1

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LADISTANŢĂ ŞI FORMARE CONTINUĂ

Facultatea de Drept si Ştiinţe Social - Politice

Coordonator de disciplină:Lect. univ. dr. Adrian ŢUŢUIANU

TutoreLect. univ. dr. Elena ILIE

2

2011-2012

Suport de curs – învăţământ la distanţăSpecializarea Drept, Anul III, Semestrul V

Prezentul curs este protejat potrivit legii drepturilor de autor si orice folosire altadecât in scopuri personale este interzisa de lege sub sancţiune penală

UVTDREPTUL CONSUMATORULUI

3

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

F= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOLSAU SECŢIUNE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINAWEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAUwww.id.valahia.ro .

4

Tematica cursului

1. Capitolul I. Noţiuni introductive

2. Capitolul II. Protecţia consumatorilor în România

3. Capitolul III. Reprimarea clauzelor abuzive

4. Capitolul IV. Contractele comerciale la distanţă

5. Capitolul V. Contractele încheiate în afara spaţiilorcomerciale

6. Capitolul VI. Garanţia calităţii produselor încondiţiile reglementării speciale a protecţieiconsumatorilor

5

CAPITOLUL INOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

� Consumatorul şi protecţia sa în economia de piaţă� Drepturile fundamentale ale consumatorilor şi apărarea lor� Componentele sistemului de protecţie al consumatorilor

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe asupra izvoarelordreptului consumatorului.

� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materieişi înţelegerea semnificaţiei acestora.

= 3 ore

6

CAPITOLUL INOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Consumatorul şi protecţia sa în economia de piaţă

Economia de piaţă este o modalitate evoluată, complexă şi eficientă prin care

se realizează cooperarea dintre partenerii economiei; este un sistem economic a

cărui organizare şi funcţionare se bazează pe proprietatea privată şi se realizează

prin mecanismele pieţei, într-un cadru reglementat legislativ.

O condiţie „sine qua non“pentru buna funcţionare a economiei de piaţă o

reprezintă orientarea întregii producţii de bunuri şi servicii către satisfacerea în cel

mai înalt grad şi în mod eficient a necesităţilor oamenilor şi ale societăţii în

ansamblul său.

Deşi proclamă acest crez fundamental care consfinţeşte poziţia de suveran a

consumatorului, există numeroase motive pentru care în economia de piaţă apare

necesitatea protecţiei consumatorului, ca parte componentă a protecţiei sociale din

orice ţară.

În condiţiile economiei de piaţă reale constatăm multe deficienţe ale

mecanismului ce pot afecta interesele consumatorilor conducând la diminuarea

suveranităţii sale.

Acestea sunt determinate de faptul că nu mai există o libertate de alegere a

consumatorilor care sunt supuşi constrângerilor generate de producţia de masă, de

clauzele contractelor standardizate şi de unele manifestări monopoliste. Totodată,

probleme ridică şi transparenţa pieţei care nu este întotdeauna o realitate câtă

vreme ceea ce domină piaţa din acest punct de vedere este publicitatea al cărei

scop îl constituie promovarea vânzărilor, creştere volumului acestora şi nu

furnizarea de informaţii. În acelaşi timp, deficienţe serioase întâlnim şi în ceea ce

priveşte securitatea produselor ori accesul la justiţie şi respectarea intereselor

consumatorilor în raport cu agenţii economici.

7

1.1. Consumul şi consumatorul. Relaţiile consumatorilor cu producţia şi

comerţul

În calitatea sa de purtător al cererii, consumatorul joacă un rol esenţial în

cadrul mecanismului de piaţă. El constituie, în acelaşi timp, elementul de referinţă

al tuturor activităţilor pe care agenţii economici le desfăşoară fie în calitate de

producători, distribuitori sau prestatori de servicii.

Consumul reprezintă un moment autonom, particular al reproducţiei şi al vieţii

sociale în general.

El desemnează „procesul obiectiv prin care, pe baza rezultatelor economice

absolute, societatea în ansamblul său, unităţile economice, instituţiile sociale şi

fiecare cetăţean în parte îşi satisface nevoile“.

Totodată, consumul este elementul primordial al activităţii economice, acesta

fiind cel care declanşează şi stimulează activitatea economică, îndeplinind şi o

funcţie de reglare permanentă cantitativă şi calitativă a producţiei.

Ca practică şi experienţă socială, apariţia consumului ţine de existenţa vieţii

omului. Pentru a putea trăi, oamenii trebuie să consume, iar pentru a consuma este

necesar să producă. Prin urmare, perpetuarea vieţii umane determină, în mod

obiectiv, permanenţa consumului şi implicit a producţiei.

În legătură cu finalitatea consumului, teoria economică uzează consistent

noţiuni precum: nevoie, dorinţă, aspiraţie, utilitate etc.

Conceptualizarea şi utilizarea noţiunilor de consum şi consumator ţin de

începutul economiei politice clasice (W. Petty, Adam Smith, David Ricardo),

când s-a precizat locul şi rolul lor în procesul reproducţiei.

Astfel, reprezentanţii economiei clasice au creat mitul consumatorului

suveran, al individului care, neîngrădit de contrângeri exterioare, îşi alege, pe

baza unor calcule, acea structură de consum care să-i aducă maximum de

bunăstare. Totodată, consumul şi consumatorul erau privite ca puncte terminus.

Peste circa un secol, neoclasicii (L. Walras, C. Menger) au pus bazele teoriei

consumatorului raţional. Pentru adepţii acestei teorii, consumatorul este un agent

FDefiniţia

consumului

8

final care, cu venitul câştigat şi în limitele acestuia, caută să cumpere de pe piaţă

un anumit număr de bunuri şi servicii în intenţia de a-şi satisface propriile nevoi şi

dorinţe.

Pentru „antieconomişti“(J. Attali, M. Guillaume) abordarea neoclasică a

consumului şi consumatorului este doar pură teorie. Acum, consumul şi

consumatorii sunt considerate produse ale culturii şi civilizaţiei, ale istoriei

societăţii, motiv pentru care nevoile nu pot fi considerate, atemporal,

independente de organizarea economică şi socială. În acelaşi timp, neoclasicii

sunt acuzaţi că se adresează doar nevoilor fiziologice, excluzând din analiză alte

funcţii importante ale consumului care vizează statutul social.

Noua teorie a consumului îşi are esenţa în premisa potrivit căreia consumul nu

este un act final ci unul intermediar. Consumatorul nu mai este doar un beneficiar

de satisfacţii aflat la capăt de drum, de data aceasta el însuşi îşi „produce“

satisfacţiile.

Este nevoie să procedăm la unele delimitări în raport de frecventele utilizări în

literatura de specialitate a termenilor de consumator şi client (în limba engleză

consumer şi costumer).

Consumatorii sunt toţi indivizii, fără o selecţie de preferinţă, putând fi pentru

ofertanţi fie persoane cunoscute, fie anonime.

Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează

în mod obişnuit la acelaşi comerciant.

Aşadar, clienţii sunt persoane concrete, predominant în sfera serviciilor, având

comportamentul consumatorului de rutină. Ei reprezintă un segment de

consumatori cunoscut de ofertant, cu o anumită loialitate faţă de firmă sau faţă de

o marcă de produs, tip de serviciu etc. Deşi clientul este şi consumator nu orice

consumator poate fi, în toate situaţiile, considerat ca făcând parte din clientela

ofertantului. Putem spune că legătura dintre client şi ofertant este mai durabilă, pe

când cea cu un consumator anonim este trecătoare.

În analiza mecanismelor pieţei este mai larg răspândit termenul de

consumator, ca element caracteristic pentru procesul consumului. Consumatorul

este orice subiect al cărui comportament este îndreptat spre satisfacerea

Fclientela

9

necesităţilor sale. În orice fel de economie rolul consumatorului este de

neînlocuit. Pentru teoria protecţiei consumatorului interesează consumul

neproductiv (final) al indivizilor (populaţiei). Trebuie precizat că, actul de

cumpărarea este conştientizat în urma prelucrării nu doar a necesităţilor care l-au

determinat, dar şi a informaţiilor pe baza cărora se face alegerea. Îl avem în

vedere aici pe consumator şi nu pe cumpărător. Deosebirea este esenţială dată

fiind de raportarea în tim la produsul cumpărat: numai odată ce produsul sau

serviciul este consumat, se realizează comparaţia între nevoia ce a determinat

cumpărarea şi rezultatul obţinut în satisfacerea acestei nevoi.

