1. Declară inadmisibile plângerile reclamanţilor cu privire la articolul 10 al Convenţiei,

2. Declară admisibile restul plângerilor,

3. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6 §1 al Convenţiei,

4. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei,

5. Hotărăşte unanim,

106


(a) că Statul reclamat trebuie să plătească, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea devine defi nitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, câte 84 de EURO dlui Pavel Sârbu, dlui Vitalie Cornovan, dlui Gheorghe Bra-goi, dlui Alexandru Usatâi şi dlui Iulian Gustiuc şi 67 de EURO dlui Petru Bra-goi în calitate de prejudiciu material; câte 1000 de EURO ca prejudiciul moral şi câte 200 de EURO cu titlu de costuri şi cheltuieli.

(b) că sumele respective trebuie convertite în valuta naţională a Statului reclamat la rata aplicabilă la data executării hotărârii, plus orice altă taxă ce urmează să fi e plătită,

(c) că din momentul expirării a celor 3 luni sus-menţionate o penalitate de întâr-ziere va fi platită reieşind din cuantumurile de mai sus şi rata limită a dobânzii a Băncii Centrale Europene pe parcursul perioadei de penalizare plus trei procente.

6. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză, notifi cată în scris pe data de 15 iunie 2004, în con-formitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.




107


BOCANCEA ŞI ALŢII contra MOLDOVEI(Cererile nr. 18872/02,20490/02, 18745/02, 6241/02, 6236/02, 21937/02,

18842/02, 18880/02 şi 18875/02)

HOTĂRÂRE

6 iulie 2004

În cazul Bocancea şi alţii c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a patra), în Camera în ur-

mătoarea componenţă:

Dnul Nicolas Bratza, preşedinte,Dnii M. Pellonpää, J. Casadevall, R. Maruste S. Pavlovschi, J. Borrego Borrego,Dna E. Fura-Sandström, judecători,

şi D. M. O’Boyle, Grefi erul Secţiunii,

Deliberând la 15 iunie 2004,


PROCEDURA

1. Cazul format din nouă cereri (nr. 18872/02, 20490/02, 18745/02, 6241/02, 6236/02, 21937/02, 18842/02, 18880/02 şi 18875/02) împotriva Republicii Moldova depuse la Curte în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare – Con-venţia) de către nouă cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Ghenadie Bocancea, dna An-gela Ciugureanu, dna Zoia Juravlev, dna Maria Melicenco, dl Boris Leviţchi, dna Maria

108


Pronin, dna Nadejda Stavilov, dna Ana Crivceanschi şi dna Olga Cotov (reclamanţi), la 5 februarie 2002, 11 martie 2002, 4 februarie 2002, 1 februarie 2002, 1 februarie 2002, 25 februarie 2002, 5 februarie 2002, 6 februarie 2002 şi 4 februarie 2002.

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Vladislav Gribincea, care a acţi-onat în numele organizaţiei non guvernamentale “Juriştii pentru Drepturile Omului” cu sediul în municipiul Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (Guvernul) a fost repre-zentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

3. Reclamanţii au pretins violarea de către Statul Republica Moldova a artico-lului 6 § 1 al Convenţiei, ca urmare a neexecutării hotărârilor judecătoreşti defi nitive din 18 decembrie 2000, 21 decembrie 2000, 20 decembrie 2000, 22 decembrie 2000, 25 septembrie 2000, 31 octombrie 2000, 6 noiembrie 2000, 28 noiembrie 2000, 25 august 2000 şi 16 noiembrie 2000. Neexecutarea hotărârilor judecătoreşti defi nitive respective a constituit o violare a dreptului lor de a li se recunoaşte drepturile civi-le de către o instanţă judecătorească, drept garantat de prevederile articolului 6 al Convenţiei, precum şi a dreptului lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a IV-a. La 4 februarie 2003 o Cameră a acelei Secţiuni a decis să comunice aceste cereri Guvernului Republicii Moldova. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, Curtea a decis examina-rea fondului cererii în paralel cu examinarea admisibilităţii sale.

5. La 15 iunie 2004, Camera a decis să unească cererile în conformitate cu Regula 42 (1) a Regulamentului Curţii.

ÎN FAPT


6. Reclamanţii, toţi cetăţeni ai Republicii Moldova, locuiesc în Republica Moldova. Ei s-au născut în 1920, 1967, 1920, 1965, 1925, 1927, 1932, 1925 şi respectiv 1924.

7. La 29 iulie 1994 şi la 16 februarie 1995 Guvernul şi Parlamentul Republicii Moldova au adoptat două hotărâri conform cărora depunerile băneşti ale anumitor categorii de persoane la Banca de Economii au trebuit indexate. În conformitate cu respectivele hotărâri, Ministerul Finanţelor trebuia să aloce fondurile necesare Băncii de Economii. Totuşi, Ministerul Finanţelor nu a făcut acest lucru şi Banca de Economii nu a putut executa hotărârile respective ale Parlamentului şi Guvernului Republicii Moldova.

8. În 2000 reclamanţii au înaintat la Judecătoria sectorului Râşcani acţiuni civile împotriva Ministerului Finanţelor în vederea încasării compensaţiei.

9. Prin hotărârea judecătorească din 18 decembrie 2000, instanţa judecăto-rească a acordat domnului Ghenadie Bocancea o compensaţie în valoare de 3 877 de MDL ( 349 EURO la acea dată). Deoarece nu a fost înaintat apel împotriva acestei hotărâri, ea a devenit defi nitivă.

BOCANCEA ŞI ALŢII contra MOLDOVEI

109


10. Prin hotărârea judecătorească din 21 decembrie 2000 instanţa de judecată a acordat tatălui doamnei Angela Ciugureanu o compensaţie în valoare de 2 200,50 MDL ( 197 EURO la acea dată). Nu a fost depus apel împotriva acestei hotărâri şi ea a devenit defi nitivă.

11. Prin hotărârea judecătorească din 20 decembrie 2000, instanţa de ju-decată a acordat doamnei Zoia Juravlev o compensaţie în valoare de 2 798, 50 MDL (254 EURO la acea dată). Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel ea devenind defi nitivă. După moartea tatălui ei la 13 aprilie 2001, ea a moştenit averea acestuia.

12. Prin hotărârea din 22 decembrie 2000 instanţa de judecată a acordat doamnei Maria Melicenco o compensaţie în valoare de 3 667 MDL (324 EURO la acea dată). Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel, astfel hotărârea deve-nind defi nitivă.

13. Prin hotărârea din 25 septembrie 2000 instanţa de judecată a acordat domnului Boris Leviţchi o compensaţie în valoare de 2 932 MDL (277 EURO la acea dată). Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel, astfel hotărârea devenind defi nitivă.

14. Prin hotărârile din 31 octombrie 2000 şi 6 noiembrie 2000 instanţa de jude-cată a acordat doamnei Maria Pronin o compensaţie în valoare de 2 052,18 MDL (196 EURO la acea dată) şi una în valoare de 733 MDL (68 EURO la acea dată) Împotriva acestor hotărâri nu a fost depus apel, astfel hotărârile devenind defi nitive.

15. Prin hotărârea din 28 noiembrie 2000 instanţa de judecată a acordat doamnei Nadejda Stavilov o compensaţie în valoare de 3 466 MDL (335 EURO la acea dată). Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel, astfel hotărârea deve-nind defi nitivă.

16. Prin hotărârea din 25 august 2000 instanţa de judecată a acordat doamnei Ana Crivceanschi o compensaţie în valoare de 1 469 MDL (132 EURO la acea dată). Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel, astfel hotărârea devenind defi nitivă.

17. Prin hotărârea din 16 noiembrie 2000 instanţa de judecată a acordat doamnei Olga Cotov o compensaţie în valoare de 2 200,50 MDL (208 EURO la acea dată). Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel, astfel hotărârea deve-nind defi nitivă.

18. La o dată nespecifi cată, reclamanţii au depus plângeri despre neexecu-tarea hotărârilor judecătoreşti defi nitive la Ministerul Finanţelor şi la Departamentul de Executare a Deciziilor Judecătoreşti. În replică, Ministerul Finanţelor şi Departa-mentul de Executare a Deciziilor Judecătoreşti i-au informat despre faptul că hotă-rârile judecătoreşti nu au fost executate, deoarece nu au fost prevăzute prin preve-deri legale în Bugetul de Stat anual fonduri necesare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti.

19. La 22 aprilie 2003, după ce cazurile au fost comunicate Guvernului Republi-cii Moldova, hotărârile judecătoreşti au fost executate de către Ministerul Finanţelor.

110


I. DREPTUL INTERN PERTINENT



Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului: 1) hotărârile, încheierile şi deci-ziile date de instanţele de judecată în pricinile civile...




Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor, enumerate în arti-colul 5 al prezentului cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al prezentului articol – în urma dispoziţiei judecătorului.


Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti se exercită de către Departa-mentul de executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.

ÎN DREPT

21. Reclamanţii au pretins faptul că dreptul lor de a li se recunoaşte drepturile civile de către o instanţă judecătorească a fost violat de către autorităţile statale prin faptul că nu au fost executate hotărârile din 18 decembrie 2000, 21 decembrie 2000, 20 decembrie 2000, 22 decembrie 2000, 25 septembrie 2000, 31 octombrie 2000, 6 noiembrie 2000, 28 noiembrie 2000, 25 august 2000 şi 16 noiembrie 2000. Ei şi-au întemeiat alegaţiile pe prevederile articolului 6 al. 1 al Convenţiei, care prevede ur-mătoarele:


22. Reclamanţii în continuare au pretins faptul că datorită neexecutării hotărâ-rilor judecătoreşti defi nitive pronunţate în favoarea lor, reclamanţii nu au putut folosi bunurile afl ate în proprietatea lor, şi astfel dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de prevederile articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat. Articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei prevede următoarele:



23. Reclamanţii au pretins faptul că ei au fost discriminaţi în comparaţie cu altă persoană – N. Ei au contestat faptul că hotărârea judecătorească defi nitivă pronun-


111


ţată în favoarea lui N. a fost executată imediat, pe când hotărârile celorlalţi nu au fost executate pentru o perioadă lungă de timp.

Articolul 14 al Convenţiei prevede:“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie Folosirea drepturi-lor şi libertăţilor aşa precum stabilite în Convenţie vor fi protejate fără vreo discriminare bazată pe sex, rasă, culoarea pielii, limbă, religie, opinia politică sau de alt tip, originea naţională sau socială asociate unei minorităţi naţionale, proprietăţi, naşteri ori oricărui alt statut”.


A. Pretinsa violare a articolului 14 al Convenţiei împreună cu articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

24. Curtea reaminteşte faptul că articolul 14 al Convenţiei nu interzice orice di-ferenţiere de tratament în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie (vezi cazul Belgian linguistic (fondul cauzei), hotărârea din 23 iulie 1968, Seria A nr. 6, p. 34, §10). Articolul respectiv protejează persoanele (inclusiv cele juridice) care sunt “în situaţii similare” împotriva oricăror diferenţieri de tratament, iar în conformitate cu prevederile articolului 14 al Convenţiei, o diferenţiere de tratament este discriminatorie doar dacă “nu are o justifi care obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte “un scop legitim” sau nu există o “legătură rezonabilă de proporţionalitate dintre măsurile aplicate şi scopul ce urmează a fi realizat” (vezi, printre altele hotărârea Rasmussen c. Danemarcei din 28 noiembrie 1984, Seria A, nr. 87, § § 35 şi 38). Mai mult, Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în evaluarea situaţiei care justifi că o diferenţiere de tratament în conformitate cu prevederile legale, luând în consideraţie diferenţieri de tratament aplicate în alte situaţii similare; scopul acestei marje de apreciere va varia în conformitate cu circumstanţele, subiectul şi contextul fi ecărui caz în parte (ibid., § 40).

25. Curtea notează faptul că reclamanţii nu au prezentat nici o probă care să dovedească faptul că ei au fost trataţi diferit în baza unor temeiuri ilegale în compa-raţie cu persoane afl ate într-o situaţie similară. Prin urmare, această pretenţie trebuie declarată inadmisibilă ca fi ind vădit nefondată în conformitate cu prevederile articolu-lui 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

B. Alte plângeri

26. Curtea consideră că plângerile reclamanţilor fondate pe prevederile artico-lului 6 § 1 al Convenţiei şi art. 1 al Protocolului 1 al Convenţiei implică chestiuni de drept care sunt sufi cient de serioase şi determinarea cărora ar trebui să depindă de examinarea fondului, nefi ind stabilite alte motive pentru declararea lor ca fi ind inadmi-sibile. Curtea, prin urmare, a declarat aceste cereri ca fi ind admisibile. În conformitate cu decizia sa de aplicare a articolului 29 § 3 al Convenţiei (vezi paragraful 4 de mai sus), Curtea se va pronunţa şi asupra fondului acestor cereri.

112


II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

27. În baza articolului 6 § 1 al Convenţiei, reclamanţii s-au plâns de faptul că autorităţile statale nu au executat hotărârile judecătoreşti defi nitive ale Judecătoriei sectorului Râşcani din 18 decembrie 2000, 21 decembrie 2000, 20 decembrie 2000, 22 decembrie 2000, 25 septembrie 2000, 31 octombrie 2000, 6 noiembrie 2000, 28 noiembrie 2000, 25 august 2000 şi 16 noiembrie 2000.

28. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor judecătoreşti defi nitive a constituit o violare a articolului 6 al Convenţiei.

29. Curtea subliniază faptul că articolul 6 § 1 al Convenţiei asigură tuturor dreptul de a prezenta în faţa unei instanţe judecătoreşti orice plângere referitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile, acest drept incluzând dreptul de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, drept din care rezultă dreptul de acces la o instanţă, un aspect al căruia este şi dreptul de a demara în faţa unei instanţe proceduri legale în probleme de ordin civil. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul legal naţional al unui Stat Contractant ar permite în fi nal ca o hotărâre judecătorească defi nitivă şi obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 al Convenţiei să descrie în detalii garanţiile procedurale oferite părţilor afl ate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte – fără a asigura executarea hotă-rârilor judecătoreşti. A interpreta prevederile articolului 6 al Convenţiei ca referindu-se exclusiv la accesul la o instanţă judecătorească şi demararea procedurilor legale ar duce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statele Contrac-tante s-au obligat să le respecte atunci când au ratifi cat Convenţia. Executarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie privită ca o parte integrală a unui proces conform pre-vederilor articolului 6 al Convenţiei (vezi Hornsby c. Greciei hotărârea din 19 martie 1997, Raporturi 1997 –II, p. 510, § 40).

30. O autoritate statală nu poate folosi în calitate de scuză lipsa de fonduri pentru a nu executa o hotărâre judecătorească defi nitivă. Prin urmare, o întârziere în executarea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi justifi cată doar de anumite circum-stanţe. Dar această întârziere nu trebuie să fi e astfel încât să atingă însăşi esenţa dreptului garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi c. Italiei (GC), NR. 22774/93, § 74, CEDO 1999 – V).

31. Curtea notează faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate de Judecătoria sectorului Râşcani au rămas neexecutate pentru perioade care au variat între 28 şi 32 de luni (numai după ce aceste cazuri au fost comunicate de către Curte Guvernului la 22 aprilie 2003).

32. Prin faptul că pe parcursul mai multor luni nu au fost întreprinse măsurile necesare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti defi nitive în aceste cazuri autorităţile din Republica Moldova au încălcat prevederile articolului 6 § 1 al Con-venţiei.

33. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.


113



34. Reclamanţii au pretins faptul că datorită neexecutării hotărârilor judecăto-reşti defi nitive pronunţate în favoarea lor ei nu au putut dispune de bunurile lor, astfel fi indu-le încălcat dreptul la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

35. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor ju-decătoreşti defi nitive a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

36. Curtea subliniază faptul că o revendicare poate constitui un bun în virtutea prevederilor articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei dacă este stabilită sufi cient pentru a fi executată (vezi Stran Greek Refi neries and Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301 – B, § 59).

37. Curtea notează faptul că reclamanţii aveau revendicări care urmau să fi e executate aşa cum prevedeau hotărârile judecătoreşti defi nitive ale Judecăto-riei sectorului Râşcani din 18 decembrie 2000, 21 decembrie 2000, 20 decembrie 2000, 22 decembrie 2000, 25 septembrie 2000, 31 octombrie 2000, 6 noiembrie 2000, 28 noiembrie 2000, 25 august 2000 şi 16 noiembrie 2000. Rezultă că im-posibilitatea reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti defi ni-tive până la 22 aprilie 2003 a constituit o imixtiune în dreptul lor de a dispune de bunurile lor, aşa cum prevede prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 Protocolul 1 al Convenţiei.

38. Prin faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate de către Judecătoria sectorului Râşcani nu au fost executate, autorităţile naţionale au privat persoa-nele de dreptul lor legitim de a li se achita compensaţiile şi de a dispune de banii lor. Guvernul Republicii Moldova nu a prezentat nici o justifi care pentru această imixtiune şi Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifi ca o asemenea omisiune (vezi mutatis mutandis, Ambruosi c. Italiei, nr. 31227/96, §§ 28 – 34, 19 octombrie 2000).

39. Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.




41. Reclamanţii au pretins următoarele sume băneşti pentru prejudiciul material suferit ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti defi nitive de către autorităţi-le statale: dl Ghenadie Bocancea – 120 EURO, dna Angela Ciugureanu – 75 EURO, dna Zoia Juravlev – 88 EURO, dna Maria Melicenco – 115 EURO, dl Boris Leviţchi

114


– 105 EURO, dna Maria Pronin – 87 EURO, dna Nadejda Stavilov – 111 EURO, dna Ana Crivceanschi – 55 EURO şi dna Olga Cotov – 77 EURO.

42. Guvernul a considerat excesive sumele pretinse şi a lăsat stabilirea cuan-tumului prejudiciului la discreţia Curţii.

43. Curtea consideră faptul că reclamanţii au suferit prejudicii materiale ca re-zultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti defi nitive. Curtea acordă reclamanţilor respectivele sume de bani, în calitate de prejudiciu material.


44. Reclamanţii au pretins următoarele sume băneşti pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a neexecutării de către autorităţi a hotărârilor judecătoreşti: dl Ghe-nadie Bocancea – 45 000 EURO, dna Angela Ciugureanu – 44 000 EURO, dna Zoia Juravlev – 37 000 EURO, dna Maria Melicenco – 38 000 EURO, dl Boris Leviţchi – 53 000 EURO, dna Maria Pronin – 44 000 EURO, dna Nadejda Stavilov – 37 000 EURO, dna Ana Crivceanschi – 37 000 EURO şi dna Olga Cotov - 63 000 EURO.

45. Guvernul nu este de acord cu sumele pretinse de reclamanţi, argumen-tând această poziţie prin faptul că acestea sunt excesive în lumina jurisprudenţei Curţii Europene. Guvernul a exprimat opinia conform căreia în anumite cazuri sim-plul fapt al constatării unei violări a Convenţiei a fost considerată a fi satisfacţie echi-tabilă. Guvernul în continuare a citat cazul Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, CEDO 2002 –III, unde reclamantului i s-a acordat în calitate de prejudiciu moral suma de 3 000 EURO.

46. Curtea consideră faptul că reclamanţii au suferit o stare de stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti, având în vedere vârsta şi faptul că ei au în calitate de unică sursă de venit pensia din partea statului. La stabilirea acordării prejudiciului moral suferit de către fi ecare reclamant, Curtea ia în conside-raţie asemenea factori ca vârsta reclamanţilor, venitul personal, durata procedurii de executare a hotărârilor judecătoreşti şi alte aspecte relevante. Astfel, Curtea acordă în calitate de prejudiciu moral domnului Ghenadie Bocancea – 1 000 EURO, doamnei Angela Ciugureanu – 800 EURO, doamnei Zoia Juravlev – 1 000 EURO, doamnei Maria Melicenco – 800 EURO, domnului Boris Leviţchi – 900 EURO, doamnei Maria Pronin – 900 EURO, doamnei Nadejda Stavilov – 900 EURO, doamnei Ana Crivcean-schi – 1 000 EURO şi doamnei Olga Cotov – 900 EURO.


47. Reclamanţii au mai pretins câte 50 de EURO fi ecare în calitate de taxe de reprezentare.

48. Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de reclamanţi, considerân-du-le excesive, argumentând prin faptul că reclamanţii nu au reuşit să dovedească pretinsele cheltuieli de reprezentare.

49. Curtea menţionează faptul că a acordat reclamanţilor asistenţă juridică în conformitate cu programul său de asistenţă juridică pentru prezentarea observaţiilor şi cheltuielile de secretariat. Astfel, Curtea nu acordă nici o compensaţie la acest capitol.


115


D. Penalităţi



1. Decide să unească cererile,

2. Declară inadmisibilă plângerea reclamantului în ceea ce priveşte articolul 14 al Convenţiei,

3. Declară cererea admisibilă în privinţa celorlalte aspecte,

4. Susţine faptul că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei,



(a) Statul reclamat trebuie să achite în decurs de trei luni de la data la care hotărârea devine defi nitivă în conformitate cu prevederile art. 44 al. 2 al Convenţiei,

- domnului Ghenadie Bocancea – 120 EURO pentru prejudiciul material sufe-rit şi 1 000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Angela Ciugureanu – 75 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 800 de EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Zoia Juravlev – 88 de EURO pentru prejudiciul material şi 1 000 de Euro pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Maria Melicenco – 115 EURO pentru prejudiciul material şi 800 de EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- domnului Boris Leviţchi – 105 EURO pentru prejudiciul material şi 900 de EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Maria Pronin – 87 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 900 de EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Nadejda Stavilov – 111 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 900 de EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Ana Crivceanschi – 55 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1 000 de EURO pentru prejudiciul moral suferit,

- doamnei Olga Cotov – 77 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1 000 de EURO pentru prejudiciul moral suferit;

(b) că sumele de mai sus trebuie convertite în valuta naţională a Statului recla-mat la rata aplicabilă la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi exigibilă.

116


(c) că începând cu data expirării celor trei luni sus-menţionate până la executa-rea hotărârii va trebui achitată o rată simplă a dobânzii la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii a Băncii Centrale Europene pe parcursul perioadei de penalizare plus trei procente.


Întocmită în limba engleză şi notifi cată în scris la 6 iulie 2004, conform Regulii 77 §§ 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.




117


ILAŞCU şi ALŢII contra MOLDOVEI şi RUSIEI1

(Cererea nr. 48787/99)

HOTĂRÂRE

8 Iulie 2004

CUPRINS

INTRODUCEREPROCEDURA

1. Admisibilitatea procedurilor2. Procedurile cu privire la fondul cauzei

(a) Observaţiile scrise ale părţilor(b) Audierile martorilor(c) Probele documentare

FAPTELEI. RECLAMANŢIIII. STABILIREA FAPTELORIII. CADRUL GENERAL A CAUZEIA. Destrămarea USSR şi confl ictul Moldavo-Transnistrian cu privire la separarea Trans-

nistriei

1. Destrămarea USSR, separarea Transnistriei şi independenţa Moldovei2. Confl ictul armat (1991-1992)3. Evenimentele de după confl ictul armat

B. Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi personalul acesteia în Transnistria după Acordul din 21 iulie 1992

1. Trupele şi echipamentul GOR în Transnistria

(a). Înainte de ratifi carea Convenţiei de către Federaţia Rusă(b) După ratifi carea Convenţiei de către Federaţia Rusă

2. Relaţiile dintre GOR şi ”RMT”C. Relaţiile economice, politice şi de alt gen dintre Federaţia Rusă şi Transnistria

1 Monitorul Ofi cial din 21 septembrie a. 2004, ediţie specială

118


1. Înainte de ratifi carea Convenţiei de către Federaţia Rusă, la 5 mai 19982. După ratifi carea Convenţiei de către Federaţia Rusă

D. Relaţiile Moldavo-Transnistriene

1. Înainte de ratifi carea Convenţiei de către Moldova, la 12 Septembrie 19972. După ratifi carea Convenţiei de către Moldova

IV. CIRCUMSTANŢELE SPECIFICE ALE CAUZEI

A. Arestarea reclamanţilor, detenţia de dinaintea procesului şi condamnarea

1. Arestarea reclamanţilor2. Detenţia primilor trei reclamanţi în sediile fostei Armate a 14-a3. Detenţia în centrul de prevenţie al sediului central al poliţiei de la Tiraspol şi transfe-

rul la închisoare în timpul procesului4. Procesul şi condamnarea reclamanţilor

B. Evenimentele ulterioare condamnării reclamanţilor; eliberarea domnului IlaşcuC. Detenţia reclamanţilor după condamnare

1. Condiţiile de detenţie2. Maltratarea

D. Măsurile întreprinse până în mai 2001 în vederea asigurării eliberării reclamanţilorE. Eliberarea domnului Ilaşcu la 5 mai 2001F. Măsurile întreprinse după mai 2001 în vederea asigurării eliberării celorlalţi reclamanţiG. Reacţiile internaţionale cu privire la condamnarea şi detenţia reclamanţilor

V. DREPTUL INTERNAŢIONAL, DREPTUL INTERN ŞI ALTE ACORDURI RELEVANTE

ÎN DREPT

I. DACĂ RECLAMANŢII SUNT SUB JURISDICŢIA REPUBLICII MOLDOVA

A. Argumentele prezentate Curţii

1. Guvernul Republicii Moldova2. Guvernul Federaţiei Ruse3. Reclamanţii4. Guvernul Român, intervenţia terţei părţi

B. Evaluarea Curţii

1. Principiile generale

(a) Conceptul de jurisdicţie(b) Responsabilitatea Statului pentru o acţiune greşită

2. Aplicarea principiilor de mai sus3. Conceptul de obligaţii pozitive4. Dacă Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive

II. DACĂ RECLAMANŢII SUNT SUB JURISDICŢIA FEDERAŢIEI RUSE

A. Argumentele prezentate Curţii

1. Guvernul Federaţiei Ruse2. Guvernul Moldovenesc

ILAŞCU şi ALŢII contra MOLDOVEI şi RUSIEI

119


3. Reclamanţii4. Guvernul Român, intervenţia terţei părţi

B. Evaluarea Curţii1. Principiile generale2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus

(a) Înainte de ratifi carea Convenţiei de către Federaţia Rusă(b) După ratifi carea Convenţiei de către Federaţia Rusă

III. JURISDICŢIA CURŢII RATIONE TEMPORISA. Plângerea în conformitate cu articolul 6 al ConvenţieiB. Plângerile în conformitate cu articolele 3, 5 şi 8 ale ConvenţieiC. Plângerea în conformitate cu articolul 1 al Protocolului 1 al ConvenţieiD. Plângerea domnului Ilaşcu în conformitate cu articolul 2 al Convenţiei

IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 AL CONVENŢIEIA. Argumentele prezentate CurţiiB. Evaluarea Curţii

VI. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEIA. Argumentele prezentate CurţiiB. Evaluarea Curţii

1. Principiile generale2. Aplicarea principiilor de mai sus în cazul de faţă

(a) Dl. Ilaşcu(b) Ceilaţi trei reclamanţi: condiţiile de detenţie şi tratare în timpul detenţiei

(i) Dl. Ivanţoc(ii) Dl. Leşco şi Dl. Petrov-Popa

VII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEIVIII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEIIX. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI 1 AL CONVENŢIEIX. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEIXI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

A. PrejudiciuB. Costuri şi cheltuieliC. Interese moratorii

PREVEDERILE OPERATIVE

Opinia parţial disidentă a judecătorului Casadevall, la care s-au alăturat judecătorii Ress, Bârsan, Tulkens şi Fura-Sandström

Opinia separată a judecătorului RessOpinia parţial disidentă a judecătorului dl. Nicolas Bratza, la care s-au alăturat jude-

cătorii Rozakis, Heidigan, Thomassen şi PanţîruOpinia parţial separată a judecătorului LoucaidesOpinia separată a judecătorului KovlerAnexă

120


În cazul Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, Curtea Europeană a Drepturi-lor Omului, în Camera compusă din

Dnii L. Wildhaber, preşedinte, C.L. Rozakis, J.-P. Costa, G. Ress, Nicolas Bratza, L. Loucaides, I. Cabral Barreto,Dna F. Tulkens,Dnii C. Bârsan, J. Casadevall, B. Zupancic, J. Hedigan,Dna W. Thomassen,Dnii T. Panţîru, E. Levits, A. Kovler,Dna E. Fura-Sandström, judecători,Dl P.J. Mahoney, grefi erul Curţii,

Deliberând la 23 ianuarie, 26 februarie şi 11 septembrie 2002, 8 octombrie 2003 şi 7 mai 2004,

Emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menţionată.

INTRODUCERE

1. La originea cauzei, se afl ă o cerere (nr. 48787/99) contra Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse depusă la Curte în conformitate cu Articolul 34 al Convenţiei pentru Drepturile Omului şi Libertăţile Fundamentale (”Convenţia”) de către patru cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Ilie Ilaşcu, dl Alexandru Leşco, dl Andrei Ivanţoc şi dl Tudor Petrov-Popa (”reclamanţi”), la 5 aprilie 1999.

2. În general cererea se referă la acţiunile comise de către autorităţile ”republicii moldoveneşti transnistrene” (”RMT”), o regiune a Moldovei care şi-a proclamat inde-pendenţa în 1991, dar nu este recunoscută de comunitatea internaţională.

3. Reclamanţii au revendicat faptul că ei au fost condamnaţi de către o instanţă de judecată transnistreană, care nu era competentă în sensul articolului 6 al Con-venţiei, şi că ei nu au avut parte de un proces echitabil, contrar aceleiaşi prevederi, şi că în urma procesului aceştia au fost lipsiţi de dreptul asupra bunurilor afl ate în proprietatea lor, astfel fi ind încălcat articolul 1 al Protocolului 1. De asemenea ei au susţinut faptul că arestarea lor în Transnistria nu a fost legală, încălcându-se articolul 5 şi că condiţiile lor de detenţie contraveneau articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei. Pe lângă aceasta, dl. Ilaşcu a pretins o încălcare a articolului 2 al Convenţiei, deoarece


121


el a fost condamnat la moarte. Reclamanţii considerau că autorităţile moldoveneşti, potrivit Convenţiei, erau responsabile de pretinsele violări ale drepturilor asigurate de acest text, deoarece acestea nu au luat măsurile adecvate de a le stopa. Pe lângă aceasta, ei au declarat că Federaţia Rusă împarte şi ea această responsabilitate de-oarece teritoriul Transnistriei era şi continuă să fi e de facto sub controlul Rusiei, din cauza trupelor şi echipamentului militar rusesc, care staţionează pe acest teritoriu, şi a suportului care ar acorda această ţară regimului separatist.

În fi nal, reclamanţii au pretins faptul că Moldova şi Federaţia Rusă au împiedicat exercitarea dreptului lor la recurs individual în faţa Curţii, astfel încălcând articolul 34.

PROCEDURA

1. Admisibilitatea procedurilor

4. Cererea a fost transmisă fostei Primei Secţiuni a Curţii (Regula 52 par.1 a Regulamentului Curţii). Prima Secţiune a notifi cat cererea Guvernelor respondente la 4 iulie 2000. Observaţiile scrise privind admisibilitatea cererii au fost prezentate la 24 octombrie 2000 de către Guvernul moldovenesc, la 14 noiembrie 2000 de către Guvernul Federaţiei Ruse şi la 2 ianuarie 2001 de către reclamanţi.

5. La 20 martie 2001 Camera Primei Secţiuni s-a desesizat în favoarea Marei Camere, fără ca vreo parte să fi avut vreo obiecţie (articolul 30 al Convenţiei şi Regula 72 a Regulamentului Curţii).

6. Componenţa Marei Camere a fost determinată în conformitate cu articolul 27, par. 2 şi 3 ale Convenţiei şi Regula 24 a Regulamentului. La ultimele deliberări dl. Cabral Barreto şi dl. B. Zupancic, judecători suplinitori, i-au înlocuit pe dl. L. Ferrari Bravo şi dl. J. Makarczyk, care nu au avut posibilitatea de a participa în continuare la caz (Regula 24 par.3).

7. Printr-o hotărâre din 4 iulie 2001, Marea Cameră a declarat cererea admisi-bilă, după o audiere ţinută la 6 iunie 2001, privind admisibilitatea şi fondul cauzei (Re-gula 54 par.4). La audiere, Guvernul Moldovenesc a declarat că doreşte să-şi retragă memoriile sale din 24 octombrie 2000 sau cel puţin acea parte din ele care se referă la responsabilitatea Federaţiei Ruse.

În decizia sa privind admisibilitatea, Curtea a hotărât că întrebările ce ţin de res-ponsabilitatea şi jurisdicţia Moldovei şi Federaţiei Ruse ar putea fi angajate în conformi-tate cu Convenţia şi dacă Curtea era competentă ratione temporis de a examina plânge-rile prezentate, erau strâns legate de fondul cauzei, fapt pentru care ea le-a alăturat.

2. Procedurile privind fondul cauzei

a) Observaţiile scrise ale părţilor

8. După ce cererea a fost declarată admisibilă, atât reclamanţii cât şi Guvernele Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse au depus observaţii scrise privind fondul cau-zei; Guvernul R.M. la 12 noiembrie 2001 şi la 28 ianuarie 2002, Guvernul Rusiei la 8 decembrie 2001 şi reclamanţii la 27 septembrie şi 2,4,12 şi 16 noiembrie 2001.

122


La fel, au fost prezentate observaţii de către Guvernul României, care a fost in-vitat de către Preşedinte să intervină în procedură, în scopul unei administrări corecte a justiţiei (articolul 36 al Convenţiei şi Regula 61 par. 2 şi 3 a Regulamentului). Părţile au dat răspuns la ele (Regula 61 par. 5). De asemenea, de către dna. Ludmila Gusar a fost depusă o solicitare de a interveni, parte civilă în cadrul procedurii care a dus la condamnarea reclamanţilor de către ”Curtea Supremă de Justiţie a RMT”. Preşedin-tele Marei Camere a respins acestă solicitare.

9. După audierile martorilor (a se vedea par. 12-15 de mai jos), părţile au fost invitate de către Preşedinte să depună observaţiile fi nale cel târziu până la data de 1 septembrie 2003. Preşedintele a refuzat solicitarea Guvernului rus de a acorda prelun-girea acestui termen, concluziile fi nale ale părţilor au parvenit la Curte la această dată.

10. Printr-o decizie din 12 ianuarie 2004, Preşedintele Marei Camere a decis să invite Guvernele respondente, în aplicarea articolului 39 din regulament, să ia toate mă-surile necesare pentru a asigura dlui Ivanţoc, care era în greva foamei începând cu 28 decembrie 2003, condiţiile de detenţie corespunzătoare respectării drepturilor sale garantate de Convenţie. Părţile au fost invitate, în conformitate cu articolul 24 par. 2 (a), să ofere informaţii despre punerea în aplicare a măsurilor provizorii solicitate. Reprezen-tantul domnului Ivanţoc, dl Gribincea, împreună cu Guvernul Republicii Moldova au oferit Curţii informaţiile solicitate în scrisorile datate respectiv din 24 şi 26 ianuarie 2004.

11. Printr-o decizie din 15 ianuarie 2004, Preşedintele a decis să-l invite pe dl Ivanţoc, în aplicarea articolului 39 din regulament, să înceteze greva foamei. La 24 ianuarie 2004, reprezentantul domnului Ivanţoc a informat Curtea despre faptul că clientul său a renunţat la greva foamei la 15 ianuarie 2004.

b) Audierile martorilor

12. Pentru a clarifi ca anumite chestiuni controversate şi, în particular, cea des-pre eventuala responsabilitate a Moldovei şi/sau Federaţiei Ruse cât priveşte pretin-sele violări, Curtea a desfăşurat o anchetă la faţa locului, în conformitate cu articolul 38 par. 1 (a) din Convenţie şi articolul 42 par. 2 din regulamentul Curţii (versiune atunci în vigoare). Cercetările Curţii au fost îndreptate asupra faptelor pertinente pen-tru determinarea jurisdicţiei Moldovei şi a Federaţiei Ruse, şi anume asupra situaţiei din Transnistria şi relaţiilor dintre aceasta, Moldova şi Federaţia Rusă, cât şi asupra condiţiilor de detenţie ale reclamanţilor.

Curtea a desemnat patru delegaţi, dl G. Ress, Lordul Nicolas Bratza, dl J. Ca-sadevall şi dl E. Levits, care au audiat martorii la Chişinău şi Tiraspol de la 10 până la 15 martie 2003. La Chişinău, martorii au fost audiaţi la sediul misiunii OSCE în Moldova, care a contribuit în mare măsură la organizarea acestor audieri. La Tiras-pol, delegaţii Curţii au audiat reclamanţii şi alţi martori care se afl ă în Transnistria în închisoarea nr.3 din Tiraspol, precum şi martorii care aparţineau forţelor armate ale Federaţiei Ruse la cartierul general al Grupului operaţional ale forţelor ruseşti din re-giunea transnistreană a Moldovei („GOR”).

13. Delegaţii au audiat în total 43 de martori citaţi de către părţi şi de către Curte. Şeful delegaţiei a acceptat la cererea a trei martori de a le păstra anonimatul, ei sunt desemnaţi prin literele X,Y şi Z.


123


14. Alţi şapte martori care au fost citaţi în faţa delegaţilor nu s-au prezentat. La fi nele audierilor, la cererea delegaţilor, părţile au dat explicaţii scrise asupra motive-lor neprezentării martorilor şi măsurilor întreprinse în vederea transmiterii acestora, citaţiile Curţii.

Următorii martori nu s-au prezentat: Olga Căpăţină, care a fost internată în spi-tal, chiar înainte de audieri în urma unui atentat; Vladimir Gorbov şi Mikhail Bergman, pe care Guvernele respondente au pretins că nu au fost în măsură de a-i găsi; Petru Godiac, absenţa căruia nu a fost motivată; Valeriu Pasat care nu se afl a la momentul respectiv pe teritoriul Moldovei; şi în sfârşit Valeriu Muravschi şi Petru Tăbuica, care nu au motivat absenţa lor.

Curtea regretă neprezentarea acestor martori, precum şi cea a comandantului Bergman, care este greu de crezut, ţinând cont de notorietatea acestuia, că a fost imposibil de a-l găsi pentru a fi citat în faţa delegaţilor săi. Curtea îşi rezervă dreptul de a face concluziile care se impun în lipsa unor astfel de mărturii.

15. Lista martorilor care s-au prezentat în faţa delegaţilor, precum şi rezumatul declaraţiilor acestora pot fi găsite în anexa prezentei hotărâri. A fost executată o în-registrare exactă a declaraţiilor martorilor în faţa delegaţilor, de către grefa Curţii şi a fost inclusă la dosarul cazului.

c) Probele documentare

16. Pe lângă observaţiile părţilor şi declaraţiile martorilor, Curtea a luat în con-sideraţie numeroase documente prezentate de către părţi şi autorităţile transnistriene în timpul procedurilor: scrisorile domnului Ilie Ilaşcu; declaraţiile şi scrisorile domnului Andrei Ivanţoc; documentele autorităţilor moldoveneşti cu privire la investigaţiile asu-pra arestării şi detenţiei reclamanţilor; declaraţiile scrise ale martorilor, inclusiv cele ale Olgăi Căpăţina şi Petru Godiac; documente cu privire la procesul reclamanţilor la ”Curtea Supremă de Justiţie a RMT” şi graţierea acordată domnului Ilaşcu; documen-tele şi declaraţiile despre Transnistria şi prezenta cerere a diferitor autorităţi adminis-trative din Moldova şi Federaţia Rusă; extrase din presă care evocă declaraţiile făcute de către politicieni şi alte autorităţi ofi ciale ale Federaţiei Ruse; documente ofi ciale cu privire la prezenţa trupelor militare ale Federaţiei Ruse în Transnistria şi regle-mentarea diferendului Transnistrian, inclusiv tratatele şi acordurile dintre Moldova şi Transnistria şi cele dintre Federaţia Rusă şi Transnistria, precum şi casete video care evocă confl ictul din 1992 şi situaţia din Transnistria.

17. Curtea de asemenea a consultat anumite documente înregistrate de către ”Ministerul Justiţiei al RMT” prin intermediul misiunii OSCE la Chişinău, în special extra-se din fi şele medicale ale reclamanţilor şi registrele ce înregistrează vizitele şi pachetele pe care le-au primit reclamanţii la locurile lor de detenţie. Guvernele respondente de asemenea au înregistrat documente de la Comisia responsabilă de supravegherea pu-nerii în aplicare a acordului din 21 iulie 1992 (Comisia Unifi cată de Control).

18. În sfârşit, Curtea a dispus, de asemenea, de multe documente publice privind Transnistria şi situaţia reclamanţilor, oferite de către organizaţiile şi organele internaţionale precum OSCE, Comitetul European pentru prevenirea torturii şi trata-

124


mentelor inumane sau degradante (CPT), Adunarea parlamentară a Consiliului Euro-pei, Reprezentantul Guvernamental al Consiliului Europei pentru Drepturile Omului şi Consiliul Uniunii interparlamentare.

ÎN FAPT

I. RECLAMANŢII

19. Reclamanţii, cetăţeni ai Republicii Moldova în momentul depunerii cererii, s-au născut în 1952, 1955, 1961 şi 1963 respectiv. În momentul depunerii cererii acestora, ei erau deţinuţi în regiunea transnistriană a Moldovei.

20. Deşi era deţinut, dl Ilaşcu a fost ales de două ori în Parlamentul moldove-nesc, începând cu 1994 până în 2000. În calitate de membru al Parlamentului, el a fost desemnat să facă parte din delegaţia Moldovei la Adunarea parlamentară a Con-siliului Europei. La 4 octombrie 2000 dl Ilaşcu a dobândit cetăţenia română. În luna decembrie 2000 el a fost ales senator în Parlamentul român şi desemnat membru al delegaţiei române la Adunarea parlamentară a Consiliului Europei.

21. Dl Leşco şi dl. Ivanţoc şi-au dobândit cetăţenia română în 2001.

22. Dl Ilaşcu a fost eliberat la 5 Mai 2001; de atunci el locuieşte în Bucureşti (România). Domiciliile celui de-al doilea şi al treilea reclamant sunt localizate în Chi-şinău (Moldova), pe când cel de-al patrulea reclamant locuieşte în Tiraspol (Transnis-tria, Moldova). În prezent aceştia trei sunt deţinuţi în Tiraspol.

23. Luând în consideraţie faptul că, după părerea reclamanţilor, nu a fost posibil pentru ei să apeleze direct la Curte, cererea a fost depusă de către soţiile acestora, respectiv dna. Nina Ilaşcu, dna. Tatiana Leşco şi dna. Eudochia Ivanţoc, şi de către sora celui de-al patrulea reclamant dna. Raisa Petrov-Popa.

24. Cel de-al doilea reclamant a fost reprezentat la Curte de către dl. Alexandru Tănase, avocat la Baroul din Chişinău. Ceilalţi reclamanţi au fost reprezentanţi de către dl Corneliu Dinu de la Baroul din Bucureşti până în momentul morţii sale în de-cembrie 2002. Începând cu ianuarie 2003 ei au fost reprezentaţi de către dl Vladislav Gribincea de la Baroul din Chişinău.

II. STABILIREA FAPTELOR

25. Pentru a stabili faptele, Curtea s-a bazat pe probe documentare, observaţii-le părţilor şi declaraţiile martorilor care au dat mărturii imediat la Chişinău şi Tiraspol.

26. La evaluarea probelor în scopul stabilirii faptelor, Curtea consideră drept pertinente următoarele elemente:

i. În evaluarea atât a probelor scrise cât şi a celor orale, Curtea a adoptat, în ge-neral, până la momentul dat criteriul de probă „ în afara oricărui dubiu rezonabil”. O ast-fel de dovadă poate rezulta de pe urma coexistenţei unui fascicul de indici sau în urma unor prezumţii irefutabile, sufi cient de grave, precise şi armonioase; pe lângă aceasta, comportamentul părţilor în cadrul eforturilor întreprinse de Curte de a obţine probele,


125


poate constitui un element care trebuie luat în consideraţie (vedeţi mutatis mutandis, Irlanda c. Marii Britanii, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp.64-65, para-graful 161; şi Salman c. Turciei [GC], nr. 21986/93, paragraful 100, ECHR 2000-VII).

ii. Cu privire la declaraţiile înregistrate de către delegaţi, Curtea este conştientă de difi cultăţile care ar putea apărea în evaluarea unor astfel de depoziţii obţinute prin intermediul interpreţilor: prin urmare s-a acordat o deosebită atenţie sensului şi valorii ce trebuie acordate declaraţiilor martorilor în faţa delegaţilor. Curtea de asemenea este conştientă şi de faptul că un număr de fapte relevante se referă la evenimentele ce au avut loc cu mai mult de zece ani în urmă într-un context obscur şi în particular complex, care inevitabil creează un anumit grad de incertitudine a datelor şi a altor detalii. Ea nu consideră că aceasta poate prin sine să lase careva dubiu asupra cre-dibilităţii mărturiilor martorilor.

iii. Într-un caz în care sunt păreri contradictorii şi opuse ale faptelor, Curtea inevitabil se confruntă cu difi cultăţile pe care le întâmpină orice primă instanţă de judecată în căutarea stabilirii faptelor, la care s-a referit, de exemplu faptul că nu posedă cunoştinţe directe şi detaliate a condiţiilor din regiune. Pe lângă aceasta, Curtea nu are puterea de a sili martorii să se prezinte. În cazul dat, din cei 51 de martori chemaţi, şapte nu s-au prezentat în faţa delegaţilor. În consecinţă, Curtea a trebuit să se ocupe de sarcina difi cilă de stabilire a faptelor în absenţa potenţialelor depoziţii importante.

27. Cu ajutorul părţilor, Curtea a efectuat o investigaţie pe loc, în timpul căreia a făcut cunoştinţă cu mărturiile celor 43 de martori:

a) cu privire la circumstanţele particulare de arestare, de condamnare şi deten-ţie ale reclamanţilor: reclamanţii; dna Tatiana Leşco şi dna Eudochia Ivanţoc, soţiile celui de-al doilea şi al treilea reclamant; dna Raisa Petrov-Popa, sora celui de-al patrulea reclamant; dl. Ştefan Urâtu deţinut în 1992 împreună cu reclamanţii; dl Con-stantin Ţîbîrnă, medicul care a examinat reclamanţii în perioada 1995-1998 când erau deţinuţi în Tiraspol şi Hlinaia; dl Nicolae Leşanu, medicul care a examinat reclamanţii în perioada 1995-1997 când erau deţinuţi în Tiraspol şi Hlinaia; dl Vladimir Golova-chev, directorul Închisorii nr.2 din Tiraspol; dl Stepan Tcherbebchi, directorul Închisorii Hlinaia din 1992-2001; dl Sergey Kotovoy, directorul Închisorii Hlinaia; dl Yefi m Sam-sonov, ”directorul Departamentului Medical al Închisorii din RMT”; şi dl Vasiliy Semen-chuk, medic la Închisoarea Hlinaia din 1995;

b) în privinţa măsurilor întreprinse de către Moldova pentru a asigura eliberarea reclamanţilor şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre Moldova, Federaţia Rusă şi Trans-nistria, diferiţi reprezentanţi ofi ciali şi politicieni precum: dl Dumitru Postovan, procuror general al Moldovei începând cu 1990 pînă în Iulie 1998; dl Valeriu Catană, procuror general al Moldovei începând cu 31 Iulie 1998 până în 29 Iulie 1999; dl Vasile Rusu, procuror general începând cu 18 Mai 2001; dl Vasile Sturza adjunctul procurorului general al Moldovei începând cu 1990 până în 1994 şi ministrul Justiţiei începând cu 1994 până în 1998; dl. Z.,un fost ministru al Moldovei; dl Victor Vieru, vice-ministrul Justiţiei din 2001; dl X., un fost funcţionar ofi cial al Moldovei; dl Mircea Snegur, Pre-şedintele Republicii Moldova din 1990-1996; dl Alexandru Moşanu, Preşedintele Par-

126


lamentului Republicii Moldova din 1990-1992; dl Y., un fost diplomat al Republicii Mol-dova; dl Andrei Sangheli, Prim ministrul Moldovei din 1992-1997; dl. Anatol Plugaru, ministrul Securităţii Moldovei în 1991-1992; dl. Nicolai Petrică, general în armata Re-publicii Moldova din 1992-1993; dl Andrei Stratan, fostul director al Vamei; dl Vladimir Molojen, directorul Departamentului Tehnologii Informaţionale; dl Ion Costaş, ministrul Apărării în 1991-1992; dl Valentin Sereda, directorul penitenciarelor din Moldova; dl Victor Berlinschi, deputat în Parlamentul Republicii Moldova din 1990-1994; dl Con-stantin Obroc, adjunctul Primului ministru în 1991-1992 şi consultant al Preşedintelui Republicii Moldova din 1993-1996; dl Mikhail Sidorov, membru al parlamentului Repu-blicii Moldova; şi dl Pavel Creangă, ministrul Apărării RM din 1992-1997;

c) referitor la prezenţa GOR şi trupelor pacifi catoare ale Federaţiei Ruse în regiunea Transnistriană a Moldovei, soldaţii din unităţile respective: Generalul Boris Sergeyev, comandant al GOR; Colonelul Alexander Verguz, ofi ţer la comandamentul GOR; Locotenentul-Colonel Vitalius Radzaevichus, fost membru al comandamentului GOR; Colonelul Anatoli Zverev, comandant al trupelor pacifi catoare ale Federaţiei Ruse în regiunea Transnistriană a Moldovei; Locotenentul-Colonel Boris Levitskiy, preşedintele tribunalului militar de pe lângă GOR; Locotenentul-Colonel Valeriy Sha-mayev, procuror militar de pe lângă GOR; şi Vasiliy Timoshenko, fost procuror militar de pe lângă Armata a 14-a şi GOR.

III. CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI

A. Destrămarea URSS şi confl ictul moldo-transnistrean cu privire la sepa-rarea Transnistriei

1. Destrămarea URSS, separarea Transnistriei şi independenţa Moldovei28. Creată prin decizia Sovietului Suprem al URSS la 2 august 1940, Repu-

blica Sovietică Socialistă Moldovenească se compunea dintr-o parte a Basarabiei preluată de la România la 28 iunie 1940 ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop încheiat între URSS şi Germania, locuită majoritar de o populaţie vorbitoare de limba română, şi de o porţiune de pământ situată în partea stângă a Nistrului în Ucraina (URSS), Transnistria, care i-a fost transferată în 1940 şi care era locuită de o populaţie a cărei componenţă lingvistică era în 1989, conform datelor publicate, de 40% moldoveni, 28% ucraineni, 24% ruşi şi 8% alţii. Limba rusă a devenit limba ofi cială a noii republici sovietice.

În viaţa publică, autorităţile sovietice au impus scrierea în limba română cu caractere chirilice, care devenise astfel, “limba moldovenească”, şi care era pe planul secund după limba rusă (Notă: Extrase dintr-un document de informare din 10 iunie 1994 elaborat de către Centrul OSCE pentru prevenirea confl ictelor cu privire la con-fl ictul transnistrean. Acest document, publicat în engleză pe site-ul Misiunii OSCE în Moldova, era întitulat “Confl ictul transnistrean: originile şi principalele probleme”.).

29. În august şi septembrie 1989, Sovietul Suprem Moldovenesc a adoptat două legi care introduceau alfabetul latin pentru scrierea în limba română (moldovenească), instituind această limbă ca prima limbă ofi cială a statului, în locul celei ruse.


127


La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem a adoptat un nou drapel tricolor (roşu, galben, albastru) cu stema moldovenească şi imnul naţional, care la acea dată, era acelaşi ca şi al României. În iunie 1990, având ca imbold mişcările de autonomie şi independenţă din cadrul Uniunii Sovietice, Republica Sovietică Socialistă Moldove-nească s-a numit Republica Sovietică Socialistă Moldova. Ea şi-a proclamat suvera-nitatea la 23 iunie 1990 (extrase din documentul OSCE din 10 iunie 1994, a se vedea nota de la paragraful 28 de mai sus).

La 23 mai 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldova s-a numit Republica Moldova.

30. La 2 septembrie 1990 a fost proclamată “Republica moldovenească Trans-nistria” (“RMT”). La 25 august 1991, “Consiliul Suprem al RMT” a adoptat declaraţia de independenţă a “RMT”.

Până în prezent, “RMT” nu este recunoscută de comunitatea internaţională.

31. La 27 august 1991, Parlamentul moldovenesc a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, care cuprindea şi Transnistria. La acea dată, Republica Moldova nu avea armată proprie şi primele tentative pentru a o crea au avut loc câteva luni mai târziu. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS “demararea negocierilor cu guvernul moldovenesc pentru a pune capăt ocupaţiei ilegale a Republicii Moldova şi retragerii trupelor militare sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

32. După declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, Armata a 14-a a regiunii militare din Odesa a ministerului Apărării al URSS (“Armata a 14-a”), a cărui cartier general se afl a la Chişinău din 1956, a rămas pe teritoriul moldovenesc. Une-le mişcări importante de materiale au fost semnalate totuşi începând cu anul 1990: printre altele, mari cantităţi de materiale au început să fi e retrase de pe teritoriul moldovenesc.

33. Pe parcursul anului 1991, Armata a 14-a se compunea din câteva mii de soldaţi, unităţi de infanterie, artilerie (dotate în special cu un sistem de rachete anti-aeriene), blindate şi aviaţie (inclusiv avioane şi elicoptere de luptă) şi era dotată cu mai multe depozite de muniţii, dintre care unul dintre cele mai mari depozite de muniţii din Europa, situat la Kolbasna, în Transnistria.

34. În afara armamentului Armatei a 14-a, DOSSAF-ul, “Asociaţia de ajutor al armatei pe pământ, în aer şi pe mare” (DOSAAF – Dobrovol’noe Obshestvo So-deistviia Armii Aviaţii i Flotu), situat pe teritoriul moldovenesc, fi ind o organizaţie de stat creată în 1951 pentru pregătirea populaţiei civile în caz de luptă, dispunea în special de muniţii.

După proclamarea independenţei Moldovei, materialul DOSAAF-ului situat în partea de teritoriu controlată de guvern a trecut în posesia guvernului moldovenesc, iar restul materialului, situat în Transnistria, separatiştilor transnistreni.

35. La 6 septembrie 1991, “Sovietul suprem al Republicii moldoveneşti Trans-nistria” a adoptat o ordonanţă prin care a plasat sub jurisdicţia “Republicii Transnistria” toate instituţiile publice, întreprinderile, organizaţiile şi serviciile de miliţie, ale procu-

128


raturii, justiţiei, KGB-ului şi altele, situate în Transnistria, cu excepţia unităţilor militare ale forţelor armate sovietice. Persoanele cu rang, ofi ţerii şi subofi ţerii unităţilor militare staţionate în Transnistria au fost invitaţi “să dea dovadă de solidaritate civică şi să se mobilizeze pentru a apăra Republica Transnistria alături de muncitorii întreprinderilor în cazul invaziei forţelor din Republica Moldova”.

36. La 18 septembrie 1991, “preşedintele Sovietului suprem al Republicii sovie-tice socialiste moldoveneşti Transnistria” a decis să plaseze unităţile forţelor armate sovietice dislocate în Transnistria sub jurisdicţia acestei “Republici”.

37. Prin decretul nr. 234 din 14 noiembrie 1991, Preşedintele Republicii Mol-dova, M. Snegur, a declarat ca fi ind proprietate a Republicii Moldova muniţiile, ar-mamentul, mijloacele militare de transport, bazele militare şi alte bunuri aparţinând unităţilor militare ale forţelor armate sovietice staţionate pe teritoriul moldovenesc.

38. La 8 decembrie 1991, Republica Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina au sem-nat acordul de la Minsk, prin care s-a constatat încetarea existenţei URSS şi s-a constituit Comunitatea Statelor Independente (“CSI” – a se vedea paragraful 290 de mai jos).

39. La 21 decembrie 1991, unsprezece state-membre ale URSS, printre care Moldova şi Ucraina, au semnat declaraţia de la Alma-Ata, care confi rma şi dezvolta acordul de la Minsk, creând CSI. Declaraţia de la Alma-Ata a confi rmat, de aseme-nea, faptul că în virtutea creării CSI, URSS a încetat să mai existe şi că CSI nu era nici un stat, nici o entitate supra-statală. De asemenea, a fost creat un Consiliu al şefi lor de guverne al CSI, care a decis să susţină Rusia în calitate de stat continuator a URSS în cadrul ONU, inclusiv în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, precum şi în cadrul altor organizaţii internaţionale.

40. La 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit membră a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. La 2 martie 1992, ea a fost admisă în ca-drul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

41. La 8 aprilie 1994, Parlamentul moldovenesc a ratifi cat, cu anumite rezerve, tratatul de aderare a Republicii Moldove la CSI, semnat de Preşedintele Moldovei la Alma-Ata la 21 decembrie 1991 (a se vedea paragraful 293 de mai jos).

2. Confl ictul armat (1991 – 1992)

42. Depoziţiile obţinute la faţa locului de către delegaţii Curţii au confi rmat existenţa operaţiunilor militare pe parcursul confl ictului (anexă, dnii Urâtu, §§ 64-66 şi 69-71, X §§ 216, 218 şi 220, Snegur §§ 230 şi 238, Moşanu §§ 243-245, Y § 254, Z §§ 271 şi 277-281, generalul Petrică §§ 296-297 şi 299, Costaş §§ 401, 405-407 şi 409 şi Creangă §§ 457-460); ele sunt, de asemenea atestate, şi de către alte documente ale dosarului.

Guvernele reclamate nu au contestat veridicitatea informaţiilor detaliate furni-zate mai jos, acordând faptelor interpretări diferite (a se vedea mai jos paragrafele 50, 56-57, 60, 62-64).

43. Începând cu anul 1989, au început să fi e organizate în sudul (Găgăuzia) şi estul ţării (Transnistria) mişcări de rezistenţă contra independenţei Moldovei.


129


44. Confruntări armate de importanţă redusă între separatiştii transnistreni şi poliţia moldovenească au avut loc începând cu luna noiembrie 1990 în estul ţării, la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului.

45. În lunile următoare, autorităţile transnistrene au mobilizat detaşamente pa-ramilitare numite “detaşamente muncitoreşti”, în baza cărora a fost creată în 1991 o Gardă Republicană profesională şi complet echipată (documentul precitat al OSCE din 10 iunie 1994, nota de la paragraful 28 de mai sus).

46. Reclamanţii invocă faptul că la 19 mai 1991, ministrul Apărării al URSS a ordonat comandantului Armatei a 14-a, generalul Netkatchev, mobilizarea milita-rilor din rezervă pentru completarea efectivelor trupelor Armatei a 14-a, dislocată în Transnistria, şi de a menţine aceste trupe şi materialul militar în stare de luptă. El ar fi justifi cat acest ordin astfel: “ţinând cont de faptul că Transnistria este un teritoriu rus şi că situaţia s-a înrăutăţit, noi trebuie să-l apărăm prin toate mijloacele”.

47. La 1 decembrie 1991, în raioanele de pe malul stâng al Nistrului (Transnis-tria) au fost organizate alegeri prezidenţiale, alegeri declarate ilegale de către autori-tăţile moldoveneşti. Domnul Igor Smirnov a fost ales “preşedinte al RMT.”

48. Printr-un decret din 5 decembrie 1991, dl Smirnov a decis să plaseze “uni-tăţile militare ataşate în special circumscripţiei militare din Odesa, dislocate în Repu-blica moldovenească Transnistria, sub comandamentul Şefului Direcţiei naţionale de apărare şi securitate a Republicii moldoveneşti Transnistria”. Şeful acestei direcţii, dl. Ghenadi I. Iakovlev, de altfel comandant al Armatei a 14-a (paragraful 53 de mai jos), a fost invitat să ia toate măsurile necesare pentru încetarea cedării şi remiterii arma-mentului, a materialului şi bunurilor Armatei sovietice ce aparţineau unităţilor militare dislocate în Transnistria. Scopul declarat al acestei măsuri a fost de a conserva, în benefi ciul regimului separatist din Transnistria, armamentul, materialul şi patrimoniul armatei sovietice situat în Transnistria.

49. În decembrie 1991, autorităţile moldoveneşti l-au arestat pe generalul lo-cotenent Iakovlev pe teritoriul ucrainean, acuzându-l de faptul că a ajutat separatiştii transnistreni să se înarmeze din contul arsenalului Armatei a 14-a. El a fost adus pe teritoriul moldovenesc la sfârşitul anchetei.

50. Potrivit spuselor reclamanţilor, generalul locotenent Iakovlev a fost arestat de către autorităţile moldoveneşti şi acuzat de înarmarea separatiştilor. După ares-tarea sa, el ar fi făcut declaraţii care confi rmau intervenţia Federaţiei Ruse în confl ict şi suportul acordat Transnistriei, declaraţii înregistrate pe zeci de casete. Totuşi, ge-neralul locotenent Iakovlev a fost eliberat, conform spuselor reclamanţilor, ca urmare a intervenţiei pe lângă autorităţile moldoveneşti a generalului rus Nicolai Stolearov, venit la Chişinău de la Moscova în acest scop.

Guvernul Republicii Moldova n-a făcut nici un comentariu cu privire la acest subiect.

Cu toate că mai mulţi martori au confi rmat-o (anexa, dnii Urâtu, § 66, Postovan, §182, Z, § 272 şi Plugaru, § 286), Curtea nu poate considera ca fi ind stabilită, fără

130


vreun dubiu rezonabil, eliberarea generalului Iakovlev în schimbul mai multor poliţişti moldoveni, prizonieri ai forţelor transnistrene. Curtea a obţinut diferite depoziţii cu pri-vire la motivele exacte ale eliberării generalului Iakovlev şi, în absenţa oricărei probe documentare referitoare la desfăşurarea instrucţiunii şi eliberarea acestuia, Curtea nu neagă, nici acceptă, depoziţiile martorilor, care au fost, majoritatea dintre ele, în general credibile în opinia delegaţilor Curţii.

În schimb, Curtea notează faptul că toţi martorii interogaţi la acest subiect au declarat că un general rus a venit de la Moscova pentru a obţine eliberarea genera-lului Iakovlev.

Din acest moment, Curtea consideră ca fi ind stabilit în afara oricărui dubiu re-zonabil faptul că autorităţile Federaţiei Ruse au intervenit pe lângă autorităţile moldo-veneşti pentru a obţine eliberarea generalului Iakovlev.

51. La sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992, au izbucnit confruntări violente între forţele separatiste transnistrene şi forţele de ordine moldoveneşti, care s-au soldat cu mai multe sute de morţi.

52. Reclamanţii invocă o serie de fapte care precizează desfăşurarea luptelor. Aceste fapte nu au fost contestate nici de guvernele reclamate, nici de mărturiile ob-ţinute la faţa locului de către delegaţi.

53. Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunităţii internaţionale şi Con-siliului de Securitate al ONU, preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, pre-şedintele Parlamentului moldovenesc, Alexandru Moşanu şi primul ministru, Valeriu Muravschi, la 3 decembrie 1991, au protestat împotriva ocupaţiei localităţilor moldo-veneşti din Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol şi Râbniţa situate pe malul stâng a râului Nistru, de Armata a 14-a plasată sub comandamentul generalului locotenent Iakovlev, începând cu o dată care nu a fost precizată. Ei au acuzat autorităţile URSS, în mod special, Ministerul Apărării, de faptul că au fost la originea acestor acţiuni. Militarii Armatei a 14-a au fost acuzaţi că au distribuit material militar separatiştilor din Transnistria şi că au organizat separatiştii în detaşamente militare care terorizau populaţia civilă.

54. Printr-un decret din 26 decembrie 1991, dl Smirnov, “preşedintele RMT”, a cre-at “Forţele armate ale RMT” din trupele şi alte formaţiuni dispersate pe teritoriul “RMT”, cu excepţia forţelor armate care constituiau “Forţele strategice de menţinere a păcii”.

55. În ianuarie 1992, generalul locotenent Iakovlev a fost eliberat din funcţia de comandant al Armatei a 14-a de către comandamentul forţelor armate unite al CSI. Prin decizia din 29 ianuarie 1992 a comandantului-şef al forţelor armate unite ale CSI, generalul locotenent Iakovlev a fost pus la dispoziţia Biroului militar de înregistrare din regiunea Primorski, oraşul Odesa (Ucraina).

56. În 1991–1992, ca urmare a confruntărilor cu forţele de ordine moldoveneşti, mai multe unităţi militare aparţinând URSS, ulterior Federaţiei Ruse, au trecut cu mu-niţia lor de partea separatiştilor transnistreni, în timp ce numeroase echipamente mi-litare ale Armatei a 14-a au căzut în mâinile separatiştilor.


131


Părţile nu se pun de acord asupra modului în care aceste arme au trecut în posesia transnistrenilor.

57. Reclamanţii susţin că Armata a 14-a a înarmat separatiştii în două moduri: pe de o parte, depozitele de muniţii aparţinând Armatei a 14-a au fost deschise se-paratiştilor şi, pe de altă parte, militarii Armatei a 14-a nu au opus nici o rezistenţă atunci când miliţienii şi civilii separatişti au încercat să acapareze materialul militar şi muniţiile. De exemplu, nici o forţă nu a fost opusă Comitetului femeilor transnistrene condus de Galina Andreeva.

Curtea notează explicaţia acordată de către un militar al GOR (anexa, colonelul Verguz, §359) cu privire la sechestrarea armelor prin folosirea forţei de către femei şi copii şi observă că ea este dezminţită de către toţi martorii moldoveni interogaţi la acest subiect.

Curtea consideră ca fi ind foarte improbabil faptul că femeile şi copii au putut sechestra arme şi muniţii supravegheate de către militarii înarmaţi din antredepozite închise fără acordul acestor militari.

În sumar, Curtea consideră ca fi ind stabilit în afara oricărui dubiu rezonabil faptul că separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze graţie arsenalului fostei Ar-mate a 14-a staţionată în Transnistria. Militarii Armatei a 14-a au ales să nu se opună separatiştilor veniţi să se înarmeze din depozitele acestei Armate; dimpotrivă, în mul-te cazuri, ei i-au ajutat pe separatişti să se echipeze, livrându-le arme şi oferindu-le acces la aceste depozite (anexa, dnii Urîtu §65, Petrov-Popa §130, Postovan §§182 şi 201, Costaş §407 şi Creangă §457).

58. Reclamanţii au susţinut faptul că militarii aparţinând Armatei a 14-a s-au alăturat separatiştilor cu acordul superiorilor lor.

59. Batalionul de genişti din Parcani al Armatei a 14-a, la ordinul generalului Boutkevitch, a trecut de partea separatiştilor. Această informaţie a fost confi rmată de către guvernul rus. Reclamanţii au mai adăugat şi faptul că, datorită acestui “transfer”, militarii batalionului dispuneau de un număr important de automate kalachnikov, de gloanţe, pistoale de tip TT şi Makarov, grenade şi lansatoare de grenade, la fel şi de lansatoare de rachete aer–sol. Anume acest batalion a distrus podurile din Dubăsari, Gura Bâcului-Bâcioc şi Coşniţa.

Reclamanţii au afi rmat, de asemenea, că, la 20 iulie 1992, au fost transferate din unităţile Armatei a 14-a separatiştilor vehicule de luptă blindate, lansatoare de mine, tancuri şi vehicule de transport blindate. Mai mult, în timpul luptelor, opt elicop-tere ale Armatei a 14-a au participat la transportarea muniţiilor şi răniţilor de partea separatiştilor.

Într-o declaraţie scrisă adresată Curţii de către reprezentantul domnului Leşco la 19 noiembrie 2001, doamna Olga Căpăţână, fostă voluntară recrutată de Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova în perioada 15 martie - 15 august 1992, a indicat că pe parcursul acestor 5 luni, cum reiese şi dintr-o confi rmare eliberată de acest minister, ea a lucrat în cadrul statului major al armatei ruse, în centrul de coman-dament şi spionaj al Armatei a 14-a, sub numele de Olga Suslina. Cu această ocazie,

132


ea a transmis Ministerului moldovean al Securităţii Naţionale sute de documente care confi rmau participarea trupelor ruseşti la acţiunile armate şi aportul masiv de arma-ment din partea lor. De asemenea ea a cules informaţii care dovedeau că acţiunile militare ale separatiştilor erau dirijate de către Armata a 14-a, care îşi coordona toate acţiunile cu Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.

60. Reclamanţii au susţinut că cazacii ruşi au venit cu miile din Rusia pentru a lupta de partea separatiştilor; Uniunea Cazacilor, asociaţie rusă, a fost recunoscută de autorităţile ruse. Ei au pretins că sosirea cazacilor din Rusia n-a fost deloc împiedicată de către autorităţile ruse, deşi Preşedintele moldovean, M. Snegur le ceruse acest lu-cru. Dimpotrivă, ofi ţeri ai Armatei a 14-a au primit de la începutul lui martie 1992 în jur de 800 de cazaci pe care i-au înarmat. Reclamanţii au susţinut la acest subiect că în timp ce în 1988 nici un cazac nu se afl a pe teritoriul moldovenesc, în prezent aproape 10 000 de cazaci sosiţi din Federaţia Rusă locuiesc pe teritoriul transnistrean.

Guvernul rus a subliniat, pe de o parte, că putem găsi cazaci şi în alte părţi ale lumii, şi, pe de altă parte, că fi ecare are dreptul la libera circulaţie.

Curtea notează că mai multe documente din dosar precum şi, depoziţii obţi-nute de către delegaţi atestă sosirea masivă a cazacilor şi altor resortisanţi ruşi în Transnistria pentru a lupta de partea separatiştilor. Ea mai notează de asemenea că guvernul rus nu a negat aceste fapte.

De aici încolo Curtea ţine să stabilească în afara oricărui dubiu rezonabil faptul că resortisanţi ruşi au sosit într-un număr masiv în Transnistria pentru a lupta alături de separatiştii transnistreni contra forţelor moldoveneşti.

61. Într-o carte editată în 1996 de către editura “Vneshtorgizdat”, şi intitulată “Ge-neralul Lebed – enigma Rusiei”, autorul, Vladimir Polouşin, descrie, în baza unor ample informaţii susţinute prin documente, suportul acordat de către Federaţia Rusă separatiş-tilor transnistreni. La fel, sunt menţionate crearea de către generalul Lebed a Cartierului general de apărare comună Ruso-Transnistrean şi participarea Armatei a 14-a la opera-ţiuni militare desfăşurate de forţele transnistrene împotriva “duşmanului” moldovean.

Referindu-se la această carte, reclamanţii au menţionat cu titlu de exemplu distrugerea, la 30 iunie 1992, a unei unităţi moldoveneşti la Chiţcani de către această armată şi bombardarea de către Armata a 14-a a mai multor poziţii moldoveneşti la Coşniţa, Dubăsari, Slobozia şi Hârbovăţ între 1 iunie şi 31 iulie 1992.

Celelalte părţi nu au formulat comentarii cu privire la informaţiile conţinute în această carte.

62. Reclamanţii au susţinut printre altele că capetele podurilor situate pe malul stâng al Nistrului au fost minate de către militarii Armatei a 14-a.

Curtea notează că un martor implicat direct şi la cel mai înalt nivel în operaţiu-nile militare pe parcursul confl ictului, a afi rmat că o parte a teritoriului situat în partea stângă a Nistrului a fost minată, că acest lucrul a fost efectuat de către specialişti şi că armata moldovenească la sfârşitul confl ictului a recurs la specialişti străini pentru a o demina (aneax, dl. Costaş § 406). Aceste informaţii nu au fost contestate de către celelalte părţi.


133


Ţinând cont de credibilitatea acestui martor, Curtea poate considera ca stabilit faptul că o parte a teritoriului moldovenesc situat în partea stângă a Nistrului a fost minat de către forţele opuse armatei moldoveneşti. În schimb, ea notează că acest martor n-a putut afi rma categoric că minele au fost puse de către militarii Armatei a 14-a, dar pur şi simplu a susţinut că logic, un lucru de acest nivel tehnic nu putea fi efectuat decât de profesionişti, în aceste împrejurări de militari ai Armatei a 14-a. Ea notează de asemenea că acest martor a afi rmat că separatiştii au pus stăpânire pe minele anti-personal care se găseau în arsenalul Armatei a 14-a. În aceste circum-stanţe, Curtea estimează că această afi rmaţie nu este sigură şi în afara oricărui dubiu rezonabil şi că nu poate fi considerat ca fi ind stabilit faptul că militarii Armatei a 14-a sau ai GOR au pus mine în partea stângă a Nistrului.

63. La rândul său, guvernul Republicii Moldova a afi rmat că el niciodată nu a pretins că armata Federaţiei Ruse a fost dislocată legal pe teritoriul moldovenesc, şi nici că Armata a 14-a nu s-a implicat în confl ictul transnistrean.

Dimpotrivă, trebuie susţinut faptul, că aşa cum rezultă din mărturiile obţinute de delegaţii Curţii, Armata a 14-a s-a angajat activ, direct şi indirect, în confl ictul trans-nistrean împotriva forţelor armate ale Moldovei. Separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze graţie arsenalului Armatei a 14-a şi cu complicitatea acesteia. Guvernul Republicii Moldova a considerat că nu sunt credibile afi rmaţiile potrivit cărora femeile au sechestrat prin forţă arme şi muniţii din arsenalului Armatei a 14-a. În plus, nici un militar rus nu a fost sancţionat pentru neglijenţă sau complicitate la sechestrarea materialului arsenalului Armatei a 14-a.

64. Guvernul rus a susţinut faptul că fosta Armată a 14-a se afl a în Moldova atunci când confl ictul din Transnistria s-a declanşat. Forţele militare ruse ca atare nu au luat parte la acest confl ict şi nu au fost implicate în faptele denunţate. Totuşi, de-oarece acţiuni armate ilegale au fost desfăşurate împotriva soldaţilor fostei Armate a 14-a, au fost întreprinse măsuri apropriate conform dreptului internaţional. La modul general, guvernul rus este gata să recunoască faptul că indivizi care pretindeau a fi din cadrul fostei Armate a 14-a ruse ar fi putut participa la faptele denunţate, dar sub-liniază că, dacă acest lucru corespundea realităţii, asemenea acţiuni ar fi constituit o violare gravă a legislaţiei ruse şi indivizii responsabili ar fi fost sancţionaţi.

Guvernul rus a mai adăugat faptul că Federaţia Rusă a rămas neutră în acest con-fl ict. În mod special, ea nu a susţinut în nici un mod, militar sau fi nanciar, părţile la confl ict.

65. Curtea relevă faptul că toţi martorii moldoveni interogaţi au confi rmat în mod categoric implicarea activă, directă sau indirectă a Armatei a 14-a, şi ulterior a GOR, în transferul armelor către separatiştii transnistreni. Ei de asemenea au confi r-mat participarea militarilor ruşi la confl ict, în special, implicarea în confl ict a tancurilor de asalt purtând drapelul Federaţiei Ruse, tragerile în direcţia poziţiilor moldoveneşti din direcţia unităţilor Armatei a 14-a şi transferul unui mare număr de militari ai Arma-tei a14-a în rezervă pentru a le permite să lupte alături de transnistreni sau să pregă-tească aceşti combatanţi (anexa, dnii Costaş § 406 şi Creangă § 457).

Aceste afi rmaţii sunt coroborate de informaţiile conţinute în raportul OSCE nr. 4 din 29 iulie 1993, anexate la dosar de către guvernul român precum şi de alte surse

134


(anexa, dl. Moşanu § 244). La acest subiect, Curtea relevă atât abundenţa cât şi ca-racterul detaliat al informaţiilor de care ea dispune.

Curtea nu vede nici un motiv pentru a pune la îndoială credibilitatea martorilor mol-doveni audiaţi şi notează că afi rmaţiile lor sunt coroborate de către guvernul moldovean care a confi rmat faptele în ansamblul observaţiilor depuse de-a lungul întregii proceduri.

În ceea ce priveşte pretinsa apartenenţă a martorilor la cercurile politice opuse Fe-deraţiei Ruse, invocate de către guvernul rus, Curtea notează că ea nu a fost susţinută.

De altfel, depoziţiile obţinute nu permit Curţii să evalueze în mod precis raportul de forţe între părţile la confl ict. Totuşi, ţinând cont de susţinerea acordată de către trupele Armatei a 14-a forţelor separatiste şi transferul masiv de arme şi muniţii din arsenalul Armatei a 14-a separatiştilor, este sigur că armata moldovenească se afl a într-o situaţie de inferioritate, ceea ce a împiedicat-o să preia controlul asupra Trans-nistriei (anexa, Z, § 271 şi dl. Costaş, § 401).

66. La 5 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva tăce-rii autorităţilor ruseşti, pe care a califi cat-o drept complicitate, în ceea ce priveşte susţi-nerea acordată separatiştilor din Transnistria de către grupele armate de cazaci venite din Rusia, aparţinând Uniunii cazacilor, asociaţie recunoscută de autorităţile ruseşti. Parlamentul moldovean a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să intervină în vederea retragerii imediate a cazacilor veniţi din Rusia de pe teritoriul moldovenesc.

67. La 23 martie 1992, miniştrii afacerilor externe ai Moldovei, Federaţiei Ruse, României şi Ucrainei s-au reunit la Helsinki, unde au adoptat o declaraţie prin care au stabilit un anumit număr de principii pentru reglementarea politică paşnică a confl ictu-lui. În cadrul unor reuniuni ulterioare care au avut loc în aprilie şi mai 1992 la Chişinău, cei patru miniştri au decis formarea unei Comisii quadripartite şi a unui grup de obser-vatori militari în vederea supravegherii aplicării unei eventuale încetări a focului.

68. La 24 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat contra imix-tiunii Federaţiei Ruse în afacerile interne ale Republicii Moldova, preşedinţia Sovietu-lui Suprem al Federaţiei Ruse făcând la 20 martie 1992 o declaraţie prin care a indi-cat Moldovei soluţii pentru reglementarea confl ictului din Transnistria cu respectarea drepturilor “poporului transnistrean”.

69. La 28 martie 1992, preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, a decretat starea de urgenţă. El a constatat că nişte “aventurieri” au creat în partea stângă a Nistrului, “nu fără ajutor din exterior”, “un pseudo-stat” şi că “înarmaţi până-n dinţi cu material din cel mai performant al armatei Sovietice”, au declanşat un confl ict armat, încercând orice pentru intervenţia în acest confl ict a Armatei a 14-a a Forţelor arma-te unite ale CSI. În virtutea stării de urgenţă, Ministerele moldoveneşti ai Securităţii Naţionale şi de Interne, precum şi, alte autorităţi competente, împreună cu unităţile armatei naţionale, au fost însărcinate de către Preşedinte să ia toate măsurile nece-sare pentru desfi inţarea şi dezarmarea formaţiunilor armate ilegale şi pentru găsirea şi deferirea justiţiei a tuturor autorilor crimelor contra organelor de stat şi a populaţiei Republicii. Iniţiatorii “aşa zisei republici moldoveneşti nistrene” şi complicii lor au fost somaţi să desfi inţeze formaţiunile armate ilegale şi să se predea autorităţilor Repu-blicii Moldova.


135


70. Prin decretul nr. 320 din 1 aprilie 1992, preşedintele Federaţiei Ruse a pla-sat formaţiunile militare ale fostei URSS staţionate pe teritoriul moldovenesc, inclusiv cele din stânga Nistrului, sub jurisdicţia Federaţiei Ruse, Armata a 14-a devenind astfel Grupul Operaţional Rus din Regiunea Nistreană a Republicii Moldova (“GOR” sau “fosta Armată a 14-a”).

71. Prin decretul nr. 84 din 1 aprilie 1992, “preşedintele RMT”, dl Smirnov, l-a destituit pe generalul locotenent Iakovlev din funţiile sale de şef al “departamentului de apărare şi securitate a RMT”.

72. La 2 aprilie 1992, generalul Netkatchev, comandantul GOR (fosta Armată a 14-a), a ordonat forţelor moldoveneşti care au încercuit oraşul Tighina (Bender), ocu-pat de separatişti, să se retragă imediat, în caz contrar armata rusă va riposta.

73. Reclamanţii pretind faptul că după acest ultimatum adresat de către ge-neralul Netkatchev, pe poligonul din Tiraspol al Armatei a 14-a au început exerciţii militare comune ale militarilor Armatei a 14-a şi separatiştilor.

74. La 4 aprilie 1992, preşedintele moldovean, dl Snegur, a expediat o telegra-mă şefi lor de stat ai ţărilor-membre ale CSI, comandamentului Forţelor armate unite ale CSI şi comandantului Armatei a 14-a, pentru a le aduce la cunoştinţă faptul că Armata a 14-a nu respecta neutralitatea sa.

75. La 5 aprilie 1992, Alexandr Rouţskoi, vice-preşedintele Federaţiei Ruse, s-a deplasat la Tiraspol. Astfel cum rezultă din articolele de presă prezentate de către reclamanţi Curţii şi necontestate de către celelalte părţi, dl Rouţskoi a vizitat mai întâi o unitate militară a Armatei a 14-a, ulterior s-a deplasat în piaţa centrală din Tiraspol în compania dlui Smirnov. Într-un discurs adresat celor cinci mii de persoane prezente, dl Rouţskoi a declarat că dl Snegur nu dorea un dialog şi că cea mai bună soluţie ar fi fost crearea unei confederaţii în cadrul căreia moldovenii şi ruşii ar trăi uniţi, pe picior de egalitate. El a afi rmat în sfârşit că Armata a 14-a trebuia să fi e un tampon între forţele participante la confl ict, pentru ca poporul nistrean să poată să obţină suverani-natea şi independenţa sa şi să muncească în pace.

76. Prin ordinul nr. 026 din 8 aprilie 1992 al comandantului-şef al Forţelor ar-mate unifi cate ale CSI, s-a decis că numai trupele şi unităţile fostei Armate a 14-a staţionate pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldova puteau constitui baza de creare a forţelor armate ale Republicii Moldova.

Trei unităţi militare aparţinând Armatei a 14-a au decis să se alăture noii armate a Republicii Moldova: unitatea militară din Floreşti (depozitul de muniţii nr.5381), regimentul de artilerie nr.4 din Ungheni şi regimentul de artilerie de ra-chete nr.803 din Ungheni.

Militarii batalionului independent nr.115 de geniu şi genişti pompieri ai fostei Armate a 14-a au refuzat să se angajeze în forţele armate ale Moldovei şi “s-au plasat sub jurisdicţia regiunii transnistrene”, potrivit termenilor întrebuinţaţi de către guvernul rus.

77. Într-un mesaj adresat în aprilie 1992 comandantului şef al Forţelor armate unite ale CSI, Preşedintele Moldovei, dl Snegur, a declarat că evenimentele din Trans-

136


nistria au fost inspirate şi susţinute de “structurile imperiale şi pro-comuniste ale fostei URSS şi succesorii lor în drept” şi că fosta Armată a 14-a nu a respectat neutralitatea sa în confl ict. În această privinţă, el a subliniat că formaţiunile militare transnistrene erau dotate cu armament modern aparţinând fostei armate sovietice şi că foarte mulţi cetă-ţeni ruşi au luat parte la confl ict alături de separatişti în calitate de mercenari.

78. Într-o scrisoare adresată în aprilie 1992 şefi lor statelor-membre ale Consi-liului de Securitate al ONU, OSCE şi CSI, dl Snegur a acuzat comandamentul Armatei a 14-a de faptul că în decembrie 1991 a înarmat formaţiunile transnistrene şi a de-nunţat atitudinea celui de al 6-lea congres al deputaţilor Federaţiei Ruse, care a cerut menţinerea în Moldova a unităţilor armatei Federaţiei Ruse ca „forţe pacifi catoare”. În încheiere dl Snegur a subliniat că o condiţie esenţială pentru reglementarea paşnică a confl ictului transnistrean era retragerea cât mai rapidă a armatei Federaţiei Ruse de pe teritoriul molodovenesc şi a cerut comunităţii internaţionale să susţină tânărul stat moldovenesc în lupta sa pentru libertate şi democraţie.

79. La 20 mai 1992, preşedinţia Parlamentului moldovean a protestat contra ocu-paţiei din 19 mai 1992 a altor regiuni din Transnistria de către forţele fostei Armate a 14-a sprijinite de mercenarii cazaci şi ruşi şi de către forţele paramilitare din Transnis-tria. Potrivit preşedinţiei Parlamentului, această agresiune militară din partea Federaţiei Ruse a violat suveranitatea Moldovei şi toate normele dreptului internaţional, făcând iluzorii negocierile în curs pentru găsirea unei soluţii a confl ictului din Transnistria. Acu-zând Federaţia Rusă de faptul că a înarmat separatiştii din Transnistria, preşedinţia Parlamentului moldovean a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să înceteze această agresiune şi să retragă forţele militare ruse de pe teritoriul moldovenesc.

80. Acest protest a fost de asemenea îndreptat împotriva alocuţiunilor consi-derate “pline de agresivitate” la adresa Moldovei pronunţate la Tiraspol şi Moscova de către dl. Routskoi, vice-preşedintele Federaţiei Ruse, la fel ca şi împotriva unei declaraţii făcute la 19 mai 1992 de către Consiliul militar al GOR.

81. La 26 mai 1992, Parlamentul moldovean a adresat o scrisoare Sovietului suprem al Ucrainei, exprimând recunoştinţa Parlamentului moldovean faţă de autori-tăţile ucrainene, care nu s-au alăturat ocupaţiei din 19 mai 1992.

82. La 22 iunie 1992, Parlamentul moldovean a lansat un apel către comuni-tatea internaţională şi s-a opus “noii agresiuni desfăşurate în Transnistria la 21 iunie 1992 de către forţele fostei Armate a 14-a”, care prin acţiunile sale de distrugere şi jaf, a impus un mare număr de civili să-şi părăsească căminele. Comunitatea inter-naţională a fost determinată să trimită experţi la faţa locului pentru a face să înceteze “genocidul” împotriva populaţiei locale.

83. La 23 iunie 1992, preşedintele Moldovei, dl Snegur, a cerut Secretarului General al ONU, dl. Boutros Boutros-Ghali, să informeze membrii Consiliului de Se-curitate al ONU despre “atacul întreprins împotriva oraşului (Tighina) de către Armata a 14-a”, care reprezenta, în opinia sa, o intervenţie “directă şi brutală în afacerile interne ale Republicii (Moldova)”. El şi-a exprimat de asemenea îngrijorarea cu privire la declaraţiile Preşedintelui Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi a vice-preşedintelui său, dl Ro-


137


uţskoi, “din care rezultă clar faptul că Federaţia Rusă nu este dispusă să renunţe la “drepturile” pe care ea nu le mai posedă, nici de jure nici de facto, asupra unui teritoriu care nu-i mai aparţine ca urmare a dezmembrării imperiului sovietic”. În sfârşit, con-form spuselor dlui Snegur, “ameninţările recent reînnoite la adresa conducătorilor le-gitimi ai Republicii Moldova, stat independent şi suveran, de către administraţia rusă, constituie un motiv de îngrijorare pentru opinia publică moldovenească, deoarece ele par să prefi gureze alte mijloace de intervenţie în treburile noastre interne, mijloace şi metode specifi ce sistemului imperialist comunist sovietic (…)”.

84. În prima jumătate a lunii iulie 1992, discuţii intense au avut loc în cadrul CSI la subiectul unei posibile dislocări în Moldova a unei forţe de pace din CSI. A fost menţionat în acest sens un acord semnat la Minsk în martie 1992 cu privire la grupele de observatori militari şi forţele colective de menţinere a păcii ale CSI.

85. În cadrul reuniunii CSI care a avut loc la Moscova la 6 iulie 1992, s-a de-cis, cu titlu preliminar, dislocarea în Moldova a unei forţe de menţinere a păcii a CSI formată din trupe ruseşti, ucrainene, beloruse, române şi bulgare, cu condiţia ca Mol-dova să solicite acest lucru. În pofi da unei astfel de solicitări depuse a doua zi de către Parlamentul Republicii Moldova, forţa respectivă nu a fost niciodată dislocată, anumite ţări revenind asupra consimţământului lor de a participa la o forţă a CSI.

86. La 10 iulie 1992, cu ocazia Sumit-ului de la Helsinki al CSCE, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut să fi e luată în consideraţie posibilitatea de a aplica pentru situaţia din Moldova mecanismul de menţinere a păcii al CSCE. Acest mecanism nu a fost aplicat pe motivul lipsei unei încetări a focului efective şi durabile (documentul precitat al OSCE din 10 iunie 1994, notă la paragraful 28 de mai jos).

87. La 21 iulie 1992, preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur şi preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, au semnat un acord cu privire la principiile de reglementare amiabilă a confl ictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova (“acord de încetare a focului” în continuare - paragraful 292 de mai sus).

Pe exemplarul prezentat Curţii de către Guvernul Republicii Moldova fi gurează numai semnăturile dlor Snegur şi Elţin. Din partea sa, guvernul rus a prezentat Curţii un exemplar pe care fi gurează semnăturile dlor Snegur şi Elţin, în calitate de Preşe-dinţi ai Moldovei şi respectiv Federaţiei Ruse. Pe acest exemplar, sub semnătura dlui Snegur se afl ă de asemenea semnătura dlui Smirnov, fără indicarea calităţii sale.

Semnătura dlui Smirnov nu fi gurează pe exemplarul prezentat de către gu-vernul moldovean. În mărturia sa în faţa delegaţilor Curţii, dl Snegur a confi rmat că documentul ofi cial stabilit în două exemplare a fost semnat doar de către dumnealui şi dl Elţin (anexa, dl Snegur § 228).

Aşa precum rezultă din mărturiile obţinute de către Curte, acordul a fost redac-tat în cea mai mare parte de către partea rusă, care l-a prezentat pentru semnare părţii moldoveneşti (anexa, Z § 281).

88. Guvernul rus pretinde că în sensul articolului 4 al acordului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a fost semnatară a acestui acord nu în calitate de parte la con-fl ict, ci în calitate de făuritor al păcii.

138


89. Prin acest acord a fost stabilit principiul unei zone de securitate, creată prin retragerea armatelor de către “părţile la confl ict” (articolul 1 § 2).

90. În aplicarea articolului 2 al acestui acord, a fost creată o comisie unifi cată de control (“CUC”), compusă din reprezentanţi ai Moldovei, Federaţiei Ruse şi Trans-nistriei, cu sediul la Tighina (Bender).

Acordul mai prevede şi forţe de menţinere a păcii care să supravegheze res-pectarea încetării focului şi securităţii, constând din cinci batalioane ruseşti, trei batali-oane moldoveneşti şi două batalioane transnistrene, subordonate unui comandament militar unifi cat, subordonat CUC.

91. Potrivit articolului 3 al acordului, oraşul Tighina a fost declarat regiune supu-să regimului de securitate şi administrată de “autorităţile auto – administraţiei locale, eventual de comun acord cu comisia de control”. CUC i-a fost atribuită sarcina de menţinere a ordinii publice în Tighina, împreună cu poliţia.

Articolul 4 prevede că fosta Armată a 14-a a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova, respectă riguros neutralitatea sa, în timp ce articolul 5 interzice aplicarea oricărei sancţiuni sau blocade şi fi xează ca obiectiv înlăturarea tuturor obstacolelor pentru libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor.

În cele din urmă, măsurile prevăzute de acest acord au fost defi nite ca fi ind “o parte foarte importantă a reglementării confl ictului prin mijloace de politice” (articolul 7).

3. Evenimentele ulterioare confl ictului armat

92. La 29 iulie 1994, Moldova a adoptat o nouă Constituţie. Aceasta prevede printre altele, neutralitatea statului, interzicerea staţionării pe teritoriul său a trupelor aparţinând altor state şi posibilitatea de a acorda o formă de autonomie localităţilor situate în partea stângă a Nistrului (paragraful 294 de mai jos).

93. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat un acord cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor mi-litare ale Federaţiei Ruse afl ate temporar pe teritoriul Republicii Moldova (paragraful 296 de mai jos).

Articolul 2 al acestui acord prevede sincronizarea retragerii armatei ruse de pe teritoriul moldovenesc cu reglementarea politică a confl ictului transnistrean şi stabili-rea unui statut special pentru “Regiunea transnistreană a Republicii Moldova”.

Nefi ind ratifi cat de către autorităţile Federaţiei Ruse, acest acord nu a intrat niciodată în vigoare (paragraful 115 de mai jos).

94. Reclamanţii susţin că forţele ruse de menţinere a păcii nu respectă stricta neutralitate, dar favorizează transnistrenii permiţându-le să modifi ce echilibrul de forţe existent între părţi la momentul semnării acordului de încetare a focului la 21 iulie 1992.

95. La 28 decembrie 1995, delegaţia moldoveană la CUC a adresat o scrisoare şefului delegaţiei ruse la CUC pentru a protesta împotriva unei propuneri a coman-


139


dantului adjunct al Forţelor terestre ale Federaţiei Ruse cu privire la transferarea com-petenţelor unităţilor ruse de menţinere a păcii unităţilor GOR, propunere considerată de delegaţie ca fi ind contrară articolului 4 al acordului din 21 iulie 1992. Propunerea fi ind considerată inacceptabilă ţinând cont „de un anumit nivel de politizare a per-soanelor din cadrul GOR şi lipsa lor de imparţialitate în raport cu părţile la confl ict”. Delegaţia moldoveană a scos în evidenţă mai multe violări ale principiului neutralităţii enunţat în acordul din 21 iulie 1992: transferul de către Armata a 14-a autorităţilor anticonstituţionale de la Tiraspol a anumitor echipamente militare şi muniţii; pregătirea trupelor „RMT” de către armata rusă şi transferele unităţilor militare ale Armatei a 14-a în tabăra „RMT” – spre exemplu, batalionul de ingineri din Parcani, devenit o unitate de artilerie a „RMT”, transferul cetăţii din Tighina / Bender către cea de a doua briga-dă de infanterie a „RMT” sau transferul către „RMT” a cantonamentului din Slobozia, cuprinzând un batalion de comunicaţie a Armatei a 14-a.

Delegaţia moldoveană a atras atenţia asupra faptului că unităţi militare ale „RMT” au fost aduse în zona de securitate cu acordul trupelor ruseşti ale CUC şi că noi unităţi paramilitare au fost create în oraşul Tighina / Bender, declarat zonă de securitate şi afl ându-se în responsabilitatea forţelor de menţinere a păcii a Federaţiei Ruse şi că întreprinderile situate în Tighina / Bender şi Tiraspol fabricau arme şi muniţii.