În legislaţia românească, consumatorul este definit ca fiind „persoana fizică

sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândeşte,

utilizează ori consumă produse sau servicii, în fara activităţii sale profesionale“.

O definiţie asemănătoare întâlnim şi în Legea nr. 296/2004 privind Codul

consumului.

În concordanţă cu normele comunitare în materie, consumatorul este definit ca

persoană fizică, nu juridică, legiuitorul având în vedere numai utilizatorul final,

individual. Această persoană dobândeşte bunuri în scop personal şi nu în interesul

exercitării profesiunii sale. Astfel, nu intră în accepţiunea legii româneşti ca fiind

consumator o persoană juridică care este prezumată că are capacitatea economică

şi juridică de a-şi urmări singură interesele.

În acelaşi timp consumatorul este privit şi printr-o accepţiune mai largă,

acordându-i-se o dimensiune colectivă. Tocmai această dimensiune colectivă a

făcut puternice asociaţiile de consumatori şi a determinat guvernele să ia în

considerare revendicările acestora.

Pentru o evaluare corectă a nevoilor de producţie şi consum în scopul

satisfacerii cât mai depline a consumatorilor şi a producătorilor, este utilă analiza

structurii consumatorilor, care scoate în relief tipurile de consumatori cunoscute.

Este vorba, mai întâi, de consumatorul individual, care trebuie analizat cu

dintr-o viziune complexă, cu toate nevoile, preferinţele, obiceiurile şi trebuinţele

sale. Aşadar, el trebuie privit nu numai ca fiinţă biologică, ci şi prin prisma

aspiraţiilor sale.

Fconsumator

10

Consumatorul individual este, în acelaşi timp, şi unul „colectiv“, în dubla sa

ipostază de membru al unei familii şi membru al societăţii.

Fiind membru al unei familii se poate afirma că avem de-a face cu un

consumator colectiv cu nevoi şi trebuinţe specifice şi cu un comportament bine

definit. Familia este un puternic grup de referinţă. Formată din două sau mai

multe persoane care împărtăşesc acelaşi set de norme şi ale căror relaţii determină

un comportament interdependent, familia, ca grup de referinţă se distinge prin

următoarele caracteristici: contactul direct între membrii săi; consumul comun;

subordonarea nevoilor individului celor ale grupului; rolul de agent de cumpărare.

Prin urmare, caracteristicile familiei, constituie un factor important în analiza

consumului şi consumatorilor, studiul consumatorilor la acest nivel furnizând o

serie de concluzii pozitive pentru producţia şi comerţul cu bunuri şi servicii.

Un alt tip de consumator colectiv îl constituie organizaţiile, instituţiile care

achiziţionează produse şi servicii pentru propriile nevoi. Amintim aici şcolile,

spitalele, bisericile, societăţile particulare şi publice, care consumă produse,

echipamente, servicii etc. Acestea pot fi considerate ca un segment de

consumatori intermediari între producători şi consumatorii individuali finali.

Practic, ceea ce produc şi oferă organizaţiilor de consum ajunge tot la

consumatorii individuali, aceştia determinând de fapt natura şi structura

consumului.

Acest tip de consumator este tratat destul de puţin în literatura de specialitate

deoarece, pe de o parte, ponderea sa în cadrul pieţei este relativ restrânsă, iar pe

de altă parte, datorită modalităţilor specifice de satisfacere. Cererea unităţilor, a

instituţiilor îmbracă forme particulare ca şi mecanismele lor de formare şi

manifestare, ceea ce le deosebeşte de cele ale familiilor şi ale consumatorilor

individuali.

În ceea ce priveşte decizia de cumpărare, aceasta este luată în mod diferit

pentru fiecare din cele trei tipuri de consumatori.

Luarea deciziei de cumpărare este un proces complex iar cunoaşterea modului

cum se formează efectiv aceste decizii, şi mai cu seamă cine este consumatorul,

11

reprezintă informaţii absolut necesare atât pentru producători cât şi pentru

distribuitori.

Prin umare, consumul a fost şi rămâne un proces de graniţă care face legătura

nu numai între producător şi consumator, dar şi între activitatea economică şi cea

socială în general.

Pentru acest motiv interesează care este raportul consumului cu producţia.

Consumul este esenţial pentru reluarea procesului de producţie căci el validează

deciziile luate în cadrul acestui proces iar atunci când acestea au fost corecte,

consumul creează vidul care trebuie umplut prin realizarea unui nou produs.

Oferta producătorilor este determinată de cererea consumatorilor. Producătorii

trebuie să adapteze permanent performanţele şi preţurile produselor oferite la

solicitarea consumatorilor. Sunt astfel stimulaţi acei producători care se află cel

mai aproape de nevoile de consum, şi înainte de toate de raportul preţ-calitate. În

acelaşi timp, consumatorul are un rol important în stimularea concurenţei şi

contribuie la îmbunătăţirea funcţionării pieţei prin alegerile pe care le face, alegeri

bazate pe informaţiile de care dispune.

De asemenea trebuie avut în vedere şi legătura consumului cu comerţul.

Sistemul de relaţii ale comerţului cu consumatorii poate fi structurat în trei mari

domenii. Primul dintre acestea vizează organizarea unui cadru adecvat de dialog

cu consumatorii. Acest demers presupune cunoaşterea unor fenomene complexe,

referitoare atât la relaţia dintre consumator şi societate, cât şi la o serie de aspecte

care sunt specifice evoluţiei procesului de vânzare-cumpărare. El cuprinde

următoarele forme: consultarea; întâlniri periodice cu consumatorii; realizarea

unor conferinţe periodice, consultaţii sau demonstraţii în marile magazine,

utilizarea mass-mediei pentru acţiunile de informare şi publicitate comercială.

Cel de al doilea domeniu al relaţiilor dintre comerţ şi consumatori este acela al

creării unei ambianţe propice realizării actului de vânzare-cumpărare. În acest

scop se realizează o informare largă şi operativă a consumatorilor, educarea

gusturilor acestora şi orientarea consumului.

F

F

12

Ultimul domeniu este asigurarea unor raporturi corespunzătoare între

vânzători şi cumpărători, care constituie principala componentă a sistemului de

relaţii analizat.

Relaţia comerţ - consumatori scoate în relief rolul activ al comerţului care este

evidenţiat de o cât mai bună cunoaştere a celor doi parteneri, producătorul şi

consumatorul, precum şi de utilizarea unor mijloace care să faciliteze comunicaţia

în ambele sensuri.

1.2. Protecţia consumatorului - componentă de bază a protecţiei sociale

Nevoile consumatorilor sunt elemente de care agenţii economici trebuie să

ţină seama în contextul economiei de piaţă. În cadrul acesteia, piaţa, locul de

întâlnire a nevoilor consumatorilor exprimate prin cerere, cu cele ale

producătorilor exprimate prin ofertă, va purta mereu amprenta modului de

rezolvare a conflictului dintre producător şi consumator. În acest context, în

absenţa oricărei restrângeri, acţiunea brutală a forţelor pieţei ar putea genera

inegalităţi şi conduce la neglijarea necesităţilor sociale. Prin urmare, este necesară

existenţa unor reglementări prin care să se instituie premisele unui mediu

concurenţial loial şi o protecţie a consumatorului iar aceasta din urmă trebuie să

fie considerată o componentă de sine stătătoare a politicii de protecţie socială.

Protecţia socială poate fi analizată atât într-un sens larg, ce cuprinde întreaga

protecţie a societăţii şi a omului, inclusiv drepturile acestuia, cât şi în sens

restrâns, ce are în vedere numai latura ei economică.

În acest context, protecţia consumatorului este concretizată printr-un

ansamblu de dispoziţii privind iniţiativa publică sau privată destinată de a asigura

respectarea intereselor consumatorilor.

Numai că, dacă protecţia socială presupune un transfer de fonduri de la stat

sau de la agenţii economici privaţi către consumator, ca rezultat al majorării

preţurilor de consum (indexările sau compensaţiile la salarii şi pensii), protecţia

consumatorului înseamnă protejarea acestuia împotriva riscului de a achiziţiona

sau de a i se presta un serviciu care să-i pună în pericol viaţa, sănătatea ori

interesele sale legitime.

13

Într-o economie care prosperă rolul consumatorului devine din ce în ce mai

complex. Totodată el este confruntat în cadrul raporturilor de piaţă cu multiple

dezechilibre sub aspect economic, educaţional etc. Pentru aceste motive sunt

necesare anumite intervenţii guvernamentale şi nonguvernamentale care îşi găses

expresia în conceptul de protecţie a consumatorilor.

Protecţia consumatorilor poate fi definită ca o activitate umană conştientă,

ştiinţific fundamentată, îndreptată spre realizarea unui scop concret corespunzător

unor obiective specifice fiecărei zone şi perioade din programele de protecţie.

În acest context, protecţia consumatorilor îmbracă atât forma unei mişcări

generale pentru respectarea intereselor consumatorilor, cât şi a unor acţiuni

speciale, cu programe bine determinate în timp şi spaţiu.

1.3. Cunoaşterea comportamentului consumatorului - condiţie de bază a asigurării

protecţiei sale

Cum arătam, consumatorul constituie o entitate complexă, diversă şi dinamică

care derivă din multitudinea factorilor implicaţi, ca şi din posibilităţile lor, practic

nelimitate de agregare.

Comportamentul consumatorului este un element al comportamentului

economic al acestuia, care la rândul său, reprezintă o formă de manifestare a

comportamentului uman în general.

Cum se arată în literatura de specialitate, comportamentul este „ o manieră

specifică prin care organismul uman…este determinat să răspundă, printr-un

ansamblu de reacţii, la solicitările mediului intern şi extern, căutând să se

adapteze la necesităţile nou intervenite“.

În definirea comportamentului uman se consideră ca fiind esenţiale

următoarele trei elemente: stimul (cauză), nevoia (dorinţă), obiectiv (scop). În

consecinţă comportamentul este efortul de a elimina tensiunea dată de nevoie prin

urmărorea obiectivelor, a căror realizare, neutralizează cauzele tensiunii create.

Lato sensu, comportamentul consumatorului cuprinde întreaga conduită a

utilizatorului final de bunuri materiale şi imateriale, incluzând spre exemplu şi

comportamentul alegătorilor sau al pacienţilor unui medic.

FComportamentulconsumatorului

14

În acelaşi timp, comportamentul consumatorului a mai fost descris şi ca fiind

o interacţiune dinamică referitoare la impresie şi percepţie, conduită şi întâmplări

naturale comune, prin care fiinţele umane îşi dirijează schimbările survenite în

propriile vieţi (American Marketing Association). În raport de cele prezentate

putem formula următoarele concluzii:

- comportamentul consumatorului este dinamic;

- comportamentul consumatorului determină interacţiuni;

- comportamentul consumatorului determină schimburi între oameni.

Este şi motivul pentru care comportamentul consumatorului impune pentru

investigarea sa o abordare interdisciplinară.

În contextul analizei de mai-sus putem defini comportamentul consumatorului

ca reprezentând totalitatea actelor decizionale ale persoanei sau grupului de

persoane, legate în mod direct de dobândirea şi utilizarea bunurilor şi serviciilor

în vederea satisfacerii nevoilor prezente şi viitoare, inclusiv procesele decizionale

care preced şi determină aceste acte.

1. Drepturile fundamentale ale consumatorilor şi apărarea lor

Într-o societate democratică, fundamentată pe economia de piaţă, trebuie să

existe raporturi contractuale negociabile iar nu relaţii de constrângere sau

dominare.

Calitatea de consumator aparţine tuturor cetăţenilor, iar drepturile cetăţeanului

în calitatea sa de consumator, sunt drepturi fundamentale ale omului.

Fenomenele de dezechilibru ale raportului dintre comercianţi şi consumatori

au impus cu necesitate statuarea unor drepturi ale consumatorilor. În acelaşi timp,

necesitatea protecţiei drepturilor consumatorilor a apărut datorită multiplicării

practicilor abuzive în domeniul concurenţei, precum şi a utilizării unor forme

agresive sau şocante de vânzare care, echivalează, de cele mai multe ori cu o

presiune exercitată asupra consumatorilor.

15

1.1. Drepturile consumatorilor la nivel mondial

Conceptul privind „drepturile consumatorilor“ îşi are originea în „Carta

drepturilor consumatorilor“, definită de preşedintele Kennedy, în anul 1962, sub

forma unui mesaj special adresat Congresului american.

Acesta este considerat primul semn prin care administraţia recunoştea justeţea

principiilor pentru care luptau reprezentanţii consumatorilor.

În viziunea Cartei, drepturile consumatorilor comportă următoarele elemente:

dreptul la siguranţă, dreptul de a fi informat, dreptul de a alege şi dreptul de a fi

ales.

La rândul său, preşedintele Nixon a adăugat alte două drepturi ale

consumatorului, şi anume: dreptul de a-i fi înregistrată insatisfacţia şi dreptul de

a-i fi auzite reclamaţiile.

În anul 1975, preşedintele Gerald Ford a afirmat că trebuie să-i fie recunoscut

consumatorului şi dreptul la educaţie în calitatea sa de consumator. Sub presiunea

mişcării consumeriste s-a adăugat al şaptelea drept, anume cel al unui mediu

nepoluat.

În anul 1977, în urma întâlnirilor avute cu mai mulţi activişti pentru protecţia

consumatorilor, preşedintele Carter a instituit aceste drepturi ca fiind

fundamentale.

Ulterior, la nivelul O.N.U. prin Rezoluţia nr. 39-248 din aprilie 1985, s-a

elaborat un set de principii şi măsuri fundamentale cu scopul de a proteja

consumatorii faţă de produsele, serviciile sau procesele care pot să le pună în

pericol sănătatea, precum şi să promoveze interesele legitime ale consumatorilor.

În acest document sunt exprimate următoarele drepturi ale consumatorilor:

- protecţia consumatorilor faţă de produsele care le afectează sănătatea şi

siguranţa;

- protecţia intereselor economice ale consumatorilor;

- accesul la informaţii corecte, care să permită consumatorilor să facă o alegere în

conformitate cu necesităţile exprimate;

- dreptul de a fi educat în calitate de consumator;

16

- dreptul de a fi despăgubit în mod eficient;

- libertatea consumatorilor de a-şi prezenta interesele în cadrul proceselor

decizionale care îi afectează.

La rândul său, Organizaţia Internaţională a Uniunilor de Consumatori –

IOCU, constituită în anul 1960, a elaborat următoarea formulare a drepturilor

consumatorilor:

- dreptul la satisfacerea nevoilor;

- dreptul la siguranţă;

- dreptul de a fi informat;

- dreptul de a alege;

- dreptul de a fi ascultat;

- dreptul la despăgubiri;

- dreptul la educare;

- dreptul la un mediu ambiant sănătos.

Pentru statele membre ale Comunităţii Europene, Consiliul Europei a adoptat

în anul 1973 „Carta pentru protecţia consumatorilor“, unde sunt precizate

principiile unei politici eficiente de asistenţă, de reparare a daunelor, informare,

educare şi reprezentare a consumatorilor. Sunt avute în vedere următoarele

drepturi care figurează de altfel în documentele oficiale ale ţărilor europene:

- dreptul la protecţia împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a i se

presta un serviciu care ar putea să-i prejudicieze sănătatea, securitatea sau viaţa,

ori să-i afecteze drepturile şi interesele legitime;

- dreptul de a fi informat complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale

ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o va lua în legătură cu

achiziţionarea unui produs sau solicitarea unui serviciu să corespundă cât mai

bine nevoilor sale;

- libertatea consumatorului de a alege produsele şi serviciile pe care le apreciază

ca fiind cele mai potrivite pentru satisfacerea nevoilor lui de consum;

17

- dreptul consumatorului de acces liber la pieţele, magazinele, furnizorii de

produse şi servicii;

- dreptul consumatorului de a fi despăgubit pentru prejudiciile cauzate de calitatea

necorespunzătoare a produselor şi/sau serviciilor;

- dreptul consumatorului de a se organiza în diverse forme asociative.