Delegaţia moldovenească a cerut guvernului său să ia în consideraţie posibilita-tea de a înlocui forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în Transnistria printr-o forţă multinaţională sub egida Naţiunilor Unite sau OSCE. În sfârşit, delegaţia moldo-veană a exprimat speranţa unei aplicări rapide a acordului din 21 octombrie 1994 cu privire la retragerea forţelor armate ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul moldovenesc.

96. Într-o scrisoare datată cu 17 ianuarie 1996, şeful delegaţiei ruse la CUC a estimat faptul că exemplele de pretinsă absenţă de imparţialitate din partea militari-lor Armatei a 14-a, prezentate de delegaţia moldovenească în scrisoarea sa din 28 decembrie 1995, au provenit din “denaturări” ale situaţiei şi au fost contrare realităţii. Delegaţia rusă a estimat că acordul din 21 iulie 1992 a permis fără îndoială Federaţiei Ruse să transfere GOR-ului funcţii ce aparţineau forţelor de menţinere a păcii, şi a cerut delegaţiei moldoveneşti să revizuiască punctul său de vedere şi să reconsidere propunerile făcute în acest sens de către Ministerul rus al Apărării.

97. La 8 mai 1997, dl Lucinschi, preşedintele Republicii Moldova, şi dl Smir-nov, “preşedintele RMT”, au semnat la Moscova un memorandum care a pus bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria, prin care ei s-au anga-jat să reglementeze orice confl ict pe care ar putea să-l aibă pe parcursul negocierilor, cu asistenţa, eventuală, a Federaţiei Ruse şi a Ucrainei, în calitate de state-garante ale respectării acordurilor încheiate, precum şi, a OSCE şi a CSI. Aşa-zisul memo-randum a fost contrasemnat de către Preşedinţii Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi al Ucrai-nei, dl Kucima. El a fost de asemenea semnat de către dl. H. Petersen, Preşedintele OSCE, prezent la semnare de către părţi şi de către statele-garante.

În sensul memorandumului respectiv, statutul Transnistriei trebuie să se ba-zeze pe mai multe principii: luarea deciziilor de comun acord, divizarea şi delegarea competenţelor şi garanţiilor asigurate reciproc. Transnistria trebuie să participe la re-

140


alizarea politicii externe a Republicii Moldova în domeniile care ating interesele sale proprii, defi nirea acestor domenii trebuie să fi e stabilită de comun acord. Transnistria ar fi avut dreptul să stabilească şi să întreţină unilateral relaţii internaţionale în dome-niile economic, ştiinţifi c şi tehnic, cultural şi altele, care urmează să fi e determinate printr-un acord comun.

Memorandumul dovedeşte disponibilitatea exprimată de către Federaţia Rusă şi Ucraina de a acţiona în calitate de state-garante ale respectării dispoziţiilor conţi-nute în documentele care defi nesc statutul Transnistriei şi în memorandum. Părţile confi rmă de asemenea necesitatea de a continua activităţile întreprinse în comun de către Forţele comune de menţinere a păcii în zona de securitate, conform acordului din 21 iulie 1992. Memorandumul prevede de asemenea dreptul părţilor, în caz de încălcare a acestor acorduri, de a solicita consultaţii de la statele-garante în vederea luării măsurilor pentru normalizarea situaţiei. În sfârşit, cele două părţi se angajează să stabilească relaţiile lor în cadrul unui stat comun în interiorul frontierelor RSS Mol-doveneşti existente la 1 ianuarie 1990.

98. La 20 martie 1998, reprezentanţii Moldovei, Transnistriei, Federaţiei Ruse şi Ucrainei au semnat la Odesa (Ucraina) mai multe documente cu privire la asigura-rea reglementării confl ictului transnistrean (vezi paragraful 123 de mai jos).

99. În observaţiile din 1999 cu privire la un proiect de raport referitor la Moldo-va întocmit de către comisia Adunării Parlamentare pentru respectarea obligaţiuni-lor şi angajamentelor statelor-membre ale Consiliului Europei, guvernul moldovean a indicat faptul că autorităţile separatiste au început “cu acordul tacit al autorităţilor Federaţiei Ruse ale cărei forţe de menţinere a păcii sunt desfăşurate în zona de securitate a regiunii transnistrene moldoveneşti” scoaterea ilegală a armelor din depozitele GOR.

100. La 6 februarie 2001, delegaţia moldoveană la CUC a adresat şefi lor de-legaţiilor ruse şi transnistrene la CUC o scrisoare în care protesta împotriva lipsei de imparţialitate a comandanţilor forţelor de menţinere a păcii. Aceştia au fost acuzaţi de faptul că au permis introducerea echipamentelor militare şi a muniţiilor în zona de securitate, şi crearea unităţilor militare armate ale Transnistriei. Delegaţia moldovea-nă a subliniat că aceste fapte au fost notate de către observatorii militari pe teren şi a denunţat atitudinea comandantului forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse, care nici nu a controlat nici nu a împiedicat militarizarea zonei de securitate, încăl-când astfel statutul de forţe de menţinere a păcii. Delegaţia moldoveană a subliniat în încheiere că o asemenea atitudine din partea forţelor ruse de menţinere a păcii reprezenta o încurajare pentru transnistreni.

Guvernul rus a afi rmat că forţele de menţinere a păcii şi-au păstrat neutralitatea impusă prin acordul din 21 iulie 1992.

Curtea notează că mărturia comandantului forţelor ruse de menţinere a păcii, colonelul Zverev (anexa, § 368), potrivit căreia forţele ruse de menţinere a păcii au asigurat respectarea acestui acord. Acest martor a declarat printre altele că nu a fost la curent cu acţiunile ilegale ale transnistrenilor în zona controlată de către forţele ruse.


141


Curtea observă totodată că mărturia respectivă este contrazisă de documen-tele ofi ciale ale CUC, de unde rezultă, cu o abundenţă de detalii, că în diferite zone ale Transnistriei afl ate sub controlul forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse, spre exemplu zona Bender / Tighina, forţele separatiste transnistrene au acţionat în-călcând acordul de încetare a focului.

Ţinând cont de caracterul ofi cial al documentelor CUC şi de corectitudinea in-formaţiilor pe care acestea le conţin, Curtea consideră că a stabilit cu un grad sufi cient de certitudine că, în zona afaltă sub responsabilitatea forţelor ruse de menţinere a păcii, partea transnistreană nu a respectat angajamentele care au rezultat pentru ea din acordul din 21 iulie 1992.

101. La 16 aprilie 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin şi al Fe-deraţiei Ruse, dl Putin, au semnat o declaraţie comună, al cărei punct 5 prevede următoarele:

“Preşedinţii s-au pronunţat în favoarea unei reglementări rapide şi echitabile a confl ictului transnistrean prin mijloace exclusiv paşnice, bazate pe respectul principiilor de suveranitate şi integritate teritorială a Republicii Moldova, precum şi pe normele dreptului internaţional în domeniul drepturilor omului”.

102. Într-un document datând din 4 septembrie 2001 prin care se analiza punerea în aplicare a acordului moldo-rus din 20 martie 1998 cu privire la principiile de reglementare paşnică a confl ictului armat în regiunea Transnistria a Republicii Moldova, delegaţia moldoveană la CUC scoate în evidenţă nerespectarea, de către partea transnistreană, a obligaţiunilor sale, în sensul că a creat noi unităţi militare, a introdus arme în zona de securitate şi a instalat posturi vamale. Delegaţia moldo-veană şi-a exprimat preocuparea faţă de faptul că comandamentul militar unit nu a întreprins nici o măsură adecvată pentru a pune capăt acestei situaţii, ci s-a limitat doar la constatarea faptelor. Delegaţia moldoveană a propus ca măsuri concrete pentru asigurarea respectului obligaţiilor ambelor părţi să fi e discutate la nivel de ministere ale Afacerilor externe ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse. În sfârşit, ea a propus punerea sub patronatul OSCE a funcţiei de observator militar în zona de securitate.

103. În martie 2003, forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în Transnis-tria numărau 294 de militari, 17 vehicule blindate, 29 vehicule şi 264 de arme de foc.

La acea zi, potrivit mărturiilor obţinute de către Curte (anexa, colonelul Anatoli Zverev § 367), nici un militar al fostei Armate a 14-a sau al GOR nu a fost angajat în forţele ruse de menţinere a păcii.

104. Contactele autorităţilor moldoveneşti cu partea transnistreană continuă să aibă loc la subiectul diferitelor aspecte al unei posibile reglementări a situaţiei din Transnistria.

105. În cadrul acestor negocieri, partea moldovenească a obţinut crearea, de către partea transnistreană, a unei comisii a cărei sarcină este de a examina posibili-tatea de a acorda graţierea tuturor persoanelor condamnate şi deţinute în Transnistria ca urmare a hotărârilor pronunţate de către instanţe judecătoreşti transnistrene (ane-xa, dl. Vasile Sturza §§ 309, 312 şi 318).

142


106. Unul din subiectele frecvent înscrise pe ordinea zilei a negocierilor este cel de imunitate cerută de partea transnistreană pentru funcţionarii şi responsabilii din cadrul acestei administraţii (anexa, dnii Sturza § 314 şi Sidorov § 446).

107. Începând cu anul 2002, mai multe planuri de federalizare a Republicii Moldova au fost propuse de OSCE, Federaţia Rusă sau chiar de către Preşedintele Republicii Moldova.

108. Ultimile negocieri purtate cu sprijinul OSCE s-au bazat pe propuneri vi-zând crearea unui stat federal acordând autonomie Transnistriei.

109. La 4 aprilie 2003, în cadrul negocierilor cu Transnistria, Parlamentul mol-dovean a adoptat un Protocol cu privire la crearea unui mecanism de elaborare a unei Constituţii federale pentru Republica Moldova.

110. Potrivit unui comunicat de presă al misiunii OSCE în Moldova, prima re-uniune a comisiei unifi cate a avut loc la 24 aprilie 2003 în sediul misiunii OSCE în Moldova. În cadrul acestei reuniuni, s-a decis că un text fi nal trebuia pregătit pentru luna octombrie 2003 pentru ca noua Constituţie să poată fi prezentată poporului mol-dovean pentru adoptarea în cadrul unui referendum organizat în februarie 2004.

B. Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi a militarilor săi în Transnistria după acordul din 21 iulie 1992

1. Trupele şi materialul GOR-ului prezente în Transnistria

a) Înainte de ratifi carea Convenţiei de către Federaţia Rusă

111. Aşa cum prevedea articolul 4 al acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992, Moldova şi Federaţia Rusă au demarat negocieri la subiectul retragerii GOR -ului de pe teritoriul moldovenesc şi statutul său până la retragere.

Partea rusă a propus în 1994 sincronizarea retragerii GOR de pe teritoriul moldo-venesc cu soluţionarea confl ictului transnistrean (paragraful 93 de mai sus), această pro-punere, considerată de partea moldovenească ca fi ind contraproductivă, a fost accep-tată de aceasta la insistenţa părţii ruse şi numai după ce a obţinut ca partea rusă să se declare în favoarea unei eliberări rapide a membrilor grupului Ilaşcu (anexa, Y § 254).

Într-un comunicat de presă din 12 februarie 2004, ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a indicat că autorităţile moldovene s-au opus categoric la orice sincronizare între reglementarea politică a confl ictului transnistrean şi retragerea for-ţelor armate ruse de pe teritoriul Republicii Moldova şi că ele au aşteptat o retragere completă şi necondiţionată a forţelor armate ruse, conform deciziilor OSCE (vezi mai jos paragraful 124), cu atât mai mult că statele-membre ale OSCE au creat un Fond voluntar destinat fi nanţării retragerii respective.

112. Articolul 2 al acordului din 21 octombrie 1994 (“primul acord”) prevede retragerea de către partea rusă a formaţiunilor sale militare în decurs de trei ani din momentul intrării în vigoare a acordului, sincronizarea efectuării retragerii în termen indiferent de reglementarea politică a confl ictului transnistrean şi stabilirea unui statut special pentru “regiunea transnistreană a Republicii Moldova” (vezi paragraful 296 de


143


mai jos). Referitor la etapele şi datele retragerii defi nitive a acestor formaţiuni, acelaşi articol prevede că ele trebuie să fi e stabilite printr-un protocol aparte care să fi e înche-iat între ministerele Apărării ale ambelor părţi.

113. Potrivit articolului 5 al respectivului acord, comercializarea oricărui tip de tehnică militară, de armament şi muniţie aparţinând forţelor militare ale Federaţiei Ruse staţionate pe teritoriul Republicii Moldova nu poate să se facă decât printr-un acord special încheiat între guvernele acestor state.

114. Potrivit articolului 7 al acordului respectiv, aeroportul militar din Tiraspol este utilizat în comun de către aviaţia GOR şi de către “aviaţia civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova”. Un al doilea acord încheiat de asemenea la 21 octombrie 1994 (“al doilea acord”) între ministerele moldovean şi rus ale Apărării stabileşte modul de utiliza-re a aeroportului din Tiraspol. Astfel, el prevede că zborurile spre aeroportul din Tiraspol sunt efectuate în conformitate cu prevederile “Regulamentului provizoriu cu privire la aviaţia în comun a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi a aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Moldova”, în coordonare cu administrarea de Stat a aviaţiei civile din Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse (vezi paragraful 297 de mai jos).

115. La 9 noiembrie 1994, guvernul moldovean a adoptat decizia de punere în aplicare a acordului cu privire la retragerea armatei ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. La o dată neprecizată, guvernul Federaţiei Ruse a decis să supună acest acord ratifi cării în Duma de Stat. La 17 noiembrie 1998, primul acord din 21 octombrie 1994 nefi ind niciodată ratifi cat de către Dumă, ministerul Afacerilor Externe al Fede-raţiei Ruse a cerut Dumei să-l retragă de pe ordinea de zi, din motivul “că o eventuală decizie a ministerului de a reveni asupra acestei chestiuni va fi adoptată în funcţie de evoluţia relaţiilor cu Republica Moldova şi regiunea transnistreană şi a reglementării politice în regiune”. În ianuarie 1999, acordul a fost retras de pe ordinea de zi a Du-mei. Acest acord nu a intrat niciodată în vigoare.

Al doilea acord a fost aprobat numai de către guvernul moldovean la 9 noiem-brie 1994.

116. Guvernul moldovean subliniază faptul că termenul „aviaţia civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova”, care se conţine în acordurile cu Federaţia Rusă, trebuie interpretat ca referindu-se la autorităţile locale constituţionale moldoveneşti, subordonate autorităţilor centrale, ceea ce nu este valabil în cazul regimului separatist transnistrean.

Guvernul rus consideră că prin acest termen se subânţeleg autorităţile locale actuale, care sunt considerate simplu partener de afaceri. Acest lucru nu echivalează deloc cu recunoaşterea ofi cială sau politică a “RMT”.

117. Curtea notează faptul că nici un acord din 21 octombrie 1994 nu a intrat în vigoare, datorită faptului că nu au fost ratifi cate de către partea rusă.

Ea relevă printre altele, că în conformitate cu mărturia dlui Sergheiev, coman-dant al GOR-ului, aerodromul din Tiraspol este folosit, în calitate de spaţiu liber, atât de către forţele militare ruse cât şi de către separatiştii transnistreni. Spaţiul aerian este survolat de controlorii aerieni moldoveni sau ucraineni după cum teritoiul survolat

144


este ucrainean sau moldovenesc. Reiese de asemenea că aparatele de zbor ruse nu pot decola sau ateriza pe aeroportul din Tiraspol fără autorizarea autorităţilor compe-tente ale Republicii Moldova.

Securitatea zborurilor pe acest aeroport este controlată de către forţele ruse fi e că este vorba de decolarea, aterizarea şi staţionarea la sol a aparatelor ruseşti şi de către separatiştii transnistreni dacă este vorba de aparatele lor de zbor. Nici autorităţi-le GOR, nici forţele ruse de menţinere a păcii nu interferează cu maniera în care par-tea transnistreană foloseşte acest aerodrom. La rândul lor, separatiştii transnistreni nu interferează cu maniera în care forţele ruse folosesc aeroportul (anexa, generalul Sergheiev para. 340).

118. Aşa precum rezultă din studiul domnului Iurie Pântea, “Aspectul militar al so-luţionării confl ictului în regiunea de est a Republicii Moldova” (publicat de către Institutul Moldovean de Politici Publice în august 2001 şi prezentat Curţii de către reclamanţi), formaţiunile militare ale “RMT” au preluat comanda postului de control şi a instalaţiilor tehnice ale aerodromului din Tiraspol, încălcând prevederile acordului din 21 octombrie 1994, în timp ce partea aerodromului folosită de GOR servea de asemenea şi altor scopuri decât cele menţionate în acord, de exemplu pentru vizitele în Transnistria a oamenilor politici ruşi la fel ca şi pentru operaţiuni de vânzare a armelor.

Celelalte părţi nu au comentat aceste informaţii.

119. Articolul 13 al primului acord prevede că toate spaţiile de locuit şi de ca-zarmament, parcurile, poligoanele de tir şi utilajul fi x, depozitele şi utilajul pe care acestea le conţineau care erau dezafectate ca urmare a retragerii formaţiunilor mi-litare ale Federaţiei Ruse, urmează a fi transferate pentru gestionare “autorităţilor administraţiei publice locale ale Republicii Moldova” în cantitatea existentă de facto. Articolul prevede de asemenea faptul că modul de cesiune sau vânzare a patrimoniu-lui imobil al formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse urmează a fi determinat într-un acord special încheiat între guvernele părţilor.

120. Potrivit articolului 17 al acordului, în vederea asigurării retragerii formaţiu-nilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în termenul stabilit buna lor funcţionare în cadrul noii amplasări a lor pe teritoriul Federaţiei Ruse, Re-publica Moldova trebuie să contribuie în dependenţă de cotele-părţi la construcţia pe teritoriul Federaţiei Ruse a localurilor necesare instalării acestor formaţiuni militare.

121. În avizul său nr. 193 din 1996 cu privire la aderarea Federaţiei Ruse la Consiliul Europei, Adunarea parlamentară a Consiliului Europei ia notă de intenţia ex-primată de către Federaţia Rusă “de a ratifi ca, într-un termen de 6 luni după aderarea sa, acordul încheiat la 21 octombrie 1994 între Guvernele rus şi moldovenesc, şi de a continua retragerea Armatei a 14-a şi a materialului său de pe teritoriul Moldovei într-un termen de trei ani de la data semnării acordului”.

122. Într-un raport datat din 30 august 1996, procurorul militar principal al pro-curaturii generale a Federaţiei Ruse, general-locotenentul G.N. Nossov, a constatat faptul că au fost comise nereguli şi ilegalităţi în cadrul GOR în ceea ce priveşte gestiu-nea materialului militar. În particular, el releva absenţa controlului, ceea ce a favorizat


145


abuzurile şi furturile, nerespectarea deciziilor cu privire la remiterea conducătorilor din Transnistria a mai multor vehicule, comunicarea acestor conducători a inventarului stocurilor de material pentru geniştii militari care se afl au în depozitele GOR, determi-narea acestora din urmă să excludă exigenţele cu privire la creşterea cantităţilor de bunuri transferate şi transferul fără autorizare către „RMT” a mai multor sute de piese de echipament tehnic şi a mai multor mii de tone de material.

În consecinţă, procurorul militar a cerut Ministrului Apărării al Federaţiei Ruse să ia toate măsurile complementare pentru a pune capăt încălcărilor sistematice ale legii în cadrul GOR, să studieze oportunitatea de a aplica sancţiuni disciplinare gene-ral-locotenentului E. şi generalul-maiorului D. pentru lipsa controlului şi neîndeplinirea obligaţiunilor de serviciu şi de a i se comunica rezultatele.

123. La 20 martie 1998 a fost semnat la Odesa (Ucraina), printre alte documen-te cu privire la reglementarea situaţiei din Transnistria, un Protocol de acord cu privire la chestiuni referitoare la bunurile militare ale fostei Armate a 14-a (paragraful 299 de mai jos). Semnatarii acestui acord au fost dl Cernomârdin, în numele Federaţiei Ruse şi dl Smirnov, “preşedintele RMT”.

Potrivit calendarului care fi gura în anexa respectivului protocol, retragerea şi casarea anumitor elemente, eliminarea lor prin detonare sau alte procedee mecanice, trebuia înfăptuită până la 31 decembrie 2001, cu condiţia, printre altele, de a obţi-ne autorizarea autorităţilor Republicii Moldova, “în mod special a celor din regiunea Transnistriei”.

Retragerea (cesiunea şi casarea) surplusului de muniţii şi alte materiale ale GOR era prevăzută pentru cel târziu 31 decembrie 2002. Retragerea materialului şi a efectivelor GOR care nu făceau parte din Forţele de menţinere a păcii trebuia termi-nată la 31 decembrie 2002, cu anumite condiţii: defi nitivarea procesului de retragere în Rusia a muniţiilor şi altor materiale, cedarea sau casarea altor materiale şi respec-tarea de către Moldova a obligaţiunilor sale care rezultau din articolul 17 al acordului din 21 octombrie 1994.

b) După ratifi carea Convenţiei de către Federaţia Rusă

124. În declaraţia lor de la Summitul de la Istanbul din 19 noiembrie 1999, şefi i de Stat şi de guverne ale Statelor OSCE au indicat faptul că ei aşteaptă o retragere rapidă, în ordinea corespunzătoare şi completă a trupelor ruse din Moldova şi s-au fe-licitat cu prilejul angajamentului asumat de către Federaţia Rusă de a înfăptui înainte de fi nele anului 2002 retragerea forţelor de pe teritoriul Republicii Moldova. În sfârşit, ei au reamintit faptul că o misiune internaţională de evaluare era gata să purceadă imediat la examinarea retragerii şi distrugerii muniţiilor şi armamentului ruseşti.

125. În observaţiile adresate în 1999 Adunării Parlamentare a Consiliului Eu-ropei, guvernul moldovean a menţionat că la acea dată, cifra ofi cială prezentată de către autorităţile ruseşti cu privire la cantitatea de arme şi muniţii ale GOR stocate în Transnistria era de 42 000 tone, dar că această cifră nu a putut fi verifi cată, deoarece atât autorităţile ruseşti, cât şi separatiştii transnistreni au refuzat orice misiune de evaluare internaţională.

146


Autorităţile moldoveneşti au atras atenţia asupra faptului că o eventuală retra-gere a personalului GOR neînsoţită de o evacuare a arsenalului enorm al GOR ar fi ridicat riscul ca separatiştii transnistreni să intre în posesia acestor arme.

126. Mai multe trenuri încărcate cu echipament aparţinând GOR au fost eva-cuate în perioada 1999 şi 2002.

127. La 15 iunie 2001, Federaţia Rusă şi Transnistria au semnat un protocol cu privire la realizarea în comun a lucrărilor în vederea utilizării armamentului, a tehnicii militare şi a muniţiilor.

128. La 19 noiembrie 2001, guvernul rus a prezentat Curţii un document din care rezultă că în octombrie 2001, Federaţia Rusă şi “RMT” au încheiat un acord cu privire la retragerea forţelor ruse. În virtutea acestuia, “RMT” urma să primească, ca urmare a retragerii unei părţi a echipementului militar rus staţionat în Transnistria, o reducere de 10 milioane de dolari americani a sumei datoriei contractuale pentru consumul de gaz importat din Federaţiei Rusă la fel ca şi cesiunea de către GOR, în cadrul aşa zisei retrageri, a unei părţi din echipament de destinaţie civilă.

129. Potrivit unui document prezentat Curţii în noiembrie 2002 de către guver-nul moldovean, volumul (tehnicii militare) de muniţii şi echipament militar aparţinând GOR şi retras până în noiembrie 2002 de pe teritoriul Republicii Moldova în baza acordului din 21 octombrie 1994 reprezenta numai 15% din volumul total, declarat în 1994 ca fi ind staţionat pe teritoriul Republicii Moldova.

130. După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al OSCE, la 24 decembrie 2002 au fost evacuate 29 de vagoane, care transportau materiale de construcţie a podurilor şi alte materiale (de uz casnic).

Acelaşi comunicat de presă reia de asemenea declaraţia comandantului şef al GOR, generalul Boris Sergheiev, potrivit căruia ultimele retrageri au fost posibile datorită unui acord, încheiat cu transnistrenii, care prevedea faptul că autorităţile transnistrene vor primi jumătate din echipamentele şi materialele fără caracter militar retrase. Generalul Sergheiev a dat drept exemplu retragerea, la 16 decembrie 2002, a 77 de camioane, care a fost urmată de transmiterea a 77 de camioane ale GOR către transnistreni.

131. În iunie 2001, potrivit informaţiilor prezentate Curţii de către guvernul rus, GOR mai număra încă aproximativ 2200 de militari în Transnistria. În depoziţiile sale, generalul Sergheiev a afi rmat că în 2002, GOR nu avea mai mult de 1 500 de militari (anexa, § 338).

Curtea nu a primit nici o informaţie precisă cu privire la cantitatea de arme şi muniţii stocate de GOR în Transnistria. Potrivit afi rmaţiilor reclamanţilor şi mărturiilor obţinute de către delegaţii Curţii (anexa, dl Snegur § 235), în 2003 GOR dispunea de mai puţin de 200 000 de tone de material militar şi de muniţii, grupate în principal în depozitul de la Colbasna.

Potrivit unei informaţii prezentate de către guvernul rus în iunie 2001 şi necontes-tată de către celelalte părţi, GOR dispunea printre altele de materialul următor: 106 ma-şini de luptă, 42 vehicule blindate de luptă, 109 vehicule blindate de transport al trupelor, 54 de vehicule blindate de recunoaştere, 123 tunuri şi mortiere, 206 de arme antitanc,


147


226 de arme antiaeriene, 9 elicoptere şi 1 648 vehicule diverse. În depoziţiile sale, ge-neralul Sergheiev a afi rmat că 108 maşini de luptă au fost distruse în cursul anului 2002 şi că sistemele de apărare antiaeriană erau în curs de distrugere (anexa, § 341).

2. Relaţiile dintre GOR şi “RMT”

132. Militarii GOR, procurorii şi judecătorii militari detaşaţi în cadrul GOR nu au primit instrucţiuni specifi ce cu privire la relaţiile lor cu autorităţile transnistrene (anexa, locotenent-colonel Chamaiev § 374).

133. Militarii GOR se pot deplasa liber pe teritoriul transnistrean. Referitor la deplasarea trupelor sau a materialului militar, GOR informează în prealabil autorităţile transnistrene. Ocazional, izbucnesc incidente la acest subiect, aşa cum a fot cazul de sechestrare de către transnistreni a trei vehicule aparţinând GOR (anexa, locotenent-colonel Radzaevichus § 363 şi locotenent-colonel Chamaiev § 376). În asemenea cazuri, în lipsa instrucţiunilor, autorităţile GOR încearcă să negocieze direct cu autori-tăţile transnistrene. Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare în Federaţia Rusă, organele de urmărire ale GOR nu sunt competente să sesizeze direct autorităţile moldoveneşti, teritoriul transnistrean neţinând de jurisdicţia lor. Orice furt sau altă infracţiune comisă de către o persoană fi zică din Transnistria împotriva GOR trebuie să fi e raportată de către autorităţile GOR autorităţilor competente ale Federaţiei Ruse, acestea din urmă fi ind singurele competente să sesizeze autorităţile moldoveneşti.

În realitate, ancheta în acest tip de infracţiuni este înfăptuită de către organele transnistrene.

134. Pentru infracţiunile comise de către un militar GOR sau cu participarea sa, or-ganele de anchetă ale GOR au competenţa de a înfăptui ancheta, dar numai în ceea ce-l priveşte pe militarul respectiv. Cu toate acestea, nici un caz de acest tip nu a fost raportat până în prezent (anexa, locotenent-colonel Levitsky § 371 şi dl Timoşenko § 379).

135. După cum rezultă din documentele prezentate Curţii de către guvernul rus, material militar şi instalaţii de folosinţă civilă aparţinând GOR au fost transferate “RMT”. De exemplu, clădirea în care reclamanţii au fost deţinuţi în 1992 de către Ar-mata a 14-a a fost transferată în 1998 separatiştilor transnistreni. Potrivit declaraţiilor martorului Timoşenko, în prezent această clădire este în folosinţa “procuraturii RMT” (anexa, para. 380).

136. Potrivit studiului dlui Iurie Pântea (§ 118 de mai sus), depozitul militar de la Colbasna a fost divizat în 1994 în două părţi, dintre care una a fost atribuită „RMT”, care a instalat acolo un depozit de muniţii pentru armata sa. Potrivit autorului, securitatea depozitului „RMT”, era asigurată, la data publicării studiului respectiv în 2001, de către o brigadă de infanterie motorizată a armatei „RMT”, formată din 300 de persoane şi dotată cu vehicule blindate, tunuri antitanc şi lansatoare de mine şi cu o baterie antiaeriană, şi care asigura în acelaşi timp controlul asupra ieşirilor din întregul depozit. Securitatea depozitului GOR era asigurată de către militarii GOR. În ceea ce priveşte ieşirile din partea depozitului aparţinînd GOR, un post de vameşi transnis-treni era special instalată. Securitatea şi deplasările în interiorul întregului depozit nu puteau fi supravegheate din exterior.

148


C. Relaţiile economice, politice şi de altă natură între Federaţia Rusă şi Transnistria

1. Înainte de ratifi carea Convenţiei de către Federaţia Rusă, la 5 mai 1998

137. Din declaraţiile nedatate făcute în presă, prezentate Curţii de către recla-manţi şi necontestate de către celelalte părţi, rezultă că Vicepreşedintele Federaţiei Ruse la acea dată, dl. Ruţkoi, a recunoscut “legitimitatea entităţii create în partea stângă a Nistrului”.

138. În cadrul unei intervenţii televizate nedatate, preluate de către presa scri-să, prezentată Curţii de către reclamanţi şi necontestă de către celelalte părţi, Preşe-dintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, a afi rmat că “Rusia a acordat, acordă şi va acorda suportul său economic şi politic regiunii transnistrene”.

139. La sfârşitul confl ictului, ofi ţerii superiori ai fostei Armate a 14-a au partici-pat la evenimentele din viaţa publică a Transnistriei. În mod special, militari ai fostei Armate a 14-a au participat la alegerile din Transnistria, la defi lările militare ale forţelor transnistrene şi la alte manifestaţii publice. După cum rezultă din documentele de la dosar şi din mai multe mărturii concordate şi necontestate de către celelalte părţi, la 11 septembrie 1993, generalul Lebed, şef al GOR, a fost ales deputat în “Sovietul suprem al RMT” (anexa, dl Ilaşcu § 26, dl Urâtu § 72, şi X §. 220).

140. Reclamanţii pretind faptul că un consulat al Federaţiei Ruse ar fi fost des-chis pe teritoriul transnistrean, pe teritoriul GOR, fără acordul autorităţilor moldove-neşti şi că diverse acţiuni, inclusiv de vot, s-au desfăşurat în cadrul acestuia.

Guvernul rus neagă existenţa unui consulat rus pe teritoriul transnistrean.

La 27 februarie 2004, Ministerul moldovean al Afacerilor Externe a adresat Am-basadei Federaţiei Ruse la Chişinău o notă în care autorităţile moldoveneşti exprimau regretul lor cu privire la deschiderea pe teritoriul transnistrean, de către autorităţile Federaţiei Ruse, a şaptesprezece birouri de vot fi xe pentru alegerile prezidenţiale din 14 martie 2004, fără acordul autorităţilor moldoveneşti şi a indicat de asemenea, că autorităţile ruse le-au pus în faţa faptului împlinit, creând un precedent nedorit. Autori-tăţile moldoveneşti au mai subliniat în această notă că era dorită simpla deschidere a birourilor de vot în cartierul general al GOR din Tiraspol, în cartierul general al forţelor de menţinere a păcii din Bender / Tighina, în cadrul Ambasadei ruse la Chişinău şi a posturilor mobile de vot.

141. Curtea notează că în afara afi rmaţiilor reclamanţilor, nici un alt element de probă nu a dovedit existenţa unui consulat rus la Tiraspol care să efectueze proce-duri consulare obişnuite, deschise tuturor transnistrenilor care aveau cetăţenia rusă sau doreau să o dobândească. Mai mult, nici un martor audiat în Moldova nu a putut confi rma asemenea alegaţii. Ţinând cont de lipsa altor mijloace de probă, Curtea nu poate considera ca fi ind stabilit faptul că un consulat rus a fost deschis cu titlu permanent la Tiraspol pentru toţi transnistrenii cu cetăţenie rusă sau care doresc să dobândească această cetăţenie.


149


În consecinţă, Curtea consideră ca stabilit faptul că posturi consulare fi xe, având funcţia de birouri de vot, au fost deschise de către autorităţile ruse pe teritoriul transnistrean, în lipsa acordului autorităţilor moldoveneşti.

Referitor la articolele de presă prezentate de către reclamanţi care se refereau la existenţa unui birou consular al Federaţiei Ruse pe teritoriul GOR, Curtea relevă că acestea nu sunt susţinute de nici o altă probă. Totuşi, Guvernul rus nu a negat existenţa unui astfel de birou. Curtea estimează, că luând în consideraţie situaţia spe-cială a GOR, staţionat pe teritoriul transnistrean, este plauzibil faptul că, datorită unor motive de ordin practic, un birou consular ar fi fost deschis pe teritoriul GOR pentru a permite militarilor ruşi să soluţioneze diferite probleme care în mod normal ţin de competenţa unui consulat.

142. Reclamanţii afi rmă faptul că, la 12 martie 1992, Banca Centrală a Rusiei a deschis conturi pentru Banca transnistreană. Celelalte părţi nu au contestat veridi-citatea acestei informaţii.

143. Într-o rezoluţie nr. 1334 IGD din 17 noiembrie 1995, Duma de Stat a Fede-raţiei Ruse a declarat Transnistria “zonă de interes strategic special pentru Rusia”.

144. Personalităţi politice şi reprezentanţi ai Federaţiei Ruse au confi rmat, cu diverse ocazii, susţinerea acordată de către Federaţia Rusă Transnistriei. Reprezen-tanţi ai Dumei şi alte personalităţi ale Federaţiei Ruse au vizitat Transnistria şi au participat în cadrul manifestaţiilor ofi ciale.

La rândul lor, reprezentanţi ai regimului “RMT” au vizitat Moscova în cadrul unor vizite ofi ciale, în particular Duma rusă.

145. Reclamanţii subliniază de asemenea şi faptul că, pe parcursul mai mul-tor ani după confl ict, susţinerea acordată de către autorităţile ruse la crearea re-gimului transnistrean a fost confi rmată public în cadrul unei emisiuni televizate difuzate la o dată neprecizată pe canalul rus “TV CENTRE”, la care au participat dnii Voronin, Smirnov şi Hasbulatov. Pe parcursul emisiunii, dl Hasbulatov, fost Preşedinte al Parlamentului rus în perioada 1991 – 1993, a declarat faptul că, atunci când a devenit clar că Republica Moldova a ieşit din sfera de infl uenţă a Federaţiei Ruse, o “enclavă teritorială administrativă a fost creată acolo”. În cadrul aceleeaşi emisiuni, dl Voronin, Preşedinte al Republicii Moldova, a afi rmat că fostul Preşedinte rus, dl Elţin, l-a susţinut pe dl Smirnov pentru a-l folosi împotriva regi-mului democratic de la Chişinău.

Celelalte părţi nu au contestat aceste fapte.

146. La 19 mai 1994, general-locotenentul Iakovlev, fostul comandant al Arma-tei a 14-a şi fostul şef al departamentului de apărare şi securitate al „RMT”, a devenit cetăţean al Federaţiei Ruse.

147. În 1997, dlui Mărăcuţa, “preşedinte al sovietului suprem al RMT”, i-a fost acordată cetăţenia rusă.

2. După ratifi carea Convenţiei de către Federaţia Rusă

150


148. În 1999, dl Caraman, unul din conducătorii „RMT”, de asemenea, a do-bândit cetăţenia rusă.

149. Dlui Smirnov i-a fost acordată cetăţenia rusă, în 1997 potrivit spuselor guvernului rus, şi în 1999 potrivit spuselor reclamanţilor.

150. După cum rezultă din afi rmaţiile reclamanţilor, necontestate de către cele-lalte părţi, industria de producere a armamentului reprezintă unul din pilonii economiei transnistrene. Aceasta este direct susţinută de către întreprinderile ruse implicate în producerea armelor în Transnistria.

Conform studiului dlui Iurie Pântea (paragraful 118 de mai sus), începând din 1993, întreprinderile de producere a armamentului transnistrene s-au specializat în producerea armamentului de tehnologie înaltă, graţie fondurilor şi diferitelor comenzi parvenite de la întreprinderi ruse, dintre care grupul rus de producere şi vânzare a armelor „ROSVOORUJENIE”. Întreprinderile ruse furnizează întreprinderilor transnis-trene tehnologie şi echipament necesar pentru producerea armamentului modern, la fel ca şi materiale pentru destinaţie militară. Pe de altă parte, întreprinderile trans-nistrene produc, de asemenea, piese separate destinate producerii armelor ruse. De exemplu, întreprinderea Elektromaş primeşte din Federaţia Rusă piese separate pen-tru pistoalele cu amortizoare pe care ea le produce şi livrează piese separate pentru sistemele de armament variate care sunt asamblate în Federaţia Rusă.

151. Bazându-se pe studiul dlui Pântea, reclamanţii susţin că, sub pretextul re-tragerii, GOR furnizează întreprinderilor transnistrene piese şi utilaje de folosinţă mi-litară. Uzina metalurgică din Râbniţa, care produce mortiere de 82 de mm, ar fi primit în mod regulat camioane încărcate cu mortiere şi obuze de provenienţă din depozitul GOR din Kolbasna, sub pretextul distrugerii muniţiilor netransportabile.

152. Mai mult, există o interdependenţă între interesele transnistrene, econo-mice sau de altă natură şi GOR, datorită angajării masive de către GOR a locuitorilor Transnistriei.

Astfel, conform aceluiaşi studiu al dlui Iurie Pântea, mai mult de 70% din co-mandamentul unităţii militare al GOR-ului staţionat la Kolbasna (aici incluzându-se depozitul de muniţii) este constituit de locuitori din Râbniţa şi din Kolbasna, în timp ce 100% din personalul tehnic al depozitului de la Kolbasna (sefi de depozite, tehnicieni, mecanici) este constituit din locuitori ai regiunii.

În total, 50% din ofi ţerii GOR şi 80% din subofi ţeri sunt locuitori ai “RMT”.

Celelalte părţi nu au contestat aceste informaţii.

153. Există o cooperare juridică în domeniul transferului de deţinuţi între Fede-raţia Rusă şi Transnistria, fără participarea autorităţilor moldoveneşti. Drept urmare, în cadrul acestei cooperări, deţinuţii ruşi afl aţi în Transnistria au putut fi transferaţi într-o închisoare din Rusia (anexa, colonelul Golovaciov §136 şi dl Sereda §423).

154. După cum rezultă din afi rmaţiile reclamanţilor, susţinute şi de articolele din presă, au continuat să aibă loc vizite între ofi cialii din Federaţia Rusă şi cei din


151


Transnsitria. Numărul ziarului “Transnistria” din 16 februarie 1999 a descris vizita efectuată de către o delegaţie a “Sovietului suprem al RMT”, inclusiv a dlui Mara-cuţa, Caraman şi Antiufeev, la Duma Federaţiei Ruse. De exemplu, la 1 iunie 2001, o delegaţie a Dumei compusă din opt persoane a venit la Tiraspol, unde s-a afl at până la 4 iunie 2001.

Printre altele, la 28 august şi 2 septembrie 2001, membrii Dumei de Stat au participat la festivităţile organizate cu ocazia celei de a 10-a aniversări a declaraţiei de independenţă a “RMT”.

155. Conducătorii “RMT” au primit distincţii ofi ciale din partea diferitor in-stituţii ale Federaţiei Ruse şi au fost întâmpinaţi de către autorităţile de Stat ale Federaţiei Ruse cu toate onorurile. După cum rezultă din documentele prezentate de către reclamanţi, dl Smirnov a fost invitat la Moscova de către Universitatea de Stat din Moscova.

156. Federaţia Rusă are relaţii directe cu “RMT” în ceea ce priveşte exportul de gaze.

După cum rezultă dintr-o telegramă adresată la 17 februarie 2000 de către Preşedintele grupului Gazprom vice-prim ministrului moldovean, contractele de livra-re a gazului către Republica Moldova nu se referă şi la Transnistria, căreia gazul îi este livrat separat în condiţii fi nanciare mai avantajoase decât cele acordate restului Republicii Moldova (anexa, Y §261 şi dl Sangheli, §268).

157. Transnistria primeşte electricitate direct de la Federaţia Rusă.

158. Mărfurile produse în Transnistria sunt exportate pe piaţa rusească, dintre care anumite mărfuri sunt prezentate ca fi ind produse originare din Federaţia Rusă (anexa, dl Stratan §333).

159. GOR cumpără anumite produse necesare pentru aprovizionarea trupelor direct de pe piaţa transnistreană (anexa, general Sergheiev §347).

160. Întreprinderile ruse au participat la privatizări în Transnistria. Aşa cum re-zultă din documentele prezentate de către reclamanţi, întreprinderea rusă „ITERRA” a cumpărat cea mai mare întreprindere din Transnistria, uzina metalurgică din Râbniţa, în pofi da opoziţiei exprimate de către autorităţile moldoveneşti.

161. De altfel, în ianuarie 2002, guvernul moldovean a prezentat Curţii o casetă video conţinând înregistrarea unei emisiuni televizate ruse care se referea la relaţiile ruso-moldoveneşti şi la regimul transnistrean. Comentatorul rus a menţionat în primul rând tratatul de prietenie încheiat între Federaţia Rusă şi Republica Moldova, în care Moscova şi Chişinăul condamnau “separatismul sub toate formele sale” şi s-au anga-jat “să nu acorde susţinere mişcărilor separatiste”. Conform jurnalistului, acest tratat confi rma fără ambiguitate susţinerea acordată de către Federaţia Rusă a Republicii Moldova în confl ictul transnistrean. Restul reportajului a fost consacrat diferitor as-pecte ale economiei transnistrene, prezentate ca fi ind în întregime controlată de către familia Smirnov şi a cărei principală resursă ar fi producerea şi exportul armelor spre

152


destinaţii cum ar fi Afganistan, Pakistan, Irak sau Cecenia. Emisiunea s-a bazat pe informaţii conform cărora autorităţile transnistrene au întrerupt difuzarea programei pe teritoriul “RMT”, sub pretextul condiţiilor meteorologice rele.

D. Relaţiile moldo-transnistrene

1. Înaintea ratifi cării Convenţiei de către Moldova la 12 septembrie 1997

162. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată ofi cial autorităţile „RMT” în calitate de entitate statală.

163. Ca urmare a acordului din 21 iulie 1992, cele două părţi au stabilit relaţii cu scopul de a pune capăt confl ictului.

Stabilite şi menţinute în mod principal prin intermediul comisiilor de negocieri, relaţiile se refereau, pe de o parte, la chestiunea politică a statutului Transnistriei, şi, pe de altă parte, la reglementarea diferitelor aspecte ale vieţii curente (economice, sociale etc.).

164. După cum rezultă din depoziţiile concordante ale mai multor martori (ane-xa, dnii Urâtu §66, Postovan §182, Z §272, Plugaru §286 şi Obroc §430), primele relaţii stabilite între Republica Moldova şi Transnistria s-au referit la schimburile de prizonieri capturaţi de o parte şi de alta în timpul confl ictului din 1992. În general, aceste schimburi se refereau la grupe de prizonieri.

165. Conform depoziţiilor concordante ale mai multor martori (anexa, dnii Urâtu §67, Snegur §239, şi Sturza §311), din momentul încetării focului la 21 iulie 1992, persoanele fi zice şi delegaţiile ofi ciale implicate în negocieri s-au putut deplasa în Transnistria. Au avut loc şi incidente ca urmare a faptului că gărzile transnistrene nu au permis accesul în Transnistria.

166. În calitate de particulari, medicii pot circula destul de liber spre Trans-nistria, fi e pentru a acorda consulaţii fi e pentru a participa la congrese profesionale (anexa, dnii. Ţîbîrna para. 84 şi Lesanu para. 85).

167. Începând cu anul 1993, autorităţile moldoveneşti au început să intente-ze proceduri penale contra anumitor responsabili transnistreni acuzaţi de uzurparea funcţiilor ofi ciale de stat (paragrafele 221 şi 230 de mai jos).

168. Cu toate acestea, persoane acţionând în calitate de demnitari ai “RMT” au putut reveni în Moldova şi ocupa în continuare funcţii înalte de răspundere. De exemplu, dl Sidorov, fost “ministru al Justiţiei al RMT” în 1991, a ocupat mai multe funcţii înalte de stat după reîntoarcerea dumnealui din Transnistria: membru al Par-lamentului moldovean în perioada 1994–1998, de Avocat parlamentar al Moldovei 1998–2001 şi membru al Parlamentului moldovean şi preşedinte al Comisiei par-lamentare pentru drepturile omului şi minorităţile naţionale începând cu anul 2001 (anexa, dl Sidorov §§437-438).

169. La 7 februarie 1996, în prezenţa mediatorilor OSCE, ai Federaţiei Ruse şi ai Ucrainei, autorităţile moldoveneşti au adoptat un protocol cu privire la anularea posturilor vamale aparţinând Transnistriei.


153


2. După ratifi carea Convenţiei de către Republica Moldova

170. Circulaţia persoanelor între Transnistria şi restul Moldovei după 1997 s-a derulat în aceleaşi condiţii ca şi până atunci, autorităţile transnistrene decizând trece-rea persoanelor într-un mod absolut discreţionar. Fie că era vorba de delegaţii ofi ciale sau de personalităţi moldoveneşti care doreau să se deplaseze în Transnistria, era necesar o înştiinţare prealabilă în vederea obţinerii autorizaţiei, în plus o asemenea autorizaţie putea fi în orice moment revocată (anexa, dl Sereda §418). De exemplu, guvernul Republicii Moldova a afi rmat faptul că în anul 2003, pentru a protesta contra unei decizii adoptate în februarie 2003 de către Consiliul Uniunii Europene care a interzis pe parcursul unui an deplasarea în Uniunea Europeană a domnului Igor Smir-nov şi altor şaisprezece conducători transnistreni, autorităţile transnistrene au decla-rat persona non grata anumite persoane cu funcţii înalte de răspundere din Republica Moldova, dintre care Preşedintele Republicii Moldova, Preşedintele parlamentului, Primul ministru, Ministrul Justiţiei şi Ministrul Afacerilor Externe.

171. Reclamanţii invocă faptul că liderii transnistreni, printre care domnii Smir-nov, Maracuţa şi Caraman, ar fi avut, de asemenea, şi cetăţenie moldovenească şi că ar fi fost în posesia paşapoartelor diplomatice moldoveneşti. Printre altele, guvernul moldovean le-ar fi acordat distincţii ofi ciale.

Guvernul Republicii Moldova a afi rmat că liderii transnistreni nu posedă cetă-ţenia Republicii Moldova, deoarece niciodată nu au solicitat documente de identitate moldoveneşti.

Curtea relevă faptul că, martorul interogat de către delegaţi la acest subiect a negat eliberarea oricărui document de identitate moldovenesc domnilor Smirnov, Maracuţa şi Caraman (anexa, dl Molojen §396).

În lipsa oricărei alte probe care să confi rme alegaţiile reclamanţilor, Curtea con-sideră că nu a fost stabilit ca fi ind cert faptul că autorităţile moldoveneşti au eliberat paşapoarte liderilor transnistreni.

172. Mai mulţi demnitari moldoveni, dintre dl Sturza, Ministru al Justiţiei al Republicii Moldova, Procuror-general adjunct şi, după anul 2000, şef al Comisiei pentru negocierile cu Transnistria, au continuat să se deplaseze la Tiraspol pentru a se întâlni cu responsabilii transnistreni, dintre care domnii Smirnov, Maracuţa, şi “procurorul general al RMT”, şi “Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie a RMT”. Printre subiectele abordate cu ocazia respectivelor întruniri a fi gurat în special si-tuaţia reclamanţilor, eliberarea lor şi negocierile cu privire la viitorul statut al Trans-nistriei, inclusiv a actelor adoptate de către autorităţile locale transnistrene (anexa, dl Sturza §312).

173. Preşedintele Parlamentului moldovean, dl Diacov, la 16 mai 2000 l-a vi-zitata pe dl Ilaşcu în celula sa de la Tiraspol. În aceeaşi zi, Preşedintele Republici Moldova, dl Lucinschi, a efectuat o vizită la Tiraspol.

174. La 16 mai 2001, Preşedintele Moldovei, dl Voronin, şi liderul transnistrean, dl Smirnov, au semnat două acorduri, unul cu privire la recunoaşterea reciprocă a do-

154


cumentelor eliberate de către autorităţile molodoveneşti şi cele transnistrene şi altul cu privire la măsurile menite să atragă şi să protejeze investiţiile străine.

175. Referitor la cooperarea economică, reclamanţii pretind că autorităţile moldoveneşti au eliberat certifi cate de origine pentru produsele de provenienţă din Transnistria.

Guvernul moldovean nu a făcut nici un comentariu ca răspuns la alegaţiile re-spective.

176. În ceea ce priveşte, pretinsa eliberare de către autorităţile moldoveneşti a certifi catelor de origine pentru bunurile exportate din Transnistria, invocată de către reclamanţi la fel ca şi, de către guvernul rus, Curtea declară că această alegaţie nu a fost confi rmată de către vreun martor. Dimpotrivă, dl Stratan, Directorul Departamen-tului Vamal, a negat existenţa unei astfel de practici (anexa, §327).

În aceste circumstanţe, în lipsa altor mijloace de probă care să susţină alegaţii-le reclamanţilor, Curtea nu consideră ca fi ind stabilit faptul că autorităţile moldoveneşti au dus o politică de susţinere a economiei transnistrene prin intermediul unor astfel de certifi cate de export.

177. Pe lângă colaborarea instituită în virtutea acordului încheiat de către Pre-şedintele Republicii Moldova şi „preşedintele RMT”, astfel după cum rezultă din de-poziţiile obţinute de către delegaţii Curţii, există relaţii mai mult sau mai puţin de facto între autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene în alte domenii. La fel, există relaţii între Ministerul Justiţiei transnistrean, în particular departamentul instituţiilor peniten-ciare, şi Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova (anexa, locotenentul-colonel Sam-sonov §172). Relaţii neformale există, de asemenea, între autorităţile moldoveneşti şi transnistrene în materie juridică şi de securitate, în vederea prevenirii infracţionalităţii. Cu toate că nu există nici un acord de cooperare, sunt cazuri în care procurorii sau ofi ţerii moldoveni responsabili de înfăptuirea anchetei în cazuri penale telefonează colegii lor din Transnistria, în special, pentru a obţine informaţii şi de a invita martori în proces (anexa, dnii Postovan §190, şi Catană §206).

178. Sistemul de telefonie este unic pentru întreg teritoriul Republicii Moldova, inclusiv în Transnistria. O convorbire telefonică între Chişinău şi Tiraspol este consi-derată convorbire naţională (anexa, dnii Molojen §398, şi Sidorov §454).

179. Departamentul Tehnologii Informaţionale de pe lângă Guvernul Republici Moldova eliberează documente de identitate (buletine de identitate) oricărei persoane care locuieşte pe teritoriul Republici Moldova, inclusiv în Transnistria (anexa, dl Molo-jen §339).

180. În anul 2001, în cadrul acordurilor încheiate cu Organizaţia Mondială a Comerţului, autorităţile moldoveneşti au instalat de-a lungul frontierei cu Ucraina pos-turi vamale mixte moldo-ucrainene introducând astfel noi bariere vamale inaccesibile autorităţilor transnistrene. Nu a fost precizat faptul dacă posturile vamale moldo-ucrai-nene funcţionează permanent.

181. Ca răspuns la măsurile menţionate în paragraful precedent, autorităţile transnistrene au informat autorităţile moldoveneşti, printr-o scrisoare din 18 septem-


155


brie 2001, despre suspendarea unilaterală a negocierilor cu privire la statutul Trans-nistriei şi au ameninţat că vor întrerupe livrarea de gaz şi electricitate către Republica Moldova care tranzitează Transnistria.

182. Guvernul moldovean afi rmă că, drept urmare a unui incident care s-a pe-trecut în 2001, autorităţile transnistrene au imobilizat pe calea ferată din Tighina/Ben-der 500 de vagoane conţinând donaţii umanitare pentru copii şi persoane în vârstă din Republica Moldova, la fel ca şi livrări de petrol şi alte mărfuri de provenienţă din Uniunea Europeană destinate întreprinderilor moldoveneşti.

183. Într-o declaraţie făcută publică la 6 februarie 2002, misiunea OSCE în Moldova a denunţat acţiunile autorităţilor transnistrene care începând cu 16 ianuarie 2002, au interzis reprezentanţilor OSCE intrarea pe teritoriul controlat de către “RMT”, încălcând astfel acordul încheiat la 26 august 1993 între OSCE şi dl Smirnov.

184. După cum rezultă dintr-un document prezentat Curţii de către guvernul moldovean la 15 martie 2002, prin ordonanţa nr. 40 din 7 martie 2002, “ministrul se-curităţii al RMT” a refuzat intrarea pe teritoriul “RMT” a reprezentanţilor Ministerelor Apărării, Afacerilor Interne şi ai Serviciului de Informaţii şi Securitate, precum şi, a altor structuri militare moldoveneşti.

185. În fi ne, campionatul naţional de fotbal include şi echipe din Transnistria şi meciurile echipei naţionale de fotbal a Moldovei, inclusiv cele internaţionale, se des-făşoară uneori la Tiraspol, aşa cum a fost cazul meciului disputat cu echipa naţională a Olandei, în aprilie 2003 (anexa, dl Sidorov §454).

IV. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE ALE CAUZEI

186. Curtea a rezumat mai sus faptele referitoare la arestarea, detenţia provizorie, condamnarea şi la condiţiile de detenţie ale reclamanţilor, astfel cum au fost prezentate de către reclamanţi şi confi rmate prin probe documentare şi depoziţii ale martorilor.

Curtea notează faptul că, în observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000, guvernul moldovean a exprimat acordul său cu versiunea prezentată de către recla-manţi cu privire la circumstanţele în care ei au fost arestaţi, condamnaţi şi deţinuţi. În aceleaşi observaţii, el a indicat că reclamanţii au fost cu certitudine arestaţi fără mandat, că ei s-au afl at două luni în încăperile fostei Armate a 14-a şi că perchiziţiile şi sechestrările au fost efectuate, de asemenea, fără mandat.

Guvernul moldovean a estimat că alegaţiile reclamanţilor cu privire la condiţiile de detenţie au fost foarte asemănătoare cu adevărul.

187. Din partea sa, guvernul rus a declarat că nu a avut cunoştinţă de circum-stanţele arestării şi condamnării şi de condiţiile de detenţie ale reclamanţilor.

A. Arestarea, detenţia provizorie şi condamnarea reclamanţilor

1. Arestarea reclamanţilor

188. După cum rezultă din mărturiile reclamanţilor, ale soţiilor lor şi ale dlui Urâtu, confi rmate într-un mod general prin depoziţia dlui Timoşenko, reclamanţii au

156


fost arestaţi la domiciliul lor, în Tiraspol, între 2 iunie şi 4 iunie 1992, în primele ore ale dimineţii. Ei au fost arestaţi de mai multe persoane, dintre care câteva erau îmbrăcate în uniforme purtând insigna Armatei a 14-a a fostei URSS, în timp ce altele purtau uniforme de camufl aj fără semne distinctive.

Mai jos sunt expuse detaliile arestării lor.

189. Al doilea reclamant, Alexandru Leşco, a fost arestat la 2 iunie 1992, la ora 2 şi 45 min dimineaţa. A doua zi, la domiciliul său a fost efectuată o percheziţie în prezenţa vecinilor săi.

190. Primul reclamant, Ilie Ilaşcu, care era la acea dată liderul local al Frontului Popular (partid reprezentat în Parlamentul moldovean) şi milita pentru unirea Moldo-vei cu România, a fost arestat la 2 iunie 1992, în jurul orelor 4 şi 30 min, când zece sau doisprezece indivizi înarmaţi cu pistoale automate au pătruns cu forţa la domiciliul său din Tiraspol. Acolo ei au efectuat o percheziţie sechestrând mai multe obiecte. Printre acestea fi gura un pistol, care, potrivit reclamantului, a fost plasat în casa sa de către persoanele care au efectuat percheziţia. Reclamantul pretinde că arestarea şi percheziţia au fost efectuate fără mandat. El a fost informat că a fost arestat deoarece în calitatea sa de membru al Frontului Popular, el prezenta pericol pentru stabilitatea “RMT”, care era în stare de război cu Moldova.

191. Al treilea reclamant, Andrei Ivanţoc, a fost arestat la domiciliul său la 2 iunie 1992, la ora 8, de către mai multe persoane înarmate, care l-au lovit cu pumnii şi picioarele. Potrivit reclamantului, ca urmare a percheziţiei efectuate, mai multe co-voare, 50 000 ruble şi un ceas “frumos” au fost confi scate.

192. Cel de-al patrulea reclamant, Tudor Petrov-Popa, a fost arestat la 4 iunie 1992 la ora 6 şi 45 min de către două persoane printre care un agent de poliţie, Victor Guşan. În jurul orei 11, doi procurori, dnii Starojuk şi Glazirin, au efectuat o percheziţie la domiciliul său în lipsa sa.

193. Într-un rechizitoriu de 140 de pagini întocmit, printre altele, de către procu-rorul Starojuk, reclamanţii au fost acuzaţi de activităţi anti sovietice şi de faptul că au combătut prin mijloace ilegale, statul legitim al Transnistriei, sub îndrumarea Frontului Popular din Moldova şi România. Ei au fost acuzaţi că ar fi comis un anumit număr de infracţiuni pedepsite, conform rechizitoriului, atât de Codul Penal al Republicii Moldo-va, cât şi de cel al Republicii Sovietice Socialiste Moldova. Printre faptele de care au fost acuzaţi reclamanţii fi gura omorul a doi transnistreni, dnii Gusar şi Ostapenko (a se vedea de asemenea paragrafele 225 de mai jos).

194. După cum rezultă din depoziţiile concordante ale reclamanţilor şi ale altor martori (anexa, dl Urâtu §§55 – 56 şi 60-61, dnele Leşco §§30-31 şi Ivanţoc §§38 şi 41), reclamanţii au fost mai întâi conduşi la sediul poliţiei din Tiraspol, care era probabil şi sediul “ministerului securităţii al RMT”, unde au fost interogaţi şi su-puşi tratamentelor rele pe parcursul mai multor zile. Printre cei care i-au interogat a fost şi Vladimir Gorbov, “vice-ministru” al aşa-numitului minister, Vladimir Antiufeev (sau Şevţov), “ministru”, şi o persoană numită Guşan. Anumite gărzi şi anchetatori purtau uniforme similare, dacă nu chiar identice cu cele folosite de militarii sovietici


157


ai Armatei a 14-a. Pe parcursul primelor zile de detenţie în încăperile poliţiei, recla-manţii au fost bătuţi cu regularitate şi cu severitate şi nu li s-a dat aproape nimic să mănânce sau să bea. Interogatoriile aveau loc deseori, noaptea, iar ziua nu li se permitea să se odihnească.

195. Potrivit primului reclamant, el a fost condus după arestarea sa, în biroul ministrului securităţii al “RMT”, unde se mai afl au cinci persoane, care i-au fost pre-zentate ca fi ind colonei ai serviciului de contraspionaj rus. Aceştia i-au cerut în schim-bul eliberării sale, de a folosi în favoarea Transnistriei aptitudinile pe care le-a obţinut pe parcursul serviciului său militar în cadrul trupelor speciale ale URSS, şi de a se numi drept un agent de lucru pentru serviciile secrete române. Reclamantul pretinde că, dacă el refuza această propunere, el a fost ameninţat că nu avea altă alegere decât cimitirul.

2. Detenţia primilor trei reclamanţi în încăperile fostei Armate a 14-a

196. După câteva zile după arestare, primii trei reclamanţi au fost conduşi se-parat la garnizoana (komendatura) Armatei a 14-a din Tiraspol, strada Suvorov, în vehicule care purtau insigne ruseşti.

Reclamanţii susţin că, pe parcursul detenţiei lor pe teritoriul Armatei a 14-a, ei au fost păziţi de către soldaţii acestei armate şi că, pe parcursul acestei perioade, au venit în celule să-i viziteze poliţişti transnistreni. Reclamanţi mai pretind că, pe parcur-sul acestei perioade, ei au fost torturaţi de către militarii Armatei a 14-a.

Din partea sa, Guvernul Republicii Moldova a subliniat că în lumina depoziţiilor date de martorii moldoveni şi de către dl Timoşenko în faţa delegaţilor Curţii, rezultă clar că militari ai Armatei a 14-a au participat la arestarea şi interogarea reclamanţilor.

În observaţiile sale din 1 septembrie 2003, guvernul rus reiterează poziţia sa iniţială, conform căreia Curtea nu are competenţă ratione temporis să examineze evenimentele care au avut loc în 1992.

Cu privire la fondul cauzei, el admite totuşi că reclamanţii au fost deţinuţi în încăperile Armatei a14-a, dar afi rmă că această detenţie a fost de foarte scurtă durată şi, în orice caz, ea a fost ilegală. Guvernul a declarat că procurorul militar Timoşenko a pus capăt ilegalităţii din momentul în care a fost informat despre această detenţie. Guvernul rus nu s-a pronunţat asupra chestiunii de a şti dacă militari ruşi au participat la arestarea iniţială a reclamanţilor.

El susţine că în afara faptului că au oferit celule pentru detenţia reclamanţilor, militarii Armatei a14-a nu au comis nici o ilegalitate. În mod special, ei nu au păzit celulele unde erau deţinuţi reclamanţii. În această privinţă, guvernul a subliniat faptul că reclamanţii nu ar fi putut vedea insigne „Rusia” pe uniformele gardienilor, deoarece noua insignă a Rusiei care a înlocuit-o pe cea a URSS nu a fost introdusă decât prin ordinul nr. 2555, emis la 28 iulie 1994 de către Ministrul Apărării al Federaţiei Ruse.

Guvernul rus a susţinut printre altele că colonelul Gusarov (paragraful 270 de mai jos) nu şi-a desfăşurat activitatea în cadrul formaţiunilor militare ruse staţionate pe teritoriul Transnistriei, dar în cadrul “ministerului afacerilor interne al RMT”.

158


197. Curtea notează că primii trei reclamanţi pretind că ar fi fost deţinuţi timp de două luni în garnizoana Armatei a 14-a (anexa, dnii Ilaşcu § 2, 4 şi 11 şi Urâtu § 55 – 56, Ivanţoc §§ 94-95, Leşco §§ 114 şi 117 şi Petrov-Popa § 124, şi dnele Leşco §§ 33-34, Ivanţoc § 39, Petrov-Popa § 48).

La acest subiect, Curtea noteză că dl Timoşenko a afi rmat în depoziţia sa (ane-xa, §381) că reclamanţii ar fi rămas în încăperile Armatei a 14-a o perioadă de timp foarte scurtă, fără a fi în stare să precizeze durata.

Fără a pune la îndoială într-un mod general depoziţia dlui Timoşenko, pe care ea o consideră ca fi ind credibilă, Curtea estimează că aceasta conţine un anumit număr de detalii, printre care cele cu privire la durata afl ării reclamanţilor în încăperile Armatei a 14-a, sunt confuze şi, mai mult, infi rmate de alte depoziţii.

198. Garnizoana din Tiraspol era condusă de Mihail Bergman. Reclamanţii au fost deţinuţi acolo fi ecare în câte o celulă. Un anume dn Godiac, arestat în acelaşi timp ca şi reclamanţii, era de asemenea deţinut în clădirea respectivă. Reclamanţii i-au observat, în timpul interogatoriilor lor sau cu ocazia vizitelor în celule, pe dl Gor-bov şi pe ofi ţerii, dintre care unii purtau uniforma Armatei a 14-a. Ei erau interogaţi mai ales noaptea, interogatoriile fi ind însoţite de tratamente rele. Ei de asemenea au fost bătuţi în afara interogatorilor. Reclamanţii erau loviţi cu regularitate şi cu severitate de către soldaţi în uniforma Armatei a 14-a. Poliţiştii transnistreni au participat adeseori la tratamentele rele aplicate reclamanţilor.

Ilie Ilaşcu a fost supus de patru ori la simulări de execuţie: prima dată, lui i s-a citit condamnarea la pedeapsa capitală, în timp ce în celelalte cazuri el a fost condus cu ochii legaţi pe un câmp unde gardienii au tras în sus până când el îşi pierdea cunoştinţa.

Al doilea reclamant a fost ameninţat cu violul. La sfârşitul unei luni, ca urmare a loviturilor primite, cel de-al treilea reclamant a fost internat într-un spital psihiatric, unde el s-a afl at timp de o lună (anexa, Ivanţoc §97).

199. Celulele nu dispuneau de veceuri, de apă sau lumină naturală. O lampă ardea în permanenţă în celulă. Patul, fi xat la perete şi pliant, era coborât la miezul nopţii şi ridicat la ora cinci dimineaţă.

Reclamanţii nu dispuneau decât de 15 minute zilnic pentru plimbare, care avea loc într-un spaţiu închis. Pe parcursul detenţiei lor în garnizoana Armatei a 14-a, ei nu au putut nici să se spele nici să-şi schimbe hainele.

Veceurile se afl au pe coridor şi deţinuţii erau conduşi acolo o singură dată pe zi de către gardieni însoţiţi de un câine-lup german. Ei erau obligaţi să-şi satisfacă ne-cesităţile biologice timp de 45 de secunde, în caz contrar câinele era lăsat să-i atace. Deoarece ei nu erau conduşi la veceu decât o singură dată pe zi în condiţiile descrise mai sus, reclamanţii trebuiau să-şi satisfacă necesităţile biologice în celulă (anexa, dnii Ivanţoc §95, Leşco §115, dna Leşco §33, şi Ivanţoc §40).

Ei au fost izolaţi de lumea din afară. Familiile lor nu puteau lua legătura cu ei, nici trimite colete. Ei nu puteau trimite sau primi corespondenţă, la fel, ei nu au avut acces la un avocat.


159


200. La 23 august 1992, când generalul Lebed a devenit comandantul Armatei a 14-a, persoanele deţinute în garnizoana din Tiraspol a acestei armate, inclusiv cei trei reclamanţi, au fost transferaţi în încăperile poliţiei din Tiraspol. Transferul a fost efectuat de militarii Armatei a 14-a, în vehiculele sale (anexa, dnii Ilaşcu §11, Urâtu §55 şi dna Ivanţoc §39).

3. Detenţia în centrul de detenţie provizoriu al poliţiei din Tiraspol şi transferul în închisoare în timpul procesului

201. Circumstanţele detenţiei reclamanţilor, aşa cum rezultă din declaraţiile scrise sau depoziţiile lor, la fel ca şi din depoziţiile altor martori care au confi rmat in-formaţiile prezentate de ei (anexa, dl Urâtu §§56 şi 60-61, dnele Ivanţoc §41, şi Leşco §§30-31), se rezumă după cum urmează.

202. Primul reclamant s-a afl at într-o celulă situată în sediul poliţiei din Tiraspol timp de aproape şase luni, până în aprilie 1993, când a început procesul său.

203. Al doilea reclamant a fost transferat din garnizoana Armatei a 14-a în în-căperile poliţiei din Tiraspol, unde s-a afl at până în luna aprilie 1993, data începutului procesului său.

204. Al treilea reclamant s-a afl at o lună în garnizoana Armatei a 14-a. Ulterior, el a fost internat într-un spital psihiatric, unde s-a afl at aproape o lună. La întoarcerea sa din spital, el a fost condus din nou în garnizoana Armatei a 14-a şi imediat deţinut în încăperile poliţiei din Tiraspol, unde s-a afl at până la sfârşitul lunii aprilie 1993.

205. Cel de al patrulea reclamant a fost deţinut până la începutul procesului în încăperile poliţiei din Tiraspol.

206. În centrul de detenţie provizorie în încăperile poliţiei din Tiraspol, intero-gatoriile aveau loc noaptea. Reclamanţii aici erau bătuţi cu regularitate, mai ales pe parcursul lunii care a urmat întoarcerii lor din garnizoana Armatei a 14-a.

207. Celulele erau lipsite de iluminare naturală. Pe parcursul primelor săptă-mâni, ei nu au putut primi vizite din partea familiilor sau a avocaţilor lor. Ulterior, ei au putut primi vizite doar din partea persoanelor apropiate, într-un mod discreţionar, şi colete din partea familiilor lor într-un mod neregulat. Deseori ei nu au putut profi ta de mâncarea trimisă de către familiile lor, deoarece ea se deteriora în cursul controlului efectuat din motive de securitate. Reclamanţii nu au putut primi, nici să expedieze corespondenţă şi nu au putut comunica cu avocaţii lor.

208. Pe parcursul acestei perioade, reclamanţii nu au putut fi consultaţi de către un medic decât foarte rar şi, datorită faptului că erau supuşi la tratamente rele, vizita medicului avea loc după aceste acţiuni.

Dlui Alexandru Ivanţoc i-au fost administrate produse halucinogene care i-au provocat migrene cronice. Pe parcursul acestei perioade, el nu a fost tratat de durerile de cap şi soţia sa nu a avut permisiunea de a-i trimite medicamente.

209. Ilie Ilascu şi-a putut vedea avocatul pentru prima dată în septembrie 1992 după multe luni după arestarea sa.

160


210. La o dată neprecizată, reclamanţii au fost transferaţi în închisoarea din Tiraspol cu ocazia procesului. Pe parcursul detenţiei lor provizorii, ei au fost supuşi diverselor tratamente inumane şi degradante, au fost bătuţi cu barbaritate, câinii-lupi germani au fost lăsaţi să-i atace, ei au fost izolaţi şi li s-au comunicat date false cu privire la situaţia politică şi asupra stării de sănătate a familiilor lor, fi indu-le promisă eliberarea cu condiţia semnării mărturiilor.

211. Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa au fost supuşi tratamentelor cu sub-stanţe psihotrope în urma căruia dl Ivanţoc a suferit tulburări psihice.

4. Procesul şi condamnarea reclamanţilor

212. Reclamanţii au fost aduşi în faţa „Tribunalului suprem al Republicii moldo-veneşti transnistrene”, care îşi avea sediul în sala de festivităţi a întreprinderii de stat Kirov şi în sala dedicată evenimentelor culturale din Tiraspol. Pe parcursul dezbate-rilor judecătoreşti, care au început la 21 aprilie 1993 şi au luat sfârşit la 9 decembrie 1993, au fost autorizaţi să intre în sală doar cetăţeni moldoveni care dispuneau de viza de reşedinţă în Transnistria. Poliţiştii şi militarii înarmaţi erau prezenţi în sală şi pe scena unde se afl au judecătorii. Reclamanţii au asistat la procesul lor, închişi în cuşti metalice. Martorii audiaţi au putut asista liber la proces, fără a fi obligaţi să părăsească sala în timpul audierii depoziţiilor altor martori. În numeroase ocazii pe parcursul dezbaterilor, reclamanţii nu au putut discuta cu avocaţii lor decât în prezenţa poliţiştilor înarmaţi. Audierile au avut loc într-o atmosferă apăsătoare, publicul arbo-rând pancarte ostile acuzaţilor. Aşa cum arată o fotografi e prezentată grefei de către reclamanţi, făcută în sala de audieri şi care a apărut într-un ziar moldovenesc, una din pancarte conţinea lozinca “Teroriştii trebuie să răspundă!” (“Teroristov – k otvetu!”).

213. Reclamanţii au fost judecaţi de către un colegiu compus din trei judecă-tori şi anume, dna Ivanova, fostă judecătoare la Curtea Supremă a Moldovei, care a prezidat şedinţele de judecată, şi dl Meazin, în vârstă de 28 de ani la data procesului, care a lucrat timp de un an la Procuratura Generală din Moldova, înainte de numirea sa la „Tribunalul suprem al RMT” şi, dl Zenin.

214. După cum rezultă din textul hotărârii, comandantul Mihail Bergman, ofi ţer al GOR, a fost audiat în calitate de martor în faţa tribunalului respectiv. El a declarat că reclamanţii nu au fost maltrataţi de către subordonaţii săi în timpul detenţiei lor în încăperile Armatei a 14-a şi că ei nu au înaintat plângeri.

215. Tribunalul a pronunţat hotărârea sa la 9 decembrie 1993.

216. El a recunoscut primul reclamant ca fi ind vinovat de mai multe infracţiuni prevăzute de Codul Penal al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, printre care in-stigarea la crime împotriva securităţii statului (articolul 67), organizarea activităţilor în scopul comiterii infracţiunilor deosebit de grave contra statului (articolul 69), omorul unui reprezentant al statului în scopul de propagare a teroarei (articolul 63), omor cu premeditare (articolul 88), însuşirea ilegală a mijloacelor de transport (articolul 182), distrugerea intenţionată a bunurilor altor persoane (articolul 127) şi folosirea ilegală sau fără autorizare a muniţiilor sau materiilor explozibile (articolul 227). Tribunalul l-a condamnat la pedeapsa capitală cu confi scarea bunurilor sale.


161


217. Instanţa de judecată a recunoscut al doilea reclamant ca fi ind vinovat de omorul unui reprezentant al statului în scopul propagării teroarei (articolul 63), de dis-trugerea intenţionată a bunurilor altor persoane (articolul 127) şi folosirea fără autori-zaţie a muniţiilor sau materiilor explozibile (articolul 227 §2). Instanţa l-a condamnat la 12 ani de privaţiune de libertate, pedeapsă care urma să fi e ispăşită într-un lagăr de muncă cu regim sever, cu confi scarea bunurilor sale.

218. Al treilea reclamant a fost recunoscut vinovat de omorul unui reprezen-tant al statului cu scopul propagării teroarei (articolul 63), de folosirea neautorizată şi furtul muniţiilor sau materialelor explozibile (articolele 227 şi 227-1 §2), de însu-şirea ilegală a mijloacelor de transport cu tracţiune animală (articolul 182 §3), de distrugerea intenţionată a bunurilor altor persoane (articolul 127) şi de aplicarea leziunilor corporale (articolul 96 §2). El a fost condamnat la 15 ani de privaţiune de libertate, pedeapsă care urma să fi e ispăşită într-un lagăr de muncă cu regim sever, şi confi scarea bunurilor sale.

219. Al patrulea reclamant a fost recunoscut vinovat de omorul unui reprezen-tant al statului în scopul propagării teroarei (articolul 63), de aplicarea leziunilor corpo-rale (articolul 96 §2), de folosirea neautorizată a mijloacelor de transport cu tracţiune animală (articolul 182 §3), de distrugerea intenţionată a bunurilor altor persoane (arti-colul 127), şi de utilizarea neautorizată şi furtul muniţiilor sau materialelor explozibile (articolele 227 şi 227–1 §2). El a fost condamnat la 15 ani de privaţiune de libertate cu confi scarea bunurilor sale.

B. Evenimentele ulterioare condamnării reclamanţilor; eliberarea dlui Ilaşcu

220. La 9 decembrie 1993, Preşedintele Republicii Moldova a decretat con-damnarea reclamanţilor ca fi ind ilegală, din motivul că a fost pronunţată de către o instanţă de judecată anticonstituţională.

221. La 28 decembrie 1993, Procurorul General adjunct al Moldovei a ordonat deschiderea unei anchete penale împotriva judecătorilor, procurorilor şi altor persoane implicate în urmărirea şi condamnarea reclamanţilor în Transnistria, acuzaţi în virtutea articolelor 190 şi 192 din Codul Penal al Republicii Moldova, de arestare ilegală.

222. La 3 februarie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a examinat din ofi ciu hotărârea din 9 decembrie 1993 a „Tribunalului suprem al RMT”, casând-o din motivul că instanţa care a pronunţat-o era anticonstituţională, şi a or-donat retrimiterea dosarului Procurorului General al Republicii Moldova în virtutea articolului 93 al Codului de Procedură Penală. După cum rezultă din depoziţii, din in-formaţiile prezentate de către guvernul moldovean şi martorii audiaţi de către Curte la Chişinău în martie 2003, ordonanţei din 3 februarie 1994 nu i s-a mai dat curs (anexa, dnii Postovan §184 şi Rusu §302).

223. Printre altele, Curtea Supremă a Republicii Moldova a revocat mandatul de detenţie provizorie a reclamanţilor, ordonând eliberarea lor şi au cerut Procurorului General al Republicii Moldova să examineze oportunitatea de atragere la răspundere penală a judecătorilor aşa-zisului tribunal suprem din Transnistria pentru pronunţarea

162


intenţionată a unei decizii ilegale, infracţiune pedepsită de articolele 190 – 192 ale Codului Penal.

224. Autorităţile RMT nu au dat curs hotărârii din 3 februarie 1994.

225. Autorităţile moldoveneşti au iniţiat în aprilie şi respectiv în mai 1992 o anchetă cu privire la moartea dlor Gusar şi Ostapenko, procuratura a suspendat-o la 6 iunie 1994, în virtutea articolului 172 §3 al Codului de Procedură Penală al Repu-blicii Moldova, în lipsa oricărei cooperări din partea autorităţilor judiciare şi ale poliţiei din Transnistria. Această anchetă a fost redeschisă la 9 septembrie 2000. În conse-cinţă, mai multe cereri de cooperare (transmitere a documentelor) au fost adresate “procurorului RMT”, V.P. Zaharov. În lipsa vreunui răspuns, Procuratura Generală a Moldovei a suspendat din nou ancheta la 9 decembrie 2000. De atunci ea nu a mai fost redeschisă.

226. Printr-un decret din 4 august 1995, Preşedintele Republicii Moldova a pro-mulgat o lege de amnistiere cu ocazia primei aniversări de la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova. Această lege amnistia îndeosebi condamnările pentru infracţiuni-le prevăzute de articolele 227, 227/1 şi 227/2 ale Codului Penal comise începând cu 1 ianuarie 1990 în mai multe raioane din stânga Nistrului.

227. La 3 octombrie 1995, Parlamentul Republicii Moldova a cerut, pe de o parte, guvernului moldovean să trateze în prioritate problema detenţiei reclamanţilor, ca deţinuţi politici, şi să informeze în mod regulat Parlamentul despre evoluţia situa-ţiei ca şi despre acţiunile întreprinse la acest capitol, şi, pe de altă parte, Ministerului Afacerilor Externe de a căuta susţinere fermă de la statele în care Republica Moldova avea misiuni diplomatice în vederea eliberării reclamanţilor (“grupului Ilaşcu”).

228. Primul reclamant, deşi deţinut, a fost ales deputat în Parlamentul Repu-blicii Moldova succesiv la 25 februarie 1994 şi la 22 martie 1998 dar, fi ind privat de libertate, nu a participat niciodată la şedinţele Parlamentului.

229. La 16 august 2000, Procurorul Republicii a anulat ordonanţa din 28 decem-brie 1993 împotriva „judecătorilor” şi „procurorilor” „RMT” (a se vedea paragraful 221 de mai sus) din cauza faptului că nu a existat privarea ilegală de libertate în sensul artico-lelor 190 şi 192 ale Codului Penal deoarece măsura nu a fost luată de către judecătorii şi procurorii desemnaţi conform legislaţiei Republici Moldova, ceea ce nu era în cazul respectiv. El a considerat, de asemenea, ca fi ind inoportună deschiderea unei anchete pentru privarea ilegală de libertate sau pentru uzurparea puterii sau a titlului unei per-soane ofi ciale, infracţiuni prevăzute de articolele 116 şi 207 din Codul Penal, din motivul existenţei prescripţiei şi că persoanele în cauză s-au sustras de la urmărirea penală.

230. În aceeaşi zi, Procurorul Republicii a ordonat deschiderea unei anchete penale împotriva şefului închisorii de la Hlinaia, acuzat de privarea ilegală de liber-tate şi de uzurparea puterii şi a titlului unei persoane ofi ciale, în virtutea articolelor 116 şi 207 ale Codului Penal. După cum rezultă din informaţiile prezentate de către guvernul moldovean şi din depoziţiile martorilor audiaţi de către Curte la Chişinău în martie 2003 acestei anchete penale nu i s-a mai dat curs (anexa, dnii Rusu §302 şi Sturza §314).


163


231. La 4 octombrie 2000, la cererea dlui Ilaşcu, autorităţile române i-au acor-dat cetăţenia română în virtutea legii nr. 21 din 1991.

232. La 26 noiembrie 2000, dl Ilaşcu o fost ales senator în Parlamentul României. Renunţând la cetăţenia Republicii Moldova şi la mandatul său de deputat în Parlamen-tul moldovean, acest din urmă fapt a pus capăt mandatului său la 4 decembrie 2000.

233. În 2001, la cererea lor, dlor Ivanţoc şi Leşco li s-a acordat cetăţenia română.

234. La 5 mai 2001, dl Ilaşcu a fost pus în libertate. Circumstanţele eliberării sale, care sunt controversate, sunt rezumate mai jos (paragrafele 279 – 282).

C. Detenţia reclamanţilor după condamnarea lor

235. Primul reclamant a fost deţinut în închisoarea nr. 2 din Tiraspol până la condamnarea sa, la 9 decembrie 1993. Ulterior, el a fost transferat în închisoarea de la Hlinaia, în sectorul celor condamnaţi la moarte, unde s-a afl at până în luna iulie 1998. La această dată, el a fost din nou transferat în închisoarea nr. 2 de la Tiraspol, unde el a rămas până la eliberarea sa din mai 2001.

236. Dl Alexandru Leşco a fost transferat după proces la închisoarea nr. 2 din Tiraspol, unde s-a afl at în permanenţă.

237. Andrei Ivanţoc a fost transferat după condamnarea sa la închisoarea nr. 2 din Tiraspol unde s-a afl at în permanenţă.

238. Dl. Tudor Petrov-Popa a fost transferat la puţin timp înaintea procesului său la închisoarea nr. 2 de la Tiraspol. După eliberarea dlui Ilaşcu în mai 2001, dl. Petrov-Popa a fost transferat la închisoarea din Hlinaia, unde s-a afl at până la 4 iunie 2003, dată la care a fost transferat la închisoarea nr. 3 din Tiraspol, în vederea “facilitării întrevederilor sale cu avocatul”, conform spuselor administraţiei penitenciarului.

239. Din primele luni ale arestării reclamanţilor, guvernul moldovean a acor-dat susţinere fi nanciară familiilor lor. Printre altele, autorităţile au găsit spaţiu locativ pentru familiile reclamanţilor care au fost obligate să părăsească Transnistria şi le-a acordat ocazional ajutor, pe de o parte, pentru întrevederile cu reclamanţii, punân-du-le la dispoziţie mijloace de transport, şi pe de altă, pentru ameliorarea condiţiilor de detenţie a reclamanţilor, trimiţându-le medici şi furnizându-le ziare (anexa, dnii Snegur §240, Moşanu §248 şi Sangheli §267).

1. Condiţiile de detenţie

240. Reclamanţii au fost deţinuţi, cu excepţia unor perioade scurte de timp, fi eca-re în celula sa, cu excepţia dlui Leşco, care nu a fost deţinut singur decât în primii ani.

Dl Ilaşcu a fost întotdeauna deţinut în izolare. El nu a avut dreptul să corespon-deze, cu toate acestea, el a reuşit să expedieze câteva scrisori.

241. În închisoarea de la Hlinaia, dl Ilaşcu a fost deţinut în sectorul condamnaţi-lor la moarte. Condiţiile sale de detenţie erau mai stricte decât cele ale celorlalţi recla-manţi. În interiorul celulei sale era instalată o cuşcă metalică de aceleaşi dimensiuni ca şi celula. În interiorul cuştii se găsea un pat şi o masă, la fel din metal.

164


Dl Ilaşcu nu avea dreptul să vorbească cu alţi deţinuţi sau gardieni. În conse-cinţă, el era condus singur pentru plimbarea sa zilnică, care avea loc seara, într-un spaţiu închis.

Mâncarea dlui Ilaşcu se compunea din 100 de grame de pâine de secară de trei ori pe zi şi un pahar de ceai fără zahăr de două ori pe zi. Seara, el primea de aseme-nea un amestec în bază de resturi de porumb numit “balanda”.

242. Celulele reclamanţilor nu erau iluminate natural singurele raze de lumină proveneau de la o lampă suspendată în coridor.

243. Reclamanţii nu puteau face duş decât foarte rar. Ei puteau sta mai multe luni fără a se spăla.

244. Niciuna din celulele ocupate de către dl. Ilaşcu pe parcursul detenţiei sale nu era încălzită, inclusiv pe parcursul iernii.

245. Atât la Hlinaia cât şi la Tiraspol, reclamanţii dispuneau de apă rece în ce-lulele lor, care erau dotate cu veceuri neseparate de restul celulei.

246. Reclamanţii au putut primi colete şi vizite ale familiilor lor, cu toate că di-rectorul închisorii sistematic nu le acorda autorizarea în acest sens.

În anumite perioade de timp, autorizarea de a primi vizite sau colete le-a fost refuzată prin ordinul dlor Igor Smirnov sau Vladimir Antiufeev/Şevţov.

247. Coletele erau supuse controlului, mâncarea care se găsea în ele devenea deseori neconsumabilă. Pentru a protesta împotriva cantităţii insufi ciente de mânca-re care li se servea în închisoare şi împotriva refuzului autorităţilor închisorii de a le distribui uneori mâncarea trimisă de către familiile lor şi contra deteriorării mâncării respective în urma controalelor efectuate, reclamanţii au declarat de mai multe ori greva foamei.

248. În 1999, dl Ilaşcu a putut primi vizita doamnei Josette Durrieu de la Adu-narea Parlamentară a Consiliului Europei, de asemenea, vizita dlui Vasile Sturza, preşedintele Comisiei pentru negocierile cu partea transnistreană.

249. Într-o scrisoare adresată în martie 1999 Parlamentului moldovean care se referea la criza guvernamentală cu care Republica Moldova se confrunta, dl Ilaşcu a afi rmat susţinerea sa dlui Ion Sturza, candidat la funcţia de Prim-ministru. Citită la tribună de către Preşedintele Parlamentului, scrisoarea a permis Parlamentului de a atinge majoritatea necesară pentru desemnarea dlui Sturza în calitate de Prim-ministru.

În 1999, ca urmare a votului său exprimat în favoarea guvernului Sturza şi pe parcursul a nouă luni de guvernare, dl Ilaşcu nu a putut primi nici o vizită din partea familiei sale, nici colete. Ceilalţi reclamanţi, în special dl Ivanţoc, au fost supuşi unor restricţii similare.

250. Într-o scrisoare adresată Curţii şi datată la 14 mai 1999, Andrei Ivanţoc a indicat faptul că dl Ilaşcu a scris Parlamentului moldovean faptul că, condiţiile de detenţie ale reclamanţilor, în special cele ale dlui Ilaşcu, s-au înrăutăţit.


165


251. Într-o scrisoare din 17 iulie 1999, Andrei Ivanţoc a informat publicul des-pre faptul că a declanşat greva foamei pentru a protesta împotriva condiţiilor severe în care el şi ceilalţi reclamanţi erau deţinuţi. Astfel, el a indicat faptul că nu putea lua legătura cu avocatul său şi că i-au fost interzise vizitele din partea medicilor sau reprezentanţilor Crucii Roşii. Potrivit spuselor acestuia, pasivitatea autorităţilor mol-doveneşti faţă de situaţia din Transnistria, şi mai ales faţă de “grupul Ilaşcu”, echivala cu acordul susţinerii tacite a autorităţilor transnistrene.

252. Într-o declaraţie scrisă datând din 29 iulie 1999, Andrei Ivanţoc, care se afl a în a 77-a zi de grevă a foamei, a acuzat liderii de la Chişinău de faptul că nu au făcut nimic pentru a proteja drepturile omului în Moldova şi de “colaborare” cu liderii separatişti din Transnistria. El s-a plâns, de asemenea, de refuzul autorităţilor închi-sorii din Tiraspol de a-i permite, lui-însuşi şi lui Ilie Ilaşcu, accesul la un medic şi a indicat faptul că Ilie Ilaşcu, deţinut în celulă în izolare de mai mult timp, era maltratat. În consecinţă, toată mobilă sa din celulă a fost scoasă, i-au fost luate hainele, cu ex-cepţia unui maiou de corp, şi era bătut de persoane din cadrul “forţelor speciale”, care i-au sugerat să se sinucidă.

253. Într-o scrisoare din 10 mai 2000 adresată Curţii, dl Ilaşcu a declarat că el nu a putut consulta un medic din 1997. Medicii veniţi de la Chişinău l-au examinat şi au întocmit un raport cu privire la starea sa de sănătate, califi când-o drept gravă. În aceeaşi scrisoare, el acuza autorităţile Republicii Moldova de ipocrizie, declarând că în pofi da declaraţiilor lor în favoarea eliberării reclamanţilor, ei făceau totul pentru a-i împiedica să redobândească libertatea.

254. La 14 ianuarie 2002, reprezentantul reclamanţilor, dl Dinu, a informat Curtea că condiţiile de detenţie a celor trei reclamanţi încă încarceraţi s-au deterio-rat începând cu luna iunie 2001. Dlui Ivanţoc i s-a refuzat vizita soţiei sale, fără nici o explicaţie.

Dl Ivanţoc şi dl Leşco au început să nu primească decât pâine în lipsa altei mân-cări. În ceea ce-l priveşte pe dl Petrov-Popa, el a fost transferat la închisoarea din Hlinaia unde, în condiţii de izolare totală, el nu putea primi nici o vizită pe parcursul a şase luni.

255. Cu excepţia dlui Ilaşcu, reclamanţii au putut coresponda în rusă, româna fi indu-le interzisă. Corespondenţa lor era cenzurată. Ei nu puteau în general primi ziare în limba română.

256. Dlui Ivanţoc i-a fost refuzată o vizită din partea soţiei sale la 15 februarie 2003. Această vizită a putut avea loc o săptămână mai târziu.

257. Ca urmare a audierilor martorilor în faţa delegaţilor Curţii la Tiraspol în martie 2003, administraţia penitenciară transnistreană s-a angajat să permită avoca-ţilor reclamanţilor să se întâlnească cu clienţii lor deţinuţi în Transnistria. Dl Tănase a putut să-şi vadă pentru prima dată clientul, dl Leşco, la o dată neprecizată, în mai sau iunie 2003. Dl Gribincea a putut să-şi întâlnească clienţii pentru prima dată după încarcerarea lor la 20 iunie 2003.

258. Condiţiile în care s-au desfăşurat examinările medicale ale reclamanţilor au fost stabilite de către Curte în baza depoziţiilor martorilor şi altor documente din

166


posesia sa, inclusiv registrele consultaţiilor medicale, păstrate la locurile de detenţie ale reclamanţilor.

259. Într-un mod general, Curtea notează că, pe parcursul detenţiei lor, starea sănătăţii reclamanţilor s-a deteriorat.

Reclamanţii au putut fi examinaţi, la cerere, de către medicul închisorii, care s-a limitat în majoritatea cazurilor, la palpări şi auscultări.

260. Ilie Ilaşcu, deşi suferea de artrită acută, de pancreatită şi de abces dentar, i s-a refuzat vizita unui medic. Vederea sa, de asemenea s-a deteriorat.

261. În 1995, dl Leşco a fost totuşi condus la un spital din Tiraspol unde a su-ferit o intervenţie chirurgicală pentru tratarea pancreatitei.

262. Cu anumite excepţii, maladiile reclamanţilor nu au fost tratate. Singurele medicamente care le-au fost administrate au fost cele trimise de către familiile lor. Invocând raţiuni de securitate, “autorităţile” penitenciare nu au permis reclamanţilor să primească notiţele care însoţeau aceste medicamente.

263. După negocieri cu autorităţile moldoveneşti, şi mai ales după intervenţia Preşedintelui Snegur, autorităţile penitenciare din Transnistria au permis specialiştilor din Chişinău să examineze reclamanţii. Astfel, de mai multe ori, în perioada 1995 şi 1999, reclamanţii au fost examinaţi de către o comisie compusă din medici veniţi din Moldova, din cadrul căreia făceau parte dnii Leşan şi Ţâbârnă. În 1999, vizitele au avut loc din ianuarie până în martie, şi din nou, în noiembrie.

Cu o ocazie, dl Ilaşcu a putut face o electrocardiogramă, dl Ivanţoc a fost ope-rat la fi cat, dlui Petrov-Popa i s-a pus o injecţie pentru tratarea tuberculozei şi i s-a prescris un tratament.

Examinările medicale au avut loc în prezenţa medicilor închisorii şi a gardieni-lor. Ordonanţele medicilor moldoveni, înscrise în registrele medicale ale închisorii, nu au fost executate, singurele medicamente primite de către reclamanţi fi ind cele aduse de către familiile lor.

De două ori, dl Ilaşcu a putut fi examinat de către medicii de la Crucea Roşie Internaţională.

264. Dl Petrov-Popa, bolnav de tuberculoză, a fost tratat pe parcursul a aproxi-mativ a şase luni, până în martie 1999. Totuşi, cea mai mare parte a medicamentelor a fost transmisă de către familia sa.

265. Nici un reclamant nu a putut benefi cia de produse alimentare dietetice, cu toate că acestea au fost prescrise de către medici: dl Ilaşcu pentru maladia sa a aparatului digestiv, dl Ivanţoc pentru maladia sa de fi cat, dl Leşco pentru consecinţele pancreatitei sale şi dl Petrov-Popa pentru tuberculoza sa.

Dnii Leşco, Ivanţoc şi Petrov-Popa au afi rmat că sufereau de pancreatită, de o maladie de fi cat şi respectiv, de tuberculoză, şi că nu au putut primi îngrijirile cores-punzătoare.


167


266. Dl Petrov-Popa ocupă în prezent la Hlinaia aceeaşi celulă în care a fost deţinut dl Ilaşcu înaintea eliberării sale, cu toate că în această închisoare este pre-văzut un sector special rezervat pentru cei care suferă de tuberculoză. Începând cu intrarea în vigoare în 2002 a noului cod de procedură penală transnistrean, condiţiile de detenţie la Hlinaia ale dlui Petrov-Popa s-au îmbunătăţit, deoarece el poate primi trei colete şi trei vizite suplimentare pe an. Această îmbunătăţire a fost decisă de către directorul închisorii de la Hlinaia datorită bunei conduite a reclamantului.

2. Tratamentele rele

267. Pe parcursul primelor luni de detenţie la Hlinaia, Ilie Ilaşcu a fost de mai multe ori maltratat.

Sub cel mai mic pretext, dl Ilaşcu era pedepsit cu detenţia în carceră.

268. După transferul său la închisoarea nr. 2 din Tiraspol, situaţia dlui Ilaşcu s-a mai îmbunătăţit, pedepsele nemaifi ind atât de numeroase ca la Hlinaia, tratamentele rele survenind doar ca urmare a anumitor evenimente.

Astfel, după apariţia în ziare a unui articol despre reclamanţi, gardienii închisorii au intrat în celulele dlor Ilaşcu şi Ivanţoc şi au confi scat sau distrus toate obiectele care se afl au acolo. Ei au lovit dur reclamanţii şi i-au ţinut în carceră timp de 24 de ore.

269. Celulele dlor Ilaşcu şi Ivanţoc au fost devastate după votul dlui Ilaşcu ex-primat în favoarea guvernului Sturza, în 1999, şi după depunerea cererii lor la Curte. Printre altele, au fost distruse bunurile personale, de exemplu, fotografi ile copiilor reclamanţilor şi icoanele. De asemenea, ei au fost bătuţi cu barbaritate.

După introducerea cererii sale la Curte, dl Ilaşcu a fost bătut de către militari, cu aplicarea loviturilor de picioare şi de arme. De asemenea, i s-a pus un pistol în gură şi a fost ameninţat cu moartea dacă ar fi încercat pe viitor să expedieze scrisori în afara închisorii. Datorită acestui fapt, el şi-a pierdut un dinte.

270. În scrisoarea sus-menţionată din 14 mai 1999, Andrei Ivanţoc a indicat faptul că, la 13 mai 1999, civili purtând cagule au pătruns în celula sa, lovindu-l cu un baston în cap, în spate şi în fi cat şi i-au aplicat lovituri cu pumnii la nivelul gâtului. Ei l-au trântit apoi în coridor unde l-a văzut pe un anume colonel Gusarov gata să-l lovească pe Ilie Ilaşcu cu capul de un perete şi să-i aplice lovituri cu piciorul. Dl Gu-sarov a pus apoi un pistol în gura dlui Ilaşcu şi l-a ameninţat cu moartea. Colonelul Gusarov a declarat reclamanţilor că motivul acestei agresiuni era cererea lor adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului. În aceeaşi scrisoare, Andrei Ivanţoc a îndemnat Parlamentul şi Guvernul Republicii Moldova, mijloacele de informare în masă interna-ţionale şi organizaţiile de protecţie a drepturilor omului, să intervină pentru a face să înceteze torturile la care el însuşi şi ceilalţi reclamanţi au fost supuşi.

271. Ca urmare a acestor evenimente, după cum rezultă dintr-o scrisoare din 1 septembrie 1999 adresată Curţii de către reprezentantul dlui Leşco, reclamanţii au fost privaţi de mâncare timp de două zile şi de lumină timp de trei zile.

272. Celula dlui Ivanţoc în închisoarea din Tiraspol a fost devastată şi cu alte ocazii în noiembrie 2002 şi la 15 februarie 2003.

168


C. Demersurile întreprinse până în luna mai 2001 pentru eliberarea recla-manţilor

273. Negocierile dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la re-tragerea forţelor ruse din Transnistria, pe parcursul cărora a fost menţionată şi regle-mentarea chestiunii transnistrene, nu s-au referit niciodată la situaţia reclamanţilor. Totuşi, în cadrul discuţiilor dintre Preşedintele moldovean şi Preşedintele Federaţiei Ruse, partea moldovenească a ridicat cu regularitate chestiunea eliberării reclaman-ţilor (anexa, Y § 254).

274. În cadrul creării de către partea transnistreană a unei comisii competente pentru examinarea posibilităţii de graţiere a tuturor persoanelor condamnate şi deţinu-te în Transnistria ca urmare a hotărârilor pronunţate de către instanţele transnistrene (anexa, dl Sturza §§ 309 şi 311), autorităţile moldoveneşti au obţinut o promisiune de eliberare a reclamanţilor. În acest context, adjunctul Procurorului General moldovean, dl Vasile Sturza, s-a deplasat de mai multe ori la Tiraspol pentru a negocia eliberarea re-clamanţilor, vizitându-l pe dl Ilaşcu deţinut în închisoarea de la Hlinaia chiar în 1996).

Dl Sturza s-a deplasat ultima dată la Tiraspol la 16 aprilie 2001 cu scopul de a-i aduce pe reclamanţi la Chişinău, dar fără rezultat. Dl Ilaşcu a fost eliberat doar la 5 mai 2001 (paragraful 279 de mai jos).

275. Într-o scrisoare din 23 februarie 2001, Preşedintele Moldovei, dl Lucinschi şi şeful misiunii OSCE în Moldova, dl Hill, au cerut dlui Smirnov eliberarea reclaman-ţilor din motive umanitare.

276. La 12 aprilie 2001, noul Preşedinte al Moldovei, dl Voronin, a prezentat dlui Smirnov o nouă cerere de eliberare a reclamanţilor fondată pe motive de ordin umanitar.

277. De la începutul negocierilor cu partea transnistreană, situaţia reclamanţi-lor a fost deseori pusă în discuţie de către autorităţile moldoveneşti. În acest context, au avut loc discuţii cu reprezentanţii „procuraturii RMT”, ai „Curţii Supreme a RMT”, la fel şi cu „ministrul justiţiei al RMT” şi cu dl Igor Smirnov.

278. Reclamanţii au prezentat Curţii o notă verbală datată din 19 aprilie 2001 adresată ambasadei Moldovei la Moscova, în care Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a atras atenţia guvernului moldovean asupra faptului că observaţiile depuse de acesta din urmă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în octombrie 2000 au dat o evaluare subiectivă a rolului Rusiei în cauza grupul Ilaşcu şi nu refl ecta deloc caracterul amical al relaţiilor dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Nota suna astfel:

„Examinarea memoriului respectiv de către Marea Cameră a Curţii Europene, fi xată la 1 mai acest an, poate aduce un prejudiciu grav intereselor Federaţiei Ruse şi ale Moldovei.

În acest context, partea rusă, bazându-se pe acordul la care au convenit şefi i serviciilor Afacerilor Externe ale celor două ţări în ceea ce priveşte necesitatea retragerii memoriului respectiv, solicită urgent Guvernului Moldovei să ia toate măsurile pentru a asigura retragerea acestui document înainte de 30 aprilie şi să informeze ofi cial Curtea Europeană la fel ca şi Reprezentantul Rusiei pe lângă acest organ.”

E. Eliberarea dlui Ilaşcu la 5 mai 2001


169


279. Dl Ilaşcu a afi rmat că la 5 mai 2001 dimineaţă, în jurul orei 5 şi 30, Vladimir Şevţov, de asemena, cunoscut şi sub numele de Antiufeev, „ministru al securităţii al Transnistriei”, a intrat în celula sa şi i-a zis să se îmbrace rapid, deoarece urma să fi e prezentat „Preşedintelui RMT”. Reclamantul a lăsat toate bunurile sale în celulă şi a fost urcat într-un automobil, fi ind ataşat cu cătuşe la doi soldaţi. Vladimir Şevţov a luat, de asemenea, loc în automobil. Reclamantul a fost astfel condus la Chişinău şi l-a câteva sute de metri de Preşedinţie, el a fost predat şefului serviciilor secrete din Moldova, dlui Pasat. Reclamantul pretinde că dl Şevţov ar fi citit în faţa dlui Pasat actul său de transfer, redactat în următorii termeni: „Deţinutul Ilaşcu, condamnat la pe-deapsa capitală, este transferat organelor competente ale Republicii Moldova”. După transmiterea documentului, dl Şevţov ar fi declarat că condamnarea rămânea valabilă şi că ea ar fi pasibilă de executare dacă dl Ilaşcu s-ar întoarce în Transnistria.

Forţele speciale moldoveneşti l-au însoţit pe reclamant la Ministerul Securităţii, unde el a fost succint interogat apoi repus în libertate.

280. La 22 iunie 2001, guvernul moldovean a informat Curtea că Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, a solicitat eliberarea dlui Ilaşcu printr-o scrisoare adre-sată dlui Smirnov la 5 mai 2001. În această scrisoare, dl Smirnov a cerut în schimbul gestului favorabil al autorităţilor transnistrene ca Republica Moldova să condamne „agresiunea din 1992 comisă de ea împotriva poporului transnistrian”, să repare inte-gral prejudiciul material suferit de „RMT” ca urmare a agresiunii şi „să prezinte scuze poporului transnistrian pentru durerea şi suferinţele cauzate”.

281. Într-o scrisoare din 19 noiembrie 2001, guvernul moldovean a prezentat Curţii copia mai multor decrete semnate de dl Smirnov, „preşedintele RMT”.

Decretul nr. 263, semnat la 6 iulie 1999, prevede introducerea unui moratoriu asupra aplicării pedepsei capitale pe teritoriul „RMT” începând cu 1 septembrie 1999. Acest moratoriu ar fi fost de asemenea aplicabil hotărârilor judecătoreşti pronunţate înaintea acestei date, dar neexecutate până la intrarea în vigoare a decretului care ar fi intervenit la momentul semnăturii şi publicării sale în Monitorul Ofi cial. Decretul nr. 198 semnat de către dl Smirnov la 5 mai 2001 a acordat graţiere dlui Ilaşcu şi a ordonat punerea sa în libertate. Decretul a intrat în vigoare în ziua semnării lui.

Guvernul moldovean nu a făcut nici un comentariu cu privire la pretinsul trans-fer al dlui Ilaşcu, mulţumindu-se să prezinte Curţii decretul dlui Smirnov cu privire la reclamant. El nici nu a formulat comentarii cu privire la veridicitatea aşa-zisului decret. Totuşi el a mai adăugat faptul că a auzit rumori conform cărora, înainte de a semna respectivul decret, dl Smirnov ar fi comutat pedeapsa cu moartea pronunţată împotri-va dlui Ilaşcu cu închisoarea pe viaţă.

Din partea sa, dl Ilaşcu a afi rmat că decretul dlui Smirnov este un fals şi că a fost adoptat după eliberarea sa. Conform opiniei dumnealui, cu toate că a fost eli-berat, condamnarea sa a rămas valabilă şi, dacă el ar reveni în Transnistria, el ar fi pasibil de pedeapsa cu moartea.

282. Curtea nu dispune decât de alegaţiile dlui Ilaşcu, de o copie a decretului din 5 mai 2001 elaborat de dl Smirnov şi de declaraţiile guvernului moldovean cu

170


privire la comutarea pedepsei. Nici una din aceste expuneri nu a fost confi rmată prin alte probe şi Curtea nu remarcă nici un element obiectiv care s-o determine să ia o poziţie în favoarea unei sau altei teze. În consecinţă, Curtea estimează că nu are po-sibilitatea, în starea actuală a probelor prezentate ei, să tragă o concluzie în ceea ce priveşte motivele şi baza legală a eliberării dlui Ilaşcu.

F. Demersurile întreprinse după luna mai 2001 în vederea eliberării celor-lalţi reclamanţi

283. După eliberarea dlui Ilaşcu, reprezentantul dlui Leşco a afi rmat într-o scri-soare parvenită la Curte la 1 iunie 2001 că această eliberare ar fi fost datorată inter-venţiei autorităţilor ruse pe lângă autorităţile transnistrene. Trebuie menţionat faptul că într-un interviu acordat unei staţii publice de radio din Republica Moldova „Radio Mol-dova”, Ministrul Afacerilor Externe al acestui stat dl Nicolae Cernomaz, ar fi declarat că: „Ilie Ilaşcu a fost eliberat ca urmare a intervenţiei Ministrului rus al Afacerilor Externe, Igor Ivanov, care, la cererea Preşedintelui moldovean dl Voronin, a purtat o convorbire telefonică la acest subiect cu administraţia de la Tiraspol. El (le-)a explicat că era vorba de o problemă internaţională care atingea onoarea Federaţiei Ruse şi a Moldovei”. Dl Cernomaz ar fi continuat explicând că dumnealui s-a întâlnit cu dl Ivanov în scopul de a-l convinge că „cererea depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu putea fi retrasă deoarece dl Ilaşcu era un deţinut politic, un ostatic al confl ictului din 1992”.

284. Urmare a audierii din 6 iunie 2001, guvernul moldovean a mulţumit acelor care au contribuit la eliberarea dlui Ilaşcu, în special Federaţiei Ruse, şi a indicat ca el dorea să revină asupra poziţiei exprimată anterior în observaţiile sale din 24 octom-brie 2000, în particular cu privire la responsabilitatea Federaţiei Ruse. El a explicat gestul său prin dorinţa de a evita survenirea unor consecinţe nedorite, şi a tensiunilor sau încetarea procesului cu privire la găsirea unei soluţii paşnice a diferendului trans-nistrean şi obţinerea eliberării celorlalţi reclamanţi.

285. După eliberarea dlui Ilaşcu, între acesta şi autorităţile moldoveneşti au avut loc întâlniri cu privire la perspectivele eliberării celorlalţi reclamanţi.

Cu ocazia unei conferinţe de presă pe care a susţinut-o la 31 iulie 2001, preşe-dintele Moldovei, dl Voronin, a declarat: „Dl Ilaşcu este cel care îi menţine pe camara-zii săi în detenţie la Tiraspol”. El a subliniat în această privinţă că el i-a propus aces-tuia retragerea cererii sale depusă la Curte împotriva Federaţiei Ruse şi Moldovei, în schimbul eliberării celorlalţi reclamanţi înainte de 19 iunie 2001, dar că dl Ilaşcu a refuzat această propunere. Conform agenţiei de presă moldoveneşti Basa-press, dl Voronin a sugerat de asemenea că în cazul în care dl Ilaşcu va obţine câştig de cauză în faţa Curţii, acest lucru va face mai difi cilă eliberarea celorlalţi reclamanţi.

G. Reacţiile internaţionale la condamnarea şi detenţia reclamanţilor

286. Într-un raport din 20 februarie 1994 întocmit la cererea Biroului de instituţii democratice şi drepturile omului al OSCE de către dl Andrzej Rzeplinski, profesor de drept penal şi dreptul drepturilor omului la Universitatea din Varşovia, şi de către dl Fre-derick Quinn, de la OSCE, în urma unei misiuni de anchetă în Transnistria, procesul


171


reclamanţilor în faţa „Curţii supreme a RMT” a fost analizat din punctul de vedere al respectării drepturilor fundamentale. Autorii relevă, printre altele, grave încălcări ale drepturilor la apărare, lipsa oricărui contact al reclamanţilor cu un avocat pe parcursul primelor două luni după arestarea lor, accesul lor fi ind foarte limitat ca urmare, încăl-carea dreptului de a fi judecat de către un tribunal imparţial, instanţa de judecată re-spectivă refuzând examinarea alegaţiilor reclamanţilor conform cărora au fost impuşi să mărturisească ca urmare a aplicării tratamentelor inumane, şi încălcarea dreptului prevăzut de articolul 14. 5 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politi-ce, procesul reclamanţilor desfăşurându-se conform unei proceduri excepţionale fi ind lipsiţi de orice drept la un recurs.

În fi ne, autorii au califi cat procesul ca fi ind un eveniment politic de la început şi până la sfârşit. Ei au conchis că anumite acuzaţii de terorism formulate la adresa reclamanţilor, în baza Codului Penal sovietic, ar fi fost considerate în statele democra-tice moderne ca simple chestiuni referitoare la libertatea de expresie.

287. La 28 septembrie 1999, Preşedintele Adunării Parlamentare şi Secretarul General al Consiliului Europei au lansat un apel autorităţilor separatiste din Transnis-tria pentru ca Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) să poată efectua o vizită reclamanţilor şi au cerut îmbunătăţirea imediată a condiţiilor de detenţie a acestora.

288. Efectuând o vizită în Transnistria la 18 şi 19 octombrie 2000, în cadrul unei vizite în Moldova în perioada 16–20 octombrie 2000, Comisarul pentru Dreptu-rile Omului al Consiliului Europei a cerut autorităţilor transnistrene permisiunea de a-l vizita pe dl Ilaşcu pentru a verifi ca condiţiile sale de detenţie. Permisiunea nu i-a fost acordată din motivul că, din cauza lipsei de timp, autorizaţiile necesare nu ar fi putut fi obţinute.

289. În noiembrie 2000, ca urmare a vizitei sale în Moldova, inclusiv în regiu-nea Transnistriei, Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT-ul) a elaborat raportul său. Cu privire la situaţia de detenţie în Transnistria, CPT a subliniat problema suprapopulării în carcere şi şi-a exprimat îngrijorarea sa cu privire la practica de detenţie prelungită în izolare a anumitor deţinuţi şi referitor la nivelul inadecvat al îngrijirilor acordate deţinuţilor bolnavi, în special, lipsa totală a îngrijirilor pentru cei ce suferă de tuberculoză, aici incluzându-se posibilitatea de a benefi cia de produse alimentare dietetice.

Potrivit CPT, situaţia instituţiilor penitenciare din Transnistria în 2000, lăsa mult de dorit, mai ales în închisoarea din Hlinaia, unde condiţiile de detenţie erau deplo-rabile: lipsa aerisirii, a luminii naturale şi a condiţiilor sanitare adecvate, precum şi suprapopularea.

Referitor la situaţia reclamanţilor în special, CPT a indicat faptul că trei membri ai grupului Ilaşcu erau deţinuţi de opt ani în condiţii de izolare fapt care avea conse-cinţe grave asupra a cel puţin unuia dintre ei. CPT a mai indicat că detenţia în izolare putea, în anumite condiţii, constitui tratament inuman şi degradant şi că în orice caz, o izolare prelungită pe parcursul a mai multor ani era de neiertat. CPT a cerut auto-rităţilor transnistrene să îmbunătăţească condiţiile de detenţie a celor trei membri ai

172


grupului Ilaşcu deţinuţi în izolare, prin asigurarea lor a accesului la presă la alegerea lor, şi acordarea posibilităţilor de a primi vizite din partea familiilor şi avocaţilor lor.

Medicii din delegaţia CPT au putut consulta trei din cei patru reclamanţi, inclu-siv pe dl Ilaşcu. În ceea ce-l priveşte pe ultimul, medicii au recomandat acordarea acestuia a tratamentului medical potrivit patologiei sale.

CPT a prezentat declaraţii conform cărora în mai 1999, membrii grupului Ilaşcu deţinuţi la Tiraspol ar fi fost bătuţi de către indivizi mascaţi.

DREPTUL INTERNAŢIONAL, DREPTUL INTERNŞI ALTE ACORDURI PERTINENTE

290. Prevederile relevante ale Acordului de la Minsk din 8 decembrie 1991 prevăd următoarele:

„Noi, Republica Belarus, Federaţia Rusă (R.S.F.S.R.) şi Ucraina, membre-fondatoare ale Uniunii R.S.S., semnatare ale Tratatului Unional din 1922 (numite în continuare Înalte Părţi Contractante), constatăm că Uniunea R.S.S., ca subiect al dreptului internaţional şi realitate geopolitică încetează a mai exista.

Întemeindu-ne pe comunitatea istorică a popoarelor noastre şi pe legăturile deja constituite între ele, precum şi, ţinând cont de tratatele bilaterale încheiate între Înaltele Părţi Contractante,

Aspirând să construim state democratice de drept,

Dornice să dezvoltăm relaţiile noastre în baza recunoaşterii şi respectării reciproce a suveranităţii statale, a principiilor egalităţii în drepturi şi neamestecului în afacerile interne, ne recurgerii la forţă sau la orice alt mijloc de presiune, în special economice, al reglementării paşnice a diferendelor, a altor principii şi norme universal recunoscute ale dreptului internaţional (…)

Afi rmându-ne ataşamentul faţă de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, ale Actului Final de la Helsinki şi ale altor documente ale Conferinţei pentru Securitate şi Colaborare în Europa;

Angajându-ne să respectăm normele internaţionale universal acceptate ale drepturilor omului şi popoarelor,

Am convenit asupra următoarelor:

Articolul 1

Înaltele Părţi Contractante constituie Comunitatea Statelor Independente. (…)

Articolul 6

1) Statele-membre ale Comunităţii vor colabora pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, pentru realizarea unor măsuri efi ciente de reducere a armamentelor şi a cheltuielilor militare. (… )

2) Părţile vor respecta tendinţa reciprocă spre atingerea statutului de zonă denuclearizată şi stat neutru.

3) Statele-membre ale Comunităţii vor păstra şi susţine, sub comandament unit, spaţiul militar strategic comun, inclusiv controlul unic asupra armamentului nuclear, ordinea realizării căruia va fi reglementată de un acord special.

4) Ele garantează de asemenea condiţii necesare amplasării, funcţionării, aprovizionării materiale şi sociale a forţelor armate strategice. (…)

Articolul 12

Înaltele Părţi Contractante garantează respectarea angajamentelor internaţionale, care rezultă, pentru ele, din tratatele şi acordurile fostei Uniunii R.S.S.”


173


291. La 24 decembrie 1991 reprezentantul permanent al URSS la Naţiunile Unite, Ambasadorul Y. Voronţov, i-a comunicat Secretarului Naţiunilor Unite o scrisoa-re a Preşedintelui Federaţiei Ruse, Boris Elţin, care conţinea următoarele:

„Aderarea Uniunii Republicii Sovietice Socialiste la Naţiunile Unite, inclusiv în Consiliul de Securi-tate şi toate celelalte organe şi organisme ale sistemului Naţiunilor Unite, este continuată de Fede-raţia Rusă (RSFSR) cu sprijinul statelor Comunităţii Statelor Independente. În acest context, solicit ca denumirea de Federaţie Rusă, să fi e utilizată de Naţiunile Unite în locul „Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”. Federaţia Rusă îşi asumă deplina responsabilitate pentru toate drepturile şi obligaţiile URSS ce reies din Carta Naţiunilor Unite, inclusiv obligaţiunile de natură fi nanciară. Vă rog să consideraţi această scrisoare ca o confi rmare a dreptului tuturor persoanelor care actual-mente deţin statutul de reprezentanţi ai URSS la Naţiunile Unite să reprezinte Federaţia Rusă în organele Naţiunilor Unite.”

292. La 21 iulie 1992 Preşedintele Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur, şi Preşedintele Federaţiei Ruse, domnul Boris Elţin, au semnat la Moscova un acord cu privire la principiile reglementării amiabile a confl ictului armat din regiunea Trans-nistreană a Republicii Moldova:

„Republica Moldova şi Federaţia Rusă,

Dorind să ajungă cât mai rapid posibil la o încetare a focului şi la o soluţionare a confl ictului armat în regiunea transnistreană;

Ghidându-se de principiile prevăzute de Carta Naţiunilor Unite şi cele ale Conferinţei pentru Secu-ritate şi Cooperare în Europa;

Salutând faptul că la 3 iulie 1992 Preşedintele Republicii Moldova şi Preşedintele Federaţiei Ruse au ajuns la un acord de principiu;

Au convenit asupra următoarelor:

Articolul 1

1. Părţile la confl ict se angajează la semnarea acestui acord să întreprindă toate acţiunile necesare în vederea încetării focului şi a încetării oricărei acţiuni armate împotriva celeilalte părţi.

2. Din momentul încetării focului părţile îşi vor retrage armatele, armamentul şi echipamentul militar în decurs de 7 zile. Retragerea celor două armate va permite constituirea unei zone de securitate între părţile la confl ict. Hotarele exacte ale zonei de securitate vor fi determinate printr-un protocol special care va fi încheiat între părţi cu privire la aplicarea prezentului acord.

Articolul 2

1. O comisie creată special, compusă din reprezentanţi ai celor trei părţi la soluţionarea confl ictu-lui, va fi împuternicită de a verifi ca implementarea măsurilor prevăzute la articolul 1 şi va asigura ca regimul de securitate să fi e introdus în zona de securitate. În acest scop, comisia va recurge la grupurile de observatori militari aduşi ca urmare a acordurilor anterioare, inclusiv acordurile quatripartite. Comisia de Control îşi va înceta activitatea în decurs de 7 zile de la data semnării prezentului acord.

2. Fiecare parte va numi reprezentanţii săi în cadrul comisiei respective. Sediul Comisiei va fi la Bender.

3. În scopul implementării măsurilor menţionate mai sus, Comisia de Control va administra contin-gentele militare de voluntari reprezentând părţile participante la implementarea prezentului acord. Locul de staţionare şi intervenţiile acestor contingente în vederea asigurării încetării focului şi a securităţii în regiunea confl ictului, vor fi dictate de Comisia de Control, care va trebui să ajungă la un consens în această privinţă. Efectivele, statutul şi condiţiile de intervenţie şi retragere a contin-gentelor militare din zona de securitate vor fi determinate printr-un protocol separat.

4. În cazul încălcărilor prevederilor prezentului acord, Comisia de Control va face investigaţiile necesare şi va întreprinde fără întârziere acţiunile necesare în vederea restabilirii păcii şi ordinii şi va decide măsurile potrivite în vederea prevenirii unor încălcări ulterioare.

174


Articolul 3

Luând în consideraţie sediul Comisiei de Control şi seriozitatea situaţiei, Benderul este declarat ca fi ind o regiune supusă regimului de securitate, asigurarea securităţii fi ind sarcina contingentelor militare ale părţilor în vederea implementării prezentului acord. Comisia de Control asigură menţi-nerea ordinii de drept în Bender, împreună cu organele de poliţie.

Administraţia Benderului este asigurată de organele administraţiei locale, dacă e cazul de comun acord cu Comisia de Control.

Articolul 4

Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova vor respecta în mod riguros neutralitatea. Ambele părţi la confl ict se obligă să menţină neutralitatea şi să nu se angajeze în acţiuni împotriva proprietăţii Armatei a 14-a, a personalului acesteia şi membrilor familiilor lor.

Toate chestiunile legate de statutul Armatei a 14-a sau de etapele şi termenele de retragere vor fi soluţionate pe calea negocierilor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova.

Articolul 5

1. Părţile la confl ict consideră aplicarea sancţiunilor sau blocadele de orice fel ca fi ind inaccepta-bile. În acest sens, vor fi suprimate toate obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor şi vor fi luate toate măsurile necesare în vederea încetării stării de urgenţă pe teritoriul Republicii Moldova.

2. Părţile la confl ict vor purcede fără întârzieri la negocieri pentru a soluţiona problemele cu privire la reîntoarcerea refugiaţilor la casele lor, acordarea ajutorului populaţiei care a suferit în urma confl ictului din regiune şi reconstruirea caselor de locuit şi a edifi ciilor publice. Federaţia Rusă va acorda întregul său suport în acest scop.

3. Părţile la confl ict vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea liberei circulaţii a ajutorului umanitar pentru regiunea confl ictului.

Articolul 6

Un centru de presă comun va fi creat având scopul de a pune la dispoziţia Comisiei de Control informaţia corectă cu privire la evoluţia evenimentelor din regiune.

Articolul 7

Părţile consideră că măsurile prevăzute în prezentul acord formează o foarte importantă parte a soluţionării confl ictului prin mijloace politice.

Articolul 8

Prezentul acord va intra în vigoare din ziua semnării sale.

Prezentul acord îşi va înceta efectele printr-o decizie comună a părţilor sau în cazul denunţării de către una din părţi, ceea ce va duce la încetarea activităţilor Comisiei de Control şi a contingentelor militare din subordinea sa.”

293. La 8 aprilie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a ratifi cat cu următoare-le rezerve Acordul de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991 prin care Republica Moldo-va a aderat la Comunitatea Statelor Independente:

„(…) 2. Articolul 6, cu excepţia alineatelor 3 şi 4 (…)

Parlamentul Republicii Moldova consideră că, în cadrul Comunităţii Statelor Independente, Re-publica Moldova se va orienta în primul rând spre cooperarea economică şi că ea va exclude cooperarea în sfera politico-militară, pe care o estimează ca fi ind incompatibilă cu principiile de suveranitate şi independenţă.”

294. Prevederile relevante ale Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 stipulează următoarele:


175


Articolul 11

„1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă.

2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.”

Articolul 111

„1) Localităţilor din stânga Nistrului, precum şi unor localităţi din sudul Republicii Moldova, le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu un statut special adoptat printr-o lege organică. (…)”

295. Prevederile relevante ale Codului Penal al Republicii Moldova sunt astfel redactate:

Articolul 116

„Privaţiunea ilegală de libertate se pedepseşte cu privaţiune de liberate până la un an.

Aceeaşi acţiune, fi e că a fost săvârşită într-un mod primejdios pentru viaţa sau sănătatea părţii vă-tămate, fi e că i-a provocat suferinţe fi zice – se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la unu la cinci ani.”

Articolul 207

„Uzurparea puterii sau a titlului unei persoane ofi ciale, însoţite de săvârşirea pe această bază a unor acte social-periculoase se pedepseşte fi e cu privaţiune de libertate până la doi ani, fi e cu mun-că corecţională până la doi ani, fi e cu amendă în mărime de până la treizeci de salarii minime.”

296. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat „Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, afl ate temporar pe teritoriul Republicii Moldova”, a cărui prevederi fundamentale sunt:

„Republica Moldova şi Federaţia Rusă, denumite în continuare Părţi, cu participarea reprezentan-ţilor Regiunii Transnistrene,

Ţinând cont de noile realităţi politice din Europa şi din întreaga lume,

Confi rmând faptul că Republica Moldova şi Federaţia Rusă sunt state suverane şi independente,

Convinse de necesitatea edifi cării relaţiilor lor pe principii de prietenie, înţelegere reciprocă şi co-laborare,

Bazându-se pe înţelegerile deja realizate între Părţi în domeniul militar,

Acţionând în conformitate cu documentele adoptate în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Co-operare în Europa,

Au convenit asupra următoarelor:

Articolul 2

Statutul formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova este determinat prin prezentul Acord.

Afl area formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova este temporară.

Partea Rusă, ţinând cont de posibilităţile tehnice şi timpul necesar pentru amenajarea trupelor la noul loc de dislocare, va realiza retragerea formaţiunilor militare menţionate pe parcursul a trei ani din ziua intrării în vigoare a prezentului Acord.

Acţiunile practice pentru retragerea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Repu-blicii Moldova în limitele termenului fi xat vor fi sincronizate cu reglementarea politică a confl ictului transnistrean şi determinarea statutului special al Regiunii Transnistrene a Republicii Moldova.

Etapele şi grafi cul retragerii defi nitive a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse se vor stabili prin-tr-un protocol separat între ministerele apărării ale Părţilor.

176


Articolul 5

În perioada afl ării temporare pe teritoriul Republicii Moldova, formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse nu vor fi folosite în nici un caz la soluţionarea confl ictelor de ordin intern ale Republicii Mol-dova, precum şi pentru acţiuni de luptă împotriva altor state.

Comercializarea oricărui tip de tehnică militară, armament şi muniţii aparţinând formaţiunilor milita-re ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova se va efectua în baza unor acorduri separate între guvernele Părţilor.

Articolul 6

Deplasarea, instrucţiunile şi aplicaţiile formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse în afara locurilor lor de dislocare se vor efectua pe teritoriul Republicii Moldova conform unor planuri coordonate cu organele competente ale Republicii Moldova.

În locurile de dislocare şi în timpul deplasării lor, formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse vor organiza paza obiectelor militare şi a averii în modul stabilit în cadrul Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse.

Articolul 7

Aerodromul militar Tiraspol este aerodromul de amplasare comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi a aviaţiei civile a regiunii Transnistrene a Republicii Moldova.

Survolurile navelor aeriene ale Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse în spaţiul aerian al Republicii Moldova se vor efectua în baza unui acord separat dintre ministerele apărării ale Părţilor.

Articolul 13

Fondul locativ şi de cazarmă, fondul spaţiului de serviciu, parcurile, poligoanele cu utilaj staţionar, depozitele cu utilaj, clădirile şi alte construcţii, eliberate în urma retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, vor fi transmise organelor administraţiei publice locale ale Republicii Moldova în volumul existent de facto şi în starea fi zică reală.

Modul de transmitere sau comercializare a patrimoniului imobil al formaţiunilor militare ale Federa-ţiei Ruse va fi determinat printr-un acord separat între Guvernele Părţilor.

Articolul 17

În scopul asigurării retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Mol-dova în termenele convenite şi funcţionării lor normale în locurile noi de dislocare pe teritoriul Fede-raţiei Ruse, Republica Moldova participă prin cote părţi la construcţia pe teritoriul Federaţiei Ruse a obiectivelor din sfera socială, necesare pentru amenajarea formaţiunilor militare retrase. Volumul mijloacelor alocate, lista obiectivelor şi locul construcţiei se determină printr-un acord separat.

Articolul 23

Prezentul Acord intră în vigoare la data ultimei notifi cări de către Părţi despre îndeplinirea proce-durilor de ordin intern necesare şi va fi valabil până la retragerea totală a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

Prezentul Acord urmează a fi prezentat pentru înregistrare la Organizaţia Naţiunilor Unite conform articolului 102 al Cartei ONU.”

297. La 21 octombrie 1994, la Moscova a fost semnat „Acordul între Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse cu privire la ac-tivitatea de zbor a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, provizoriu dislo-cate pe teritoriul Republicii Moldova şi cu privire la utilizarea aerodromului Tiraspol de către aviaţia de transport a forţelor armate ale Federaţiei Ruse.” Dispoziţiile pertinente ale acestui acord prevăd:

Articolul 1

„Aerodromul militar Tiraspol este utilizat de formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse până la retra-gerea defi nitivă a acestora de pe teritoriul Republicii Moldova.


177


Dislocarea şi zborurile comune pe aerodromul Tiraspol ale aviaţiei civile a regiunii Transnis-tria din Republica Moldova şi ale navelor aeriene ruse se efectuează conform Regulamentului provizoriu cu privire la dislocarea comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova, coordonate cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile a Republicii Moldova, Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.

Articolul 3

Zborurile avionului-poştă, aparţinând trupelor ruse, se efectuează pe aerodromul Tiraspol cel mult de două ori pe săptămână (marţi, joi sau în alte zile ale săptămânii, după coordonarea prealabilă de către Părţi).

Articolul 5

Cererile privind efectuarea de către aviaţia Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse a zborurilor de şcoală şi antrenament şi survolurilor, se prezintă în ajun până la 15.00, ora locală, prin intermediul organelor de coordonare a trafi cului aerian (punctelor de comandă).

Confi rmarea cererilor, precum şi autorizaţiile în vederea utilizării spaţiului aerian al Republicii Mol-dova sunt eliberate de Punctul Unifi cat de comandă al apărării anti aeriene şi aviaţie al Forţelor Armate ale Republicii Moldova. Totodată, decizia privind utilizarea spaţiului aerian al Republicii Moldova, conform cererii de zbor, în localităţile de dislocare provizorie a trupelor ruse se adoptă de către Şeful Marelui Stat Major al Forţelor Armate ale Republicii Moldova.

Articolul 7

Controlul executării prezentului Acord este exercitat de către reprezentanţii ministerelor apărării ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, în conformitate cu Regulamentul special, elaborat de ele în comun.

Articolul 8

Prezentul Acord intră în vigoare din data semnării lui şi va fi valabil până la retragerea deplină a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

În prezentul Acord pot fi operate modifi cări cu consimţământul reciproc al Părţilor.”

298. Instrumentul de ratifi care al Convenţiei depozitat de către Republica Mol-dova la Consiliul Europei la 12 septembrie 1997 conţine un număr de declaraţii şi rezerve, partea pertinentă conţinând următoarele:

„Republica Moldova declară că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ce pri-veşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul con-trolat efectiv de ele până la soluţionarea defi nitivă a diferendului din această zonă.

(…)”

299. La 20 martie 1998, reprezentantul Federaţiei Ruse, dl. V. Cernomârdin şi reprezentantul „RMT”, dl. Igor Smirnov, au semnat la Odesa (Ucraina) un Pro-tocol de acord cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar, care prevedea următoarele:

„La sfârşitul negocierilor cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar în legătură cu prezen-ţa forţelor ruseşti în Transnistria, s-a ajuns la un acord asupra următoarelor puncte:

Tot patrimoniul în cauză se divizează în trei categorii:

- prima categorie include armamentul standard al Grupului Unifi cat al Forţelor Ruse, muniţiile sale şi bunurile sale;

- a doua categorie include armamentul, muniţiile şi surplusul bunurilor militare mobile care trebuie returnate necondiţionat Rusiei;

- a treia categorie include armament, muniţii, material militar şi alte echipamente care pot fi cedate

178


(rebutate) direct la locul afl ării sau în afara locului unde ele sunt stocate.

Venitul obţinut din cesiunea patrimoniului care face parte din a treia categorie va fi divizat între Părţi în următoarele proporţii:

Federaţia Rusă – 50%

Transnistria – 50%, după deducerea cheltuielilor din vânzarea patrimoniului militar din cea de a treia categorie.

Condiţiile pentru utilizarea şi cesiunea patrimoniului din categoria a treia va fi pusă în sarcina Rusiei cu participarea Transnistriei.

2. Părţile au convenit să achite datoriile reciproce la 20 martie 1998 în întregime prin compensări cu titlu de surse obţinute de la cesiunea patrimoniului militar sau provenite din alte surse.

3. Rusia va continua să retragă din Transnistria patrimoniul militar indispensabil pentru necesităţile forţelor armate din Rusia potrivit anexei la prezentul Protocol. Autorităţile transnistrene nu se vor opune retragerii acestor bunuri.

4. De comun acord cu Transnistria, Rusia va continua să distrugă muniţiile inutilizabile şi netranspor-tabile din împrejurimile satului Kolbasna cu respectarea cerinţelor de securitatea ecologică şi altele.

5. În vederea eliberării rapide a patrimoniului imobil, reprezentanţii Federaţiei Ruse şi ai Trans-nistriei au convenit că cartierele eliberate de forţele Rusiei pot fi transmise autorităţilor locale din Transnistria potrivit unui act ofi cial care indică valoarea lor reală.

6. Este din nou subliniat faptul că retragerea treptată a forţelor armate a Rusiei staţionate în Transnis-tria şi retragerea patrimoniului lor va fi efectuată într-un mod transparent. Aplicarea practicii transpa-rente a acestor măsuri poate fi asigurată pe o bază bilaterală în conformitate cu acordurile semnate dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Informaţia indispensabilă cu privire la prezenţa forţelor armate a Rusiei în Transnistria va fi transmisă în conformitate cu practica curentă Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, prin intermediul misiunii acesteia la Chişinău.”

ÎN DREPT

I. DACĂ RECLAMANŢII ŢIN DE JURISDICŢIA REPUBLICII MOLDOVA

A. Argumente aduse în faţa Curţii

1. Guvernul Moldovenesc

300. Guvernul Republicii Moldova estimă că reclamanţii nu relevau, nici în tre-cut nici în perioada actuală de “jurisdicţia” de facto a Republicii Moldova.; cererea ar fi deci ratione personae incompatibilă cu prevederile Convenţiei.

Luând în consideraţie articolul 1 al Convenţiei, Înaltele Părţi Contractante, recunosc fi ecărei persoane ce relevă de jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile de-fi nite în acest document. În dreptul internaţional jurisdicţia teritorială a unui stat, care trebuie să fi e exclusivă şi totală, se numeşte suveranitate teritorială. Această suveranitate îi permite statului să exercite într-un teritoriu determinat funcţiile sale statale: acte legislative, jurisdicţionale şi administrative. Dar în cazul în care un stat nu controlează efectiv o parte din întreg teritoriul său, el nu poate exercita real competenţa şi suveranitatea teritorială. Într-un asemenea caz, concepţiile de „juris-dicţie” şi „teritoriu” n-ar putea fi confundate. Pentru ca Convenţia să fi e aplicabilă, ar


179


fi trebuit să fi e posibil ca statul să recunoască şi să asigure drepturile garantate de Convenţie. Astfel, întrebarea dacă o persoană relevă de jurisdicţia unui stat este o întrebare de fapt; este vorba de a determina dacă, în momentul comportamentului incriminat, autorităţile de stat exercitau sau nu un control efectiv asupra victimelor presupuse.

301. În speţă, localităţile din stânga Nistrului nu se mai afl ă sub controlul orga-nelor constituţionale ale Republicii Moldova, de cel puţin de la sfârşitul anului 1991. Pe acest teritoriu a fost creată „Republica Moldovenească Transnistriană”, care dis-pune de propriile sale instituţii, incluzând forţele armate, poliţie şi o structură vamală. Anume din această cauză, la momentul ratifi cării Convenţiei, Moldova a făcut o de-claraţie vizând excluderea responsabilităţii sale referitor la actele comise pe teritoriul transnistrian, pe care aceasta nu-l controlează.

Guvernul moldovean subliniază că absenţa controlului din partea Republicii Moldova asupra teritoriului afl at sub autoritatea regimului transnistrian a fost confi r-mată de toţi martorii audiaţi de Curte.

302. Se consideră că situaţia ce rezultă din imposibilitatea de a exercita un control efectiv asupra teritoriului transnistrian este asemănătoare cu cea descrisă de Curte în hotărârea Cipru vs. Turcia ([GC], nr. 25781/94, CEDO 2001-VI, § 78), unde s-a ajuns la concluzia că Guvernul din Cipru era în imposibilitate să exercite un control efectiv asupra teritoriilor „RNCT”, pe care aceasta din urmă îl controla de facto.

303. El respinge orice fel de afi rmaţie de cooperare din partea sa cu autori-tăţile transnistrene şi evidenţiază faptul că anumite măsuri au fost luate în ceea ce priveşte aplanarea confl ictului transnistrian, unele dintre acestea cu aprobarea şi în prezenţa mediatorilor OSCE, pe când altele au fost luate ţinând cont de intere-sul populaţiei moldoveneşti ce se găseşte pe teritoriul afl at sub controlul regimului transnistrian.

304. Guvernul Moldovei consideră că şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive, atât generale, în termenii de găsire a unei soluţii pentru soluţionarea confl ictului şi restabilirea controlului său asupra teritoriului transnistrian, cât şi specifi ce, în ceea ce priveşte asigurarea drepturilor reclamanţilor garantate de către Convenţie.

În această privinţă, el s-a referit la numeroasele tentative făcute pentru a soluţi-ona confl ictul, confi rmate de depoziţiile martorilor audiaţi la Chişinău, la declaraţiile şi intervenţiile liderilor politici din Moldova - inclusiv cele făcute în timpul negocierilor cu privire la soluţionarea confl ictului - şi la alte măsuri ce condamnă ilegalitatea deten-ţiei şi condamnării reclamanţilor, printre primele fi ind hotărârea din 3 februarie 1994 a Curţii Supreme a Republicii Moldova urmate de măsuri cu caracter judiciar luate împotriva persoanelor responsabile de detenţia şi condamnarea lor, precum şi, alte măsuri economice, şi altele adoptate în scopul de a reafi rma suveranitatea pe întreg teritoriul Republicii Moldova, incluzând partea transnistriană.

Totuşi, aceste măsuri au rămas fără efect, dat fi ind faptul că „RMT” este o enti-tate capabilă de a funcţiona în mod autonom în raport cu Republica Moldova şi că au-torităţile transnistriene au recurs la represalii drept răspuns la unele măsurile luate.

180


Prin urmare, Guvernul moldovean consideră că el nu dispune de alte mijloace de care ar putea face uz în scopul de a obţine respectul drepturilor garantate recla-manţilor de către Convenţie fără a pune în pericol situaţia economică şi politică a Republicii Moldova.

2. Guvernul Federaţiei Ruse

305. Guvernul rus se limitează în a pune în evidenţă faptul că Guvernul Repu-blicii Moldova este unicul Guvern legitim al Moldovei. Deoarece teritoriul transnistrian constituie o parte integrantă a Republicii Moldova, doar aceasta din urmă poate fi considerată drept responsabilă de acţiunile care au loc pe acest teritoriu.

3. Reclamanţii

306. Reclamanţii consideră că Republica Moldova trebuie să fi e considerată drept responsabilă de violările Convenţiei care după părerea lor au fost comise pe te-ritoriul transnistrian, în măsura în care această regiune face parte din teritoriul său na-ţional, şi în pofi da absenţei controlului efectiv, Guvernul moldovenesc ar fi obligat să ia măsuri sufi ciente pentru a asigura respectul drepturilor garantate de către Convenţie asupra întregului său teritoriu, ceea ce el nu a făcut. Efectiv, reclamanţii consideră că măsurile pozitive luate de către autorităţile modoveneşti erau limitate şi insufi ciente, ţinând cont de mijloacele politice şi economice la dispoziţia lor.

Nu numai că Guvernul moldovenesc nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile sale po-zitive, care îi revin în virtutea Convenţiei, dar el ar fi mers chiar până la luarea unor măsuri care au echivalat cu recunoaşterea de facto a regimului de la Tiraspol sau cel puţin la acceptarea tacită a situaţiei. Despre aceasta ne mărturiseşte eliberarea generalului Iakovlev (vezi paragraful 50), transferul d-ului Ilaşcu autorităţilor moldo-veneşti pe data de 5 mai 2001, (vezi paragraful 279), acordurile încheiate la data de 16 mai 2001, (vezi paragraful 174) şi cooperarea, în particular în domeniul vamal şi cel al poliţiei (vezi paragrafele 176 şi 177). Reclamanţii au declarat că discursul susţinut de Preşedintele Republicii Moldova, în care acesta l-a acuzat pe d-ul Ilaş-cu, după eliberarea acestuia, de a fi responsabil de detenţia celorlalţi reclamanţi, constituie un act de natură să angajeze responsabilitatea Republicii Moldova în virtutea Convenţiei.

307. În ultimul rând, reclamanţii consideră că autorităţile moldoveneşti ar fi tre-buit să înceapă negocieri pe termen lung cu autorităţile ruse, unicele în stare să con-troleze regimul transnistrian, pentru a asigura eliberarea lor.

4. Guvernul României, partea terţă care a intervenit

308. Intervenţia Guvernului român, ca terţă parte, subliniază cu uşurinţă că el nu doreşte să-şi exprime poziţia asupra responsabilităţii Republicii Moldova în speţă. El are intenţia de a furniza precizări factologice şi raţionamente juridice capabile să susţină cauza acelor dintre reclamanţi care sunt cetăţenii săi.

309. El consideră că un stat parte la Convenţie nu ar putea să-şi limiteze cadrul obligaţiilor pe care le-a contractat la ratifi carea Convenţiei invocând faptul că el nu exer-cită jurisdicţia sa conform articolului 1. Statele contractante trebuie să asigure drepturile


181


garantate de Convenţie indivizilor ce locuiesc pe teritoriul lor şi li se cere să ia măsurile necesare ce rezultă din obligaţiile pozitive stabilite de jurisprudenţa Curţii.

Deşi existenţa unor asemenea obligaţii pozitive, nu trebuie să fi e interpretată de un mod ce ar impune autorităţilor sarcini insuportabile sau excesive, cu toate aces-tea statelor li se cere numaidecât să manifeste o diligenţă rezonabilă.

Guvernul român consideră în speţă, că autorităţile Republicii Moldova nu au demonstrat faptul că ele au depus toate eforturile posibile pentru a asigura suverani-tatea lor pe teritoriul transnistrean. În particular, el reproşează autorităţilor moldovene că nu a luat nici o măsură efectivă pentru a executa hotărârea Curţii Supreme a Re-publicii Moldova de pe data de 3 februarie 1994, şi de faptul că a autorizat serviciile vamale ale „RMT” să folosească ştampilele şi sigiliile Republicii Moldova cu scopul de a putea să exporte mărfuri provenite din regiunea transnistreană.



(a) Concepţia de „jurisdicţie”

310. Articolul 1 al Convenţiei prevede:„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane ce relevă de jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile defi nite la titlul I (...) al Convenţiei.”

311. Din articolul 1 reiese faptul că Statele părţi trebuie să răspundă de orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie, comise asupra indivizilor afl aţi sub „jurisdicţia” lor.

Exercitarea jurisdicţiei este o condiţie necesară pentru ca un Stat Contractant să fi e considerat responsabil de actele sau omisiunile care i se imputează şi care dau loc unei plângeri de încălcare a drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.

312. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa conform căreia noţiunea de „jurisdic-ţie”, în sensul articolului1 al Convenţiei, trebuie să refl ecte concepţia acestei noţiuni în dreptul internaţional public (vezi Gentilhomme, Schff – Benhadji şi Zerouki vs. Franţa, hotărârea de judecată din 14 mai 2002, paragraful 20; Bankovic şi alţii vs. Belgia şi alte 16 State Contractante 8dec.), nr. 52207/99, § 59-61, ECHR 2001-XII; şi Assanid-ze vs. Georgia, CEDO2004-..., § 137).

Din punct de vedere al dreptului internaţional public, expresia „relevând din ju-risdicţia lor” din articolul 1 al Convenţiei trebuie să fi e înţeleasă ca semnifi când faptul că competenţa jurisdicţională a unui stat este în primul rând teritorială, (vezi decizia Bankovic, citată mai sus, § 59), dar de asemenea în acest sens este presupusă că ea se exercită în mod normal pe întreg teritoriul statului.

Această presupunere poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în special, atunci când un stat este împiedicat de a-şi exercita autoritatea pe o parte a teritoriului său. Aceasta poate fi rezultatul unei ocupaţii militare, prin forţele armate, ale unui alt stat care controlează efectiv acest teritoriu (vezi Loizidou vs. Turcia, (excepţii preli-minare), hotărâre de judecată luată pe data de 23 martie, 1995, Seria A nr. 310, şi

182


Cipru vs. Turcia [GC], nr. 25781/94, CEDO 2001-VI, paragrafele 76 – 80, asemenea celor citate în decizia Bankovic, menţionată mai sus, paragrafele 70-71), în cazuri de război sau revolte, sau încă în cazurile unui Stat străin susţinând instalarea unui regim separatist pe teritoriul statului respectiv.

313. Pentru a conchide la existenţa unei asemenea a situaţii excepţionale, Cur-tea trebuie să examineze pe de o parte toate elementele factologice obiective capa-bile de a limita exercitarea efectivă a autorităţii unui stat pe teritoriul său, şi pe de altă parte, comportamentul statului propriu-zis. De fapt, angajamentele luate de către o parte contractantă, în virtutea articolului 1 al Convenţiei includ, în afară de datoria de a nu interveni în drepturile şi libertăţile garantate, obligaţiile pozitive de a lua măsurile potrivite pentru a asigura respectarea acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul său (vezi, printre alte, Z. vs. Regatul Unit [GC], nr. 29392/95, paragraful 73, CEDO 2001 – V).

Aceste obligaţii subzistă de asemenea în cazul unei limitări de exercitare a autorităţii sale pe o parte a teritoriului său acestuia, astfel încât, statului îi revine de a lua toate măsurile necesare, care stau în puterea sa.

314. De altfel, Curtea observă că, dacă ea a accentuat preponderenţa princi-piului teritorial în aplicarea Convenţiei în cazul Bankovic (decizie citată mai sus, para-graful 80), ea a adus la cunoştinţă de asemenea că noţiunea de „jurisdicţie” din conţi-nutul articolului 1 al Convenţiei, nu se circumscrie doar teritoriului naţional al Înaltelor Părţi Contractante (vezi Lizidou vs. Turcia (fondul), hotărâre judecătorească luată la 18 decembrie 1996, Rapoartele Hotărârilor de Judecată şi Deciziile luate 1996 – VI, pp. 2234 – 2235, paragraful 52).

Curtea a recunoscut că în circumstanţe excepţionale, actele Statelor Contrac-tante înfăptuite sau producând efecte în afara teritoriului lor, pot fi analizate în exerci-tarea de către ele a jurisdicţiei lor în sensul articolului 1 a Convenţiei.

Aşa cum reiese din principiile pertinente ale dreptului internaţional, un stat con-tractant poate angaja responsabilitatea sa atunci când, în urma unei acţiuni militare – legale sau ilegale – statul exercită în mod practic controlul efectiv asupra unei zone situate în afara teritoriului său naţional. Obligaţia de a asigura, într-o asemenea regiu-ne, respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de către Convenţie, derivă din fap-tul acestui control, pe care el îl exercită în mod direct, prin intermediul forţelor armate ale acestui stat, sau prin intermediul unei administraţii locale subordonate (ibid).

315. Nu este necesar de a determina dacă o Parte Contractantă exercită contro-lul în detalii asupra politicii şi acţiunilor autorităţilor din spaţiul situat în afara teritoriului său naţional, deoarece chiar un control global asupra acestui teritoriu poate angaja responsabilitatea acestei Părţi Contractante (ibid., pp. 2235 – 2236, paragraful 56).

316. Dacă un Stat Contractant îşi exercită controlul global asupra unui teritoriu afl at în afara teritoriului său naţional, responsabilitatea sa nu este limitată numai asu-pra actelor comise de soldaţii sau funcţionarii afl aţi pe acest teritoriu, dar se extinde în egală măsură şi la actele administraţiei locale care supravieţuieşte numai datorită susţinerii militare sau datorită altor susţineri (vezi Cipru vs. Turcia [GC], citat mai sus, paragraful 77).


183


317. Responsabilitatea unui stat poate de asemenea fi angajată pe baza ac-telor care au cauzat repercusiuni asupra drepturilor garantate de Convenţie, chiar dacă acele repercusiuni se manifestă în afara jurisdicţiei acestui stat. Prin urmare, cu referinţă la extrădarea către un stat care nu este Contractant, Curtea a susţinut că un Stat Contractant ar acţiona într-un mod incompatibil cu prevederile din Convenţie, „această moştenire comună a tradiţiilor politice, a respectului libertăţii şi a preeminen-ţei dreptului” la care se referă Preambulul, dacă în mod conştient ar remite un fugar unui alt stat, unde există motive serioase pentru a crede că acea persoană poate fi în faţa unor riscuri reale de a fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (vezi Soeringvs. Regatul Unit, hotărârea de judecată luată la 7 iulie, 1989, Seria A nr. 161, p. 35, paragrafele 88 – 91).

318. În plus, dacă autorităţile unui stat contractant aprobă formal sau tacit acţi-unile particularilor care violează altor persoane particulare care se afl ă sub jurisdicţia sa drepturile garantate de Convenţie, responsabilitatea acestui stat poate să fi e an-gajată în lumina Convenţiei. (vezi Cipru vs. Turcia, citat mai sus, paragraful 81). Acest lucru este valabil cu atât mai mult în cazul recunoaşterii de către Statul în cauză a actelor ce emană de la autorităţi autoproclamate şi care nu sunt recunoscute în planul dreptului internaţional.

319. Un stat poate de asemenea fi ţinut responsabil chiar dacă agenţii săi acţionează cu exces de împuterniciri sau nu respectă instrucţiunile primite. Efec-tiv, Convenţia prevede faptul că autorităţile unui stat îşi asumă responsabilitatea obiectivă pentru acţiunile subordonaţilor săi; ele au datoria de a-şi impune voinţa şi n-ar putea să se ascundă după incapacitatea lor de a asigura ca aceasta să fi e respectată (vezi Irlanda vs. Regatul Unit, hotărârea judecătorească luată la 18 ianuarie, 1978, Serie A nr. 25, p. 64, paragraful 159; de asemenea vezi articolul 7 al Proiectului articolelor Comisiei de drept internaţional despre responsabilitatea Statelor în cazul actelor internaţional ilicite (2001) („lucrările CDI”), p. 104, şi cazul Caire, examinat de Comisia Generală de Plângeri, 1929 Culegere de Sentinţe Arbi-trale (RSA),V, p.516).

311. Responsabilitatea unui stat în cazul unei acţiuni ilegale

320. Un alt principiu recunoscut al dreptului internaţional este cel al responsa-bilităţii unui stat în cazul unei violări a unei obligaţii internaţionale. Despre aceasta ne vorbesc lucrările CDI.

321. Un act ilicit poate fi califi cat drept continuu dacă el se extinde pe întrea-ga perioadă în care comportamentul are loc şi rămâne în contradicţie cu obligaţia internaţională (vezi comentariul despre proiectul articolului 14 paragraful 2, p. 147 al lucrărilor CDI).

În plus, Curtea consideră că în cazul comiterii unui ansamblu de acţiuni sau omisiuni ilicite, violarea se extinde pe întreaga perioadă începând cu prima acţiune şi continuând atâta timp cât acţiunile sau omisiunile se repetă şi rămân în contradicţie cu obligaţia internaţională respectivă (vezi de asemenea proiectul articolului 15 para-graful 2 al lucrărilor CDI).

184


2. Aplicarea acestor principii322. Curtea trebuie deci să precaute dacă responsabilitatea Republicii Moldo-

va este angajată în baza faptului atât a obligaţiei de a se abţine cât şi a obligaţiilor pozitive ce-i revin în virtutea Convenţiei.

323. Curtea declară că în primul rând Republica Moldova afi rmă faptul că nu deţine controlul asupra unei părţi din teritoriul său naţional, anume regiunea transnistriană.

324. Curtea reaminteşte că, în decizia sa de admisibilitate, ea a considerat că declaraţia consemnată de Moldova în instrumentul său de ratifi care a Convenţiei la subiectul lipsei de control a autorităţilor legitime moldoveneşti asupra teritoriului trans-nistrian nu constituia o rezervă validă în sensul articolului 57 al Convenţiei.

Întrebarea care reiese este deci de a şti, dacă, în pofi da concluziei menţionate mai sus, situaţia de fapt la care se referă declaraţia Republicii Moldova şi observaţiile ulterioare depuse de Guvernul Moldovei, este de natură să producă efecte juridice în planul responsabilităţii Moldovei în lumina Convenţiei.

325. În speţă, Curtea relevă că, proclamată suverană de către Parlamentul său la 23 iunie 1990, şi devenind independentă la 27 august 1991 şi fi ind astfel recunoscută de comunitatea internaţională, Republica Moldova s-a confruntat imediat cu o mişca-re separatistă în regiunea transnistreană. Această mişcare a devenit mai puternică în luna decembrie a anului 1991, odată cu organizarea alegerilor prezidenţiale în unităţile adiministrative locale, care au fost declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti (vezi paragraful 47 de mai sus). La sfârşitul anului 1991, un război civil a izbucnit între forţele Republicii Moldova şi separatiştii transnistreni susţinuţi activ de cel puţin câţiva dintre soldaţii Armatei a 14-a. În luna martie a anului 1992, având în vedere gravitatea situaţiei, a fost declarată stare de urgenţă (vezi paragraful 69 de mai sus).

În timpul confl ictului armat, autorităţile moldoveneşti au făcut o serie de apeluri la comunitatea internaţională, inclusiv şi unul adresat Consiliului de Securitate al Naţiu-nilor Unite pe data de 23 iunie 1992 (vezi paragraful 83 de mai sus), cerând Consiliului de Securitate să-i susţină în lupta lor pentru independenţă. Acuzând Federaţia Rusă de susţinerea Transnistriei separatiste, ele au rugat de mai multe ori partea rusă să-şi oprească „agresiunea” împotriva lor (vezi paragrafele 78-79 şi 82-83 de mai sus).

326. Pe data de 21iulie 1992, a fost încheiat un acord de încetare a focului care instituia status quo-ului şi stabilirea unei zone de securitate pentru menţinerea aces-tuia (vezi paragrafele 87 până la 89 de mai sus).

La 29 iulie 1994, noua Constituţie a Republicii Moldova a fost adoptată, care în articolul 111 enunţă posibilitatea de a oferi o formă de autonomie, printre altele, regiunilor din stânga Nistrului şi interzice în articolul 11 staţionarea trupelor străine pe teritoriul său (vezi paragraful 294 de mai sus).

327. Subsecvent, când a ratifi cat Convenţia la 12 septembrie 1997, Republica Moldova odată cu instrumentul său de ratifi care a depus o declaraţie care susţinea imposibilitatea de a asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ceea ce priveşte teritoriile afl ate sub controlul efectiv al organelor „Autoproclamatei Republici Transnis-trene”, până la soluţionarea defi nitivă a confl ictului (vezi paragraful 298 de mai sus).


185


328. Acordul de încetare a focului încheiat la 21 iulie 1992, a sfârşit prima parte a eforturilor Republicii Moldova de a-şi exercita autoritatea asupra întregului său teritoriu.

329. Curtea declară că după această perioadă, Republica Moldova a adoptat mai degrabă o politică de consimţire, menţinând un control limitat asupra regiunii transnistriene, printre altele, ca eliberarea buletinelor de identitate şi a ştampilelor vamale (vezi paragraful 179 şi 180 de mai sus).

De aici, Curtea vede în declaraţia anexată la instrumentele de ratifi care a Con-venţiei de către Moldova o referinţă la această situaţie de fapt.

330. În baza tuturor elementelor afl ate în posesia sa, Curtea consideră că Gu-vernul Moldovei, unicul Guvern legitim al Republicii Moldova în lumina dreptului inter-naţional, nu-şi exercită autoritatea asupra unor părţi ale teritoriului său, şi anume acea parte care se afl ă sub controlul efectiv al „RMT”.

Aceasta nu duce nici la o controversă între părţi. La acest punct, guvernul ro-mân este de acord cu părerea exprimată a părţilor.

331. Totuşi, chiar şi în absenţa controlului efectiv asupra teritoriilor transnistre-ne, Republica Moldova are obligaţia pozitivă prevăzută în articolul 1 al Convenţiei de a lua măsuri care sunt în puterea sa şi în conformitate cu dreptul internaţional - fi e de ordin economic, diplomatic sau juridic sau de altă natură - în scopul de a asigura reclamanţilor respectul drepturilor garantate de Convenţie.

3. Cu privire la noţiunea de obligaţii pozitive332. Pentru determinarea domeniului obligaţiilor pozitive ce revin unui stat, tre-

buie să se ia în vedere adevăratul echilibru care trebuie să existe între interesul gene-ral şi cele ale individului, diversitatea situaţiilor între Statele Contractante şi alegerea care trebuie făcută, în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele. Aceste obligaţii nu trebuie interpretate într-un mod care să impună o sarcină insuportabilă sau excesivă (vezi Ozgur Gundem vs. Turcia, hotărârea din 16 martie, 200, nr. 23144/93, paragraful 43, CEDO 2000 – III).

333. Curtea consideră că, atunci când un stat contractant este împiedicat de a-şi exercita autoritatea asupra întreg teritoriului său, printr-o situaţie de facto constrân-gătoare, cum ar fi stabilirea unui regim separatist însoţit sau nu de ocuparea militară a teritoriului de către un alt stat, acest stat nu încetează să-şi exercite jurisdicţia în sensul articolului 1 al Convenţiei asupra acelei părţi a teritoriului care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinute de forţe rebele sau de un alt stat.

Totuşi, o asemenea situaţie factologică are drept efect reducerea domeniului acestei jurisdicţii în sensul că angajamentul luat de către statul contractant în virtutea articolului 1 trebuie examinat de Curte numai în cazul obligaţiilor pozitive ale statului în privinţa persoanelor afl ate pe teritoriul acestuia. Statul respectiv trebuie să se stră-duie, prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune vis-a-vis de statele terţe şi organizaţiile internaţionale, să încerce să continue să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.

334. Chiar dacă nu-i revine Curţii să indice care sunt măsurile mai efi cace care trebuie luate de către autorităţi pentru a se conforma obligaţiilor lor, ea trebuie totuşi să

186


se asigure dacă măsurile luate efectiv erau corespunzătoare şi sufi ciente în cazul în speţă. În faţa unei omisiuni parţiale sau totale, sarcina Curţii este de a determina în ce măsură un efort minim era totuşi posibil şi dacă acesta trebuia să fi e întreprins. O astfel de sarcină este cu atât mai mult necesară atunci când este vorba de o violare invocată a drepturilor absolute ca şi cele garantate de către articolele 2 şi 3 ale Convenţiei.

335. În consecinţă, Curtea conclude că reclamanţii relevă de jurisdicţia Repu-blicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea acesteia pentru acţiunile invocate - comise pe teritoriul „RMT”, asupra căruia ea nu exercită nici o autoritate efectivă - se stabileşte în lumina obligaţiilor pozitive care îi revin în virtutea Convenţiei.

4. Dacă Moldova a respectat obligaţiile sale pozitive

336. Curtea trebuie să determine dacă autorităţile Moldovei au îndeplinit obli-gaţiile lor pozitive care le revin pentru a asigura respectul drepturilor garantate de Convenţie, sau dacă, aşa cum reclamanţii şi Guvernul României au declarat, Guver-nul Moldovei n-a întreprins măsurile sufi ciente în acest scop.

337. În speţă, având în vedere complexitatea situaţiei de fapt, Curtea consideră că, în primul rând, întrebarea dacă Moldova a îndeplinit sau nu obligaţiile sale pozitive este strâns legată atât de relaţiile Republicii Moldova cu Federaţia Rusă, cât şi de re-laţiile dintre Transnistria şi Federaţia Rusă. Mai mult, trebuie de luat în consideraţie şi infl uenţa pe care ar putea-o exercita Moldova prin intermediul autorităţilor ruse pentru a îmbunătăţi situaţia reclamanţilor pe teritoriul moldovenesc din Transnistria.

338. Curtea observă că ea nu are competenţa de a examina compatibilitatea cu cerinţele Convenţiei a faptelor ce s-au produs anterior datei ratifi cării acestui in-strument de către Moldova. Ea totuşi poate să facă referinţă la faptele sau acţiunile comise înainte de data ratifi cării, în contextul examinării obligaţiilor pozitive ce revin Moldovei şi de a le utiliza drept elemente de comparaţie în cercetarea eforturilor între-prinse de acest stat începând cu 12 septembrie 1997.

339. Obligaţiile pozitive ce revin Republicii Moldova se referă atât la măsurile necesare pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrian, drept expre-sie a jurisdicţiei sale, cât şi măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor, incluzând şi eliberarea lor.

340. În ceea ce priveşte obligaţia de a restabili controlul asupra Transnistriei, aceasta presupune, pe de o parte ca Republica Moldova, să se abţină de la susţine-rea regimului separatist al ”RMT”, şi pe de altă parte ca ea să acţioneze şi să ia toate măsurile afl ate la dispoziţia sa, politice, economice şi juridice sau altele, în vederea restabilirii controlului său pe acest teritoriu.

Nu este de datoria Curţii să defi nească care sunt măsurile cele mai potrivite pe care Moldova ar fi trebuit să le ia, sau pe care ar trebui să le ia în acest scop, nici dacă aceste măsuri erau sufi ciente sau nu. Curtea trebuie doar să se asigure de voinţa Moldovei, exprimată prin acţiuni sau măsuri specifi ce, de a restabili controlul asupra teritoriului „RMT”.


187


341. În speţă, de la începutul ostilităţilor în anii 1991 – 1992, autorităţile moldo-veneşti, nu au încetat niciodată de a se plânge de agresiunea pe care ei o considerau că o suportă respingând proclamarea independenţei „RMT”.

În opinia Curţi, în prezenţa unui regim susţinut din punct de vedere militar, politic şi economic de o putere aşa precum este Federaţia Rusă (vezi paragrafele 11 şi 116 de mai sus), Moldova nu avea decât puţine posibilităţi de a reuşi să-şi restabi-lească autoritatea asupra teritoriului transnistrian. Mărturie în acest sens este sfârşitul confl ictului militar, care a arătat că autorităţile moldoveneşti nu aveau mijloacele ne-cesare de a se impune pe teritoriul transnistrian, împotriva forţelor rebele susţinute de militarii Armatei a 14-a.

342. Autorităţile moldoveneşti au continuat, după sfârşitul ostilităţilor în luna iulie 1992, să ia măsurile necesare pentru a prelua controlul asupra Transnistriei. Ast-fel, din anul 1993 ele au început să intenteze procese penale împotriva unor ofi ciali transnistrieni acuzaţi de uzurparea puterii sau a titlului unei persoane ofi ciale (vezi paragrafele 167 şi de la 220 la 223 de mai sus).

343. Eforturile Republicii Moldova de a restabili autoritatea sa asupra regiunii transnistrene au continuat şi după anul 1994, când autorităţile au continuat să-şi reven-dice suveranitatea asupra teritoriilor controlate de „RMT”, atât în plan intern cât şi inter-naţional (vezi paragrafele 31, 53, 66, 68-69 şi de la 77 până la 83 de mai sus): în 1994 Moldova a adoptat noua sa Constituţie care prevedea, inter alia, posibilitatea de a oferi o anumită autonomie Transnistriei. În acelaşi an, ea a semnat un acord cu Federaţia Rusă în privinţa retragerii trupelor armate de pe teritoriul Transnistriei în termen trei ani.

La 12 septembrie 1997, ea a ratifi cat Convenţia şi a confi rmat în rezervele sale la Convenţie, voinţa sa de a prelua controlul asupra regiunii transnistrene.

344. Aceste eforturi au continuat şi după anul 1997, în ciuda reducerii numă-rului de măsuri judiciare luate pentru a afi rma autoritatea Moldovei în Transnistria: procesele intentate împotriva liderilor transnistreni nu au fost continuate şi chiar au încetat în anul 2000, pe când un fost demnitar al regimului transnistrean a putut, după întoarcerea sa în Republica Moldova, să deţină posturi înalte în cadrul statului (vezi paragraful 168 de mai sus).

În schimb, eforturile autorităţilor Republicii Moldova au fost direcţionate mai mult către activităţi de ordin diplomatic: în luna martie 1998, Republica Moldova, Fe-deraţia Rusă, Ucraina şi Transnistria au semnat un şir de acorduri cu privire la soluţi-onarea confl ictului transnistrean; contacte şi negocieri au avut loc între reprezentanţii Republicii Moldova şi cei ai regimului transnistrean. În fi nal, din anul 2002 şi pînă în prezent, mai multe proiecte de reglementare a confl ictului au fost propuse şi discutate de Preşedintele Republicii Moldova, OSCE, şi Federaţia Rusă (vezi paragrafele de la 107 până la 110 de mai sus).

Curtea nu vede în reducerea numărului de măsuri luate o renunţare din partea Republicii Moldova de a încerca să-şi exercite jurisdicţia în regiune, având în vedere faptul că mai multe măsuri care au fost luate de autorităţile moldoveneşti, s-au lovit de represaliile RMT (vezi paragrafele de la 181 la 184 de mai sus).

188


Curtea denotă în egală măsură că, Guvernul Moldovei a afi rmat că schimbarea strategiei de negociere orientată spre eforturile diplomatice destinate pregătirii rein-tegrării Transnistriei în cadrul legal al Moldovei, sunt un răspuns în urma cerinţelor exprimate de partea separatistă în timpul discuţiilor referitoare la reglementarea situ-aţiei în Transnistria şi eliberarea reclamanţilor. Guvernul Moldovei a renunţat astfel la măsurile adoptate mai devreme, în special la măsurile de ordin legal. Curtea denotă probele aduse în acest sens de dl Sturza (vezi anexa, paragrafele 309 – 314) şi d-ul Sidorov (vezi anexa, paragraful 446).

345. Paralel cu schimbarea strategiei, au fost stabilite relaţii între autorităţile moldoveneşti şi separatiştii transnistreni: au fost încheiate acorduri de cooperare eco-nomică şi au fost stabilite relaţii între Parlamentul Moldovenesc şi „Parlamentul RMT”, de mai mulţi ani a existat şi o cooperare în domeniile poliţiei şi securităţii şi există şi anumite forme de cooperare în alte domenii cum ar fi spaţiul aerian, telecomunicaţiile şi sportul (vezi paragrafele 114, 178 şi 185 de mai sus).

Guvernul Moldovenesc a explicat că aceste măsuri de cooperare au fost luate de autorităţile Republicii Moldova din preocuparea de a îmbunătăţi viaţa cotidiană a populaţiei din Transnistria şi de a face totul ce este posibil pentru a permite acestora să ducă o viaţă normală. Pentru Curte, ca şi pentru şi Guvernul Moldovenesc, aceste acte n-ar putea fi considerate, datorită caracterului şi naturii lor limitate, drept o sus-ţinere a regimului transnistrian. Din contră, ele reprezintă afi rmaţia voinţei Republicii Moldova de a restabili controlul asupra regiunii transnistriene.

346. Cu privire la situaţia reclamanţilor, Curtea denotă faptul că înainte de ra-tifi carea Convenţiei în anul 1997, Guvernul Moldovenesc a luat un anumit număr de măsuri atât în plan juridic cât şi în plan politic şi administrativ. Acestea au inclus:

- Anularea la 3 februarie 1994 de către Curtea Supremă a Republicii Moldova a hotărârii de condamnare a reclamanţilor pronunţată la 9 decembrie 1993, şi revo-carea cu aceeaşi ocazie a mandatului lor de detenţie (vezi paragrafele 222 şi 223 de mai sus);

- Procedurile penale intentate la 28 decembrie 1993, împotriva „judecătorilor” „ Cur-ţii supreme a Transnistriei” (vezi paragraful 223 de mai sus);

- Amnistia decretată de către Preşedintele Republicii Moldova la 4 august 1995 (vezi paragraful 226 de mai sus) şi cererea Parlamentului moldovenesc din 3 oc-tombrie 1995 (vezi paragraful 227 de mai sus);

- Trimiterea medicilor din Republica Moldova pentru a examina reclamanţii deţinuţi în Transnistria (vezi paragrafele 239 şi 163 de mai sus); şi

- Ajutorul fi nanciar acordat familiilor reclamanţilor şi ajutorul primit de aceştia pentru facilitarea vizitelor reclamanţilor (vezi paragraful 239 de mai sus).

În timpul acestei perioade, aşa cum reiese din declaraţiile martorilor, în timpul discuţiilor cu autorităţile transnistriene, reprezentanţii Republicii Moldova au ridicat sistematic întrebarea cu privire la eliberarea reclamanţilor şi respectarea drepturilor lor garantate de Convenţie (vezi paragrafele 172 şi 274 – 277 de mai sus). În particu-


189


lar, Curtea relevă eforturile considerabile întreprinse de autorităţile judiciare, de exem-plu viceministrul Justiţiei, dl V. Sturza, care a făcut numeroase vizite în Transnistria pentru a negocia cu autorităţile transnistrene eliberarea reclamanţilor.

347. Chiar şi după anul 1997, de către Moldova au fost luate măsuri în vede-rea asigurării respectării drepturilor reclamanţilor: în Transnistria au fost trimişi me-dici pentru a-i examina (ultimul control al medicilor din Chişinău a avut loc în 1999), familiile reclamanţilor au primit ajutor fi nanciar din partea autorităţilor, pe când dl Sturza, fost ministru al justiţiei şi preşedintele Comisiei de negocieri cu Transnistria, a continuat să ridice întrebarea eliberării reclamanţilor în faţa autorităţilor transnis-trene. Având în vedere acestea, Curtea denotă că, luând în consideraţie dovezile aduse de anumiţi martori, eliberarea dlui Ilaşcu a fost rezultatul unor negocieri de lungă durată cu autorităţile transnistrene. De altfel, în urma acestor negocieri dl Sturza a făcut o vizită în Transnistria în luna aprilie a anului 2001, pentru a se în-toarce la Chişinău cu cei patru reclamanţi (vezi paragraful 274 de mai sus şi anexa, dl Sturza, paragrafele 310 – 312).

Este adevărat faptul că autorităţile Republicii Moldova nu au continuat anumite măsuri luate anterior, în special investigaţiile referitoare la persoanele implicate în condamnarea şi detenţia reclamanţilor. Totuşi, Curtea consideră că, în lipsa contro-lului asupra teritoriilor transnistriene de către autorităţile Republicii Moldova, orice anchetă judiciară împotriva unei persoane care locuieşte în Transnistria sau ţinând de fapte comise pe teritoriul Transnistriei s-ar dovedi a fi inefi cientă. Acest lucru este confi rmat şi de dovezile aduse de martori (vezi anexa, dl Postovan, paragraful 184, dl Catana, paragraful 208 şi dl Rusu, paragraful 302).

În sfârşit, autorităţile Republicii Moldova au apelat nu doar la autorităţile „RMT”, dar şi la alte state şi organizaţii internaţionale, pentru a obţine asistenţa lor în ceea ce priveşte eliberarea reclamanţilor (vezi anexa, dl Mosanu, paragraful 249).

348. În schimb, Curtea nu dispune de probe care să indice că, de la eliberarea dlui Ilaşcu, în luna mai 2001, autorităţile au luat măsuri efi cace pentru a pune capăt violărilor continue ale drepturilor prevăzute de Convenţie a celorlalţi reclamanţi, de care aceştia se plâng. Cel puţin, în afară de mărturiile dlui Sturza, care aduce dovezi despre faptul că situaţia reclamanţilor continuă să fi e invocată cu regularitate de au-torităţile moldoveneşti în relaţiile lor cu regimul „RMT”, Curtea nu are nici o altă infor-maţie capabilă să justifi ce concluzia că Guvernul Moldovei a avut o atitudine diligentă cu privire la situaţia reclamanţilor.

În negocierile lor cu autorităţile separatiste, autorităţile moldoveneşti s-au măr-ginit doar la ridicarea întrebării situaţiei reclamanţilor verbal, fără a încerca să se ajungă la încheierea unui acord care să garanteze respectul drepturilor prevăzute de Convenţie (vezi anexa, dl Sturza, paragrafele 310 - 313).

Într-un mod similar, deşi reclamanţii au fost privaţi de libertatea lor pentru aproa-pe 12 ani, nu există încă nici un plan global de reglementare a situaţiei transnistrene adus la cunoştinţa Curţii, care să se ocupe de situaţia reclamanţilor şi Guvernul Mol-dovei n-a susţinut că un asemenea document a existat sau că negocieri referitoare la acest subiect încă mai au loc.

190


349. În relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă, autorităţile moldoveneşti nu s-au arătat mai atente referitor la soarta reclamanţilor .

În opinia Curţii, faptul că la audierea din 6 iunie 2001, Guvernul Moldovenesc a renunţat de a pune în discuţie eventuala responsabilitate a Federaţiei Ruse de vio-lările invocate, având în vedere staţionarea armatei sale pe teritoriul transnistrian, şi aceasta pentru a nu împiedica procesul intentat pentru a „ pune capăt (...) detenţiei reclamanţilor” (vezi paragraful 360 de mai jos), echivala din partea sa cu admiterea infl uenţei pe care autorităţile ruse o puteau avea asupra regimului transnistrian, în ve-derea încercării de a elibera reclamanţii. Or, contrar celor ce s-au întâmplat înainte de mai 2001, când autorităţile moldoveneşti au ridicat în faţa autorităţilor ruse întrebarea în ceea ce priveşte eliberarea reclamanţilor, după această dată intervenţiile la acest capitol par să se fi stopat.

Care n-ar fi starea lucrurilor, Curtea n-a fost informată despre nici un fel de de-mers pe care autorităţile moldoveneşti l-ar fi întreprins pe lângă autorităţile ruse după luna mai 2001, pentru a obţine eliberarea celorlalţi reclamanţi.

350. Sumar, Curtea denotă faptul că negocierile făcute pentru soluţionarea si-tuaţiei din Transnistria, în care Federaţia Rusă are rolul de Stat garant, au loc din 2001 fără ca întrebarea reclamanţilor să fi e abordată într-un mod oarecare şi fără ca vreo măsură să fi e luată sau preconizată de către autorităţile Republicii Moldova pentru a asigura reclamanţilor respectul drepturilor prevăzute de Convenţie.

351. Ţinând cont de totalitatea de elemente afl ate în posesia sa, Curtea con-sideră că, chiar după eliberarea d-ului Ilaşcu care a avut loc în luna mai 2001, era de datoria Guvernului Moldovei să ia măsuri pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie.

352. Curtea conchide din acest moment, că Republicii Moldova ar putea să i se angajeze responsabilitatea sa în lumina Convenţiei cu privire la încălcările obligaţiilor sale pozitive ca urmare a acţiunilor care au fost denunţate după luna mai anul 2001.

Pentru a determina dacă responsabilitatea Guvernului Moldovei este efectiv angajată în cadrul Convenţiei, Curtea trebuie să examineze fi ecare plângere depusă de către reclamanţi.

II. DACĂ RECLAMANŢII RELEVĂ DE JURISDICŢIA FEDERAŢIEI RUSE

A. Argumentele aduse Curţii

1. Guvernul Federaţiei Ruse

353. Guvernul Rus susţine că reclamanţii nu relevă de „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei.

354. Federaţia Rusă n-a exercitat şi nici nu exercită jurisdicţia asupra regiunii transnistrene, care este un teritoriu aparţinând Republicii Moldova. În particular, Fe-


191


deraţia Rusă niciodată n-a ocupat o parte a teritoriului Republicii Moldova şi forţele armate care sunt staţionate acolo, sunt doar cu acordul acestui stat. Unităţile fostei Armate a 14-a nu s-au implicat în confl ictul armat dintre Republica Moldova şi Trans-nistria, dar, în virtutea acordurilor dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă, ele şi-au asumat sarcina de menţinere a păcii, şi prin urmare au prevenit o agravare a confl ictului şi o mărire a numărului victimelor printre populaţia civilă. Desigur, când au avut loc acţiuni armate ilegale, atât din partea Transnistriei, cât şi din partea Moldovei, comise împotriva soldaţilor fostei Armate a 14-a, aceştia au fost obligaţi să se apere.

Nu a fost posibil de a onora angajamentul luat de Federaţia Rusă în anul 1994 de a-şi retrage forţele sale militare de pe teritoriul Republicii Moldova în perioada pri-milor trei ani de la semnarea acordului, deoarece această retragere nu depinde doar de Federaţia Rusă. Pe de o parte, autorităţile „RMT” se opun acestei acţiuni, şi pe de altă parte, şi consideraţiile de ordin tehnic legate de retragerea arsenalului trebuie luate în vedere. La reuniunea OSCE de la Istanbul, termenul limită a fost din nou stabilit la 31 decembrie 2002, şi Federaţia Rusă intenţionează să onoreze acordurile încheiate cu această ocazie.

355. Guvernul rus a declarat că staţionarea trupelor ruse în Transnistria nu poate fi comparată cu prezenţa trupelor armate a Turciei, afl ate în partea de Nord a insulei Cipru, caz tratat de Curte în hotărârile Loizidou vs. Turcia şi Cipru vs. Turcia, (hotărâri de judecată, ambele menţionate mai sus). Diferenţa rezidă în primul rând în numărul de trupe, având în vedere că GOR avea numai 2000 militari, pe când în Nordul insulei Cipru se afl au peste 30000 de soldaţi.

Trupele GOR nu acţionau împreună sau de partea „RMT”, dar au avut o mi-siune de menţinere a păcii, obiectivul comandamentului GOR fi ind menţinerea păcii şi stabilităţii în regiune şi de a supraveghea arsenalul imens care încă era depozitat acolo. Cât despre forţele de menţinere a păcii, ele îşi menţin neutralitatea cerută de acordul încheiat la 21 iulie 1992.

Cu titlu de rezumat, prezenţa militară rusă pe teritoriul Republicii Moldova, cu consimţământul Republicii Moldova, cu scopul de a menţine pacea în această Repu-blică, nu poate să angajeze responsabilitatea Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei.

356. Guvernul rus a negat categoric faptul că ei ar fi exercitat sau exercită vreun control asupra teritoriului transnistrean şi subliniază că „RMT” şi-a creat propriile sale structuri ale puterii, inclusiv un parlament şi o putere judiciară.

Federaţia Rusă n-a exercitat nici un fel de control economic asupra regiunii transnistrene. Efectiv, aceasta îşi duce propria sa politică economică în mod indepen-dent în cadrul Republicii Moldova, de exemplu, prin exportul de produse alimentare şi alcool, cu propriile sale mărci, dar fi ind considerate drept produse de Republica Mol-dova şi urmând regulile aplicabile în fi ecare câmp de activitate. De aici, în comparaţie cu situaţia din nordul insulei Cipru, regimul transnistrean este departe de a-şi dato-ra supravieţuirea Federaţiei Ruse. În cazul retragerii complete a trupelor Federaţiei Ruse de pe teritoriul Transnistriei, aceasta nu ar avea nici o difi cultate de a-şi continua toate activităţile în voie.

192


357. Federaţia Rusă niciodată nu a acordat autorităţilor transnistrene nici cea mai mică susţinere militară sau fi nanciară sau de altă natură. Ea n-a recunoscut nici-odată şi nici nu recunoaşte în prezent „Republica autoproclamată Transnistreană” aşa cum aceasta se numeşte. Ea consideră că „Regiunea Transnistreană” drept o parte integrală a teritoriului Republicii Moldova, la fel ca şi Găgăuzia.

Guvernul respinge declaraţia reclamanţilor conform căreia Federaţia Rusă ar fi deschis un consulat pe teritoriul transnistrean, dar recunoaşte că acest subiect este de mai mult timp în agenda de discuţii cu Republica Moldova .

Protocolul acordului încheiat la 20 martie 1998 cu privire la patrimoniul Armatei a 14-a (vezi paragraful 299 de mai sus) şi alte acorduri cu privire la cooperarea eco-nomică cu „RMT”, sunt contracte de drept privat între două părţi private şi nu relevă de dreptul internaţional. În baza acestor acorduri, nu ar putea fi făcută nici o concluzie despre faptul că Rusia recunoaşte „RMT”.

Într-un mod similar, nu ar putea fi trasă nici o concluzie din conţinutul artico-lelor 7 şi 13 ale acordului încheiat la 21 octombrie 1994 între Republica Moldova şi Federaţia Rusă (vezi paragraful 296 de mai sus), care prevede folosirea în comun a aeroportului militar de la Tiraspol, de către aviaţia militară a Federaţiei Ruse şi de că-tre „aviaţia civilă a Regiunii Transnistrene a Republicii Moldova”, cât şi transferul către „organele administraţiei publice locale ale Republicii Moldova” a încăperilor şi utila-jului rămase după retragerea completă a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse. După guvernul rus, „regiunea Transnistreană” a fost numită în acest caz o „entitate de afaceri”, care îşi conduce propriile sale activităţi în cadrul unui anumit teritoriu.

358. În urma declaraţiilor făcute de către martorii din Republica Moldova, în special ale fostului procuror militar, dl Timoshenko, guvernul rus admite faptul că re-clamanţii au fost deţinuţi în încăperile Armatei a 14-a, dar declară că această detenţie a fost ilegală în conformitate cu regulamentul disciplinar al GOR-ului şi că, de altfel, a fost numai pentru o perioadă foarte scurtă de timp, având în vedere faptul că dl Ti-moshenko a pus capăt acelei situaţii ilegale imediat. În consecinţă, care n-ar fi starea lucrurilor, o eventuală violare a prevederilor legale a fost redresată şi reclamanţii nu s-ar putea considera victime.

În ceea ce priveşte restul plângerilor, Guvernul Rus a declarat că nu există nici o legătură cauzală între prezenţa forţelor armate ruse pe teritoriul transnistrean şi situaţia reclamanţilor.

2. Guvernul Moldovei

359. În observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000, Guvernul Moldovei a declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse ar putea fi angajată în speţă în virtutea articolului 1 al Convenţiei, având în vedere staţionarea trupelor militare şi a echipa-mentului care aparţine Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean. Guvernul Moldovei s-a bazat în acest scop pe decizia comisiei de la 10 iulie 1978, în cazul menţionat mai sus, Cipru vs. Turcia şi hotărârea Curţii în cazul Loizidou vs. Turcia (excepţii prelimi-nare), menţionat mai sus.


193


360. La audierea din 6 iunie 2001, Guvernul moldovean a declarat faptul că ei şi-ar dori să-şi schimbe poziţia adoptată anterior exprimată în observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000, cu privire la o eventuală responsabilitate a Federaţiei Ruse. Guvernul moldovean şi-a justifi cat noua poziţie, pe care aceştia pretind să o fi luat pentru a „evita consecinţe nedorite, şi anume stoparea procesului iniţiat pentru a pune capăt diferendului transnistrean şi detenţia celorlalţi reclamanţi.”

361. În observaţiile sale scrise din 1 octombrie 2003, Guvernul moldovean sub-liniază faptul că Armata a 14-a a luat o parte activă, atât direct cât şi indirect, la confl ic-tul din 1991-1992, susţinând partea separatistă şi oferindu-le acestora suport logistic şi militar. Guvernul moldovean consideră că Federaţia Rusă este statul continuator, într-un context internaţional al fostei URSS şi că este, prin urmare responsabilă de acţiunile comise de organele fostei URSS, în acest caz, de către Armata a 14-a, care a devenit GOR-ul, şi anume crearea regimului transnistrean separatist, şi a consecin-ţelor acelor acţiuni.

Mai mult, Guvernul moldovean a declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse trebuie să fi e angajată, având în vedere participarea militarilor Armatei a 14-a în pro-cesul de arestare şi interogare a reclamanţilor, detenţia lor, în încăperile Armatei a 14-a şi transferul lor în mâinile separatiştilor transnistreni.

362. Prin urmare, Guvernul Republicii Moldova consideră că, în general, în vir-tutea articolului 1 al Convenţiei, acţiunile comise pe teritoriul transnistrean relevă de jurisdicţia Federaţiei Ruse până la soluţionarea defi nitivă a diferendului transnistrean.

363. Guvernul moldovean evidenţiază că, în timp ce ei nu s-au opus transferu-lui unor echipamente civile Transnistriei, care aparţin GOR-ului, ei întotdeauna s-au pronunţat categoric împotriva transferului în regiune a oricărui tip de armament sau tehnică militară sau tehnică cu dublă întrebuinţare (atât de uz militar, cât şi civil).

În ceea ce priveşte sensul termenului „administraţia publică locală a regiunii transnistrene a Republicii Moldova” fi gurând în anumite acorduri cu Federaţia Rusă prin care drepturi specifi ce sunt acordate acelei administraţii, despre care Guvernul Moldovei subliniază că aceşti termeni se referă la o administraţie creată în conformi-tate cu regulile constituţionale ale Republicii Moldova şi subordonate autorităţilor cen-trale. El respinge orice fel de interpretare în conformitate cu care administraţia locală implicată în acele acorduri ar fi cea subordonată autorităţilor de la Tiraspol.

3. Reclamanţii

364. Reclamanţii au declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse este anga-jată, în baza mai multor factori: contribuţia făcută de fosta URSS şi Federaţia Rusă în privinţa creării „RMT”, participarea forţelor armatei ruse şi a Cazacilor Ruşi în confl ic-tul armat din 1991-1992 dintre Republica Moldova şi „RMT” şi susţinerea economică şi politică oferită de către Federaţia Rusă „RMT”.

365. În primul rând, autorităţile ruse au susţinut Transnistria separatistă atât din punct de vedere politic, cât şi prin participarea la confl ictul armat. În această privinţă, reclamanţii s-au referit la probele factologice prezentate pentru a demonstra susţine-

194


rea Federaţiei Ruse (vezi paragrafele 111 – 136 de mai sus) şi apelurile numeroase făcute împotriva agresiunii Armatei a 14-a asupra teritoriului moldovenesc, de către Republica Moldova. Ei de asemenea denunţă declaraţiile publice făcute de către co-mandanţii Armatei a 14-a şi conducătorii ruşi în favoarea separatiştilor, prin partici-parea acelor comandanţi la alegerile din Transnistria, la paradele militare a forţelor transnistrene şi alte manifestaţii publice.

366. Reclamanţii au declarat că Federaţia Rusă nu a luat nici o măsură pentru a preveni Cazacii şi alţi mercenari ruşi de a ajunge în Transnistria pentru a lupta ală-turi de separatişti. Din contră, Federaţia Rusă ar fi încurajat mercenarii să acţioneze astfel, în timp ce fosta Armată a 14-a ar fi înarmat şi antrenat separatiştii.

367. Reclamanţii au declarat că aşa-zisele organe de putere ale „RMT” n-ar fi altceva decât marionetele Guvernului Rus.

368. Mai mult, ei au declarat că „RMT” a fost recunoscută de către Guvernul Rus. Ei s-au referit în această privinţă la Protocolul acordului încheiat la 20 martie 1998, în ceea ce priveşte bunurile fostei Armate a 14-a, între Federaţia Rusă şi Trans-nistria (vezi paragraful 299 de mai sus) şi la plângerile precum că partidele politice ale Federaţiei Ruse ar avea fi liale la Tiraspol, faptul că Ministerul Afacerilor Externe rus ar fi deschis un consulat al Federaţiei Ruse la Tiraspol fără acordul autorităţilor Republicii Moldova şi faptul că liderii de la Tiraspol, inclusiv dl Smirnov, dl Maracuţa şi dl Caraman, ar fi deţinut paşapoarte ruseşti.

369. În afară de recunoaşterea de facto a „RMT”, Federaţia Rusă ar susţine re-gimul de la Tiraspol economic şi fi nanciar, aşa cum ne mărturiseşte acordul menţionat mai sus, încheiat la 20 martie 1998, care acordă „RMT” o parte din veniturile obţinute în urma vânzărilor echipamentului GOR-ului, o reducere a Federaţiei Ruse a datoriilor Transnistriei faţă de ea, relaţiile economice dintre producătorii de armament rusesc „Rosvoorujenye” şi autorităţile transnistrene, şi deschiderea conturilor de către Banca Transnistreană pe lângă Banca centrală rusă.

370. După părerea reclamanţilor, asemenea acţiuni, combinate cu controlul de facto exercitat de către Federaţia Rusă asupra teritoriului transnistrean, au drept consecinţă angajarea responsabilităţii Federaţiei Ruse în ceea ce priveşte violarea drepturilor omului care a fost comisă acolo.

Reclamanţii invocă jurisprudenţa Curţii în cazul menţionat mai sus, Loizidou vs. Turcia (excepţiile preliminare), în susţinerea opiniei precum că Federaţia Rusă poate fi considerată responsabilă de acţiunile comise în afara teritoriului său, dar într-o regi-une afl ată sub controlul acesteia.