1.2. Drepturile consumatorilor în legislaţia română

Cadrul legislativ existent în România în domeniul protecţiei consumatorilor,

rezultat al procesului de armonizare cu acquis-ul comunitar, asigură fundamentul

recunoaşterii şi respectării drepturilor fundamentale ale consumatorilor. Astfel,

O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, instituite în cuprinsul art. 3

principalele drepturi ale consumatorilor, şi anume:

- dreptul de a fi protejaţi împotriva riscului de achiziţiona un produs sau de a li se

presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea

ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime;

- dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristiclor esenţiale

ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu

acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor;

- dreptul de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;

- dreptul de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi

servicii de calitate;

- dreptul de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea

necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloacele

prevăzute de lege;

- dreptul de a se organiza în asociaţii pentru protecţia consumatorilor, în scopul

apărării intereselor lor.

În raport de textul legal, putem concluziona că exprimarea drepturilor

consumatorilor este consfinţită prin:

- existenţa unui cadru legislativ şi instituţional;

- disponibilităţile autorităţilor de a ţine seama de grupurile din societatea civilă;

F

18

- posibilitatea ca individul să-şi exprime interesele prin intermediul unor

organizaţii nonguvernamentale care se constituie în mod voluntar.

Pentru realizarea în practică a acestor dispoziţii menţionăm mai multe

modalităţi. Prima implică un consumator educat, informat, dar presupune un

proces de educare a consumatorului. A doua modalitate este cea administrativă,

prin care cetăţenii responsabilizează administraţia să acţioneze pentru restabilirea

legii. Cea de-a treia modalitate este cea judecătorească, care presupune o acţiune

în justiţie pentru soluţionarea unui litigiu de consum.

Existenţa drepturilor implică şi responsabilităţi. În primul rând consumatorii

trebuie să fie conştienţi de rolul şi funcţia lor în economie. În al doilea rând

consumatorii pregătiţi şi informaţi trebuie să acţioneze efectiv. Totodată

consumatorii au o mare responsabilitate de a evita poluarea aerului, a apei, a

solului, de a exercita un consum responsabil, de evitare a risipei. Consumatorii au

responsabilitatea de a fi oneşti în tot ceea ce fac. Vânzătorii oneşti şi cumpărătorii

oneşti promovează interese reciproce. Într-o societate liberă consumatorii au

dreptul şi responsabilitatea de a protesta. Funcţia protestului poate fi exercitată fie

individual fie colectiv. Ei pot exercita această funcţie prin a sprijini sau ase opune

la propunerile legislative.

2.3. Apărarea drepturilor consumatorilor

Crearea mişcărilor de apărare a consumatorilor este răspunsul dat de către

aceştia imperfecţiunilor pieţei. Ea constituie o contraputere a consumatorilor faţă

de puterea deţinută de producători şi distribuitori.

Caracterul organizat al mişcării, larga audienţă la public a acţiunilor

întreprinse, presiunea exercitată asupra întreprinderilor soldată cu plata unor

despăgubiri, retragerea anumitor produse şi servicii de piaţă, recunoaşterea

publică a unor erori, cât şi asupra legiuitorului pentru elaborarea unor

reglementări care să apere efectiv interesele consumatorilor, au transformat

consumerismul într-o mişcare de amploare, o forţă care nu mai poate fi ognorată.

Mişcarea consumeristă este descrisă ca un grup eterogen de indivizi

independenţi, grupuri şi organizaţii care urmăresc să protejeze drepturile

consumatorilor.

Fresponsabilitaţi

19

În viziunea altor specialişti consumerismul este mai degrabă o forţă socială

abstractă, alcătuită din părţi componente nelegate între ele.

Aceste componente includ Sindicatul Consumatorilor, avocaţi ai

consumatorilor, publiciştii Rapoartelor Consumatorilor, agenţiile de reglementări

guvernamentale şi Biroul de Afaceri prospere.

Cu toate că, la nivel mondial problema apărării drepturilor consumatorului

datează de o perioadă relativ scurtă de timp, există ţări unde se poate vorbi de o

tradiţie în această activitate. Dintre acestea, menţionăm S.U.A. ca ţară promotoare

a mişcării consumeriste.

Marile probleme cu care se confruntă în zilele noastre consumatorii îşi au

originea în anii 60 ca rezultat al unor evenimente precum:

- proiectul de lege al preşedintelui Kennedy privind drepturile consumatorilor

(1962);

- cartea lui Ralph Nader despre industria automobilului (Unsafe at Any Speed,

1965);

- cartea lui Vince Packard despre abilitatea afaceriştilor de a convige (Hidden

Persuaders, 1966);

- cartea lui Rachel Carson despre degradarea mediului înconjurător de către

concernele industriale (Silent Spring, 1968).

Oficialităţile americane au fost nevoite să ia poziţie faţă de acestea astfel încât

în anul 1967, preşedintele S.U.A. a declarat în faţa Congresului recunoaşterea

acestei mişcări. În următorii 4-5 ani această recunoaştere a fost urmată de

adoptarea unor legi referitoare la protecţia consumatorilor.

O analiză a istoriei consumerismului evidenţiază că mişcarea acestuia este

ciclică, devenind, iarăşi, o forţă puternică în viitorul apropiat. Astfel, după

scăderea interesului faţă de consumator în perioada anilor 80, asistăm în prezent

la o revigorare a protecţiei caracterizată prin acţiuni intense şi variate precum şi

prin elaborarea unor reglementări ample şi eficiente în domeniu.

Criticii mişcării consumeriste o consideră idealistă sau orientată spre

bunăstare. În realitate ea este rezultatul unor nevoi crescânde ale consumatorilor

Fconsumerismul

20

care trebuiau să fie auzite iar punctele lor de vedere trebuiau luate în considerare

de către lumea afacerilor şi de către guvernanţi.

Mişcarea consumeristă, ca expresie a conflictului dintre consumatori şi

vânzători pe piaţă, este o mişcare economică şi nu una socială. Atâta timp cât va

exista piaţa, va exista şi o mişcare a consumatorilor.

Primele manifestări ale mişcării consumeriste au avut loc în S.U.A. Aici s-a

constituit Consumers Union, o asociaţie cu peste 5 milioane de membri, cu

publicaţii şi acţiuni recunoscute de factorii de decizie guvernamentali şi de

managerii marilor companii.

Primele asociaţii de consumatori apar în Anglia secolului al XIX-lea sub

forma unor cooperative de consum constituite în scopul de a cumpăra produse de

consum individual direct de la depozitele en-gros. În S.U.A., în anii 30, apar

asociaţiile de consumatori cu obiectivele din prezent. Ele sunt organizate pe

probleme generale ale protecţiei consumatorilor cât şi pe grupe de produse.

Activitatea acestor asociaţii se remarcă printr-o serie de elemente inedite ca de

exemplu, publicarea rezultatelor obţinute în urma efectuării de comparaţii între

produsele de acelaşi tip, oferite de producători.

În ţările Europei occidentale, dezvoltarea economică accelerată după anii 50

asociată cu libertatea de exprimare a cetăţeanului, au generat apariţia asociaţiilor

de consumatori.

State precum Marea Britanie, Belgia, Olanda, Franţa, Germania înregistrează

evoluţii semnificative ale activităţii asociaţiilor de consumatori de la aspecte

punctuale, cu caracter revendicativ, la elaborarea unor strategii de amploare.

Ca o etapă firească în evoluţia lor, asociaţiile consumatorilor din S.U.A,

Marea Britanie, Olanda, Belgia, Australia formează, în anul 1960, IOCU

(International Organisation of Consumers Unions - Organizaţia Internaţională a

Uniunilor de Consumatori) cu sediul la Londra.