Ei invocă de asemenea şi jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, care a accentuat, în avizul consultativ în ceea ce priveşte prezenţa sud-africană pe teritoriile Namibiei, faptul că statele se afl ă în obligaţia de a asigura faptul că acţiunile comise de anumiţi indivizi să nu afecteze locuitorii teritoriului respectiv. Ei de asemenea s-au referit la cazul Kling, în care Comisia Generală de Plângeri, stabilită de către Statele Unite şi Mexic în anul 1923, a concluzionat că Statul este responsabil de acţiunile rebele comise de către soldaţii acestuia.


195


4. Guvernul României, parte terţă care intervine

371. Guvernul României subliniază îndată că scopul său era de a interveni şi de a oferi precizări factologice şi raţionamente juridice pentru susţinerea cazului re-clamanţilor, care sunt cetăţeni ai acestei ţări.

372. Acceptând faptul că acţiunile care au fost denunţate au avut loc într-ade-văr şi continuă să aibă loc în „RMT”, parte a teritoriului Moldovei, sub autoritatea de facto a administraţiei separatiste de la Tiraspol, Guvernul României insistă asupra infl uenţei trupelor Federaţiei Ruse în crearea şi menţinerea regiunii Transnistrene, care se afl ă în afara controlului de la Chişinău.

În opinia sa, fosta Armată a 14-a a contribuit la crearea forţelor militare se-paratiste. După terminarea confl ictului, militarii fostei Armate a 14-a au continuat să rămână pe teritoriul Republicii Moldova.

373. Guvernul român se referă la jurisprudenţa organelor Convenţiei, după care responsabilitatea unei Părţi Contractante poate de asemenea fi angajată atunci când, în rezultatul unor acţiuni militare, aceasta îşi exercită controlul în practică asupra unei regiuni în afara teritoriului său naţional (Cipru vs. Turcia, cererea nr. 8007/77, decizia de Comisie de la 10 iulie, 1978, menţionată mai sus; Loizidou vs. Turcia (excepţiile preliminare), menţionate mai sus; şi Cipru vs. Turcia, cererea nr. 25781/94, Raportul Comisiei de la 4 iunie, 1999).

Ei au declarat că această jurisprudenţă ar fi întru totul aplicabilă faptelor cazului prezent, în primul rând, din cauza participării forţelor armate ale fostei Armate a 14-a în confl ictul militar, în care Moldova a încercat să-şi restabilească concret jurisdicţia sa suverană asupra teritoriilor respective, şi în al doilea rând, datorită staţionării trupelor forţelor armate pe teritoriul „RMT”. Puţin importă faptul că numărul real al militarilor Federaţiei Ruse a scăzut treptat, reducându-se proporţional cu progresul autorităţilor locale în a-şi forma forţele armate proprii, luând în consideraţie că elementul disuasiv reprezentat de menţinerea Armatei a 14-a, continuă să fi e prezent pe teritoriul moldav.

374. De altfel, organele Federaţiei Ruse ar exercita o infl uenţă politică asupra autorităţilor separatiste de la Tiraspol.

375. Guvernul român este de părerea că un stat este responsabil de acţiunile comise de organele sale, incluzând excesul de putere, şi s-a referit la acest subiect la anumite declaraţii făcute de către autorităţile ruse şi preşedintele Elţin, şi despre cazul soldaţilor care au trecut de partea separatistă. Mai mult, ei au declarat faptul că un stat ar trebui considerat responsabil de acţiunile ilegale comise de persoane particulare, în cazul în care acele acţiuni au fost rezultatul unei defi cienţe din partea organelor de stat, fi e sub forma unui eşec de a le preveni, fi e din lipsa de control, sau din neglijenţă.

A. Aprecierile Curţii


376. Curtea consideră că principiile de bază, rezumate mai sus (vezi paragra-fele 310 – 321) sunt pertinente unei examinări a întrebării de a şti dacă reclamanţii relevă de jurisdicţia Federaţiei Ruse.

196


2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus

377. În speţă, sarcina Curţii este de a determina dacă, luând în consideraţie principiile menţionate mai sus (vezi în special paragrafele 314 – 316), Federaţia Rusă poate fi considerată responsabilă de încălcările invocate.

378. Curtea notează de la început că Federaţia Rusă este continuatoare a URSS în cadrul dreptului internaţional (paragraful 290 mai sus). Ea mai notează că în cadrul creării CSI Moldova nu s-a raliat exerciţiilor forţelor armate ale CSI; Moldova a confi rmat de altfel mai apoi că nu dorea să participe la compartimentul militar al coo-perării în cadrul CSI (paragrafele 293 şi 294 sus citate).

a) Înainte de ratifi carea Convenţiei de către Federaţia Rusă

379. Curtea denotă faptul că la 14 noiembrie 1991, când URSS a fost destrămată, tânăra Republică Moldova a declarat dreptul său la echipamentele şi arsenalul Armatei a 14-a, care a fost staţionată pe teritoriul acesteia (vezi paragraful 37 de mai sus).

De altfel, ea a început negocieri cu Federaţia Rusă cu scopul de a retrage această armată de pe teritoriul său.

380. Curtea a observat că în perioada de confl ict a Republicii Moldova, anii 1991 – 1992, forţele armate ale Armatei a 14-a (care a aparţinut succesiv URSS-ului, CSI-ului şi Federaţiei Ruse), staţionate pe teritoriul Transnistriei, o parte integrală a Republicii Moldova, au luptat cu şi de partea forţelor separatiste transnistrene. Mai mult, cantităţi enorme de arme din arsenalul Armatei a 14-a (care mai târziu a devenit GOR) au fost voluntar transferate separatiştilor, care de asemenea au putut obţine posesiunea altor arme, fără opunere din partea soldaţilor ruşi (vezi paragrafele 48 – 136 de mai sus).

Curtea notează că din decembrie 1991, autorităţile moldoveneşti au denunţat sistematic, inclusiv şi în faţa instanţelor internaţionale, ceea ce ei numeau „acţiuni de agresiune” ale fostei Armate a 14-a împotriva Republicii Moldova şi au acuzat Fede-raţia Rusă de susţinerea separatiştilor transnistrieni.

Având în vedere principiul responsabilităţii statului pentru abuzul de autoritate, puţin importă, după părerea guvernului rus, faptul că Armata a 14-a nu ar fi participat de fapt la asemenea operaţii militare între forţele Moldovei şi rebelii separatişti.

381. Pe parcursul confruntărilor dintre autorităţile Republicii Moldova şi sepa-ratiştii transnistreni, conducătorii Federaţiei Ruse au susţinut autorităţile separatiste prin declaraţiile lor politice (vezi paragrafele 46, 75, 137 şi 138 de mai sus). Federaţia Rusă a schiţat în linii generale acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 pe care ea, de altfel l-a semnat ca parte.

382. În vederea tuturor acestor elemente, Curtea consideră că responsabili-tatea Federaţiei Ruse este angajată, în ceea ce priveşte acţiunile ilegale comise de separatiştii transnistreni, luând în consideraţie susţinerea politică şi militară oferită de aceasta pentru a-i ajuta în procesul de stabilire a unui regim separatist, şi participarea militarilor săi la luptele care au avut loc. Aceasta fi ind, efectiv, autorităţile Federaţiei Ruse au contribuit atât militar cât şi politic la crearea unui regim separatist în regiunea transnistreană, care este o parte integrală a Republicii Moldova.


197


Curtea a notat în continuare faptul că, chiar şi în urma acordului de încetare a focului încheiat la 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să susţină regimul sepa-ratist, prin suport militar politic şi economic (vezi paragrafele 111 – 116 de mai sus), prin urmare permiţându-i acestuia să supravieţuiască, să se întărească şi să obţină autonomie certă, vis-a-vis de Republica Moldova.

383. Curtea denotă în continuare că, în contextul evenimentelor menţionate mai sus, reclamanţii au fost arestaţi în luna iunie 1992, cu participarea soldaţilor Armatei a 14-a (devenită GOR). Primii trei reclamanţi au fost apoi deţinuţi în încăperile Arma-tei a 14-a şi supravegheaţi de militarii acesteia. Pe perioada detenţiei lor, aceşti trei reclamanţi au fost interogaţi şi au fost supuşi unor tratamente care pot fi considerate contrare articolului 3 al Convenţiei. Apoi, ei au fost transmişi poliţiei transnistrene.

În acelaşi mod, în urma arestului său de către soldaţii Armatei a 14-a, al patru-lea reclamant a fost transmis poliţiei separatiste transnistrene, apoi deţinut, interogat şi supus, în încăperile poliţiei, la tratamente care ar putea, de asemenea, fi conside-rate contrare articolului 3 al Convenţiei.

384. Curtea consideră că luând în consideraţie aceste fapte, reclamanţii rele-vau de jurisdicţia Federaţiei Ruse, în sensul pe care articolul 1 al Convenţiei îl conferă acestei noţiuni, chiar dacă în perioada în care acestea au avut loc, Convenţia încă nu intrase în vigoare pentru Federaţia Rusă.

Efectiv, trebuie de considerat drept fapte generatoare ale responsabilităţii Fe-deraţiei Ruse nu doar acţiunile la care au participat agenţii săi de stat, de exemplu arestul şi detenţia reclamanţilor, dar de asemenea transferul lor în mâinile regimului şi a poliţiei transnistrene, şi apoi, tratamentul la care aceştia au fost supuşi de poliţia respectivă, deoarece procedând în aşa mod, agenţii Federaţiei Ruse erau foarte con-ştienţi de faptul că reclamanţii sunt înmânaţi unui regim ilegal şi neconstituţional.

Mai mult, având în vedere acţiunile de care reclamanţii au fost acuzaţi, agenţii Federaţiei Ruse ştiau sau ar fi trebuit să ştie ce soartă îi aştepta pe aceştia.

385. În opinia Curţii, toate acţiunile comise de soldaţii ruşi cu privire la reclamanţi, incluzând transferul acestora autorităţilor unui regim separatist, în contextul colaborării autorităţilor ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură a da naştere unei responsabilităţi pentru consecinţele nu chiar aşa de îndepărtate ale acţiunilor acestui regim.

Rămâne doar de determinat faptul dacă responsabilitatea a rămas angajată sau dacă aceasta încă era angajată în momentul ratifi cării Convenţiei de către Federaţia Rusă.

b) După ratifi carea Convenţiei de către Federaţia Rusă

386. Cu privire la perioada posterioară ratifi cării Convenţiei, la 5 mai 1998, Cur-tea denotă următoarele:

387. Armata rusă este încă staţionată pe teritoriul Republicii Moldova în violarea sarcinilor acesteia de a o retrage defi nitiv, asumate de Federaţia Rusă la Summitul OSCE în Istanbul (1999) şi Porto (2001). Deşi numărul trupelor ruseşti staţionate aco-lo, pe teritoriul transnistrean, a scăzut dramatic din 1992 (vezi paragraful 131 de mai sus), Curtea denotă faptul că arsenalul ce aparţine GOR încă este depozitat acolo.

198


Prin urmare, ţinând cont de importanţa acestui arsenal, (vezi paragraful 131 de mai sus), importanţa militară a GOR în regiune şi rolul său disuasiv persistă.

388. Curtea observă că, în virtutea acordurilor încheiate de către Federaţia Rusă, pe de o parte, şi autorităţile moldave şi transnistrene respective, pe de altă parte (vezi paragrafele 112 – 120 şi 123 de mai sus), autorităţile „RMT” trebuiau să benefi cieze de infrastructura şi arsenalul GOR în timpul retragerii sale defi nitive. Tre-buie de notat în această privinţă faptul, că interpretarea dată de către Guvernul Rus a termenilor „administraţie locală” a regiunii transnistrene, care fi gurează, printre altele, în acordul de la 21 octombrie 1994 (vezi paragraful 116 de mai sus), este diferită de cea avansată de către Guvernul moldovenesc, ceea ce a permis regimului „RMT” să benefi cieze de această infrastructură.

389. Având în vedere relaţiile militare, Curtea denotă faptul că delegaţia Republi-cii Moldova în cadrul Comisiei Unifi cate de Control, a formulat constant plângeri referitor la coliziunea dintre personalul militar al GOR şi autorităţile transnistrene, în ceea ce pri-veşte transferul de arme către ultimele. Ea relevă că personalul militar al GOR a negat toate acele acuzări în prezenţa delegaţilor, declarând că o parte din echipament ar fi putut ajunge în mâinile separatiştilor, ca rezultat al furturilor care au loc.

Or, ţinând cont de acuzaţiile făcute împotriva GOR şi de natura periculoasă al arsenalului său depozitat, Curţii îi este greu să înţeleagă de ce trupele GOR nu dispun de mijloace legale şi efi cace de a preveni asemenea transferuri sau furturi, aşa cum reiese din dovezile aduse de ei în faţa delegaţilor.

390. Curtea acordă o importanţă deosebită suportului fi nanciar de care s-a bucu-rat „RMT”, în virtutea acordurilor următoare, încheiate de aceasta cu Federaţia Rusă:

- Protocolul acordului încheiat la 20 martie 1998 între Federaţia Rusă şi reprezen-tanţii „RMT”, care au prevăzut divizarea venitului obţinut din vânzările echipamen-tului GOR între „RMT” şi Federaţia Rusă;

- protocolul încheiat la 15 iunie 2001 cu privire la realizarea în comun a lucrărilor în vederea utilizării armamentului, tehnicii militare şi a muniţiilor;

- reducerea datoriilor pe care „RMT” le avea faţă de Federaţia Rusă cu până la 100 de milioane de dolari americani; şi

- aprovizionarea Transnistriei cu gaze venite de pe teritoriul Rusiei, la un preţ mai avantajos decât cel oferit pentru restul Republicii Moldova (vezi paragraful 156 de mai sus).

Curtea, de altfel, notează în continuare informaţia adusă de către reclamanţi, care nu este negată de Guvernul Rus în conformitate cu care întreprinderile şi institu-ţiile Federaţiei Ruse, în mod normal controlate de stat, sau a căror politică reprezintă subiectul unei autorizaţii statale, operând în special, în domeniul militar, au fost capa-bile să intre în relaţii comerciale cu întreprinderi similare ale „RMT” (vezi paragrafele 150 şi 151 de mai sus).

391. În continuare, Curtea denotă faptul că, atât înainte cât şi după data de 5 mai 1998, în zona de securitate controlată de forţele de menţinere a păcii ruse, regimul „RMT”


199


continuă să -şi desfăşoare trupele ilegal şi să fabrice şi să vândă arme, în violarea acor-dului încheiat la 21 iulie 1992 (vezi paragrafele 99, 100, 150 şi 151 de mai sus).

392. Toate cele menţionate mai sus dovedesc faptul că „RMT”, stabilită în 1991 – 1992 cu suportul Federaţiei Ruse şi dotată cu organe ale puterii şi cu o administraţie proprie, continuă să rămână sub controlul efectiv sau cel puţin sub infl uenţa decisivă, a Federaţiei Ruse, şi în orice stare de lucruri, că ea supravieţuieşte datorită suportului militar, economic, fi nanciar şi politic oferit de către Federaţia Rusă.

393. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că există o legătură continuă şi ne-întreruptă a responsabilităţii din partea Federaţiei Ruse în ceea ce priveşte soarta re-clamanţilor, deoarece politica Federaţiei Ruse de a susţine regimul şi de a colabora cu acesta, a continuat şi după data de 5 mai 1998, Federaţia Rusă nu a făcut nici o încercare de a pune capăt situaţiei reclamanţilor provocată de către agenţii săi, şi nu a luat măsuri pentru a împiedica încălcările care se pretind a fi comise după data de 5 mai 1998.

Luând în vedere aceste fapte, puţin importă că, începând cu data de 5 mai 1998, agenţii Federaţiei Ruse să nu fi participat direct la evenimentele denunţate în prezenta cerere.

394. În concluzie, reclamanţii relevă deci de „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în cadrul scopurilor prevăzute de articolul 1 al Convenţiei şi responsabilitatea sa este determinată, luând în consideraţie acţiunile care au fost denunţate.

III. JURISDICŢIA CURŢII RATIONAE TEMPORIS

395. În observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Moldovei a declarat faptul că violările presupuse de reclamanţi erau de natură continuă şi că Curtea este, prin urmare, competentă de a le examina.

396. Guvernul rus a declarat că acţiunile care au fost denunţate de reclamanţi au avut loc înaintea intrării în vigoare a Convenţiei, în ceea ce priveşte Rusia, pe data de 5 mai 1998, şi că, prin urmare ei nu se încadrează în competenţa ratione temporis a Curţii.

397. Reclamanţii au declarat că încălcările comise pe care ei le-au denunţat erau de natură continuă şi că Curtea ar fi prin urmare competentă de a le analiza.

398. Guvernul României nu se pronunţă la acest subiect.

399. Curtea observă că Convenţia a intrat în vigoare pentru Republica Moldo-va, la 12 septembrie 1997 şi pentru Federaţia Rusă, la 5 mai 1998. Ea reaminteşte că, în privinţa fi ecărei Părţi Contractante, Convenţia este aplicată numai în cazul eve-nimentelor subsecvente intrării sale în vigoare cu privire la acea Parte.

A. Plângerea încadrată în articolul 6 al Convenţiei

400. Curtea notează faptul că reclamanţii au declarat că ei nu au benefi ciat de un proces echitabil în faţa „Curţii Supreme a „RMT”.

Or, procedura care a avut loc înaintea acelui tribunal s-a sfârşit cu hotărârea de judecată din 9 decembrie 1993 (vezi paragraful 215 de mai sus), înaintea datelor la

200


care au avut loc ratifi cările Convenţiei, atât în cazul Republicii Moldova, cât şi în cazul Federaţiei Ruse, şi că procesul dat nu prezintă caracter continuu.

Prin urmare, Curtea nu are jurisdicţia ratione temporis de a examina plângerea depusă în cadrul articolului 6.

B. Plângerile depuse în cadrul articolelor 3, 5 şi 8 ale Convenţiei

401. Reclamanţii contestă legalitatea detenţiei lor, având în vedere că hotă-rârea de judecată în virtutea căreia ei au fost deţinuţi, şi pentru cei trei care se afl ă în detenţie până în prezent, nu a fost luată de un tribunal competent. Ei au declarat că, atâta timp cât s-au afl at în închisoarea de la Tiraspol, ei nu au avut posibilitatea să corespondeze sau să primească vizitele corespunzătoare din partea familiilor lor. Ei de asemenea s-au plâns de condiţiile lor de detenţie.

402. Curtea relevă faptul că pretinsele încălcări au trăsături cu fapte care au început cu încarcerarea reclamanţilor în 1992 şi mai continuă să aibă loc.

403. Curtea, prin urmare, este competentă ratione temporis de a examina plân-gerile depuse până acum, deoarece acestea conţin evenimente care au avut loc după data de 12 septembrie 1997, în cazul Republicii Moldova şi 5 mai 1998, în cazul Fe-deraţiei Ruse.

C. Plângerile încadrate în articolul 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei

404. Reclamanţii s-au plâns de faptul că ei au fost privaţi de bunurile lor, în violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1, deoarece hotărârea de judecată care a fost luată i-a privat de bunurile lor, lucru considerat de ei ilegal. Ei se consideră victime a unei încălcări continue.

405. Curtea relevă faptul că reclamanţii nu au adus nici un fel de dovadă sau detalii despre executarea deciziei de confi scare, care ar putea determina să se pro-nunţe dacă încălcarea presupusă are caracter continuu sau nu. Totuşi, luând în vede-re concluzia de mai jos (vezi paragraful 474), ea nu consideră necesar de a determina dacă ea are competenţă ratione temporis pentru a analiza această plângere.

D. Plângerea d-ului Ilaşcu încadrată în articolul 2 al Convenţiei

406. Invocând articolul 2, d-ul Ilaşcu se plânge de condamnarea sa la pedeap-sa cu moartea şi evidenţiază că sentinţa nu a fost anulată de autorităţile care au pro-nunţat-o şi că aceasta ar putea fi executată în orice moment, în cazul în care el s-ar întoarce pe teritoriul Transnistriei.

407. Curtea observă că, la 9 decembrie 1993, reclamantul a fost condamnat la moarte de un tribunal ce releva de autorităţile separatiste transnistrene, care nu sunt recunoscute pe plan internaţional. În perioada în care Convenţia era ratifi cată de statele reclamate, sentinţa dată nu a fost anulată de autorităţile care au luat-o; prin urmare, aceasta este încă în vigoare.

408. Prin urmare, Curtea este competentă ratione temporis de a examina această plângere.


201


IV. DESPRE VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 2 AL CONVENŢIEI

409. D-ul Ilaşcu s-a plâns de faptul că el a fost condamnat la moarte de un tri-bunal ilegal şi invocă riscul, care presupune de a fi executat oricând. Primul paragraf al Convenţiei prevede:

„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege”.

A. Argumente aduse Curţii

410. Reclamantul a declarat că decretul de eliberare semnat de preşedintele Transnistriei, la 5 mai 2001, a fost un fals creat cu unicul scop de a minţi Curtea, şi faptul că condamnarea sa la pedeapsa capitală de către autorităţile „RMT” rămâne încă în vigoare.

El a declarat că pe data de 22 iunie 2001, în urma eliberării sale, autorităţile moldave au declarat că nu aveau în posesia lor nici un document care să declare graţierea reclamantului. Numai pe data de 16 noiembrie 2001, în urma întrebărilor suplimentare ale Curţii, Guvernul a înmânat acesteia o copie a acestui decret. Recla-mantul declară că, pe data de 5 mai 2001, el a fost „înmânat” autorităţilor de la Chi-şinău datorită unui act de transfer încredinţat şefului serviciului de informaţie moldav de către dl Chevtsov, „ministrul securităţii al RMT”, un document pe care reclamantul l-a văzut cu ochii săi. Mai mult, dl Chevtsov a spus că sentinţa rămâne valabilă şi că aceasta va fi executată, în cazul în care d-ul Ilaşcu se va întoarce în Transnistria.

411. Guvernul rus nu a făcut nici o declaraţie cu privire la această plângere.

412. Guvernul moldav nu a negat faptul că s-a produs o încălcare a drepturilor reclamantului, prevăzute în articolul invocat de reclamant.

413. Guvernul României a declarat că, având în vedere că hotărârea Curţii Supreme a Republicii Moldova de la 3 februarie 1994, cu privire la anularea sentinţei nu a fost încă pusă în aplicare la această dată, riscul ca executarea dlui Ilaşcu să fi e îndeplinită există, dacă acesta s-ar întoarce pe teritoriul Transnistriei.


414. Curtea denotă faptul că Moldova a ratifi cat Protocolul nr. 6 al Convenţiei care aboleşte pedeapsa capitală pe timp de pace la 1 octombrie 1997, şi că aceasta a semnat Protocolul nr. 13 al Convenţiei în ceea ce priveşte abolirea pedepsei cu moar-tea în orice circumstanţe la 3 mai 2002. Federaţia Rusă n-a ratifi cat nici Protocolul nr. 6, şi nici Protocolul nr. 13, dar a declarat un moratoriu în privinţa pedepsei capitale.

415. Pedeapsa capitală, la care dl Ilaşcu a fost condamnat de către „Curtea Su-premă a RMT”, a fost declarată nulă de către Curtea Supremă a Republicii Moldova la 3 februarie 1994, dar această anulare nu a avut nici un efect până în ziua de azi (vezi paragraful 222 de mai sus).

202


Numai în luna noiembrie 2001, Guvernul Moldovei a înmânat Curţii o copie a decretului „ preşedintelui Transnistriei” de la 5 mai 2001, care acorda graţierea recla-mantului (vezi paragraful 281 de mai sus). Cu aceeaşi ocazie, Guvernul Moldovei a adus la cunoştinţa Curţii, zvonurile, potrivit cărora dl Smirnov ar fi schimbat sentinţa dlui Ilaşcu, de la pedeapsa cu moartea, la închisoare pe viaţă. Curtea denotă faptul că autenticitatea actului de graţiere, dat de către dl Smirnov a fost pus la îndoială de către reclamant, care relevă că a fost pur şi simplu înmânat autorităţilor moldave, sen-tinţa sa rămânând încă în vigoare, astfel, el ar risca să fi e executat în cazul întoarcerii sale pe teritoriul Transnistriei.

416. Luând în consideraţie dovezile de care ea dispune, Curtea nu se afl ă în măsură de a stabili nici circumstanţele exacte ale eliberării dlui Ilaşcu, nici faptul dacă pedeapsa sa a fost comutată de la cea cu moartea la închisoare pe viaţă (vezi para-graful 282 de mai sus).

Având în vedere că dl Ilaşcu a fost eliberat şi se afl ă acum în România cu familia sa, ţară a cărei cetăţenie acesta o are şi unde deţine o poziţie înaltă în Senat (vezi paragraful 20 de mai sus), Curtea consideră că riscul ca pedeapsa pronunţată la 9 decembrie 1993 împotriva dlui Ilaşcu să fi e aplicată este mai mult de natură ipotetică decât reală.

417. Pe de altă parte, nu este disputat faptul că, în urma ratifi cării Convenţiei de către cele două state reclamate, dl Ilaşcu a trebuit să sufere atât de condamnarea sa la pedeapsa cu moartea cât şi de condiţiile de detenţie, ameninţat de executarea acestei pedepse.

418. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că faptele de care s-a plâns dl Ilaşcu nu necesită o examinare aparte în sensul articolului 2, dar că mai degrabă ar trebui examinate corespunzător sub unghiul articolului 3.

V. VIOLĂRILE INVOCATE ALE ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI

419. Reclamanţii s-au plâns de condiţiile lor de detenţie şi de tratamentul la care erau supuşi în perioada detenţiei. Din partea sa, dl Ilaşcu s-a plâns de condiţiile detenţiei sale în aşteptarea executării sentinţei care i s-a dat. Ei s-au bazat pe articolul 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”

A. Argumentele aduse în faţa Curţii

420. Reclamanţii au declarat că tratamentele foarte grave la care au fost su-puşi pe perioada lor de detenţie au adus atingere demnităţii şi erau înjositoare, şi că au avut efecte dezastruoase asupra stării lor mintale şi fi zice. În cazul dlui Ilaşcu, ar mai trebui de adăugat incertitudinea în care el a trăit referitor la posibilitatea ca sen-tinţa pronunţată împotriva sa, pedeapsa capitală, să fi e aplicată.

421. Guvernul Rus a argumentat faptul că declaraţiile reclamanţilor nu au nimic de-a face cu Federaţia Rusă, şi că, indiferent de starea lucrurilor, sunt nefondate.


203


422. Guvernul moldav a declarat faptul că în observaţiile sale din 24 octombrie 2002, cu privire la condiţiile de detenţie a lor, declaraţiile făcute de reclamanţi sunt plauzibile.

423. Guvernul României, ca parte terţă care intervine, a declarat faptul că tra-tamentul la care au fost supuşi reclamanţii poate fi clasifi cat ca ”tortură”, în sensul ar-ticolului 3, având în vedere caracterul defi nitiv al acestora, natura lor josnică şi faptul că ele au provocat suferinţe grave şi crude reclamanţilor.



424. Curtea repetă faptul că articolul 3 al Convenţiei consacră cu sfi nţenie una dintre cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai difi cile circumstanţe, aşa cum ar fi lupta împotriva terorismului şi crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Spre deosebire de celelalte clauze substanţiale ale Convenţiei şi Protocoalelor nr. 1 - 4, articolul 3 nu are nici un fel de prevederi în ceea ce priveşte restricţiile, şi nici o derogare de la faptul că este permis aşa cum prevede articolul 15, paragraful 2, al Convenţiei chiar şi în cazul unui eveniment de urgenţă publică, care ameninţă viaţa naţiunii (vezi, printre alte autorităţi, Selmouni vs. Franţa [GC], nr. 25803/94, paragraful 95, CEDO 1999-V; şi Labita vs. Italia, [GC], nr. 26772/95, para-graful 119, CEDO 2000-IV).

425. Curtea a considerat tratamentul ca fi ind „inuman”, deoarece îndeosebi acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore în şir, provocând leziuni corporale sau su-ferinţe mintale şi fi zice intense. Ea, de altfel, a considerat că un tratament era „degra-dant”, pin aceea că el era de natură să provoace victimelor sentimente de frică, durere şi inferioritate, capabile să-i umilească şi să-i înjosească (vezi, de exemplu, Kudla vs. Polonia [GC], nr. 30210/96, paragraful 92, CEDO 2000-XI).

426. Pentru a determina dacă un anumit tratament poate fi considerat tortură, Curtea trebuie să ia în vedere distincţia prevăzută în articolul 3, dintre acest termen şi cel de tratament inuman şi degradant. Aşa cum a fost declarat şi mai devreme, aceas-tă distincţie a fost consacrată de Convenţie, pentru a marca josnicia tratamentului in-uman deliberat care cauzează suferinţe foarte severe şi crude, aceeaşi distincţie este prevăzută şi în articolul 1 al Convenţiei Naţiunilor Unite (vezi hotărârea de judecată menţionată mai sus, Selmouni, paragraful 96):

„Pentru scopurile acestei Convenţii, termenul „tortură” înseamnă orice fel de acţiune prin care se provoacă dureri sau suferinţe severe, fi zice sau mintale, sunt provocate intenţionat unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea sau de la o persoană terţă informaţii, confesiuni, de a o pedepsi pentru actul pe care ea sau o persoană terţă l-a comis sau este bănuită de a-l fi comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra ei, sau de a intimida sau a face presiune asupra unei persoane terţe, sau pentru orice alt motiv fondat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, dacă o astfel de durere sau astfel de suferinţe sunt provocate de către un agent al funcţiei publice sau orice altă persoană acţio-nând cu titlu ofi cial sau la instigarea acesteia sau cu consimţământul său expres sau tacit.(...)”

427. Curtea a susţinut de asemenea faptul că criteriul pe care îl reprezintă ca-lifi cativul „sever” este relativ prin esenţa ca şi de altfel „de gravitate minimă”, cerut în

204


cazul aplicării articolului 3, (ibid., paragraful 100): de asemenea el depinde de toate circumstanţele cazului, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fi zice sau mintale şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei (vezi, printre alte autori-tăţi, Kalashnikov vs. Rusia, nr. 47095/99, paragraful 95, CEDO, 2002-VI; şi hotărârea de judecată menţionată mau sus Labita, paragraful 120). În afară de aceasta, precă-utând dacă tratamentul este de natură „degradantă”, în cadrul articolului 3, Curtea va trebui să examineze dacă scopul acestui tratament a fost de a umili şi înjosi persoana în cauză, şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, măsura a afectat personalitatea acesteia într-un mod incompatibil cu articolul 3. Chiar şi absenţa unui asemenea scop nu poate exclude defi nitiv o constatare de violare a articolului 3 (Valasinas vs. Litua-nia, nr. 44558/98, paragraful 101, CEDO 2001-VIII).

428. Curtea a accentuat în permanenţă faptul că, suferinţa şi umilinţa care au avut loc, trebuie să depăşească pe cele care comportă inevitabil o formă oarecare de tratament sau pedeapsă legală. Măsurile care privează fi ecare persoană de libertatea sa sunt, de obicei asociate cu astfel de suferinţe şi umilire. Articolul 3 cere statului să asigure ca fi ecare prizonier să fi e deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectul demnităţii sale umane, ca metodele executării acestor măsuri să nu-l facă subiectul suferinţei cumplite sau a unei dureri de o intensitate care să depăşească nivelul unei suferinţe inevitabile inerente detenţiei şi că având în vedere exigenţele detenţiei, să-nătatea şi bunăstarea sa sunt asigurate adecvat (vezi Kudla vs. Polonia, menţionat mai sus, paragrafele 92-94).

429. Curtea a susţinut preventiv că, având în vedere evoluţia politicii penale a Statelor Membre ale Consiliului Europei şi standardele acceptate în comun în această sferă, pedeapsa cu moartea poate ridica unele întrebări în ceea ce priveşte conţinu-tul articolului 3 al Convenţiei. În cazul în care sentinţa este pedeapsa cu moartea, circumstanţele personale ale persoanei condamnate, proporţionalitatea cu privire la gravitatea crimei comise şi condiţiile de detenţie până la executarea sentinţei, sunt exemple de factori care sunt capabili de a încadra tratamentul sau pedeapsa primită de către deţinut în Articolul 3 (vezi Soering vs. Regatul Unit, hotărârea de judecată de la 7 iulie 1989, Serie A nr. 161, p. 41, paragraful 104; şi Poltoraski vs. Ucraina, nr. 38812/97, paragraful 133).

430. Pentru fi ecare prizonier condamnat la moarte, un oricare element de întâr-ziere dintre pronunţarea şi executarea sentinţei, şi experienţa unui stres sever în con-diţiile necesare pentru o încarcerare strictă, sunt inevitabile (vezi Soering vs. Regatul Unit, menţionat mai sus, paragraful 11). Totuşi, în anumite circumstanţe, impunerea unei asemenea sentinţe poate determina un tratament care întrece marja stabilită în articolul 3, când, de exemplu o lungă perioadă de timp trebuie petrecută „în aştepta-rea morţii” în condiţii extreme, cu cantităţi enorme de emoţii şi frică existente în timpul aşteptării executării pedepsei cu moartea (vezi Soering vs. Regatul Unit, menţionat mai sus, p. 44, paragraful 111).

431. Mai mult, anxietatea şi suferinţa provocată de o asemenea sentinţă poate fi numai agravată de natura arbitrară a procedurilor care duc la ea, deci, considerând că o viaţă umană este în joc, sentinţa devine o încălcare a Convenţiei.


205


432. Interzicerea contactului cu alţi prizonieri, datorită motivelor de securitate, disciplinare sau de protecţie, nu este considerat în sine, un tratament inuman sau pedeapsă. Pe de altă parte, izolarea senzorială, împreună cu izolarea socială totală, poate distruge personalitatea şi constituie o formă de tratament inuman care nu poate fi justifi cat de cerinţele de securitate sau de alte motive (vezi, printre altele, Messina vs. Italia (dec.), nr. 25498/94, CEDO 1999-V).

433. În afară de aceasta, când sunt stabilite condiţiile de detenţie, trebuie să se ia în consideraţie efectele cumulative ale acestor condiţii cât şi plângerile specifi ce ale reclamantului (vezi Dougoz vs. Grecia, nr. 40907/98, paragraful 46, CEDO 2001-II).

2. Aplicarea principiilor în speţă

(a) Referitor la dl Ilaşcu

434. Reclamantul a fost condamnat la moarte la 9 decembrie 1993, şi a fost ţinut în detenţie până la eliberarea sa la 5 mai 2001 (vezi paragrafele 215 şi 234 de mai sus).

Curtea repetă faptul că Convenţia nu obligă Statele Contractante decât în ceea ce priveşte evenimentele care au avut loc de la intrarea ei în vigoare, datele relevante fi ind 12 septembrie 1997, pentru Republica Moldova şi 5 mai 1998, în cazul Fede-raţiei Ruse. Totuşi, pentru a stabili efectele pe care condiţiile de detenţie le-au avut asupra reclamantului, care au rămas mai mult sau mai puţin aceleaşi, pe întreaga perioadă pe care acesta şi-a petrecut-o în detenţie, Curtea de asemenea poate lua în consideraţie întreaga perioadă, incluzând perioada precedentă intrării în vigoare a Convenţiei, luând în consideraţie fi ecare stat reclamat.

435. Pe perioada foarte lungă a timpului petrecut condamnat la moarte, recla-mantul a trăit mereu ameninţat cu moartea, de teama executării. Nefi ind capabil să găsească vreun remediu, reclamantul a trăit mulţi ani, incluzând perioada de după intrarea în vigoare a Convenţiei, în condiţii de detenţie apte să-i reamintească mereu de sentinţa sa, care ar fi putut aplicată în orice moment (vezi paragrafele 196-219 şi 240-253 de mai sus).

În special, Curtea denotă că, în urma trimiterii unei scrisori adresate Parlamen-tului Republicii Moldova, în martie 1999, dl Ilaşcu a fost bătut cu sălbăticie de paznicii de la închisoarea din Tiraspol, care l-au ameninţat cu moartea (vezi paragrafele 249, 250, 269 şi 270 de mai sus). După acel incident, lui nu i-a fost permis să mănânce timp de două zile şi i-a fost interzisă lumina zilei timp de trei zile (vezi paragraful 271 de mai sus).

Cât despre executările false care au avut loc înaintea intrării în vigoare a Con-venţiei (vezi paragraful 198 de mai sus), nu există dubii cu privire la faptul că ase-menea acţiuni barbare au mărit anxietatea simţită de către reclamant pe întreaga perioadă a sa de detenţie, în ceea ce priveşte executarea sa.

436. Teama şi suferinţa pe care acesta le-a simţit s-au agravat din cauza faptu-lui că sentinţa nu avea temei legal şi nu era legitimată de scopurile Convenţiei. Curtea Supremă a Transnistriei, care a dat sentinţa în cazul dlui Ilaşcu, a fost stabilită de o

206


entitate care este ilegală din punct de vedere a dreptului internaţional şi nu a fost re-cunoscută de către comunitatea internaţională. „Curtea” aparţine unui sistem despre care abia se poate spune că funcţionează în baza unui temei constituţional sau legal care să refl ecte o tradiţie judiciară compatibilă cu prevederile din Convenţie. Acest lu-cru este evidenţiat de natura patentă arbitrară a circumstanţelor în care reclamanţii au fost judecaţi şi condamnaţi, după cum descriu ei, într-un mod care nu a fost disputat de celelalte părţi (vezi paragrafele 212-216 de mai sus), şi după cum este descris şi analizat de către instituţiile OSCE (vezi paragraful 286 de mai sus).

437. Hotărârea de judecată luată de Curtea Supremă a Republicii Moldova în privinţa condamnării reclamanţilor (vezi paragraful 222 de mai sus) a confi rmat natura arbitrară şi ilegală a hotărârii de judecată de la 9 decembrie 1993.

438. Cu privire la condiţiile de detenţie ale reclamanţilor condamnaţi la moarte, Curtea denotă faptul că dl Ilaşcu a fost deţinut timp de opt ani, din anul 1993 şi până la eliberarea sa din 2001, în luna mai, într-o izolare strictă: el nu avea dreptul de a fi în contact cu ceilalţi deţinuţi, nu putea primi veşti de dinafară - având în vedere faptul că el nu avea dreptul să trimită sau să primească corespondenţă – şi privat de dreptul de a avea întrevederi cu avocatul său sau de a primi vizite regulate de la familia sa. Celula sa nu avea încălzire, chiar în condiţii de iarnă severă, şi nu avea lumină naturală sau vreo sursă de ventilaţie. Dovezile arată că d-l Ilaşcu a fost privat de mâncare, aceasta fi ind o formă de pedeapsă, şi, că, în orice caz, având în vedere restricţiile cu privire la primirea pachetelor, chiar şi mâncarea primită din exterior era de multe ori nepotrivită pentru a fi consumată. Reclamantul putea face duş numai foarte rar, de multe ori fi ind nevoit să aştepte câteva luni. În privinţa acestui subiect, Curtea face trimitere la concluziile din raportul CPT, în urma vizitei sale în Transnistria, din anul 2000 (vezi paragraful 289 de mai sus), califi când drept neadmisă izolarea continuă pe perioada mai multor ani.

Condiţiile de detenţie ale reclamantului au avut efecte dăunătoare asupra să-nătăţii acestuia, care s-a deteriorat în urma tuturor anilor petrecuţi în închisoare. Prin urmare, el nu a primit îngrijiri adecvate, fi ind deseori privat de examene medicale şi tratamente (vezi paragrafele 258-260, 262, 263, şi 265 de mai sus) şi de produse dietetice corespunzătoare. Mai mult, având în vedere restricţiile în ceea ce priveşte primirea pachetelor, lui nu i-au putut fi trimise medicamente şi mâncare pentru îmbu-nătăţirea sănătăţii sale.

439. Curtea denotă cu îngrijorare faptul că existenţa regulilor care autorizează o putere discreţionară în privinţa corespondenţei şi vizitelor în închisoare, exercita-te atât de paznicii cât şi de către autorităţile închisorilor, şi accentuează faptul că asemenea reguli sunt arbitrare şi sunt incompatibile cu garanţiile potrivite şi efective împotriva abuzurilor, pe care orice sistem carceral care face parte dintr-o societate democratică, trebuie să le prevadă. Mai mult, în speţă, aceste reguli au făcut condiţiile de detenţie ale reclamanţilor şi mai difi cile.

440. Curtea a ajuns la concluzia că pedeapsa cu moartea impusă reclamantu-lui combinată cu condiţiile în care el a trăit şi tratamentul la care acesta a fost supus pe perioada de detenţie în urma ratifi cării Convenţiei, şi ţinând cont de starea în care el se afl a după mai mulţi ani petrecuţi în astfel de condiţii, înainte de ratifi carea Con-


207


venţiei, îmbracă un caracter particular grav şi dur şi trebuie, prin urmare, considerate acte de tortură în sensul Articolului 3 al Convenţiei.

De aici, a avut loc o neîndeplinire a cerinţelor acestei dispoziţii.

441. Dl Ilaşcu fi ind deţinut în perioada în care Convenţia a intrat în vigoare, în ceea ce priveşte Federaţia Rusă, la 5 mai 1998, aceasta din urmă este responsabilă, pentru motivele descrise mai sus (vezi paragraful 393) din cauza condiţiilor de deten-ţie a reclamantului şi tratamentului la care acesta a fost supus şi suferinţele cauzate acestuia în închisoare.

De altfel, d-l Ilaşcu a fost eliberat în luna mai 2001. Şi numai din ziua aceea responsabilitatea Republicii Moldova este angajată, din cauza acţiunilor denunţate, pentru faptul neîndeplinirii obligaţiilor pozitive (vezi paragraful 352 de mai sus). Con-secvent, nu a existat nici o încălcare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova, cu privire la dl Ilaşcu.

442. În concluzie, violarea articolului 3 al Convenţiei, cu privire la dl Ilaşcu este atribuită numai Federaţiei Ruse.

(b) Cei trei reclamanţi; condiţiile de detenţie şi tratamentul în detenţie

(i) Referitor la dl Ivanţoc

443. Curtea denotă de la început, că niciodată în perioada procedurii în faţa ei, nici unul dintre guvernele reclamate nu a negat realitatea incidentelor invocate.

Ea în continuare consideră că descrierile făcute de către dl Ivanţoc sunt destul de precise şi întărite de declaraţiile identice făcute în mod repetat de către dânsul în faţa soţiei sale şi reieşind din declaraţiile celorlalţi martori depuse în faţa delegaţilor Curţii.

Având în vedere totalitatea elementelor pe care le are la dispoziţie, Curtea con-sideră că poate considera faptul că, pe perioada detenţiei, incluzând partea în care intrarea Convenţiei în vigoare în privinţa statelor pârâte, reclamantul a primit un număr mare de lovituri şi alte umiliri şi că în unele momente el a fost privat de hrană şi de orice asistenţă medicală, în ciuda stării sale de sănătate slăbite de aceste condiţii de deten-ţie. În mod particular, Curtea atrage atenţia asupra persecuţiei şi tratamentului necores-punzător la care dl Ivanţoc a fost supus în luna mai 1999, în urma înaintării cererii sale la Curte (vezi paragrafele 251 şi 252 de mai sus), şi în anul 2001, luna noiembrie 2002 şi luna februarie 2003, (vezi paragrafele 254, 256 şi 269-272 de mai sus).

444. Mai mult, dl Ivanţoc a fost deţinut încă de la condamnarea sa în 1993 în izolare completă, fără a avea vreun contact cu alţi prizonieri şi fără posibilitatea de a avea accesul la ziare. El este privat de posibilitatea de a vedea un avocat, unicele sale contacte cu lumea din exterior fi ind vizitele şi pachetele primite de la soţia sa, au-torizate de câtre autorităţile închisorii numai în cazul în care acestea sunt considerate potrivite pentru a fi înmânate reclamantului.

Toate aceste restricţii, care nu au nici un temei legal, şi lăsate la discreţia auto-rităţilor, sunt incompatibile cu regimul unei închisori într-o societate democratică. Ele au contribuit la creşterea chinului şi suferinţelor mintale ale reclamantului.

208


445. Reclamantul a fost deţinut într-o celulă care nu era încălzită sau ventilată şi fără lumină naturală şi el nu a primit tratamentul necesar, datorită stării sale de sănătate, în ciuda unor examinări medicale, care au fost permise de câtre autorităţile închisorii. În privinţa acestui subiect, Curtea se referă la concluzia făcută în raportul CPT în urma vizitei sale în Transnistria în anul 2000 (vezi paragraful 289 de mai sus).

446. În opinia Curţii, un asemenea tratament este în stare să-i provoace re-clamantului dureri sau suferinţe, atât mintale, cât şi fi zice, care n-ar putea decât să fi e sporite de izolarea completă a reclamantului, şi care ar trezi în el sentimente de teamă, anxietate şi vulnerabilitate, care în mod probabil l-ar umili, l-ar înjosi şi l-ar lipsi de rezistenţa şi de voinţa sa.

Curtea este de părere că, tratamentul la care a fost supus reclamantul, de către persoanele care aparţin administraţiei „RMT” este intenţionat cu scopul de a-l pedepsi pe acesta, pentru actele pe care se presupune că le-ar fi comis.

447. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că, luate la general şi având în vedere gravitatea acestor fapte, natura lor repetitivă, şi scopul la care se aspira, trata-mentele la care a fost supus dl Ivanţoc i-au cauzat acestuia suferinţă şi dureri (grave), şi ele îmbrăcau un caracter particular grav şi dur. Este necesar de considerat toate aceste acţiuni drept acte de tortură, în sensul articolului 3 al Convenţiei.

448. Dl Ivanţoc fi ind deţinut în perioada intrării în vigoare a Convenţiei, în cazul Federaţiei Ruse, aceasta din urmă este deci responsabilă, datorită motivelor menţio-nate mai sus (vezi paragraful 393), în baza condiţiilor sale de detenţie şi tratamentului la care a fost supus şi a suferinţelor cauzate acestuia în închisoare.

Având în vedere concluziile la care Curtea a ajuns în ceea ce priveşte respon-sabilitatea Republicii Moldova în cazul acţiunilor denunţate, de faptul neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive începând cu luna mai 2001 (vezi paragraful 352 de mai sus), Moldova este responsabilă de încălcarea articolului 3 al Convenţiei, în ceea ce priveş-te cazul dlui Ivanţoc, începând cu această dată.

449. În concluzie, în ceea ce priveşte dl Ivanţoc, a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă începând cu data ratifi cării Convenţiei de aceasta la 5 mai 1998 şi de către Moldova, începând cu luna mai a anului 2001.

(ii) Dl Leşco şi dl Petrov-Popa

450. Curtea denotă mai întâi faptul că Guvernele reclamate nici la o etapă a procedurii n-au negat în faţa ei realitatea incidentelor invocate.

Ea de asemenea consideră că descrierile date de martorii audiaţi, incluzând reclamanţii şi soţiile lor, sunt sufi cient de precise şi sunt susţinute de alte dovezi afl ate în posesia Curţii.

451. Consecvent, Curtea consideră că se poate considera stabilit faptul că, pe perioada lor de detenţie, incluzând partea care urmează intrarea Convenţiei în vigoa-re, în cazul ambelor State reclamate, dl Leşco şi dl Petrov-Popa au cunoscut condiţii de detenţie extrem de severe:


209


- vizitele şi pachetele primite de la familiile lor au fost acordate discreţionar de către administraţia închisorii;

- câte odată aceştia au fost privaţi de alimente, sau alimentele primite nu erau bune de consumat, şi de cele mai multe ori ei nu au avut permisiunea de a primi asis-tenţă medicală corespunzătoare, dată fi ind starea lor proastă de sănătate, care s-a înrăutăţit în acele condiţii;

- lipsa meselor dietetice corespunzătoare în pofi da prescripţiilor medicale lor (vezi paragraful 265 de mai sus).

Curtea mai subliniază faptul că aceste condiţii au continuat să se deterioreze din anul 2001 (vezi paragraful 254 de mai sus).

Mai mult, dl Petrov-Popa este ţinut în izolare completă din anul 1993, fi ind lipsit de orice fel de contact cu alţi prizonieri sau de accesul la ziare în limba sa natală (vezi paragrafele 240, 254 şi 255 de mai sus).

Atât dl Petrov-Popa cât şi dl Leşco au fost lipsiţi de dreptul de a avea acces la un avocat până în luna iunie a anului 2003 (vezi paragraful 257 de mai sus).

452. În opinia Curţii, asemenea tratamente sunt capabile să inducă dureri sau suferinţe, atât fi zice, cât şi mintale. Luate în totalitatea lor şi având în vedere gravita-tea lor, tratamentele la care reclamanţii au fost supuşi (dl Leşco şi Petrov-Popa), pot fi califi cate ca fi ind inumane şi degradante, în sensul articolului 3 al Convenţiei.

453. Având în vedere faptul că dl Leşco şi dl Petrov-Popa se afl au în detenţie, atunci când Convenţia a intrat în vigoare, în cazul Federaţiei Ruse, aceasta din urmă este considerată responsabilă de motivele menţionate mai sus (vezi paragraful 393), având în vedere condiţiile reclamanţilor de detenţie şi tratamentul la care aceştia au fost supuşi şi suferinţele cauzate acestora pe perioada de detenţie.

Având în vedere concluzia la care a ajuns Curtea, în ceea ce priveşte res-ponsabilitatea Republicii Moldova pentru acţiunile denunţate de faptul neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive începând cu luna mai anul 2001 (vezi paragraful 352 de mai sus), Moldova este considerată responsabilă de încălcările articolului 3 al Convenţiei cu privire la situaţia dlor Lesco şi Petrov-Popa începând de la această dată.

454. În concluzie, în ceea ce priveşte dnii Lesco şi Petrov-Popa, a avut loc viola-rea articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă începând cu ratifi carea Conven-ţiei de către aceasta, la 5 mai 1998 şi de către Moldova începând cu luna mai 2001.

VI. ÎNCĂLCĂRILE INVOCATE ALE ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI

455. Reclamanţii au declarat că detenţia lor a fost ilegală, şi Curtea care i-a condamnat nu poate fi considerată una competentă. Ei s-au bazat pe articolul 5, pa-ragraful 1 al Convenţiei, partea relevantă a cărui prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia următoarelor cazuri potrivit căilor legale:

(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent;

( ...)”

210


456. Guvernului Rusiei a declarat că afi rmaţiile reclamanţilor nu au nimic co-mun cu Federaţia Rusă, şi sunt nefondate.

457. În observaţiile sale de la 24 octombrie 2000, Guvernul Moldovei a ac-centuat faptul că reclamanţii au fost arestaţi în urma unui ordin de arest şi că ei au rămas timp de două luni în celulele din încăperile ce aparţineau Armatei a 14-a. La audierea de pe data de 6 iunie, 2001, ei au declarat că ei şi-ar dori să-şi schimbe poziţia pe care ei au adoptat-o preventiv, dar nu au exprimat nici o opinie cu privire la încălcările invocate.

458. Ca parte terţă care intervine, Guvernul României a declarat că detenţia reclamanţilor nu a avut o bază legală, având în vedere faptul că decizia a fost luată de către o Curte care nu este recunoscută. Totuşi, anumite acte ale separatiştilor trans-nistreni, de exemplu certifi cate de naştere, de deces, şi certifi catele de căsătorie, au trebuit recunoscute, pentru a nu prejudeca situaţia cetăţenilor şi mai mult (vezi opinia consultativă luată la 21 iunie 1971, de către CIJ, în ceea ce priveşte consecinţele legale ale continuării prezenţei Africii de Sud pe teritoriul Namibiei, susţinut de către Consiliul de Securitate şi Rezoluţii 276), şi faptul că acestea nu ar trebui să fi e posibil de aplicat în cazul tuturor actelor ce emană de la autorităţi nerecunoscute de comuni-tatea internaţională, altfel, acele autorităţi ar fi legitime.

În cazul de faţă, condamnarea reclamanţilor a fost rezultatul unei încălcări fl a-grante de justiţie, dat fi ind faptul că aceştia nu au avut parte de un proces echitabil în faţa Curţii Supreme a Transnistriei.

459. Curtea nu are jurisdicţia ratione temporis pentru a lua o decizie în privinţa întrebării dacă, pe perioada detenţiei lor, când reclamanţii au fost condamnaţi de către Curtea Supremă a Transnistriei, au fost violate prevederile din articolul 6 al Convenţi-ei. În ceea ce priveşte detenţia reclamanţilor, aceasta a continuat şi în urma procesu-lui de ratifi care de către statele reclamate, Curtea, are jurisdicţia de a determina dacă, fi ecare dintre reclamanţi a fost reţinut „în permanenţă”, „conform legii”, în conformitate cu procedurile descrise de lege, şi în urma „condamnării lor de către un tribunal com-petent”, prevederi încadrate în articolul 5, paragraful 1 (a) al Convenţiei.

460. Aşa cum este stabilit în cazul Curţii, cuvântul tribunal, folosit în textele franceze ale articolului 5 (Curtea) şi alte articole ale Convenţiei, în special, articolul 6 (tribunalul), se referă în primul rând la un corp „stabilit de lege”, satisfăcând un număr de condiţii, care includ independenţa, îndeosebi în privinţa executivului, imparţialita-tea, durata mandatului membrilor săi, şi garanţiile unei proceduri judiciare (vezi De Wilde, Ooms şi Verszp vs. Belgia, hotărârea de judecată luată la 28 mai, 1970, Serie A, nr. 12, p. 41, paragraful 78).

În anumite circumstanţe, o jurisdicţie ce aparţine unui sistem judiciar al unei entităţi nerecunoscute de nici o lege internaţională, acesta poate fi numit un tribunal „stabilit de lege”, având în vedere faptul că acesta face parte dintr-un sistem care operează „pe o bază constituţională şi legală”, refl ectând o tradiţie judiciară compati-bilă cu Convenţia, şi aceasta pentru a permite indivizilor să benefi cieze de garanţiile Convenţiei (vezi, mutatis mutandis, Cipru vs Turcia, menţionat mai sus, paragrafele 231 şi 236-237).


211


461. Cerinţa regularităţii impusă de articolele 5 paragraful 1 (a) („detenţie regulată” ordonată în conformitate cu procedurile descrise de lege”), nu este sa-tisfăcută numai din simpla asociaţie cu legea naţională relevantă; legea naţională trebuie în sine să fi e în conformitate cu Convenţia, incluzând principiile generale de lege care sunt exprimate în Preambulul Convenţiei. Noţiunea care stă la baza expresiei „în conformitate cu procedurile descrise de lege” este una dintre cele cin-stite şi corespunzătoare proceduri de lege, având în vedere faptul că orice măsură privând o persoană de libertate ar trebui să emane şi să fi e executată de către o autoritate corespunzătoare, şi nu ar trebui să fi e arbitrară (vezi, printre altele, Win-terwerp vs. Olanda, hotărârea de judecată de la 24 octombrie, 1979, Serie A, nr. 33, paragraful 45).

Mai mult, aşa cum scopurile articolului 5 sunt de a proteja individul de la acţiuni arbitrare (vezi, printre altele, Stafford vs. Regatul Unit [GC], nr. 46295/99, paragraful 63, CEDO 2002-IV), o „condamnare” nu poate fi rezultatul unei încălcări fl agrante a legii (vezi mutatis mutandis, Drozd şi Janousek vs. Franţa şi Spania, hotărârea de judecată luată la 26 iunie, 1992, Serie A, nr. 240, paragraful 110).

Curtea de asemenea se referă la concluziile sale, care sunt în conformitate cu articolul 3 al Convenţiei cu privire la natura procedurilor care au avut loc la Curtea Supremă din Transnistria (vezi paragraful 436 de mai sus).

462. Curtea, de aici a declarat că nici unul dintre reclamanţi n-a fost condamnat de către „un tribunal” şi că sentinţa, pronunţată de către un corp judecătoresc ca „Curtea Supremă din Tansnistria”, după o procedură ca cea din cazul în speţă n-ar putea fi consi-derată drept „detenţie regulară (permanentă) în conformitate cu „procedurile legale”.

463. Acest lucru fi ind declarat, în asemenea circumstanţe, privarea de libertate a reclamanţilor pe perioada jurisdicţiei ratione temporis a Curţii, cu privire la statele reclamate (în cazul dlui Ilaşcu de la 5 mai, 1998, până în mai 2001, de către Rusia, şi cu privire la ceilalţi reclamanţi de la data ratifi cării de către fi ecare stat reclamat până în prezent), nu poate să satisfacă condiţiile descrise de paragraful 1 (a) al articolului 5 al Convenţiei.

De asemenea a existat şi violarea articolului 5, paragraful 1 al Convenţiei până în luna mai, 2001, cu privire la dl Ilaşcu, şi că continuă să fi e încălcate aceste preve-deri în privinţa celorlalţi reclamanţi afl aţi în detenţie.

464. Având în vedere faptul că reclamanţii continuau să fi e deţinuţi, chiar şi în urma ratifi cării Convenţiei cu privire la Rusia, şi luând în consideraţie lucrurile descope-rite (vezi paragraful 393), Curtea ajunge la concluzia că comportamentul care violează prevederile articolului 5, este atribuit Federaţiei Ruse cu privire la toţi reclamanţii.

Luând în vedere concluzia prezentată mai sus, (vezi paragraful 351) conform căreia responsabilitatea Republicii Moldova, este angajată în virtutea obligaţiilor sale pozitive începând cu luna mai 2001, Curtea ajunge la concluzia că n-a existat o viola-re a articolului 5 de către Republica Moldova, în ceea ce priveşte dl Ilaşcu. În schimb, a existat o violare a acestei dispoziţii de către Moldova în ceea ce priveşte ceilalţi reclamanţi.

212


VII. VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

465. Reclamanţii se plâng de faptul că ei nu au putut să corespondeze liber cu familiile lor şi cu Curtea. În special, ei au declarat că n-au avut posibilitatea să sesi-zeze liber Curtea, şi că pentru a face acest lucru au trebuit să apeleze la soţiile lor. Ei s-au mai plâns şi de faptul că nu puteau fi vizitaţi de către familiile lor, cu excepţia cazurilor când „preşedintele RMT” îşi dădea acordul. Ei invocă articolului 8 al Conven-ţiei, prevederile relevante ale căruia prevăd:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, (...) şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democra-tică, este necesară, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, (...) apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

466. Guvernul Rus a declarat faptul că denunţările reclamanţilor nu au nimic în comun cu Federaţia Rusă, şi că în orice stare de cauză, sunt nefondate.

467. În cazul observaţiilor făcute de Republica Moldova, la 24 octombrie 2000, Guvernul Moldovei a declarat faptul că reclamanţii nu aveau accesul la un avocat, şi faptul că reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale le-a fost interzis să-i vadă pe reclamanţi şi nu au putut menţine legătura în mod normal pe perioada acestora de detenţie. La audierile din 6 iunie 2001, el a declarat că revenea la poziţia sa exprimată anterior, dar nu a exprimat nici un fel de opinie cu privire la violările invocate.

468. Guvernul României a declarat că ingerinţa în dreptul reclamanţilor de a coresponda cu familiile lor şi cu Curtea, nu a fost în conformitate cu cerinţele legale din articolul 8 paragraful 2, în primul rând deoarece, legea sovietică aplicată în „RMT”, nu era o lege validă pe teritoriul Republicii Moldova, şi în al doilea rând, deoarece acordul prealabil al „Preşedintelui „RMT” nu poate fi asimilat unei legi, din cauza lipsei unei garanţii în cazul unui arbitrariu.

469. Curtea consideră că această plângere se limitează la faptul că reclamanţii nu au fost lăsaţi să corespondeze în scris în mod liber cu familiile lor şi cu Curtea din închisoare şi la difi cultăţile de a primi vizite de la familiile lor. Cât despre plângerea de imposibilitatea de a sesiza Curtea din închisoare ea ţine mai mult de articolul 34, pe care Curtea îl va examina aparte.

470. Totuşi, având în vedere aceste plângeri, în cadrul articolului 3 (vezi para-grafele 438, 439, 444, şi 451 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a le examina separat din punct de vedere al articolului 8.

VIII. VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 AL CONVENŢIEI

471. Reclamanţii se plâng, având în vedere articolul 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei, de confi scarea bunurilor lor, în urma unui proces contrar articolului 6 al Convenţiei.


213


472. Guvernul Rus, a declarat că denunţările reclamanţilor nu au nimic în co-mun cu Federaţia Rusă, şi în orice stare de cauză, sunt nefondate.

473. Guvernele României şi Republicii Moldova, nu au exprimat nici o părere.

474. Chiar considerând că Curtea este competentă rationae temporis de a lua o decizie asupra acestei plângeri, Curtea denotă faptul că baza factologică a acestei plângeri este insufi cientă.

Aşa cum plângerea nu a fost încă susţinută, Curtea consideră că nu a existat nici o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei.

IX. NERESPECTAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI

475. Reclamanţii s-au plâns de o imixtiune în dreptul fi ecăruia de a-şi exercita drep-turile individuale în faţa Curţii, bazându-se pe articolul 34 al Convenţiei, care prevede:

„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană, orice organizaţie neguvernamen-tală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din Înaltele Părţi Contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau Protocoalele sale. Înaltele Părţi Con-tractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea efi cace a acestui drept.”

476. Reclamanţii au declarat în primul rând, că ei nu au avut permisiunea de a apela la Curte din închisoare şi astfel soţiile lor au fost nevoite să facă acest lucru din numele lor. Ei de asemenea au declarat că au fost persecutaţi în închisoare deoarece ei au încercat să apeleze la Curte.

Reclamanţii consideră că declaraţiile Preşedintelui Republicii Moldova dl Voro-nin, precum că refuzul dlui Ilaşcu de a-şi retrage plângerea va fi cauza menţinerii în detenţie a celorlalţi reclamanţi (vezi paragraful 285 de mai sus), reprezintă o atingere fl agrantă la dreptul lor de recurs individual.

În fi ne, interesaţii susţin că nota Ministerului Rus al Afacerilor Externe (para-graful 278 mai sus) reprezintă de asemenea o atingere gravă adusă dreptului lor la recurs individual.

477. Guvernul Moldovei confi rmă observaţiile dlui Voronin, dar afi rmă că aces-tea au fost determinate de declaraţiile făcute de dl Ilaşcu într-o întrunire cu dl Voronin, că el ar fi gata de a-şi retrage plângerea împotriva Moldovei cu condiţia ca autorităţile moldave să demonstreze prin acţiunile lor dorinţa de a elibera pe ceilalţi trei recla-manţi. Guvernul Moldovei consideră că în astfel de circumstanţe acuzaţiile aduse dlui Voronin vizează să dăuneze imaginii Republicii Moldova, mai mult decât să denunţe o atingere a dreptului de recurs individual al reclamanţilor.

478. Guvernul Rus a spus că reclamanţii au obţinut nota menţionată mai sus pe cale frauduloasă şi că, prin urmare acest document nu poate fi adus în faţa Curţii.

479. Guvernul României a declarat că actele de intimidare aplicate asupra dlui Ilaşcu întru pedepsirea lui pentru înaintarea acelei petiţii Curţii, constituie o imix-tiune în dreptul la recurs individual garantat de către articolul 34.

214


480. Curtea repetă faptul că pentru ca mecanismul de recurs individual pre-văzut la articolul 34 al Convenţiei să fi e efi cace este de cea mai mare importanţă ca reclamanţii declaraţi sau potenţiali să fi e liberi să comunice cu Curtea fără ca autori-tăţile să-i preseze într-un mod oarecare de a-şi retrage sau modifi ca plângerile (vezi Akdivar şi Alţii vs. Turcia, Hotărâre de judecată luată la 16 septembrie 1996, Rapoarte 1996-IV, p. 1219, paragraful 105; şi Aksoy vs. Turcia, hotărâre de judecată luată la 18 decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, p. 2288, paragraful 105).

Prin cuvântul „să-i preseze” trebuie de subînţeles nu doar acţiunea coercitivă directă şi actele fl agrante de intimidare, dar de asemenea şi actele sau contactele indi-recte şi de natură rea care au drept scop să descurajeze reclamanţii şi să-i facă să-şi schimbe părerea de a continua recursul oferit de Convenţie (vezi Kurt vs. Turcia, hotă-râre de judecată luată la 25 mai, 1998, Rapoarte 1998-II, p. 1192, paragraful 160).

De altfel, pentru a determina dacă constituie sau nu contactele dintre autorităţi şi reclamant practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34, trebuie de determinat precis circumstanţele deosebite ale acestui caz. Având acestea în vedere, Curtea trebuie să evalueze vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca acesta să nu fi e infl uenţat de autorităţi (vezi Akdivar şi Alţii, p. 1219, paragraful 105, şi Kurt, p. 1192-1193, paragraful 160, ambele citate mai sus).

481. În speţă, reclamanţii au afi rmat faptul că ei nu au fost în stare să sesizeze Curtea de la locul detenţiei lor şi că efectiv, cererea lor a fost trimisă de unicul avocat care i-a reprezentat de la bun început, dl Tănase şi că aceasta a fost semnată de către soţiile lor.

Curtea de asemenea a luat în consideraţie ameninţările care au fost făcute la adresa reclamanţilor de către autorităţile închisorii din Transnistria, şi agravarea con-diţiilor lor în urma trimiterii cererii. După părerea Curţii, asemenea acţiuni constituie o formă de presiune ilicită şi inacceptabilă care le-a adus atingere reclamanţilor în exercitarea dreptului de recurs individual.

Mai mult, Curtea denotă cu îngrijorare conţinutul diplomatic al scrisorii de la 19 aprilie 2001, trimise de către Federaţia Rusă autorităţilor moldoveneşti (vezi paragra-ful 278 de mai sus). Din această notă reiese că autorităţile ruse au cerut Republicii Moldova de a-şi retrage observaţiile prezentate Curţii la 24 octombrie 2000, de faptul că ele sugerau o responsabilitate a Federaţiei Ruse referitor la violările invocate din cauza staţionării trupelor sale pe teritoriul moldav în Transnistria.

Subsecvent, la audierea din 6 iunie 2001, Guvernul Moldovei a declarat într-adevăr că doreşte să-şi retragă o parte din observaţiilor depuse la Curte la 24 octom-brie 2000, cu privire la Federaţia Rusă (paragraful 360 sus-citat).

Curtea consideră că astfel de acţiuni din partea Guvernului Rusiei, reprezintă pe de o parte o negare a patrimoniului comun de idealuri şi tradiţii politice, a respec-tării libertăţii şi preeminenţei dreptului, menţionată în Preambulul Convenţiei şi, pe de altă parte, sunt de natură să aducă atingere gravă la examinarea de către ea a cererii introduse în exercitarea dreptului de recurs individual şi prin aceasta, să împiedice însuşi dreptul garantat de articolul 34 al Convenţiei.


215


Deci, totuşi a existat o nerespectare a Articolului 34 de către Federaţia Rusă.

482. Curtea continuă să observe că, în urma eliberării dlui Ilaşcu, el a avut întrevederi cu autorităţile moldave la subiectul posibilităţii eliberării şi celorlalţi recla-manţi, şi că, în acel context dl Voronin l-a acuzat public pe dl Ilaşcu, ca fi ind cauza menţinerii în detenţie a camarazilor săi prin refuzul retragerii cererii sale împotriva Moldovei şi Federaţiei Ruse.

În opinia Curţii, asemenea declaraţii ce provin de la cea mai înaltă autoritate a unui Stat Contractant, care face să depindă ameliorarea situaţiei reclamanţilor de retragerea cererii depuse împotriva acestui stat sau a altui stat contractant, reprezintă o presiune directă destinată să împiedice exercitarea dreptului la un recurs individu-al. Această concluzie este valabilă care n-ar fi infl uenţa reală sau teoretică pe care această autoritate poate s-o aibă asupra situaţiei reclamanţilor.

Consecvent, declaraţiile dlui Voronin de asemenea pot fi considerate drept pie-dică din partea Republicii Moldova, în exerciţiul dreptului reclamanţilor la un recurs individual, în pofi da articolului 34.

X. APLICAREA ARTIICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

483. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a conse-cinţelor acestei violări, Curtea, acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Pagubele

484. Reclamanţii au înmânat cererile lor de satisfacţie echitabilă în luna noiem-brie 2001.

Într-o scrisoare parvenită la Curte la 12 februarie 2004, dl Tănase a declarat noile cereri ale clientului său, dl Leşco, luând în consideraţie şi perioada începând cu anul 2001.

Dl Gribincea a făcut acelaşi lucru pentru ceilalţi reclamanţi într-o scrisoare pri-mită de Curte la 24 februarie 2004.

485. Reclamanţii au declarat că condamnarea şi detenţia lor i-au făcut să-şi piardă serviciul. La fel, având în vedere persecuţia la care soţiile lor au fost supuse, d-na Ilaşcu şi d-na Ivanţoc au trebuit să demisioneze de la slujbele lor din Tiraspol şi să se mute la Chişinău. Mai mult, familia dlui Leşco a fost nevoită să părăsească casa lor de la Tiraspol şi să caute alt loc de locuinţă. Reclamanţii cer rambursarea pentru toate sumele pe care soţiile lor le-au cheltuit pentru a-i vizita pe ei în închisoare şi pentru a le transmite pachete. În ultimul rând, având în vedere deteriorarea sănătăţii lor din punct de vedere fi zic, reclamanţii au avut de plătit sume imense pentru medi-camente.

În mod specifi c, reclamanţii au cerut următoarele despăgubiri.

Dl Ilaşcu a cerut suma de 1861 de euro (EUR) pentru pierderea salariului şi alte surse de venituri, din cauza detenţiei sale din iunie 1992 până la 28 februarie 1994,

216


data până când el a fost ales în Parlamentul moldav. El a declarat că sumele la care el avea dreptul ca membru al Parlamentului au fost plătite familiei sale de către Gu-vernul Moldovei. Dl Ivanţoc a cerut 9560 de EUR din cauza pierderii salariului său, şi a altor venituri datorită detenţiei până în prezent. Dl Petrov-Popa a cerut 21510 EUR din cauza pierderii venitului său, din cauza arestului până în prezent. Dl Leşco a cerut 30000 EUR, luând în consideraţie valoarea apartamentului său din Tiraspol, pe care acesta l-a pierdut, din cauza arestului şi condamnării sale şi plecării familiei sale la Chişinău.

Dnii Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa, au argumentat faptul că, aşa cum numai Federaţia Rusă controla Transnistria, ea singură trebuie să compenseze dau-nele produse.

Luând în vedere seriozitatea încălcărilor denunţate, de circumstanţele cazului, de atitudinea Guvernelor reclamate, de efectele de lungă durată asupra sănătăţii lor, şi traumele suferite de reclamanţi, aceştia cer următoarele sume de bani pentru pagu-bele de ordin moral: dl Ilaşcu, 7,395,000 EUR; dl Ivanţoc, 7,842,000 EUR; dl Petrov-Popa, 7,441,000 EUR; şi dl Leşco, 7,800,000 EUR.

Cu privire la sumele cerute pentru pagubele de ordin moral, dnii Ilaşcu, Ivanţoc, Petrov-Popa au spus că ei vor fi mulţumiţi dacă Guvernul Moldovei le-ar plăti câte 1000 EUR la fi ecare, iar Federaţia Rusă, restul sumei.

Pe scurt, luând în vedere toate pagubele, de natură materială şi morală, recla-manţii cer următoarele sume de bani: dl Ilaşcu, 7,396,861 EUR; dl Ivanţoc, 7,851,560 EUR, dl Petrov-Popa, 7,462,5100 EUR; şi dl Lesco, 7,830,000 EUR:

486. Guvernul Moldovei a spus că ei nu se opun cererilor făcute de reclamanţii dl Ilaşcu, dl Ivanţoc şi dl Petrov-Popa, atâta timp cât ei nu trebuie să achite decât câte o mie de EUR fi ecăruia. Pe de altă parte, se pare că sumele cerute de dl Leşco sunt excesive şi nefondate.

Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că ei nu pot fi consideraţi responsabili de violările denunţate. Mai mult, ei au declarat că acţiunile denunţate de reclamanţi îm-potriva Federaţiei Ruse nu se încadrează în jurisdicţia Curţii ratione temporis.

În orice stare de cauză, sumele cerute de reclamanţi sunt considerate de el excesive şi nefondate.

487. Curtea a repetat faptul că, în ceea ce priveşte executarea hotărârilor, în conformitate cu articolul 46 al Convenţiei, o hotărâre de judecată care conţine o violare impune Statului pârât o obligaţie juridică care prevede că acesta trebuie să pună capăt acestei violări şi să elimine consecinţele în aşa mod încât, situaţia să fi e restabilită pe cât se poate acea de altă dată, adică înainte de violare. Dacă, în schimb, legea naţio-nală nu permite eliminarea sau numai eliminarea parţială, în urma încălcărilor comise, articolul 41 împuterniceşte Curtea să ofere părţii care a avut de suferit o recompensă considerată de ei corespunzătoare. De aici reiese că statul reclamat recunoscut res-ponsabil de o violare a Convenţiei sau a vreunui Protocol, este chemat nu doar să achite interesaţilor sumele alocate drept satisfacţie echitabilă, dar de asemenea, să


217


decidă, sub supravegherea Comitetului Miniştrilor măsurile generale şi / sau, dacă e cazul, individuale, care să fi e adoptate pe plan naţional, pentru a pune capăt încălcări-lor constatate de către Curte, şi de a elimina pe cât este posibil, consecinţele, într-aşa un mod, încât să restabilească situaţia pe cât posibil, pentru a o readuce la starea existentă înaintea încălcării (vezi Assanidze vs. Georgia [GC], NR. 71503/01, paragra-ful 198, de la 8 aprilie 2004, Maestri vs. Italia [GC], nr. 39748/98, paragraful 47, de la 17 februarie, 2004; Mentes şi alţii vs. Turcia (Articolul50), hotărâre de judecată luată la 24 iulie, 1998, Rapoarte 1998-IV, p. 1695, paragraful 24; şi Scozzari şi Giunta vs. Italia [GC], nr. 39221/98 şi 41963/98, paragraful 249, CEDO 2000-VIII).

488. Curtea reaminteşte că a făcut concluzia despre violarea mai multor dis-poziţii ale Convenţiei de către Federaţia Rusă şi Moldova, aceasta din urmă doar începând cu luna mai a anului 2001.

Efectiv, ea a constatat că dnii Ilaşcu şi Ivanţoc au fost supuşi la tratamente pe care ea le-a considerat drept tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei, că alţi doi reclamanţi au fost supuşi la tratamente inumane şi degradante contrar articolului 3, că toţi reclamanţii au fost deţinuţi arbitrar în pofi da articolului 5 şi că dnii Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa continuă să fi e deţinuţi cu violarea articolului 5 a Convenţiei.

Curtea a mai conchis nerespectarea articolului 34 a Convenţiei atât pentru Fe-deraţia Rusă cât şi pentru Moldova.

489. Curtea nu consideră drept determinată realitatea prejudiciului material in-vocat, dar nu i se pare nerezonabil de a crede că reclamanţii au suferit o pierdere a veniturilor şi cu certitudine au avut de suportat cheltuieli directe din cauza violărilor constatate. Printre altele, ea consideră că reclamanţii au suferit incontestabil un pre-judiciu moral rezultând din violările constatate şi că simpla constatare a violării n-ar putea să compenseze aceasta.

În consecinţă, având în vedere extrema gravitate a violărilor Convenţiei ale că-ror victime au fost reclamanţii şi statuând cu echitate cum se cere conform articolului 41 al Convenţiei, Curtea alocă interesaţilor sumele următoare plus orice sumă ce este datorată cu titlu de impozit:

a) pentru fi ecare din reclamanţi, 180 000 EUR pentru prejudiciul material şi moral având în vedere violările articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei;

b) pentru fi ecare dintre reclamanţi, 10 000 EUR pentru prejudiciul moral rezul-tând din nerespectarea articolului 34 de către Federaţia Rusă şi Moldova.

490. Curtea consideră printre altele, că orice continuare a detenţiei ilegale şi ar-bitrare a celor trei reclamanţi va duce în mod obligatoriu la o continuare gravă a violării articolului 5 constatată de către Curte şi o încălcare a obligaţiilor care decurg pentru statele reclamate din articolul 46 par. 1 al Convenţiei, de a se conforma hotărârii Curţii.

Ţinând cont de motivele pe care a fost fondată constatarea violării de către cele două state reclamate (paragrafele 352 şi 393 sus-citate), acestea din urmă trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care sunt încă încarceraţi şi să asigure eliberarea lor imediată.

218


B. Cheltuieli de judecată

491. Pentru onorariul avocatului său dl Ilaşcu cere 8 000 EUR şi dnii Ivanţoc şi Petrov-Popa solicită fi ecare câte 8 500 EUR. Ei cer de asemenea 2 500 EUR pentru cheltuieli diverse.

După cum reiese din contractul încheiat între soţia dlui Leşco şi avocatul său, dl Leşco cere 200 EUR pentru fi ecare lună de lucru pentru avocatul său sau în total 11 800 EUR. Această sumă reprezintă munca şi cheltuielile efectuate de către avocatul său începând cu luna iunie 1999, data introducerii cererii, sau pentru 59 de luni şi anume: redactarea cererii, documentare, redactarea observaţiilor cerute de Curte, pregătirea misiunii de anchetă a Curţii, examinarea rezumatului audierilor în faţa delegaţilor Curţii, cheltuieli de comunicare (telefon, fax, scrisori poştale simple şi urgente), cheltuieli de traducere şi cheltuieli referitoare la vizitele făcute la reclamanţi în închisoare.

492. Guvernul Moldovei se opune acestor sume cerute drept cheltuieli de jude-cată din cauza că ele n-ar fi fondate.

493. Curtea reaminteşte că pentru a include cheltuielile de judecată într-o com-pensaţie acordată conform articolului 41, ea trebuie să precaute dacă ele au fost într-adevăr necesare pentru a preveni sau redresa situaţia considerată constitutivă a unei violări a Convenţiei, dacă ele ar corespunde unei necesităţi şi dacă sunt rezonabile în ceea ce priveşte mărimea lor (vezi de ex. Kalachnikov c. Rusia, nr. 47095/99, CEDO 2002-VI, par. 146).

Curtea notează că prezenta cauză a provocat mai multe serii de observaţii scrise cât şi o audiere contradictorie precum şi, audieri ale martorilor la faţa locului pe parcursul a şapte zile.

Din elementele furnizate Curţii reiese că reprezentanţii reclamanţilor dnii Dinu, Tănase şi Gribincea au suportat cheltuieli cu referinţă la faptele constitutive a violărilor constatate.

Statuând cu echitate şi ţinând cont de munca rezonabil necesară pentru a obţine volumul important de documente şi observaţii depuse în numele reclamanţilor, Curtea alocă reclamanţilor suma totală de 21 000 EUR, minus 3 964 EUR vărsaţi deja cu titlu de asistenţă juridică de către Consiliul Europei. Aceste sume corespund a 4363 pentru onorariile şi cheltuielile de secretariat ale dlui Dinu, 3960 EUR pentru onorariul şi chel-tuielile dlui Gribincea şi 8 713 EUR pentru onorariul şi cheltuielile d-lui Tănase.

Penalităţile

494. Curtea consideră că rata anuală a dobânzilor moratorii trebuie să fi e cal-culată la cea a înlesnirilor împrumutului marginal al Băncii centrale europene mărit cu trei puncte de procentaj.


1. Hotărăşte, cu 11 voturi contra 6, că reclamanţii relevă de jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei cât despre obligaţiile sale pozitive;


219


2. Hotărăşte, cu 16 voturi contra 1, că reclamanţii relevă de jurisdicţia Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei;

3. Hotărăşte, în unanimitate, că Curtea nu are competenţă ratione temporis de a examina plângerea ce decurge din articolul 6 al Convenţiei;

4. Hotărăşte, cu 16 voturi pro şi unul contra, că Curtea nu are competenţă ratione temporis pentru a examina plângerile ce decurg din articolele 2,3,5 şi 8 ale Con-venţiei, deoarece se raportă la fapte posterioare la data de 12 septembrie 1997, în ceea ce priveşte Republica Moldova, şi la data de 5 mai 1998 în ceea ce pri-veşte Federaţia Rusă;

5. Hotărăşte, cu 15 voturi pro contra 2, că Curtea nu rezolvă întrebarea de a şti dacă ea este competentă ratione temporis de a examina plângerea ce decurge din articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei;

6. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este cazul de a examina separat plângerea ce decurge din violarea articolului 2 al Convenţiei referitor la condamnarea d-lui Ilaş-cu la pedeapsa capitală de către „curtea supremă a RMT”;

7. Hotărăşte, cu 11 voturi pro, contra 6, că nu a avut loc violare a articolului 3 al Convenţiei de către Moldova din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie pe care dul Ilaşcu le-a cunoscut în aşteptarea eventualei sale executări.

8. Hotărăşte, cu 16 voturi pro contra 1, că a avut loc violare a articolului 3 a Con-venţiei de către Federaţia Rusă din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie pe care dul Ilaşcu le-a cunoscut în aşteptarea executării sale eventuale şi că acestea trebuie califi cate drept tortură în sensul acestui articol;

9. Hotărăşte, cu 11 voturi pro, contra 6, că a avut loc violare a articolului 3 a Con-venţiei de către Moldova începând cu luna mai 2001 din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie pe care dul Ivanţoc le-a cunoscut şi că acestea trebuie să fi e califi cate drept tortură în sensul acestui articol;

10. Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1, că a avut loc violare a articolului 3 a Con-venţiei de către Federaţia Rusă din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie pe care dul Ivanţoc le-a cunoscut şi că acestea trebuie să fi e califi cate drept tor-tură în sensul acestui articol;

11. Hotărăşte, cu 11 voturi pro, contra 6, că a avut loc violare a articolului 3 a Convenţiei de către Moldova începând cu luna mai 2001 din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie pe care dii Leşco şi Petrov- Popa le-au cunoscut şi că acestea trebuie să fi e califi cate drept tratamente inumane şi degradante în sensul acestui articol;

12. Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1, că a avut loc violare a articolului 3 a Con-venţiei de către Federaţia Rusă începând din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie pe care dii Leşco şi Petrov- Popa le-au cunoscut şi că acestea trebuie să fi e califi cate drept tratamente inumane şi degradante în sensul acestui articol;

13. Hotărăşte, cu 11 voturi pro contra 6, că nu a avut loc violare a articolului 5 al Con-venţiei de către Moldova în ceea ce priveşte detenţia dlui Ilaşcu;

220


14. Hotărăşte, cu 11 voturi pro contra 6, că a avut loc şi continue să aibă loc violarea articolului 5 al Convenţiei de către Moldova în ceea ce priveşte detenţia dlor Ivan-ţoc, Leşco şi Petrov-Popa;

15. Hotărăşte, cu 11 voturi pro contra 6, că a avut loc violare a articolului 5 al Con-venţiei de către Federaţia Rusă în ceea ce priveşte dul Ilaşcu până în luna mai 2001 şi că a avut loc şi continue să aibă loc violarea acestei dispoziţii în privinţa dlor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa;

16. Hotărăşte, în unanimitate că nu este cazul de examinat separat plângerea formu-lată de reclamanţi în câmpul articolului 8 al Convenţiei;

17. Hotărăşte, cu 15 voturi pro, contra 2 că nu a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei;

18. Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1 că Moldova nu şi-a onorat obligaţiile ce de-curg din articolul 34 al Convenţiei;

19. Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1 că Federaţia Rusă nu şi-a onorat obligaţiile ce decurg din articolul 34 al Convenţiei;

20. Hotărăşte, cu 10 voturi pro, contra 7 că Moldova trebuie să achite în termen de trei luni următoarele sume plus orice sumă care este datorată cu titlu de impozit:

a) Dlor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa, 60000 EUR (şasezeci mii euro) fi ecăruia pentru prejudiciu material şi moral cauzat;

b) pentru fi ecare dintre reclamanţi, 3000 (trei mii euro) pentru prejudiciul moral ce decurge din nerespectarea articolului 34;

c) reclamanţilor suma totală de 7 000 (şapte mii euro), minus 1 321, 34 (o mie trei sute douăzeci şi unu euro şi treizeci şi patru cenţi) percepută cu titlu de asis-tenţă juridică pentru cheltuielile de judecată, 1 454, 33 EUR (o mie patru sute cincizeci şi patru euro şi treizeci şi trei cenţi) pentru D. Dinu, 1 320 EUR (o mie trei sute douăzeci euro) pentru D. Gribincea şi 2 904,33 EUR (două mii nouă sute patru euro şi treizeci şi trei cenţi) pentru D. Tănase;

21. Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1, că Federaţia Rusă trebuie să achite în ter-men de trei luni, următoarele sume, plus orice sumă care este datorată cu titlu de impozit:

a) Dlui Ilaşcu, 180 000 EUR (o sută optzeci mii euro) pentru prejudiciu material şi moral;

b) Pentru fi ecare din ceilalţi reclamanţi, 120 000 EUR (o sută două zeci mii euro) pentru prejudiciu material şi moral;

c) Pentru fi ecare dintre reclamanţi, 7 000 EUR (şapte mii euro) pentru prejudiciu moral decurgând din necunoaşterea articolului 34;

d) Reclamanţilor, suma totală de 14 000 EUR (paisprezece mii euro), minus 2 642,66 EUR (două mii şase sute patruzeci şi doi euro şaizeci şi şase cenţi) percepute cu titlu de asistenţă juridică pentru cheltuieli de judecată, şi anume 2 908 67, EUR


221


(două mii nouă sute opt euro şi şaizeci şi şapte cenţi) pentru D. Dinu, 2640 (două mii şase sute patruzeci euro) pentru D. Gribincea şi 5 808, 67 EUR (cinci mii opt sute opt euro şi şaizeci şi şapte cenţi) pentru D.Tănase;

22. Hotărăşte, în unanimitate, că statele reclamante trebuie să ia toate măsurile ne-cesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care rămân încă încarceraţi şi să se asigure punerea lor imediată în libertate;

23. Hotărăşte, în unanimitate, că sumele indicate la punctele 20 şi 21 mai sus trebuie transferate în moneda naţională a locului de reşedinţă a fi ecărui reclamant, la rata aplicabilă la data regulamentului şi se vor majora cu o dobândă simplă la o rată anuală echivalentă ratei dobânzii a înlesnirilor împrumutului marginal al Băncii centrale europene mărit cu trei puncte de procentaj din ziua expirării ter-menului de trei luni până la achitarea banilor;

24. Respinge în unanimitate cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 8 iulie 2004.

Semnat: Luzius Wildhaber Preşedinte

Paul Mahoney Grefi er

La prezenta hotărâre se anexează, conform articolelor 45 paragraful 2 al Con-venţiei şi 74 paragraful 2 al regulamentului, expunerea opiniilor separate următoare:

- opinia parţial separată a dlui Casadeval la care subscriu dul Ress, dna Tulkens, dl Bârsan şi dna Fura-Sandstrom;

- opinia parţial separată a dlui Ress;

- opinia parţial separată a dlui Nicolas Bratza la care subscriu dl Rozakis, dl Hedi-gan, dna Thomassen et dl Panţâru;

- opinia parţial separată a dlui Loucaides;

- opinia parţial separată a dlui Kovler.

222


OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR CASADEVALL ÎNSOŢIT DE DNII JUDECĂTORI RESS, BÂRSAN,

TUNKLES ŞI DNA FURA-SANDSTRÖM

1. Nu ţin cont de concluzia majoritară a Marii Camere precum că responsabili-tatea Moldovei din pricina neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive în lumina Convenţiei, ar fi angajată doar din mai 2001.

Această apreciere a condus la constatarea, după părerea mea paradoxală şi inco-erentă, precum că Moldova a încălcat Articolele 3 şi 5 ale Convenţiei din pricina maltratării, detenţiei şi condiţiilor de detenţie suferite de către dl. Ivanţoc, dl. Leşco şi dl. Petrov-Popa (doar după Mai 2001), dar că în schimb, nici o responsabilitate nu i se atribuie pentru ace-leaşi fapte şi mai ales, pentru sentinţa cu moartea stabilită de ”Curtea Supremă de Justiţie a RMT” şi pentru riscul execuţiei în ceea ce-l priveşte pe domnul Ilaşcu.

Deoarece reclamanţii relevă de jurisdicţia Moldovei (paragraful 335 al hotărârii), responsabilitatea sa este angajată, după părerea mea, din data ratifi cării Convenţiei sale şi până-n prezent şi cu privire la toţi reclamanţii, nimic nu permite să se conside-re, dar din contra, că obligaţiile sale pozitive nu au existat în perioada începând cu 12 septembrie 1997 până în mai 2001, aşa precum a considerat majoritatea. Eu expun cauzele opiniei mele separate, mai jos.

2. Acordul de încetare a focului pe parcursul confl ictului armat, semnat la 21 iulie 1992 a marcat sfârşitul unei etape iniţiale a eforturilor reale ale Moldovei de a-şi exercita autoritatea pe tot întregul teritoriului său. După acea dată, ea mai degrabă a adoptat o atitudine încuviinţătoare, unindu-şi eforturile pe calea negocierilor cu scopul de a-şi restabili controlul asupra teritoriului Transnistrian în loc de a încerca să asigure respec-tarea drepturilor reclamanţilor, care au fost judecaţi şi deţinuţi ilegal timp de zece ani, în cazul domnului Ilaşcu şi aproape doisprezece ani în cazul celorlalţi trei reclamanţi.

3. Aşa precum a menţionat Curtea, din cauza complexităţii faptelor, întreba-rea dacă Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive, este strâns legată atât de relaţiile dintre Moldova şi Federaţia Rusă cât şi de cele dintre Transnistria şi Federa-ţia Rusă. În plus, trebuie de notat infl uenţa Moldovei care ar fi putut fi exercitată prin intermediul autorităţilor Ruse pentru a îmbunătăţi situaţia reclamanţilor; în sfârşit, trebuie de asemenea de luat în consideraţie anumite fapte şi acţiuni ce datează de dinaintea ratifi cării, drept elemente de comparaţie la examinarea eforturilor în-treprinse de acest stat începând cu 12 septembrie 1997 (vedeţi paragrafele 337 şi 338 ale acestei hotărâri). De aici, se impune o evaluare globală a situaţiei în timp, a faptelor şi a omisiunilor.

4. Este adevărat că, de la începutul ostilităţilor, autorităţile Moldovei nu au în-cetat niciodată să se plângă de agresiunea pe care ele o considerau că o suportă şi au respins declaraţia de independenţă a separatiştilor. După încetarea ostilităţilor, în iulie 1992, autorităţile Moldovei au continuat să ia măsuri pentru a-şi restabili controlul prin intentarea de proceduri penale în 1993. Ulterior, după 1994, ele au continuat să-şi


223


afi rme suveranitatea lor asupra teritoriului controlat de „RMT”, atât în plan naţional cât şi în plan internaţional (paragrafele 341-343 ale hotărârii).

5. Totuşi, începând cu anul 1997, suntem nevoiţi să constatăm o reducere în numărul de încercări ale autorităţilor Moldovei de a afi rma controlul lor în Transnistria, şi că aceste încercări se limitau la eforturile de ordin diplomatic. De altfel, Moldova numai fusese acceptată în cadrul Consiliului Europei, şi paradoxal, ea n-a profi tat de oportunităţile care i-au fost oferite de acest forum politic.

Din contra, au fost luate măsuri de cooperare expres sau de facto între autori-tăţile Moldovei şi separatiştii Transnistrieni: au fost încheiate acorduri administrative, economice şi politice, au fost stabilite relaţii între Parlamentul Moldovei şi ”Parlamen-tul RMT”, a fost instaurată cooperarea pentru câţiva ani în domeniile poliţiei, institu-ţiilor penitenciare şi de securitate, au fost dezvoltate şi alte forme de participare în domenii aşa ca eliberarea de buletine de identitate, spaţiul aerian, telecomunicaţiile şi sportul (paragrafele 114, 174, 175, 177, 178, 179 şi 185 ale hotărârii).

6. În ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor, până la ratifi carea Convenţiei în anul 1997, autorităţile moldave au întreprins anumite măsuri aşa precum hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 3 februarie 1994, prin care a fost anulată condamnarea reclamanţilor şi revocarea mandatului de detenţie al acestora; urmăririle intentate la 28 decembrie 1993 împotriva ”judecătorilor” ”Curţii Supreme a RMT” şi a altor per-soane responsabile din Transnistria, acuzate de uzurparea funcţiilor ofi ciale; amnistia decretată de către Preşedintele Moldovei la 4 august 1995; cererea Parlamentului Moldovei din 3 octombrie 1995; trimiterea medicilor pentru a-i examina pe reclamanţii deţinuţi în Transnistria; şi asistenţa oferită familiilor (paragrafele 222, 223, 226, 227, 239 ale hotărârii).

7. Dar încă o dată, după 1997, măsurile adoptate pentru a proteja drepturile reclamanţilor au fost limitate la trimiterea medicilor (ultima vizită a avut loc în 1999), acordarea suportului fi nanciar familiilor acestora şi intervenţiile dlui Sturza pentru a asigura eliberarea lor (ultima astfel de intervenţie înregistrată în dosar a fost în aprilie 2001). Guvernul Moldovei recunoaşte că în calitate de răspuns la cerinţele făcute de către separatişti în timpul discuţiilor cu privire la soluţionarea confl ictului şi eliberarea reclamanţilor, el şi-a schimbat strategia sa de negociere, acordând mai multă priori-tate schimburilor diplomatice în vederea pregătirii întoarcerii Transnistriei în cadrul legal al Moldovei, şi renunţând între timp măsurile judiciare care au fost luate anterior (paragraful 344 al hotărârii în fi ne). Se poate de înţeles că unele măsuri de cooperare au fost luate de către autorităţile Moldovei în preocuparea lăudabilă de a îmbunătăţi viaţa cotidiană a populaţiei Transnistriene şi de a-i permite să ducă un mod de viaţă normal pe cât este posibil.

8. Nu doresc să judec asupra pertinenţei sau efi cacităţii strategiei politice adop-tate de către Moldova pentru a rezolva o întrebare atât de serioasă, ca cea a inte-grităţii sale teritoriale. Totuşi, chiar şi în absenţa unui control efectiv asupra regiunii transnistriene, autorităţile Moldovei păstrează obligaţia de a lua toate măsurile nece-sare ce le stau în putere, fi e de ordin politic, diplomatic, economic, juridice sau de alt gen (paragraful 331 al hotărârii), pentru a asigura respectarea drepturilor garantate de

224


Convenţie, persoanelor în cadrul jurisdicţiei acestora, şi prin urmare a tuturor celor ce se găsesc în cadrul frontierelor internaţionale recunoscute ale Moldovei.

Cu privire la natura şi efi cacitatea măsurilor luate sau a celor care ar fi putut fi luate, anumite fapte ar putea fi mai semnifi cative decât altele, în funcţie de consecin-ţele care le creează. În această privinţă, referindu-ne la eliberarea domnului Ilaşcu în mai 2001, se poate de presupus că toate măsurile întreprinse pentru a obţine elibera-rea reclamanţilor, nu puteau fi considerate inutile ex ante, aşa precum pare să admită majoritatea în alineatul doi al paragraful 347 al hotărârii.

9. Consider că eforturile făcute de către autorităţile Moldovei în vederea asigu-rării respectării drepturilor garantate de Convenţie, după ratifi carea acesteia în 1997, nu au fost urmate cu fermitatea, voinţa şi convingerea cerute de situaţia gravă în care se afl au reclamanţii. Astfel, trebuie de notat inacţiunea evidentă, uneori contra-acţiu-nea, cu referinţă la următoarele aspecte.

- Printr-o ordonanţă din 28 decembrie 1993, a fost intentată o anchetă împo-triva persoanelor implicate în urmărirea şi condamnarea reclamanţilor, dar absenţa informaţiei privind măsurile luate de către autorităţi pentru o bună desfăşurare a pro-cedurii, permite de a exprima dubii serioase cât despre caracterul său efectiv (para-graful 221 al hotărârii).

- Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a Moldovei din 3 februarie 1994, prin care se anulează hotărârea ”Curţii Supreme de Justiţie a RMT” şi se ordonă retrimite-rea dosarului organelor procuraturii pentru o nouă investigaţie, n-a avut nici o urmare (paragraful 222 al hotărârii).

- Nici un demers n-a efectuat făcut după amnistia declarată la 4 august 1995 de către Preşedintele Moldovei. La fel, Curtea nu a fost informată de nici o acţiune în-treprinsă de către Guvernul Moldovei sau Ministerul de Externe în favoarea reclaman-ţilor, contrar la ceea ce Parlamentul moldav le-a cerut la 3 octombrie 1995, (paragraful 227 al hotărârii).

- Printr-o decizie din 16 august 2000, ordonanţa din 28 decembrie 1993 a fost anulată de către Procurorul Republicii, pe motiv că faptele fusese califi cate incorect din punct de vedere juridic. Prin aceeaşi decizie, s-a procedat la o recalifi care, dar intentarea unei anchete la acest subiect a fost considerată inoportună, din cauza ter-menului de prescripţie. Nu se poate de exprimat decât dubii cu privire la seriozitatea unei anchete în care autorităţile aşteaptă şapte ani înainte ca să treacă la o nouă ca-lifi care juridică a faptelor şi pentru a termina prin a le considera prescrise. Fără a mă putea pronunţa referitor la legalitatea în dreptul moldav a unei prescripţii a faptelor în privinţa cărora o anchetă penală este suspendată, trebuie de remarcat că prescripţia în cauză a fost posibilă mai precis din cauza duratei procedurii care s-a mai şi dovedit a fi neefectivă (paragraful 229 al hotărârii).

- Deschidea de către Procurorul Republicii la 16 august 2000, a unei anchete penale împotriva directorului Închisorii Hlinaia n-a avut urmare. În orice caz, acesta a declarat delegaţilor Curţii că nu a fost informat de ea (paragraful 230 al hotărârii şi paragraful 137 al Anexei).


225


- Ca rezultat al suspendării sau anulării anchetelor sus menţionate, la moment este posibil pentru anumiţi funcţionari superiori ai regimului „RMT”, inclusiv dl. Chevs-tov, de a intra în Moldova, fără a fi realmente neliniştiţi pentru activităţile lor în serviciul acestui regim (vezi Anexa, dl. Ilaşcu, paragraful 21 şi dl. Rusu, paragraful 340). De altfel, se constată nu fără mirare, că un fost „ministru al Justiţiei al RMT”, dl. Sidorov, a ocupat de la întoarcerea sa în Moldova mai multe funcţii înalte în cadrul statului şi că el este Preşedintele Comitetului pentru drepturile omului şi minorităţilor în Parla-mentul moldav după 2000 (paragraful 168 al hotărârii).

10. Trebuie de menţionat faptul că, odată adoptând măsurile de cooperare cu regimul separatist în scopul declarat de a face viaţa mai uşoară pentru popula-ţia din Transnistria, autorităţile Moldovei nu au dat dovadă de aceeaşi diligenţă în ceea ce priveşte soarta reclamanţilor. În negocierile lor cu separatiştii, fi e înainte sau după mai 2001, autorităţile Moldovei s-au limitat doar la ridicarea problemei în formă orală, fără a depune efort să se obţină un acord scris, care să prevadă elibe-rarea acestora (paragrafele 172 şi 348 ale hotărârii). În mod similar, deşi trei dintre reclamanţi au fost în mod ilegal privaţi de libertatea lor pentru aproape 12 ani, nici un plan global de reglementare a problemei transnistriene nu tratează situaţia lor (paragraful 348 in fi ne).

11. Curtea admite că, autorităţile Moldovei în relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă nu s-au prezentat a fi un pic mai atente faţă de soarta reclamanţilor, şi că fap-tul că Guvernul Moldovei ar fi renunţat la audierea din 6 iunie 2001, să incrimineze eventuala responsabilitate a Federaţiei Ruse şi aceasta în scopul „evitării consecin-ţelor nedorite, şi anume stoparea procesului preconizat să pună capăt … detenţiei reclamanţilor” (paragraful 360 al hotărârii), este echivalent din partea sa cu admiterea infl uenţei pe care autorităţile Ruse o puteau avea asupra regimului transnistrian (pa-ragraful 349 al hotărârii). Totuşi, s-ar părea, că autorităţile Moldovei, fi e înainte cât şi după 2001, nu au folosit toate posibilităţile de care ele dispuneau, pentru a pune această infl uenţă în joc în favoarea reclamanţilor.

12. În concluzie, se poate de a nu fi de acord cu minoritatea, care consideră că reclamanţii nu relevă de jurisdicţia Moldovei în scopurile Articolului 1 al Convenţiei, că Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive şi că responsabilitatea sa nu este an-gajată pentru violările denunţate, dar o astfel de abordare este perfect coerentă. Din contra, odată ce suntem la concluzia că reclamanţii relevă de jurisdicţia Moldovei şi că Moldova este legată de obligaţiile sale pozitive, responsabilitatea sa este angajată completamente de la data ratifi cării Convenţiei sale, 12 Septembrie 1997.

Data crucială ”mai 2001” mi se pare complet artifi cială şi constitutiva unui non-sens. Aceasta este opinia mea.

226


OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI RESS(Traducere)

1. M-am alăturat opiniei separate a judecătorului Casadevall, dar aş dori să vin cu câteva observaţii privind obligaţiile pozitive ale Moldovei. Curtea a ajuns la concluzia că reclamanţii relevă de jurisdicţia Republicii Moldova (paragrafele 300-331 ale hotărârii) şi că declaraţia anexată instrumentului ratifi cării Convenţiei depusă de Moldova, reprezintă o referinţă la situaţia de control dominând de facto. Chiar în absenţa controlului efectiv asupra regiunii Transnistriene, articolul 1 al convenţiei îi impune obligaţia pozitivă, de a lua măsurile care-i stau în putere în conformitate cu dreptul internaţional pentru a recu-noaşte reclamanţilor drepturile enunţate în Convenţie. Curtea, pe drept a declarat că în aceste circumstanţe, statul contractant continuă să-şi exercite jurisdicţia chiar dacă este împiedicat să-şi extindă autoritatea sa asupra întregului teritoriu printr-o situaţie de fapt constrângătoare, ca de exemplu organizarea unui regim separatist. Suveranitatea Mol-dovei asupra întregului său teritoriu n-a fost şi nu este contestată de către comunitatea internaţională. Nici chiar de către Federaţia Rusă, pe când prin intermediul prezenţei tru-pelor sale ea asigură controlul asupra Transnistriei şi în această calitate, exercită de ase-menea o jurisdicţie şi împarte în această măsură cu Moldova o responsabilitate, cu toate că de natură diferită. Nu aş concluziona în modul precum a făcut Curtea în paragraful 333 că ” o astfel de situaţie factologică are (...) drept efect reducerea domeniului acestei jurisdicţii”. ”Domeniul” jurisdicţiei este întotdeauna acelaşi, dar responsabilitatea Statului Contractant, care decurge din angajamentul luat conform Articolului 1, poate fi conside-rat de a se raporta doar la obligaţiile pozitive faţă de persoanele din cadrul teritoriului său şi nu la toate acţiunile comise de către autorităţile locale, susţinute de forţele rebele din Transnistria. În ceea ce priveşte întrebările ce ţin de jurisdicţie şi de responsabilitate, sta-tul în cauză trebuie să se străduiască prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune vis-à-vis de statele terţe şi organizaţiile internaţionale, să încerce de a continua să garanteze protejarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.

2. Sunt de acord cu constatarea din paragraful 335 al hotărârii, conform căreia reclamanţii relevă de jurisdicţia Republicii Moldova, în sensul Articolului 1 al Conven-ţiei, dar că responsabilitatea acesteia pentru acţiunile denunţate - comise pe teritoriul „RMT”, asupra căruia ea nu exercită nici o autoritate efectivă - se stabileşte în lumina obligaţiilor sale pozitive ce-i revin în virtutea Convenţiei. Este difi cil de înţeles cum Moldova ar putea fi considerată direct responsabilă pentru toate acţiunile regimului transnistrian în această parte a teritoriului său. Curtea a concluzionat, dat fi ind com-plexitatea situaţiei factologice şi difi cultatea de a indica ce măsuri ar trebui să ia auto-rităţile pentru a îndeplini într-un mod mai efi cace obligaţiile sale pozitive, că Moldova a luat numeroase măsuri în anii 1991-1992 pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrian. Totodată, aceste măsuri au devenit mai puţin intensive şi pu-ternice după ratifi carea Convenţiei de către Moldova la 12 septembrie 1997 şi practic au încetat să mai existe după eliberarea dlui Ilaşcu.

Aşa precum Curtea pe drept a declarat, această obligaţie de a restabili controlul asupra Transnistriei cerea de la Moldova, în primul rând, să se abţină de a susţine re-


227


gimului separat al „RMT”, în special după 1997 şi în al doilea rând, ca ea să întreprin-dă toate măsurile politice, juridice şi de altă natură de care dispunea, îndeosebi pentru a rezolva situaţia reclamanţilor şi a preveni orice altă violare a Convenţiei efectuată împotriva lor. Curtea însăşi menţionează că a avut loc ”o reducere în numărul măsuri-lor juridice menite să afi rme autoritatea Moldovei în Transnistria” (paragraful 344). Sunt totalmente de acord cu analiza domnului judecător Casadevall, precum că nu există nimic care ar justifi ca concluzia, că Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale po-zitive înainte de eliberarea domnului Ilaşcu în mai 2001, dar de la această eliberare, semnele care ar mărturisi despre măsurile efective luate de Guvernul moldav pentru a recunoaşte reclamanţilor drepturile enunţate în Convenţie, au fost încă şi mai puţin numeroase, ba chiar inexistente.

Este evident faptul că eforturile politice şi juridice depuse de Moldova pentru a-şi restabili autoritatea pe teritoriul transnistrean şi pentru a pune capăt violărilor Convenţiei în privinţa reclamanţilor au cunoscut diferite „etape” de o efi cacitate mai mult sau mai puţin importantă. După ce a fost formată „RMT” în 1991-1992, cu ajutorul Federaţiei Ruse acest teritoriu a rămas tot timpul sub autoritatea efectivă sau cel puţin sub infl u-enţa decisivă a Federaţiei Ruse şi a supravieţuit datorită suportului militar, economic, fi nanciar şi politic acordat de către aceasta (paragraful 392 al hotărârii). În aceste con-diţii, era o datorie elementară a autorităţilor Moldovei de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive abordând soarta reclamanţilor în permanenţă în cadrul relaţiilor bilaterale cu Federaţia Rusă. Această lipsă de eforturi şi argumente diplomatice cu privire la plângerile de vio-lare de către Federaţia Ruse, a fost evidentă după mai 2001, dar de asemenea, după părerea mea, şi după cum Curtea însăşi a declarat, după 1997 (vezi paragraful 349). Anume Federaţiei Ruse, acţionând în calitate de stat garant, Moldova, ar fi trebuit să se adreseze prin eforturi intense, în cadrul obligaţiilor sale pozitive, invocând responsa-bilitatea acesteia conform Convenţiei. Nu pot să remarc vreo limită de despărţire între perioada de ratifi care şi prezent, fi e în mai 2001 sau la orice altă dată.

3. Situaţia din Moldova este diferită de cea descrisă în hotărârea Cipru c. Turcia ([GC], nr.25781/94 § 78, CEDO 2001-IV]), unde Curtea a constatat că Republica Cipru nu întotdeauna era în măsură să execute în nordul Ciprului obligaţiile impuse de Con-venţie de faptul că această regiune era ocupată militar de Turcia. În speţă, nu există o ocupaţie a teritoriului transnistrian măcar că un regim rebel este aici instalat şi că Federaţia Rusă exercită aici o infl uenţă decisivă, şi chiar un control. Totuşi, Moldova a avut şi încă are importante mijloace de infl uenţă pentru a-şi îndeplini obligaţiile pozitive, mijloace pe care ea nu le-a utilizat cu determinare şi convingere. Ea chiar a adoptat o atitudine de cooperare în diferite domenii de administrare şi a încheiat acorduri cu re-gimul rebel, ceea ce l-a făcut pe judecătorul Casadevall să spună că ea mai degrabă a adoptat o atitudine încuviinţătoare. Or, dacă un stat este împiedicat de circumstanţe să-şi exercite autoritatea asupra unor părţi din teritoriul său din cauza unui regim rebel, res-ponsabilitate sa poate fi angajată chiar dacă el nu dă dovadă de o lipsă de angajament sau efort, aşa cum aceasta constituie o încuviinţare tacită a activităţilor administraţiei ilegale. Dacă ajungem la concluzia că a fost o încuviinţare tacită, este mai apoi foarte difi cil de a considera regimul rebel responsabil de violarea dreptului internaţional. Astfel de încuviinţare de asemenea n-ar permite decât difi cil pentru statul în cauză să accepte

228


suportul unui stat terţ în lupta sa cu regimul rebel. Efectiv, acesta ar putea fi uşor asimi-lată unei intervenţii nejustifi cate din partea ţării ce acordă asistenţă. În consecinţă, se poate de concluzionat despre o nerespectare a obligaţiei pozitive, odată ce probele de care dispune Curtea, chiar dacă ele nu arată clar că a fost o cârdăşie sau încuviinţare la exercitarea unei autorităţi de către un regim rebel pe teritoriul în cauză, relevă ca şi în speţă o situaţie intermediară, în care statul n-a acţionat cu o determinare şi eforturile aşteptate de la el şi care erau în puterea sa.

4. Nu Curtea trebuie să interzică orice acord sau încuviinţare tacită între state în privinţa exercitării autorităţii şi controlului. Totodată, conform Convenţiei în toate aceste cazuri, statul trebuie, în virtutea obligaţiei sale pozitive, să vegheze ca dreptu-rile şi libertăţile garantate de Convenţie să continue a fi respectate.

Cea mai crucială întrebare este – ce măsuri Curtea ar trebui să indice ca fi ind absolut necesare pentru îndeplinirea acestei obligaţii pozitive. După părerea mea, pentru a nu fi considerat drept încuviinţător tacit al acţiunilor regimului rebel, statul trebuie să:

(a) continue protestele sale ferme la nivel bilateral şi internaţional contra exer-citării ilegale a autorităţii pe teritoriul său;

(b) continue să ia toate măsurile posibile şi acceptabile din punct de vedere juridic pentru a recâştiga controlul total pe teritoriul său;

(c) continue să caute ajutor, în plan bilateral şi internaţional, îndeosebi, prin intermediul organizaţiilor internaţionale, pentru toate măsurile luate contra regimului ilegal, deoarece statele contractante trebuie să asigure respectarea drepturilor omului pe tot cuprinsul teritoriului acestora; şi

(d) nu acorde astfel de suport regimului rebel, care ar putea fi interpretat ca o încuviinţare evidentă în exercitarea de către acesta a autorităţii.

Întrebările care vizează efi cacitatea măsurilor mai stricte ca de exemplu o blocadă economică etc., pentru a asigura protecţia drepturilor omului într-un termen scurt, sau utilitatea cooperării economice, culturale şi de alt gen în scopul rezolvării situaţiei, sunt subiecte ale evaluării politice şi diplomaţiei, la care Curtea cu precauţie a încercat să evite să dea un răspuns.

5. Contrar situaţiei ce domină în Cipru, relaţiile dintre autorităţile constituţionale moldoveneşti şi regimul transnistrian nu au fost niciodată totalmente întrerupte. Aşa pre-cum Curtea a subliniat, existau relaţii privind administrarea aeroportului de la Tiraspol, un sistem de telefonie comun şi acordurile de cooperare la mai multe nivele. Întrucât problema este de a şti dacă Moldova continuă să-şi exercite jurisdicţia asupra unor părţi a teritoriului său, toate aceste aspecte de cooperare economică, politică, de securitate şi de altă natură între autorităţile moldoveneşti şi transnistriene, fac difi cil de a respinge responsabilitatea Moldovei în speţă. Prin urmare, situaţia este mai aproape de acea din cazul Assanidze c. Georgia ([GC] nr.71503/01, CEDO 2004-II) decât de cazul Cipru c. Turcia, mai sus menţionat. În prima cauză, cu privire la regiunea Adjariei, autorităţile constituţionale ale Georgiei au întâmpinat difi cultăţi în obţinerea respectării drepturilor garantate de Convenţie pe tot cuprinsul acestui teritoriu. În speţă, obligaţia pozitivă de


229


a restabili autoritatea şi controlul total ar cere de a continua să afi rme ilegalitatea regi-mului transnistrian şi drepturile Guvernului Moldovei asupra întregii ţări. Aceasta trebuie realizată prin folosirea tuturor puterilor din Stat, judiciară, executivă şi legislativă. Nu pot vedea în continuarea măsurilor judiciare decât doar un efect simbolic. Cum n-ar fi , a existat de asemenea o reducere clară în numărul încercărilor făcute de Moldova la nivel internaţional de a-şi afi rma autoritatea în Transnistria începând cu septembrie 1997, şi o diminuare certă a eforturilor sale vizând recunoaşterea drepturilor reclamanţilor, chiar dacă ţinem cont de eforturile făcute de către dl. Sturza.

6. Întotdeauna va fi difi cil de a evalua un astfel de ansamblu (de mozaic) al măsurilor, dar dacă se recunoaşte că Federaţia Rusă exercită jurisdicţia sa asupra Transnistriei la momentul relevant, şi continue să exercite controlul acolo, atunci se realizează faptul că a existat o lipsă evidentă a protestelor formale, declaraţiilor sau altor măsuri adresate Federaţiei Ruse, cât şi ţările terţe, Naţiunile Unite şi altor orga-nizaţii internaţionale, în scopul de a-i incita să pună capăt situaţiei ilegale dominând în Transnistria şi situaţiei de neacceptat a reclamanţilor.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A SIR NICOLAS BRATZA,JUDECĂTOR, ÎNSOŢITĂ DE CEA A DLUI ROZAKIS,

DLUI HEDIGAN, DNEI THOMASSEN ŞI PANŢÎRU, JUDECĂTORI(Traducere)

1. Eu sunt de acord cu concluzia majoritară a Curţii precum că violările Con-venţiei invocate de reclamanţi şi a căror realitatea fost stabilită angajează responsa-bilitatea Federaţiei Ruse, în schimb nu pot să împărtăşesc opinia majoritară conform căreia responsabilitatea Moldovei este de asemenea angajată.

2. Pentru a determina dacă plângerile formulate pot fi reproşate ambelor state reclamate, este esenţial de a ne pronunţa referitor la întrebarea dacă reclamanţii trebuie consideraţi ca ”relevă de jurisdicţia acestora” în sensul Articolului 1 al Convenţiei. În caz afi rmativ, responsabilitatea lor va fi angajată din cauza violărilor Convenţiei, care au fost comise sau care au continuat după intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa lor, adică în cazul Moldovei la 12 septembrie 1997, iar în cazul Rusiei la 5 mai 1998.

3. Aşa precum este stabilită în hotărârea Banković (Bankovic şi alţii c. Belgiei şi alte 16 State Contractante,(dec.)[GC],nr.52207/99, paragraful 59-61, CEDO 2001-XII) noţiunea de ”jurisdicţie” în sensul Articolului 1 al Convenţiei poartă în esenţă caracter teritorial şi că doar în circumstanţe excepţionale că acţiunile săvârşite sau care produc efecte înafara teritoriului statelor contractante pot fi analizate drept exercitarea ”juris-dicţiei” lor, în lumina acestui articol. Invers, prezumţia conform căreia persoanele ce se găsesc pe teritoriul unui stat relevă de ”jurisdicţia” acestuia în sensul Convenţiei, este una de respins, astfel încât un stat poate, în mod excepţional, să nu poată avea respon-

230


sabilitatea sa angajată în legătură cu acte contrare Convenţiei, care s-au petrecut în ca-drul teritoriului său. Acest lucru reiese din hotărârea Cipru c. Turcia ([GC], nr.25781/94, paragraful 78, CEDO 2001-IV) în care Curtea s-a referit la ”incapacitatea continuă [a Republicii Cipru] de a-şi exercita obligaţiile conform Convenţiei în partea de nord a Ci-prului” şi astfel la ”regretabila lacună în sistemul de protecţie a drepturilor omului”, care va urma din constatarea că reclamanţii nu relevau de jurisdicţia Turciei.

4. Întrebările principale care trebuie elucidate sunt (i) dacă în speţă, acesta este un caz excepţional în care reclamanţii trebuie să fi e consideraţi relevând de ”ju-risdicţia” Federaţiei Ruse în pofi da faptului că ei s-au afl at întotdeauna în afara acelui Stat ?(ii) dacă fi ind în cadrul teritoriului Moldovei, reclamanţii trebuie să fi e consideraţi drept relevând de ”jurisdicţia” acesteia, într-atât încât să angajeze responsabilitatea statului respectiv sau dacă, se cuvine, din contra, de respins prezumţia conform căre-ia ei au relevat şi relevă întotdeauna de jurisdicţia Moldovei? Cele două întrebări sunt strâns legate şi nu pot fi rezolvate, aşa precum evidenţiază hotărârea Curţii, fără o analiză minuţioasă a situaţiei factologice care domina în Transnistria sau care aveau legătură cu această regiune din 1991 până-n prezent.

A. Principiile aplicabile

5. Circumstanţele în care un stat poate fi considerat responsabil pentru acţiunile contrare Convenţiei, ce se petrec în afara teritoriului său, au fost elucidate şi defi nite în hotărârile Curţii în cazurile Loizidou c. Turcia (excepţiile preliminare) (hotărârea din 23 martie 1995, seria A nr. 310), Loizidou c. Turcia (hotărârea din 18 decembrie 1996, Cu-legere de hotărâri şi decizii 1996-VI,2216) şi Cipru c. Turcia (citată mai sus) şi în decizia sa Banković (citată mai sus). O astfel de responsabilitate poate fi incriminată în caz:

i) Dacă în urma unei acţiuni militare – fi e legală sau ilegală – un stat exercită con-trolul efectiv asupra unei regiuni înafara teritoriului său naţional. Un astfel de control poate fi exercitat direct, prin intermediul forţelor sale armate sau indirect printr-o administraţie locală subordonată (Loizidou (excepţiile preliminare) paragraful 62). Odată ce un Stat îşi exercită controlul general asupra unui teritoriu, responsabilitatea sa n-ar putea fi limitată la acţiunile comise de soldaţii sau funcţionarii săi – fi e că ele au fost sau nu aprobate de către autorităţile înalte ale statului – ”dar se extinde în egală măsură la acţiunile adminis-traţiei locale care supravieţuieşte datorită suportului militar şi de alt gen” (Cipru c. Turcia, paragraful 77). În plus, odată ce a fost stabilit că un stat exercită un astfel de control, responsabilitatea sa este angajată chiar dacă el nu exercită în detalii un control asupra politicii şi acţiunilor autorităţilor locale (Loizidou, (fond), pp. 2235-2236, paragraful 56).

ii) dacă un stat, prin consimţământul, invitaţia sau încuviinţarea guvernului lo-cal, exercită totalitatea sau unele dintre puterile publice relevând în mod normal de prerogativele acestuia (Banković, paragraful 71).

6. Jurisprudenţa este mai puţin afi rmată în ipoteza inversă care implică res-ponsabilitatea unui stat pe teritoriul căruia au loc violări ale Convenţiei dar care se găseşte în imposibilitatea de a exercita un control efectiv asupra acestuia, fi e de faptul că este ocupat militar de forţele armate ale unui alt stat, fi e că aici se petrec acţiuni de război sau rebeliuni, fi e că el este ocupat şi controlat de un regim separatist susţinut de forţe rebele sau de către un alt stat.


231


Este evident că un individ ”relevă de jurisdicţia” statului şi că prezumţia res-ponsabilităţii Statului nu este respinsă atunci când se stabileşte că statul respectiv cooperează cu guvernul local în exercitarea de către acesta a autorităţii pe teritoriul în cauză. Mai mult, chiar dacă un Stat nu excită controlul efectiv într-o parte a teritoriului său, un individ va fi tratat drept relevând de ”jurisdicţia” acestui stat în legătură cu ac-ţiunile contrare Convenţiei, care au avut loc în această parte, dacă se demonstrează că funcţionarii sau agenţii săi au participat direct sau indirect la astfel de acţiuni sau au autorizat comiterea lor.

7. Majoritatea Curţii merge mai departe considerând că odată ce statul contrac-tant este în imposibilitatea de a-şi exercita autoritatea pe tot cuprinsul teritoriului său printr-o situaţie de fapt constrângătoare, aşa precum organizarea unui regim separatist, prin aceasta el nu încetează să exercite ”jurisdicţia sa” în sensul Articolului 1 al Conven-ţiei, asupra acelei părţi a teritoriului său care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinută de către forţele rebele sau de către un alt stat; o astfel de situaţie factologică are totuşi drept efect de a ”reduce domeniul acestei jurisdicţii, în sensul că angajamen-tul luat de statul contractant conform Articolului 1 trebuie să fi e examinat de către Curte doar în lumina obligaţiilor pozitive ale statului faţă de persoanele ce se găsesc în cadrul teritoriului acestuia” (paragraful 333 al hotărârii). Caracterul obligaţiei pozitive a Statului este descris în mod diferit în hotărâre, în calitate de obligaţie „de a lua toate măsurile po-trivite care sunt în puterea sa” pentru a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor defi -nite în Convenţie (paragraful 313); ”obligaţia … de a lua măsuri diplomatice, economice, judiciare sau de alt gen care sunt în puterea sa în conformitate cu dreptul internaţional pentru a asigura reclamanţilor respectul drepturilor garantate de Convenţie”(paragraful 313); şi datoria de ”a se strădui prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care dis-pune vis-à-vis de statele terţe şi organizaţiile internaţionale de a încerca să continue să garanteze respectarea (folosirea) drepturilor şi libertăţilor aşa precum sunt garantate de Convenţie”(paragraful 333). În opinia majoritară a Curţii, rolul Curţii nu este de a indica care sunt măsurile mai efi cace pe care autorităţile ar trebui să le ia pentru a îndeplini obligaţiile sale, ci mai degrabă să se asigure că masurile care au fost luate efectiv erau potrivite şi sufi ciente în cazul în speţă, sarcina Curţii fi ind ”de a determina în ce măsură un efort minim a fost totuşi posibil şi dacă acesta trebuia să fi e făcut” (paragraful 334 al hotărârii). Aplicând aceste principii în cazul în speţă, majoritatea Curţii consideră că ”reclamanţii relevă de jurisdicţia Republicii Moldova în sensul Articolului 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea acesteia pentru acţiunile denunţate, comise pe teritoriul „RMT”, asupra căruia ea nu exercită nici o autoritate efectivă - se stabileşte în lumina obligaţiilor sale pozitive ce-i revin în virtutea Convenţiei” (paragraful 335).

8. Nu sunt în stare de a fi de acord cu această analiză. În primul rând, mi-e greu să admit că persoanele ce locuiesc pe o parte din teritoriul unui stat asupra că-ruia, ca rezultat al ocupaţiei ilegale de către un regim separatist, acest stat nu poate să-şi exercite autoritatea sau controlul, pot cu orice preţ să fi e refuzate în a releva de ”jurisdicţia acestui stat în conformitate cu sensul autonom pe care o îmbracă acest termen în Articolul 1 al Convenţiei, termen care presupune că statul are dreptul ”de a recunoaşte oricărei persoane … drepturile şi libertăţile” defi nite în acest text. Apoi, îşi este de asemenea difi cil de a admite concluzia majoritară a Curţii, conform căreia, într-o astfel de situaţie factologică, persoanele ce se găsesc pe teritoriul său rămân în

232


continuu să ”releve de jurisdicţia” Statului, dar că domeniul acestei ”jurisdicţiei” este redus, statul continuând să datoreze obligaţii pozitive cu privire la toate persoanele ce se afl ă pe acest teritoriu, atunci când merge vorba de drepturile garantate de Con-venţie. Folosirea însăşi a termenului ”obligaţiile pozitive ale statului” şi referinţa care este făcută la hotărârea jurisprudenţei Curţii conform Articolului 1 referitor la astfel de obligaţii, mi se par a fi în acelaşi timp inutile şi înşelătoare în contextul prezentei cauze. Această jurisprudenţă - care ia în consideraţie echilibrul just care trebuie făcut între interesul general şi interesele individului cât şi alegerile care urmează a fi făcute în termenii de priorităţi şi de resurse – a fost concepută în dependenţă de un con-text factologic unde statul reclamat exercita un control complet şi efectiv pe întregul său teritoriu şi unde indivizii ce se găseau pe acest teritoriu relevau indiscutabil de ”jurisdicţia” sa în scopurile Convenţiei. Judecata Curţii nu poate, după părerea mea, fi imediat adaptată contextului deoarece ea are circumstanţe fundamental diferite în care un stat este împiedicat de circumstanţele pe care el nu le dirijează, să-şi exercite o autoritate oarecare asupra teritoriului în cauză şi unde problema centrală este de a şti dacă indivizii ce se găsesc în cadrul acestui teritoriu urmează a fi consideraţi drept relevând de „jurisdicţia” statului, în scopurile Convenţiei.

Într-o atare situaţie, nu pot accepta teza conform căreia statul dat poate fi con-siderat responsabil de o încălcare a drepturilor pe care indivizii ce se găsesc pe te-ritoriul în cauză le au în virtutea Convenţiei de singurul fapt că el n-a stabilit să fi în-deplinit eforturi sufi ciente în plan juridic şi diplomatic pentru a proteja aceste drepturi. În circumstanţele speţei, eu cred că incriminarea responsabilităţii unui stat din cauza detenţiei ilegale a persoanelor în detenţie pe un teritoriu care scapă controlului său efectiv nu poate depinde de aprecierea pe care Curtea o aduce asupra punctului de a şti dacă, la un moment oarecare, acest stat a furnizat eforturi dirijate sufi ciente pentru a obţine eliberarea lor. Nu pot nicicum să mă raliez unei interpretări a Convenţiei care ar obliga Curtea, într-o situaţie internaţională complexă şi instabilă, să se pronunţe referitor la efi cacitatea măsurilor juridice sau diplomatice luate pentru a stabili ordinea constituţională pe teritoriul în cauză, referitor la aplicabilitatea lor din punct de vedere practic şi referitor la caracterul adecvat al punerii lor în aplicare de statul dat.

9. Pot în schimb să admit că, odată ce un stat este împiedicat în exercitarea ori-cărei autorităţi sau oricărui control asupra unui teritoriu situat în cadrul frontierelor sale, inacţiunea acestui stat poate totuşi să angajeze responsabilitatea sa conform Conven-ţiei în privinţa persoanelor ce se găsesc pe teritoriul său. Totuşi, o astfel de responsa-bilitate nu poate, după părerea mea, intra în joc decât în circumstanţe excepţionale, atunci când probele de care dispune Curtea demonstrează clar o astfel de lipsă de an-gajament sau efort din partea statului în cauză, de a-şi restabili autoritatea sau ordinea constituţională în cadrul teritoriului aşa încât o astfel de atitudine să ajungă să aprobe tacit menţinerea autorităţii sau a „jurisdicţiei” regimului ilegal pe acest teritoriu.

B. Aplicarea principiilor citate în speţă

1. Federaţia Rusă

10. Aplicând aceste principii circumstanţelor speţei date, eu sunt totalmente de acord cu argumentele majorităţii Curţii care susţin că, odată ce reclamanţii au relevat


233


întotdeauna de ”jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul Articolului 1 al Convenţiei, şi mai relevă şi acum de această jurisdicţie încă trei dintre ei, este cazul de a incrimina responsabilitatea ce survine pentru încălcările Convenţiei, constatate de către Curte. În special, consider că elementele probatorii afl ate în posesia Curţii au demonstrat ceea ce urmează:

i) În timpul confl ictului din 1991-92, militarii Armatei a 14-a (după 1 aprilie 1992, Grupul Operaţional al forţelor ruse – GOR) localizaţi în Transnistria au luptat alături şi în numele forţelor separatiste în cadrul teritoriului în cauză şi au transferat voluntar mari cantităţi de armament acestora, sau le-au permis să pună mâna pe ele.

ii) În toată perioada confl ictului, responsabilii Federaţiei Ruse au oferit suport politic separatiştilor Transnistrieni, îndeosebi, prin declaraţiile lor publice.

iii) Reclamanţii au fost arestaţi în Iunie 1992 cu participarea directă a soldaţilor fostei Armate a 14-a/GOR; primii trei reclamanţi au fost deţinuţi în garnizoana fostei Ar-mate a 14-a/GOR, unde ei au fost victimele maltratărilor; apoi reclamanţii au fost ulterior predaţi de către autorităţile militare în mâinile poliţiei separatiste, în cunoştinţă de cauză referitor la incriminările ce li se aduceau şi erau conştienţi de consecinţele probabile pentru reclamanţi în urma predării acestora regimului ilegal şi neconstituţional.

iv) În urma acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să acorde suport militar, politic şi economic regimului separatist de pe teri-toriul în cauză şi prin aceasta i-a asigurat supravieţuirea continuă.

v) În perioada de după ratifi carea Convenţiei, Federaţia Rusă, prin staţiona-rea continuă a trupelor sale pe teritoriul moldovenesc, încălcând sarcina sa de a se retrage, susţinând din punct de vedere economic, fi nanciar şi politic regimul ilegal transnistrian, contribuind la stabilirea sa, i-a permis regimului să supravieţuiască şi să-şi exercite autoritatea şi controlul teritoriului în cauză.

2. Moldova

11. Aş menţiona la început că, spre deosebire de situaţia examinată de către Curte în recenta sa hotărâre Assanidze c. Georgia ([GC] nr.71503/01, ECHR 2004-II), cazul de faţă nu este unul în care autorităţile Moldoveneşti pur şi simplu întimpină „difi cultăţi în asigurarea respectării drepturilor garantate de Convenţie în toate părţile teritoriului acestora” (hotărârea, paragraful 146). Aşa cum este menţionat în cazul de faţă (paragraful 330), nimeni nu contestă faptul că, de la începutul confl ictului în 1991 până azi, Moldova a fost şi este împiedicată să-şi exercite orice autoritate sau control în cadrul teritoriului Transnistriei, ca rezultat al ocupaţiei acestui teritoriului de către regimul ilegal separatist. Pe lângă aceasta, majoritatea Curţii, confi rmă în hotărâre că în perioada din 1991 până la data ratifi cării Convenţiei de către Moldova în septem-brie 1997, nu numai că nu a purtat nici o responsabilitate pentru acţiunile în violarea Convenţiei de care se plâng reclamanţii, dar şi nici o critică nu poate fi făcută din lipsa de angajament sau efort din partea Moldovei pentru a-şi reafi rma controlul asupra teritoriului sau pentru a recunoaşte drepturile reclamanţilor. Această constatare este, după părerea mea, destul de justă.

234


În perioada ostilităţilor, autorităţile constituţionale ale Moldovei confruntate cu forţe superioare în număr, armament şi putere de luptă, au fost în incapacitatea de a-şi restabili controlul asupra teritoriului Transnistrian. Pe lângă aceasta, aşa precum este menţionat în hotărâre, de la începutul ostilităţilor, autorităţile Moldovei nu doar că au respins declaraţia de independenţă unilaterală a separatiştilor, dar în mod public au denunţat agresiunea a cărei victimă era Moldova, apelând la asistenţă internaţio-nală. Chiar după ce a încetat confl ictul armat, autorităţile Moldovei nu au putut să-şi restabilească concret ordinea constituţională în cadrul teritoriului, fi ind confruntate cu un regim care a benefi ciat de sprijinul militar, politic şi economic acordat de către Federaţia Rusă. Nimic nu sugerează că aceste autorităţi ar fi încuviinţat prin ceva controlul exercitat în cadrul acestui teritoriu de către regimul separatist ilegal; dimpo-trivă, aşa precum demonstrează probele aşa precum subliniază hotărârea, autorităţile moldave au continuat să denunţe regimul şi să-şi afi rme suveranitatea asupra acestui teritoriu, atât în plan intern cât şi internaţional. Astfel, de exemplu, în 1994 Moldova a adoptat o nouă Constituţie care prevedea, îndeosebi, posibilitatea de a acorda un anumit grad a autonomiei Transnistriei şi că pe parcursul aceluiaşi an, Moldova a semnat un acord Federaţia Rusă cu privire la retragerea totală a trupelor Ruse de pe acest teritoriu timp de trei ani.

12. Cât priveşte situaţia reclamanţilor, nu doar arestarea lor, detenţia şi tra-tamentul pe care l-au suportat în timpul încarcerării nu sunt prin nimic imputabile autorităţilor moldave dar printre altele, după cum este subliniat în hotărâre, nimic nu lasă de sugerat că ar fi fost vreo cârdăşie sau încuviinţare din partea acestora, în oricare din acţiunile de violare a Convenţiei, din care este formată plângerea. Probele arată din contra că, că responsabilii autorităţilor executive şi judiciare au luat o serie de măsuri pentru a pune în evidenţă caracterul ilegal al faptelor întâmplate şi pentru a asigura eliberarea reclamanţilor, în special, anulând condamnarea reclamanţilor, intentând proceduri penale contra persoanelor responsabile de urmărirea şi condam-narea acestora şi ridicând sistematic întrebărea, cu privire la eliberarea reclamanţilor, atât în discuţiile cu liderii separatişti cât şi cu autorităţile Federaţiei Ruse.

13. Într-o declaraţie făcută de Moldova şi care se conţine în instrumentul rati-fi cării Convenţiei depusă la 12 septembrie 1997, Republica Moldova anunţă că ”ea nu va putea garanta respectarea prevederilor Convenţiei în legătură cu omisiunile şi acţiunile comise de către organele republicii autoproclamate Transnistria, în cadrul teritoriului controlat de fapt de aceste organe, până la soluţionarea defi nitivă a con-fl ictului din regiune.” În timp ce Curtea în decizia sa privind admisibilitatea cererii a susţinut că declaraţia nu reprezenta o rezervă întemeiată în scopurile Articolului 57 al Convenţiei, nu există nici un motiv de crede acest text nu constituie o refl ectare a situaţiei de facto care domina în momentul ratifi cării.

14. Anume în perioada posterioară lunii septembrie 1997, că majoritatea Curţii a considerat că autorităţile Moldovei ar fi criticabile. Acceptând că Moldova nu exercită nici un control pe teritoriul Transnistriei, ea nu permite să se subînţeleagă că acest stat poartă o responsabilitate directă pentru încălcările denunţate. Mai degrabă, majo-ritatea a constatat că responsabilitatea Moldovei pentru astfel de violări este angajată din cauza neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive constând în luarea măsurilor sufi ciente,


235


efective şi potrivite în vederea recunoaşterii drepturilor reclamanţilor defi nite în Con-venţie. Totuşi, judecătorii care formează majoritatea sunt împărţiţi în a considera data de la care Moldova poate fi considerată că nu şi-a onorat obligaţiile pozitive şi deci cât despre responsabilitatea Moldovei din cauza acţiunilor contrare Convenţiei, care au fost comise. Un grup (”primul grup”), ale căror păreri sunt refl ectate în opinia parţial separată a judecătorului Casadevall, consideră că Moldova nu şi-a onorat obligaţiile pozitive de la data intrării în vigoare a Convenţiei în septembrie 1997 şi că corespunzător Moldova este responsabilă de violările Convenţiei care au avut loc după acea dată. Alt grup (”al doilea grup”), ale căror păreri sunt reprezentate în hotărârea propriu-zisă, consideră că o astfel de neîndeplinirea n-a avut loc decât doar după luna mai 2001 şi că responsabi-litatea Moldovei nu este angajată în legătură cu violările ce s-au petrecut înainte de data respectivă, inclusiv cele invocate de către dl Ilaşcu, care a fost eliberat în acea lună. Este necesar de a trata separat judecata ambelor grupuri şi eu voi începe cu opinia ce atribuie o responsabilitate mai mare din partea Moldovei.

a. Responsabilitatea din septembrie 1997

15. Concluzia primului grup conform căreia Moldova nu şi-a luat obligaţiile sale pozitive de la data intrării în vigoare a Convenţiei, este bazată pe trei elemente principali:

- reducerea numărului de încercări din partea Moldovei de a-şi stabili controlul în Transnistria şi limitarea acelor încercări la activităţile de ordin diplomatic;

- dezvoltarea cooperării administrative, economice, politice, de securitate şi de alt gen între autorităţile Moldovei şi Transnistriei;

- o diminuare în măsurile adoptate şi eforturile întreprinse de către Moldova pentru a recunoaşte drepturile reclamanţilor.

Ar fi convenabil de studiat dintre aceste elemente, pe rând. După părerea mea nici unul dintre ele nu este sufi cient de singur pentru a justifi ca concluzia referitor la responsa-bilitatea statului moldav, şi aceste motive nu sunt sufi ciente nici chiar luate împreună.

16. În ceea ce priveşte primele dintre aceste elemente, este adevărat că se pare că a fost o diminuare în numărul măsurile judiciare luate în Moldova pentru a afi rma autoritatea acestei ţări asupra teritoriului Transnistriei. În special, se pare că anche-ta, cu privire la pretinsele infracţiuni contra reclamanţilor, din ordinul Curţii Supreme de Justiţie nu a avut loc şi că ancheta penală deschisă la 16 august 2000 împotriva şefului Închisorii Hlinaia nu a avut nici o urmare. Pe lângă aceasta, la această dată, ordonanţa din 28 decembrie 1993 ce prevedea deschiderea unei anchete la subiectul persoanelor implicate în urmărirea şi condamnarea reclamanţilor a fost anulată.

17. Eu nu acord mare importanţă faptului că aceste măsuri n-au fost duse la bun sfârşit, deoarece ele n-au permis să se pună capăt regimului ilegal ce domina pe teritoriul transnistrian sau să-l slăbească şi se pare că ele au avut doar un efect sim-bolic. Primul grup insistă în particular asupra faptului că, după recalifi carea faptelor incriminate persoanelor suspectate de a fi responsabile de anchetarea şi condam-narea reclamanţilor la 16 august 2000, autorităţile Moldovei au considerat inoportun de a deschide o anchetă din motiv că ordinul era deja emis şi ca suspecţii refuzau să coopereze cu autorităţile. Or, aşa precum o relevă primul grup, nu pot fi exprimate

236


decât dubii referitor la seriozitatea unei anchete în care autorităţile aşteaptă şapte ani înainte ca să purceadă la o nouă califi care juridică, nimic nu arată că decizia de reca-lifi care sau cea de a considera faptele drept prescrise în dreptul intern au fost luate cu rea credinţă şi fără motive juridice justifi cate.

Pe lângă aceasta, poziţia adoptată de către autorităţile judiciare nu permite după părerea mea să susţină teza precum că autorităţile moldave au renunţat la orice efort de a-şi reafi rma controlul asupra teritoriului în cauză.

18. Mai este un factor important: aşa precum se indică în hotărâre, începând cu anul 1998, eforturile autorităţilor moldoveneşti au fost îndreptate mai mult către activitatea diplomatică cu scopul de a ajunge la o reglementare globală a situaţiei din regiune şi de a restaura ordinea constituţională pe teritoriul Transnistrian. În special, în martie 1998, Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi regiunea Transnistriană au semnat un şir de instrumente în vederea reglementării confl ictului Transnistrian (hotărârea, pa-ragraful 97); numeroase contacte şi tratative au avut loc între reprezentanţii Moldovei şi regimului separatist în aceeaşi privinţă (hotărârea, paragrafele 103-4 şi 171); şi din 2002 până-n prezent un şir de propuneri pentru soluţionarea situaţiei au fost înaintate şi discutate între autorităţile Moldovei, Federaţiei Ruse şi OSCE (hotărârea, paragra-fele 106-109). Nu văd nici un motiv de a pune la dubii afi rmarea Guvernului Moldovei, susţinută de către mărturiile domnului Sturza (Anexa, paragrafele 309-313) şi a dom-nului Sidorov (Anexa, paragraful 446), precum că această trecere la o strategie diplo-matică avea drept scop pregătirea întoarcerii Transnistriei, în ordinea juridică moldavă şi prin aceasta, să fi e restabilite drepturile constituţionale ale persoanelor ce locuiesc pe acest teritoriu, inclusiv reclamanţilor. Nu pot depista în eforturile care au fost între-prinse sau care continue să fi e desfăşurate de către autorităţile Moldovei de a negocia o reglementare generală, nimic ce ar sugera că ele ar susţine regimul separatist sau că ele ar încuviinţa continuarea exercitării ilegale a autorităţii în această regiune.

19. Recurgerea la măsurile de cooperare cu autorităţile separatiste trebuie, după cum eu cred, privită în aceeaşi lumină. Primul grup insistă, în particular, asu-pra acordurilor încheiate în materie de cooperare economică, stabilirea relaţiilor între Parlamentul Moldovei şi aşa-numitul ”Parlament al RMT”, cooperarea în domeniile poliţiei şi securităţii şi în alte domenii ca de exemplu, spaţiul aerian, telecomunicaţiile şi sportul. Guvernul Moldovei a explicat că aceste măsuri de cooperare au fost adop-tate în preocuparea de a îmbunătăţi condiţiile cotidiene a persoanelor care locuiesc în Transnistria şi de a le permite, pe cât e posibil, de a duce un mod de viaţă normal . Nu a fost înaintat nici un motiv convingător pentru a ajunge să se creadă că nu acesta a fost scopul urmărit – un scop care este acceptat, în opinia primului grup, a fi unul de laudă. În orice stare de cauză, ţinându-se cont de natura lor şi de caracterul lor limitat, aceste măsuri n-ar putea, în opinia mea, să confere cea mai mică susţinere regimului Transnistrian dar dimpotrivă, acestea atestă dorinţa Moldovei de a-şi restabili contro-lul asupra întregului său teritoriu.

20. Primul grup critică faptul că, în luarea de măsuri pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă a celor de pe teritoriul transnistrian, autorităţile Moldovei nu au manifestat ace-eaşi silinţă cu privire la reclamanţi. În timp ce Curtea afi rma că ea nu trebuie să judece despre pertinenţa sau efi cacitatea strategiei politice adoptată de către Moldova, pentru


237


a reglementa o problemă astfel de serioasă ca cea a integrităţii sale teritoriale, primul grup totuşi continuă prin a remarca că autorităţile Moldovei păstrează obligaţia ”de a lua toate măsurile ce-i stau în putere, fi e politice, diplomatice, economice, judiciare sau de altă natură (…), pentru a asigura respectul drepturilor garantate de Convenţie persoa-nelor ce relevă de jurisdicţia lor formală, şi prin urmare tuturor ce se găsesc în cadrul frontierelor Moldovei recunoscute pe plan internaţional”. Totuşi, independent de faptul că eu nu mă raliez tezei conform căreia persoanele ce se găsesc pe teritoriul Transnis-triei trebuie considerate drept relevând de ”jurisdicţia” Moldovei în scopurile Convenţiei, aceste critici omit, după părerea mea, faptul că însăşi scopul strategiei politice urmărit a fost şi este acela de a restaura ordinea constituţională pe teritoriul separatist, ceea ce rămâne o condiţie prealabilă esenţială pentru a recunoaşte drepturile defi nite de către Convenţie tuturor persoanelor ce se găsesc pe teritoriu, inclusiv şi reclamanţilor.

21. Lipsa de eforturi de care ar fi dat dovadă autorităţile Moldovei din 1997, pentru a recunoaşte reclamanţilor drepturile enunţate conform Convenţiei, reprezintă cel de-al treilea element, pe care se bazează primul grup. El critică aceste eforturi, considerând că după ratifi care, ele „nu au fost continuate cu fermitate, voinţă şi convingere solicitată de situaţia gravă în care se afl au reclamanţii”. El declară că începând cu această dată, Moldova s-a limitat la trimiterea medicilor în Transnistria pentru a examina reclamanţii încarceraţi, la acordarea unui suport fi nanciar acordată familiilor acestora şi la interven-ţia din partea domnului Sturza în vederea asigurării eliberării acestora.

22. Îmi este difi cil să înţeleg aceste critice atâta timp cât ele se referă la pe-rioada din 1997 până în 2001. Dl. Moşanu a mărturisit că problema reclamanţilor a fost ridicată la întrunirile OSCE, la întrunirile cu statele străine şi la o adunare a Uni-unii interparlamentare (Anexa, paragraful 249). Mărturia necontestată a domnului Sturza, fostul Ministru al Justiţiei şi Directorul Comisiei de tratative cu Transnistria, a fost aceea că el a continuat după 1997 să ridice întrebarea eliberării reclamanţilor pe lângă autorităţile separatiste. Doar în urma acestor tratative, dl. Sturza a plecat în Transnistria în aprilie 2001 pentru a-i aduce înapoi la Chişinău pe cei patru re-clamanţi, el fi ind lăsat să creadă, că toţi reclamanţii vor fi eliberaţi (Anexa, paragra-ful 312) şi, în conformitate cu probele prezentate Curţii, în urma acestor tratative, cel puţin acestor negocieri în parte, că se datorează eliberarea dl Ilaşcu în luna următoare. Cunoscând faptul că autorităţile Moldovei pe timpuri mai sperau încă să obţină eliberarea celorlalţi trei reclamanţi, spre deosebire de primul grup, eu nu consider deloc surprinzător că domnului Chevtsov i s-a permis să intre în Moldova pentru a-l aduce pe dl Ilaşcu ”fără ca el să se neliniştească realmente de activităţile [sale] în cadrul serviciului acestui regim”.

23. Pot fi de acord cu părerea celui de-al doilea grup de judecători care fac parte din majoritate, că responsabilitatea Moldovei nu este angajată pe motivul unei oarecare violări a Convenţiei constatate înainte de luna mai 2001. Rămâne de deter-minat, dacă această responsabilitate este angajată după data respectivă.

b. Responsabilitatea după mai 2001

24. Concluzia celui de-al doilea grup precum că responsabilitatea Moldovei este angajată după luna mai 2001 nu este fondată pe diminuarea de la acea dată a

238


numărului de măsuri judiciare destinate să afi rme autoritatea Moldovei în Transnistria; dimpotrivă, potrivit acestui grup, această reducere nu trebuie considerată ca o renun-ţare din partea Moldovei a încercărilor de a-şi exercita jurisdicţia în regiune, ţinân-du-se cont de faptul că mai multe măsuri încercate până atunci de către autorităţile moldave s-au lovit de represaliile RMT în 2001 şi 2002 (hotărârea, paragraful 344). În schimb, opinia celui de-al doilea grup este fondată în esenţial pe ceea ce el prezintă drept o lipsă de elemente probatorii, că, de la eliberarea domnului Ilaşcu, autorităţile moldave au luate măsuri efective pentru a pune capăt încălcărilor continue ale Con-venţiei comise împotriva reclamanţilor. După părerea acestui grup, în afară de mărtu-riile domnului Sturza, în conformitate cu care situaţia reclamanţilor a continuat să fi e evocată cu regularitate de către autorităţile Moldovei în relaţiile lor cu regimul RMT, ”Curtea nu dispune de nici un alt element pentru a concluziona la o atitudine diligentă din partea Guvernului Moldovei cu privire la reclamanţi” (hotărârea, paragraful 348).

25. Este cert faptul că după luna mai 2001, negocierile cu reprezentanţii ad-ministraţiei Transnistriene şi Federaţiei Ruse se pare că s-au concentrat la obţinerea unei reglementări globale a confl ictului, decât la situaţia specifi că a celor trei recla-manţi care au rămas în detenţie. Pe lângă aceasta, potrivit mărturiei domnului Sturza, după acea dată dl Smirnov a refuzat orice întrunire consacrată situaţiei reclamanţilor (Anexa, paragraful 313). Totuşi, potrivit mărturiilor necontrazise ale aceluiaşi martor dl Sturza, nu doar că negocierile au inclus întrebarea referitor la ceea ce trebuia de făcut în legătură cu sentinţele penale stabilite de autorităţile Transnistriei în cei 10 ani anteriori, dar aşa precum este recunoscut în hotărâre, acest martor a continuat cu regularitate să ridice problema eliberării celor trei reclamanţi cu omologii săi de la Tiraspol în cadrul Comisiei de negocieri cu Transnistria (Anexa, paragraful 309).

26. În timp ce se recunoaşte realitatea acestor eforturi, hotărârea pune accentul pe faptul că autorităţile moldave s-au limitat la ridicare în mod oral a întrebării despre soarta reclamanţilor (paragraful 348) şi că Curtea nu a fost informată de nici un plan ge-neral pentru soluţionarea confl ictului Transnistrian care să se ocupă de situaţia acestora (paragraful 348). Hotărârea indică de asemenea, că Curtea n-a fost informată de nici un demers pe care autorităţile moldave l-ar fi întreprins pe lângă autorităţile ruse în scopul obţinerii eliberării celorlalţi reclamanţi. (paragraful 349). Aceste două constatări sunt jus-te, dar eu nu sunt de loc convins că lipsa unor astfel de probe ar putea servi la sprijinul concluziei majoritare conform căreia Moldova nu a luat măsurile sufi ciente, efective sau potrivite pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie. Şi mai puţin pot admite faptul că probele prezentate Curţii permit să se stabilească că autorităţile Moldovei au încuviinţat menţinerea în detenţie a celor trei reclamanţi.

27. Din aceste motive, eu am concluzionat că reclamanţii nici la un moment al perioadei date n-au relevat de ”jurisdicţia” Moldovei în scopurile Articolului 1 al Convenţiei, că Moldova şi-a onorat toate obligaţiile sale în privinţa reclamanţilor aşa precum prevede Articolul respectiv şi că responsabilitatea acestei nu este deci anga-jată în legătură cu încălcările Convenţiei denunţate de către reclamanţi, fi e înainte sau după mai 2001.

28. Reiese, că eu am votat nu doar contra violării de către Moldova a dreptu-rilor garantate de Convenţie în persoana reclamanţilor, dar şi împotriva concluziei că


239


Moldova trebuie să achite o sumă reclamanţilor drept satisfacţie echitabilă. Am votat cu majoritatea privind toate punctele dispozitivului hotărârii (inclusiv constatarea că Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform Articolului 34 al Convenţiei) în afară de cazul referitor la punctul 21 (c) în conformitate cu care Federaţia Rusă trebuie să achite o sumă pentru prejudiciul moral din cauza nerespectării de către ea a articolului 34. După părerea mea, chiar dacă presupunem că o astfel de nerespectare urmează a fi considerată ”o violare a Convenţiei” în scopurile Articolului 41 al Convenţiei, astfel încât să permită oferirea unei reparaţii echitabile, de ce eu mă îndoiesc, nu consider potrivit în speţă, de a aloca o compensaţie în acest scop.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR LOUCAIDES(Traducere)

Mai întâi aş dori să reamintesc părerea pe care am exprimat-o în cazul Assa-nidze c. Georgia ([GC] nr.71503/01, CEDO 2004-II) cu privire la noţiunea de ”jurisdic-ţie” conform Articolului 1 al Convenţiei, cu care s-a operat în paragrafele 310-314 şi 319 ale hotărârii date.

”În opinia mea ”jurisdicţia” semnifi că autoritatea reală, adică posibilitatea de a impune dorinţa Sta-tului fi ecărei persoane, fi e exercitată în cadrul teritoriului Părţii Înalte Contractante sau înafara acestui teritoriu. Prin urmare o Înaltă Parte Contractantă, conform Convenţiei, se afl ă în răspunde-re de actele sale faţă de orice persoană lezată în mod direct prin orice exercitare a autorităţii din partea acesteia oriunde în lume. O astfel de autoritate poate lua diferite forme şi poate fi legală sau ilegală. Forma obişnuită este acea de autoritatea statală de pe teritoriul propriu Înaltei Părţi, dar de asemenea poate fi vorba de un control global, chiar ilegal a unui alt teritoriu (hotărârea Loizidou c. Turcia (Excepţii Preliminare) din 23 Martie 1995, Seria A nr.310), mai ales a unui teritoriu ocupat (Cipru c. Turcia [GC], nr.25781/94, CEDO-2001-IV). De altfel, această autoritate poate fi manifes-tată printr-o dominaţie sau infl uenţă efectivă exercitată prin intermediul unui important suportul politic, fi nanciar, militar sau alt suport acordat guvernului unui alt stat. În plus, după părerea mea ea poate să se concretizeze prin orice fel de acţiuni statale, militare sau orice alt tip de acţiuni duse de către Înalta Parte de referinţă în orice parte a lumii (contrariul cu ceea ce este afi rmat în decizia Banković, evocată în hotărâre).

Criteriul ar trebui să consiste în a determina dacă persoana pretinde să releve din ”jurisdicţia” unui Stat Parte la Convenţie, cu privire la un act dat este de asemenea de a demonstra că actul litigios care este rezultatul exercitării autorităţii de către Statul în referinţă. Orice altă interpretare ce ar exclude responsabilitate unei Înalte Părţi Contractante în ceea ce priveşte actele ce rezultă din exercitarea autorităţii sale statale, ar duce la afi rmaţia absurdă precum că Convenţia prevede obli-gaţia de a respecta drepturilor omului doar în cadrul teritoriului plasat sub controlul fi zic legal sau ilegal al unei astfel de Părţi şi în afara contextului respectiv, lăsând deoparte anumite circumstanţe excepţionale a căror existenţă ar fi fost determinată în fi ecare caz, Statul, ca parte de referinţă poate încălca regulile de conduită fără a fi pedepsit stabilite în Convenţie. Consider că o interpre-tare rezonabilă a prevederilor Convenţiei în lumina obiectului său duce la concluzia că Convenţia reprezintă pentru orice Înaltă Parte un cod de bună conduită pentru oricare din actele ce se afl ă în legătură cu exercitarea autorităţii statale şi având un impact asupra indivizilor”.

Doresc să lărgesc poziţia mea aşa precum a fost expusă mai sus prin adăuga-rea că un Stat poate de asemenea fi responsabil conform Convenţiei, pentru neînde-plinirea obligaţiilor sale pozitive faţă de o persoană, oricare ar fi ea, deoarece era în

240


măsură să exercite autoritatea sa în mod direct sau chiar indirect asupra persoanei respective sau asupra teritoriului unde locuieşte.

În lumina celor de mai sus şi a faptelor şi circumstanţelor cazului aşa precum au fost stabilite în hotărâre, eu sunt de acord cu majoritatea precum că reclamanţii sunt în ”jurisdicţia” Federaţiei Ruse în scopurile Articolului 1 şi că responsabilitatea acesteia este obligatorie cu privire la acţiunile revendicate. Aşa precum este corect subliniat în hotărâre a fost demonstrat ”că RMT formată în 1991-1992 cu ajutorul Fe-deraţiei Ruse, dotată cu organe ale puterii şi de o administrare proprie, rămâne sub autoritatea efectivă, sau cel puţin sub infl uenţa decisivă a Federaţiei Ruse, şi în orice stare de cauză ea să supravieţuiască datorită suportului militar, economic, fi nanciar şi politic acordat de către Federaţia Rusă” (paragraful 392 al hotărârii).

Totuşi nu sunt de acord cu majoritatea precum că reclamanţii sunt în ”jurisdicţia” Moldovei şi că responsabilitatea acesteia este angajată pe motiv că ea nu şi-a onorat obligaţiile pozitive unde aceasta din urmă trebuia să ia măsuri sufi cient de efective şi potrivite pentru a recunoaşte drepturile reclamanţilor enunţate în Convenţie. Nu este nimic de arătat că Moldova a avut de fapt o autoritate directă sau indirectă pe teritoriul unde reclamanţii au fost deţinuţi sau chiar asupra reclamanţilor. Moldova nu se afl ă în răspundere pentru detenţie ilegală a reclamanţilor sau de prelungire a acestei deten-ţii. Nimic nu demonstrează că Moldova să fi încuviinţat existenţa regimului ilegal sau să fi încurajat acest regim care pe parcursul acestei perioade (cu ajutorul Rusiei aşa precum a fost deja explicat) a exercitat autoritatea reală în regiunea unde au avut loc violările şi unde erau deţinuţi reclamanţii.

Nici unul dintre factorii expuşi de către majoritate în susţinerea concluziei aces-tora, precum că Moldova exercită jurisdicţia sa asupra reclamanţilor, după părerea mea nu poate fi considerată drept echivalent al exercitării sau al refuzului exercitării efective faţă de reclamanţi. În această privinţă, eu asociez abordării Sir Nicolas Bratza aşa pre-cum au fost expuse în paragrafele 15-26 ale opiniei sale parţial separate.

În orice stare de cauză, pentru a concluziona că există ”jurisdicţia” asupra anu-mitor persoane în scopurile Convenţiei pur şi simplu deoarece Guvernul interesat nu a luat măsuri judiciare, politice, diplomatice şi economice sau orice altă măsură din cele sus-numite de către majoritate cu scopul de a recunoaşte drepturile reclamanţilor conform Convenţiei, aşa-numitul Guvern nu exersa în realitate nici o autoritate asupra acestor persoane, ar echivala să extindă conceptul de ”jurisdicţie” până la absurd. Cu alte cuvinte, după părerea mea, ar fi fals să accept că o Parte Înaltă Contractantă conform Convenţiei are ”jurisdicţia” asupra unei persoane în afara teritoriului său pur şi simplu deoarece ea nu ia măsuri politice şi altele menţionate în termeni generali de către majoritate. La părerea mea un asemenea raţionament ar duce la concluzia alo-gică precum că toate Înaltele Părţi Contractante ar exercita jurisdicţia lor şi ar vedea responsabilitatea lor angajată de încălcările de drepturi ale omului faţă de persoanele care se găsesc pe teritoriul uneia dintre acestea incluzând şi teritoriul, dar înafară de autoritatea lor (de facto sau de jure sau ambele în dependenţă de teritoriu), din sim-plul fapt că ele nu activează pentru a obţine respectarea drepturilor conform Conven-ţiei pe acest teritoriu dirijând acţiuni contra Statului care exercită în realitate autoritate asupra acestor persoane.


241


Consider că un tratat nu trebuie să fi e interpretat evident absurd.

În hotărârea Banković (pe care eu personal o dezaprob) Marea Cameră a Curţii a constatat că bombardarea clădirilor din Belgrad, care a provocat moartea a 16 civili a fost un act extrateritorial ce nu relevă de ”jurisdicţia” Părţilor Înalt Contractante con-form Convenţiei responsabile de această bombardare şi din acest motiv plângerea relevantă ale rudelor decedaţilor a fost respinsă ca fi ind inadmisibilă. Mi se pare de neconceput şi cu siguranţă foarte straniu pentru o Înaltă Parte Contractantă să scape responsabilităţii conform Convenţiei pe motiv că aruncarea bombelor din avioanele sale peste o regiune populată în orice parte a lumii nu implică că victimele acestui bombardament relevă de jurisdicţia sa (adică de autoritatea sa), adică faptul că o asemenea parte nu ia “toate măsurile în puterea [sa], fi e de ordin politic, diplomatic, economic, judiciar sau de alt ordin, … pentru a respecta drepturile în virtutea Conven-ţie în prezenţa persoanelor ce relevă de jurisdicţia sa formală [de jure] ”, dar afl ându-se, de fapt, în afara autorităţii sale efective, atribuie jurisdicţie acelui Stat şi îi impune obligaţii pozitive faţă de aceste persoane.

În orice stare de cauză, consider că autorităţile Moldovei de fapt au încercat tot ce se putea rezonabil aştepta de la ei în circumstanţele specifi ce ale cazului. Ar fi ireal şi incorect de a le atribui lor o oarecare responsabilitate din cauza situaţiei denunţate de către reclamanţi.

OPINIA SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR KOVLER(Traducere)

”Frontiera între judiciar şi politic nu este cea care a fost. Precum nu sunt nici temeliile legalităţii, încă mai puţin normativitatea, care devine multiplă şi din ce în ce mai difuză” (Lajoie A., Judecăţi de valoare, Paris PUF, 1997, p.207).

Regret că nu mă afl u printre majoritate şi că, trebuie să exprim public, datorită Articolul 45 paragraful 2 al Convenţiei, dezacordul meu profund cu hotărârea Marii Camere în speţă, respectând în acelaşi timp opiniile colegilor mei.

Dezacordul meu se referă totodată la metodologia analizei, la prezentarea fap-telor, la analiza conceptelor de ”jurisdicţie” şi ”responsabilitate” şi în sfârşit la conclu-ziile la care a ajuns Curtea. Prin urmare, sunt obligat de a mă opri la fi ecare dintre aceste puncte.

I. Metodologia analizei

Acest caz oferă un exemplu a unei situaţii în care ”drepturile omului devin o politică” (Gauchet M., Democraţia contra ei înseşi, Paris, 2002, p.326). Dat fi ind ca-racterul specifi c al cazului, în care situaţia reclamanţilor este inseparabilă de un con-

242


text geopolitic extrem de complex, merge vorba de o situaţie inedită ţinând cont de absenţa unei jurisprudenţe apropriate. Hotărârea Curţii în acest caz ar fi putut forma un precedent pentru situaţiile similare în alte zone de confl ict în cadrul Statelor mem-bre ale Consiliului Europei, inclusiv cele care au intrat recent în această organizaţie. Rădăcinile istorice ale confl ictului în care ţările regiunii respective erau implicate şi efectul de ”imperiu-fragmentat” ne raportează la confl icte de tip balcanic sau caucazi-an, ajutându-ne în acest sens apropierea geografi că.

Or, Curtea a preferat (greşit după părerea mea) să vadă situaţia în termenii unui confl ict de tip cipriot, urmând jurisprudenţa sa corespunzătoare şi căzând în capcana acesteia. Similitudinile superfi ciale dintre prezenta cauză şi cauza Loizidou sunt, în opinia mea, înşelătoare. Unicul punct comun (la care o să revin) este sursele confl ictului, şi anume perspectiva pentru ca o comunitate destul de importantă să fi e într-o zi anexată altei ţări, de care ea diferă radical prin legăturile sale istorice, econo-mice şi culturale. De aici şi reacţiile şi contra-reacţiile participanţilor la confl ict, care au luate forme violente şi au dus la tragedii omeneşti.

Totuşi, chiar această jurisprudenţă Loizidou este bogată în învăţăminte: ea ne permite să evităm concluziile pripite şi simpliste. În opinia sa separată în cazul Loizi-dou, judecătorul Bernhardt, însoţit de judecătorul Lopes Rocha, accentua: ”În speţă, este imposibil de a separa situaţia personală victimei de o evoluţie istorică complexă şi de o situaţie curentă nu mai puţin complexă” (hotărârea Loizidou c. Turcia, (Fondul cauzei) din 18 decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, p. 2242). Constatând eşecul nego-cierilor privind reunifi carea insulei, eşec care a cauzat tărăgănarea situaţiei reclaman-tei, el se întreba: ”Cine este responsabil pentru acest eşec? Doar o singură parte? Este oare posibil de a da un răspuns precis la acest gen de întrebări şi de a ajunge la o concluzie clară din punct de vedere juridic?” (ibidem).

În altă opinie separată a aceleiaşi cauze, judecătorul Pettiti constata: ”(…) care n-ar fi ezitările comunităţii internaţionale în încercarea de a rezolva problemele inter-naţionale ale Ciprului din 1974 … responsabilităţi fi ind de diverse origini şi caracte-re diferite, problema totală ale celor două comunităţi (nu merge vorba de minorităţi naţionale în sensul dreptul internaţional) relevă mai mult de politică şi de diplomaţie decât de un examen jurisdicţional european, plecând de la situaţia izolată a doamnei Loizidou în virtutea Protocolului 1” (ibid., pp. 2253-2254). Precauţia şi înţelepciunea acestor cuvinte este pe deplin justifi cată.

Din păcate, în cazul de faţă, Curtea şi-a asumat riscul de a examina în baza situaţiei izolate a celor patru reclamanţi (deoarece, spre deosebire de situaţia din Cipru, nu a fost adus la lumină nici un sistem de reproducere a cazurilor similare) un ansamblu de probleme de ordin diferit: militare (hotărârea conţine analiza aspectelor militare a confl ictului transnistrian şi o evaluare minuţioasă a armelor ce ar fi necesare unui cartier general), economice (evaluarea relaţiilor dintre partenerii care au operat timp de decenii în acelaşi spaţiu economic), politice (citaţiile greu de verifi cat a de-claraţiilor ”fără date de referinţă” a conducătorilor politici şi militarilor). Cert, Curtea a fost copleşită de volumul enorm de informaţie contradictorie din partea reclamanţilor, a celor trei State care erau implicate în procedură şi misiunii de anchetă în regiune;


243


ea a îndeplinit o sarcină - demnă de orice laudă - de selectare. Dar problematica pur juridică (de exemplu, califi carea juridică a dreptului popoarelor la autodeterminare, în cadrul limitelor, sau apelurile repetate ale primului reclamant reclamantului la violenţă înainte de a fi arestat) au rămas fără răspuns. După părerea mea, aceasta a fost o a doua eroare metodică, care a dus la o serie de erori ulterioare.

II. Prezentarea faptelor

Într-un caz atât de complex şi ”sensibil” precum este acesta, prezentarea de-taliată şi obiectivă a circumstanţelor cazului joacă un rol primordial, deoarece ea de-termină în realitate prejudecarea în sensul pozitiv a acestui termen. Or, după părerea mea contextul general al cazului este prezentat într-un mod sumar denaturând con-siderabil tabloul factologic. Este punctul de vedere impus de către reclamanţi, pentru scopurile care pot fi înţelese, care domină. Eu pot doar să scot în relief câteva fapte, şi modul în care acestea au fost interpretate, care oferă imagini false a situaţiei.

Difi cultatea crucială în stabilirea contextului general al cauzei este în originile şi problemele principale ale confl ictului moldo-transnistrian. În cauze destul de complicate şi deosebite aşa precum Gorzelik c. Polonia [GC] (hotărârea nr. 44158/98 din 17 fe-bruarie 2004) şi Assanidze c. Georgia ([GC] nr.71503/01, hotărârea din 8 aprilie 2004), Marea Cameră a recurs la secolul al 14-lea pentru a analiza problema sileziană (vezi paragraful 13 al hotărârii Gorzelik) şi chiar la secolul al 11-lea pentru a elucida statutul regiunii Adjaria în cadrul Georgiei (vezi paragrafele 100-107 ale hotărârii Assanidze). În cazul de faţă, ceea ce este lăsat „nespus” este mai elocvent decât ceea ce este spus: o fotografi e instantanee decupând Basarabia de la România la 28 iulie 1940 ca rezultat al pactului Molotov-Ribbentrop şi transferul de la Ucraina a ”unei panglici de pământ de pe partea stângă a Nistrului” pentru a forma Moldova Sovietică lasă impresia că istoria acestei regiuni multi-etnice începe acolo (paragraful 28) – toate acestea fi ind în forma unei referinţe (trebuie de spus că una foarte selectivă) la un document OSCE. Dar do-cumentul citat, ca şi oricare altă revizuire istorică, oferă o idee mai completă a istoriei regiunii, pe care eu îmi permit să o recapitulez pe scurt mai jos.

Principatul Moldovia, care a fost creat în 1360 după ce a fost desprins de la Ungaria, a căzut în 1456 sub dominaţia Imperiului Otoman, care a durat mai multe secole. În 1711 Prinţul Dimitrie Cantemir (fi ul căruia, Antiokh, întâmplător urma să devină scriitor rus renumit şi să slujească ambasadorului Rusiei la Londra şi Paris) a încheiat un acord cu Petru cel Mare cu privire la protecţia Moldovei şi 1791 printr-un tratat semnat în urma războiului dintre Turcia şi coaliţia ruso-austriacă (forţele arma-te ale căreia erau conduse de către A. Suvorov) prin Rusia a obţinut controlul părţii stângi a Nistrului, unde o mare parte a populaţiei era de origine slavă. În 1812, în urma izbucnirii unui nou război dintre Rusia şi Turcia, a fost incorporată prin Tratatul de la Bucureşti la Imperiul rus partea de est a Moldovei dintre Prut şi Nistru sub nume-le de Basarabia. Partea de sud a Basarabiei este populată de bulgari şi găgăuzi (un popor creştin vorbitor de limba turcă). După războiul din Crimeea (1854-1856), Rusia în conformitate cu Tratatul de la Paris (1856) a cedat partea Basarabiei statelor învin-gătoare. Acest teritoriu a fost inclus conform tratatului de la Paris în Regatul României

244


(creat în 1859), dar prin Tratatul de la Berlin (1878) Basarabia a fost întoarsă la Rusia, România obţinând în calitate de compensaţie Dobrogea. În Ianuarie 1918, România a ocupat Basarabia şi a asigurat un vot de la adunarea locală în favoarea anexării acesteia la Regat. În acelaşi timp directoratul Ucrainei (la acel moment independent) şi-a proclamat suveranitatea asupra părţii stângi a Nistrului (48% din populaţie la cel moment erau ucraineni, 30% moldoveni, 9% ruşi şi 8.5% evrei) şi în 1924 republica au-tonomă Moldovenească a fost creată acolo. Din 1924 URSS a silit România să ţină un plebiscit în Basarabia (tratativele la Viena) înainte de ocuparea Basarabiei la 28 Iunie 1940. Aceasta este istoria controversată a regiunii care din 1940 a format entitatea mol-dovenească ale cărei două jumătăţi au fi ecare particularităţile sale istorice, economice, culturale şi lingvistice proprii. Aceste particularităţi nu au scăpat de sub atenţia obser-vatorilor informaţi: ”Transnistria, a cărei majoritate a populaţiei este formată din Ruşi şi Ucraineni, s-a simţit întotdeauna aproape de Rusia, din care a făcut parte timp de două secole. Când URSS s-a destrămat, Transnistria a respins politica de unifi care cu Româ-nia a primului guvern moldovenesc independent” (Libération, Paris 1 august 2002).

Cu privire la limbă şi scris, eu nu doresc să fac speculaţii în jurul unei probleme foarte delicate şi regret că Curtea acordă o relatare mai degrabă simplistă a subiec-tului (paragraful 28 al hotărârii) şi care mă face să apelez la două citate. ”Primul text cunoscut în limba română datează din 1521: reprezintă o scrisoare scrisă de către un boier Neaşcu primarului Braşovului (…). Aceste texte, traduse din slavonă (limba liturgică a Slavilor Ortodocşi dar de asemenea şi a românilor), au fost scrise în grafi e chirilică. (…) Totuşi nu a fost decât în secolul al 19-lea când limbă română modernă a fost în sfârşit stabilită, fi ind îndeosebi infl uenţată de limba franceză – se vorbea în această privinţă de „relatinizare”. Tot în acea perioadă folosirea alfabetului latin a luat locul celui chirilic” (Sursa: Atlas des peuples de lEurope centrale, Paris, La Decouver-te, 2002, p.137). În ceea ce priveşte limbile folosite, Constituţia din 1978 a Moldovei Sovietice stabilea … ”drepturi egale, inclusiv dreptul de a folosi limba naţională” (Arti-colul 43) şi ”predarea în limba naţională” (Articolul 43) şi a prevăzut: legile şi alte acte (... ) sunt publicate în limba moldovenească şi rusă”(Articolul 103) şi ”justiţia va fi ad-ministrată fi e în limba moldovenească fi e în cea rusă, fi e în limba majorităţii populaţiei din regiune”(Articolul 158).

Mi-am permis să fac aceste digresiuni istorice pentru a reaminti poziţia Curţii: ”Curtea consideră că ar trebui, pe cât este posibil, să se abţină de a se pronunţa, referitor la întrebările pur istorice, care nu relevă de competenţa sa; totuşi, ea poate accepta anumite fapte istorice notorii şi să-şi fondeze raţionamentele pe ele” (vezi Zdanoka c. Letonia, hotărârea din 17 iunie 2004, paragraful 77; vezi de asemenea Marais c. Franţa, decizia Comisiei din 24 iunie 1996, Hotărâri şi rapoarte 86, p.184, şi Garaudy c. Franţa (dec.), nr.65831/01, CEDO 2003-IX). Dar se pare că ”faptele istorice” se dovedesc a fi deformate considerabil în hotărârea noastră, şi ca rezultat, spre marele regret al meu, câteva din raţionamente de asemenea.

Paragrafele de la 30 până la 41 menţionează haotic premisele şi dezvoltarea confl ictului moldo-transnistrian, accentuând aspectele militare, ca şi cum problema majoră era Armata a 14-a şi materialul DOSAAF (care nu era o organizaţie de stat conform legislaţiei în vigoare). În calitate de judecător naţional, doresc să subliniez că


245


destrămarea URSS în 1988-1991 a afectat nu doar cele 15 republici sovietice care şi-au proclamat suveranitatea una după alta (faimoasa ”paradă a suveranităţilor”), ci de asemenea şi teritoriile din cadrul anumitor republici multinaţionale aşa precum Nagorno Karabakh, Abhazia, Cecenia şi aşa mai departe. Moldova nu a evitat aceas-tă mişcare generală, în special deoarece Frontul Popular Moldovenesc proclamase drept scop unifi carea Moldovei în întregimea sa cu România, legile referitor la limbă şi noul drapel, menţionate în paragraful 29 constituiau doar primul pas. Găgăuzia, o regiune unde se vorbeşte turca, care îşi proclamase prima suveranitatea la 18 august 1990, a fost urmată de Transnistria la 2 septembrie 1990. Aceasta nu a fost, după părerea mea, un rezultat al ”rezistenţei la independenţa Moldovei” (paragraful 43 al hotărârii), dar mai exact o rezistenţă la politica de refuz a dreptului la autodeterminare. Nu trebuie să dăm uitării faptul că (şi acesta este unul dintre lucrurile ce nu au fost menţionate în hotărâre) prima operaţie lansată de forţele speciale ale poliţiei Moldovei contra ”separatiştilor” din Dubăsari la 12 Iunie 1990, a precedat proclamaţiile de mai sus, şi prin urmare le-a şi stimulat.

Anume în această situaţie, după părerea mea, trebuiau căutate originile con-fl ictului, care au avut repercusiuni directe asupra situaţiei celor patru reclamanţi, şi nu în simpla declaraţia din 2 septembrie 1990, privind crearea ”Republicii Moldoveneşti Transnistria”, conform paragrafelor 30-34 ale hotărârii.

Vorbind din punct de vedere juridic, declaraţiile menţionate nu s-au referit la acea perioadă agitată, la o declaraţie de separare (cuvântul ”moldovenesc” în titlul ”RMT” este o dovadă în acest sens), ci o declaraţie a dorinţei de a-şi lărgi autonomia, inclusiv dreptul la un referendum privind apartenenţa la entitatea Statală în cazul în care acea entitate şi-a proclamat uniunea cu un Stat străin, o perspectivă care a fost percepută ca un pericol adevărat. ”Apariţia în 1990 a primelor mişcări spre autonomie, urmate în august 1991 de proclamarea independenţei, a încurajat adoptarea între Chişinău şi Bucureşti a unui plan pentru integrarea Moldovei de către România sau anexarea acesteia. Dar acel plan, pe care moldovenii iniţial l-au considerat atractiv, a fost abandonat după referendumul de la 6 Martie 1994, unde 95.4% din alegătorii Moldoveni au votat contra ataşării la România, spre marea nemulţumire a Bucureş-tiului. Dar, ostil ideii independenţei Republicii, şi chiar mai mult posibilităţii anexării acesteia la România, populaţia slavă care locuieşte în Transnistria, un teritoriu de 5000 km pătraţi la est de Nistru, îşi proclamă autonomia” scrie Jean-Christophe Ro-mer, un profesor la Universitatea de Studii Superioare europene şi Şcoala Specială Militară din Saint-Cyr (Romer J.-Ch., Géopolitique de la Russie, Paris, Economica, 1999, p.63).

Aş adăuga la analiza de mai sus, faptul că în februarie 1992 cel de-al doilea Congres al Frontului Popular din Moldova a proclamat Moldova, inclusiv regiunea Transnistria, parte integrantă a României, şi că în martie 1992 au început ostilităţile dintre forţele speciale ale poliţiei şi ”separatişti”. La 19 iunie 1992 – o zi neagră – înce-putul operaţiei forţelor de poliţie ale Moldovei la Bender. În rezultat: 416 morţi printre populaţia civilă. Doar la 29 iulie 1992 primele detaşamente ale forţelor pacifi catoare ruseşti au intrat în Tiraspol, în conformitate cu acordul ruso-moldovenesc din 21 iulie 1992. Aş putea continua să restitui cursul evenimentelor, dar mă voi opri aici. Re-

246


marc doar faptul că secţiunea privind ”fundalul general al cazului” din textul hotărârii completează absenţa anumitor fapte importante prin citate abundente din declaraţiile politice care refl ectă o unică abordare a interpretării evenimentelor. Prin urmare nu este uşor de a constata unde rezidă adevărul. Din nou, eu regret acel fapt.

Eu regret de asemenea că Curtea nu a luat în consideraţie faptul că evenimen-tele din 1992 (operaţiunea de ”pacifi care” a autorităţilor centrale, rezistenţa armată a rebelilor, perioada de tranziţie doar după destrămarea USSR, etc.) au constituit în realitate un caz al forţei majore la care au participat toate părţile implicate direct sau indirect în confl ict, inclusiv Armata a 14-a.

Eu sunt de asemenea tentat să dau cea mai nuanţată reprezentare a con-fl ictului armat în 1991-1992, căci eu cred că volumul acestei părţi a hotărârii este într-adevăr exagerat (paragrafele 42-110), al cărui unic scop este fără îndoială de a demonstra participarea Rusiei la confl ict şi suportul său militar separatiştilor, este rezultatul erorii metodologice menţionate mai sus. Chiar în cazul interstatal Cipru c. Turciei, Curtea a fost mult mai ”economă” cu acest gen de analiză, concentrându-se la problemele juridice.

Totuşi, deşi nu doresc să încarc textul, nu pot ignora ”întrebarea referitor la cazaci”. Curtea repetă o afi rmare făcută de către reclamanţi precum că, ”în 1998 nu [erau] Cazaci pe teritoriul Moldovenesc”(paragraful 60). Aş dori doar să subliniez că în 1571-1574 Cazacii Ucraineni au participat în războiul de eliberare a moldovenilor de sub dominaţia Otomană şi că cazacii liberi trăiau în Moldova, Podolia şi Zaporojia de secole (vezi printre alte surse Longworth Ph., The Cossocxs, Londra, 1969). Cazacii au fost victimele terorii staliniste dar au fost reabilitaţi prin decretul Parlamentului rus din 16 iunie 1992, ca parte a reabilitării poporului care a căzut victimă represiunii. Doar la 9 august 1995, Preşedintele Federaţiei Ruse a semnat Ordonanţa privind registrul asociaţiilor Cazacilor şi la 16 aprilie 1996 Ordonanţa privind serviciul civil şi militar al cazacilor. Libertatea mişcării şi caracterul paramilitar al organizării acesteia sunt trăsăturile bine-cunoscute ale vieţii cazacilor. Poate fi spus că aceste sunt doar detalii, dar nenorocirea constă în detalii.

Astfel de detalii nu sunt puţine în text, inclusiv declaraţiile ”nedatate” ale Vice- preşedintelui rus (paragraful 137 al hotărârii), o apariţie televizată, ”nedatate” a Pre-şedintelui rus (paragraful 138), o întâlnire televizată ”la o dată nespecifi cată” (para-graful 145), şi aşa mai departe, împotrivindu-se poziţiei declarate de Curte în următorii termeni în paragraful 26: ”În evaluarea probelor atât scrise cât şi orale, Curtea până acum a aplicat în general, fără îndoială, aşa precum a solicitat criteriul probei „în afara oricărui dubiu rezonabil”. Eu sunt uimit că, contrar precizărilor furnizate Curţii, paragraful 141 al hotărârii reproduce (”consideră ca stabilit”) informaţia falsă în aceea că Rusia a organizat alegerile din 17 martie 2004 ”fără acordul autorităţilor Moldove-neşti”. Legislaţia electorală a Federaţiei Ruse prevede alegerile pentru cetăţenii ruşi din străinătate în secţii de votare ad hoc (şi prin urmare nu întotdeauna ”la posturi consulare fi xate în calitate de secţii de votare”) doar cu acordul autorităţilor Statului în cauză. Regret că Curtea, ale căror hotărâri sunt studiate oriunde până la cele mai mici detalii, de mai multe ori nu a aplicat criteriul formulat în paragraful 26.


247


Este regretabil că la prezentarea contextului general al cazului, Curtea nu în-totdeauna a urmat principiul pe care ea însăşi l-a stabilit în cazul Irlanda c. Regatului Unit în felul următor: ”În cazurile de referinţă, Curtea examinează în ansamblu ele-mentele tuturor materialelor înaintate, fi e de Comisie, de Părţi sau alte surse, şi dacă este necesar, ia din ofi ciu şi le obţine (Irlanda c. Regatului Unit, hotărârea din 18 Ianuarie 1978, Seria A nr.25, p.64, paragraful 160).

De exemplu, eu regret că Curtea evită cu grijă să menţioneze în hotărârea sa activităţile grupului ”Bujor” şi a reclamanţilor înainte de arestarea acestora (făcând excepţie paragraful 216, ce se referă la hotărârea din 9 decembrie 1993). Dar do-cumentele furnizate de către Curte sunt elocvente în această privinţă. În interviul domnului Ilaşcu care a apărut în ziarul de la Leningrad “Smena” la 6 decembrie 1990, el a dat detalii privind faimoasa ”Directivă nr.6”, ”Noi avem două liste negre”, a spus el. ”În prima sunt 23 de nume, întreaga conducere a aşa-numitei Republici Transnistria. În a doua sunt 480, membrii celui de-al doilea Congres. Pregătiri seri-oase au fost făcute pentru lichidarea lor fi zică”. Concluzia a fost: ”Noi avem politici-eni care trebuie să rămână în permanenţă curaţi, dar cineva trebuie să facă munca murdară”. De la declaraţiile de tipul ”suntem capabili de a organiza o uriaşă baie de sânge” până la acţiunile concrete a fost o cale scurtă. Numele victimelor acestor acţiuni sunt cunoscute, aşa precum sunt cunoscute şi cele ale văduvelor şi orfanilor acestora. Nu este întâmplător faptul că specialiştii eminenţi menţionaţi în paragraful 286 al hotărârii au propus că reclamanţii ar trebui să fi e rejudecaţi într-o ţară neutră, aşa precum a făcut Secretarul General al Consiliului Europei, de fapt, care nu a exclus ”a possible new trial of Mr Ilie Ilaşcu in a neutral place”(SG/Inf.(2000) 53, 19 ianuarie 2001). Care este sensul tuturor rezoluţiilor Naţiunilor Unite în prevenirea terorismului? Din păcate Curtea nu a dat nici un răspuns la aceste întrebări, a refu-zat solicitarea uneia dintre văduve, dna Ludmila Goussar, de a depune mărturie la Curte (vezi paragraful 8).

III. Analiza conceptelor de ”jurisdicţie” şi ”responsabilitate”

Regretele mele sunt mai profunde în ceea ce priveşte ocazia ratată de a aplica unei situaţii inedite o analiză mai fi nă a conceptelor de ”jurisdicţie” şi ”responsabilita-te”. Nepretinzând a fi deţinătorul adevărului în ultimă instanţă, aş dori totuşi să prezint problema din punctul meu de vedere.

Poziţia mea iniţială, care am exprimat-o în votul privind admisibilitatea la 4 iulie 2001 (şi pe care o susţin încă), a fost că Curtea ar trebui să declare cererea neadmi-sibilă ratione loci şi ratione personae cu privire la Rusia, recunoscând în acelaşi timp jurisdicţia Moldovei asupra Transnistriei, dar în acelaşi timp constatând absenţa din partea sa a unui control de facto asupra regiunii, cel puţin în momentul când recla-manţii au fost arestaţi.

Drept consecinţe ale acestor constatări, Curtea ar fi ajuns la o constatare a unui “vid juridic“ sau a unei ”regiuni fără drepturi” la care prevederile Convenţiei nu se aplică de facto. Această idee nu este nici absurdă nici nouă. “Propunerile de re-comandare” intitulate ”Regiuni fără drepturi în cadrul teritoriului statelor membre ale

248


Consiliului Europei” prezentat de dl. Magnusson, deputat suedez al Adunării Parla-mentare ( susţinut de un şir de colegi ai săi), a inclus următorul pasaj:

”Adunarea trebuie totuşi să admită, că există o serie de regiuni în cadrul teritoriului anumitor state membre în care Convenţia Europeană privind Drepturile Omului şi alte instrumente de protecţie a drepturilor omului nu sunt aplicate în practică.

Aceasta a devenit clar în primul rând din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, unele hotărâri ale căreia nu sunt aplicate: cazul Loizidou c. Turcia, privind partea de nord a Ciprului; cazul Matthews c. Regatului Unit, cu privire la Gibraltar.

Pe lângă aceasta, regiunile de „ absenţă de drept” au apărut în regiunile cu mişcări naţionale cum ar fi Cecenia, Transnistria, Abhazia sau Nagorno-Karabakh...” (Doc. 8993, 8 martie 2001).

Declaraţia unei rezerve teritoriale făcută de către Moldova la momentul ratifi -cării Convenţiei pledează într-o oarecare măsură în favoarea recunoaşterii existenţei unui ”vid juridic” în regiune, o veritabilă ”gaură neagră” în spaţiul juridic european, cu atât mai mult că această constatare ar putea fi urmată de recunoaşterea absenţei unui control de facto al Moldovei pe acest teritoriu. Sunt mulţumit să fac parte din majoritatea cel puţin la acest subiect: recunoaşterea jurisdicţiei Moldovei, chiar cu formula limitată de „jurisdicţiei (…) cu privire la obligaţiile sale pozitive” (punctul 1 al dispozitivului).

Totuşi, consider că preponderenţa principiului teritorial fi ind vorba de noţiunea de ”jurisdicţie” conform articolului 1 al Convenţiei, se aplică totalmente Moldovei, res-ponsabilităţii şi obligaţiilor sale faţă de reclamanţi, chiar dacă acestea sunt de facto limitate (vezi paragraful 313 al hotărârii). În orice caz, Transnistria nu este nici un „teritoriu fără stăpân” nici terra mullius în termeni de drept internaţional: comunitatea internaţională continuă să considere Transnistria drept o parte integrantă a Moldovei; însăşi faptul că Moldova a exprimat o rezervă în ceea ce priveşte Transnistria la mo-mentul ratifi cării Convenţiei dovedeşte că ea nu şi-a onorat obligaţiile timp îndelungat faţă de acest teritoriu. A accepta contrariul ar însemna a face un dar de nepreţuit tu-turor separatiştilor din lume: pentru prima dată o jurisdicţie internaţională recunoaşte în sfârşit că o parte a teritoriului unui stat este înafara jurisdicţiei autorităţilor centrale. Eu regret doar că majoritatea a menţinut Moldova responsabilă doar din 2001, şi aceasta în pofi da faptului stabilit precum că după 1994, în special după ce s-a alăturat Consiliului Europei în 1997, Moldova nu a luat nici cea mai mică măsură pentru a ob-ţine rejudecarea sau eliberarea reclamanţilor. În această privinţă eu sunt de acord cu majoritatea argumentelor din opinia separată a judecătorului Casadevall şi a colegilor care s-au alăturat lui.

Problema jurisdicţiei extrateritoriale este mult mai complexă. Eu cred cu fer-mitate că Curtea ar trebuie să urmeze tradiţiile ”jurisprudenţei conceptelor”, cu alte cuvinte să pornească de la ideea că conceptele esenţiale ale dreptului pozitiv con-temporan au fost elaborate de generaţii de jurişti şi nu ar trebui să fi e pusă în discuţie decât în cazuri excepţionale. Aceasta a fost, de altfel, poziţia unanimă a Curţii în cazul Banković: ”Curtea consideră că Articolul 1 al Convenţiei trebuie să fi e considerat ca refl ectând această concepţie ordinară şi esenţial teritorială a jurisdicţiei statelor, alte titluri de jurisdicţie fi ind excepţionale şi solicitând de fi ecare dată o justifi care specială, în circumstanţele specifi ce ale fi ecărui caz” (Banković şi alţii c. Belgiei şi alte 16 State Contractante (dec.), nr.52207/99, paragraful 61, CEDO 2001-XII). În cauza Banković,


249


Curtea a considerat necesar „ de a se convinge că există în speţă circumstanţe (…) excepţionale proprii care impun concluzia unui exerciţiu extrateritorial al jurisdicţiei din partea statelor reclamate” (Banković , sus citat, paragraful 74).

Ce circumstanţe excepţionale ar putea justifi ca o astfel de concluzie în cazul de faţă?