Fixându-şi ca obiective fundamentale: structurarea mişcării internaţionale a

consumatorilor şi reprezentarea lor în cadrul organizaţiilor internaţionale, IOCU

este reprezentantul intereselor consumatorilor în:

21

- Consiliul economic şi social al ONU (ECOSOC);

- Organizaţia pentru Educaţie, Stiinţă şi Cultură a ONU (UNESCO);

- Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD);

- Consiliul Europei;

- Comisia Codex Alimentarius;

- Organizaţia Mondială a Sănătăţii;

- Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie;

- Organizaţia Internaţională de Standardizare.

Două categorii de indicatori ai consumerismului pot determina audienţa

mişcării consumeriste. Aceştia sunt indicatorii de atitudine şi indicatorii de

comportament.

Indicatorii de atitudine identifică consumeriştii plecând de la scoruri asupra

scărilor de atitudine în ceea ce priveşte publicitatea, conştiinţa socială, atitudinea

privitoare la întreprindere.

Indicatorii de comportament sunt, la rândul lor, foarte diverşi. Unii identifică

consumeriştii ca fiind cei care se abonează la publicaţii ale organizaţiilor de

apărare a consumatorilor iar alţii îi definesc ca fiind membri ai asociaţiilor de

consumatori sau militanţi ai unei asociaţii.

Încă din perioada 1965-1970, consumatorul nu mai este considerat un simplu

cumpărător sau utilizator de bunuri sau servicii, ci o persoană interesată de

aspecte ale vieţii sociale care pot direct sau indirect să-l afecteze în calitatea sa de

consumator.

În România, mişcarea consumeristă este legată de apariţia pieţei libere şi

constă în:

- constituirea unor organizaţii şi asociaţii proprii ale consumatorilor (prima

asociaţie care promovează interesele consumatorilor s-a format în anul 1990, când

s-a constituit Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor);

- implicarea puterii publice în procesul de protecţie a consumatorilor prin

elaborarea unei legislaţii care să răspundă necesităţilor generate de asigurarea

Findicatori

22

protecţiei consumatorilor şi prin organizarea unor instituţii de specialitate care să

vegheze asupra protecţiei consumatorilor.

2. Componentele sistemului de protecţie a consumatorilor

În condiţiile unei economii de piaţă reale s-au constatat numeroase deficienţe

ale funcţionării mecanismelor care ar regla, teoretic, poziţia în cadrul pieţei a

diverşilor actori economici. Evident că defavorizaţii sunt consumatorii ale căror

interese sunt adeseori variate şi care nu dispun de capacitatea necesară de

negociere cu agenţii economici. În acest context se identifică necesitatea unei

politici de protecţie a consumatorilor, în ea fiind implicaţi o serie de factori,

fiecare având un rol bine definit.

2.1. Politica de protecţie a consumatorilor pe plan mondial

Necesitatea unei politici coerente privind protecţia consumatorilor este

determinată de constatarea că funcţionarea corectă a pieţei este împiedicată, în

mod semnificativ de eşecurile şi distorsiunile funcţionalităţii ei. Toate acestea

limitează rolul şi influenţa consumatorului pe piaţă şi aceasta din cauza:

- deficitului concurenţial generat de practicile monopoliste şi contractele

restrictive;

- deficitului informativ determinat de limitele impuse prevederilor legate de

informarea consumatorilor;

- deficitului contractual sau de tranzacţie cauzat de poziţia slabă în cadrul

negocierilor sau chiar absenţa totală a unui reprezentant al consumatorilor în

cadrul unui comerţ din ce în ce mai standardizat;

- deficitului de securitate datorat circulaţiei unui număr nepermis de bunuri care

produc accidente, a produselor defectuoase şi periculoase pe o piaţă fără frontiere

etc.;

- deficitului accesului la justiţie şi aplicării legilor câtă vreme bariere financiare,

psihologice şi culturale acţionează contra asistenţei legale şi accesului la

organismele judiciare;

23

- deficitului de reprezentare determinat de numeroase dificultăţi privind

asigurarea unei reprezentări eficiente a consumatorilor în forurile politice,

economice şi juridice de luare a deciziilor la nivel local şi statal.

Sunt cauze şi eşecuri a căror prezenţă este şi mai accentuată în economiile

şi/sau pieţele în tranziţie iar acestă situaţie impune necesitatea unor măsuri

corective prin care să se dea posibilitatea consumatorilor să exercite un rol eficace

aşa cum se întâmplă pe pieţele cu adevărat concurenţiale. Este motivul pentru care

trebuie acordată prioritate consolidării instrumentelor concurenţiale şi

informaţionale: interzicerea contractelor care diminuează concurenţa liberă şi

favorizează abuzurile celor cu poziţii dominante; interzicerea reclamelor

înşelătoare; etichetarea produselor şi indicarea preţurilor şi tarifelor; amplificarea

volumului informaţiilor referitoare la caracteristicile de siguranţă ale produselor şi

serviciilor etc.

Problemele protecţiei consumatorilor se află în centrul atenţiei teoriei şi

practicii economice şi juridice din toată lumea. Teoria protecţiei consumatorilor

este din ce în ce mai mult studiată la nivelul diverselor comunităţi internaţionale,

guvernamentale şi nonguvernamentale, împreună cu stabilirea cadrului necesar,

legislativ şi instituţional pentru asigurarea unei protecţii reale a consumatorilor.

În acest context Organizaţia Naţiunilor Unite a considerat să pună în discuţia

structurilor sale problematica protecţiei consumatorilor, elaborându-se în acest

sens documentul intitulat „Principiile directoare pentru protecţia

consumatorilor“ prin care s-a urmărit ca guvernele tuturor ţărilor să dezvolte, să

întărească şi să menţină o politică eficientă de protecţie a consumatorilor în acord

cu principiile directoare declarate.

Principiile directoare se referă, în principal, la următoarele domenii:

- siguranţa de consum, adică, produsele achiziţionate pentru consum să nu

prezinte pericol pentru sănătatea consumatorilor;

- promovarea intereselor economice ale consumatorilor;

- adoptarea de standarde privind siguranţa în utilizarea bunurilor de consum;

- asigurarea condiţiilor de distribuţie pentru bunurile de consum esenţiale;

Fdomenii

24

- asigurarea posibilităţilor de compensare a daunelor suferite de consumatori;

- realizarea de programe pentru educarea şi informarea consumatorilor.

Un rol important în protecţia consumatorilor îl are Organizaţia Internaţională

a Uniunilor de Consumatori care sprijină organizaţiile consumatorilor din întreaga

lume. Organizată ca o fundaţie nonprofit ea reprezintă interesele a peste 200 de

organizaţii din toată lumea. Direcţiile de sprijin afirmate în cadrul IOCU vizează

următoarele aspecte:

- promovarea colaborării între membrii săi;

- extinderea mişcării consumeriste şi sprijinirea organizaţiilor consumeriste nou

create;

- reprezentarea intereselor consumatorilor în forurile internaţionale.

De altfel, „Principiile Directoare“declarate de către O.N.U. sunt rezultatul

eforturilor pe plan internaţional ale acestei organizaţii.

În anul 1978 a fost creat în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Louvain-

Neuve din Belgia, Centrul de Drept al Consumatorilor ce are ca obiectiv

participarea la realizarea programelor de cercetare în domeniul dreptului

consumatorilor. Încercând să impună dreptul consumatorilor între preocupările

ştiinţifice ale institutelor de studiere a dreptului, Centrul de Drept al

Consumatorilor pune la dispoziţia celor interesaţi documente legate de această

ramură a dreptului.

2.2. Sisteme de protecţie a consumatorilor în Uniunea Europeană

Politica comunitară în domeniul protecţiei consumatorilor a beneficiat de o

reglementare specifică prin Tratatul de la Maastricht care a introdus în Tratatul

CE un nou titlu XI (devenit XIV) - „Protecţia consumatorilor“.

Primele acţiuni concrete venite în sprijinul protecţiei consumatorilor le-au

constituit elaborarea a două programe preliminare pentru informarea şi protejarea

drepturilor fundamentale ale consumatorilor adoptate de Consiliu la 14 aprilie

1975 şi 19 mai 1981.

În cadrul acestor programe au fost stabilite 5 obiective fundamentale menite

să asigure protecţia consumatorilor şi anume:

25

- protecţia intereselor economice ale consumatorilor;

- protecţia sănătăţii şi securităţii consumatorilor;

- dreptul la repararea daunelor provocate prin utilizarea normală a bunurilor;

- dreptul de participare şi reprezentare la luarea deciziilor;

- dreptul la informare şi publicitate.