Curtea, în opinia mea umilă, a ales calea uşoară de soluţionare prin aplicarea în hotărârea sa a criteriilor expuse în alt caz excepţional, cazul care nu poate fi evitat Loizidou, şi reieşind din acel precedent o concluzie prea vagă: ”Curtea a acceptat în cir-cumstanţe excepţionale că faptele Statelor Contractante, îndeplinite înafara teritoriului acestora sau care produc efecte acolo, ar putea să fi e analizate în exerciţiul de către ele a jurisdicţiei lor în sensul Articolului 1 al Convenţiei (paragraful 314 al hotărârii de faţă). Primul criteriu al acestor ”acţiuni” ce relevă din această hotărâre Loizidou, este ocupaţia printr-o acţiune militară vizată a teritoriului altui Stat. Dar nu acesta este cazul în cauza noastră, unde forţele militare sovietice staţionau în regiune timp de decenii.

Chiar dacă presupunem că a fost o ”acţiune militară” aşa precum a fost în Cipru, Judecătorii Golcuklu şi Pettiti au avut perfectă dreptate separând ”responsa-bilitatea” de ”jurisdicţie”: ”Cert, o Înaltă Parte poate să-şi vadă angajată responsabili-tatea sa ca rezultat al unei acţiuni militare înafara teritoriului său; aceasta nu implică exercitarea jurisdicţiei sale” (hotărârea Loizidou (excepţii preliminare), hotărâre din 23 martie 1995, Seria A nr.310, p.35). Efectiv, cele două concepte posedă o oarecare autonomie una faţă de cealaltă, o ipoteză simplă, s-ar spune...

De ce a neglijat Curtea această nuanţă foarte importantă în prezenta cauză, şi nu a lichidat o lacună în jurisprudenţa sa, din cauza lipsei unui criteriu valabil re-feritor la jurisdicţia extrateritorială? După părerea mea, pentru a ajunge la concluzii mai directe prin conceptul de responsabilitate interpusă (vezi paragrafele 314-317 ale hotărârii). Jurisdicţia (teritorială sau extrateritorială) este un concept primar, respon-sabilitatea provenind din jurisdicţie şi nu invers. Curtea a confi rmat indirect această subordonare, recunoscând jurisdicţia Moldovei dar excluzând responsabilitatea până în 2001! Dar în examinarea jurisdicţiei Federaţiei Ruse ea a preferat logica inversă, este ”jurisdicţie” deoarece este ”responsabilitate”.

Chiar acceptând că este vorba despre o eventuală responsabilitate atribuită unui Stat străin reclamat, pentru aceasta ar fi necesar de a dovedi că Statul reclamat (a) continuă să-şi exercite responsabilitatea angajată prin intermediul unei administraţii locale subordonate; şi (b) continuă să controleze întreg teritoriul în cauză printr-un nu-măr mare de trupe ce participă la misiuni active şi care exercită în practică” un control general asupra acestei părţi a insulei”, aşa precum este notat în obiecţiile preliminare în cazul Loizidou. Aceste două aspecte au fost discutate în special în paragraful 70 a hotărârii de admisibilitate în cazul Banković, în care Curtea a accentuat acest aspect teritorial pe tot parcursul hotărârii înainte de a concluziona: ”Curtea nu este convinsă de existenţa unei legături jurisdicţionale între persoanele care sunt victime ale acţiunii revendicate şi Statele reclamate”(Banković, citata mai sus, paragraful 82).

Pentru a determina dacă Federaţia Rusă a fost responsabilă de acţiunile re-vendicate, Curtea, referindu-se la hotărârea Cipru c. Turcia, foloseşte noţiunea de

250


”control general asupra unei regiuni înafara teritoriului său naţional”(paragraful 316). Mă refer în această privinţă la evaluarea Curţii în cazul Loizidou: ”Turcia de fapt a exercitat control detaliat asupra politicilor şi acţiunilor autorităţilor RTCN. Numărul mare de trupe angajate în misiuni active în partea de nord a Ciprului (…) demonstrea-ză că armata turcă exercită în practică un control global asupra acelei părţi a insulei” (hotărârea Loizidou (fondul) citată mai sus, p. 2235, paragraful 56). Dacă memoria nu mă înşeală, am învăţat în timpul instruirii mele militare că termenul ”misiune acti-vă” presupune controlul drumurilor şi căii ferate, supravegherea punctelor strategice (poşta-telegraf-telefon), şi controlul aeroporturilor, frontierelor etc. Chiar nefi ind un strateg militar, se poate de comparat cele două situaţii: într-un caz 30000 de soldaţi pe un teritoriu mic populat de 120000-150000 de oameni, şi în celălalt caz 2500 sol-daţi şi ofi ţeri pe un teritoriu de 4163 km pătrati cu o frontieră de 852 km, şi o populaţie de mai mult de 750000 persoane! În sfârşit, diferenţa majoră, nu a fost nici o invazie militară dinafara teritoriului cu scopul de a stabili un astfel de control: trupele ruse, până nu demult trupe sovietice (2/3 din ele originare din regiune), au fost surprinşi de evenimente acolo unde ei staţionau de mulţi ani fără a interveni în conducerea administrativă. Aceşti militari nu exercită nici o ”misiune activă” exceptând păzirea depozitelor de arme şi echipament destinate evacuării.

Cu privire la subordonarea autorităţilor administrative locale autorităţilor ruse, simplul fapt că acele autorităţi au împiedicat deseori evacuarea echipamentului este revelator. După eliberarea unuia dintre reclamanţi sub presiunea internaţională, au-torităţile RMT, continue să-i reţină pe alţii în pofi da interesului evident al „tutorelui lor” prezumat de a se debarasa de o problemă complicată - administraţie caraghioasă „supusă autorităţii străine”.

Celălalt argument care pledează în favoarea responsabilităţii Federaţiei Ruse este următorul: că RMT a fost formată în 1991-1992 cu suportul Federaţiei Ruse. Mă simt obligat să reamintesc că RMT a fost proclamată la 2 septembrie 1990, mai mult de un an până la destrămarea URSS şi la obţinerea independen-ţei Rusiei ca un stat suveran. Sigur, îmi amintesc de La Fontaine: ”Dacă nu ai fi fost tu, trebuie să fi fost fratele tău. – Eu nu am nici un frate! – Bine, trebuie să fi fost cineva din familia ta oricum …”. Argumentul guvernului Moldovei precum că Rusia, ca succesoare a URSS, îşi asumă responsabilitate deplină pentru ac-ţiunile acelui stat nu este conform ideii admise de dreptul internaţional, decât în cazul responsabilităţii unui subiect de drept de comportamentul unui alt subiect de drept, nu este vorba decât despre o responsabilitate indirectă (Dictionnaire de droit international public, Bruxelles, 2001, pp.996-997). Pentru acest motiv aparte, spre deosebire de poziţia privind proclamarea TRNC, Rusia nu putea fi responsa-bilă pentru acea acţiune. Pe lângă aceasta, ea n-a recunoscut niciodată RMT ca un Stat independent. Tratatul de prietenie şi cooperare dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova semnat la 19 noiembrie 2001, este clar în acea privinţă: ”Părţi-le condamnă separatismul în toate formele sale şi se angajează să nu acorde nici un suport mişcărilor separatiste”(Articolul 5 paragraful 2). Or, Curtea preferă să reproducă declaraţii iresponsabile ”nedatate” ale anumitor deputaţi ai parlamentu-lui şi ex-politicieni drept probe ale ”susţinerii” politice.


251


”Probele” pretinsului suport economic (paragrafele 156-160 ale hotărârii) nu rezis-tă verifi cării. Eu compar constatările în hotărâre cu observaţiile unei ONG, Grupul Brita-nic Helsinki pentru Drepturile Omului (BHHRG), care a analizat situaţia din regiune.

Exporturile de gaze ”în condiţii fi nanciare favorabile” (paragraful 156). Potrivit BHHRG, costul a 1,000 metri cubi de gaze furnizat de Rusia Transnistriei în 2003 era de 89 USD, acelaşi preţ la gaze precum cele furnizate Estoniei (36 USD pentru cele pentru Belarusia, 50 USD pentru cele pentru Georgia).

”Transnistria primeşte electricitate direct de la Federaţia Rusă” (paragraful 157). Potrivit BHHRG, piaţa de electricitate este controlată de compania spaniolă ”Union Fenosa”, care produce electricitate utilizând gazul cumpărat de la Rusia.

”Firma Rusească ITERRA a cumpărat uzina metalurgică din Râbniţa” (paragraful 60). În august 2003, o singură companie din Liechtenstein a cumpărat 15.6% din acţiunile fabricii. Compania Americană Lucent Technologies controlează toate teleco-municaţiile, bancnotele sunt imprimate în Germania, Uniunea Europeană a acordat premiul ”Arca Europei” pentru producerea textilelor de către compania ”Intercentre Llux”. (Sursa: Grupul Britanic Helsinki pentru Drepturile Omului, Transnistria 2003: Eye in the Gathering Storm, - www.bhhrg.org).

Alt argument: furnizarea armelor pentru separatişti. Reclamanţii afi rmă (fără a aduce probe concrete) că Armata a 14-a a furnizat separatiştilor arme, un fapt care, în opinia lor, implică încă mai mult responsabilitatea Federaţiei Ruse. Nefi ind specialist în subiect, fac referinţă la o sursă de încredere:” Jaful organizat al armelor a început după proclamarea suveranităţii Moldovei la 23 iunie 1990 şi a devenit o problemă gravă la momentul destrămării URSS în 1991 (a existat o situaţie similară în Cece-nia, Abhazia şi în alte locuri); 21800 arme, muniţii şi chiar tancuri au fost „expropria-te”. Datorită eforturilor comandantului Armatei a 14-a, Generalul Lebed, unele dintre aceste arme au fost confi scate şi întoarse în depozite. A fost deschisă o anchetă de procurorul militar” (Commersant (un ziar rusesc), 21 iulie 2001). Potenţialul industrial al regiunii permite practic producerea tuturor tipurilor de arme convenţionale; chiar şi azi vânzările de arme duc la crearea unui venit important pentru regiune, aşa precum menţionează Curtea (paragraful 161 al hotărârii).

În analiza fi nală, nu am găsit în materialul factologic cu privire la aspectele mi-litare, politice şi economice nici o probă capabilă de a stabili o intervenţie limitată sau continuă a Rusiei în favoarea Transnistriei, sau dovada dependenţei militare, politice sau economice a „RMT” de Rusia.

În adâncul inimii mele, eu regret că nu există nici o probă a ceea ce acum este numit ”intervenţie umanitară”, o formă mai nobilă a intervenţiilor militare din trecut. Do-resc să fi u absolut onest cu privire la responsabilitatea Rusiei în această privinţă: sunt convins că a fost responsabilă de faptul că nu a intervenit mai energic în 1992 pentru a proteja populaţia civilă şi să împiedice pierderea a mai mult de 850 de vieţi (inclusiv să convingă Moldova prin mijloace politice şi diplomatice să nu efectueze expediţii militare de pedeapsă contra populaţiei proprii). Acolo unde alte puteri nu ezită să ridice drapelul intervenţiei umanitare pentru a stabili ceea ce a fost numit ”noul uma-

252


nism militar”(vezi: Chomsky N., Noul Umanism Militar, Lecţii despre Kosovo. L,1999), autorităţile Ruse ale timpului au preferat o abordare de aşteptare, lăsând câţiva din soldaţii şi ofi ţerii ei (majoritatea originari din regiunea interesată) preocuparea de a face alegerea lor morală - să apere sau nu familiile lor.

Prin urmare, eu propun să răspundem la o întrebare evidentă: ca subiect al drep-tului internaţional, dacă Rusia a avut în practică posibilităţi reale de a asuma în „RMT” responsabilitatea sa, adică sarcina de soluţionare a problemelor sau a trata o situaţie sistematică? Pentru a facilita răspunsul, propun de a face referinţă la hotărârea Irlanda c. Regatului Unit (18 ianuarie 1978, Seria A nr.25, p. 64, paragraful 159). ”O practică incompatibilă cu Convenţia constă în acumularea încălcărilor identice sau similare care sunt sufi cient de multe şi legate între ele pentru a se raporta nu numai la incidente sau incidente izolate, sau la excepţii şi pentru a forma un ansamblu sau un sistem (...)”. Doar în cazul, în care o situaţie personală denotă violările sistematice percepute care vorbesc despre o responsabilitate obiectivă a unui stat străin; aceasta este interpre-tarea mea a hotărârii citate, cu atât mai mult că reclamaţii nu au prezentat probe ale violărilor sistematice de acelaşi gen.

Un alt postulat al dreptului internaţional confi rmat de jurisprudenţa noastră este, că responsabilitatea extrateritorială a unui stat este angajată în măsura în care reprezentanţii săi exercită autoritatea lor asupra victimelor presupuse sau proprietăţii acestora (Cipru c. Turcia, 6780/74 şi nr. 6950/75, decizia Comisiei din 26 mai 1975, Decizii şi rapoarte 2, p. 150). Este oare cazul celor patru reclamanţi înafară de scurta perioadă a arestării acestora în 1992?

Separat aspectele factologice, trebuie să se ia în consideraţie aspectul juridic al întrebării cu privire la responsabilitatea internaţională a unui stat.

Mă bazez pe un document de importanţă majoră: Rezoluţia 56/83 adoptată la 12 decembrie 2001 de către Adunarea Generală a Noţiunilor Unite intitulată ”Respon-sabilitatea Statului pentru fapt internaţional ilicit”, rezultatul a multor ani de muncă a Comisiei de Drept Internaţional (CDI). Referindu-se la munca CDI, paragraful 320 al hotărârii ridică problema responsabilităţii unui Stat în baza violării unei obligaţii inter-naţionale, accentuând în paragraful 321 ”violarea continuă” în lumina articolului 14 paragraful 2 al Rezoluţiei. Or, articolul 13 al aceluiaşi document exprimă :”O acţiune a Statului nu constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale doar dacă Statul este legat prin obligaţia în cauză la momentul când are loc acţiunea dată”.

Evident, acest principiu confi rmă principiul ratione temporis a jurisprudenţei noastre. Cu alte cuvinte, înainte de stabilirea caracterului continuu al violării (în cazul nostru, arestarea şi detenţia provizorie a reclamanţilor), este necesar de a decide ca pretinsa încălcare să fi e examinată de Curte ratione temporis.

Cu referire la principiul ratione temporis, unul din pilonii jurisprudenţei Curţii Eu-ropene, mă tem ce acest principiu va fi zdruncinat în faţa termenului ”jurisdicţie” aşa cum este defi nit în prezenta hotărâre: „ Curtea consideră că având în vedere aceste fapte reclamanţii relevau de jurisdicţia Federaţiei Ruse conform sensului pe care Arti-colul 1 al Convenţiei îl conferă acestei noţiuni, deşi în momentul când s-au întâmplat acestea, Convenţia nu era în vigoare pentru Federaţia Rusă” (paragraful 384).


253


Într-adevăr, nici Moldova şi cu atât mai puţin Rusia, nu au ratifi cat Convenţia la momentul faptelor (1992), ele nu pot fi acuzate de încălcarea unei obligaţii internaţi-onale de care ele încă nu erau legate. În consecinţă, nici Articolul 14 (Extinderea în timp a încălcării unei obligaţii internaţionale) nici Articolul 15 (Încălcarea care constă dintr-o acţiune compusă) ale Rezoluţiei menţionate nu se aplică, contrar la ceea ce spune Curtea în hotărârea sa (paragraful 321).

Pe de altă parte, o altă dispoziţie a lucrărilor CDI, după părerea mea, este pe deplin aplicabilă pe parcursul examinării pretinsei responsabilităţi ruse, deoarece ea confi rmă ipoteza forţei majore:

”Ilegalitatea unei acţiuni a unui Stat care nu este în conformitate cu o obligaţie internaţională a ace-lui Stat este exclusă dacă acţiunea se datorează forţei majore, adică survenirii unei forţe irezistibile sau unui eveniment exterior neprevăzut, în afara controlului Statului, şi acţiune imposibilă din punct de vedere material, dat fi ind circumstanţele, de a executa obligaţia” (articolul 23 paragraful 1).

Întrebarea mea este: apogeul unui război civil, constituie oare o situaţie de forţă majoră în sensul articolului 23 citat, cu atât mai mult că statul reclamat, în cazul dat, Federaţia Rusă, n-a provocat situaţia pentru simplul motiv că nu exista încă ca un subiect al dreptului internaţional?

După părerea mea, Curtea nu poate face excepţie de la regula confi rmată de opinia Comisiei în cazul Ribitsch c. Austria: determinând responsabilitatea unui Stat reclamat, Curtea aplică prevederile Convenţiei în baza obiectivelor Convenţiei şi în lumina principiilor dreptului internaţional. Comisia a precizat printre altele: ”Responsa-bilitatea unui Stat conform Convenţiei, angajată cu privire la acţiunile tuturor organelor de conducere ale sale, agenţilor şi funcţionarilor, nu solicită în mod necesar „vina” în numele statului, fi e într-un sens moral, juridic sau politic”(Ribitsch c. Austria, hotărâ-rea din 4 decembrie 1995, Sera A, nr. 336, avizul Comisiei, p. 37, paragraful 110).

IV. Violarea Articolului 34 al Convenţiei

Referitor la constatarea unei violări a Articolului 34 de către Moldova şi Rusia, eu doar doresc să spun că sunt şocat de folosirea unui document furat (sau unul cumpărat – nu e mare diferenţă) – o notă diplomatică. Sunt stânjenit că trebuie să reamintesc principiul elementar al procedurilor judiciare: mărturiile obţinute ilegal nu pot fi luate în consideraţie. Încurajând încălcarea confi denţialităţii corespondenţei diplomatice, con-trar Convenţiei de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice, şi în special Articolul 24 care exprimă că arhivele şi documentele misiunilor diplomatice ”sunt invi-olabile în orice moment şi oriunde” printr-un citat complice (paragraful 278 al hotărârii) şi prin luarea în consideraţie a conţinutului (paragraful 481 al hotărârii) îmi pare a fi nedemn de o înaltă instanţă jurisdicţională europeană.

Consultaţiile confi denţiale sunt o practică curentă în relaţiile internaţionale – într-adevăr, o practică sprijinită de tratatul ruso-moldav din 19 noiembrie 2001, Ar-ticolul 3 paragraful 1 care prevede: ”Fiind angajate ferm de a asigura pacea şi secu-ritatea, Înaltele Părţi Contractante vor avea consultaţii în conformitate cu dispoziţiile reglementare cu privire la problemele internaţionale importante şi de asemenea refe-ritor la întrebările ce ţin de relaţii bilaterale. Astfel de consultaţii şi schimburi de păreri

254


vor cuprinde (…) întrebările de interacţiune cu OSCE, Consiliul Europei şi alte struc-turi europene”. Pe lângă aceasta, prezentând o notă diplomatică pe cale indirectă, reclamanţii au căzut sub clauza abuzului dreptului de cerere individuală (Articolul 35 paragraful 3 al Convenţiei) împreună cu consecinţele care sunt cunoscute în practica noastră. Din păcate, n-a fost cazul. ”Cineva mi-a spus. Trebuie să mă răzbun”. O, nemuritorul La Fontaine!

V. Privind aplicarea Articolului 41 al Convenţiei

Cu privire la sumele acordate reclamanţilor, în special primului reclamant, care este liber din 2001, Curtea după părerea mea a depăşit bara sumelor acordate în caz de constatare a violărilor Articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei, chiar în cele mai îngrozitoare cauze. Depăşind deja pragul în hotărârea recentă Assanidze c. Georgia (citată mai sus), în care a compensat generos reclamantului 150000 euro ”în legătură cu toate prejudiciile suportate”- Curtea a mers mai departe în cazul de faţă, probabil în baza duratei detenţiei reclamanţilor. Fie. Ceea ce eu contest este că judecând că nu a avut loc violarea articolului 1 Protocol 1 al Convenţiei, Curtea consideră necesar să menţio-neze subiectul prejudiciului material şi moral remarcând: ”Curtea nu consideră pretinsul prejudiciu material a fi substanţial, dar nu consideră nerezonabil de a presupune că reclamanţii au suferit o pierdere de venituri şi cu siguranţă au suportat cheltuieli care erau direct datorate violărilor constatate” (paragraful 489 din hotărâre). Acest argument este neconvingător, după părerea mea, şi chiar periculos pentru jurisprudenţa viitoare, deoarece din imprudenţă deschide cutia Pandorei.

VI. Hotărârea, este ea oare executorie?

În sfârşit, eu aş vrea să sesizez imposibilitatea obiectivă pentru al doilea stat reclamat de a executa ad literam hotărârea Curţii, omiţând Moldova suverană, în spe-cial pentru a pune capăt detenţiei reclamanţilor. (Eu am votat ”pentru” privind punctul 22 al dispozitivului în vederea tuturor acţiunilor posibile). Va fi mult mai difi cil de a lua măsuri generale, aşa precum solicită Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei. Eu vă invit să refl ectăm asupra unei dispoziţii din hotărârea Drozd şi Janousek: “Con-venţia nu cere Părţilor Contractante să-şi impună regulile statelor sau teritoriilor terţe (...)” hotărârea din 26 Iunie 1992, Seria a nr.240, p. 34, paragraful 110). Când această dispoziţie este tradusă în limbajul dreptului internaţional, se poate face concluzia că nici Convenţia, nici alte documente nu obligă statele semnatare să ia contramăsuri pentru a pune capăt detenţiei unui cetăţean străin într-o ţară străină: Declaraţia Naţi-unilor Unite cu privire la Inadmisibilitatea Intervenţiei şi Ingerinţei în Afacerile Interne ale Statelor (Rez. 26/113 din 9 decembrie 1981) este încă în vigoare. Doar dacă la lectura acestei hotărâri să nu ne pomenim cu apariţia chiar în centrul bătrânei Europe a unui condominium după exemplul Nouvelles-Hebrides. Dar eu mă îndoiesc foarte mult, că ar trebui să ne bucurăm de aceasta.


255


CROITORU contra MOLDOVEI(Cererea nr. 18882/02)

HOTĂRÂRE

20 iulie 2004

În cazul Croitoru c. Moldovei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secţiune), deliberând în cadrul Camerei în următoarea componenţă,

Dnii Nicolas Bratza, preşedinte,

M. Pellonpaa, J. Casadevall, S. Pavlovschi J. Borrego BorregoDna E. Fura-Sandstrom,Dna L. Mijovic, judecători,

Şi dna F. Elens-Passos, Deliberând la 29 iunie 2004,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată.

PROCEDURA

1. Cazul a fost constituit prin cererea nr. 18882/02 împotriva Republicii Moldova prezentată Curţii în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei Europe-ne pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare, Convenţia) de către un cetăţean al Republicii Moldova, doamna Iulia Croitoru (recla-mantă) la 14 martie 2002.

256


2. Reclamanta a fost reprezentată în faţa Curţii de către doamna L. Iabangi, care a acţionat în numele organizaţiei non guvernamentale Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului, cu sediul la Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (în continuare “Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, Vitalie Pârlog.

3. Reclamanta a invocat faptul că datorită neexecutării hotărârii judecătoreşti din 30 octombrie 2000, i-au fost încălcate drepturile civile determinate de către in-stanţa de judecată şi garantate de prevederile articolului 6 al Convenţiei, precum şi, dreptul său la protecţia proprietăţii garantat de prevederile articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

4. Cererea a fost repartizată secţiunii a IV-a a Curţii. La 4 februarie 2003 o Ca-meră a acestei Secţiuni a decis comunicarea cererii respective Guvernului Republicii Moldova. În conformitate cu prevederile articolului 29 par. 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii în paralel cu examinarea admisibilităţii acesteia.


5. Reclamanta, doamna Iulia Croitoru, cetăţean al Republicii Moldova, care s-a născut în anul 1938 şi locuieşte în municipiul Chişinău.

6. În anul 2000 ea a intentat o acţiune împotriva Ministerului Finanţelor la Jude-cătoria sectorului Centru. Dumneaei a solicitat plata unei compensaţii în legătură cu depunerile părinţilor ei la Banca de Economii în baza unei decizii a Parlamentului din 29 iulie 1994 de a reevalua depunerile cetăţenilor la Banca de Economii ca compen-sare pentru pierderile cauzate de infl aţie.

7. La 30 octombrie 2000, Judecătoria sectorului Râşcani a acordat reclamantei o compensaţie în valoare de 2 940 lei moldoveneşti (echivalentul a 287 EURO la acel moment). Hotărârea respectivă nu a fost atacată, şi astfel ea a devenit defi nitivă. În aceeaşi zi, instanţa de judecată a eliberat titlul executoriu pe care l-a transmis Trezo-reriei de Stat pentru a fi executat. Totuşi, hotărârea judecătorească nu a fost executa-tă datorită lipsei de fonduri pe contul Ministerului de Finanţe.

8. Pe parcursul anului 2001, reclamanta s-a plâns de neexecutarea hotărârii ju-decătoreşti, Judecătoriei sectorului Râşcani şi Ministerului Justiţiei. Printr-o scrisoare din 26 ianuarie 2001, Ministerul a cerut instanţei de judecată să asigure executarea hotărârii judecătoreşti şi să informeze reclamanta despre rezultatele procedurilor de executare. Printr-o scrisoare din 26 martie 2001, Preşedintele Judecătoriei sectorului Râşcani a informat reclamanta că titlul executoriu eliberat la 30 octombrie 2000 a fost transmis Ministerului Finanţelor pentru a fi executat. La 9 februarie 2001, viceministrul fi nanţelor l-a informat pe Preşedintele Judecătoriei sectorului Râşcani despre faptul că hotărârea nu putea fi executată, deoarece nu au fost prevăzute resurse fi nanciare în Legea bugetului pentru executarea hotărârilor judecătoreşti.

9. Hotărârea judecătorească din 30 octombrie 2000 a fost executată la 22 apri-lie 2003, după comunicarea cererii Guvernului Republicii Moldova de către Curte la 4 februarie 2003.

CROITORU contra MOLDOVEI

257



10. Prevederile relevante ale Codului de Procedură Civilă, în vigoare la acel moment, statuau:

Articolul 336. Hotărîrile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să fi e executate

Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului:1) hotărârile, încheierile şi deciziile date de instanţele de judecată în pricinile civile…




Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor enumerate în articolul 5 al prezentului Cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al acestui articol - în urma dispoziţiei judecătorului.


Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti este exer-citată de către Departamentul de Executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul de Justiţie.

ÎN DREPT

11. Reclamanta a pretins faptul că dreptul de a i se recunoaşte drepturile civile de către o instanţă judecătorească a fost încălcat de către autorităţile statale prin faptul că nu a fost executată hotărârea judecătorească defi nitivă din 30 octombrie 2000. Ea şi-a întemeiat reclamaţiile pe articolul 6 par. 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:


12. În continuare, reclamanta a pretins faptul că datorită neexecutării hotărârii judecătoreşti, pronunţate în favoarea ei, reclamanta nu a putut folosi bunurile afl ate în proprietatea ei, şi astfel dreptul său la protecţia proprietăţii conform prevederilor articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat. Articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei prevede următoarele:

”Orice persoană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietăţile sale, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale Dreptului Internaţional.

Totuşi, dispoziţiile precedente nu vor diminua nici într-un caz dreptul statului de a adopta astfel de legi, considerându-le necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau să asigure plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”

258



13. Curtea consideră că încălcările invocate de către reclamantă, fondate pe prevederile articolului 6 al Convenţiei şi art. al Protocolului 1 al Convenţiei, implică chestiuni de drept care sunt sufi cient de serioase şi determinarea cărora ar trebui să depindă de examinarea fondului şi nu au fost stabilite alte motive pentru declararea lor ca fi ind inadmisibile. Prin urmare, Curtea a declarat această cerere ca fi ind ad-misibilă. Curtea se va pronunţa şi asupra fondului acestei cereri, în conformitate cu decizia sa de aplicare a articolului 29 par.3 al Convenţiei (vezi par. 4 de mai sus).

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 Al. 1 Al CONVENŢIEI

14. Reclamanta şi-a susţinut poziţia conform căreia neexecutarea hotărârii ju-decătoreşti defi nitive din 30 octombrie 2000 a constituit o încălcare a articolului 6 al. 1 al Convenţiei. Guvernul Republicii Moldova nu a negat acest fapt.

15. Curtea subliniază că articolulul 6 par. 1 al Convenţiei asigură tuturor, dreptul de a prezenta în faţa unei instanţe judecătoreşti orice plângere referitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile, acest drept incluzând dreptul de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, drept din care rezultă dreptul de acces la o instanţă, un aspect al că-ruia este şi dreptul de a demara în faţa unei instanţe proceduri legale în probleme de ordin civil. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu, dacă sistemul legal naţional al unui Stat Contractant ar permite, ca o hotărâre judecătorească defi nitivă şi obligatorie, să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 par. 1 al Convenţiei să descrie detaliat garanţiile de procedură oferite părţilor afl ate în litigiu - proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte - fără a asigura executa-rea hotărârilor judecătoreşti; a interpreta prevederile articolul 6 par.1 ca referindu-se exclusiv la accesul la o instanţă judecătorească şi îndeplinirea procedurilor legale, fără asigurarea executării hotărârii judecătoreşti ar duce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statul Contractant s-a obligat să le respecte prin ratifi carea Convenţiei. Executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de o instanţă judecătorească, trebuie privită ca o parte integrală a unui proces conform prevederilor articolului 6 al Convenţiei (vezi hotărârea Hornsby versus Grecia din 19 Martie 1997, Raporturi 1997-II,p.510, par.40).

16. Unei autorităţi statale nu i se permite să invoce în calitate de scuză lipsa de fonduri pentru a nu executa o hotărâre judecătorească. Prin urmare, o întârziere în exe-cutarea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi justifi cată doar de anumite circumstanţe. Dar această întârziere nu trebuie să fi e astfel încât să atingă însăşi esenţa dreptului garantat de articolul 6 par. 1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi versus Italia [GC], nr. 22774/93, paragr.74, CEDO 1999-V). În cazul de faţă, reclamanta nu trebuia împiedica-tă să benefi cieze de succesul obţinut în urma adresării la o instanţă de judecată, care s-a pronunţat în favoarea achitării reclamantei a unei compensaţii băneşti.

17. Curtea subliniază faptul că hotărârea judecătorească pronunţată în favoa-rea reclamantei, nu a fost executată pentru o perioada de doi ani şi jumătate (doar


259


după ce, la 4 februarie 2003, cererea a fost comunicată Guvernului Republicii Moldo-va de către Curte).

18. Prin faptul că pe parcursul a doi ani şi jumătate nu au fost întreprinse măsu-rile necesare pentru executarea hotărârii judecătoreşti defi nitive în acest caz, autorită-ţile din Republica Moldova au încălcat prevederile articolului 6 par. 1 al Convenţiei.

19. Corespunzător, a existat o încălcare a articolului 6 par. 1 al Convenţiei.

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI 1 AL CONVENŢIEI

20. Reclamanta şi-a susţinut poziţia conform căreia neexecutarea hotărârii ju-decătoreşti defi nitive din 30 octombrie 2000 a constituit o încălcare a dreptului său garantat de prevederile articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei. Guvernul Republi-cii Moldova nu a negat acest fapt.

21. Curtea subliniază că o revendicare poate constitui un bun în virtutea artico-lului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei, dacă este stabilită sufi cient pentru a fi executată (vezi hotărârea Stran Greek Refi neries Andreadis versus Grecia, din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-B, par. 59).

22. Curtea menţionează faptul că reclamanta avea revendicări care urmau să fi e executate aşa cum prevedea hotărârea judecătorească din 30 octombrie 2000. Rezultă că imposibilitatea reclamantei de a obţine executarea hotărârii până la 22 aprilie 2003, a constituit o imixtiune în dreptul său de a dispune de bunurile afl ate în proprietate, aşa precum prevede prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

23. Neexecutarea hotărârii judecătoreşti defi nitive, de către autorităţile naţio-nale a privat reclamanta de dreptul său legitim de a i se achita compensaţiile şi de a dispune de banii săi. Guvernul Republicii Moldova nu a prezentat nici o justifi care pentru această imixtiune şi Curtea consideră că lipsa de fonduri nu poate justifi ca o asemenea omisiune (vezi mutatis mutandis, Ambruosi versus Italia, nr.31227/96, paragrafele 28-34, 19 octombrie 2000).

24. Corespunzător, a avut loc o încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.


25. Articolul 41 al Convenţiei prevede:”Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabile“.


26. În rezultatul neexecutării hotărârii judecătoreşti, de către autorităţi, recla-manta a pretins în calitate de prejudiciu material suma de 98,36 de EURO. Ea a

260


pretins faptul că, această sumă a rezultat în urma devalorizării sumei băneşti pe care urma să o primească, datorită ratei înalte a infl aţiei în perioada 2000 şi 2003, la mo-mentul executării hotărârii judecătoreşti.

27. Guvernul a considerat suma pretinsă excesivă şi a lăsat la discreţia Curţii stabilirea cuantumului prejudiciul material.

28. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 30 octombrie 2000 şi al devalorizării sumei de bani pe care urma să o primească ca urmare a ratei înalte a infl aţiei. Prin urmare, Curtea acordă reclamantei suma de 98,36 EURO în calitate de prejudiciu material plus orice taxă ce urmează a fi încasată.


29. În rezultatul neexecutării hotărârii judecătoreşti de către autorităţi, recla-manta a pretins suma de 4 000 EURO pentru prejudiciul moral suferit.

30. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de către reclamantă, con-siderând-o excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii Europene. Guvernul a exprimat opinia conform căreia în anumite cazuri, simplul fapt al constatării unei violări a Con-venţiei, a fost considerată satisfacţie echitabilă. Guvernul a citat cazul Burdov versus Rusia nr. 59498/00, CEDO 2002-III, unde reclamantului i s-a acordat în calitate de prejudiciu moral suma în valoare de 3 000 EURO.

31. La stabilirea acordării prejudiciului moral suferit, Curtea ia în consideraţie următorii factori: vârsta reclamanţilor, venitul personal, durata procedurii de executare a hotărârilor judecătoreşti şi alte aspecte relevante.

32. Curtea consideră faptul că reclamanta a suferit o stare de stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti, şi datorită stării precare a sănătăţii, la fel ca şi, a soţului dumneaei (care este invalid de grupa întâi), precum şi, faptul că unicul ei venit – pensia lunară – a fost de patru ori mai mică decât suma care urma să fi e achitată ca urmare a executării hotărârii judecătoreşti. Curtea acordă reclamantei suma de 800 EURO în calitate de prejudiciu moral, plus orice taxă care urmează a fi încasată.


33. Reclamanta a mai pretins suma de 56,64 EURO pentru taxe reprezentate precum şi, pentru alte cheltuieli relevante. Dumneaei a prezentat o listă de cheltuieli care includea numărul de ore lucrate asupra cazului său de către reprezentatul ei. Dumneaei a mai cerut şi o compensaţie pentru traducerea observaţiilor sale prezen-tate Curţii (5 pagini a câte 2.5 EURO fi ecare). Costurile totale şi cheltuielile pretinse se ridică astfel la suma de 69.14 EURO.

34. Guvernul nu a fost de acord cu sumele reclamate, declarând că sunt ex-cesive şi că reclamanta nu a reuşit să dovedească pretinsele costuri de reprezentare şi celelalte cheltuieli. La fel, a fost disputată şi introducerea în suma compensaţiei reclamate a cheltuielilor de traducere.

35. Curtea notează faptul că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fi e incluse în suma acordată în conformitate cu articolul 41, trebuie să fi e stabilit faptul că ele au


261


fost reale şi necesare şi au avut un cuantum rezonabil (vedeţi, de exemplu, Nilsen şi Johnsen versus Norvegia [GC], nr. 23118/93, par.62, CEDO 1999-VIII).

36. În conformitate cu Regula 60 par.2 a Regulamentului Curţii, trebuie prezen-tată Curţii o listă detaliată a tuturor cheltuielilor, lipsa căreia poate avea drept conse-cinţă respingerea revendicărilor în totalitate sau în parte de către Cameră.

37. În cazul de faţă, Curtea notează faptul că, luând în consideraţie lista detali-ată a cheltuielilor care a fost prezentată împreună cu lipsa relativă de complexitate a cazului şi faptul că costurile revendicate trebuie să fi e rezonabile, acordă reclamantei la acest capitol suma de 69.14 EURO, plus orice taxă care urmează a fi încasată.

D. Penalităţi

56. Curtea consideră potrivit că penalitatea să fi e bazată pe rata minimă a do-bânzii înregistrată la Banca Centrală Europeană, la care să se adune trei procente.


1. Declară cererea admisibilă;

2. Susţine faptul că a existat o violare a articolului 6 al par.1 al Convenţiei;

3. Susţine faptul că a existat a violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei;


(a) Statul reclamat trebuie să achite în decurs de trei luni de la data la care ho-tărârea devine defi nitivă în conformitate cu prevederile art.44 al par.2 al Con-venţiei, suma de 98.36 EURO, în calitate de prejudiciu material, 800 EURO, în calitate de prejudiciu moral şi suma de 69.14 EURO pentru costuri şi chel-tuieli, care urmează să fi e convertite în valuta naţională a statului respondent la rata aplicabilă la data executării cauzei, plus orice taxă ce urmează a fi încasată,

(b) că începând cu data expirării celor trei luni sus-menţionate până la soluţionare va trebui achitată o rată simplă a dobânzii la sumele de mai sus la o rată egală cu rata minimă a dobânzii a Băncii Centrale Europene pe parcursul perioadei de penalizare plus trei procente;

5. Respinge restul revendicărilor reclamantei de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notifi cată în scris la 20 iulie 2004, conform Regulii 77 paragr.2 şi 3 a Regulamentului Curţii.

Semnat: Nicolas Bratza

Françoise Elens-Passos

262


263


ŢÎMBAL contra MOLDOVEI(Cererea nr. 22970/02)

HOTĂRÂRE

14 septembrie 2004

În cazul Ţîmbal c. Moldovei,


Dnul Nicolas Bratza, Preşedinte,Dnii M. Pellonpaa, J. Casadevall, S. Pavlovschi, J. Borrego Borrego,Dna E. Fura – Sandstrom,Dra L. Mijovic, judecători,

Şi D. M. O’Boyle, Grefi erul Secţiunii,

Deliberând la 24 august 2004,


PROCEDURA

1. Cazul format ca urmare a depunerii la Curte a unei cereri (nr. 22970/02) îm-potriva Republicii Moldova în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Con-venţia) de către un cetăţean al Republicii Moldova, domnul Alexandru Ţîmbal (recla-mant), la 31 mai 2002.

2. Reclamantul a fost reprezentat de către domnul V. Constantinov care a ac-ţionat în numele organizaţiei nonguvernamentale Juriştii pentru Drepturile Omului,

264


cu sediul la Chişinău. Guvernul moldovean (Guvernul) a fost reprezentat de către Agentul său, domnul Pârlog V.

3. Reclamantul a pretins faptul că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 16 septembrie 1999 a constituit o violare a dreptului său de a i se recunoaşte drepturile sale civile de către o instanţă de judecată, drept garantat de prevederile articolului 6 al Convenţiei precum şi, a dreptului său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a IV-a. La 4 februarie 2003 o Cameră a acelei Secţiuni a decis să comunice această cerere Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 par. 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii în paralel cu examinarea admisibilităţii sale.

ÎN FAPT


5. Reclamantul, domnul Alexandru Ţîmbal, este de naţionalitate moldovean, s-a născut în anul 1944 şi locuieşte în Chişinău, Republica Moldova.

6. Reclamantul a fost angajat al Ministerului Afacerilor Interne începând cu anul 1963. În decembrie 1994 dumnealui s-a pensionat. În 1999 dumnealui a intentat o ac-ţiune civilă la Tribunalul municipiului Chişinău împotriva Ministerului Afacerilor Interne prin care a solicitat plata diferenţei dintre pensia pe care dumnealui a primit-o şi suma pe care dumnealui conform legii trebuia s-o primească (calculată în conformitate cu prevederile Legii din 23 iunie 1993 cu privire la stabilirea pensiilor pentru militari şi personalul militar al Ministerului Afacerilor Interne).

7. La 16 septembrie 1999 Tribunalul municipiului Chişinău i-a acordat recla-mantului o compensaţie în valoare de 8,394.40 lei moldoveneşti (echivalentul a 737.37 EURO la acel moment). Nu a fost depus nici un apel şi, prin urmare, hotărârea respectivă a devenit defi nitivă.

8. La 1 octombrie 1999 Tribunalul municipiului Chişinău a eliberat titlu executo-riu pe care l-a transmis spre executare Trezoreriei de Stat. Totuşi, titlul executoriu nu a fost executat din cauza lipsei de fonduri din conturile Ministerului Afacerilor Interne.

9. În noiembrie 1999 reclamantul a înaintat o acţiune administrativă la Curtea de Apel prin care a solicitat obligarea Ministerului Justiţiei să execute hotărârea jude-cătorească. La 24 noiembrie 2000, Curtea de Apel a refuzat acţiunea şi a decis faptul că jurisdicţia în materie apaţine instanţei de drept competente.

10. Reclamantul a depus apel la Curtea Supremă de Justiţie împotriva acestei decizii. La 27 decembrie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a respins apelul şi a men-ţinut decizia Curţii de Apel.

11. Pe parcursul anului 2001 reclamantul a înaintat plângeri cu privire la ne-executarea hotărârii judecătoreşti executorului judecătoresc, dar fără nici un rezultat.

ŢÎMBAL contra MOLDOVEI

265


Dumnealui a înaintat plângeri diverselor autorităţi judiciare şi executive inclusiv, Tri-bunalului municipiului Chişinău, Ministerului Finanţelor, Parlamentului, Cancelariei de Stat, Preşedinţiei, Ministerului Afacerilor Interne, Procuratura Generală şi Ministerului Justiţiei. Într-o scrisoare din 30 ianuarie 2002 Ministerul Justiţiei a informat reclaman-tul despre faptul că hotărârea judecătorească din 16 septembrie 1999 nu putea fi executată datorită lipsei de fonduri în conturile Ministerului Afacerilor Interne.

12. Hotărârea judecătorească a fost executată la 25 aprilie 2003, după co-municarea respectivei cereri Guvernului Republicii Moldova de către Curte în luna februarie 2003.



Articolul 336. Hotărârile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să fi e executate

Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului: 1) hotărârile, încheierile şi deciziile date de instanţele de judecată în pricinile civile...




Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor, enumerate în articolul 5 al prezentului cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al prezentului articol – în urma dispoziţiei judecătorului.


Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti se exercită de către Departamentul de executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.

ÎN DREPT

14. Reclamantul a pretins faptul că dreptul său de a i se recunoaşte drepturile sale civile de către o instanţă judecătorească a fost violat de către autorităţile statale prin faptul că hotărârea judecătorească din 16 septembrie 1999 nu a fost executată. El şi-a întemeiat alegaţiile pe articolul 6 al. 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:


15. Reclamantul în continuare a pretins faptul că în conformitate cu prevederile articolului 1 al Protocolului 1, datorită neexecutării hotărârii judecătoreşti, dreptul său

266


la protecţia proprietăţii a fost violat. Articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei prevede următoarele:




16. Curtea consideră că plângerile reclamantului fondate pe prevederile artico-lelor 6 al. 1 şi ale art. 1 al Protocolului 1 al Convenţiei implică chestiuni de drept care sunt sufi cient de serioase încât determinarea acestora să depindă de examinarea fondului cauzei, nefi ind stabilite alte motive pentru declararea lor ca fi ind inadmisibile. Curtea, prin urmare, a declarat aceste alegaţii ca fi ind admisibile. În conformitate cu decizia sa de aplicare a articolului 29 par. 3 al Convenţiei (vezi paragraful 4 de mai sus), Curtea imediat se va pronunţa şi asupra fondului acestor cereri.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 AL. 1 AL CONVENŢIEI

17. Reclamantul şi-a menţinut poziţia conform căreia neexecutarea de către autorităţi a hotărârii judecătoreşti din 16 septembrie 1999 a constituit o violare a arti-colului 6 al. 1 al Convenţiei. Guvernul Republicii Moldova nu a negat acest fapt.

18. Curtea subliniază faptul că articolul 6 al. 1 asigură tuturor dreptul de a prezen-ta în faţa unei instanţe judecătoreşti orice plângere referitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile, acest drept incluzând dreptul de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, drept din care rezultă dreptul de acces la o instanţă, un aspect al căruia este şi dreptul de a demara în faţa unei instanţe proceduri legale în probleme de ordin civil. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul legal naţional al unui Stat Contractant ar permite în fi nal ca o hotărâre judecătorească obligatorie să rămână neexecutată în detrimen-tul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 al. 1 al Convenţiei să descrie în detalii garanţiile procedurale oferite părţilor afl ate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte – fără a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti, de a considera prevederile articolului 6 ca referindu-se exclusiv la accesul la o instanţă judecătorească şi demararea procedurilor legale, fapt care de altfel, ar duce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statele Contractante s-au obligat să-l respecte atunci când au ratifi cat Convenţia. Executarea unei hotărâri judecătoreşti ar trebui privită ca o parte integrală a unui proces conform prevederilor articolului 6 al Convenţiei (vezi Hor-nsby c. Greciei hotărârea din 19 martie 1997, Raporturi 1997 –II, p. 510, par. 40).

19. O autoritate statală nu poate folosi în calitate de scuză lipsa de fonduri pentru a nu executa o hotărâre judecătorească. Prin urmare, o întârziere în execu-tarea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi justifi cată doar de anumite circumstanţe. Dar această întârziere nu trebuie să fi e astfel încât să atingă însăşi esenţa dreptului


267


asigurat prin articolul 6 al. 1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi c. Italiei (GC), NR. 22774/93, par. 74, CEDO 1999 – V). În cazul de faţă, reclamantul nu trebuia să fi e împiedicat să benefi cieze de succesul soluţionării cauzei sale de către instanţa de judecată, care presupunea plata unei compensaţii.

20. Curtea notează faptul că hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea reclamantului a rămas neexecutată pentru o perioadă de trei ani şi jumătate (numai după ce acest caz a fost comunicat de către Curte Guvernului la 4 februarie 2003).

21. Prin faptul că pe parcursul mai multor ani nu au fost întreprinse măsurile necesare pentru executarea hotărârii judecătoreşti defi nitive în acest caz, autorităţile din Republica Moldova au încălcat prevederile articolului 6 al. 1 al Convenţiei.

22. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 al. 1 al Convenţiei.

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 al PROTOCOLULUI 1 AL CONVENŢIEI

23. Reclamantul şi-a menţinut poziţia conform căreia neexecutarea de către autorităţi a hotărârii judecătoreşti din 16 septembrie 1999 a constituit o violare a arti-colului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei. Guvernul nu a negat acest lucru.

24. Curtea subliniază faptul că o revendicare poate constitui un bun în virtutea prevederilor articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei dacă este stabilită sufi cient pentru a fi executată (vezi Stran Greek Refi neries and Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301 – B, par. 59).

25. Curtea notează faptul că reclamantul, în conformitate cu hotărârea jude-cătorească din 16 septembrie 1999, avea revendicări care urmau să fi e executate. Rezultă că imposibilitatea reclamantului de a obţine executarea hotărârilor judecă-toreşti până la 25 aprilie 2003 a constituit o imixtiune în dreptul său de a dispune de proprietăţile sale, aşa cum prevede prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 Protocol 1 al Convenţiei.

26. Prin faptul că hotărârea judecătorească defi nitivă nu a fost executată, au-torităţile naţionale au privat persoana de dreptul său legitim de a i se achita com-pensaţia şi de a dispune de banii săi. Guvernul Republicii Moldova nu a prezentat nici o justifi care pentru această imixtiune şi Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifi ca o asemenea omisiune (vezi mutatis mutandis, Ambruosi c. Italiei, nr. 31227/96, par. 28 – 34, 19 octombrie 2000).

27. Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 Protocol 1 al Convenţiei.



268



29. Reclamantul a pretins 8 631 lei moldoveneşti (echivalentul a 523 EURO la acel moment) pentru prejudiciul material suferit ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti de către autorităţi. Reclamantul a susţinut faptul că dacă ar fi investit banii într-o bancă comercială din Moldova, ar fi obţinut venitul menţionat mai sus.

30. Guvernul a considerat excesive sumele pretinse şi a lăsat stabilirea cuan-tumului prejudiciului la discreţia Curţii.

31. Curtea consideră faptul că reclamantul a suferit prejudicii materiale ca re-zultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 16 septembrie 1999. Luând în con-sideraţie poziţia fragilă a băncilor comerciale în Moldova, Curtea consideră ca fi ind mai potrivită folosirea ca punct de referinţă rata medie a dobânzii prevăzută de către Banca Naţională a Moldovei în perioada respectivă. Prin urmare, Curtea acordă recla-mantului în acest sens 370 EURO, plus orice taxă care ar putea fi încasată.


32. Reclamantul a mai pretins 43 000 EURO în calitate de prejudiciu moral suferit ca urmare a neexecutării de către autorităţi a hotărârii judecătoreşti.

33. Guvernul nu a fost de acord cu suma cerută de reclamant, argumentând prin faptul că este excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii Europene. Guvernul a ex-primat opinia conform căreia în anumite cazuri simplul fapt al constatării unei violări a Convenţiei a fost considerată satisfacţie echitabilă. Guvernul în continuare a citat ca-zul Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, CEDO 2002 –III, unde reclamantului i s-a acordat în calitate de prejudiciu moral suma de 3 000 EURO.

34. La stabilirea acordării prejudiciului moral suferit de către fi ecare reclamant, Cur-tea ia în consideraţie asemenea factori ca vârsta reclamanţilor, venitul personal, durata procedurii de executare a hotărârilor judecătoreşti precum şi, alte aspecte relevante.

35. Curtea consideră că reclamantului i s-a cauzat o stare de stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti, în mod special, luând în consideraţie şi faptul că unicul venit al reclamantului era pensia sa. În consecinţă, Curtea acordă reclamantului 800 EURO, plus orice taxă care urmează a fi încasată.


36. Reclamantul a mai pretins 1 000 EURO în calitate de taxe de reprezentare. El s-a bazat pe contractul încheiat cu avocatul său, în conformitate cu care aceste taxe ar trebui plătite numai în caz de reuşită.

37. Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de reclamant, considerându-le ca fi ind exagerate şi că reclamantul nu a reuşit să dovedească pretinsele cheltuieli de reprezentare.

38. Curtea reaminteşte faptul că pentru ca cheltuielile şi costurile să fi e incluse în suma acordată în conformitate cu articolul 41, trebuie să fi e stabilit dacă ele au fost reale şi necesare şi au avut un cuantum rezonabil (vezi, drept exemplu, Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei (GC), NR. 23119/93, par. 62, CEDO 1999 – VIII).


269


39. În conformitate cu Regula 60 § 2 a Regulamentului Curţii, detaliind toate re-vendicările înaintate, Camera poate respinge revendicările în totalitate sau în parte.

40. Curtea poate lua drept bază pentru evaluarea sa asemenea elemente ca numărul de ore de lucru şi a tarifelor solicitate pentru fi ecare oră de lucru. Totuşi, de-oarece reclamantul nu a prezentat nici o informaţie, Curtea decide să nu acorde nici o sumă bănească pentru costuri şi cheltuieli.

D. Penalităţi


DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA UNANIM:

1. Declară cererea admisibilă,

2. Susţine faptul că a existat o violare a articolului 6 al. 1 al Convenţiei,



(a) Statul reclamat trebuie să achite în decurs de trei luni de la data la care hotă-rârea devine defi nitivă în conformitate cu prevederile art. 44 al. 2 al Convenţiei, 370 EURO în calitate de prejudiciu material şi 800 EURO în calitate de preju-diciu moral, care să fi e convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata aplicabilă la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi încasată,

(b) că începând cu data expirării celor trei luni sus-menţionate până la executa-rea hotărârii va trebui achitată o rată simplă a dobânzii la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii a Băncii Centrale Europene pe parcursul perioadei de penalizare plus trei procente.


Întocmită în limba engleză şi notifi cată în scris la 14 septembrie 2004, conform Regulii 77 § 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.



270


271


BUSUIOC contra MOLDOVEI(Cererea nr. 61513/00)

HOTĂRÂRE

21 decembrie 2004

În cazul Busuioc c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a 4-a), în şedinţa Camerei compuse din:

Dnul Nicolas Bratza, Preşedinte,

Dnii M. Pellonpää, J. Casadevall, R. Maruste, S. Pavlovschi, J. Borrego Borrego,Dna E. Fura-Sandström,

şi Dnul M. O’Boyle, Grefi erul Secţiei,

după ce a deliberat în secret pe data de 27 aprilie 2004 şi pe data de 30 no-iembrie 2004,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la data de 30 noiembrie 2004.

PROCEDURA

1. Cazul a rezultat dintr-o cerere (nr. 61513/00) depusă împotriva Republicii Moldova, înaintată Curţii în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei pentru pro-tecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare “Convenţia”) de către un cetăţean moldovean, d-l Valeriu Busuioc (“reclamantul”), pe data de 31 ianuarie 2000.

272


2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Sergiu Ostaf, avocat activând în Moldova. Guvernul moldovean (“Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul guver-namental, dl Vitalie Pârlog.

3. Reclamantul a pretins, în special, că dreptul său la libertatea de exprimare a fost încălcat drept urmare a unei hotărâri judecătoreşti într-un proces de calomnie ce i-a fost intentat.

4. Cererea a fost atribuită Secţiunii a 4-a a Curţii (conform Regulii 52 § 1 al Regulamentului Curţii).

5. Prin decizia din 27 aprilie 2004 Curtea a declarat cererea admisibilă.

6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul, au depus observaţii asupra fondului (p. 59 § 1).

ÎN FAPT


7. Reclamantul s-a născut în 1956 şi este domiciliat în Chişinău, Moldova. El lucrează ca jurnalist.

8. La 14 august 1998 săptămânalul de limbă rusă “Express” a publicat un articol intitulat “Micile afaceri ale marelui Aeroport”, semnat de către reclamant. El a citat drept sursă pentru articolul său rezultatul unei proprii investigaţii şi materialele unei Comisii Parlamentare cu privire la vânzarea avioanelor. Articolul afi rma, printre altele, că:

“Scandalul vânzării avioanelor moldoveneşti la preţuri scăzute a atras atenţia societaţii moldove-neşti, care s-a obişnuit deja să nu fi e surprinsă de asemenea evenimente. Totuşi, aceste eveni-mente care încă mai au loc i-au oferit ziarului nostru ocazia să se concentreze asupra acestui su-biect (vezi, “Express” no. 19 şi 20 din 26 iunie 1998). Acest articol e o încercare de a da o explicaţie evenimentelor ce au avut loc în cadrul Administraţiei de Stat a Aviaţiei Civile (“ASAC”) în ultimii doi ani, în baza faptelor care ne-au devenit cunoscute în urma unei investigaţii de presă”.

În 1995 Aeroportul Internaţional Chişinău (AIC) s-a separat de Compania Aeriană de Stat “Air Moldova” şi a devenit o întreprindere independentă. Directorul ASAC era L.P., în timp ce A.I. a fost numit director al AIC. Între ASAC şi AIC a fost semnat un acord pentru o perioadă de 4 ani. În 1996 acordul de mai sus a fost anulat din motivul neglijenţei A.I. în îndeplinirea obligaţiunilor sale. Acest fapt a constituit punctul de plecare al istoriei ce urmează.

A.I. nu a fost de acord cu decizia ASAC cu privire la demisia sa şi a înaintat o acţiune vizând re-stabilirea sa în funcţie. Dat fi ind că procesele în Moldova durează atât de mult, A.I., care nu putea accepta demisia sa, a întreprins paşi pentru a negocia cu personalul AIC. În acest scop, el a orga-nizat cu ajutorul susţinătorilor săi o manifestaţie în scuarul vechiului Aeroport. A.I. a luat cuvântul şi esenţa discursului său a constat în faptul că el e singura persoană care, în calitate de conducător al AIC, ar putea să-i asigure creşterea economică.

ASAC a decis de asemenea să-şi consulte colectivul în acest scop, Directorul General, L.P., a reunit în şedinţă adjuncţii săi şi conducătorii secţiilor Aeroportului. Fiecare şi-a exprimat punctul de vedere, părerea comună fi ind că A.I. nu era persoana potrivită pentru a fi conducătorul AIC. Prin urmare, şedinţa administraţiei Aeroportului şi-a exprimat clar neîncrederea faţă de A.I.

Totuşi, un asemenea rezultat nu l-a descurajat pe candidatul la funcţia de director. El a scris un manifest intitulat “Apel către colectivul Aeroportului”, în care se afi rma:

“1. ASAC l-a demis în mod necinstit pe A.I; 2. A.I. va deveni în mod inevitabil Directorul General al AIC.

BUSUIOC contra MOLDOVEI

273


Aceasta s-a dovedit a fi adevărat, când instanţa a declarat ilegale acţiunile ASAC şi a dispus resta-bilirea în funcţie a lui A.I…”

9. Următoarele s-au referit la evenimentele care au avut loc după restabilirea în funcţie a A.I.:

“...Epurări şi transferuri în colectiv au marcat restabilirea în funcţie a lui A.I. Multora dintre ei li s-a amintit dezacordul cu privire la candidatura lui A.I. pentru funcţia de Director General, exprimată la întâlnirea cu directorii şi managerii. … Din momentul în care a devenit Director General al Aeropor-tului Chişinau pentru a doua oară şi după ce a efectuat cu succes prima epurare prin intermediul reorganizării structurii întreprinderii, A.I. şi-a constituit “echipa” sa, care a fost creată între cele două directorate. … actualul Director General L.I., devotat politicii alese de către patronul sau A.I. …

…Aceasta se poate dovedi şi prin exemplu al unui alt salariat promovat de către A.I., şi anume I.V. Până nu demult, I.V. lucrase undeva în sistemul transportului feroviar şi nu cunoştea despre avioane mai multe decât o persoana obişnuită ar putea să cunoască, şi poate ceea ce i s-a spus de către ruda sa A.I. Dar, probabil, I.V. a demonstrat un interes deosebit faţă de aeroport, şi ideea de a-l angaja la Aeroport i-a venit astfel infl uentei sale rude. În acest scop, el nu a ezitat să inventeze o nouă funcţie – Director adjunct responsabil de administrare. …

…Mai târziu, A.I. i-a concediat din funcţiile lor… În locul lor el i-a numit pe (a) K.V. (care cu câtva timp în urmă absolvise Institutul de Comunicaţii din Odesa), (b) S.I. (un absolvent al Institutului de Industrie Alimentară din Kiev).

…La drept vorbind, C.P. însuşi, nu este un mare expert în materie de aterizări…

...Una dintre cele mai interesante fi guri din recrutarea lui A.I. devenise şeful Serviciului Cadre al Aeroportului, C.M. Într-adevăr, poziţia sa poate fi caracterizată în felul următor: şeful secţiei cadre al aeroportului ar pune la încurcătură chiar şi un angajat al secţiei cadre al oricărui penitenciar. Aici sunt prezentate câteva fragmente din spusele angajaţilor:

“Vă atrag atenţia că deseori şeful serviciului cadre venea la serviciul de pază şi cerea o maşi-nă…pentru a-l duce acasă. De obicei era beat”.

…

“Am tăcut mult timp despre hărţuirea sexuală la care am fost supusă de către şeful serviciului de cadre, până când nu demult a venit în biroul meu şi m-a invitat la vila sa. Am refuzat, însă el a început să mă atingă. Am făcut eforturi să mă eliberez de mâinile sale şi l-am ameninţat că-l voi lovi cu un aparat de telefon dacă nu va înceta… Odată, ce am intrat în biroul lui C.M. în scopuri de serviciu, el a închis uşa şi m-a rugat să-i arat sânii.”

...

... nu este probabil necesar să descriem fi ece amănunt al aventurilor acestui funcţionar desfrânat … (распоясавшегося функционера)...

...Proverbul care spune că totul e posibil (не боги горшки обжигают) este ilustrat de un alt exem-plu, şi anume de fostul medic veterinar, astăzi Manager al Secţiei Achiziţii de Servicii, C.V...

...A.I. l-a numit pe S.I. (un absolvent al Institutului de Industrie Alimentară din Kiev)....

Totuşi, astăzi opinia publică din Moldova este concentrată, după cum am menţionat deja, asupra afacerii dubioase a vânzării avioanelor. Afacerea dubioasă, în spatele căreia, în opinia multor an-gajaţi ai aviaţiei civile, erau A.I. şi S.I.”

10. La o dată nespecifi cată a anului 1998 şase salariaţi ai AIC - I.V., C.P., C.M., C.V., S.I. şi A.I. (în continuare: “reclamanţi în procesul intentat la nivel naţional”) – au înaintat Judecătoriei Centru acţiuni civile de defăimare separate împotriva reclaman-tului şi biroul editorial al ziarului. Bazându-se pe articolele 7 şi 7/1 ale Codului Civil, reclamanţii în procesul intentat la nivel naţional au pretins că articolul conţinea afi r-maţii care erau defăimătoare pentru ei. Pe 5 septembrie 1998 Judecătoria sectorului Centru a decis să comaseze cele 6 acţiuni.

274


2. Constatările primei instanţe

11. Pe data de 3 decembrie 1998 Judecătoria Centru a constatat că informaţia conţinută în articol era defăimătoare pentru fi ecare din reclamanţii în proces şi nu a corespuns realităţii în privinţa lui I.V, C.V., S.I. şi A.I. în aceeaşi decizie, reclamanţilor în proces li s-au acordat despăgubiri ce urmau a fi plătite de către reclamant în faţa Curţii şi de către ziar.

(i) Cu privire la I.V.

12. Instanţa de judecată a constatat că următorul fragment era defăimător şi nu corespundea realităţii:

…Aceasta se poate dovedi şi prin exemplul altui salariat promovat de către A.I., şi anume I.V. Până nu demult, I.V. lucrase undeva în sistemul transportului feroviar şi nu cunoştea despre avioane mai multe decât o persoană obişnuită ar putea să cunoască, şi poate ceea ce i s-a spus de către ruda sa A.I. Dar, probabil, I.V. a demonstrat un interes deosebit faţă de aeroport, şi ideea de a-l angaja la Aeroport i-a venit astfel infl uentei sale rude. În acest scop, el nu a ezitat să creeze o nouă funcţie – Director adjunct responsabil de administrare. …

13. Instanţa a constatat că I.V. nu era rudă cu A.I. şi că nu existau dovezi că anume A.I. l-a invitat pe I.V. să lucreze la Aeroport şi a creat o nouă funcţie în acest scop. Instanţa a constatat de asemenea că I.V. are studii tehnice şi a absolvit Acade-mia de Administrare Publică.

Reclamantul şi ziarul au recunoscut că informaţia despre legătura de rudenie din-tre I.V. şi A.I. nu a fost exactă. Ziarul a propus să publice o dezminţire a acestui fapt.

14. Instanţa a dispus ca reclamantul şi ziarul să-i plătească lui I.V. despăgubiri în valoare de 900 şi respectiv 1 350 MDL.

(ii) Cu privire la C.P.

15. Instanţa a statuat în continuare că propoziţia:…La drept vorbind, C.P. însuşi nu este un mare expert în materie de aterizări…

era defăimătoare pentru C.P. Instanţa a fost de acord că C.P. a executat o dată o aterizare “dură” la Budapesta; totuşi, acel caz nu putea constitui drept bază pentru a pune la îndoială competenţa sa.

Instanţa a dispus ca reclamantul şi ziarul să-i plătească lui I.V. despăgubiri în valoare de 900 şi respectiv 1 800 MDL.

(iii) Cu privire la C.M.

16. Instanţa a apreciat în decizia sa că următoarele două pasaje sunt defăimă-toare în privinţa lui C.M.:

…Una dintre cele mai interesante fi guri din recrutarea lui A.I. devenise şeful Serviciului Cadre al Aeroportului, C.M. Într-adevăr, poziţia sa poate fi caracterizată în felul următor: şeful Serviciului Cadre al Aeroportului ar pune la încurcătură chiar şi un angajat al serviciului de cadre al oricărui penitenciar.

şi

... nu este probabil necesar să descriem fi ece amănunt al aventurilor acestui funcţionar desfrânat… (распоясавшегося функционера)...


275


17. Reclamantul a explicat că cuvintele utilizate pentru a-l descrie pe C.M. au fost justifi cate de comportamentul celui din urmă (vezi §9 de mai sus). În această pri-vinţă reclamantul a prezentat trei martori. Unul dintre ei a declarat că odată C.M. a fost beat şi că martorul a scris despre aceasta Directorului Executiv un raport. Ceilalţi doi martori erau salariate care declaraseră că C.M. le-a hărţuit sexual de mai multe ori.

18. Instanţa a decis să nu admită mărturia primului martor, deoarece nici o sancţiune nu i-a fost aplicată lui C.M. Drept consecinţă a acestui raport, în ceea ce priveşte afi rmaţiile martorelor, instanţa nu le-a evaluat în nici un fel.

19. Instanţa a dispus ca reclamantul şi ziarul să-i plătească lui C.M. despăgu-biri în valoare de 900 şi, respectiv 1 350 MDL.

(iv) Cu privire la C.V.

20. Instanţa a constatat că propoziţia:...Proverbul că totul e posibil (не боги горшки обжигают) este ilustrat de un alt exemplu, şi anu-me de fostul medic veterinar, astăzi Şef al Secţiei Achiziţii de Servicii, C.V...

era defăimătoare pentru C.V., şi nu corespundea realităţii.

21. Reclamantul a recunoscut că se strecurase o greşeală, deoarece C.V. nu era medic veterinar. Instanţa a constatat că C.V. era deţinătorul unei diplome a unei şcoli de comerţ.

22. Instanţa a dispus ca reclamantul şi ziarul să-i plătească lui C.V. despăgu-biri în valoare de 900 şi respectiv 1 350 MDL.

(v) Cu privire la S.I.

23. Curtea a constatat că frazele:“A.I. l-a numit pe S.I. (absolventă a Institutului de Industrie Alimentară din Kiev) ....

şi

... afacerea dubioasă, în spatele căreia, în opinia multor angajaţi ai aviaţiei civile, se afl au A.I. şi S.I.”

erau defăimătoare pentru S.I., şi nu corespundeau realităţii.

24. Reclamantul a recunoscut că a comis o greşeală în ceea ce priveşte uni-versitatea absolvită de către S.I., instanţa stabilind că aceasta era deţinătoarea unei diplome a unei Şcoli de Comerţ. În ceea ce priveşte “afacerea dubioasă”, reclamantul a argumentat că caracterul dubios al tranzacţiei cu avioanele proprietate de stat reie-şea în mod evident din raportul ofi cial al Comisiei Parlamentare şi că participarea S.I. la încheierea acelei tranzacţii nu era contestată nici de însăşi S.I.

Bazându-se pe afi rmaţiile lui A.I. şi S.I., instanţa a stabilit că, chiar dacă aceştia erau implicaţi în tranzacţia cu avioanele proprietate de stat, ei făceau parte dintr-o comisie specială creată de către Guvern în scopul efectuării respectivei vânzări şi că ei nu erau persoanele cheie în acea tranzacţie.

Instanţa a dispus că reclamantul şi ziarul să-i plătească lui S.I. despăgubiri în valoare de 900 şi respectiv 1 800 MDL.

(vi) Cu privire la A.I.

276


25. Instanţa a identifi cat în decizia sa următoarele fragmente ca fi ind defăimă-toare pentru A.I. şi ca necorespunzând realităţii:

„A.I…. a organizat cu ajutorul susţinătorilor săi o manifestaţie în scuarul vechiului Aeroport …El a chiar făcut un manifest intitulat “Apel către colectivul Aeroportului”. …Epurări şi transferuri în colec-tiv au marcat restabilirea în funcţie a lui A.I. Multora dintre ei li s-a amintit dezacordul cu candidatura lui A.I. pentru funcţia de Director General, exprimată la reuniunea cu directorii şi managerii…“… Din momentul în care a devenit Director General al Aeroportului Chişinau pentru a doua oară şi după ce a efectuat cu succes prima epurare prin intermediul reorganizării structurii întreprinderii, A.I. şi-a constituit “echipa” sa, care a fost creată între cele două directorate. …Actualul Director General L.I., devotat politicii alese de către patronul său A.I… Aceasta se poate dovedi şi prin exemplul unui alt salariat promovat de către A.I., şi anume I.V.

Până nu demult, I.V. lucrase undeva în sistemul transportului feroviar şi nu cunoştea despre avioane mai multe decât o persoană obişnuită ar putea să cunoască, şi poate ceea ce i s-a spus de către ruda sa A.I. Dar, probabil, I.V. a demonstrat un interes particular faţă de lucrul în cadrul aeroportului, şi ideea de a-l angaja la aeroport i-a venit infl uentei sale rude. În acest scop, el nu a ezitat să creeze o nouă funcţie – Director adjunct responsabil de administrare. … Mai târziu, A.I. i-a concediat… În locul lor el i-a numit pe (a) K.V. (care cu câtva timp în urmă absolvise In-stitutul de Comunicaţii din Odessa), (b) S.I. (un absolvent al Institutului de Industrie Alimentară din Kiev) ... Mai târziu, A.I. l-a concediat pe S.I. din postul de Director al Companiei Aeriene “Air Moldova”... afacerea dubioasă, în spatele căreia, în opinia multor angajaţi ai aviaţiei civile, se afl au A.I. şi S.I.”

26. Reclamantul a prezentat un martor care a pretins că a auzit despre o în-trunire ce a avut loc în Scuarul Vechiului Aeroport. El s-a referit de asemenea la cinci salariaţi ai Aeroportului care au fost concediaţi imediat după restabilirea în funcţie a lui A.I., întru susţinerea afi rmaţiei sale cu privire la pretinsele epurări de cadre.

Instanţa a considerat că nu au existat dovezi cum că anume A.I. a organizat întrunirea din Scuarul Vechiului Aeroport sau că anume el organizase mai târziu epurarea de cadre. Instanţa a stabilit că, în conformitate cu procedura existentă, A.I. nu avea dreptul de a angaja sau de a concedia angajaţii. Bazându-se pe afi r-maţiile lui A.I. şi S.I., instanţa a constatat, de asemenea, că deşi au fost implicaţi în vânzarea avioanelor proprietate de stat, ei făceau parte dintr-o comisie specială creată de către Guvern în scopul efectuării sale şi că ei nu erau persoanele cheie în acea tranzacţie.

27. Ziarul a susţinut că articolul nu intenţiona să-i defăimeze pe reclamanţii în procesul intentat la nivel naţional şi că era dispus să publice o dezminţire corectând greşelile de fapt cu privire la rudenia dintre I.V. şi A.I. şi cu privire la universităţile ab-solvite de către C.V. şi S.I.

28. Instanţa a dispus ca reclamantul şi ziarul să-i plătească lui A.I. despă-gubiri în valoare de 1 800 şi, respectiv 3 600 MDL şi să publice o dezminţire a afi rmaţiilor stabilite ca fi ind defăimătoare pentru reclamanţii în procesul intentat la nivel naţional.

3. Apelul

29. Reclamantul şi ziarul au înaintat un apel la aceasta hotărâre la Tribunalul Chişinău. Reclamantul a solicitat casarea hotărârii, susţinând că a dus sufi ciente pro-be care demonstrau exactitatea afi rmaţiilor făcute în articolul publicat, în pofi da unor anumite greşeli minore şi întâmplătoare.


277


30. În ceea ce-l priveşte pe I.V., reclamantul a prezentat copii ale carnetului de muncă, incluzând serviciul său anterior la o companie de asigurări specializată în asigurarea de automobile.

Reclamantul a argumentat de asemenea că nu există nimic defăimător în afi r-maţia că I.V. era o rudă a lui A.I. şi că era adevărat că postul de Director adjunct res-ponsabil de administrare nu a existat niciodată până la angajarea lui I.V.

31. În privinţa lui C.P., reclamantul a observat că în sprijinul exactităţii afi rmaţi-ilor sale veneau depoziţiile scrise ale însuşi reclamantului în proces, care stabilise că fusese implicat într-un minor accident aerian la Budapesta.

32. În privinţa lui C.M., reclamantul a subliniat că martorii aduşi de el (angaja-tele Aeroportului) confi rmau acţiunile de hărţuire sexuală şi de abuz (vezi §§9 şi 17 de mai sus) de către C.M.

33. În privinţa lui C.V., reclamantul recunoştea că făcuse o greşeală în ceea ce privea specialitatea şi că C.V. nu era chirurg-veterinar ci poseda o diplomă de infi rmi-eră. Reclamantul nu consideră drept defăimătoare descrierea pe care o făcuse.

34. În ceea ce-l privea pe S.I., reclamantul a afi rmat că confuzia a survenit cu privire la instituţia pe care a absolvit-o. El a susţinut de asemenea că ea lucrase într-adevăr la aspectele economice ale tranzacţiei privind vânzarea avioanelor proprietate de stat, caracterul dubios al acesteia fi ind dovedit de către un raport ofi cial într-o ediţie a Monitorului Ofi cial.

35. În privinţa lui A.I., reclamantul a observat că exactitatea alegaţiilor a fost dove-dită de către depoziţiile martorilor şi de conţinutul manifestului anexat la cererea de apel.

4. Constatările celei de-a doua instanţe

36. Pe data de 5 iulie 1999 Tribunalul Chişinău a admis parţial apelul recla-mantului şi a revizuit hotărârea Judecătoriei respingând cererea iniţială depusă de către C.P., pe motiv că afi rmaţia conţinută în articolul despre el (vezi §15 de mai sus) a refl ectat adevărul şi de aceea nu era de natură defăimătoare.

Instanţa a redus de asemenea cuantumul despăgubirilor ce urmau a fi plătite de către reclamant şi de către ziar. Instanţa a motivat reducerea prin faptul că ziarul “Express” era de o circulaţie restrânsă. Respectiv, reclamantul şi ziarul au fost obligaţi la plata a 450 şi respectiv 1 350 MDL lui I.V., 900 şi respectiv 1 350 MDL lui C.M., 180 MDL şi, respectiv 1 350 MDL lui C.V., 180 MDL şi, respectiv 1 350 S.I. şi 900 MDL şi, respectiv, 1 350 lui A.I.

5. Recursul

37. Reclamantul şi ziarul au înaintat un recurs Curţii de Apel, susţinând că în prima şi în a doua instanţă au fost aduse sufi ciente probe pentru a demonstra veraci-tatea afi rmaţiilor făcute în articolul contestat.

În special, reclamantul a observat că informaţia în sprijinul lor se conţinea în raportul Comisiei Parlamentare privind vânzarea ilegală a avioanelor publicată în Mo-nitorul Ofi cial şi de aceea trebuie să fi e exonerat de orice răspundere civilă.

278


6. Constatările instanţei de recurs

38. Pe data de 7 septembrie 1999, Curtea de Apel a respins recursul şi a men-ţinut deciziile Tribunalului şi ale Judecatoriei, statuând că recursul era nefondat. Curtea a concluzionat că articolul contestat a conţinut atât afi rmaţii defăimătoare care nu au corespuns realităţii cât şi afi rmaţii fără caracter de defăimare, dar care nu au corespuns realităţii. Instanţa a decis că acordarea despăgubirilor nu a constituit o încălcare a drep-tului său la libera exprimare garantat de Constituţie şi de către Legea Presei.


39. Dispoziţiile relevante ale Codului Civil în vigoare la momentul faptelor pre-vedeau:

Articolul 7. Apărarea onoarei şi demnităţii

Orice persoană fi zică sau juridică este în drept să ceară prin judecată dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea şi demnitatea ei, dacă cel care a raspândit asemenea informaţii nu dovedeşte că ele corespund realităţii.

În cazul în care asemenea informaţii au fost raspândite prin intermediul unui mijloc de informare în masă, instanţa de judecată obligă redacţia acestuia să publice, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii instanţei de judecată, o dezminţire la aceeaşi rubrică, pe aceeaşi pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni.

Articolul 7/1. Repararea prejudiciului moral

Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma raspândirii unor informaţii care nu corespund re-alităţii şi care lezează onoarea şi demnitatea acesteia, se repară în folosul reclamantului de către persoana fi zică sau juridică care a raspândit aceste informaţii.

Mărimea compensaţiei se stabileşte de către instanţa de judecată, în fi ecare caz aparte, de la sap-tezeci şi cinci până la două sute de salarii minime, în cazul în care informaţiile au fost raspândite de o persoană juridică, şi de la zece până la o sută de salarii minime, în cazul în care acestea au fost raspândite de o persoană fi zică.

40. Hotărârea Parlamentului RM nr. 211-XIV din 9 decembrie 1998După examinarea raportului Comisiei de investigaţie privind reexaminarea materialelor privitoare la raportul Curţii de Conturi şi vânzarea avioanelor proprietate de stat, care a constatat numeroase încălcări serioase comise de către funcţionari publici din cadrul fostului şi actualului Guvern, Parla-mentul adoptă următoarea hotărâre:…

Art. 2. – Comisia îşi va continua activitatea şi va determina responsabilitatea Prim-ministrului, membrilor Guvernului şi a altor persoane menţionate în raport timp de o lună…

Art. 3. – Şefi i instituţiilor menţionate în raportul comisiei vor lua toate măsurile necesare pentru a sancţiona funcţionarii responsabili pentru încălcări şi vor comunica măsurile adoptate Parlamentului.

ÎN DREPT

I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI

41. Reclamantul pretinde faptul că a fost încălcat dreptul său la libertatea de exprimare, drept garantat de articolul 10 al Convenţiei, care prevede următoarele:

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi


279


fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radio-difuziune, de cinematografi e sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Executarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor forma-lităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confi denţiale sau pentru a ga-ranta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

A. Argumentele părţilor

1. Reclamantul

42. Reclamantul a invocat faptul că articolul 7 şi 7/1 al Codului Civil nu au fost formulate cu o precizie şi claritate sufi cientă şi că Codul Civil nu a oferit o interpretare a termenilor de “fapte”, “onoare”, “demnitate”, “judecată de valoare”, “protecţia afl ată la dispoziţia jurnaliştilor în fi ecare caz” şi “sarcina de probare” în aşa mod încât preve-derile legale să fi e clare şi executorii.

43. Reclamantul în continuare a declarat faptul că imixtiunea în dreptul său la libertatea de exprimare nu a fost necesară într-o societate democrată. În opinia lui, articolul care conţinea judecăţi de valoare cu privire la anumiţi reclamanţi în procesul intentat la nivel naţional şi judecăţi de valoare bazate pe fapte cu privire la alţi reclamanţi. Reclamantul a mai invocat şi faptul că nu a existat o necesitate de ordin social pentru o imixtiune în libertatea sa de exprimare şi că instanţele de drept naţionale nu au prezentat nici un argument relevant şi sufi cient pentru a justifi ca imixtiunea respectivă.

44. Reclamantul a mai invocat şi faptul că acordarea prejudiciilor impuse lui au fost prea grele şi disproporţionale în comparaţie cu scopul legitim urmărit. Venitul său lunar actual a variat între 180 şi 220 lei moldoveneşti, în timp ce valoarea coşului minim de consum constituia 600 lei moldoveneşti. Conform opiniei reclamantului, el a fost concediat de la săptămânalul “Express” după sfârşitul procesului şi el a achitat sumele respective peste trei ani.

2. Guvernul

45. Guvernul a fost de acord că faptele cazului arată că a existat o imixtiune în dreptul reclamantului la libera exprimare. Totuşi, o asemenea imixtiune a fost justifi -cată în sensul articolului 10 par. 2 al Convenţiei.

46. Reclamantului i s-a ordonat să achite în baza articolelor 7 şi 7/1 ale Codului Civil prejudiciul moral cauzat ca urmare a acţiunilor de defăimare. Imixtiunea a fost astfel “prevăzută de lege” şi prevederile legale au fost accesibile şi executorii. Acest lucru a servit scopului legitim de protecţie a demnităţii reclamanţilor în procesul inten-tat la nivel naţional şi a fost o măsură necesară într-o societate democratică.

47. Bazându-se pe cauza Janowski c. Poloniei (GC, nr. 25716/94, CEDO 1999-I), Guvernul a statuat că persoanele la care reclamantul s-a referit în articolul său erau funcţionari publici şi că acei funcţionari publici trebuie să benefi cieze de încrederea societăţii civile şi să fi e protejaţi de orice perturbări în efectuarea cu succes a sarcini-

280


lor lor de serviciu şi că este nevoie de a li se asigura protecţia necesară de la atacuri verbale ofensive şi abuzive în timpul exercitării funcţiilor lor.

48. Guvernul a declarat că articolul publicat de reclamant conţinea declaraţii bazate pe fapte şi nu judecăţi de valoare.

49. Guvernul a invocat margina de apreciere afl ată la dispoziţia autorităţilor na-ţionale în domeniul evaluării necesităţii unei imixtiuni şi a declarat că unde Convenţia se referă la legislaţia naţională este în primul rând sarcina autorităţilor naţionale să aplice şi să interpreteze legislaţia naţională. El a declarat că în cazul respectiv autori-tăţile naţionale nu au depăşit această marjă de apreciere.

50. Guvernul în continuare a statuat că achitarea prejudiciilor impuse recla-mantului (în valoare de 2 610 lei moldoveneşti, pe care acesta trebuia să le achite reclamanţilor în proces) nu au fost disproporţionale în raport cu scopul legitim urmărit. În acest sens, Guvernul a declarat că în decembrie 1998 salariul mediu lunar în Re-publica Moldova era de 351,5 lei moldoveneşti, în iulie 1999 acesta constituia 298,9 lei moldoveneşti (echivalentul a aproximativ 25,5 EURO în acea perioadă).

B. Evaluările Curţii

51. Aşa precum au recunoscut ambele părţi, şi Curtea consideră că, hotărârile judecătoreşti pronunţate de către instanţele de drept naţionale şi achitarea prejudi-ciilor morale impuse reclamantului faţă de cei cinci reclamanţi în procesul înaintat la nivel naţional la care se referea articolul respectiv au constituit “o imixtiune din partea autorităţilor publice” în dreptul reclamantului la libera exprimare garantat de prevede-rile paragrafului 1 al articolului 10 al Convenţiei. O asemenea imixtiune ar constitui o violare a articolului 10 al Convenţiei, doar dacă ea nu ar fi “prevăzută de lege”, sau ar avea un scop legitim, aşa precum prevede paragraful 2 al articolului 10 şi ar fi “nece-sară într-o societate democratică”.

1. “Prevăzută de lege”

52. Una din condiţiile care rezultă din expresia “prevăzută de lege” o constituie legalitatea şi necesitatea măsurii aplicate. O normă nu poate fi considerată “lege” decât dacă este formulată cu o precizie sufi cientă, astfel încât să ofere unei persoa-ne posibilitatea de a decide comportamentul său: el sau ea trebuie să poată – dacă este necesar şi cu oferirea unei consultări corespunzătoare – să prevadă, într-o limită rezonabilă în circumstanţele respective, consecinţele pe care o acţiune dată le poate avea. Bineînţeles că consecinţele respective nu trebuie prevăzute cu o certitudine absolută, experienţa dovedeşte că acest lucru este practic imposibil. Deşi certitudinea în prevederile legale este dorită, ea poate cauza o rigiditate excesivă a legii, iar o lege trebuie să poată să fi e în pas cu circumstanţele care evoluează şi se schimbă. În con-secinţă, multe legi în mod inevitabil sunt până la un anumit punct, vagi, interpretarea şi aplicarea lor devenind chestiuni ce ţin de practică (vezi drept exemplu, Rekvenyi c. Ungariei (GC), nr. 25390/94, paragraful 34, CEDO 1999-III).

53. Curtea notează că imixtiunea invocată de reclamant a avut o bază legală – ar-ticolele 7 şi 7/1 al Codului Civil (vezi paragraful 39 de mai sus).


281


54. În cazul respectiv Curtea nu consideră că prevederile legale respective sunt atât de vagi încât să nu prevadă deloc consecinţele pe care le-ar putea avea acţiunile reclamantului. Prevederile legale cu privire la defăimare, cu accentul pus pe onoarea şi reputaţia unei persoanei, în mod inevitabil implică un grad de imprecizie (vezi, Re-kvenyi c. Ungariei, citat mai sus, paragraful 34). Totuşi, acest lucru nu înlătură carac-terul lor “legal” în sensul articolului 10 al Convenţiei. Ţine de competenţa autorităţilor naţionale să aplice şi să interpreteze legislaţia naţională (vezi drept exemplu, Otto-Preminger-Institut c. Austria, hotărârea din 20 septembrie 1994, Seria A nr. 295-A, p. 17, paragraful 45). În consecinţă, Curtea consideră că imixtiunea a fost “prevăzută de lege” în sensul articolului 10 paragraful 2 al Convenţiei.

2. “Scopul legitim”

55. Nu este pus la îndoială de către ambele părţi, şi Curtea împărtăşeşte ace-eaşi opinie faptul că, imixtiunea a servit scopului legitim de protecţie a reputaţiei re-clamanţilor în proces. Rămâne a fi examinat doar faptul dacă imixtiunea respectivă a fost “necesară într-o societate democratică”.

3. “Necesară într-o societate democratică”

(a) Principiile generale

56. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, iar protecţia respectivă acordată mijloacelor de infor-mare în masă este de o importanţă specială. În timp ce presa nu trebuie să depă-şească limitele stabilite, inter alia, în scopul “apărării reputaţiei şi drepturilor altor persoane”, este totuşi de competenţa acesteia de a oferi informaţie şi idei de interes public. Presa nu numai că are drept sarcină difuzarea unei astfel de informaţii şi idei: dar şi publicul are dreptul să le primească. În caz contrar, presa nu ar putea să-şi exercite rolul său vital de “câine de pază publică” (vezi spre exemplu, the Observer and Guardian c. Marii Britanii, hotărâre din 26 noiembrie 1991, Seria A, nr. 216, pp. 29-30, paragraful 59).

57. Cel mai atent studiu din partea Curţii este cerut atunci când măsurile întreprin-se sau sancţiunile impuse de autorităţile naţionale sunt capabile să descurajeze partici-parea presei la dezbaterile unor probleme de interes public (vezi, spre exemplu, Lingens c. Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, paragraful 44, Bladet Tromso and Stensaas c. Norvegiei (GC), nr. 21980/93, paragraful 64, CEDO 1999-III, Thorgeir Thor-geirson c. Islandei, hotărârea din 25 iunie 1992, Seria A nr. 239, paragraful 68).

58. Dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai în cazul unei “informaţii” sau “idei” care sunt primite în mod favorabil sau privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă dar şi cele care ofensează, şochează sau deranjează Statul sau orice parte a comunităţii. Adiţional, libertatea jurnalistică mai acoperă şi posibile recurgeri la exagerări sau chiar provocări (vezi, the De Haes and Gijsels c. Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997, Rapoartele hotărârilor şi deciziilor 1997-I, p. 236, paragraful 47).

59. Articolul 10 al Convenţiei nu garantează o libertate de exprimare largă şi nerestrictivă chiar şi în privinţa respectului chestiunilor de presă care constituie o pro-

282


blemă de interes public. În termenii prevăzuţi de paragraful 2 al articolului 10, exerci-ţiul acestei libertăţi presupune şi “existenţa unei serii de responsabilităţi şi obligaţiuni” care de asemenea se aplică mijloacelor de informare în masă. Aceste “obligaţiuni şi responsabilităţi” sunt de o importanţă deosebită atunci când, ca de altfel şi în prezen-tul caz, este vorba de un atac împotriva reputaţiei persoanelor individuale şi submina-rea “drepturilor altor persoane”. Prin expresia “responsabilităţi şi obligaţiuni” inerentă exerciţiului libertăţii de expresie, protecţia acordată de articolul 10 jurnaliştilor în le-gătură cu aducerea la cunoştinţă a unor chestiuni de interes general care constituie subiectul prevederilor că ei acţionează cu bună credinţă pentru a pune la dispoziţia publicului informaţii de încredere şi corecte în conformitate cu etica jurnalistică (vezi Goodwin c. Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 27 martie 1996, Rapoartele Hotărârilor şi Deciziilor 1996-II, p. 500, paragraful 39, şi Fressoz şi Roire c. Franţei (GC), nr. 29183/95, paragraful 54, CEDO 1999-I).

60. Funcţionarii publici trebuie să se bucure de încrederea publică în condiţii libere de orice imixtiune pentru a se bucura de succes în exercitarea funcţiilor lor şi este necesar de a le oferi protecţie împotriva atacurilor verbale ofensive şi abuzive pe parcursul îndeplinirii obligaţiunilor lor de serviciu (vezi Janowski c. Poloniei (GC), nr. 25716/94, paragraful 33, CEDO 1999-I). Cerinţele unei astfel de protecţii trebuie să fi e atent analizate pentru a se asigura o presă liberă şi discuţii libere despre probleme de interes public.

61. În practica sa, Curtea a făcut distincţii între declaraţii de fapt şi judecăţi de valoare. În timp ce existenţa faptelor poate fi dovedită, adevărul judecăţilor de valoare nu poate fi dovedit. Cerinţa de a dovedi adevărul judecăţilor de valoare este imposibil de atins şi încalcă însăşi libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a drep-tului asigurat de articolul 10 al Convenţiei (vezi Jerusalem c. Austriei, nr. 26958/95, paragraful 42, CEDO 2001-II). Totuşi, chiar şi atunci când o declaraţie constituie o judecată de valoare, proporţionalitatea unei imixtiuni poate depinde de faptul dacă există o bază faptică sufi cientă pentru declaraţia respectivă, deoarece chiar şi o ju-decată de valoare fără nici o bază faptică care s-o sprijine poate fi excesivă (vezi De Haes şi Gijsels c. Belgiei, citată mai sus, paragraful 47, Oberschlick c. Austriei (nr. 2), hotărârea din 1 iulie 1997, Rapoartele Hotărârilor şi Deciziilor 1997-IV, p. 1276, paragraful 33).

62. În exercitarea jurisdicţiei sale de supraveghere, Curtea trebuie să studie-ze imixtiunea în lumina cazului în întregime, incluzând conţinutul remarcelor făcute împotriva reclamantului şi contextul în care remarcele respective au fost făcute. În special, trebuie să se determine dacă imixtiunea în cauză a fost “proporţională sco-pului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de către autorităţile naţionale sunt “relevante şi sufi ciente” pentru a justifi ca o astfel de imixtiune (vezi Janowski c. Polo-niei, hotărârea citată mai sus, paragraful 30, şi Barfod c. Danemarcei, hotărârea din 22 februarie 1989, Seria A nr. 149, paragraful 28). Pentru a face acest lucru, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat standardele care au fost în conformitate cu principiile prevăzute de articolul 10, mai mult, dacă acestea s-au bazat pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante (vezi Jersild c. Danemarcei, hotărârea din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, paragraful 31).


283


(b) Aplicarea principiilor citate mai sus în prezentul caz

63. Guvernul a susţinut faptul că reclamanţii în cauză (în procesul înaintat la nivel naţional) au fost funcţionari publici şi, prin urmare, la fel ca şi oamenii politici, ei trebuie să benefi cieze de un nivel mai înalt de protecţie împotriva criticilor exagerate (vezi Janowski c. Poloniei, citat mai sus).

64. Curtea în câteva cazuri a declarat (vezi, în special hotărârea citată mai sus Janowski c. Poloniei şi Nikula c. Finlandei, nr. 31611/96, CEDO 2002-II paragraful 48) că poate fi necesar să fi e funcţionarii publici protejaţi de atacuri ofensive, abuzive şi defamatorii care ar putea să-i afecteze în performarea obligaţiunilor lor şi să afecteze încrederea publicului în ei. Totuşi, Curtea consideră că prezentul caz ar trebui să fi e distins de cazurile Janowski şi Nikula din următoarele motive: în primul rând, reclamanţii în cauză (în procesul intentat la nivel naţional), nu erau nici funcţionari ai autorităţilor de ocrotire a normelor de drept, nici procurori, ar fi prea mult să extindem principiile enun-ţate în cauza Janowski, la toate persoanele care sunt angajate de Stat sau de către întreprinderi de stat: în al doilea rând, remarcile reclamantului au constituit parte a unor discuţii deschise şi continue a chestiunilor de interes public. În acest context, Curtea notează că, în perioada de la 19 iunie până la 14 august 1998, săptămânalul “Express” a publicat trei articole cu privire la problema vânzării avioanelor – proprietate de stat şi chestiunea mai largă a Administraţiei de Stat a Aviaţiei Civile, ridicând întrebări de interes public, şi anume, managementul şi pretinsa folosire greşită a fondurilor publice. Mai mult, în contradicţie cu declaraţiile făcute de către reclamant în calitate de persoană privată în cauza Janowski, şi că articolul publicat în cauză a fost scris de reclamant în capacitatea sa de jurnalist, ridicând întrebări cu privire la libertatea presei.

65. În consecinţă, principiile invocate de Curte în cauza Janowski nu sunt apli-cate în prezentul caz. Dimpotrivă, Curtea consideră că deoarece a fost invocată li-bertatea presei, autorităţile moldoveneşti au benefi ciat de o marjă de apreciere mai puţin extinsă atunci când a decis dacă a existat o “necesitate socială majoră” pentru a justifi ca o imixtiune în dreptul reclamantului la libera exprimare.

66. Instanţele de drept naţionale au examinat separat pasajele din articol care se refereau la fi ecare dintre reclamanţii în procesul intentat la nivel naţional. Astfel, Curtea va examina separat justifi carea imixtiunilor.

(i) Cu privire la I.V.

67. Curtea notează că s-a hotărât acordarea prejudiciilor de către reclamant pentru că a declarat că lui I.V. i-a fost acordat un serviciu la Aeroport numai datorită faptului că el era rudă cu Directorul Executiv, şi că o nouă funcţie a fost creată special pentru el (vezi paragraful 12 menţionat mai sus).

68. Curtea este de opinie că pasajul respectiv din articol a conţinut declaraţii de fapt şi nu judecăţi de valoare.

69. Chiar dacă comentariile reclamantului au fost făcute ca parte a unei dez-bateri cu privire la o chestiune de interes public, există limite ale dreptului la liber-tatea de exprimare în cazul în care este vorba de reputaţia unei persoane şi recla-

284


mantul a avut obligaţia de a acţiona cu bună credinţă şi să verifi ce orice informaţie înainte de a o publica.

70. Se pare că reclamantul nu a verifi cat informaţia înainte de a o publica, lucru pe care dumnealui în calitate de jurnalist, trebuia să-l facă. Reclamantul însuşi a ad-mis pe parcursul procedurilor contencioase naţionale faptul că el a publicat informaţii ce nu au corespuns realităţii cu privire la legăturile de familie dintre primul şi cel de-al şaselea reclamanţi (în procesul înaintat la nivel naţional), fără a încerca să convingă instanţele de drept naţionale de faptul că el ar fi încercat să facă anumite încercări de a verifi ca informaţia respectivă.

71. În esenţă, prin publicarea declaraţiilor contestate, reclamantul l-a acuzat pe I.V. de nepotism şi a indus cititorii să creadă că el a fost angajat nu datorită calităţilor personale dar numai datorită faptului că dumnealui era rudă cu Directorul Executiv. Acestea au fost alegaţii serioase, afectându-i domnului I.V. imaginea personală şi reputaţia profesională.

72. Prin urmare, Curtea consideră că imixtiunea ar putea fi considerată ca jus-tifi cată în sensul articolului 10 al Convenţiei.

(ii) Cu privire la domnul C.M.

73. Curtea notează că reclamantul a inclus în articolul său mai multe situaţii de pretinse abuzuri comise de C.M. în calitatea sa de Şef al secţiei cadre. În acest scop reclamantul a citat plângeri formale depuse de către angajaţii Aeroportului cu privire la actele de hărţuire sexuală, alcoolism şi abuz de automobilul de serviciu de către C.M. (vezi paragraful 8). Curtea notează în continuare că instanţele judecătoreşti naţionale nu au constat faptul că acele declaraţii nu au corespuns realităţii. Totuşi, instanţele de drept naţionale au constatat faptul că limbajul folosit pentru descrierea C.M. în lumina acelor abuzuri pretinse este defăimător (vezi paragraful 16). În special, expresii ca “fi gură luminoasă”, “şeful secţiei cadre a Aeroportului ar zăpăci chiar şi un angajat al secţiei cadre al oricărui penitenciar” şi “aventurile acestui funcţionar desfrânat” au fost constatate ca fi ind defăimătoare.

74. Curtea consideră că pasajele din articolul respectiv constituie exprimarea unei opinii sau judecăţi de valoare ale căror adevăr, prin defi niţie, nu este susceptibil de a fi dovedit. În timp ce o asemenea opinie poate fi excesivă, în special datorită ab-senţei unei baze faptice, aceasta nu este poziţia exprimată în acest caz. Curtea consi-deră că reclamantul a acţionat cu bunăcredinţă şi în conformitate cu etica jurnalistică şi că s-a dovedit că a existat o bază faptică rezonabilă pentru opinia exprimată.

75. Luând în consideraţie faptul că declaraţiile imputate au fost făcute de către un jurnalist în cadrul unei dezbateri de interes public şi limbajul folosit de către acesta, Curtea conchide faptul că imixtiunea nu a fost necesară într-o societate democratică.

(iii) Cu privire la domnul C.V.

76. S-a decis acordarea de către reclamant a daunelor pentru faptul că C.V. nu a fost califi cat pentru funcţia respectivă. În special reclamantul a declarat faptul că C.V. a fost numit în calitate de Manager al Secţiei Servicii şi Vânzări deşi dumnealui


285


avea diplomă de medic veterinar. Instanţele de drept naţionale au constatat faptul că, domnul C.V. a absolvit de fapt o Şcoală de Bussiness (vezi paragraful 21).

77. În opinia Curţii pasajul imputat a conţinut atât declaraţii de fapt cât şi jude-căţi de valoare.

78. Se pare că reclamantul nu a verifi cat informaţia înainte de a o publica, acţi-une pe care dumnealui în calitate de jurnalist, trebuia să o facă şi că s-a dovedit faptul că informaţia a fost incorectă şi poate fi considerată ca fi ind ofensatorie, prejudiciind reputaţia domnului C.V. În esenţă, prin publicarea declaraţiilor imputate, reclamantul a încercat să convingă cititorii că C.V. era incompetent datorită pregătirii sale profe-sionale inadecvate şi anume de medic veterinar. În acest context reclamantul a mai făcut o judecată de valoare bazată pe fapte declarate, prin care s-a sugerat faptul că numirea unei persoane total necalifi cate a fost ilustrativă datorită faptului că într-un sistem corupt totul este posibil. Curtea notează că reclamantul însuşi a admis pe par-cursul procedurilor contencioase naţionale faptul că a publicat o informaţie incorectă cu privire la pregătirea profesională a domnului C.V. şi nu a reuşit să convingă instan-ţele de drept naţionale ca a făcut toate încercările rezonabile de a verifi ca informaţia înainte de a o publica.

79. În consecinţă, Curtea conchide că imixtiunea a putut fi considerată ca fi ind necesară într-o societate democrată.

(iv) Cu privire la domnul S.I.

80. Cu privire la domnul S.I., reclamantul a făcut două declaraţii care au fost considerate defăimătoare şi nu au corespuns adevărului.

81. Mai întâi de toate, reclamantul a declarat faptul că S.I. a absolvit Institutul de Industrie Alimentară, în timp ce instanţele de drept naţionale au constatat faptul că ea a absolvit Şcoala de Comerţ (vezi paragraful 23).

82. Curtea consideră această situaţie similare celei cu privire la C.V. (vezi para-grafele 75-78), şi conchide că imixtiunea referitoare la declaraţia conform căreia “A.I. l-a numit în funcţie pe S.I. (absolvent al Institutului de Industrie Alimentară din Kiev)…” ar putea fi justifi cată în sensul articolului 10 al Convenţiei.

83. Cu privire la cea de-a doua declaraţie imputată, Curtea notează că recla-mantul a scris că în opinia multor angajaţi ai aviaţiei civile S.I. a fost implicat într-o “afacere dubioasă”, care se referea la vînzarea avioanelor – proprietate de stat (vezi paragraful 23). În faţa instanţelor de drept naţionale reclamantul a argumentat că de-claraţia sa s-a bazat pe un raport ofi cial al unei Comisii Parlamentare.

84. Curtea notează că tranzacţia la care s-a făcut referire în respectiva de-claraţie a fost suspectată ca fi ind ilegală şi că o Comisie Parlamentară a întocmit un raport în această privinţă (vezi paragraful 40). În consecinţă, a existat o anumită bază obiectivă şi faptică pentru reclamant atunci când acesta a descris afacerea respectivă ca fi ind una “dubioasă”. În acelaşi timp, instanţele de drept naţionale nu au stabilit dacă S.I. nu a fost implicat în tranzacţia respectivă. Din contra, S.I. a admis pe parcur-sul procedurilor contencioase interne că a făcut parte, împreună cu A.I., din Comisia

286


guvernamentală care s-a ocupat de vânzarea avioanelor (paragraful 24). Din aceste circumstanţe nu rezultă că reclamantul a acţionat cu reacredinţă în scopul defăimării S.I. Trebuie notat faptul că reclamantul a făcut investigaţii serioase în vederea stabilirii faptului că vânzarea avioanelor a fost suspectată ca fi ind ilegală şi că S.I. a avut un rol în această tranzacţie. Concluziile formulate de către reclamant trebuie privite ca judecăţi de valoare cu o bază faptică.

În acest sens Curtea reaminteşte faptul că presa joacă un rol esenţial fi ind un fel de “câine de pază publică” într-o societate democratică (vezi Thorgeir Thorgeirson c. Islandei, citat mai jos, paragraful 63). În condiţiile în care există motive obiective de a suspecta funcţionarii publici de implicare în vânzări ilegale de bunuri ce constituie proprietate publică, presa trebuie să fi e liberă, într-o manieră care să fi e în corespun-dere cu obligaţiile şi responsabilităţile acesteia, de divulgare a unei informaţii şi idei pe care publicul este în drept să le primească.

85. Prin urmare, Curtea conchide că imixtiunea cu privire la declaraţia “… afa-cerea dubioasă, în spatele căreia, în opinia multor angajaţi ai aviaţiei civile, au fost A.I. şi S.I.” nu a fost necesară într-o societate democrată.

(v) Cu privire la A.I.

86. Curtea a identifi cat patru declaraţii principale făcute de reclamant cu privire la A.I. care au fost considerate de către instanţele de drept naţionale ca fi ind defăimătoare.

87. Mai întâi de toate, instanţele de drept naţionale au constatat că declaraţia reclamantului conform căreia A.I. a organizat o întrunire în incinta Vechiului Aeroport nu a fost adevărată (vezi paragraful 25). Se pare că reclamantul a încercat să aducă probe pentru susţinerea declaraţiilor sale prin prezentarea unui martor şi a unei copii a unui manifest publicat de A.I. (vezi paragrafele 26 şi 35). Curtea notează că instan-ţele de drept naţionale au ignorat proba prezentată de reclamant şi nu au făcut nici o evaluare a acesteia.

88. Curtea consideră că, prin solicitarea reclamantului de a dovedi adevărul de-claraţiilor sale, în acelaşi timp privându-l de o oportunitatea efectivă de a aduce probe în vederea susţinerii declaraţiilor sale şi dovedirea adevărului acestora, constatările instanţelor de drept din Moldova conform cărora declaraţia a fost defăimătoare nu poate fi considerată justifi cată şi necesară într-o societate democrată (vezi Jerusalem c. Austriei, nr. 26958/95, paragrafele 45-46, CEDO 2001-II).

89. În al doilea pasaj imputat, reclamantul a constatat că, după restabilirea sa în funcţia de Director Executiv, A.I. a ordonat o selecţie a personalului instituţiei. În acest sens, reclamantul s-a referit la cinci foşti angajaţi ai Aeroportului care au fost concediaţi după restabilirea în funcţie a lui A.I. (vezi paragrafele 25 şi 26). Instanţele de drept naţionale au constatat faptul că declaraţiile cu privire la concedierile respec-tive nu corespund realităţii. Acestea au constatat totuşi, că pretinsa implicare a lui A.I. nu a corespuns realităţii, notând faptul că în conformitate cu procedura existentă, A.I. nu avea dreptul să angajeze sau să concedieze personal.

90. Curtea observă că nu poate fi spus faptul că descrierea evenimentelor în articolul imputat reclamantului a fost în întregime nefondată. Se pare că reclamantul


287


a făcut o investigaţie serioasă înainte de a publica informaţia respectivă, din moment ce ştia numele celor care au fost concediaţi. Curtea consideră că, chiar dacă conform procedurii existente nu a fost competenţa Directorului Executiv de a lua decizia cu privire la concedierea unui angajat, a fost rezonabil pentru un jurnalist să creadă că a existat o legătură dintre concedierile în masă ale personalului şi schimbarea Di-rectorului Executiv. În aceste circumstanţe, Curtea constată că imixtiunea nu a fost necesară într-o societate democratică.

91. În cel de-al treilea pasaj imputat, reclamantul a susţinut faptul că A.I. a an-gajat o rudă de-a sa, pe I.V. (vezi paragraful 25).

92.Curtea constată că situaţia respectivă este similară cu cea referitoare la declaraţia cu privire la I.V. (vezi paragrafele 67-72), şi conchide că imixtiunea poate fi considerată justifi cată în termenii articolului 10 al Convenţiei.

93. Cu privire la cea de-a patra declaraţie imputată, şi anume că, A.I. a fost im-plicat împreună cu S.I. într-o “afacere dubioasă”, Curtea reiterează constatările sale cu privire la plângerea făcută de S.I. (vezi paragraful 80-85 de mai sus). Din motive asemănătoare, Curtea conchide că imixtiunea în dreptul reclamantului la libera expri-mare nu a fost necesară într-o societate democrată.

94. Reclamantul a mai invocat şi severitatea sancţiunii sale de plată a prejudi-ciilor impuse lui ca un capăt de acuzare separat.

95. Natura şi severitatea penalităţilor impuse sunt de asemenea factori care trebuie luaţi în consideraţie la evaluarea proporţionalităţii imixtiunii în dreptul său la libera exprimare garantat de prevederile articolului 10 al Convenţiei (vezi de exemplu, Ceylan c. Turciei (GC), nr. 23556/94, paragraful 37, CEDO 1999-IV; Tammer c. Esto-niei, nr. 41205/98, paragraful 69, CEDO 2001-I; şi Lesnik c. Slovaciei, nr. 35640/97, paragraful 63, CEDO 2003-IV).

96. Luând în consideraţie constatarea de către Curte a unei încălcări cu privire la declaraţiile referitoare la C.M. şi A.I., nu este necesar de a examina severitatea penalităţilor corespunzătoare prin care s-a impus reclamantului plata prejudiciului ca-uzat. În acelaşi timp, Curtea notează faptul că reclamantului i-a fost ordonată plata a 450 MDL în favoarea lui I.V. şi a 180 MDL în favoarea lui C.V. Luând în consideraţie salariul mediu lunar în acea perioadă în Republica Moldova şi faptul că cuantumul prejudiciilor impuse reclamantului a fost la nivelul minim prevăzut de lege (vezi para-graful 39), Curtea consideră că cuantumurile respective nu au fost excesive.

C. Concluzie

97. Considerând cele expuse mai sus, Curtea conchide:

(1) că nu a existat o încălcare a articolului 10 al Convenţiei, referitor la declara-ţiile reclamantului cu privire la I.V.;

(2) că a existat o încălcare a articolului 10 al Convenţiei referitor la declaraţiile reclamantului cu privire la C.M.;

(3) că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei referitor la declaraţiile reclamantului cu privire la C.V.;

288


(4) că a existat o încălcare a articolului 10 al Convenţiei referitor la declaraţiile reclamantului cu privire la S.I.;

(5) că a existat o încălcare a articolului 10 al Convenţiei referitor la declaraţiile reclamantului cu privire la A.I..

II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

98. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”


99. Reclamantul a pretins în calitate de prejudiciu material suferit ca urmare a încălcării dreptului său la libera exprimare suma de 2 460 EURO. El a susţinut faptul că nu a fost în stare să-şi exercite profesia de jurnalist după ce a pierdut cauza în faţa instanţelor de drept naţionale, deoarece toată lumea îl considera a fi un jurnalist incompetent. În consecinţă, el a fost nevoit să lucreze în calitate de translator pentru mai puţini bani. Reclamantul a statuat că suma pretinsă ar acoperi cuantumul penali-tăţii achitate reclamanţilor în procesul intentat la nivel naţional, cuantumul mijloacelor fi nanciare pe care acesta le-ar fi obţinut exercitând meseria de jurnalist, precum şi pierderile cauzate de infl aţie.

100. Guvernul a contestat suma pretinsă de către reclamant. În opinia sa, o compensaţie corespunzătoare ar fi suma penalităţii achitate de către reclamant, şi anume 2 610 MDL (224 EURO). În opinia Guvernului, reclamantul a lucrat în calitate de translator şi până la demararea procedurilor contencioase în faţa instanţelor de drept naţionale şi, prin urmare, nu poate fi stabilită nici o legătură cauzală dintre pro-ces şi angajarea sa în această calitate.

101. Curtea este de acord cu Guvernul în privinţa faptului că reclamantul nu a reuşit să dovedească existenţa unei legături dintre plata prejudiciilor impuse recla-mantului şi angajarea sa în calitate de translator. Prin urmare, Curtea nu acordă nici un prejudiciu în privinţa pretinsei imposibilităţi a reclamantului de a lucra ca jurnalist după pierderea procesului cu privire la defăimare. Pe de altă parte, Curtea a constatat o încălcare a articolului 10 ca urmare a deciziilor judecătoreşti cu privire la toate sau unele declaraţii imputate reclamantului referitoare la C.M., S.I. şi I.V.. Considerând cele menţionate şi decizând în bază de echitate, Curtea acordă suma de 125 EURO în calitate de prejudiciu material pe care reclamantul a fost impus să le achite recla-manţilor în procesul la nivel naţional în calitate de compensaţie.

B. Prejudiciu moral

102. Reclamantul a pretins în calitate de prejudiciu moral suferit ca rezultat al stării de stres şi frustrare cauzată de plata prejudiciilor impuse lui, suma de 30 000 EURO. La fel ca şi în cazul prejudiciului material, reclamantul a susţinut faptul că procesul cu privire la acuzaţiile de defăimare aduse lui şi plata prejudiciilor impuse lui au jucat un rol foarte negativ în cariera sa şi a avut drept consecinţă faptul că el nu a


289


putut să se angajeze la nici un ziar care se bucură de o reputaţie bună. El a declarat că nu numai cariera sa a avut de suferit, dar şi relaţiile cu familia sa.

103. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse de către reclamant, con-siderându-le excesive în lumina jurisprudenţei Curţii. Acesta a statuat că în anumite cazuri simplul fapt al constatării unei violări a fost considerată a fi satisfacţie echitabi-lă. Guvernul în continuare a declarat că în nici un caz nici un prejudiciu moral acordat nu poate depăşi cuantumul prejudiciului material acordat, adică 2 610 MDL.

104. Considerând constatările făcute, Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzată o stare de stres şi frustrare ca urmare a încălcării dreptului său la libera exprimare. Decizând în bază de echitate, ea acordă reclamantului suma totală de 4 000 de EURO în calitate de prejudiciu moral.


105. Reclamantul a mai solicitat suma de 1 800 de EURO în calitate de costuri şi cheltuieli făcute în faţa Curţii, dintre care 1 600 EURO au constituit taxele de repre-zentare, iar restul de comunicare şi transport.

106. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse, declarând că recla-mantul nu a reuşit să dovedească pretinsele cheltuieli de reprezentare. În opinia Guvernului, cuantumul pretins de către reclamant a fost exagerat în comparaţie cu salariul mediu lunar în Republica Moldova şi taxele ofi ciale achitate de către stat avocaţilor pro bono. Guvernul a mai contestat şi numărul de ore care au fost nece-sare reprezentantului reclamantului de a lucra asupra cazului, precum şi de studiu al jurisprudenţei Curţii în domeniu, argumentând şi prin faptul că o persoană care are o diplomă de absolvire a facultăţii de drept a Universităţii de Stat din Moldova nu ar fi avut nevoie să studieze jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului deoarece el sau ea se prezumă că ar fi studiat-o pe parcursul celui de-al doilea şi al patrulea an de studiu. În opinia Guvernului acordarea unei plăţi în acest scop ar trebui să fi e echivalată cu o bursă de studii.

107. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fi e incluse în plăţile acordate în baza prevederilor articolului 41 al Convenţiei, trebuie să fi e stabilit dacă acestea au fost necesare şi rezonabile ca cuantum (vezi, ca exemplu, Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei (GC), nr. 23118/93, paragraful 62, CEDO 1999-VIII).

108. În prezentul caz, în urma analizei listei de cheltuieli prezentate de către re-clamant, a criteriilor de mai sus şi a complexităţii cazului, Curtea acordă reclamantului suma de 1 500 EURO în calitate de costuri şi cheltuieli.

D. Penalităţi

109. Curtea consideră potrivit ca penalităţile să fi e calculate în baza ratei mini-me de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care să se adune trei procente.

Din aceste motive, Curtea în unanimitate,

1. Constată că nu a existat o încălcare a articolului 10 al Convenţiei referitor la decla-raţiile reclamantului referitoare la I.V.;

290


2. Constată că a existat o încălcare a articolului 10 al Convenţiei referitor la declara-ţiile reclamantului cu privire la C.M.;

3. Constată că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei referitor la declara-ţiile reclamantului cu privire la C.V.;

4. Constată că a existat o încălcare a articolului 10 al Convenţiei referitor la declara-ţiile reclamantului cu privire la S.I.;

5. Constată că a existat o încălcare a articolului 10 al Convenţiei referitor la declara-ţiile reclamantului cu privire la A.I.;

6. Constată

(a) că statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în decurs de trei luni de la data la care această hotărâre devine defi nitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 paragraful 2 al Convenţiei, suma de 125 EURO în calitate de prejudiciu material, 4 000 EURO în calitate de prejudiciu moral şi 1 500 EURO în calitate de costuri şi cheltuieli, sume care urmează să fi e convertite în va-luta naţională a statului reclamat la rata aplicabilă la data achitării sumelor respective, plus orice taxă necesară;

(b) că din momentul expirării termenului menţionat de trei luni până la achitarea efectivă a sumelor respective, statul reclamat va achita o penalitate egală cu rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene plus trei procente;

7. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor reclamantului de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notifi cată la 21 decembrie 2004 în conformitate cu Regula 77 paragrafele 2 şi 3 ale Regulamentului Curţii.




291


POPOV contra MOLDOVEI(Cererea nr. 74153/01)

HOTĂRÂRE

18 ianuarie 2005

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), în şedinţa Came-rei compusă din:

Sir Nicolas Bratza, preşedinte

Dnii J. Casadevall, M. Pellonpää, R. Maruste, S. Pavlovschi, J. Borrego Borrego, J. Šicuta, judecători

şi Dnul M. O’Boyle, Grefi erul Secţiunii

Deliberând la 14 decembrie 2004,


PROCEDURA

1. Cazul a fost iniţiat prin cererea nr. 74153/01 contra Republicii Moldova, îna-intată Curţii conform articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţia), de către cetăţeanul Republicii Moldova, dl Serghei Popov la 28 iunie 2001.

2. Petiţionarul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl. V. Jereghi de la Comi-tetul Helsinki din Moldova. Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat de Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

292


3. Petiţionarul, din cauza neexecutării hotărârii judecătoreşti defi nitive din 5 noiembrie 1997, a invocat în faţa Curţii încălcarea drepturilor sale garantate de arti-colele 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil), 3 (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante) şi 13 (dreptul la un recurs efectiv) ale Convenţiei, precum şi articolul 1 al Protocolului 1 (protecţia dreptului la proprietate) al Convenţiei.

4. Cererea respectivă a fost repartizată Secţiunii a IV-a. La 7 ianuarie 2003, o Cameră a acelei Secţiuni a decis să comunice această cerere Guvernului Republicii Moldova. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii în paralel cu examinarea admisibilităţii sale. Conform Re-gulei 41 din Regulamentul Curţii, datorită vîrstei înaintate şi stării rele de sănătate a petiţionarului, s-a dat prioritate în examinarea acestei cereri.

5. La 3 decembrie 2003, Preşedintele Secţiunii a IV-a a decis să aprobe candi-tatura dlui Vanu Jereghi în calitate de reprezentant al petiţionarului, conform Regulei 36 § 4, lit. a) al Regulamentului Curţii.

ÎN FAPT


6. Petiţionarul s-a născut în anul 1925 şi locuieşte în Chişinău.

7. În 1941 autorităţile sovietice au naţionalizat casa părinţilor petiţionarului. În acelaşi an familia sa, a fost deportată în Rusia şi Uzbekistan.

8. La 8 decembrie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 1225-XII cu privire la reabilitarea victimelor represiunii politice comisă de către regi-mul totalitar comunist de ocupaţie. Legea a permis victimelor represiunilor sovietice să reclame proprietatea lor confi scată sau naţionalizată.

9. În anul 1997, petiţionarul a înaintat o cerere de chemare în judecată la Ju-decătoria Sectorului Centru, potrivit căreia el cerea restituirea casei părinţilor lui. De-oarece casa a fost cumpărată de către noii chiriaşi, petiţionarul a cerut să fi e declarat nul şi să fi e anulat contractul de cumpărare a acestei case de la stat. De asemenea, el a cerut evacuarea tuturor locatarilor acestei case.

10. La 25 iunie 1997, Judecătoria Sectorului Centru a decis în favoarea petiţio-narului şi a pronunţat hotărârea de restituire a casei. A fost declarat nul şi anulat con-tractul potrivit căruia casa a fost vîndută noilor chiriaşi. Ulterior, Judecătoria Sectorului Centru a ordonat Consiliului Municipal să evacueze toţi locătarii acestei case, oferind chiriaşilor respectivi un alt spaţiu locativ.

11. Consiliul Municipal, Ministerul Privatizării şi chiriaşii au înaintat apel la Tri-bunalul municipiului Chişinău contra hotărârei Judecătoriei Sectorului Centru. La 5 noiembrie 1997, Tribunalul municipiului Chişinău a respins apelul, menţinând hotărâ-rea Judecătoriei Sectorului Centru, doar cu anumite amendamente de text. Deoarece hotărârea din 5 noiembrie 1997 nu a fost atacată cu recurs, ea a devenit defi nitivă.

POPOV contra MOLDOVEI

293


12. În 1999, 2000 şi 2001 avocatul petiţionarului, în ordinea juridică internă, a inaintat o acţiune împotriva Consiliului Municipal, pentru refuzul de a executa preve-derile hotărârii din 5 noiembrie 1997.

La 28 decembrie 1999, Judecătoria Sectorului Centru a emis o încheiere prin care Şeful Direcţiei pentru imobil al Consiliului Municipal a fost obligat să plătească o amendă în mărime de 18 lei MDL (echivalentul 1. 53 EURO, la acel moment) pentru neexecutarea hotărârei judecătoreşti defi nitive din 5 noiembrie 1997.

La 25 august 2000, aceeaşi Judecătorie a emis o altă încheiere prin care Con-siliul Municipal era constrâns să plătească o amendă de 1. 800 lei MDL (echivalentul de 161 EURO, la acel moment). Judecătoria a considerat nefondată inter alia moti-vaţia, precum că criza de fonduri şi lipsa de locuinţe disponibile, invocată de Consiliul Municipal, ar justifi ca neexecutarea hotărârii judecătoreşti menţionate mai sus.

Ca urmare, Consiliul Municipal a înaintat apel împotriva încheierii din 25 august 2000. La 24 ianuarie 2001, Tribunalul Municipiului Chişinău a anulat încheierea dată, motivând că criza de fonduri şi lipsa spaţiilor locative disponibile a prezentat un impe-diment obiectiv în executarea hotărârei judecătoreşti defi nitive din 5 noiembrie 1997.

La 23 februarie 2001, Judecătoria Sectorului Centru a emis o altă încheiere prin care Consiliul Municipal a fost obligat să achite o amendă în mărime de 1.800 MDL.

13. În perioada anilor 1997-2002 petiţionarul, din cauza neexecutării hotărârei judecătoreşti defi nitive din 5 noiembrie 1997, a înaintat un şir de petiţii adresate Con-siliului Municipal, Judecătoriei Sectorului Centru şi Ministerului Justiţiei. Ca răspuns, Consiliul Municipal şi Ministerul Justiţiei l-a informat pe petiţionar că datorită lipsei de fonduri pentru construcţia spaţiilor locative, precum şi lipsa de locuri alternative pentru cazarea persoanelor care urmau a fi evacuate, hotărârea din 5 noiembrie 1997 nu poate fi executată.

14. În luna aprilie a anului 2004, patru chiriaşi (locatari ai casei petiţionarului) au înaintat la Curtea de Apel Chişinău, o cerere de revizuire a hotărârilor din 25 iunie 1997 şi 5 noiembrie 1997. Bazându-se pe prevederile articolului 449 al noului Cod de Procedură Civilă (vezi paragraful 21 de mai jos) petiţionarii au motivat acţiunea prin faptul că le-au devenit cunoscute unele circumstanţe esenţiale ale cauzei care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute anterior. De asemenea, ei au solicitat Curţii de Apel Chişinău extinderea termenului de prescripţie pentru înaintarea cererii, deoarece no-ile date de la Arhiva Naţională le-au parvenit abia în aprilie 2004.

La 25 mai 2004, Curtea de Apel Chişinău le-a dat câştig de cauză chiriaşilor, anulând hotărârea din 5 noiembrie 1997 şi ordonând redeschiderea procedurii ca urmare a cunoaşterii unor circumstanţe esenţiale ale cauzei care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute anterior. De asemenea, Judecătoria a decis asupra extinderii ter-menului de înaintare a cererii de revizuire.

Datele invocate în decizia Curţii de Apel Chişinău au fost extrase din ediţia Monitorului Municipal din anul 1940, precum şi din câteva certifi cate de la Arhiva Naţi-onală şi Registrul Teritorial din aprilie şi mai 2004. Conform acestor documente, dato-

294


rită schimbării numerotaţiei caselor de pe acea strada, era neclar faptul care locuinţă aparţine în realitate petiţionarului, ceea ce urmează a fi stabilit la judecarea în fond a cauzei. Totodată, Curtea de Apel Chişinău n-a specifi cat dacă prevederile articolului 449 al noului Cod de Procedură Civilă au efect retroactiv şi nici ce motive pot fi invo-cate pentru extinderea termenului limită de înaintare a cererii de revizuire.


15. Prevederile relevante ale Legii nr. 1225-XII din 8 decembrie 1992, cu modi-fi cările ulterioare din 23 noiembrie 1994, prevede următoarele:

“Articolul 12. Restituirea averii persoanelor supuse represiunilor.

(1) Cetăţenilor Republicii Moldova, supuşi represiunilor politice şi ulterior reabilitaţi, li se restituie, la cererea lor sau a moştenitorilor lor, averea confi scată, naţionalizată sau luată în alt mod. (…)

(5) Actele de vânzare-cumpărare sau de înstrăinare în alt mod a caselor, clădirilor şi altor construc-ţii şi bunuri confi scate, naţionalizate sau luate de la persoanele supuse represiunilor, efectuate după reabilitarea acestora, se declară nule pe cale judiciară, la cererea persoanelor supuse repre-siunilor sau a moştenitorilor lor.”

16. În 1998 articolul de mai sus a fost completat cu un nou paragraf prin Legea nr. 84-XIV din 8 iulie 1998, care prevede următoarele:

“Persoanele care urmează a fi evacuate din casele restituite sunt asiguarte cu spaţiu locativ peste rând, la momentul evacuării, de către autorităţile administraţiei publice locale, în conformitate cu legislaţia.”

17. Art. 325 din Codul de Procedură Civilă, în vigoare în perioada 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003 “vechiul Cod de Procedură Civilă”, prevede următoarele:

“Hotărârile defi nitive (…) pot fi revizuite în următoarele cazuri:

1. s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost şi nu au putut fi cunoscute părţilor.”

Art. 426 în aceeaşi ordine de idei, prevede următoarele:“Creditorul sau debitorul împotriva căruia s-au întreprins măsuri legale, pot să depună apel împo-triva oricăror acţiuni pe care judecata refuză să le admită (…)”

18. Art. 478, al Codului Civil, în vigoare în perioada 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003 “Codul Civil vechi”, prevede următoarele:

“Prejudiciul cauzat persoanei fi zice sau juridice în urma acţiunilor ilicite ale organelor de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, se repară de către stat integral, indiferent de culpa persoanei cu funcţii de răspundere din organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, în modul stabilit de lege.”

19. Conform Buletinului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din februarie 2003 (pag. 17), art.478 Codul Civil vechi, şi a altor prevederi relevante din Legislaţia Republicii Moldova, se aplică în următoarele situaţii:

“- detenţie ilegală, arest ilegal, acuzaţie ilegală, condamnare ilegală,

- percheziţie ilegală, confi scare sau sechestrarea bunurilor în cadrul anchetei penale,

- reţinerea administrativă ilegală, amendarea ilegală,

- măsurile de investigaţie operative ilegale,

- confi scarea ilegală a documentelor contabile, de bani, mărci, blocarea contului”.


295


20. La 12 iunie 2003 a intrat în vigoare noul Cod Civil. Articolul 1404 al noului Cod Civil prevede următoarele:

“(1)Prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcţie de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică.

(2)Persoanele fi zice au dreptul să ceară repararea prejudiciului moral cauzat prin acţiunile indicate la alin. 1(…)”

21. La 12 iunie 2003 a intrat în vigoare noul Cod de Procedură Civilă. Art. 449, stipulează următoarele:

“Temeiurile declarării revizuirii

Revizuirea se declară în cazul în care:

c) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior”.

Art. 450, în aceeaşi ordine de idei, prevede următoarele:“Termenele de depunere a cererii de revizuire:

c) în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior(…)”

ÎN DREPT

22. Petiţionarul pretinde încălcarea articolului 3 al Convenţiei, motivând prin fap-tul că din cauza neexecutării hotărârii din 5 noiembrie 1997 timp de câţiva ani, el a fost supus unui tratament inuman şi degradant. Art. 3 al Convenţiei, prevede următoarele:

“Nimeni nu poate fi supus unui tratament inuman şi degradant, sau unei pedepse (…)”.

23. De asemenea, petiţionarul a pretins încălcarea articolului 6 § 1 al Conven-ţiei prin faptul că nu a fost executată hotărârea judecătorească din 5 noiembrie 1997. Articolul 6 § 1 al Convenţiei, prevede următoarele:

“1.Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezo-nabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fi e asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fi e asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa(…)”

24. În continuare el susţine că nu a dispus de remedii naţionale efective în vederea neexecutării hotărârii din 5 noiembrie 1997, fapt ce este contrar prevederilor conţinute în articolul 13 al Convenţiei, care prevede următoarele:

“Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fi e asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

25. În fi nal, petiţionarul declară că datorită neexecutării hotărârii judecătoreşti, pronunţate în favoarea sa, el nu s-a putut folosi de bunurile moştenite legal, astfel fi indu-i încălcat dreptul la protecţia proprietăţii, stipulat în articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:

“Orice peroană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiiile generale ale dreptului internaţional.

296


Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii, sau a amenzilor.”


A. Pretinsa violare a articolului 3 al Convenţiei

26. În cererea sa, petiţionarul a invocat faptul că a fost încălcat prevederile ar-ticolului 3 al Convenţiei pe motivul neexecutării hotărârii judecătoreşti din 5 noiembrie 1997. Mai mult ca atât, fi ind o persoană în etate, dumnealui a îndurat umiliri repetate, cerând autorităţilor statului să execute hotărârea menţionată mai sus.

27. Curtea susţine că petiţionarul nu a motivat substanţial plângerea sa. Mai mult ca atât, nu indică că suferinţa pe care el ar fi îndurat-o din cauza neexecutării hotărârii era sufi cientă pentru a vorbi despre un tratament inuman şi degradant sub rezerva articolului 3 al Convenţiei (Irlanda c. Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, § 162).

28. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă în confor-mitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei, datorită faptului că ea este nefondată.

B. Alte plângeri

1. Neepuizarea căilor interne de recurs

29. În observaţiile sale din 21 februarie 2003, 21 iulie 2003 şi 5 august 2003 Guvernul Republicii Moldova a invocat excepţia de neepuizare a remediilor interne, bazându-se pe faptul că petiţionarul nu a folosit remediile prevăzute de articolele: 426 al vechiului Cod de procedură civilă, articolul 478 al vechiului Cod civil sau ale artico-lului 1404 al noului Cod civil.

a) Articolul 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă

30. Guvernul susţine că petiţionarul nu a înaintat o acţiune în judecată în pri-vinţa executorului judecătoresc, prevăzută de art. 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă (vezi § 17).

31. Curtea reiterează faptul că, ea poate fi sesizată decât după epuizarea căilor interne de recurs, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenţiei. Acest fapt rezul-tă din legislaţia naţională unde este prevăzut dreptul la un recurs efectiv în privinţa acestei încălcări. Sarcina de a dovedi îi revine Guvernului, care susţine în faţa Curţii, că dreptul la un recurs efectiv era disponibil atât în teorie cât şi în practică la acel mo-ment, mai bine zis dreptul la recurs era accesibil oferind şanse rezonabile de succes (vezi V. c. Regatului Unit [GC], nr. 24888/94, § 57, CEDO 1999-IX).

32. Curtea susţine că petiţionarul nu se referă la nereuşita executorului judecă-toresc, ci la refuzul administraţiei locale de a urma ordinile Judecătoriei şi executorilor judiciari. Cu toate acestea, Curtea notifi că că executorul judecătoresc a acţionat foar-te perseverent în scopul convingerii Consiliului Municipal de a executa hotărârea. Prin


297


urmare, încercarea de a depune plângere contra refuzului executorului judecătoresc de a acţiona în judecată nu ar fi fost în interesul petiţionarului. Chiar admiţând faptul că petiţionarul ar fi acţionat în judecată cu o plângere contra executorului judecătoresc obţinând o hotărâre judecătorească privitor la neligitimitatea neexecutării hotărâriii potrivit legislaţiei naţionale, prin aceasta nu s-ar fi obţinut nimic nou, unica problemă în discuţie ar fi fost un alt titlu executor, pentru hotărârea din 5 noiembrie 1997, fără efecte juridice. Finalmente, Curtea conchide că o astfel de acţiune ar fi fost inefi cientă şi cererea nu poate fi respinsă pentru neepuizarea căilor interne de recurs, prevăzute de articolul 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă (vezi Jasiūninë c. Lituaniei, dec. nr. 41510/98, din 24 octombrie 2000).

b) Articolul 478 din vechiul Cod Civil

33. Guvernul susţine că petiţionarul n-a folosit recursul prevăzut de articolul 478 al vechiului Cod Civil (vezi pragraful 18 de mai sus).

34. Petiţionarul susţine că articolul 478 nu oferă dreptul la un recurs efectiv, în sensul articolului 35 § 1 al Convenţiei. În suport la cele invocate mai sus, petiţionarul atrage atenţia Curţii la practica instanţelor judecătoreşti naţionale în materia dată, cu-prinse în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, conform căruia arti-colul 478 din vechiul Cod Civil şi alte prevederi similare din legislaţia Republicii Moldova au fost aplicate doar în cazurile de abuz a organelor de urmărire penală şi poliţie.

35. Guvernul nu a oferit dovezi pentru a demonstra că aceste prevederi ale legii ar putea fi aplicate în cazul de neexecutare a hotărârilor în materie civilă. În acest con-text, Curtea constată că articolul 478 din fostul Cod Civil reprezintă, în cazul acestei cereri, o cale efectivă de recurs intern în conformitate cu prevederile articolului 35 § 1 al Convenţiei.

c) Articolul 1404 al noului Cod civil şi art. 449 noul Cod de procedură civilă

36. Guvernul consideră că petiţionarul n-a folosit procedura de recurs prevăzu-tă de articolele 1404 şi 449 ale noului Cod civil şi de procedură civilă, intrate în vigoare la 12 iunie 2003 (vezi paragrafele 20 şi 21 de mai sus).

37. Curtea statuează că folosirea oricărui remediu naţional, în mod normal se poate face până la data la care a fost notifi cată Curtea. Totuşi, această regulă poate fi supusă excepţiilor, care se justifi că de anumite circumstanţe particulare (Brusco c. Italiei, dec. nr. 69789/01, CEDO 2001-IX).

38. Chiar dacă am fi considerat prezentul caz ca fi ind o excepţie de la regulă, Curtea notifi că că articolul 1404 al noului Cod civil prevede principiul general obligator al răspunderii autorităţilor statului în cazurile de prejudiciu “cauzat printr-un act admi-nistrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri (…)”.

În cazul de faţă nu a fost vorba nici de un act administrativ ilegal şi nici de încălca-rea termenului limită. Totuşi, acest articol nu conţine prevederi vizând cazurile de neexe-cutare a hotărârilor defi nitive. În ceea ce priveşte articolul 449 al noului Cod de procedu-ră civilă, enumeră temeiurile în baza cărora hotărârea defi nitivă poate fi revizuită.

298


39. Se face distincţie între legislaţia Republicii Moldova invocată de Guvern şi Actul Pinto din sus-menţionatul caz Brusco c. Italiei, prin care legislaţia italiană a fost în special ajustată problemelor ce vizau în întregime procedura contrară Convenţiei.

40. În cazul de faţă, Curtea menţionează faptul că Guvernul doar invocă cele două articole din noul Cod civil şi de procedură civilă, care stabilesc principiile răspun-derii organelor statului şi temeiurile de revizuire a cazurilor. Cu toate acestea, Guver-nul nu indică în baza căror prevederi legale petiţionarul ar fi putut obţine executarea hotărârii judecătoreşti şi repararea pagubei cauzate de încălcarea termenului pentru executare; nu au fost nici exemplifi cate careva din cazuri la care s-ar fi aplicat efectiv aceste prevederi. De asemenea, Curtea nu consideră că Guvernul ar fi asigurat sufi ci-ent efi cacitatea recursului în cauză sau ar fi cerut petiţionarului, care a ajuns la aceas-tă etapă avansată de examinare, să apeleze la instanţele naţionale de judecată.

41. Prin urmare, temeiul obiecţiilor înaintate în baza articolul 1404 al noului Cod civil şi articolul 449 noul Cod de procedură civilă nu poate fi confi rmat.

2.Cel dintâi pretins abuz invocat de către petiţionar

42. În scrisoarea din 2 iunie 2004, Guvernul a informat Curtea că la 26 mai 2004 Curtea de Apel Chişinău a anulat hotărârea din 5 noiembrie 1997 (vezi paragra-ful 14 de mai sus).

43. Guvernul a susţinut că petiţionarul a acţionat cu reacredinţă, prezentând intenţionat Curţii informaţie ce nu corespundea realităţii privitor la locuinţa moştenită legal. Prin urmare, Guvernul a considerat cererea ca fi ind abuzivă şi a solicitat Înaltei Curţi, să o declare inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 3 al Convenţiei.

44. Petiţionarul în scrisorile sale din 7 şi 24 iunie 2004, relatează că în decizia Curţii de Apel Chişinău din 26 mai 2004 nu există probe reale ce ar dovedi faptul că locuinţa în cauză nu-i aparţine lui. Curtea de Apel Chişinău a redeschis doar procedu-ra în vederea apariţiei noilor date. Petiţionarul consideră redeschiderea procedurii ca o metodă de presiune din partea Guvernului, solicitând Curţii să continue examinarea cererii referitoare la executarea hotărârii judecătoreşti defi nitive din 5 noiembrie 1997. De asemenea, petiţionarul şi-a exprimat intenţia de a prezenta o nouă cerere, cu refe-rire la abuzul principiului securităţii juridice, ca urmare a anulării hotărârii judecătoreşti defi nitive din 5 noiembrie 1997, după o perioadă de 7 ani.

45. Curtea este de acord cu petiţionarul, că contestaţia Guvernului nu are un suport legal, pe motiv că nu există o hotărâre judecătorească defi nitivă prin care s-ar stabili că locuinţa dată nu aparţine familiei petiţionarului şi că acest fapt e cunoscut de el. Prin decizia din 26 aprilie 2004, Curtea de Apel Chişinău a redeschis procedura, ceea ce a devenit la moment subiectul unei noi cereri, pe care Curtea urmează să o examineze într-o cerere separată. Odată ce nu se constată vreo acţiune de reacre-dinţă din partea petiţionarului, obiecţia dată decade.

3. Cel de-al doilea pretins abuz invocat de către petiţionar

46. În scrisoarea din 7 iunie 2004 petiţionarul menţionează că la 20 mai 2004 Agentul Guvernamental i-a înmânat pentru semnare un acord potrivit căruia el ar fi


299


fost de acord să-şi retragă cererea de pe rolul Curţii, iar în schimbul dreptului său la oricare compensaţie, ar fi primit locuinţa respectivă. Conform celor relatate de petiţionar, Agentul Guvernamental chipurile i-a sugerat că în cazul refuzului său, Curtea de Apel Chişinău va examina cererea de revizuire înaintată de către chiriaşi şi va anula hotărârea judecătorească defi nitivă din 5 noiembrie 1997, lăsând astfel, procedura nerezolvată pentru o perioadă ulterioară mai îndelungată. În continuare petiţionarul a susţinut că drept urmare a refuzului său de a semna acordul sus-menţionat, la 26 mai 2004 hotărârea judecătorească defi nitivă a fost anulată. După procedura de judecată, la 26 mai 2004, Agentul Guvernamental chipurile i-a relatat petiţionarului, că dacă ar fi consimţit semnarea acordului nu ar fi avut loc procedura de revizuire.

Solicitantul îşi exprimă îngrijorarea faţă de pretinsa presiune din partea Guver-nului, cu toate acestea el nu a depus nici o plângere în baza art. 34 al Convenţiei.

47. Guvernul Republicii Moldova contrazice susţinerile petiţionarului, numindu-le “eronate şi neadevărate”. Referindu-ne la articolul 38 § 2 al Convenţiei şi la Regula 62 § 2 a Regulamentului Curţii, Guvernul argumentează, că dat fi ind caracterul confi -denţial al negocierilor amiabile stabilite de procedura examinării cauzei în faţa Curţii, petiţionarul nu era în drept să comunice orice informaţie scrisă sau verbală din cadrul negocierilor. Guvernul menţionează că pretenţiile petiţionarului erau ofensive şi de-faimatoare în esenţă şi în consecinţă a solicitat Curţii să declare cererea inadmisibilă, pe motiv că este abuzivă.

48. Curtea reiterează importanţa principiului rezolvării pe cale amiabilă a ca-zului, care este o procedură confi denţială, comunicările făcute de părţi în contextul acestor negocieri nu pot menţionate în procedura contencioasă. Totuşi, nu se poate exclude că o încălcare a principiului, în anumite circumstanţe justifi că concluzia că o cerere este inadmisibilă, ca fi nd abuzivă. Dat fi ind faptul că petiţionarul nu a depus nici o cerere în baza art. 34 al Convenţiei referitoare la constrângere de a înainta o cerere, Curtea nu poate să se autosesizeze, ca urmare problema respectivă rămâne deschisă până la motivarea pretenţiilor.

49. Spre atenţia Guvernului vizând pretinsul abuz, Curtea atenţionează că în mod normal nici o cerere nu poate fi considerată abuzivă, cu referire la art. 35 § 3 al Convenţiei, decât în cazul când intenţionat petiţionarii s-au bazat pe date eronate (vezi Varbanov c. Bulgaria, no.31365/96, pr. 36, CEDO 2000-X, Rehak c. Rep. Cehe, (dec.), nr. 67208/01, din 18 mai 2004). Totuşi, din informaţia pe care o deţine, Curtea nu poate face vreo concluzie referitor la veridicitatea informaţiei pe care s-a bazat petiţionarul în formularea pretenţiilor sale. Prin urmare aceasta se suspendează.

50. Curtea consideră că în plângerile petiţionarului referitoare la articolul 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei, precum şi articolul 1, Protocolul 1 al Convenţiei, sunt atinse ches-tiuni serioase de ordin legal şi determinarea lor ar depinde de examinarea fondului, nefi ind stabilite alte temeiuri ale inadmisibilităţii cererii. În continuare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În concordanţă cu decizia de a aplica § 3 al articolului 29 al Convenţiei (vezi paragraful 4 de mai sus), Curtea imediat va lua în consideraţie fondul pretenţiilor.

300


II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 ŞI A ARTICOLULUI 13 ALE CONVENŢIEI

51. Făcându-se referire la art. 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei, petiţionarul se plânge de refuzul autorităţilor de a executa hotărârea Judecătoriei Sectorului Centru din 5 noiem-brie 1997. El a susţinut că în acest scop, au fost epuizate toate căile interne de recurs.

52. Guvernul nu a înaintat observaţii în privinţa fondului acestor plângeri.

53. Curtea reiterează faptul că articolul 6 § 1 asigură oricărei persoane dreptul de a revendica drepturile şi obligaţiile sale civile în faţa unui tribunal; în acest fel se întruchipă “dreptul de a fi judecat de un tribunal independent”, al cărui drept de acces, reprezintă dreptul de a înainta acţiuni civile în faţa unei instanţe judecătoreşti – ceea ce constituie un aspect. Cu toate acestea, acel drept ar fi unul iluzoriu dacă un Stat Con-tractant a permis ca hotărârea judecătorească defi nitivă şi obligatorie, să rămână inefi -cientă în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detalii garanţiile procedurale oferite părţilor afl ate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte – fără apărarea implementării hotărârilor judecătoreşti; a interpreta articolul 6 ca fi ind în exclusivitate preocupat de accesul la o instanţă judecătorească şi îndeplinirea procedurilor ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiile de drept pe care Statele Contractante s-au obligat să le respecte când au ratifi cat Convenţia. Executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă de drept trebuie, deci, privită ca o parte integrantă a “procesului” conform scopurilor articolului 6 (vezi Hotărârea Hornsby versus Grecia din 19 martie 1997, Rapoarte 1997-II, p.510, § 40).

54. Nu se cuvine ca o autoritate de stat să invoce lipsa de fonduri şi de spaţiu locativ alternativ, ca scuză pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti. O întârzie-re în executarea unei hotărâri ar putea fi justifi cată numai de anumite circumstanţe deosebite. Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât să afecteze esenţa dreptului apă-rat conform articolului 6 § 1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi v. Italia (GC), nr. 22774/93, par. 74, CEDO 1999 - V). În această cauză, petiţionarul nu ar fi trebuit să fi e împiedicat de a benefi cia de pe urma succesului obţinut în urma soluţionării litigiului, în sensul evacuării chiriaşilor din locuinţa sa.

55. Este incontestabil faptul că hotărârea din 5 noiembrie 1997 a constituit su-biectul procedurii de revizuire, care s-a fi nalizat prin adoptarea încheierii Curţii de Apel Chişinău din 26 mai 2004 referitoare la redeschiderea procedurii. Acest fapt, totuşi, nu pune în evidenţă varianta defi nitivă a hotărârii judecătoreşti din 5 noiembrie 1997, care nu a fost executată timp de 7 ani, până la introducerea procedurii de revizuire.

56. Prin eşecul de a întreprinde măsuri necesare pentru a executa hotărârea defi nitivă în termeni legali, în cazul dat, autorităţile Republicii Moldova au privat pre-vederile articolului 6 § 1 al Convenţiei de toate efectele pozitive.

57. Corespunzător a avut loc încălcarea articolul 6 § 1 al Convenţiei.

58. Curtea nu consideră necesar să încadreze cererea în baza prevederilor arti-colului 13 al Convenţiei, pentru că articolul 6 § 1 este o lex specialis referitor la neexecu-tare. Cerinţele articolului 13 în acest context, se absorb de cele ale articolului 6 § 1.


301



59. În continuare, petiţionarul invocă faptul că datorită neexecutării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lui, el nu a putut să benefi cieze de bunurile sale şi, astfel, dreptul lui la protecţia proprietăţii conform articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost încălcat.

60. Guvernul nu a făcut nici un comentariu la acest capitol.

61. Curtea reiterează faptul că, o “revendicare” poate constitui o “posesie” în accepţiunea articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei, dacă ea este stabilită sufi cient pentru a fi executată (vezi hotărârea din 9 decembrie 1994, Stran Greek Refi neries şi Stratis Andreadis c. Greciei, Seria A nr. 301 – B, § 59).

62. Curtea notifi că că petiţionarul dispune de o pretenţie argumentată derivând din hotărârea din 5 noiembrie 1997 în vigoare până la 26 mai 2004, când Curtea de Apel Chişinău a anulat-o. În acest context, conchidem că imposibilitatea petiţionarului de a obţine executarea hotărâriii din 5 noiembrie 1997 până la 26 mai 2004, a consti-tuit o interferenţă în dreptul său legitim de a se bucura de bunurile proprii, prevăzut în prima frază al primului paragraf al art. 1, Protocolul 1 al Convenţiei.

63. Prin neexecutarea hotărârii Judecătoriei Sectorului Centru din 5 noiembrie 1997, autorităţile naţionale au împiedicat petiţionarul să primească locuinţa moştenită legal. Guvernul nu a prezentat nici o justifi care a acestei imixtiuni şi Curtea consideră că lipsa de fonduri şi de spaţiu locativ alternativ nu poate justifi ca o astfel de omisiune (vezi mutatis mutandis, Ambrosi c. Italiei, nr. 31227/96, par. 28 – 34, 19 octombrie 2000). La 26 mai 2004 Curtea de Apel Chişinău a decis să redeschidă procedura pentru a justifi ca neexecutarea hotărârii până la acel timp.

64. Respectiv, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.


65. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.


66. Petiţionarul a cerut în calitate de prejudiciu material suferit ca urmare a neexecutării hotărârei judecătoreşti defi nitive din 5 noiembrie 1997 de către autori-tăţile Republicii Moldova, suma de 125.689 EURO. El susţine că această sumă ar fi acoperit pierderea profi tului ratat ca urmare a neexecutării hotărârei judecătoreşti defi nitive favorabile lui.

67. Petiţionarul susţine că dacă hotărârea ar fi fost executată în termeni rezo-nabili, adică îndată după pronunţare, el ar fi dat în chirie casa şi lotul de pământ. Pen-tru a-şi argumenta pretenţiile sale, petiţionarul a prezentat scrisori de la câţiva agenţi

302


imobiliari, conform cărora preţul pentru 1 m² în vecinătatea casei date, varia între 3$ USD şi 20$ USD pe o lună. Petiţionarul a declarat Curţii că el ar fi obţinut cel puţin 10$ USD pentru m². El a înmulţit numărul metrilor pătraţi cu numărul lunilor în timpul cărora, petiţionarul nu a putut folosi casa.

68. Guvernul a contestat suma respectivă, pretinzând că este excesivă, totuşi el nu a propus o sumă mai realistă în opinia sa, fără a contesta pretenţiile prezentate de către petiţionar. De asemenea, Guvernul nu a contestat suprafaţa imobilului. Gu-vernul a declarat faptul că restituirea în integrum a imobilului respectiv ar fi sufi cient pentru o satisfacţie echitabilă.

69. Luând în considerare redeschiderea procedurii contencioase ca urmare a deciziei Curţii de Apel din 26 mai 2004, Curtea consideră că chestiunea aplicării arti-colului 41 al Convenţiei cu privire la prejudiciul material nu este gata pentru hotărâre. Prin urmare, Curtea a decis s-o amâne.


70. Petiţionarul a solicitat 50.000 EURO pentru prejudiciul moral suportat ca urmare a refuzului autorităţilor de a executa hotărârea judecătorească defi nitivă din 5 noiembrie 1997 pentru o perioadă de aproape 7 ani, până la adoptarea încheierii de către Curtea de Apel din 26 mai 2004 în care s-a dispus redeschiderea procedurii.

71. Petiţionarul spune că din vina autorităţilor el a suferit mult pe motiv că casa disputată prezenta nu doar o valoare materială ci şi emoţională pentru el, dat fi ind faptul că era casa părintească şi locul în care a locuit în copilărie.

72. Mai mult, petiţionarul susţine că el a fost umilit şi tratat cu dispreţ pe parcur-sul anilor în care el a trebuit să implore funcţionarii publici şi să aştepte în faţa ofi ciilor în ordine de a obţine executarea hotărârei.

73. Guvernul a contestat suma cerută de către petiţionar, susţinând că este excesivă prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene. Ei au statuat faptul că în anumite cazuri simplul fapt că a fost constatată o încălcare este considerat ca fi ind o satisfacţie echitabilă. Guvernul în continuare a citat hotărârea în cazul (Brumărescu c. României (satisfacţie echitabilă) (GC), nr. 28342/95, CEDO 2001 –I), caz în care i s-a acordat reclamantului 15.000 USD pentru prejudiciu moral, statuând că în cazul prezent suma ar trebui să fi e mai mică deoarece dreptul la proprietate asupra casei nu este disputat de către Guvern.

74. Curtea consideră că petiţionarului i s-a cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti. Curtea acordă petiţionarului suma totală de 5.000 EURO pentru prejudiciu moral.


75. Petiţionarul a mai solicitat suma de 1.610 EURO pentru costuri şi cheltuieli, dintre care 1.492 EURO cheltuieli de reprezentare, cheltuieli în legătură cu traducerea documentelor din limba engleză în română, precum şi alte cheltuieli de secretariat.

76. Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de petiţionar, considerându-le ca fi ind exagerate şi că petiţionarul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare.


303


77. Curtea susţine că la compartimentul cheltuieli este necesar a include sub rezerva art. 41 al Convenţiei, necesitatea şi rezonabilitatea indicării acestor costuri şi cheltuieli (vezi pentru ex. Amihalachioaie c. Moldova, nr. 60115/00, § 47, CEDO 2004).

78. În cazul de faţă, referinţă s-a făcut la lista amănunţită prezentată de soli-citant, criteriul de bază fi ind evaluarea complexitatăţii cazului şi faptul că o parte din cerinţe au fost declarate inadmisibile, Curtea a oferit petiţionarului suma de 1.000 EURO pentru costuri şi cheltuieli.

D. Penalităţi

79. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întârziere să fi e bazată pe rata limi-tă a dobânzii a Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se adune trei procente.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA:

1. Declară în unanimitate, inadmisibile pretenţiile înaintate în baza articolului 3 al Convenţiei.

2. Declară cu 6 voturi contra unu admisibile celelate pretenţii ale petiţionarului.

3. Susţine cu 6 voturi contra unu încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.

4. Susţine în unanimitate că nu este necesar de a examina articolul 13 al Convenţiei.

5. Susţine cu 6 voturi contra unu 1 încălcarea articolului 1 a Protocolului 1 al Convenţiei.

6. Susţine cu 6 voturi contra unu:

(a) că statul reclamat trebuie să achite petiţionarului, într-o perioadă de trei luni de la data când hotărârea a devenit defi nitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 al Convenţiei, 5.000 EURO (cinci mii de euro) în calitate de prejudiciu moral şi 1.000 EURO (o mie de euro) pentru costuri şi cheltuieli, care urmează a fi schimbate în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data achitării, plus orice taxă care trebuie încasată;

(b) că din momentul expirării celor trei luni sus-menţionate până la data achitării trebuie plătită o rată simplă a dobânzii la suma de mai sus la rata egală cu rata limită de împrumut a Băncii Centrale Europene pentru perioada de neplată plus trei procente.

7. Susţine în unanimitate că chestiunea articolului 41 al Convenţiei nu este defi nitiva-tă pentru hotărâre şi în consecinţă,

(a) rezervă aplicarea acestuia,

(b) invită Guvernul Republicii Moldova şi petiţionarul să prezinte în decursul ur-mătoarelor şase luni de la data acestei hotărâri, informaţia despre orice evo-luţie a evenimentelor în domeniul redeschiderii procedurii sau orice alt acord la care au ajuns părţile;

(c) rezervă orice procedură ulterioară şi delegă Preşedintele Camerei cu autori-tatea de supraveghere.

304


Întocmită în limba engleză şi notifi cată în scris la 18 ianuarie 2004, conform Regulii 77 §§ 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.



În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi a Regulii 74 § 2 a Regula-mentului Curţii, opinia parţial concordată şi parţial disidentă a judecătorului Pavlov-schi, este anexată la această hotărâre.

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI

Spre marele meu regret, nu aş putea să mă alătur concluziilor la care au ajuns majoritatea judecătorilor ce au adoptat hotărârea în cazul dat.

Aş vrea să declar că am consideraţiune faţă de petiţionarul, dl Popov, care a avut de suferit de rând cu alţi semeni de-ai săi, în urma nelegiuirilor regimului totalitar stalinist. Apreciez şi vârsta destul de avansată a acestuia. Cu toate acestea, respectul şi simpatia nu trebuie să predomine asupra chestiunilor de lege. Acest fapt nu elimină din obligaţia reprezentantului său legal de a prezenta dovezi.

1. ADMISIBILITATEA CERERII

Cu privire la admisibilitatea cererii, nu sunt convins de motivele invocate de majoritatea judecătorilor pentru respingerea excepţiilor preliminare ale Guvernului. După părerea mea, nu este o modalitate binevenită de a respinge poziţia Înaltelor Părţi Contractante fără a verifi ca argumentele aduse.

Cu toate acestea, poziţia luată de Guvernul Republicii Moldova, pare a fi fără temei după cum se menţionează în hotărâre. În acest context, mă refer la faptul că reprezentantul petiţionarului a depus o cerere abuzivă. Păstrez această chestiune redeschisă până la considerarea admisibilităţii cererii, încât gravitatea acestor abu-zuri să redevină temei pentru consideraţiunea Camerei. Camera în cele din urmă ar fi trebuit doar să confi rme şi să condamne aceste abuzuri, chiar dacă nu declară cererea inadmisibilă. Acese fapte pot crea impresii false, încât majoritatea, tacit suportă insulta şi ofensa adusă prin limbajul folosit de reprezentantul petiţionarului faţă de Guvernul reclamat, precum şi a informaţiei false şi înşelătoare prezentate de acesta.


305


Vă demonstrez anumite fapte din acest caz, care în opinia mea, dovedeşte cele menţionate anterior.

În paragraful doi al scrisorii datate cu 1 septembrie 2004, reprezentantul peti-ţionarului scrie:

“(…) în momentul când cererea dl Popov era într-o stadie avansată de examinare în faţa Curţii, când Guvernul era obligat să informeze Curtea despre posibilitatea reglementării amiabile a cazu-lui, acesta a iniţiat procedura de revizuire.”

În paragraful 6 al aceleiaşi scrisori el scrie:“(…) timp de 3 luni, perioadă în care exista posibilitatea executării deciziei fi nale, Guvernul a în-cercat să poarte nişte negocieri dubioase cu petiţionarul, propunându-i să-şi retragă cererea de pe rolul Curţii Europene, în caz contrar, va iniţia procedura de revizuire.”

În următorul paragraf al scriisorii reprezentantul concluzionează:“(…) petiţionarul a refuzat să-şi retragă cererea de pe rolul Curţii şi ca urmare a acestui fapt a fost iniţiată procedura de revizuire.”

În scrisoarea din 4 iunie 2004 reprezentantul petiţionarului scrie:“(…) Guvernul nu a soluţionat cazul printr-o procedură amiabilă, ci prin implicarea în nişte jocuri murdare”.

Mai târziu, în timpul descrierii procedurii de revizuire, reprezentantul petiţiona-rului iarăşi spune “(…) jocuri murdare ale Guvernului”.

După părerea mea, susţinerea făcută de către reprezentantul petiţionarului pre-cum că “(…) procedura de revizuire a cauzei a fost iniţiată de Guvern” este neadevă-rată, sau cu alte civinte este intenţionat falsă.

Caracterul fals al informaţiei ofi ciale prezentate Curţii Europene a Drepturi-lor Omului de către reprezentantul petiţionarului este clar din contextul informaţiei prezentate.

Aceste dovezi demonstrează faptul că reprezentantul cunoaştea foarte bine faptul potrivit căruia nu Guvernul a iniţiat procedura de revizuire a cazului, ci chiriaşii acelor trei locuinţe disputate, care erau supuşi riscului real de a fi evacuaţi din aceste apartamente - Leonid Muntean, Nina Muntean, Grigore Demciuc şi Tatiana Demciuc.

Ca dovadă de a fi evacuaţi din locuinţe a servit pentru aceste persoane, avizu-rile emise de autorităţi, date pe numele acestora, ce sunt anexate la dosarul dat.

Faptul că reprezentantul ştia cu siguranţă că Guvernul nu este implicat în pro-cedura de revizuire, rezultă din propria scrisoare trimisă Curţii la 4 iunie 2004, în care vorbind despre anularea hotărârii fi nale, el a scris:

“(…) hotărârea a fost emisă în baza cererii de revizuire înaintată de locătarii proprietăţii inamovibile a clientului meu.”

Contrar celor spuse de el, în scrisoarea sus-menţionată din 1 septembrie 2004 reprezentantul petiţionarului înaintează Guvernului Republici Moldova, urmă-toarele acuzaţii:

“(…) petiţionarul a refuzat să-şi retragă cererea de la Curte, ca urmare a acestui fapt s-a iniţiat procedura de revizuire.”

306


Această afi rmaţie, după părerea mea, este total falsă din următoarele motive.

În scrisoarea din 4 iunie 2004, reprezentantul petiţionarului aduce următoarele acuzaţii Guvernului Republici Moldova:

“La 20 mai 2004 reprezentantul dl. Popov, Ivan Turceac, în discuţia purtată cu Agentul Guverna-mental, a fost solicitat să semneze un acord prin care Guvernul îi asigură dreptul dlui Popov de acces la proprietate, cu condiţia retragerii de către acesta din urmă a cererii de pe rolul Curţii. Reprezentantul lui Popov a refuzat să semneze un astfel de acord (…) după 6 zile, la 26 mai 2004, Curtea de Apel Chişinău a emis o încheiere prin care a anulat hotărârea judecătorească defi nitivă din 1997.”

Din această scrisoare rezultă că discuţia dintre Agentul Guvernamental şi re-prezentantul naţional al petiţionarului, a avut loc la 20 mai 2000. În acelaşi timp, într-o copie a încheierii pronunţate de către Curtea de Apel Chişinău la 20 mai 2004 şi pre-zentată Curţii, se indică că procedura de revizuire a fost iniţiată în baza cererilor îna-intate de către G. Demciuc, T. Demciuc, N. Muntean şi L. Muntean, la 14 prilie 2004.

Astfel, este imposibil ca procedura de revizuire să fi e iniţiată după refuzul re-prezentantului petiţionarului de a semna acordul de soluţionare amiabilă a cazului, deoarece acele proceduri au fost iniţiate deja la 14 aprilie 2004, pe când discuţia dintre reprezentantul Guvernului şi reprezentantul petiţionarului au avut loc la 20 mai 2004, care în mod cronologic este cu o lună mai târziu.

Doar o singură concluzie poate urma din toate aceste date: informaţia transmi-să de către reprezentantul petiţionarului Curţii Europene este falsă, astfel încercând să inducă în eroare Curtea invocând că, procedura de revizuire a fost iniţiată ca o formă de presiune de către Guvernul Republicii Moldova faţă de petiţionar, pe motivul refuzului acestuia din urmă de a semna acordul de reglementare amiabilă.

Toate aceste manipulaţii ale faptelor şi ale legislaţiei, care sunt vădit insultă-toare şi defaimatoare pentru Guvernul Republici Moldova, au schimbat situaţia reală a acestui caz. Cu părere de rău, acestea au rămas fără consideraţiune şi chiar fără refl ectare în hotărârea dată.

Acest lucru s-a petrecut în ciuda faptului că Guvernul Republici Moldova direct şi clar şi-a expus poziţia la acest capitol. Daţi-mi voie să citez o parte din observaţiile Guvernului Republicii Moldova referitoare la acest caz:

“(…) Prin urmare, considerăm că reprezentantul petiţionarului aduce acuzaţii grave autorităţilor statului. Guvernul o consideră pe aceasta ca o ofensă. Mai mult ca atât, în procedura în faţa Comisiei s-a constatat că în plângerile sale, petiţionarul a făcut susţineri defaimatoare în privinţa Guvernului, care au fost respinse pe motiv că cererea este abuzivă. Astfel, solicităm Curţii să ţină cont de această informaţie, ce-i oferă Curţii dreptul să declare cererea inadmisibilă, în co-respundere cu decizia din 30 septembrie 1968, în cazul similar X şi Z contra Republicii Federale Germane.”

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, o cerere poate fi respinsă pe motiv că este abuzivă. Acesta poate fi cazul când termenii folosiţi în adresa Guvernului de către petiţionar sunt consideraţi ca fi ind “ofensivi”, “defaimatori” sau “excesivi” (Rafael c. Austriei, nr. 2424/65, decizia Comisiei din 24 mai 1966).

O cerere va fi de asemenea respinsă ca fi ind abuzivă, în cazul când petiţionarul intenţionat invocă date eronate pentru a duce în eroare Curtea.

În viziunea mea această poziţie nu este total relevantă.


307


În decizia din 24 mai 1966, în cazul lui Rafael c. Austriei (cererea no.2424/65), Comisia pronunţându-se faţă de pretenţiile petiţionarului s-a referit la Guvernul aus-triac şi la reprezentanţii săi. Aceasta le consideră “vădit defaimatoare în privinţa Gu-vernului Austriac”, şi prin urmare observă “remarcile petiţionarului făcute contra per-soanelor ce reprezentau Guvernul în acea procedură, şi care se bucura de o protecţie specială contra enununţurilor defaimatoare, vizând maniera în care aceştia îşi exerci-tă funcţiile sale”. Comisia a decis că “petiţionarul a înaintat o cerere abuzivă”.

Dacă, în cazul dat, acuzaţiile aduse de reprezentantul petiţionarului împotriva reprezentanţilor Guvernului Republici Moldova s-ar fi bazat pe date concrete sau cel puţin ar fi avut vreun temei juridic, acestea ar fi trebuit să fi e examinate conform re-gulei “Verba fortius accipientur contra proferentum” (cuvintele urmează a fi e luate în serios împotriva celuia ce le-a spus). Dar aceasta nu era situaţia cazului dat.

Nu pot înţelege de ce reprezentanţii Guvernului Republicii Moldova nu ar be-nifi cia în aceeaşi măsură de protecţia de care s-au bucurat reprezentanţii Guvernului Austriac, după cum s-a menţionat în exemplul anterior.

Cu părere de rău hotărârea nu ne oferă vreun răspuns la chestiunea dată.

În schimb, majoritatea a propus să se ia o altă atitudine, în viziunea mea inco-rectă, lăsând acest capitol neexaminat. În paragraful 48 al hotărârii se menţionează:

“Dat fi ind faptul că petiţionarul nu a depus nici o cerere în baza art. 34 al Convenţiei referitoare la constrângere de a înainta o cerere, Curtea nu poate să se autosesizeze, ca urmare problema respectivă rămâne deschisă până la motivarea pretenţiilor”.

Cu părere de rău, eu nu pot să fi u de acord cu concluzia majorităţii judecători-lor, conform căreia petiţionarul nu a mai depus nici o cerere ca răspuns la învinuirea adusă la cererea anterioară. Petiţionarul a depus o astfel de cerere, menţionând că exista o presiune asupra fi ecăruia şi la orice ocazie.

În paragraful 46 al hotărârii se menţionează destul de amănunţit:“Petiţionarul menţionează că la 20 mai 2004 Agentul Guvernamental i-a înmânat pentru semnare un acord conform termenilor căruia el ar fi fost de acord să-şi retragă cererea de pe rolul Curţii, iar în schimbul dreptului său la oricare compensaţie, ar fi primit locuinţa. Conform celor relatate de petiţionar, Agentul Guvernamental chipurile i-a sugerat că în cazul refuzului său, Curtea de Apel Chişinău va examina cererea de revizuire înaintată de către chiriaşi şi va anula hotărârea judecătorească defi nitivă din 5 noiembrie 1997, lăsând astfel, procedura nerezolvată pentru o perioadă ulterioară mai îndelungată. În continuare petiţionarul a susţinut că drept urmare a refu-zului său de a semna acordul sus-menţionat, la 26 mai 2004 hotărârea judecătorească defi nitivă a fost anulată. După procedura de judecată, la 26 mai 2004, Agentul Guvernamental chipurile i-a relatat petiţionarului, că dacă ar fi consimţit semnarea acordului nu ar fi avut loc procedura de revizuire.

Petiţionarul îşi exprimă îngrijorarea faţă de pretinsa presiune din partea Guvernului, cu toate aces-tea el nu a depus nici o plângere în baza art. 34 al Convenţiei.”

Oare nu este aceasta o plângere?

Este adevărat faptul că petiţionarul nu atribuie vreo califi care legală invocărilor sale şi nu menţionează expres prevederile articolului 34 al Convenţiei, dar în confor-mitate cu jurisprudenţa Curţii el nu este obligat să o facă. Este de competenţa Curţii să atribuie o califi care juridică, pe care o consideră mai adecvată în cazul dat.

308


În hotărârea în cazul Foti şi alţii c. Italiei, hotărârea din 10 decembrie 1982, seria A nr. 56, p.p.15-16, paragraful 44, Curtea menţionează:

“Instituţiile stabilite prin Convenţie au menirea să revadă în întregime circumstanţele de înaintare a cererii de către petiţionar în conformitate cu cerinţele şi prevederile Convenţiei. În realizarea sarcinilor sale, instituţiile date sunt în drept să atribuie faptelor cauzei, până la stabilirea acestora, o califi care legală diferită de cea a petiţionarului, sau dacă e necesar, să privească lucrurile într-un mod diferit, prin urmare, acestea vor ţine cont nu doar de cererea iniţială ci şi de informaţia ulte-rioară ce o va completa (vezi spre ex. hotărârea Guzzardi, Seria A nr. 39, pp. 22-23, §§ 62-63, şi hotărârea Ringeisen din 16 iulie 1971, Seria A nr. 13, pp.40-41, § 98, comparat cu p. 34, §79, şi pp. 39-40, §§ 96-97).”

Însă jurisprudenţa respectivă, cu părere de rău, nu a fost luată în consideraţie. Ceea ce a dus la situaţia potrivit căreia, alegaţiilor extrem de serioase şi importante nu li s-a acordat atenţia cuvenită. Mai mult ca atât, tot materialul prezentat de repre-zentantul petiţionarului a fost folosit într-o manieră care a creat iluzia posibilei implicări a Guvernului în procedura de revizuire, asemeni unei forme de presiune ilegală faţă de petiţionar, fără ca petiţionarul să fi prezentat vreo dovadă. Merită să fi e menţionat faptul că, în Republica Moldova interferenţa ilegală în administrarea justiţiei este o infracţiune prevăzută de art. 303 al Codului Penal. O astfel de încălcare, comisă de o persoană în exercitarea funcţiei sale, este considerată conform legislaţiei o infracţiune comisă în circumstanţe agravante, pedeapsa căreia este de la 2 la 5 ani privaţiune de libertate. Astfel, se pretinde că reprezentanţii Guvernului au intervenit la examinarea cererii de revizuire depuse la Curtea de Apel Chişinău de către noii chiriaşi, repre-zentantul petiţionarului acuzându-i pe primii de desfăşurarea unei activităţi criminale, acţiuni ce cad sub incidenţa prevederilor art. 303 § 3 al Codului Penal.

În decizia din 18 mai 2004, cazul lui Rehak c. Republicii Cehe (cererea nr. 67208/01) Curtea a declarat cererea ca fi ind inadmisibilă pe motivul ca fi ind abuzivă. Acest abuz în viziunea Curţii, constă în invocari de activitate criminală ai anumitor reprezentanţi ai Arhivei şi a legăturilor cu serviciile securităţii. Curtea menţionează:

“(…) pretenţiile petiţionarului sunt de netolerat, depăşind toate limitele normale de critică, nefonda-te, aducând o sfi dare serioasă Curţii. O astfel de atitudine din partea petiţionarului - chiar în cazul când am presupune că cererea iniţială nu ar fi fost considerată nefondată – este contrară scopului dreptului de a înainta o cerere individuală.(…)”

Înţeleg perfect poziţia luată de Curte în cazul dat, şi anume afi rmaţiile nefonda-te de activitate criminală sunt “netolerate”. Ceea ce nu pot înţelege e faptul de ce ast-fel de afi rmaţii ar trebui să fi e tolerate în situaţia când acestea sunt împotriva anumitor reprezentanţi ai Înaltei Părţi Contractante.

După părerea mea, în aşa situaţie Curtea bazîndu-se doar pe “fapte din caz, stabilite deja, trebuie să ceară probe concrete de la acele persoane ce aduc astfel de afi rmaţii. Una din maximele legii spune: “Ei incumbit probatio qui dicit, non qui nega”. În română s-ar traduce “Sarcina de a aduce probe e pe seama celui ce afi rmă şi nu a celui ce neagă”.

Odată ce nu au fost prezentate probe, Camera trebuie expres să-şi exprime părerea potrivit căreia partea relevantă a cererii este nefondată (numai dacă nu declară cererea inadmisibilă pe motivul că este abuzivă) şi să nu lese problema respectivă deschisă speculaţiilor potrivit cărora reprezentanţii Guvernului ar fi folosit


309


sau nu mijloace de constrângere în privinţa petiţionarului sau au intervenit ilegal în administrarea justiţiei.

În şirul de scrisori adresate Curţii, reprezentantul petiţionarului în calitate de reprezentant al Comitetului Helsinki (vezi paragraful 2 al hotărârii), referindu-se la procedurile de revizuire, le numeşte, precum am mai menţionat, “jocuri murdare ale Guvernului”. În opinia mea, această expresie este vădit ofensivă şi defaimatoare. Nu este clară modalitatea, conform părerii reprezentantului, prin care Guvernul ar fi putut împiedica pe Leonid Muntean, Nina Muntean, Grigore Demciuc şi Tatiana Demciuc, sub riscul de a fi evacuaţi din locuinţa proprie, de a înainta cererea de revizuire.

O persoană ce se consideră reprezentant, ar trebui să cunoască că Guvernul nu are dreptul să limiteze cetăţenii de a acţiona în justiţie. Referindu-ne la cazul dat, Guver-nul Republicii Moldova nu trebuie să împiedice sub nici un motiv persoanele sus-menţi-onate de a acţiona în judecată sau de a se folosi de drepturile lor prevăzute în lege.

Mai există un moment pe care aş vrea să-l invoc în acest context. În conformi-tate cu Regula 62 § 2 a Regulamentului Curţii, toate negocierile de rezolvare pe cale amiabilă a cazului sunt confedenţiale:

“(…) conform art. 38 § 2 al Convenţiei, negocierile de rezolvare a cauzei pe cale amiabilă sunt confi denţiale, fără a prejudicia părţile la argumentarea în procedură contencioasă. Nici o comu-nicare scrisă sau verbală, nici o referire la propunerile sau concesiile făcute în cadrul procedurii de rezolvare a cauzei pe cale amiabilă, nu pot servi ca referinţă sau bază în cadrul procedurii contencioase(…)”.

Neţinând cont de prevederile menţionate mai sus, reprezentantul petiţionarului a făcut public conţinutul negocierilor. Procedând astfel, în termeni legali el a abuzat de dreptul la confi denţialitate a negocierilor pe viitor, atenţionând reprezentanţii Guver-nului de faptul necesităţii protejării demnităţii de calomnie şi defaimare prin instituirea procedurilor cuvenite în cadrul instanţelor naţionale de judecată. Acest comportament neprofesional ce a pus în pericol confi denţialitatea procedurii, ajungând o chestiune de consideraţiune pentru autorităţile judecătoreşti ale Republicii Moldova, în viziunea mea este inadmisibilă din cauza posibilităţii apariţiei unui confl ict între instanţele de judecată interne şi internaţionale.

În câteva cazuri, Comisia Europeană a examinat nerespectarea clauzei de confi denţialitate de către petiţionari. Spre exemplu cazul lui Drozd c. Poloniei cererea nr. 25403/94, hotărârea din 5 martie 1996, Comisia a specifi cat “(…) petiţionarul a făcut publică informaţia confi denţială (…)”, “petiţionarul a fost avertizat de caracterul confi denţial al procedurii”, “(…) părţile la proces sunt obligate să respecte confi den-ţialitatea procedurii (…)” şi “(…) comportamentul petiţionarului constituie o încălcare serioasă a confi denţialităţii (…)”. În lumina tuturor faptelor invocate, Comisia a hotărât să radieze cererea de pe rolul său.

Decizia sus-menţionată mă face să concluzionez că, propunerea Guvernului Republicii Moldova de a lua o atitudine similară în cazul dat nu este fără temei, şi merită să fi e examinată în detaliu.

Sunt surprins cu adevărat şi regret să notifi c că reprezentantul unei aşa respec-tabile organizaţii non-guvernamentale (ONG) precum e Comitetul Helsinki face impre-

310


sia unei persoane lipsită de etică juridică şi profesională elementară. Cred că un aşa comportament trebuie să producă o anumită reacţie a Curţii. Trebuie de menţionat faptul că reprezentantul petiţionarului nu e un reprezentant experimentat, este jurist la ONG-ul sus-menţionat. Curtea l-a autorizat să participe la cazul dat, în conformita-te cu Regula 36 § 4 (a) din Regulamentul Curţii (vezi paragraful 5 al hotărârii date). Concluzia mea personală este următoarea. Curtea trebuie să fi e mult mai prudentă în privinţa selectării şi aprobării persoanelor participante la examinarea unei cereri în faţa Curţii, pentru a evita astfel de situaţii neplăcute asemenea cazului dat.

Mai este un lucru care trebuie menţionat. În paragraful 44 al hotărârii, se face referire la intenţia petiţionarului de a înainta o nouă cerere, citez:

“(…) el şi-a manifestat intenţia de a introduce o nouă cerere cu privire la încălcarea principiului securităţii juridice datorită anulării hotărârii judecătoreşti defi nitive”

În acelaşi timp, în paragraful 45 al hotărârei date, Curtea menţionează că re-deschiderea proceduriii constituie subiectul unei noi cereri, citez:

“(…) Curtea de Apel doar a redischis procedura şi anume această redeschidere şi constituie la moment subiectul unei noi plângeri pe care Curtea o va examina într-o cerere separată.”

Informaţia citată mai sus, cu privire la noile plângeri sunt irelevante în cazurile de neaplicare a hotărârei judecătoreşti defi nitive. Există două căi posibile de acţionare în aşa situaţii: să comunice noua plângere dacă există cu adevărat, sau să nu o menţio-nezi deloc într-o hotărâre, în care cu totul altă chestiune este în dezbatere şi care nu are tangenţe cu noua “plângere pe care Curtea o va examina într-o cerere separată”.

În paragraful 49 al hotărârei date, Curtea susţine: “(…) o cerere în mod normal nu va fi respinsă ca abuzivă conform articolului 35 § 3 al Convenţiei, pe motiv că erau “insultătoare” sau “defaimatoare” numai dacă intenţionat s-a bazat pe date eronate.” Referire se face la cazul Varbanov c. Bulgariei, nr. 31365/96, § 36, CEDO 2000-X şi cazul Rehak c. Republicii Cehe (citată mai sus).

Să facem referire mai întâi la hotărârea în cazul Varbanov c. Bulgariei. Nu pot fi de acord cu referinţele şi menţionările selectate. În prezenta hotărâre a fost citată numai o parte a paragrafului 36 al hotărârii Varbanov. În partea a doua, Curtea vor-beşte despre “prezentarea intenţionată a faptelor ireale” criteriu, conform căruia se pot concluziona următoarele:

“(…) Curtea nu consideră că situaţia dată este de o astfel de natură, plângerile petiţionarului referi-toare la încălcarea unor drepturi stipulate în Convenţie, fi ind bazate pe date reale, unele dintre ele nefi ind într-adevăr contestate de Guvern.”

În situaţia dată, Guvernul neagă totalmente orice implicare în învinuirile adu-se, spre deosebire de cazul lui Varbanov, unde concluzia a fost bazată pe date “(…) necontestate de Guvern(…)”. Apare o întrebare şi anume, cui i se va dovedi care e procedura optimă în faţa Curţii. Dacă acceptăm principiul juridic menţionat mai sus “Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat”, devine clar că sarcina de a dovedi îi revine petiţionarului. Cred că este de datoria petiţionarului să dovedească prin informaţie veridică cele invocate, şi nu e de competenţa Guvernului să-şi adeverească nevino-văţia. Se înţelege de la sine, că nici petiţionarul şi nici reprezentantul acestuia n-au prezentat vreo dovadă evidentă ca suport la afi rmaţiile lor.


311


În al doilea caz (Rehak c. Repub. Cehe), menţionat mai sus, Curtea a declarat cererea inadmisibilă din cauza afi rmaţiilor nefondate ale petiţionarului, de activitate ilegală aduse împotriva anumitor reprezentanţi ai Curţi.

Prin urmare, ambele citate trebuie folosite în favoarea declarării inadmisibilităţii cererii, decât ca suport în stabilirea contrariului.

2. FONDUL CERERII

Este adevărat că Guvernul nu a prezentat informaţiile referitoare la fondul cererii (vezi paragraful 52 al hotărârii), însă pentru orice eventualitate, neţinând cont de acest fapt, eu consider ca Curtea ar trebui să analizeze situaţia legală luată în consideraţie.

După părerea mea cazul de faţă se deosebeşte vădit de cazul Prodan c. Mol-dovei, precum şi de alte cazuri “de neexecutare” a hotărârilor judecătoreşti defi nitive.

Caracteristicile prin care cazul dat se deosebeşte de celelalte cazuri “neexe-cutorii” se determină de faptul că instanţa de judecată naţională a anulat hotărârea judecătorească defi nitivă, ca rezultat al iniţierii procedurii de revizuire. Prin urmare, nu există în prezent o hotărâre judecătorească defi nitivă în favoarea petiţionarului, semnifi când astfel, că nu este ce executa.

În cazul lui Prodan a existat o hotărâre judecătorească defi nitivă şi aceasta este diferenţa principală - o diferenţă de principiu.

Nu cred că, Curtea poate învinui autorităţile naţionale de neexecutare a unei hotărâri judecătoreşti defi nitive, ulterior anulată. Mă abţin să cred că petiţionarul ar fi aşteptat o altă soluţie legală la încheierea procedurii date. Nu cred că hotărârea anu-lată ar putea să-i asigure vreo perspectivă legală vizând proprietatea. În mod contrar, nimeni nu ştie care va fi hotărârea autorităţilor judecătoreşti din Republica Moldova, după o nouă examinare a cererii dlui Popov.

Consider că dl Popov trebuie să i se înapoieze, cu certitudine, proprietatea con-fi scată în perioada regimului totalitar stalinist. S-ar cuveni să i se întoarcă doar ceea ce-i stabilit că este propritate personală şi nu ceea ce aparţine altor persoane. Este de responsabilitatea dlui Popov să demonstreze că proprietatea la care el pretinde este a lui cu adevărat şi că e fosta proprietate a părinţilor lui.

În paragraful 45 al acestei hotărâri se menţionează că:“(…) nu există o hotărâre a judecăţii care ar stabili că casa disputată nu a aparţinut familiei petiţio-narului şi că acesta cunoaşte acest lucru “.

Recunosc că nu este o astfel de hotărâre; în acelaşi timp, nu este o hotărâre defi nitivă ce ar susţine contrariul. Astfel, situaţia dată nu este deloc simplă. Pe de altă parte, pare de neconceput faptul că petiţionarul nu ştia unde era amplasată casa pă-rinţilor lui. Să ne amintim de faptul că petiţionarul a locuit timp de 16 ani în casa dată până când părinţii săi nu au fost expropriaţi (vezi paragraful 6 şi 7 al hotărârei). Este greu de crezut ca petiţionarul nu a putut identifi ca clădirea în care şi-a petrecut toată copilăria. În opinia mea, dacă instanţa de judecată va decide că casa la care pretinde

312


petiţionarul aparţine ligitim altor persoane, aceasta automat va duce la concluzia că el intenţionat a prezentat informaţie falsă Curţii.

Odată ce ne referim la procedurile de revizuire, îmi permit să vă amintesc că Regulamentul Curţii conţine o prevedere similară. Regula 80 stipulează:

“Una dintre părţi, în cazul descoperirii unor fapte care prin natura lor au o infl uenţă decisivă şi care, la momentul pronunţării hotărârii, nu erau cunoscute Curţii şi în mod rezonabil nici părţii, aceasta are drep-tul să solicite Curţii, în termen de 6 luni din momentul afl ării acestor date, să revadă hotărârea (…)”

Nu cred că Curtea în cazul revizuirii unei hotărâri în conformitate cu Regula 80 a Regulamentului Curţii, ar cere Guvernului Înaltei Părţi Contractante să execute ho-tărârea anterioară, precedată de cea revizuită, rezultatele, teoretic vorbind, ar putea fi diametral opuse.

Prevederi similare se conţin în Codul de Procedură civilă al Republicii Moldova. Articolele 449 şi 450 stipulează că cererea de revizuire poate fi depusă de persoana interesată, când i-au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute anterior. O astfel de cerere poate fi înaintată în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii.

Practic aceleaşi prevederi legale se conţin în legislaţia altor state.

Dacă acceptăm că procedura de revizuire este o metodă legitimă, echitabilă şi permisibilă de modifi care a unei hotărări judecătoreşti defi nitive în circumstanţe specifi ce şi excepţionale, suntem de asemenea obligaţi să acceptăm şi consecinţele acestei proceduri în cazul dat. Acestea fi ind următoarele:

1. Ca rezultat al anulării hotărârii judecătoreşti defi nitive care justifi că apar-tenenţa proprietăţii petiţionarului, toate consecinţele legale au încetat să existe. În termeni practici acesta semnifi că că petiţionarul nu mai are dreptul să dispună de cele trei apartamente disputate şi nu se mai constată violarea articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

2. În rezultatul anulării hotărârii judecătoreşti defi nitive nu mai este ce să se execute. Odată ce nu este ce să se execute nu poate fi considerată încălcarea artico-lului 6 § 1 al Convenţiei.

3. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

Nu pot să fi u de acord cu sumele prevăzute la capitolul - prejudiciul moral, pre-cum şi cele prevăzute la capitolul costuri şi cheltuieli.

(a) Prejudiciul moral

Mai întâi de toate, vreau să spun că e binevenită soluţia Curţii potrivit căreia la “chestiunea aplicării articolului 41 al Convenţiei cu privire la prejudiciul material nu este gata pentru hotărâre” (vezi paragraful 6 al hotărârii). Această concluzie este logi-că şi rezultă din faptul că, circumstanţele cazului nu sunt destul de clare pentru adop-tarea hotărârii. În termeni practici, aceasta înseamnă că întregul caz nu este pregătit pentru a fi luat în consideraţie. În mod indirect majoritatea recunoaşte faptul că, fără o


313


hotărâre judecătorească defi nitivă adoptată în cazul lui Popov de o instanţă de jude-cată naţională, nu este posibil să se acţioneze mai departe în cazul dat. Ceea ce nu pot înţelege este faptul cum e posibil ca în acelaşi caz să fi e stabilit prejudiciul moral şi în acelaşi timp imposibil de a se pronunţa la capitolul prejudiciului material. După părerea mea, în astfel de situaţie, articolul 41 ar trebui în întregime suspendat până când instanţa de judecătă naţională va adopta o hotărâre judecătorească defi nitivă.

În schimb, majoritatea judecătorilor europeni au decis să achite recompensa petiţionarului în mărime de 5000 EURO pentru prejudiciul moral.

Chiar dacă noi ne-am baza pe mijloacele aplicabile în calcularea făcută în cazul lui Prodan, suma ar fi trebuit împărţită în jumătate, pentru că în cazul lui Prodan se pretindea la 6 apartamente, în timp ce petiţionarul în prezentul caz pretinde la trei apar-tamente. În cazul lui Prodan hotărârea judecătorească defi nitivă a fost pronunţată în fa-voarea petiţionarei, pe când în cazul dat nu este o hotărârea judecătorească defi nitivă.

În cazul Prodan, calculările făcute de reprezentantul acesteia au fost bazate pe un şir de argumentări: în cazul când petiţionarului i se transmiteau apartamentele în propri-etate, aceasta urma să găsească chiriaşi, să de-a în chirie apartamentele, să primească plata pentru ele, după care să depună banii la o Bancă, din care ar câştiga dobândă pen-tru banii depuşi. În cazul dlui Popov acest lucru nu a fost argumentat în niciun fel.

Lăsând la o parte cazul lui Prodan, trebuie să menţionez că suma prevăzută pentru compensaţie în cazul dat, depăşeşte limitele rezonabile şi este excesivă.

Perioada de neexecutare în cazul prezent a fost de 6 ani şi 6 luni.

În general este cunoscut că executarea hotărârilor judecătoreşti defi nitive face parte din “proces”.

În cazul Hornsby c. Greciei, Curtea menţionează că executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă de judecată, să fi e considerată ca parte integrantă la “proces” conform prevederilor articolului 6 (vezi cazul Hornsby c. Greciei, decizia din 19 martie 1997, Raporturi de Hotărâri şi Decizii 1997-II, p.510, § 40).

Conform acestora este logic faptul ca amânările în procesul executării hotărâ-rilor trebuie considerate, drept amânare în procedura “procesului”. Pentru a face să evolueze lucrurile normal, în prezenta situaţie suntem obligaţi să respectăm hotărârile anterioare privitor la chestiunea în cauză. Dacă cineva încearcă să compare hotă-rârea adoptată în acest caz cu compensaţiile oferite în alte cazuri cu “proceduri cu durată excesivă”, diferenţa este cu adevărat uimitoare.

Permiteţi-mi să vă dovedesc această concluzie, citând câteva exemple.

Cazul Krol c. Poloniei (nr. 65017/01, 28 septembrie 2004): durata procedurii – 10 ani şi 5 luni. Recompensa oferită - 4.500 EURO.

Cazul Przygodzki c. Poloniei (nr. 65719/01, 5 octombrie 2004): durata procedu-rii - 7 ani şi 6 luni. Recompensa oferită – 2.500 EURO.

Cazul Nowak c. Poloniei (nr. 27833/02, 5 octombrie 2004): durata procedurii – 7 ani şi 7 luni. Recompensa oferită – 3.600 EURO.

314


Cazul Wiatrzyk c. Poloniei (nr. 52074/99, 26 octombrie 2004): durata procedurii – 8 ani şi 6 luni. Recompensa oferită –3.000 EURO.

Cazul Kusmierek c. Poloniei (nr. 10675/02, 21 septembrie 2004): durata totală a procedurii – 9 ani şi 6 luni (dintre care 8 ani şi 4 luni în faţa Curţii). Recompensa stabilită – 4.000 EURO.

Cazul Kreuz c. Poloniei (nr. 46245/99, 20 iulie 2004): durata procedurii – 9 ani şi 3 luni. Recompensa oferită – 3.600 EURO.

Cazul Pasnicki c. Poloniei (nr. 51429/99, din 6 mai 2003): durata proceduri-lor 12 ani şi 9 luni (dintre care 9 ani şi 9 luni în cadrul Curţii). Recompensa stabilită – 4.500 EURO.

Acestă listă poate fi continuată.

Consider că abordarea aplicată în cazurile de mai sus, ar trebui să fi e aplicată în cazuri de tipul “neexecutare” a hotărârilor. Motivele care mă fac să constat acest lucru sunt următoarele.

Când este vorba de prejudiciul moral, mai întâi de toate vorbim de o formă de recompensă fi nanciară pentru suferinţele îndurate de către petiţionar. Sunt sigur că din punct de vedere obiectiv pentru petiţionar nu contează la care etapă a “proce-sului” - în prima instanţă, în procedura de apel sau recurs, de executare a hotărârei judecătoreşti defi nitive - statul nu respectă obligaţiile sale. Faptul care contează este perioada de timp, în care petiţionarului i se satisfac pretenţiile legitime.

Ca chestiune de principiu, recompensele stabilite trebuie să fi e asemănătoare cu cazurile unde s-au stabilit perioade similare de amânare, probabil cu introducerea anumi-tor ajustări la situaţia economică şi standardele de trai existente în fi ecare stat - membru.

(b) Costuri şi cheltuieli

Cînd se pretinde o reparaţie echitabilă, urmează a fi aplicată Regula 60 § 2 a Regulamentului Curţii, potrivit căreia “(…) detaliile pretenţiilor invocate trebuie să fi e însoţite de documente sau de facturi care urmează a fi prezentate Curţii, în lipsa acestor confi rmări Camera poate să respingă în parte sau în întregime cererea respectivă(…)”

În mai multe cazuri, Curtea a constatat că pot fi rambursate doar cheltuielile recente.