Primul obiectiv vizează domenii esenţiale precum: încheierea contractelor,

indicarea corectă a preţurilor, combaterea publicităţii mincinoase, controlul de

calitate al bunurilor, protecţia originii produselor etc.

Al doilea obiectiv are menirea de a determina crearea unui sistem rapid de

informare asupra calităţii produselor, măsuri de control şi verificare ce se impun

în cazul unor produse specifice (produse cosmetice, farmaceutice etc.), controlul

de securitate pe care îl implică folosirea jucăriilor, a produselor electrice etc.

Pentru punerea în practică a celui de–al treilea obiectiv s-au adoptat

numeroase directive care reglementează răspunderea pentru produsele

defectuoase. Acestora li se adaugă Directiva nr. 85/374 a Consiliului care

reglementează accesul consumatorilor la justiţie şi Directiva nr. 1998/27 care

priveşte acţiunile în justiţie pentru protecţia consumatorilor.

Realizarea următorului obiectiv este asigurată prin activităţi organizate în

cadrul structurilor instituţionalizate precum: Comitetul consumatorilor – serviciu

care funcţionează la nivelul Comisiei Europene din 1973 - şi Biroul european al

consumatorilor.

Aceste structuri îndeplinesc atribuţii de informare şi consultare, prezentând

Comisiei propuneri în sprijinul adoptării de acte normative comunitare care să

protejeze interesele consumatorilor.

În martie 1995 a fost creată Direcţia Generală XXIV, cu un caracter distinct în

aparatul administrativ al Comisiei, care este organizată în următoarele

compartimente:

- relaţii cu alte instituţii comunitare şi cu organizaţiile de consumatori;

- conceperea şi aplicarea legislaţiei;

Fobiective

26

- siguranţa produselor şi serviciilor;

- politica pentru calitate şi accesul pe piaţă;

- informarea şi educarea consumatorilor;

- tranzacţii financiare.

Dreptul la informare şi publicitate este consacrat într-un număr însemnat de

acte juridice comunitare precum:

- Directiva nr. 79/112 a Consiliului din 18.12.1979 privind etichetarea,

prezentarea şi publicitatea produselor alimentare modificată prin Directiva 97/4

din 27. 01. 1997 care stabileşte în sarcina producătorilor obligaţia de a indica

denumirea produselor şi alte caracteristici cum sunt: termenul de valabilitate,

compoziţie, cantitate etc.;

- Directiva nr. 98/6 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16.02.1998

privind modalităţile de indicare a preţurilor produselor comercializate;

- Directiva nr. 84/450/CEE din 10 septembrie 1984 prin care se interzice

publicitatea mincinoasă, modificată prin Directiva 97/ 55/CE din 6 octombrie

1997.

- Prin Recomandarea nr. 28/276 din 30 martie 1998, Comisia a stabilit principiile

aplicabile autorităţilor naţionale, altele decât tribunalele competente, să

reglementeze litigiile consumatorilor. Aceste principii se referă la: eficacitatea si

legalitatea măsurilor, la dreptul de reprezentare, la accesul liber la aceste

proceduri, la independenţa, transparenţa si caracterul contradictoriu al

procedurilor de soluţionare pe cale amiabilă a litigiilor;

- Prin Recomandarea 2001/1016 a Comisiei din 4 martie 2001 au fost indicate

organele extrajudiciare cu atribuţii in solutionarea pe cale amiabilă a litigiilor

consumatorilor;

- La 12 ianuarie 2000, Comisia a publicat Cartea albă asupra securităţii

alimentare. Dintre obiectivele stabilite în acest document privind protecţia

consumatorilor cele mai importante se referă la:

27

- necesitatea instituirii unei Autorităţi europene independente cu atribuţii în

domeniul monitorizării măsurilor privind siguranţa alimentară;

- elaborarea unui cadru juridic adecvat;

- crearea unor sisteme de control naţionale armonizate;

- instituirea unui dialog social organizat intre consumatori, producători şi

comercianţi.

În prezent Uniunea Europeană concepe politica de protecţia a

consumatorilor ca o doctrină de sine stătătoare cu obiective, priorităţi şi mijloace

proprii, specifice. Este o orientare recunoscută clar prin Tratatul de la Maastricht

care legitimează pe deplin caracterul distinct şi autonom al politicii faţă de

consumator şi o recunoaşte ca parte integrantă a politicii generale privind piaţa

internă.

O politică activă în ceea ce-i priveşte pe consumatori este strâns legată de

imperfecţiunile inerente ce caracterizează funcţionarea pieţei interne.

De altfel, încă de la instituirea Pieţei comune, întreaga ideologie comunitară a

fost fundamentată pe baza respectării a 4 libertăţi fundamentale:

- libertatea de circulaţie a mărfurilor;

- libertatea de circulaţie a persoanelor;

- libertatea de circulaţie a capitalurilor;

- libertatea de circulaţie a serviciilor.

Piaţa comună a reprezentat un mijloc important de realizare a obiectivelor

comunitare propuse la un moment dat, având ca scop o liberalizare cât mai mare a

schimburilor de bunuri şi servicii între statele membre. Realizarea pieţei comune

a constituit prima etapă în cadrul procesului de integrare comunitară.

Deoarece progresele înregistrate până în jurul anului 1980 nu s-au ridicat la

nivelul obiectivelor comunitare propuse, Comunitatea a hotărât să procedeze la o

abordare nouă, calitativ superioară, cu metode mai eficiente de aplicare în practică

astfel că a propus realizarea unei „pieţe interne“.

FPiaţa comună

28

Piaţa internă este definită ca: „un spaţiu fără frontiere, în care libera

circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor se desfăşoară fără

nici un control la frontierele interne ale Comunităţii, funcţionând pe principiile

unei pieţe naţionale“.

Actul Unic European, semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, a încorporat

conceptul de piaţă internă în Tratat şi a stabilit ca termen limită pentru finalizarea

acesteia, data de 31 decembrie 1992.

În acest context a fost liberalizată circulaţia capitalului, au fost eliminate

controalele la frontierele interne asupra bunurilor şi persoanelor, s-au înregistrat

progrese în privinţa libertăţii de stabilire şi prestări servicii.

În acest cadru se poate afirma că realizarea pieţei interne în care produsele şi

serviciile să poată circula liber, pe de o parte, şi protecţia consumatorilor din

statele ce alcătuiesc această piaţă, pe de altă parte, reprezintă două politici

distincte cu obiective oarecum contradictorii. În timp ce constituirea pieţei unice

urmăreşte eliminarea barierelor comerciale dintre statele integrate, pentru a

asigura o circulaţie liberă, statele şi cetăţenii lor obstrucţionează, nu de puţine ori,

aceste iniţiative invocând pretextul apărării şi garantării securităţii consumatorilor

de pe pieţele naţionale. În acest context realizarea echilibrului necesar între

interesul de a crea şi consolida piaţa unică şi de a asigura protecţia consumatorilor

este o sarcină dificilă pentru orice stat şi autoritate multinaţională.

Promovarea intereselor consumatorilor trebuie privită înainte de toate ca parte

integrantă a unei politici generale axate pe bunăstarea cetăţenilor. Înfiinţarea unei

vaste pieţe interne constituie mijlocul şi nu scopul creării Uniunii Europene.

Ori de câte ori se naşte un conflict între politica pieţei interne şi reglementările

naţionale ce au ca obiect protecţia consumatorilor se găseşte un remediu, câtă

vreme măsurile naţionale nu reprezintă forme deghizate de protecţionism, care de

cele mai multe ori îl constituie armonizarea prevederilor legislative ale statelor

membre. Asperităţile şi chiar elementele de conflict dintre normele dreptului

comunitar şi normele juridice ale statelor membre nu vor putea fi eliminate decât

prin „armonizarea legislaţiei“, proces care a început chiar din momentul

FPiaţa internă

29

adoptării Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene şi care este în

continuă desfăşurare şi în prezent.

Normele comunitare referitoare la protecţia consumatorilor impun un înalt

nivel de protecţie însă, în anumite domenii, statele membre pot aplica nivele de

protecţie mai ridicate, norme mai severe decât cele din legislaţia comunitară, cu

condiţia ca ele să nu creeze piedici în schimburile comerciale.

Spaţiul Uniunii Europene cunoaşte mai multe sisteme de protecţie a

consumatorilor.

Un prim sistem este cel german care lărgeşte sfera intereselor protejate de

dreptul concurenţei neloiale. Aici afirmarea drepturilor de protecţie a

consumatorilor s-a realizat în cadrul Legii pentru reprimarea concurenţei neloiale

ce are un dublu scop, respectiv apărarea intereselor individuale ale comercianţilor,

îmbinată cu apărarea intereselor consumatorilor.

În sistemul francez, alături de dreptul concurenţei neloiale care rămâne în

cadrul său clasic, s-a dezvoltat în paralel un drept al consumatorilor, protecţia

acestora fiind asigurată prin reglementări speciale care prevăd, în majoritatea

cazurilor, răspunderi penale.

Sistemul suedez asigură protecţia consumatorilor, în principal, prin intervenţia

statului, neexistând organizaţii independente care au drept scop exclusiv acest

domeniu.

Menţionăm şi sistemul italian în care există un fel de cod privat de

autoreglementare, care are la bază libertatea contractuală şi sistemul belgian unde

este reglementată amănunţit obligaţia de informare a consumatorului, sunt

definite şi sancţionate clauzele abuzive fiind constituită o Comisie specială, care

poate fi sesizată în legătură cu asemenea clauze.

Fsisteme

30

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. Livia Mocanu, Note de curs, 2007;

2. Robert Morar, Sisteme de protecţie a consumatorilor, Editura Lumina Lex,

Bucureşti;

3. Nechita V.C. (coordonator), Economie politică, vol. II, Editura Porto Franco,

Galaţi, 1991;

4. Attali J., Guillaume M., L, Anti- economique, PUF, Paris, 1974;

5. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

6. E. Bojin, Educaţia ecologică a consumatorului, Facultatea de Management a

Universităţii Ecologice, Bucureşti;

7. J. Blythe, Comportamentul consumatorului, Editura Teora, Bucureşti, 1998;

8. D. Patriche, GH. Pistol (coordonatori), Protecţia consumatorilor, Academia

de Studii Economice, Bucureşti, 1998;

9. H. Leavit, Managerial Psychology, Chicago, The University of Chicago

Press, Second Ed., 1964;

10. P.L. Dubois, A. Jolibert, Marketing, teorie şi practică, Universitatea de Stiinţe

Agricole, Cluj, 1994;

31

11. Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

12. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea speciala, Politicile

comunitare,Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007;

13. ***Protectia consumatorului, Ghid complet armonizat cu directivele C.E.,

Editura Con Fisc, Bucuresti, 2007;

14. O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor publicată în M. Of. partea

I, nr. 212 / 28 august 1992;

15. Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, publicată în Monitorul Oficial

al Romaniei nr. 593 din 01 iulie2004;

16. IOCU –Principiile Directoare pentru Protecţia Consumatorilor, Londra,

1985

32

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Arătaţi care sunt sistemele de protecţie a consumatorului în Uniunea europeană ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Drepturile fundamentale ale consumatorilor

MODELE DE ÎNTREBĂRI

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.

1. Consiliul Europei a adoptat in anul 1973:

a) “Carta drepturilor consumatorilor”;

33

b) “Carta pentru protecţia consumatorilor”;

c) “Principii directoare pentru protecţia consumatorilor”;

d) nici-un răspuns valabil.

2. Protecţia consumatorilor presupune:

a) un transfer de fonduri de la stat către consumator;

b) un transfer de fonduri de la operatorii economici către

consumator;

c) protejarea acestora împotriva riscului de a achiziţiona sau de a i

se presta un serviciu care să-i pună în pericol viaţa, sănătatea ori

interesele legitime;

d) nici-un răspuns valabil.

3. Intervenţia statului ca modalitate de asigurare a protecţiei consumatorului

este specifică:

a) - sistemului german;

b) – sistemului francez;

c) - sistemului italian;

a) - nici-un răspuns valabil.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. b); 2. c); 3. d).

34

CAPITOLUL IIPROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎN

ROMÂNIA

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

� Mijloace prin care statul asigura protectia consumatorilor� Principiile dreptului consumatorului� Obligaţia de informare

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe asupraprincipiilor protectiei consumatorilor si analiza obligatiei de informare,principal instrument de asigurare a protectiei consumatorilor.

� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materieişi înţelegerea semnificaţiei acesteia.

= 3 ore

35

CAPITOLUL IIPROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎN ROMÂNIA

Stadiul atins de protecţia consumatorilor în România reclamă în continuare

perfecţionarea formelor şi mijloacelor care să asigure un caracter permanent

acestui proces. Deşi apropierea legislativă şi comportamentală de standardele

comunitare a înregistrat progrese, România trebuie să asigure ca legislaţia sa să

devină compatibilă cu cea a Comunităţii.

1. Mijloace prin care statul asigură protecţia consumatorilor

Principalele mijloace prin care statul asigură protecţia consumatorilor au în

vedere următoarele direcţii:

- instituirea unor drepturi - garanţii referitoare la calitatea produselor şi serviciilor;

- informarea consumatorului;

- garanţii contractuale preventive ;

- sancţionarea practicilor comerciale abuzive.

Totodată, reglementările în domeniul protecţiei consumatorilor sunt guvernate

de o serie de principii cu rol esenţial în interpretarea şi aplicarea normelor legale.

Astfel, din punctul de vedere al protecţiei consumatorilor distingem

următoarele principii:

1. Principiul liberei concurenţe.

O componentă de bază a economiei de piaţă o constituie libera competiţie,

concurenţa dintre agenţii economici. Însăşi Constituţia României prevede că statul

trebuie să asigure „libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea

cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie“(art.135).

Prin legi speciale sunt stabilite limitele în care trebuie să se manifeste libera

concurenţă precum şi consecinţele pe care le au încălcările acestora.

Concurenţa este protejată de lege sub dublu aspect.

Fdirecţii

36

Pe de o parte, legea interzice înţelegerile anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie

dominantă care periclitează existenţa concurenţei, protecţie care este realizată prin

dispoziţiile Legii nr. 21/1996 asupra concurenţei.

Pe de altă parte, legea are în vedere sancţionarea folosirii mijloacelor nelicite

în scopul atragerii clientelei (concurenţa neloială), protecţie ce face obiectul Legii

nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Regulile juridice ale concurenţei instituite prin Legea nr. 21/1996 în acord cu

reglementările Uniunii Europene au în vedere atingerea următoarelor scopuri:

- protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei;

- protecţia consumatorilor;

- lupta împotriva comportamentelor monopoliste, practicilor anticoncurenţiale

care tind să falsifice sau să înlăture concurenţa.

2. Principiul protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor.

Protecţia vieţii şi integrităţii fizice a persoanelor este un drept natural regăsit

de-a lungul timpului în toate civilizaţiile, filosofiile şi religiile. Acestui principiu

etic fundamental al umanităţii îi corespunde formularea juridică a obligaţiei de

securitate. Dreptul fundamental al consumatorului de a fi protejat împotriva

riscului achiziţionării de produse care îi pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau îi

pot prejudicia interesele legitime este consacrat expres în art. 3 lit. a) din O.G. nr.

21/1992. La rândul său art. 4 din acelaşi act normativ interzice comercializarea de

produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii normale, pot pune în

pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor. Dispoziţii similare

întâlnim şi în art. 22 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului care

interzice comercializarea produselor ce imită produsele alimentare, fără a fi astfel

de produse şi care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea

consumatorilor.

Regăsim acest principiu şi în Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală

a produselor ce are ca scop asigurarea consumatorilor că produsele puse pe piaţă

sunt sigure (art.1). În acelaşi timp, potrivit art. 3 din lege, producătorii sunt

obligaţi să pună pe piaţă numai produse sigure legea instituind în sarcina lor dar şi

37

a distribuitorilor obligativitatea informării consumatorilor cu privire la riscul

produselor.