În această hotărâre (vezi paragraful 83) se menţionează “(…) se va da atenţie doar listei amănunţite de cheltuieli prezentate de petiţionar (…)”. Curtea acordă peti-ţionarului o recompensă în mărime 1.000 EURO.

În circumstanţele prezentului caz, odată ce nu s-a făcut vreo menţiune la exis-tenţa unui document ce ar confi rma pretenţiile invocate de către petiţionar, precum cere legea citată mai sus, mă abţin să cred că cheltuielile invocate în cazul dat sunt în conformitate cu prevederile Regulamentului Curţii.


315


ZILIBERBERG contra MOLDOVEI(Cererea nr. 61821/00)

HOTĂRÂRE

1 februarie 2005

În cazul Ziliberberg c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a patra), în Cameră în ur-mătoarea componenţă:

Dnul Nicolas Bratza, preşedinte,Dnii J. Casadevall, M. Pellonpää, R. Maruste, S. Pavlovschi, L. Garlicki, J. Borrego Borrego, judecători,

şi D. M. O’Boyle, Grefi erul Secţiunii,

Deliberând la 11 ianuarie 2005,


PROCEDURA

1. Cazul iniţiat ca urmare a depunerii la Curte a unei cereri (nr. 61821/00) împo-triva Republicii Moldova în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei Eu-ropene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Convenţia) de către un cetăţean al Republicii Moldova, domnul Cristian Ziliberberg (reclamant), la 10 august 2000.

2. Reclamantul a fost reprezentat de către domnul Sergiu Ostaf, avocat din Re-publica Moldova. Guvernul moldovean (Guvernul) a fost reprezentat de către Agentul său, domnul Vitalie Pârlog.

316


3. Reclamantul a pretins faptul că dreptul său la libertatea întrunirii, precum şi cel la un proces echitabil au fost încălcate ca urmare a omisiunii Tribunalului munici-piului Chişinău de a-l cita corespunzător la audierea apelului său.

4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a IV-a (Regula 52 § 1 a Regulamentului Curţii).

5. Prin decizia sa din 4 mai 2004, Curtea a declarat plângerea reclamantului fondată în baza prevederilor articolului 11 al Convenţiei ca fi ind inadmisibilă, decla-rând admisibile restul plângerilor reclamantului.

6. Reclamantul şi Guvernul Republicii Moldova a prezentat observaţiile lor cu privire la fondul cauzei (Regula 59 § 1 a Regulamentului Curţii).

ÎN FAPT


7. Reclamantul s-a născut în 1980 şi locuieşte în municipiul Chişinău, Republi-ca Moldova. La momentul evenimentelor invocate în cauză el era student şi primea lunar o bursă în valoare de 50 lei moldoveneşti (MDL).

8. La 18 aprilie 2000, între orele 9.30 şi 12.30, reclamantul a participat la o ma-nifestare de protest împotriva deciziei Consiliului municipal de anulare a privilegiilor stabilite pentru studenţi în transportul urban. Manifestarea de protest nu a fost autori-zată în conformitate cu prevederile legale, din declaraţiile părţilor rezultă că organiza-torii manifestării de protest nici nu au înaintat o cerere de autorizare. Manifestarea de protest respectivă s-a desfăşurat în Piaţa Marii Adunări Naţionale în municipiul Chişi-nău. La început manifestarea a avut un caracter paşnic, ulterior unii dintre participanţi au început să arunce cu ouă şi pietre în clădirea Primăriei municipiului Chişinău, ca rezultat poliţia a intervenit.

9. În jurul orei 12.30, reclamantul a fost arestat de poliţie pentru participare activă la o manifestare de protest neautorizată, ceea ce a constituit o încălcare a articolului 174/1 alineatul 4 al Codului cu privire la contravenţiile administrative (în continuare CCA). El a fost adus la sediul comisariatului de poliţie cu o oră mai târziu. Între orele 13.30 şi 19.00, el a fost reţinut la comisariatul de poliţie şi interogat de mai mulţi ofi ţeri de urmărire penală.

10. În declaraţiile lui scrise la comisariatul de poliţie, reclamantul a menţionat, printre altele, că el a fost reţinut de către poliţie când el şi un jurnalist de la Radioul Naţional s-au apropiat de un grup de poliţişti care băteau un student. Deoarece el avea scris pe frunte cuvântul „STUDENT”, el a fost arestat de poliţie. El a declarat faptul că a fost un participant activ la manifestarea de protest, dar nu a fost implicat în acţiuni de violenţă.

11. La o dată nespecifi cată, comisariatul de poliţie a intentat un dosar admi-nistrativ în legătură cu contravenţia comisă de către reclamant, menţionând, printre altele, că reclamantul a participat activ la o manifestare de protest neautorizată care

ZILIBERBERG contra MOLDOVEI

317


s-a desfăşurat în faţa sediului Consiliului Municipal. Dosarul a fost ulterior transmis instanţei de drept competente.

12. În urma unei audieri verbale din 19 aprilie 2000, Judecătoria sectorului Centru a impus reclamantului plata unei amenzi administrative în valoare de 36 MDL (echivalentul a 3,17 EURO la acea perioadă) în conformitate cu prevederile articolului 174/1 alineatul 4 al CCA. La rândul său, instanţa de drept a declarat, printre altele, că reclamantul a participat activ la o manifestare de protest a studenţilor, care s-a desfă-şurat fără autorizarea Consiliului Municipal şi că reclamantul a recunoscut faptul că a participat la manifestarea de protest respectivă.

13. La 28 aprilie 2000 reclamantul a depus un apel împotriva hotărârii respecti-ve. Acesta a declarat că amenda impusă lui a fost ilegală şi că sancţionarea sa a fost contrarie libertăţii de întrunire şi dreptului la grevă garantate de prevederile articolelor 40 şi 45 ale Constituţiei Republicii Moldova.

14. La 4 mai 2000 la ora 10.00, Tribunalul municipiului Chişinău a examinat apelul depus de către reclamant în absenţa sa, respingându-l.

15. În conformitate cu declaraţiile Guvernului Republicii Moldova citaţia pentru prezentarea la şedinţa de judecată a fost trimisă la 2 mai 2000 prin poştă obişnuită şi urma să ajungă la destinaţie la 3 mai 2000.

16. Conform declaraţiilor reclamantului, citaţia a fost trimisă la 3 mai 2000 şi a primit-o la 4 mai 2000 după ora 10.00.

17. Ştampila poştală de pe anvelopă, aplicată de către ofi ciul poştal care urma să transmită citaţia destinatarului (şi anume, de către primul ofi ciu poştal la care a fost transmisă anvelopa care conţinea citaţia) indică data de 3 mai 2000. Ştampila aplicată de ofi ciul poştal al destinatarului nu este pe deplină lizibilă.

18. La 5 mai 2000, reclamantul s-a prezentat la cancelaria Tribunalului munici-piului Chişinău să afl e despre cazul său. Dumnealui i-a fost înmânată o copie a hotă-rârii Tribunalului municipiului Chişinău din 4 mai 2000 prin care a fost respins apelul său, instanţa menţinând hotărârea Judecătoriei Centru din 19 aprilie 2000.

19. La 10 mai 2000 reclamantul a înaintat la Tribunalul municipiului Chi-şinău o contestaţie în anulare a hotărârii Tribunalului din 4 mai 2000, declarând faptul că el nu a fost citat în mod corespunzător şi, prin urmare, nu a avut parte de un proces echitabil. Instanţa de judecată a refuzat să înregistreze cererea sa din motiv că CCA nu prevede un astfel de remediu. La 18 mai şi, respectiv, 22 iunie 2000 instanţa de judecată în mod repetat a respins cererea depusă de către reclamant şi avocatul său.

20. La 18 mai 2000, reclamantul însoţit de un avocat al Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului au încercat din nou să depună o contestaţie în anulare la cancelaria Tribunalului municipiului Chişinău, primind şi de această dată un refuz.

21. La 12 iunie 2000, la cererea executorului judecătoresc, reclamantul a achi-tat amenda prevăzută de hotărârea judecătorească din 19 aprilie 2000.

318



22. Prevederile relevante ale Codului cu privire la contravenţiile administrative în vigoare la acel moment prevăd următoarele:

Articolul 1

Codul cu privire la contravenţiile administrative are sarcina de a ocroti personalitatea, drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fi zice şi juridice, proprietatea, orânduirea de stat şi ordinea publică, precum şi de a depista, preveni şi lichida contravenţiile administrative şi consecinţele lor, de a contribui la educarea cetăţenilor în spiritul îndeplinirii întocmai a legilor.

Articolul 11

... Pedeapsa petru tentativa de contravenţie se stabileşte conform articolului din partea specială din prezentul Cod, care prevede răspunderea pentru contravenţia respectivă.

Articolul 12

La răspunderea administrativă pot fi trase persoanele, care până în momentul comiterii contraven-ţiei administrative au atins vârsta de şaisprezece ani.

Articolul 18

Nu urmează a fi trasă la răspundere administrativă persoana, care deşi a săvârşit o acţiune, pre-văzută de prezentul Cod sau de alte acte normative, ce stabilesc răspundere administrativă pentru contravenţii administrative, a acţionat însă în stare de legitimă apărare ...

Articolul 22

Sancţiunea administrativă este o măsură de răspundere şi se aplică în scopul educării persoanei, care a comis o contravenţie administrativă, în spiritul respectării legilor, precum şi în scopul de a se preveni comiterea unor noi contravenţii atât de către contravenientul însuşi, cît şi de alte per-soane.

Articolul 24

(...) În caz de sustragere cu rea-voinţă de la achitarea amenzii aplicate pentru contravenţia ad-ministrativă săvârşită, instanţa judecătorească poate înlocui această sancţiune cu arest adminis-trativ, calculându-se zece zile de arest pentru un salariu minim, termenul fi ind cel mult treizeci de zile.(...)

Schimbarea sancţiunii de amendă administrativă în arest administrativ se hotărăşte de către o in-stanţă de judecată ca urmare a unei cereri depusă de către executorul judecătoresc în conformitate cu Articolul 26 al Codului cu privire la contravenţiile administrative. În conformitate cu declaraţiile Guvernului, instanţele de judecată pot schimba sancţiunea de amendă administrativă în arest ad-ministrativ numai în cazul când sunt respectate următoarele condiţii:

- când o persoană, care cunoaşte despre faptul că printr-o hotărâre judecătorească el/ea a fost impus să achite o amendă, refuză s-o facă deşi a fost de nenumărate ori citat de către executorul judecătoresc;

- în cazul în care contravenientul nu are nici un venit sau bunuri care ar putea fi urmărite;

- în cazul în care contravenientul este şomer şi nu are nici un venit (salariu) din care amenda ar putea fi încasată;

- în cazul în care contravenientul nu a respectat termenul limită stabilit de către instanţa de judecată pentru plata amenzii respective.

O hotărâre judecătorească prin care sancţiunea de amendă administrativă a fost schimbată în arest administrativ poate fi atacată în faţa unei instanţe de drept ierarhic superioară. O persoană căreia sancţiunea de amendă administrativă i-a fost schimbată în arest administrativ poate în orice moment să pună capăt acestei măsuri prin achitarea acestei amenzi. Această schimbare nu poate fi aplicată femeilor însărcinate, femeilor care au copii cu vârsta de până la 12 ani, minorilor precum şi, invalizilor de gradul întâi şi doi.


319


Cu privire la ultima prevedere menţionată, părţile au prezentat copiile ale 7 hotărâri judecătoreşti recente în care sancţiunea administrativă de amendă administrativă a fost schimbată în arest admi-nistrativ, în unele dintre cazuri schimbarea sancţiunii administrative a fost hotărâtă de către instanţă în absenţa contravenientului şi nu într-o audiere publică. În unul din cazuri schimbarea a fost făcută ca urmare a neachitării de către contravenient a amenzii administrative la timp. La fel, Guvernul a prezentat copii ale scrisorilor adresate Agentului Guvernamental de către preşedinţii a 13 instanţe judecătoreşti în care se menţiona faptul că în ultimii doi ani instanţele judecătoreşti respective au schimbat sancţiunea de amendă administrativă în arest administrativ în 26 de cazuri.

Articolul 33

Circumstanţe, ce atenuează răspunderea pentru contravenţia administrativă, se consideră:

1) căinţa sinceră a vinovatului;

2) prevenirea de către vinovat a urmărilor dăunătoare ale contravenţiei, repararea benevolă a pre-judiciului sau înlăturarea daunei pricinuite;

3) comiterea contravenţiei sub infl uenţa unei puternice emoţii sufl eteşti ori în virtutea unui concurs de grave împrejurări personale sau familiale;

4) comiterea contravenţiei de către un minor;

5) comiterea contravenţiei de către o femeie gravidă sau de către o femeie, care are copil în vârstă de până la un an. (...)

Articolul 34

Circumstanţe, ce agravează răspunderea pentru contravenţia administrativă, se consideră:

1) continuarea comportării ilicite, contrar cererii persoanelor, împuternicite pentru aceasta, de a înceta această comportare;

2) comiterea a doua oară în decursul unui an a unei contravenţii similare, pentru care persoana a fost de acum supusă unei sancţiuni administrative; comiterea contravenţiei de către o persoană, care a săvârşit mai înainte o infracţiune;

3) atragerea în contravenţie a unui minor;

4) comiterea contravenţiei de un grup de persoane;

5) comiterea contravenţiei în condiţiile unor calamităţi naturale sau în alte împrejurări excepţionale;

6) comiterea contravenţiei în stare de ebrietate. (...)

Articolul 174/1

(2) Organizarea şi desfăşurarea întrunirii fără avizarea primăriei sau fără autorizaţia ei, precum şi încălcarea condiţiilor (forma, locul, timpul) desfăşurării întrunirii, indicate în autorizaţie, -

atrage după sine aplicarea unei amenzi organizatorilor (conducătorilor) întrunirii în mărime de la zece la douăzeci şi cinci de salarii minime.

(...) Participarea activă la întrunirea desfăşurată în condiţiile alineatului doi din prezentul articol –

atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de la două la cinci salarii minime. (...)

Articolul 254

(...) Cazul cu privire la contravenţii administrative se examinează în prezenţa persoanei, care este trasă la răspundere administrativă. În lipsa acestei persoane cazul poate fi examinat numai atunci, când există date despre anunţarea la timp a persoanei despre locul şi timpul examinării cazului şi dacă din partea ei n–a fost primit nici un demers de a se amâna examinarea cazului. (...)

Articolul 281

Decizia judecătoriei de sector, municipale, asupra cazurilor cu privire la contravenţiile administrati-ve poate fi atacată pe cale procedurală în instanţa judecătorească ierarhic superioară, depunându-se o plângere, sau printr-un protest al procurorului.

320


Articolul 282/3

(...) Neprezentarea persoanelor indicate, deşi acestea au fost înştiinţate din timp despre data exa-minării cazului, nu constituie o piedică pentru examinarea lui. (...)

Articolul 282/5

Examinând cazul cu privire la contravenţia administrativă, instanţa de recurs adoptă una din urmă-toarele hotărâri:

1) lasă decizia instanţei judecătoreşti neschimbată, iar plângerea sau protestul nesatisfăcute;

2) anulează decizia instanţei judecătoreşti şi trimite dosarul la judecătoria raională, de sector mu-nicipală spre o nouă examinare;

3) anulează decizia instanţei de fond şi trimite materialele organului care a întocmit procesul-verbal;

4) anulează decizia instanţei judecătoreşti şi clasează cazul;

5) schimbă sancţiunea administrativă şi atenuează sancţiunea aplicată.

Articolul 282/6

Drept temeiuri pentru anularea deciziei asupra cazului cu privire la contravenţia administrativă servesc încălcarea esenţială a normelor dreptului procedural şi aplicarea greşită a legii. Decizia corectă în fond nu poate fi anulată din motive formale, cu excepţia cazurilor:

1) cazul a fost examinat de un complet de judecată format contrar prevederilor legii;

2) decizia a fost semnată nu de judecătorul care a examinat cazul sau a fost semnată de un jude-cător care nu a participat la examinarea cazului;

3) decizia a fost pronunţată nu de judecătorul care a examinat cazul;

4) lipseşte procesul-verbal al şedinţei judiciare deşi potrivit legii întocmirea lui este obligatorie;

5) cazul a fost examinat fără participarea traducătorului deşi potrivit legii participarea lui este obli-gatorie.

Articolul 282/7

După examinarea cazului cu privire la contravenţia administrativă instanţa de recurs îşi pronunţă decizia. Decizia poate să nu conţină argumente, adică să se întocmească în formă de rezoluţie.

Articolul 293

În cazul când contravenientul nu plăteşte amenda în termenul stabilit de articolul 292 din prezentul Cod, decizia de aplicare a amenzii se trimite pentru reţinerea sumei de amendă în mod forţat din salariul lui sau din alt câştig, din pensie sau din stipendie în conformitate cu regulile, stabilite de Codul de procedură civilă.

Dacă persoana amendată nu lucrează ori dacă perceperea amenzei din salariu sau dintr-un alt câştig, din pensia sau din bursa contravenientului este imposibilă din alte cauze, perceperea amen-zii se efectuează, în temeiul deciziei organului (persoanei cu funcţii de răspundere) cu privire la aplicarea amenzii, de către executorul judecătoresc prin urmărirea bunurilor personale ale contra-venientului precum şi a părţii lui dintr-o proprietate comună. (...)

23. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la acel moment prevede:

Articolul 128

Învinuitul, care se afl ă în libertate, este chemat la anchetatorul penal printr-o citaţie. Citaţia se înmânează învinuitului, iar adeverinţa cu indicarea datei primirii citaţiei se restituie anchetatorului penal. Citaţia poate fi transmisă şi printr-o telefonogramă sau telegramă.

24. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă în vigoare la acel moment prevede:


321


Articolul 101

Instanţa comunică prin citaţie participanţilor la proces şi reprezentanţilor organizaţiilor obşteşti, ai colectivelor de muncă data şi locul şedinţei sau efectuării unor acte de procedură. (...)

Participanţilor la proces, reprezentanţilor organizaţiilor obşteşti, ai colectivelor de muncă citaţiile se înmânează din vreme pentru ca să aibă timp sufi cient de a se prezenta la termen în faţa instanţei şi de a se pregăti pentru proces.

În toate cazurile citaţia trebuie să fi e înmânată pârâtului ce cel puţin trei zile înaintea şedinţei de judecată.

25. În manualul intitulat „Procedura în cazurile cu privire la contravenţiile admi-nistrative”, autorul căreia este Sergiu Furdui (judecător la Curtea Supremă de Justi-ţie din Moldova), (Chişinău, 2000) autorul a statuat următoarele: „Codul cu privire la contravenţiile administrative prevede un număr de măsuri procedurale ca: detenţia, percheziţia corporală, percheziţia averii, arestul administrativ... Codul cu privire la contravenţiile administrative prevede puţine garanţii de ordin procedural negarantând principii legale ca acordarea unei asistenţe juridice, precum şi, prezumţia de nevino-văţie, etc. Cazurile cu privire la contravenţiile administrative sunt examinate de că-tre colegiile penale ale instanţelor judecătoreşti... Numai persoanele sancţionate pot achita amenda administrativă... Este ilegal ca amenda administrativă să fi e achitată de către altcineva”.

ÎN DREPT

I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

26. Reclamantul pretinde faptul că dreptul său la un proces echitabil garantat de prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei a fost încălcat.

Articolul 6 § 1 al Convenţiei prevede următoarele:„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezo-nabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege…”

A. Aplicabilitatea articolului 6 § 1 al Convenţiei

27. Reclamantul a declarat că acuzaţiile aduse lui pot fi considerate ca fi ind cu caracter „penal” în scopurile articolului 6 al Convenţiei. El a notat faptul că contra-venţiile administrative au fost examinate de către colegiile penale ale instanţelor de judecată şi că în sistemul legal francez acţiuni de acest gen sunt condamnate în baza prevederilor Codului Penal. În continuare el pretinde faptul că a fost reţinut de către poliţie la 18 aprilie 2000 timp de cinci ore şi jumătate, timp în care a fost interogat de către ofi ţerii de urmărire penală. Reclamantul a mai declarat faptul că, în afara amen-zilor, CCA reglementează măsuri procedurale ca reţinerea, percheziţia corporală, per-cheziţia bunurilor şi arestul administrativ. Dacă o amendă nu este achitată, sancţiunea poate fi schimbată în arest administrativ (pentru fi ecare 18 MDL durata arestului este de 10 zile). Prin urmare, dacă reclamantul nu ar fi avut mijloace să achite amenda, el ar fi fost arestat pentru 20 de zile. El a declarat că bursa sa lunară de student era de 50-60 MDL, în dependenţă de performanţa sa academică, şi că prin urmare amenda impusă lui a constituit mai mult de jumătate din venitul său lunar.

322


28. Guvernul a declarat faptul că acuzaţiile aduse reclamantului au fost de natură „administrativă” şi nu „penală”. El a subliniat necesitatea de a diferenţia contravenţiile administrative de sistemul de justiţie penală, şi consideră că între acuzaţiile de ordin penal şi disciplinar trebuie trasată o linie divizorie într-o manieră care să fi e conformă articolului 6 al Convenţiei. Guvernul a declarat faptul că aplicarea sancţiunii administra-tive pentru contravenţia săvârşită de reclamant nu a fost de natură penală, ci a avut un scop “educaţional” şi “preventiv”. Sancţiunea prevăzută de CCA pentru contravenţia re-spectivă variază între 36 MDL - 90 MDL, reclamantului fi ind-i aplicată amenda cu valoa-re minimă. În conformitate cu declaraţiile Guvernului, amenda a constituit aproximativ 10% din salariul mediu lunar în Republica Moldova la acea perioadă de timp şi nu a fost schimbată în arest administrativ. Guvernul a mai declarat faptul că nu a existat riscul ca amenda aplicată reclamantului să fi e schimbată în arest administrativ.

29. Curtea notează că părţile nu au disputat faptul că aplicabilitatea articolului 6 al Convenţiei trebuie evaluat în baza a trei criterii enunţate în hotărârea Engel (En-gel şi alţii c. Olandei, hotărâre din 8 iunie 1976, Seria A nr. 22, § 82 şi § 83). În acest context, Curtea reaminteşte că pentru a determina dacă o contravenţie poate fi califi -cată ca având un caracter „penal” în sensul prevederilor Convenţiei, prima chestiune care trebuie determinată este dacă textul normei de drept care defi neşte contravenţia aparţine, în sistemul legal al statului reclamat, legii penale; apoi trebuie determinată natura contravenţiei şi, în sfârşit, natura şi gradul de severitate al pedepsei care poate fi aplicată persoanei care se face vinovată de comiterea contravenţiei. Toate aceste aspecte trebuie examinate, luând în consideraţie obiectul şi scopul articolului 6 al Convenţiei, sensul termenilor articolului respectiv, precum şi, legislaţia Statelor Con-tractante (vezi, printre altele, Garyfallou AEBE c. Greciei, hotărâre din 24 septembrie 1997, Rapoartele Hotărârilor şi Deciziilor 1997-V, p. 1830, § 32).

30. Părţile nu au disputat faptul că, contravenţia pentru care reclamantul a fost pedepsit nu este reglementată în domeniul dreptului intern ca fi ind de natură “penală”. Totuşi, reglementările dreptului intern al statului reclamat au o valoare relativă (vezi Kadubec c. Slovaciei, hotărâre din 2 septembrie 1998, Rapoarte 1998-VI, § 51).

31. Este, prin urmare, necesar de a examina contravenţia prin prisma celui de-al doilea şi al treilea criteriu menţionate mai sus. În acest sens. Curtea reamin-teşte că aceste criterii sunt alternative şi nu cumulative: pentru ca articolul 6 al Convenţiei să fi e aplicat, este sufi cient ca contravenţia respectivă să fi e de natură „penală” din punct de vedere al Convenţiei, sau ar trebui ca persoanei declarate vinovate de comiterea contravenţiei să-i fi e aplicată o sancţiune care prin natura şi gradul de severitate, să se refere la sfera „penală” (vezi, printre altele, Lutz c. Ger-maniei, hotărâre din 25 august 1987, Seria A, nr. 123, p. 23, § 55). Acest lucru nu exclude să fi e luat în consideraţie aspectul cumulativ al criteriilor, în cazul în care o analiză separată a fi ecărui criteriu nu face posibilă elaborarea unei concluzii clare cu privire la existenţa unor „acuzaţii de natură penală” (vezi, Janosevic c. Suediei, nr. 34619/97, § 67, CEDO 2002-VII).

32. Cu privire la natura contravenţiei comise de către reclamant, Curtea notea-ză că acesta a fost acuzat în baza articolului 174/1 alineatul 4 al CCA de participare la o manifestare de protest neautorizată. Această prevedere legală reglementează


323


contravenţiile comise împotriva ordinii publice şi a fost adoptată pentru a reglementa modul în care manifestările de protest ar trebui să se desfăşoare. Prin urmare, norma legală încălcată de către reclamant se adresează tuturor cetăţenilor şi nu unui grup anume care să posede un statut special. Caracterul general al normei de drept este în continuare confi rmată de prevederile articolelor 1 şi 12 ale CCA care prevede faptul că responsabilitatea administrativă survine la vârsta de 16 ani, toţi cetăţenii trebuie să respecte normele de drept şi drepturile altor cetăţeni şi persoane juridice (vezi Öztürk c. Germaniei, hotărâre din 21 februarie 1984, Seria A nr. 73, § 53).

În plus, Dl Ziliberberg a fost condamnat de instanţele judecătoreşti la plata unei amenzi. Amenda nu a fost stabilită ca o compensaţie materială pentru prejudiciul ca-uzat, dar a avut un caracter punitiv şi de descurajare (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Bendenoun c. Franţei din 24 februarie 1994, seria A nr. 284, § 47). În acest context este relevant articolul 22 al CCA. Curtea reaminteşte că caracterul punitiv este o măsură care deosebeşte sancţiunile penale de celelalte sancţiuni (a se vedea hotărârea Öztürk menţionată mai sus, § 53).

Curtea reiterează faptul că, în principiu, caracterul general al CCA şi scopul pedepselor, care are un caracter de prevenire şi pedepsire, este sufi cient pentru a dovedi faptul că reclamantul a fost găsit vinovat de înfăptuirea unor acţiuni cu caracter criminal în sensul articolului 6 al Convenţiei (vezi, Lauko c. Slovaciei, hotărâre din 2 septembrie 1998, Rapoarte 1998-VI, § 58).

34. Caracterul penal al contravenţiei este de asemenea dovedit şi de faptul că reclamantul a fost luat de către poliţie fi ind reţinut pentru mai multe ore şi interogat de către ofi ţerii de urmărire penală. Mai mult, CCA conţine prevederi cu privire la ches-tiuni ca participarea la manifestări neautorizate, precum şi circumstanţele agravante ale acestor acţiuni, responsabilitatea pentru tentativa de comitere a unei contravenţii, precum şi legitima apărare (vezi paragraful 22 de mai sus) care indică de fapt natura penală a contravenţiilor administrative. Este important de a nota faptul că cauzele cu privire la contravenţiile administrative sunt examinate de către colegiile penale ale instanţelor de judecată.

Curtea reiterează faptul că lipsa gravităţii pedepsei aplicată reclamantului nu pot priva o contravenţie de caracterul său inerent penal (vezi hotărârea Ozturk, menţionată mai sus, § 54). În cauza respectivă, totuşi, severitatea pedepsei actuale şi potenţiale poate în principiu fi considerată ca un alt argument în favoarea aplicabilităţii articolului 6. În acest sens, trebuie notat faptul că reclamantul a fost amendat cu 36 MDL (echiva-lentul a 3.17 EURO la acea perioadă), care a constituit mai mult de 60% din venitul său lunar, în acelaşi timp lui i s-ar fi putut aplica pedeapsa maximă care constituia o amendă în valoare de 90 MDL (echivalentul a 7.94 EURO la acea perioadă).

Mai mult, dacă el nu ar fi achitat amenda impusă, lui i s-ar fi aplicat pedeapsa sub formă de arest administrativ, în circumstanţele prevăzute de articolul 26 alinea-tul 4 al CCA, pentru o perioadă de douăzeci de zile (vezi paragraful 22 de mai sus). Este important de notat faptul că în conformitate cu prevederile Codului cu privire la procedura civilă în vigoare la acea perioadă, omisiunea de a executa hotărârile jude-cătoreşti civile nu putea duce la detenţia unei persoanei.

324


Luând în consideraţie legislaţia actuală a Republicii Moldova precum şi, prac-tica judiciară prezentată Curţii de către ambele părţi, Curtea nu poate să conchidă dacă, reieşind din circumstanţele specifi ce ale cauzei respective reclamantului i-ar fi putut fi aplicată pedeapsa sub formă de arest administrativ în conformitate cu articolul 26 alineatul 4 al CCA. Totuşi, chiar dacă amenda nu ar fi putut fi schimbată în arest în acest caz, acest lucru nu putea fi decisiv pentru clasifi carea unei contravenţii ca având un caracter “penal” în sensul articolului 6 al Convenţiei (vezi, Janosevic c. Su-ediei, citat mai sus, § 69).

35. În urma analizei aspectelor variate ale cauzei, Curtea notează preeminenţa acelor care sugerează că acuzaţiile aduse reclamantului au fost de natură penală. Deşi nici una din ele nu este decisivă, cumulativ ele determină caracterul penal al “acuzaţiilor” aduse reclamantului, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei.

36. Considerând cele menţionate, Curtea consideră că articolul 6 § 1 al Con-venţiei este aplicabil în cauza respectivă.

B. Corespunderea cu prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei

37. Reclamantul se plânge de faptul că nu a fost citat corespunzător pentru a se prezenta la audierea apelului său din 4 mai 2000 la Tribunalul municipiului Chi-şinău, şi ca urmare, nu a putut fi prezent. Cu referire la ştampilele de pe plic (vezi paragrafele 16-17 de mai sus), el a declarat faptul că citaţia a fost expediată la 3 mai 2000, reclamantul primind-o la 4 mai 2000, ora 10.00.

38. Guvernul a contestat cele declarate de reclamant. Conform susţinerilor Gu-vernului, citaţia a fost expediată reclamantului la 2 mai 2000 şi ar fi trebuit să ajungă la reclamant la 3 mai 2000. În acest sens, Guvernul a transmis Curţii o copie a registrului de înregistrare a corespondenţei (registru scris de mână) a Tribunalului municipiului Chişinău, conform căreia citaţia a fost expediată reclamantului la 2 mai 2000. Cu pri-vire la ştampilele de pe plic, Guvernul le consideră ilizibile.

39. Curtea notează că la 4 mai 2000 la ora 10.00, Tribunalul municipiului Chişi-nău a audiat apelul reclamantului în absenţa acestuia (vezi paragraful 14 de mai sus). Curtea consideră că ştampila de pe plic, aplicată de către ofi ciul poştal de expediere (şi anume, primul ofi ciu poştal la care a fost depusă citaţia pentru a fi expediată re-clamantului) indică clar data de 3 mai 2000. Numai ştampila aplicată de către ofi ciul poştal de destinaţie nu este pe deplin lizibilă. În consecinţă, citaţia a fost transmisă de către Tribunalul municipiului Chişinău numai cu o zi înaintea audierii apelului re-clamantului, astfel, Curtea conchide că reclamantul nu a fost informat înainte de data respectivă despre data şi ora audierii apelului său.

40. Articolul 6 al Convenţiei, analizat în întregime, garantează dreptului învi-nuitului să participe efectiv la examinarea procesului său penal. Acest lucru include, printre altele, dreptul nu numai de a fi prezent, dar şi de a urma toate procedurile în faţa instanţei (vezi, drept exemplu, Stanford c. Regatului Unit al Marii Britanii, hotărâre din 23 februarie 1994, Seria A nr. 282-A, § 26; şi Jabardo c. Spaniei, hotărârea din 6 decembrie 1988, Seria A nr. 146, § 78). Acest drept face implicit parte din noţiunea de principiu al contradictorialităţii şi poate să derive din garanţiile conţinute în literele


325


c), d) şi e) ale articolului 6 § 3 – “dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi”, “de a so-licita audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării” şi “să fi e asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere” (vezi, Colozza c. Italiei, ho-tărârea din 12 februarie 1985, Seria A nr. 89, § 27). Este difi cil de a vedea în acest caz modul în care reclamantul ar fi putut să-şi exercite aceste drepturi fără a fi prezent.

41. Curtea în continuare notează că în hotărârea Kremzow c. Austriei din 21 septembrie 1993, Seria A nr. 268-B şi în hotărârea Kamasinski c. Austriei din 19 de-cembrie 1989, Seria A nr. 168, a stabilit principiul conform căruia prezenţa fi zică a persoanei acuzate la audierea apelului unde cauza se examinează în drept nu este considerată ca fi ind crucială. Curtea consideră că prezentul caz trebuie diferenţiat de acele cazuri. În cauzele Kremzow şi Kamasinski, persoanele acuzate au fost repre-zentate de către avocaţii acestora şi, în principiu, acestea au avut posibilitatea de a-şi asigura apărarea. În prezentul caz, reclamantul pur şi simplu nu a avut posibilitatea de a face acest lucru deoarece nu a fost anunţat înaintea datei audierii.

42. Prin urmare, reclamantul nu a avut parte de un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei.

II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI



44. Reclamantul a solicitat 36 MDL pentru prejudiciul material suferit, declarând faptul că, cuantumul amenzii impuse lui ca urmare a acuzării lui pentru participarea la o manifestare de protest neautorizată.

45. Guvernul a contestat cuantumul pretins de către reclamant. În opinia lui recla-mantul nu a fost în drept să solicite nici un prejudiciu material, deoarece Curtea a declarat inadmisibilă plângerea sa fondată pe pretinsa încălcare a articolului 11 al Convenţiei.

46. Curtea notează că plângerea reclamantului fondată pe prevederile artico-lului 11 al Convenţiei ca fi ind inadmisibilă (vezi paragraful 5 de mai sus). Chiar dacă Curtea a decis că procedurile, care au avut drept rezultat impunerea reclamantului a unei amenzi, nu au fost echitabile, nu poate fi spus faptul că, dacă procedurile con-tencioase ar fi fost conforme Convenţiei, o asemenea pedeapsă nu ar fi fost aplicată. Prin urmare, Curtea nu identifi că vreo legătură cauzală între acţiunile reclamantului şi prejudiciul pretins şi, prin urmare, nu acordă nici o sumă cu acest titlu.


47. Reclamantul a mai pretins 5 000 EURO în calitate de prejudiciu moral sufe-rit ca urmare a stării de stres şi frustrare cauzate prin impunerea reclamantului a unei sancţiuni pentru participare la o manifestare de protest neautorizată.

326


48. Guvernul nu a fost de acord cu suma cerută de reclamant, argumentând prin faptul că Curtea a declarat plângerea reclamantului fondată pe prevederile artico-lului 11 al Convenţiei ca fi ind inadmisibilă. Guvernul a exprimat opinia conform căreia în anumite cazuri simplul fapt al constatării unei violări a Convenţiei a fost considerată satisfacţie echitabilă.

49. Curtea notează faptul că reclamantul a pretins compensaţia prejudiciului moral suferit ca urmare a pretinsei încălcări a articolului 11 al Convenţiei. Deoarece acesta nu a solicitat o compensare a prejudiciului moral cauzat în rezultatul încălcă-rii articolului 6 § 1 al Convenţiei şi, prin urmare, Curtea nu acordă nici un prejudiciu la acest capitol.


50. Reclamantul a mai pretins 1 850 EURO în calitate de costuri şi cheltuieli suportate pentru reprezentarea în faţa Curţii, dintre care 1 650 EURO constituie taxe de reprezentare, iar restul cheltuielilor pentru transport şi comunicare.

51. Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de reclamant, declarând faptul că reclamantul nu a reuşit să dovedească pretinsele cheltuieli de reprezentare. În opinia Guvernului, suma pretinsă de către reclamant este exagerată în compa-raţie cu salariul mediu lunar în Republica Moldova şi cu taxele ofi ciale achitate de către stat avocaţilor din ofi ciu. Guvernul a mai contestat şi numărul orelor petrecute de către reprezentantul reclamantului lucrând la cazul reclamantului în general, şi la cercetarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special, declarând faptul că o persoană care posedă o diplomă de studii superioare juridice eliberată de către Universitatea de Stat din Moldova nu are nevoie să studieze jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului deoarece se prezumă faptul că el sau ea a studiat-o în cel de-al doilea şi al patrulea an de studii. În opinia Guvernului o compensaţie în acest sens ar putea constitui bursa de studii.

52. Curtea reaminteşte faptul că pentru ca cheltuielile şi costurile să fi e incluse în suma acordată în conformitate cu articolul 41, trebuie să fi e stabilit faptul că ele au fost reale şi necesare şi au avut un cuantum rezonabil (vezi, drept exemplu, Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei (GC), NR. 23119/93, § 62, CEDO 1999 – VIII). În acest sens, poate fi luată în consideraţie pentru determinarea numărului de ore lucrate şi remune-rarea lucrului respectiv şi hotărârea Amihalachioaie c. Moldovei, nr. 60115/00, § 47).

53. În acest caz, luând în consideraţie lista costurilor şi cheltuielilor prezentată de către reclamant, criteriile enunţate mai sus, complexitatea cazului şi faptul că o parte din plângerile reclamantului au fost declarate ca fi ind inadmisibile, Curtea acor-dă reclamantului 1 000 EURO pentru costurile şi cheltuielile suportate.

D. Penalităţi



327


DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA UNANIM:

1. Declară faptul că articolul 6 § 1 al Convenţiei este aplicabil prezentului caz;

2. Susţine faptul că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei;


(a) statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în decurs de trei luni de la data la care hotărârea devine defi nitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 al Convenţiei, 1 000 EURO în calitate de costuri şi cheltuieli care să fi e convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata aplicabilă la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi încasată,

(b) că începând cu data expirării celor trei luni sus-menţionate până la executa-rea hotărârii va trebui achitată o rată simplă a dobânzii la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii a Băncii Centrale Europene pe parcursul perioadei de penalizare plus trei procente.

4. Respinge restul revendicărilor reclamantului de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notifi cată în scris la 1 februarie 2005, conform Regulii 77 §§ 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.



328


329


MERIAKRI contra MOLDOVEI(Cererea nr. 53487/99)

HOTĂRÂRE(de radiere a cererii de pe rol)

1 martie 20051

În cauza Meriakri contra Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), statuând într-o Cameră compusă din:

Sir Nicolas Bratza, preşedinte,Dnii J. Casadevall, G. Bonello, R. Maruste, S. Pavlovschi, L. Garlicki, J. Borrego Borrego, judecători,

şi Dl M. O’Boyle, grefi er,

Deliberând cu uşile închise la 1 februarie 2005,

Pronunţă următoarea hotărâre care a fost adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost iniţiată prin cererea nr. 53487/99 introdusă contra Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în conformitate cu prevederile articolului 34 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Liber-tăţilor Fundamentale (în continuare – Convenţia) de către un cetăţean al Republicii Moldova, domnul V. Meriakri (în continuare – reclamantul), la 28 aprilie 1999.

1 Hotărârea a devenit defi nitivă la 06.07.2005.

330


2. Reclamantul, căruia de altfel i-a fost acordată asistenţă legală din partea Curţii, a fost reprezentat de către domnul A. Tănase, avocat din municipiul Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (în continuare – Guvernul) a fost reprezentat de către Agentul său, domnul V. Pârlog.

3. În cererea sa, reclamantul s-a plâns de imixtiunea din partea administraţiei instituţiei penitenciare în dreptul său la respectarea corespondenţei cu Curtea precum şi, cu alte autorităţi naţionale, invocând în substanţă încălcarea prevederilor articolului 8 al Convenţiei.

4. Cererea a fost repartizată secţiunii a IV-a a Curţii (Regula 52 § 1 a Regula-mentului Curţii). În cadrul acestei secţiuni, Camera care a examinat cererea respecti-vă (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu Regula 26 § 1.

5. Printr-o decizie din 6 mai 2003, Curtea a declarat cererea admisibilă.

6. Atât reclamantul cât şi Guvernul au prezentat observaţii asupra fondului cauzei (Regula 59 § 1). Suplimentar, ambele părţi au prezentat propuneri de regle-mentare amiabilă grefi erului (articolul 38 § 1 (b) al Convenţiei). Nu s-a ajuns la nici un acord comun.

7. Printr-o scrisoare care datează din 28 octombrie 2003, Guvernul a cerut Cur-ţii să radieze cererea respectivă de pe rolul său, anexând textul unei declaraţii care a avut drept scop soluţionarea problemelor invocate de către reclamant în cererea sa. Reclamantul a prezentat observaţii scrise cu privire la propunerea înaintată de către Guvern, iar acesta din urmă a prezentat replica sa la observaţiile reclamantului.

ÎN FAPT


8. Reclamantul s-a născut în anul 1952 şi locuieşte în or. Cricova, mun. Chişinău.

9. La 5 martie 1997 el a fost arestat fi ind acuzat de complicitate la comiterea infracţiunii de tâlhărie în scopul sustragerii averii proprietarului. La 22 iulie 1997 Judecătoria sectorului Buiucani a condamnat reclamantul, recidivist deosebit de pe-riculos, la 12 ani privaţiune de libertate pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie în scopul sustragerii averii proprietarului, sentinţă care urma să fi e ispăşită într-o insti-tuţie penitenciară cu regim sever. Reclamantul a depus o cerere de apel împotriva hotărârii respective.

10. La 20 noiembrie 1997 Tribunalul municipiului Chişinău a respins apelul ca fi ind nefondat menţinând decizia primei instanţe. Reclamantul a depus un recurs îm-potriva acestei decizii. În urma audierilor verbale din 12 februarie 1998, Curtea de Apel, printr-o hotărâre defi nitivă, a respins recursul menţinând decizia Tribunalului municipiului Chişinău.

11. La 28 aprilie 1999, reclamantul a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 2 august 1999, el a scris Curţii, care i-a solicitat acestuia mai

MERIAKRI contra MOLDOVEI

331


multe documente, o scrisoare la care a anexat cererea adresată administraţiei insti-tuţiei penitenciare la 16 iulie 1999, prin care solicita, printre altele, copiile plângerilor pe care el le-a adresat Procuraturii municipiului Chişinău şi Procuraturii Generale a Republicii Moldova precum şi răspunsurile primite. Pe textul cererii respective cineva a scris:

“Unităţii speciale. Pentru întreprinderea acţiunilor de rigoare. 17 iulie 1999”,

iar pe verso era o listă, scrisă nu de mâna reclamantului a 11 plângeri pe care acesta le-ar fi adresat diverselor autorităţi naţionale. Reclamantul de asemenea a transmis Curţii a scrisoare adresată lui la 20 aprilie 1999 de către Misiunea OSCE în Republica Moldova. Scrisoarea respectivă cuprindea mai multe ştampile, fapt care indica că aceasta a trecut pe la numeroase ofi cii în perioada 5 mai – 25 iunie 1999. Conform celor spuse de către reclamant, scrisoarea i-a fost adusă la 1 iulie 1999.

12. În scrisoarea sa adresată Curţii la 4 octombrie 1999, reclamantul în mod explicit s-a plâns de faptul că această scrisoare a fost deschisă de către administraţia instituţiei penitenciare, solicitând Curţii să ordone Directorului Unităţii Speciale să nu mai deschidă şi verifi ce scrisorile adresate lui. Reclamantul a remis Curţii o scrisoare din 2 septembrie 1999 de la Grefa Curţii, pe care a fost aplicat:

“Numărul de intrare 374, la 10 septembrie 1999”,

împreună cu o notă scrisă de mână care cuprindea următoarele:

“Unitatea Specială. Primită la 10 septembrie 1999”.

Reclamantul a informat Curtea despre primirea scrisorii respective la 22 sep-tembrie 1999.

13. La 15 martie 2001 reclamantul a remis Curţii scrisoarea acesteia adresată lui, care datează din 9 februarie 2001, pe care a fost aplicat:

“Numărul de intrare 77, din 22.02”.

Cineva de asemenea a scris pe textul scrisorii:

“Unitatea specială. 22.02.2001”.

14. Într-o scrisoare datată din 2 septembrie 2001, reclamantul s-a plâns de faptul că în jur de 80 de pagini ale documentelor transmise lui de către Curte i-au fost transmise de către administraţia penitenciarului într-un plic deschis.

15. La 10 iunie 2002 reprezentantul reclamantului a transmis Curţii o copie a unei scrisori adresate acestuia de către reclamant care data din 4 decembrie 2001, prin care acesta solicita o întrevedere cu reprezentantul său. Scrisoarea a fost transmisă la 7 decembrie 2001, fi ind însoţită de o notă scrisă din partea Directorului penitenciarului, pe care era aplicat numărul de înregistrare, precum şi următoarea inscripţie:

“Transmitem petiţia condamnatului Meriakri Victor Gheorghe deţinut în peniten-ciarul OŞC 29/15 din Cricova. Anexa – 4 pagini”.

16. Reclamantul a fost eliberat din penitenciar la 11 noiembrie 2004, ca urmare a unei legi de amnistie generală adoptată de către Parlamentul Republicii Moldova.

332


II. DREPT INTERN PERTINENT

A. Legislaţia în vigoare la momentul pretinselor încălcări

17. Articolul 30 al Constituţiei prevede o garanţie generală a secretului cores-pondenţei în următorii termeni:

“(1) Statul asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor tele-fonice şi al celorlalte mijloace de comunicare”.

18. Acest principiu a fost restrâns în privinţa deţinuţilor. Dispoziţii speciale cu privire la secretul corespondenţei condamnaţilor sunt înserate în Codul de executare a sancţiunilor de drept penal (în continuare - “Codul de executare”), potrivit cărora:

Articolul 14

“(1) Condamnatul benefi ciază de drepturi stabilite de legislaţia de executare a sancţiunilor de drept penal în funcţie de tipul pedepsei şi de restricţia drepturilor impuse condamnatului prin sentinţă a instanţei judecătoreşti.

(2) Condamnatul are dreptul:

(c) să dea explicaţii şi să poarte corespondenţă, să adreseze propuneri, cereri şi reclamaţii în limba maternă, iar în caz de necesitate să se folosească de serviciile unui traducător.”

Articolul 73

“(1) Condamnatul are dreptul să primească şi să expedieze scrisori şi telegrame într-un număr nelimitat.

(2) Corespondenţa condamnaţilor, expediată sau primită … este supusă controlului sau cenzurii. Cererea adresată avocatului parlamentar din partea unei persoane afl ate într-un loc de detenţiune nu va fi controlată de administraţia penitenciarului şi va fi trimisă adresantului în decurs de 24 de ore (amendat prin Legea nr. 18-XII din 14 mai 1998).

(4) Propunerile, cererile şi reclamaţiile adresate organelor de drept ierarhic superioare se expedia-ză destinatarului în cel mult 3 zile.”

19. Codul de Procedură Penală (“CPP”) statua în articolul 383:“(2) … pachetele cu provizii şi coletele sosite pe numele lor, sunt supuse controlului, iar corespon-denţa – cenzurii …”

20. Legea nr. 1226 din 27 iunie 1997 cu privire la arestarea preventivă preve-dea o dispoziţie similară pentru persoanele arestate preventiv (articolul 12):

Articolul 18 al aceleiaşi legi prevedea:“(2) Plângerile, cererile şi scrisorile preveniţilor se controlează de către administraţia locului de arest preventiv. Plângerile, cererile şi scrisorile adresate procurorului nu sunt supuse controlului, urmând a fi expediate la destinaţie în 24 de ore de la depunerea lor.”

21. Norme mai detaliate în privinţa aplicării sistemului de cenzură persoanelor condamnate se conţineau în Hotărârea Guvernului nr. 923 din 20 decembrie 1994 privind aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnaţi:

“(18) … Scrisorile se pun în cutiile poştale sau se transmit reprezentanţilor administraţiei în plicuri deschise. …

(19) … Propunerile, cererile şi plângerile ce conţin expresii obscene, inclusiv cu caracter calomniator, ce jignesc onoarea şi demnitatea colaboratorului instituţiei, nu se expediază destinatarului. Aseme-nea scrisori se anexează la dosarul personal, iar expeditorilor li se aplică pedepse disciplinare.”


333


B. Modifi cări ale legislaţiei

22. De la momentul pretinsei imixtiuni, legislaţia privind cenzura coresponden-ţei condamnaţilor a fost modifi cată.

O primă reformă a fost introdusă prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 122 din 8 aprilie 2002, care asigura deţinuţilor secretul anumitei corespondenţe:

“(1) Orice corespondenţă a persoanelor deţinute cu avocatul parlamentar, Consiliul Europei, Cur-tea Europeană a Drepturilor Omului, avocatul său nu poate fi supusă controlului sau cenzurii şi urmează să fi e transmisă adresatului în termen de 24 de ore de la depunere sau primire.”

23. Această excepţie de la regula generală a fost lărgită pe parcursul anului prin Legea nr. 1430 din 7 noiembrie 2002, în vigoare la 3 decembrie 2002. Prin Legea respectivă a fost exclus alineatul 4 al articolului 73 al Codului de executare (vezi paragraful 18 de mai sus) şi a fost modifi cat alineatul 2 al articolului 73 în felul următor:

“(2) Corespondenţa condamnaţilor, expediată sau primită (…) este supusă controlului sau cenzurii, cu excepţia corespondenţei cu organele de drept, cu avocaţii lor, cu organele naţionale şi interna-ţionale legal constituite care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, şi urmează să fi e expediată sau transmisă destinatarului în decursul de 24 de ore de la depunere sau primire.”

Legea nr. 1430 a modifi cat de asemenea şi alineatul 2 al articolului 18 al Legii nr. 1226 (vezi paragraful 20 de mai sus), care prevede:

“(2) Plângerile, cererile şi scrisorile preveniţilor, inclusiv ale inculpaţilor, se controlează de către ad-ministraţia locului de arest preventiv. Corespondenţa prevenitului cu procurorul, cu avocatul său, cu organele naţionale şi internaţionale legal constituite care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, nu poate fi supusă controlului sau cenzurii şi urmează să fi e expediată sau transmisă destinatarului în decurs de 24 de ore de la depunere sau primire.”

24. La 12 iunie 2003 alineatul 2 al articolului 383 al CPP (vezi paragraful 19 de mai sus) a fost anulat şi potrivit Legii nr. 206 din 29 mai 2003, în vigoare la 18 iulie 2003, corespondenţa preveniţilor şi inculpaţilor nu este supusă cenzurii (vezi paragra-ful 20 de mai sus).

ÎN DREPT

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

25. Reclamantul se plânge de imixtiunea exercitată de către administraţia in-stituţiei penitenciare în dreptul său la respectarea corespondenţei adresate Curţii, cu avocatul său precum şi, cu alte autorităţi naţionale. Curtea consideră că această plângere cade sub incidenţa articolului 8 al Convenţiei, care prevede următoarele:

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea … corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

334


26. Printr-o scrisoare care datează din 28 octombrie 2003 Guvernul a informat Curtea despre propunerile de soluţionare a respectivului caz prin următoarele măsuri:

- achitarea reclamantului a echivalentului (la rata de schimb existentă la momentul depunerii cererii) a 890 Euro (14 000 lei moldoveneşti), în calitate de compensaţie pentru prejudiciul moral cauzat lui în urma acţiunilor de imixtiune din partea administraţiei penitenciarului în corespondenţa recla-mantului adresate Curţii şi cu avocatul său. Guvernul a menţionat la acest capitol că salariul minim lunar în Republica Moldova constituia 100 de lei moldoveneşti;

- adresarea unei scuze ofi ciale reclamantului pentru faptul că administraţia penitenciarului nu a res-pectat dreptul său la secretul corespondenţei;

- armonizarea cadrului legal naţional la criteriile Convenţiei în partea ce ţine de drepturile persoane-lor condamnate la confi denţialitatea corespondenţei lor adresate Curţii şi cu alte instituţii de drept.

Guvernul a declarat că el deja a modifi cat legislaţia pertinentă, cu scopul de a acorda un nivel mai mare de protecţie a drepturilor deţinuţilor (vezi paragrafele 22 – 24 supra). Deoarece reclamantul a refuzat să accepte propunerile menţionate mai sus, Guvernul a solicitat Curţii să radieze de pe rolul său cererea respectivă, în con-formitate cu prevederile articolului 37 al Convenţiei.

27. În replica sa, reclamantul a solicitat Curţii să respingă propunerea Guver-nului. Reclamantul a declarat că oferta de 14 000 de lei moldoveneşti a fost prea mică, cu toate că salariul minim constituia 100 de lei moldoveneşti, iar „coşul minim de consum” care reprezintă suma lunară necesară unei persoane pentru a supravie-ţui era în octombrie 2003 de 1 269 lei moldoveneşti. Mai mult, modifi cările introduse în legislaţia naţională, au fost insufi ciente, deoarece, deşi cenzura corespondenţei deţinutului cu avocatul său, cu autorităţile de ocrotire a normelor de drept precum şi, cu instituţii naţionale şi internaţionale de protecţie a drepturilor omului a fost interzisă, orice altă corespondenţă în continuare constituia obiectul cenzurii obligatorii, fără nici o restricţie, fi ind reţinută pentru 72 de ore.

28. Curtea notează că părţile nu s-au înţeles asupra condiţiilor de reglementa-re amiabilă a cauzei (vezi paragraful 6 de mai sus). La fel Curtea reaminteşte că, în conformitate cu articolul 38 § 2 al Convenţiei, negocierile de reglementare amiabilă sunt confi denţiale. Regula 62 § 2 a Regulamentului Curţii prevede în continuare că nici o comunicare scrisă sau verbală, la fel ca şi nici o ofertă sau concesie făcută în cadrul încercării de încheiere a unei reglementări amiabile nu trebuie să fi e înaintată în cadrul procedurii contencioase.

Prin urmare, Curtea se va pronunţa în baza declaraţiei făcute de către Guver-nul Republicii Moldova în afara cadrului negocierilor de reglementare amiabilă la 28 octombrie 2003.

29. Curtea reaminteşte că articolul 37 al Convenţiei prevede că Înalta Curte poate la orice etapă a examinării cauzei să decidă radierea cererii de pe rolul său atunci când circumstanţele cauzei duc la una din următoarele concluzii specifi cate în punctele (a), (b) sau (c) ale primului paragraf al articolului respectiv. Articolul 37 § 1 (c) prevede că:

“Curtea poate hotărî radierea unei cereri de pe rol atunci când circumstanţele permit să se tragă conclu-zia că pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifi că”.


335


Articolul 37 § 1 in fi ne prevede că:“Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere”.

30. Curtea notează că a specifi cat într-un număr de cazuri natura şi întinderea obligaţiilor statului reclamat cu privire la confi denţialitatea corespondenţei deţinuţilor (vezi, printre altele, Silver şi alţii c. Regatului Unit al Marii Britanii, hotărâre din 25 mar-tie 1983, Seria A, nr. 67; Campbell şi Fell c. Regatului Unit al Marii Britanii, hotărâre din 28 iunie 1984, Seria A nr. 80; McCallum c. Regatului Unit al Marii Britanii, hotărâre din 30 august 1990, Seria A nr. 183; Campbell c. Regatului Unit al Marii Britanii, ho-tărâre din 25 martie 1992, Seria A nr. 233; Petra c. României, nr. 27273/95, Rapoarte ale hotărârilor şi deciziilor 1998-VII; Niedbala c. Poloniei, nr. 27915/95, hotărâre din 4 iulie 2000 (nepublicată); Rehbock c. Sloveniei, nr. 29462/95, Rapoarte 2000 - XI; Poltoratskiy c. Ucrainei, nr. 38812/97, Rapoarte 2003-V).

31. Curtea a examinat atent condiţiile inserate în declaraţia Guvernului. Luând în consideraţie natura declaraţiei făcute de către Guvern, scopul şi întinderea nume-roaselor angajamente cuprinse în aceasta, la fel şi suma compensaţiei propuse (care este corespunzătoare comparativ cu sumele acordate în cazurile sus menţionate), Curtea nu mai consideră justifi cată examinarea cererii (articolul 37 § 1 (c)) (vezi, mu-tatis mutandis, Tahsin Acar c. Turciei, [CM], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDO 2003-VI; precum şi Haran c. Turciei, nr.25754/94, hotărâre din 26 martie 2002).

32. Mai mult, ţinând cont, în special, de jurisprudenţa clară şi vastă în acest domeniu (la care s-a făcut referire supra), pentru asigurarea respectării drepturilor omului în sensul Convenţiei şi a Protocoalelor sale nu este necesară continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1 in fi ne).

33. La radierea unei cereri de pe rolul său, Curtea poate decide acordarea chel-tuielilor de judecată (Regula 43 § 4 a Regulamentului Curţii). În prezentul caz, luând în consideraţie natura relativ complexă a problemelor pe care respectiva cerere le-a implicat, la fel ca şi volumul de muncă efectuat de către reprezentantul reclamantului, Curtea decide să acorde în calitate de costuri şi cheltuieli suma de 2000 EURO.

34. În sfârşit, Curtea reaminteşte că în conformitate cu Regula 43 § 3 a Regu-lamentului Curţii, hotărârea respectivă va fi transmisă Comitetului de Miniştri pentru ca acesta să supravegheze executarea angajamentelor asumate de către Guvern. În cazul în care Guvernul nu va achita sumele prevăzute de paragrafele 26 şi 33 în decurs de trei luni de la data pronunţării hotărârii respective, va fi achitată o rată a dobânzii egală cu rata minimă a Băncii Centrale Europene pentru întreaga perioadă de neachitare la care se vor aduna trei procente.

35. Prin urmare, cererea este radiată de pe rolul Curţii.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1. Ţine cont de termenii prevăzuţi în declaraţia Guvernului reclamat precum şi, mo-dalităţile de asigurare a îndeplinirii angajamentelor asumate în aceasta (Regula 44 § 2 a Regulamentului Curţii);

336


2. Decide să radieze cererea respectivă de pe rolul Curţii în conformitate cu articolul 37 § 1 (c) al Convenţiei;

3. Declară

a) ca statul reclamat să achite reclamantului, în decurs de trei luni de la data la care hotărârea devine defi nitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţi-ei, 2000 EURO (două mii euro) în calitate de costuri şi cheltuieli;

b) că de la data expirării celor trei luni sus-menţionate, în cazul neachitării sumelor respective, va fi achitată o rată a dobânzii egală cu rata minimă a Băncii Cen-trale Europene la care să se adune trei procente.

Publicată în limba engleză şi notifi cată în scris la 1 martie 2005, în conformitate cu Regula 77 §§ 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.




337


ROŞCA contra MOLDOVEI(Cererea nr. 6267/02)

HOTĂRÂRE

22 martie 2005

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), prezidată într-o Cameră compusă din:

Sir Nicolas Bratza, Preşedinte

Dnii J. Casadevall, G. Bonello, M. Pellonpää, R. Maruste, S. Pavlovschi, L. Garlicki, J. Borrego Borrego, judecători,

şi Dnul M. O’Boyle, Grefi erul Secţiunii

Deliberând la 1 martie 2005,


PROCEDURA

1. Cazul a fost iniţiat prin cererea (nr. 6267/02) contra Republicii Moldova, îna-intată către Curte conform articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţia), de către cetăţeanul Republicii Moldova, dl Ion Roşca (reclamantul), la 21 noiembrie 2001.

2. Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dna Nina Lozan, jurist practician din Chişinău, Republica Moldova. Guvernul Republicii Moldova a fost re-prezentat de Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

338


3. În plângerea solicitantului se motivează că, în rezultatul anulării hotărârii judecătoreşti defi nitive pronunţată în favoarea sa, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, şi totodată dreptul de a se folosi de proprietate.

4. Cererea respectivă a fost repartizată Secţiunii a IV-a a Curţii (Regula 52 § 1 din Regulamentul Curţii).

5. Prin decizia din 30 noiembrie 2004, Curtea a declarat cererea ca fi ind ad-misibilă.

6. Observaţiile asupra fondului au fost prezentate atât de reclamant cît şi de către Guvernul reclamat (Regula 59 § 1 al Regulamentului Curţii).

ÎN FAPT


7. Reclamantul, Ion Roşca este cetăţean al Republicii Moldova, s-a născut în anul 1943 şi locuieşte în Chişinău. El este acţionar la o bancă privată.

8. În 1999 el a avut un dezacord cu administraţia băncii ca urmare a înstrăinării a două mii de acţiuni, în consecinţă el a acţionat banca în judecată, solicitând o com-pensaţie în valoare de 163.422 lei (MDL).

9. La 21 septembrie 2000, Judecătoria sectorului Râşcani i-a dat cîştig de ca-uză, oferindu-i ca compensaţie 20.000 lei (MDL). Atît reclamantul cît şi banca au înaintat apel.

10. La 14 februarie 2001, Tribunalul Municipiului Chişhinău a respins apelul petiţionarului, în schimb a satisfăcut apelul bancii. Ca urmare petiţionarul a înain-tat recurs.

11. La 17 aprilie 2001, Curtea de Apel a examinat recursul şi a adoptat o deci-zie prin care a dispus de a încasa suma de 102. 653 MDL din contul băncii reclamate (echivalentul de 8. 959 EUR, la acel moment). Hotărîrea a devinit defi nitivă şi execu-torie din data pronunţării ei.

12. În iunie 2001, Procuratura Generală a înaintat un recurs în anulare prin care a solicitat casarea deciziei Curţii de Apel din 17 aprilie 2001, cu menţinerea deciziei Tribunalului municipiului Chişinău din 14 februarie 2001.

13. La 11 iulie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a examinat recursul înaintat de Procuratura Generală şi a anulat decizia Curţii de Apel din 17 aprilie 2001, lăsînd în vigoare hotărârea din 14 februarie 2001 a Tribunalului Municipiului Chişinău.

14. La 22 octombrie 2004, Agentul Guvernamental a solicitat Procuraturii Ge-nerale de a înainta o cerere de revizuire, în temeiul articolului 449 lit. j) al Codului de Procedură Civilă (vezi paragraful 17 de mai jos), la Curtea Supremă de Justiţie în scopul revizuirii hotărârii sale din 11 iulie 2001.

ROŞCA contra MOLDOVEI

339


15. La 15 decembrie 2004, printr-o încheiere, Curtea Supremă de Justiţie a ad-mis cererea de revizuire înaintată de Procuratura Generală şi a anulat hotărârea din 11 iulie 2001. Aceasta a justifi cat cererea Procurorului General motivînd inter alia că, anularea unei decizii defi nitive a Curţii de Apel din 17 aprilie 2001, constituie o încăl-care a principiului supremaţiei legii, şi prin urmare încălcarea prevederilor articolului 6 § 1 la Convenţie.

Decizia din 17 aprilie 2001, a devinit din nou defi nitivă.


16. Vechiul Cod de Procedură Civilă din 1964, anulat la 12 iunie 2003

Articolul 332. Recursul în anulare

Procurorul General şi adjuncţii lui, la cererea părţilor, pot ataca cu recurs în anulare la Curtea Su-premă de Justiţie orice hotărâre irevocabilă a instanţelor de judecată.

Articolul 333. Cazurile în care se poate declara recurs în anulare

Hotărîrile judecătoreşti irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare în cazurile:

1) cînd hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost adoptată cu încălcarea legii sau cu aplicarea greşită a acesteia;

2) cînd instanţa judecătorească a depăşit atribuţiile sale;

3) cînd s-au săvîrşit infracţiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunţată.

Articolul 334. Termenul de declarare a recursului în anulare

Recursul în anulare nu este limitat în termen şi poate fi declarat oricînd.

Articolul 335. Declararea şi retragerea recursului în anulare

Recursul în anulare se declară în scris, cu indicarea motivelor de anulare prevăzute de articolul 333 din prezentul cod. Recursul se depune în atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt.

Procurorul General sau adjuncţii lui pot retrage recursul pînă la închiderea dezbaterilor în anulare, indicînd motivele retragerii. În acest caz, părţile la proces pot cere continuarea judecăţii.

Articolul 335/1. Judecarea recursului în anulare

Judecarea recursului în anulare se efectuează în conformitate cu dispoziţiile stabilite în capitolul al treizeci şi cincilea din prezentul cod.

La examinarea recursului în anulare, participarea Procurorului General este obligatorie.

17. Noul Cod de Procedură Civilă, în vigoare din 12 iunie 2003

Articolul 449

Temeiurile declarării revizuirii

Revizuirea se declară în cazul în care:

j) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a derulat o procedură amiabilă într-o cauză unde fi -gurează ca parte în proces Guvernul Republicii Moldova, care consideră că prin hotărârea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

340


ÎN DREPT

I. CALITATEA DE VICTIMĂ A RECLAMANTULUI

18. La declararea admisibilităţii cererii, Curtea ia în consideraţie faptul dacă recla-mantul poate să pretindă a fi victima pretinselor încălcări ale Convenţiei. Odată ce s-a petrecut un eveniment important, şi anume adoptarea hotarîrii defi nitive a Curţii Supre-me de Justiţie din 15 decembrie 2004, Curtea se obligă a examina cererea respectivă.

19. Din evoluţia faptelor expuse mai sus, rezultă că statul a depus eforturi pen-tru a soluţiona situaţia reclamantului prin repunerea spre executare a hotărârii defi niti-ve a Curţii de Apel din 17 aprilie 2001, pronunţată în favoarea reclamantului.

20. Cutrea atenţionează că o încheiere sau o măsură procedurală întreprin-să în favoarea reclamantului nu este, în principiu, sufi cientă de a exclude persoanei statutul de “victimă”, doar în cazul cînd autorităţile naţionale au dispus careva com-pensaţii pentru repararea prejudiciului, cauzat de încălcarea prevederilor Convenţiei (vezi cazul Amuur c. Franţei, hotărârea din 25 iunie 1995, Rapoartele hotărârilor şi deciziilor 1996-III, p. 846, § 36; Dalban c .României, hotărârea din 28 septembrie 1999, Rapoartele 1999-VI, § 44).

21. Referindu-ne la faptele cazului dat, Curtea notifi că că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii defi nitive din 17 aprilie 2001, pronunţată în fa-voarea reclamantului, constituie un act neligitim. Curtea acceptă ideea că, în cazul de faţă, autorităţile statului au constatat încălcarea drepturilor reclamantului, repunîndu-l în situaţia anterioară prin acordarera sumei invocate, fapt ce semnifi că că drepturile fundamentale i-au fost recunoscute, ca o prerogativă a dreptului naţional. Totuşi, Cur-tea nu este convinsă de faptul că reclamantul a benefi ciat de o compensare adecvată. La acest capitol, Curtea observă că instanţele naţionale nu au dispus acordarea unor compensaţii pentru prejudiciul moral sau material, fapt invocat de petiţionar la încăl-carea drepturilor sale legitime.

22. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul poate în continua-re să se plângă, în calitatea sa de “victimă”, asupra faptului încălcării drepturilor sale potrivit articolului 6 § 1 şi a articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie, prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 11 iulie 2001.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIE

23. Reclamantul s-a plîns de faptul că hotărârea adoptată de către Curtea Su-premă de Justiţie la 11 iulie 2001, prin care s-a anulat hotărârea judecătorească defi -nitivă pronunţată în favoarea sa, a constituit o încălcare a articolului 6 § 1 al Conven-ţiei. Articolul 6 § 1, prevede următoarele:

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege…”

24. Curtea reiterează faptul că, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe de judecată independentă şi imparţială, garantat de articolul 6 § 1 al Con-


341


venţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă preemi-nenţa principiului supremaţiei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul stabilităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie defi nitivă al oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Brumărescu c. Romậniei [GC], no. 28342/95, § 61, CEDO 1999-VII).

25. Principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectul faţă de princi-piul lucrului judecat (res judicata) (ibidem § 62), ce şi constituie principiul executării hotărârilor defi nitive. Acest principiu insistă asupra faptului, ca nici o parte la proces nu este în drept să solicite revizuirea unei hotărâri care este defi nitivă şi executorie, chiar în scopul reluării procesului de judecată şi o nouă soluţionare a cazului. Com-petenţa Curţii Supreme este de a corecta lacunele în drept şi omisiunile justiţiei, şi nici într-un caz de a efectua o reexaminare. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs în anulare, şi nici existenţa a două păreri asupra aceleiaşi probleme nu poate servi temei pentru reexaminare. Ca excepţie de la acest principiu se face în cazul în care reexaminarea este necesară în virtutea circumstanţelor fundamentale şi obligatorii (Ryabykh c. Rusiei, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

26. În prezentul caz, Curtea notifi că că recursul în anulare a fost o procedură iniţiată de Procuratura Generală cu scopul de a efectua modifi cări în hotărârea defi ni-tivă la cererea uneia dintre părţi implicate în proces. Procedura a fost iniţiată în con-formitate cu prevederile articolului 332 din vechiul Cod de Procedură Civilă, în vigoare pînă la 12 iunie 2003 (vezi paragraful 16, de mai sus).

27. Curtea prin urmare, atenţionează asupra faptului că, Curtea Supremă de Justiţie ar fi redus, astfel, la zero întregul proces judiciar admiţînd cererea de anulare înaintată de Procurorul General, ceea ce ar încălca principiul lucrului judecat (res judecata).

28. La aplicarea prevederilor articolului 332 ale Codul de procedură civilă, Cur-tea Supremă a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. În cele din urmă Cur-tea Supremă de Justiţie a recunoscut printr-o hotărâre ulterioară din 15 decembrie 2004, încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil prevăzut în articolul 6 § 1 al Convenţiei (vezi Brumărescu c. Romậniei, citată mai sus, §§ 61 şi 62).

29. Prin urmare, se constată încălcarea prevederilor Articolului 6 § 1 al Convenţiei.


30. Reclamantul s-a plîns că prin hotărârea adoptată de către Curtea Supremă de Justiţie la 11 Iulie 2001, a fost încălcat dreptul său de a se folosi de bunurile sale, pre-cum garantează articolul 1 al Protocolului 1 la Convenţie, care stipulează următoarele:

“Orice persoană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

342


Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

31. Curtea reiterează faptul că «cerinţa» poate fi înţeleasă ca bun în sensul ar-ticolului 1 al Protocolului 1 (vezi Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, § 40, CEDO 2002-III, şi cazurile citate în acest context). Prin urmare, anularea a unei decizii care a fost de-clarată defi nitivă şi fără drept de recurs, constituie o interferenţă cu decizia pronunţată în favoarea benifi ciarului cu dreptul de a se folosi de proprietate (vezi Brumărescu, citat mai sus, § 74). În aceste condiţii, chiar admiţînd că lipsirea de proprietate ar fi fost justifi cată de o cauză de interes public, Curtea apreciază că echilibrul just a fost rupt şi că reclamantul a suportat o povară individuală excesivă (Brumărescu, citat mai sus, § 75-80).

32. În consecinţă, a existat o încălcare a articolului 1 Protocolul 1 la Convenţie.


33. Articolul 41 al Convenţiei stipulează:“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”


34. Reclamantul a cerut în calitate de prejudiciu material, cauzat de anularea hotărârii judecătoreşti defi nitive pronunţată în favoarea sa, suma de 305.672 MDL (echivalentul 18.023 EURO). Aceasta compunându-se din suma de 102.653 MDL (echivalentul a 6.053 EURO la acel moment), acordată în virtutea hotărârii defi nitive a Curţii de Apel din 17 aprilie 2000, iar restul corespunde cu suma dobânzii calculată de el, bazându-se pe rata medie a dobânzii stabilită de Banca Naţională a Moldovei pe parcursul perioadei în litigiu.

35. Guvernul susţine că reclamantul nu poate pretinde suma 102.653 MDL din cauza că el deja a obţinut-o în virtutea deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 15 decem-brie 2004. În ceea ce priveşte restul sumei invocate, Guvernul a declarat că reclamantul este în drept să se adreseze instanţei naţionale pentru a cere indexarea sumei respecti-ve. În suport la cele susţinute, Guvernul a prezentat o copie a unei hotărâri, în care unei persoane i s-a acordat o recompensă pentru pierderile cauzate de infl aţie.

Mai mult ca atât, Guvernul susţine că la calcularea dobânzii, reclamantul ar fi trebuit să se bazeze pe date furnizate de o bancă comercială ordinară şi nu pe date prezentate de Banca Naţională a Moldovei.

36. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca rezultat al imposibilităţii de a dispune şi a se folosi de banii acordaţi, prin hotărârea judecăto-rească defi nitivă din 17 aprilie 2001, pentru o perioadă aproximativă de patruzeci şi patru de luni (vezi Prodan c. Moldovei, nr. 49806/99, § 71, CEDO 2004). În continuare Curtea notifi că, că este posibil ca în conformitate cu legislaţia naţională să se ceară compensaţie pentru infl aţie de la banca reclamată.


343


Totuşi, aceasta nu constituie un motiv de a elibera pretenţia pentru prejudiciul material, din considerentul că compensaţia acordată de către Curte nu vizează infl aţia.

37. Curtea susţine că, la 15 decembrie 2004 reclamantul a primit suma de 102.653 MDL. În acest context, el poate benifi cia doar de venitul ratat. Prin urmare, referindu-ne la cazul lui Prodan şi la circumstanţele cazului dat, Curtea acordă re-clamantului suma totală de 3.500 EURO în calitate de prejudiciu material suportat în rezultatul anulării hotărârii defi nitive din 17 aprilie 2001.

B. Prejudiciu moral

38. Reclamantul a solicitat 500.000 EURO pentru prejudiciu moral suportat, drept urmare a anulării hotărârii defi nitive pronunţate în favoarea acestuia.

39. Reclamantul menţionează că, anularea hotărârii judecătoreşti defi nitive i-a cauzat suferinţe şi frustrare, fapt ce i-a afectat grav sănătatea, buna dispoziţie şi capacitatea de lucru.

40. Guvernul a contestat suma cerută de către petiţionar, susţinînd că în cazul dat simplul fapt că a fost constatată o încălcare a Convenţiei este considerat ca fi ind o satisfacţie echitabilă. În continuare, Guvernul citează cazul lui Vasilescu c. României (hotărârea din 22 mai 1998, Rapoartele 1998-III) şi Constantinescu c. României (nr. 28871/95, CEDO 2000-VIII), în care petiţionarilor li s-a acordat 30.000 franci francezi (FRF) şi respectiv 15.000 franci francezi (FRF) pentru prejudiciu moral.

Făcînd referire la problemele de sănătate şi suferinţele invocate de reclamant, Guvernul declară că acesta nu a prezentat dovezi în acest sens. Chiar dacă presu-punem că reclamantul ar fi avut careva dereglări de sănătate, nu au fost prezentate careva dovezi ale legăturii cauzale între suferinţele invocate şi anularea hotărârii defi -nitve din 17 apilie 2001. Mai mult ca atât, Guvernul susţine că fi ica reclamantului a fost acţionara băncii reclamate în procedura judiciară naţională, şi a obţinut de la aceasta în perioada 1999 – 2003, devidente pentru acţiunile deţinute.

Ea a fost angajata băncii şi a activat în cadrul acesteia, chiar şi după iniţierea examinării cauzei de către instanţa naţională, până ce s-a concediat din motive perso-nale. Compania familiei dlui Roşca era deservită de către această bancă din 2001. În concluzie Guvernul statuează că repunerea în vigoare a hotărârii din 17 aprilie 2001 constituie o sufi cientă satisfacţie morală pentru reclamant.

41. Curtea consideră că reclamantului i s-a cauzat un anumit stres şi frustrare, ca rezultat al anulării hotărârii defi nitive din 17 aprilie 2001 şi imposibilitatea dispunerii de banii atribuiţi prin hotărârea judecătorească defi nitivă pentru o perioadă aproxi-mativ de 44 luni. În acest sens, Curtea acordă reclamantului 2.000 EURO pentru prejudiciu moral.


42. Reclamantul a mai solicitat suma de 3.190 EURO pentru costuri şi cheltuieli, dintre care 3.000 EURO cheltuieli de reprezentare şi alte cheltuieli de secretariat.

43. În susţinerea pretenţiilor invocate vis-à-vis de cheltuieli pentru reprezenta-re, reclamantul a trimis Curţii o copie a contractului semnat de el şi avocatul său la

344


25 iulie 2001, conform căruia taxa de reprezentare a avocatului pentru o oră era de 10 EURO. Conform anexei la contract, din 24 decembrie 2004, rezultă că avocatul a acordat trei sute de ore lucrătoare pentru reprezentarea reclamantului în faţa Curţii, astfel, suma datorată fi ind 3.000 EURO.

În ceea ce priveşte cheltuielile de secretariat, reclamantul a prezentat Curţii copiile relevante ale facturilor.

44. Guvernul a contestat suma dată. Conform acestuia, suma pretinsă de re-clamant pentru reprezentare era excesivă în conformitate cu salariul mediu lunar în Republica Moldova şi suma achitată de către stat avocaţilor din ofi ciu.

Guvernul de asemenea a contestat numărul de ore petrecute de avocat pentru reprezentarea reclamantului în cazul dat. Efectuînd o evaluare cu referire la reguli-le aplicabile în cazurile de reprezentare din ofi ciu în Republica Moldova, Guvernul a menţionat că reclamantul ar putea pretinde, ca taxă pentru reprezentare, doar la suma de 23 EURO. Aceleaşi contestaţii le face şi cu referire la suma pentru traduceri şi fax. Acesta nu contestă doar cheltuielile pentru corespondenţa prin poştă.

45. Curtea susţine că la compartimentul cheltuieli este necesar a include sub rezerva articolului 41 al Convenţiei, necesitatea şi rezonabilitatea indicării acestor cos-turi şi cheltuieli (vezi Amihalachioaie c. Moldovei, nr. 60115/00, § 47, CEDO 2004).

46. În cazul de faţă, referinţă s-a făcut la reprezentarea legală acordată de avocatul reclamantului, criteriul de bază fi ind evaluarea complexităţii cazului, în baza cărora Curtea oferă reclamantului suma de 690 EURO pentru costuri şi cheltuieli.

C. Penalităţi

47. Curtea consideră oportun că penalitatea de întîrziere să fi e bazată pe rata li-mită a dobînzii Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se adune trei procente.


1. Hotărăşte că petiţionarul poate pretinde la statutul de “victimă” în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei.

2. Hotărăşte că este o încălcare a articolului 6 § al Convenţiei;

3. Hotărăşte că este o încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei;

4. Susţine:

(a) că statul reclamat urmează să plătească reclamantului, în decursul a trei luni, de la data cînd hotărârea va deveni defi nitivă, în conformitate cu articolul 44 §2 al Convenţiei, următoarele sume:

(i) 3.500 EURO (trei mii cinci sute EURO) pentru prejudiciul material;

(ii) 2.000 EURO (două mii EURO) pentru prejudiciul moral;

(iii) 690 EURO (şase sute nouăzeci EURO) pentru costuri şi cheltuieli;


345


(iv) plus orice taxă ce urmează a fi plătită în sensul sumelor indicate mai sus;

(b) că din momentul expirării celor trei luni sus-menţionate, o penalitate de întîr-ziere va fi plătită reieşind din cuantumurile de mai sus şi rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene pentru perioada de penalizare plus trei procente;

5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notifi cată în scris la 22 martie 2005, conform Re-gulii 77 §§ 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.



346


347


DUMBRĂVEANU contra MOLDOVEI(Cererea nr. 20940/03)

HOTĂRÂRE

24 mai 2005

În cauza Dumbrăveanu c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), statuând într-o Cameră compusă din:

Sir Nicolas Bratza, preşedinteDnii J. Casadevall, G. Bonello K. Traja, S. Pavlovschi, L. Garlicki,Dna L. Mijovic,Dl J. Sikuta, judecători

şi dl M. O’Boyle, Grefi erul Secţiunii

Deliberând cu uşile închise la 3 mai 2005,


PROCEDURA

1. Cauza a fost iniţiată prin cererea (nr. 20940/03) introdusă împotriva Republi-cii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit articolului 34 din Con-venţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamenta-le (în continuare “Convenţia”), de către cetăţeanul Republicii Moldova, dl Alexandru Dumbrăveanu (“reclamant”), la 20 mai 2003.

348


2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Aurel Băieşu, avocat ce îşi desfă-şoară activitatea în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost repre-zentat de Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

3. Reclamantul, a invocat în faţa Curţii încălcarea dreptului său de acces la un tribunal garantat de articolul 6 din Convenţie, precum şi dreptul său la protecţia propri-etăţii garantat de articolul 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti defi nitive din 8 noiembrie 2000.

4. Cererea respectivă a fost repartizată Secţiunii a IV-a a Curţii. La 8 octombrie 2003, o Cameră a acestei Secţiuni a decis să comunice această cerere Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii în paralel cu admisibilitatea sa.

5. La 1 noiembrie 2004 Curtea a schimbat componenţa Secţiunilor sale (Regu-la 25 § 1). Acest caz a fost repartizat noii Secţiuni a IV-a (Regula 52 § 1).

ÎN FAPT


6. Reclamantul, Alexandru Dumbrăveanu, este cetăţean al Republicii Moldova, născut în anul 1968 şi locuieşte în municipiul Chişinău.

7. Reclamantul este poliţist. Potrivit Legii cu privire la poliţie din 18 decembrie 1990, autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să asigure cu spaţiu loca-tiv noii angajaţi ai poliţiei în decursul unui an din data angajării. La o dată nespecifi -cată, reclamantul a înaintat Consiliului Municipal o cerere ofi cială prin care a solicitat acordarea unui apartament. Consiliul Municipal a respins cererea, drept urmare recla-mantul a înaintat o acţiune civilă.

8. La 22 iunie 1998 Judecătoria Sectorului Centru i-a dat reclamantului câştig de cauză, ordonând Consiliului Municipal să-l asigure cu apartament.

9. La o dată nespecifi cată în anul 2000, reclamantul a înaintat o acţiune la Ju-decătoria sectorului Centru, solicitând schimbarea modului de executare a hotărârii judecătoreşti din 14 martie 1997. În special, reclamantul pretindea de la Consiliul Municipal echivalentul în bani a valorii unui apartament.

10. La 8 septembrie 2000, Judecătoria sectorului Centru a decis să schimbe modul de executare a hotărârii judecătoreşti din 22 iunie 1998, ordonând Consiliului Municipal să achite reclamantului suma de 180 357 lei (MDL) (echivalentul a 16 800 EURO la acel moment), care constituia costul de piaţă al unui apartament. Consiliul Municipal a înaintat apel contra hotărârii judecătoreşti respective.

11. La 8 noiembrie 2000, Tribunalul municipiului Chişinău a admis apelul şi printr-o hotărâre judecătorească definitivă a redus suma de la 180 357 MDL la 111 240 MDL (echivalentul a aproximativ 10 500 EURO la acel moment).

DUMBRĂVEANU contra MOLDOVEI

349


12. La cererea Consiliului Municipal, Procurorul General a înaintat un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie, însă acesta a fost respins la 4 aprilie 2001.

13. Reclamantul a obţinut titlul executoriu emis în baza hotărârii judecătoreşti defi nitive, executarea căruia trebuia asigurată de către executorul judecătoresc.

14. La o dată nespecifi cată, reclamantul a adresat o plângere Ministerului Justi-ţiei despre faptul neexecutării hotărârii judecătoreşti defi nitive. Printr-o scrisoare adre-sată Consiliului Municipal la 17 martie 2003, Ministerul Justiţiei l-a avertizat despre consecinţele neexecutării unei hotărâri judecătoreşti defi nitive.

15. Hotărârea judecătorească defi nitivă din 8 noiembrie 2000 a fost executată la 11 septembrie 2003.


16. Dreptul intern pertinent a fost prezentat în cazul Prodan contra Moldovei, nr. 49806/99, § 31 CEDO 2004-…

ÎN DREPT

17. Reclamantul s-a plâns de faptul că din cauza neexecutării hotărârii judecă-toreşti din 8 noiembrie 2000 până la 11 septembrie 2003 i-a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil. Articolul 6 § 1 din Convenţie, prevede ca relevant următoarele:

“1. La determinarea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil …orice persoană are dreptul la un proces echitabil… de un tribunal….”

18. De asemenea, reclamantul invocă că din cauza neexecutării hotărârii jude-cătoreşti pronunţate în favoarea sa, el nu a putut folosi bunurile ce constituiau propri-etatea sa, astfel, fi indu-i încălcat dreptul la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 din Protocolul 1 al Convenţiei. Articolul 1 din Protocolul 1 al Convenţiei prevede următoarele:

“Orice persoană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

I. ADMISIBILITATEA PLÂNGERILOR

19. Guvernul declară că de la 11 septembrie 2003, ziua la care hotărârea jude-cătorească defi nitivă din 8 noiembrie 2000 a fost executată, reclamantul şi-a pierdut calitatea de victimă.

20. În replică, reclamantul a notat faptul că el şi-a menţinut calitatea de victimă, deoarece Guvernul nu a recunoscut expres sau în esenţă că a existat o încălcare a drepturilor sale garantate de Convenţie şi nici nu i-a acordat vreo despăgubire.

350


21. Curtea reaminteşte că adoptarea unei decizii sau a unei măsuri favorabile reclamantului nu este, în principiu, sufi cientă de a-l lipsi pe acesta de calitatea sa de “victimă”, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut fi e expres sau în esenţă o încălcare a Convenţiei, acordându-i o despăgubire în acest sens (vezi cazul Amuur c. Franţei, hotărârea din 25 iunie 1995, Rapoartele hotărârilor şi deciziilor 1996 - III, p.846, § 36; Dalban c. României, hotărârea din 28 septembrie 1999, Rapoarte 1999-VI, § 44).

22. În cazul dat, Curtea notează că Guvernul nici nu a recunoscut existenţa unei încălcări a Convenţiei şi nici nu a acordat reclamantului o reparare a prejudiciului cauzat. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul continuă să aibă calitatea de “victimă”, ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti defi nitive din 8 noiembrie 2000, fapt care a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de arti-colul 6 § 1 din Convenţie, precum şi de articolul 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

23. Curtea consideră că plângerile reclamantului înaintate potrivit cu articolu-lui 6 § 1 din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul 1 al Convenţiei implică chestiuni de drept care sunt sufi cient de serioase, ca determinarea lor să depindă de o exa-minare a fondului cauzei. În plus, nu au fost stabilite alte temeiuri de declarare a acestor plângeri inadmisibile. Prin urmare, Curtea declară aceste plângeri ca fi ind admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (vezi paragraful 4 de mai sus), Curtea neîntîrziat se va pronunţa şi asupra fondului acestor plângeri.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

24. Reclamantul s-a plâns potrivit articolului 6 § 1 din Convenţie de omisiunea autorităţilor de a executa hotărârea Judecătoriei sectorului Centru din 8 noiembrie 2000 până la 11 septembrie 2003.

25. Guvernul a declarat faptul că datorită executării hotărârii judecătoreşti re-spective la 11 septembrie 2003, articolul 6 § 1 din Convenţie nu a fost încălcat. În opinia Guvernului hotărârea judecătorească a fost executată în termeni rezonabili.

26. Principiile generale aplicabile în cazurile similare acestuia sunt stabilite în cazul Prodan c. Moldovei (citat mai sus § 52-53).

27. Curtea notează faptul că hotărârea Judecătoriei sectorului Centru din 8 noiembrie 2000 nu a fost executată mai mult de treizeci şi patru de luni. În acest context, Curtea reiterează că ea a constatat o încălcare a Convenţiei în alte cauze în care perioada de neexecutare a fost mult mai scurtă decât cea din cazul dat (vezi, cu titlu de exemplu: hotărârea Pasteli şi alţii c. Moldovei, cererile nr.9898/02, 9863/02, 6255/02 şi 10425/02, § 23, din 15 iunie 2004; Shmalko c. Ucrainei, nr. 60750/00, § 46, din 20 iulie 2004). Astfel, Curtea nu împărtăşeşte opinia Guvernului cu privire la faptul că hotărârea judecătorească din 8 noiembrie 2000 a fost execu-tată în termeni rezonabili.


351


28. Prin omisiunea de a întreprinde măsurile necesare în decursul a câtorva ani de a asigura executarea hotărârii judecătoreşti defi nitive în cazul dat, autorităţile Repu-blicii Moldova au lipsit prevederile articolului 6 § 1 din Convenţie de toate efectele utile.

29. În consecinţă, articolul 6 § 1 din Convenţie a fost încălcat.

III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL 1 AL CONVENŢIEI

30. Reclamantul a susţinut că din cauza refuzului autorităţilor să execute ho-tărârea judecătorească defi nitivă din 8 noiembrie 2000, a fost încălcat articolul 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

31. Guvernul a declarat că nu a încălcat în nici un fel dreptul reclamantului ga-rantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

32. Curtea reiterează că, o “revendicare” poate constitui o “posesie” în sensul articolului 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, dacă ea este stabilită în mod sufi cient pen-tru a fi executată (vezi Prodan, § 59).

33. Curtea notează că reclamantul a dispus de o revendicare executorie în baza hotărârii judecătoreşti din 8 noiembrie 2000. Prin urmare, rezultă că imposibilita-tea reclamantului de a obţine executarea hotărârii judecătoreşti până la 11 septembrie 2003 a constituit o imixtiune în dreptul său la proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

34. Prin omisiunea de a executa o hotărâre judecătorească defi nitivă, autorită-ţile naţionale nu i-au permis reclamantului să se bucure de dreptul său de proprietate asupra sumei de bani acordată în baza hotărârii judecătoreşti. Mai mult, Guvernul nu a prezentat nici o justifi care a acestei imixtiuni, iar Curtea consideră că lipsa fondurilor băneşti nu poate justifi ca o astfel de omisiune (vezi Prodan, § 61).

35. În consecinţă, articolul 1 din Protocolul 1 al Convenţiei a fost încălcat.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

36. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.


37. Reclamantul a pretins în calitate de prejudiciu material suferit ca urmare a neexecutării de către autorităţile Republicii Moldova a hotărârii judecătoreşti defi nitive din 8 noiembrie 2000, suma de 40 430 dolari SUA. El a susţinut că această sumă ar acoperi profi tul ratat calculat în baza ratei medii a dobânzii acordată de Banca Naţi-onală a Moldovei la acea perioadă, la fel şi în baza pierderilor suferite ca rezultat al

352


creşterii preţurilor la apartamente în municipiul Chişinău, precum şi cheltuielile supor-tate de el la căutarea unui spaţiu locativ alternativ.

38. Guvernul a considerat excesivă suma revendicată de reclamant, contes-tând metoda aplicată la calcularea sumei respective.

39. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca rezul-tat al neexecutării hotărârii judecătoreşti defi nitive din 8 noiembrie 2000 până la 11 septembrie 2003. Luând în consideraţie rata medie a dobânzii Băncii Naţionale a Moldovei din perioada respectivă (vezi Prodan, citat mai sus, § 73 in fi ne) şi circum-stanţele cazului dat, Curtea acordă reclamantului suma de 3 400 EURO în calitate de prejudiciu material.


40. Reclamantul a solicitat 10 000 dolari SUA pentru prejudiciul moral suportat ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti defi nitive pronunţată în favoarea lui.

41. Acesta a susţinut că neexecutarea hotărârii judecătoreşti defi nitive pentru o perioadă îndelungată de timp i-a cauzat stres şi nelinişte. De asemenea, acest lucru a avut un impact negativ asupra familiei sale. Soţia reclamantului a intentat o acţiune de divorţ din cauză că acesta nu ar fi capabil inter alia să-şi asigure fi nanciar familia şi să le ofere condiţii decente de trai. Reclamantul a prezentat o copie a acţiunii de divorţ înaintată de fosta lui soţie.

42. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant. În acest sens, au fost ci-tate cazurile Burdov c. Rusiei (nr.59498/00, CEDO 2002-III), Slimane–Kaïd c. Franţei (nr.3) (nr. 45130/98 din 6 aprilie 2004) şi Krzak c. Poloniei (nr. 51515/99, din 6 aprilie 2004) în care reclamanţilor li s-au acordat respectiv, sumele de 3 000 EURO, 8 000 EURO şi 3 500 EURO în calitate de prejudiciu moral.

43. Curtea consideră că reclamantului i s-a cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 8 noiembrie 2000 şi a imposibi-lităţii de a folosi banii pentru o perioadă de aproximativ treizeci şi patru de luni. Prin urmare, Curtea acordă reclamantului suma de 1 360 EURO pentru prejudiciu moral.


44. Reclamantul a mai solicitat suma de 500 dolari SUA pentru costuri şi cheltu-ieli de reprezentare în faţa Curţii. În vederea fundamentării pretenţiilor sale, reclamantul a prezentat copiile a două recipise ce confi rmă achitarea sumei menţionate mai sus.

45. Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de reclamant, considerându-le exagerate, declarând că reclamantul nu a justifi cat pretinsele cheltuieli de reprezentare.

46. Curtea reaminteşte că pentru a fi incluse în suma acordată în baza artico-lului 41 al Convenţiei, costurile şi cheltuielile de reprezentare trebuie să fi e necesare şi rezonabile ca cuantum (vezi în calitate de exemplu, Amihalachioaie c. Moldovei, nr. 60115/00, § 47, CEDO 2004-…).

47. În cazul respectiv, luând în consideraţie criteriile menţionate mai sus, Cur-tea a acordat reclamantului suma de 390 EURO în calitate de costuri şi cheltuieli.


353


D. Penalităţi

48. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întârziere să fi e bazată pe rata li-mită a dobânzii Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se adune trei procente.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1. Declară cererea admisibilă;

2. Susţine că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;

3. Susţine că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 al Convenţiei;

4. Susţine:

(a) că statul reclamat trebuie să achite reclamantului în decurs de trei luni de la data la care hotărârea va deveni defi nitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie, 3 400 EURO (trei mii patru sute EURO) în calitate de prejudiciu material, 1 360 EURO (o mie trei sute şaizeci EURO) în calitate de prejudiciu moral şi 390 EURO (trei sute nouăzeci EURO) pentru costuri şi cheltuieli, care urmează să fi e achitate în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi exigibilă;

(b) că din momentul expirării celor trei luni sus-menţionate, o penalitate de întâr-ziere va fi plătită reieşind din cuantumurile de mai sus şi rata limită a dobânzii Băncii Centrale Europene pentru perioada de penalizare plus trei procente;

5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notifi cată în scris la 24 mai 2005, conform regulii 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.



52049369 Spete Cedo Vol II

Documents

Transcript of 52049369 Spete Cedo Vol II