Si O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă

obligă deopotrivă producătorii şi importatorii să introducă pe piaţă numai produse

sigure pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor.

3. Principiul protecţiei intereselor economice ale consumatorului.

Este consacrat în art. 8 şi 9 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia

consumatorilor, ambele plasate în Capitolul 3 al legii intitulat „Protecţia

intereselor economice ale consumatorilor“.

Conform acestor reglementări agenţii economici sunt obligaţi să pună pe piaţă

numai produse sau servicii care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate,

să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească

practici comerciale abuzive.

2. Obligaţia de informare

În contextul interesului manifestat pe plan european şi naţional pentru

protecţia consumatorilor, obligaţia de informare a câştigat teren. În acest fel, s-a

apreciat că se reîntregeşte echilibrul contractual în condiţiile în care, datorită

complexităţii vieţii economice şi a existenţei unor produse de asemenea

complexe, posibilităţile de informare ale consumatorului se dovedesc sumare.

În România, cadrul legal general privind obligativitatea informării şi educării

consumatorilor este instituit în Capitolul VI din Codul consumului. Consumatorii

informaţi sunt consumatorii protejaţi iar în raport de reglementările legale

distingem între:

- dreptul la informare consacrat de O.G. nr. 21/1992 [art. 3 lit. b); art. 10 alin. (1)

lit. b)] şi,

- obligaţia de informare instituită prin dispoziţiile aceluiaşi art. 3 lit. b) din O.G.

nr. 21/1992.

Într-o definiţie pe care o reţinem, obligaţia de informare constă în obligaţia de

a comunica consumatorului în calitate de creditor al acestei obligaţii, un summum

F

38

de cunoştinţe necesare formării unui consimţământ valid la încheierea

contractului, executării în bune condiţii a acestuia, sau folosirii produsului ori

serviciului achiziţionat în mod corespunzător propriilor nevoi.

Punctele de vedere exprimate în analiza acestei obligaţii au generat mai multe

clasificări ale obligaţiei de informare, în raport de diferite criterii.

O primă clasificare distinge între:

- obligaţia de informare propriu-zisă atunci când priveşte fapte obiective cum ar

fi preţul, caracteristicile produselor ori serviciilor etc.;

- obligaţia de consiliere atunci când priveşte sfătuirea potenţialului contractant în

legătură cu oportunitatea încheierii contractului.

Unii autori au considerat că între obligaţia de informare şi cea de consiliere

există o diferenţă de nuanţă, prima având un domeniu mai redus decât cealaltă şi

privind o categorie diferită de informaţii în timp ce alţi autori au apreciat,

dimpotrivă, că obligaţia de consiliere nu este decât o expresie a informării.

O altă clasificare a obligaţiei de informare cuprinde:

- obligaţia de informare precontractuală menită să asigure un consimţământ

valid pentru încheierea sau modificarea contractului;

- obligaţia de informare contractuală menită să asigure executarea în bune

condiţii a contractului.

Primei categorii i-ar corespunde o răspundere delictuală, angajată pe tărâmul

viciilor de consimţământ, iar celei de a doua, o răspundere contractuală ce poate

îmbrăca forme diferite.

După aria de cuprindere distingem între:

- obligaţia de informare generală care poate fi precontractuală sau contractuală;

- obligaţia de informare specială făcută în scopul cunoaşterii unor aspecte tehnice

legate de mijloacele electronice utilizate la încheierea contractului.

Din punctul de vedere al debitorului obligaţiei de informare aceasta poate fi:

- unilaterală când incumbă doar uneia dintre părţi, de regulă comerciantului;

F

F

F

39

- bilaterală când cade atât în sarcina comerciantului cât şi a consumatorului care

îl informează pe vânzător în legătură cu scopul pentru care achiziţionează un

produs sau un serviciu.

Din perspectiva obiectului obligaţiei de informare reţinem că aceasta va purta

asupra tuturor informaţiilor apte de a influenţa voinţa beneficiarului de a

achiziţiona un produs/serviciu sau necesare şi utile folosinţei acestuia.

Pentru a ne afla în prezenţa obligaţiei de informare trebuie îndeplinite anumite

condiţii. În acest sens doctrina reţine următoarele:

- informaţiile pe care le deţine debitorul obligaţiei să fie pertinente (apte să

influenţeze consimţământul creditorului obligaţiei) şi;

- ignoranţa creditorului să fie legitimă în sensul că lipsa de cunoştinţe privind

obiectul contractului să nu îi fie imputabilă.

Indiferent de formele pe care le îmbracă obligaţia de informare asigură o reală

protecţie a consumatorului în relaţiile sale cu comerciantul profesionist.

Este adevărat că obligaţia de informare este o creaţie a dreptului modern al

statelor occidentale care a consacrat în vederea asigurării protecţiei

consumatorului mai multe remedii al căror regim general se depărtează

substanţial de cel al obligaţiilor civile şi comerciale.

Plecând de la reglementările legale existente doctrina apreciază că instituirea

prin lege a obligaţiei de informare are o dublă justificare:

- remedierea situaţiei juridice a dezechilibrelor contractuale şi,

- remedierea limitelor teoriei clasice a viciilor de consimţământ, în mod particular

eroarea şi dolul.

Sintetizând opiniile exprimate putem reţine ca fundament juridic pentru

instituirea prin lege a obligaţiei de informare, buna-credinţă ce trebuie manifestată

cu prilejul executării contractelor şi care este necesar a fi extinsă şi în perioada

precontractuală tocmai datorită inegalităţii de informaţie a părţilor contractante.

Modalităţile de punere în executare a obligaţiei de informare sunt din cele mai

diverse. O primă modalitate reprezentând forma principală de transmitere a

40

informaţiei este cea scrisă. O consacră art. 20 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 13 din

Legea nr. 178/2000 privind produsele cosmetice. Astfel, potrivit dispoziţiilor

O.G. nr. 21/1992, informaţiile trebuie să fie concretizate în înscrisuri care conţin

date specifice: eticheta, cartea tehnică şi instrucţiuni de utilizare [art. 20 alin. (2)

modificat] pentru produsele de folosinţă îndelungată. Tot pentru produsele de

folosinţă îndelungată, se cere să fie însoţite de o declaraţie de conformitate

(eventual) şi de un certificat de garanţie. Informaţiile trebuie scrise obligatoriu în

limba română fără a exclude posibilitatea prezentării produsului şi într-o limbă

străină alături de limba română (art. 20 alin. ultim). De asemenea, potrivit Legii

legii nr. 178/2000, produsele cosmetice pot fi puse pe piaţă numai dacă pe

recipient şi pe ambalaj informaţiile sunt inscripţionate vizibil, lizibil şi cu

caractere care nu se şterg uşor.

Demonstraţia este o altă modalitate de punere în executare a obligaţiei de

informare aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 22 din O.G.nr. 21/1992, potrivit

căruia agenţii economici sunt obligaţi să demonstreze consumatorilor, la cerea

acestora, cu ocazia cumpărării, modul de utilizare şi funcţionalitatea produselor ce

urmează a fi vândute; la lansarea pe piaţă a produselor, aceştia sunt obligaţi să

efectueze demonstraţii de utilizare.

De mare actualitate şi în continuă expansiune în direcţia informării

consumatorilor este pagina de web. Ea este utilizată la încheierea contractelor

prin mijloace electronice, regimul juridic al acestor contracte fiind reglementat de

Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică şi Legea nr. 365/2002 privind

comerţul electronic care finalizează cadrul de reglementare a operaţiunilor

comerciale desfăşurate cu ajutorul instrumentelor IT& C. De altfel acest demers

legislativ s-a bazat pe dispoziţiile unor acte normative europene care au reuşit

deja să contribuie, într-un mod semnificativ, la dinamizarea comerţului virtual în

spaţiul Uniunii Europene.

Aceste acte normative constituie un instrument juridic aflat la îndemâna

consumatorilor on-line care pretind o protecţie juridică adecvată în raporturile cu

orice comerciant din spaţiul virtual. Consumatorii se bucură astfel de un tratament

de favoare în domeniul încheierii contractelor prin mijloace electronice, fiind mai

eficient protejaţi decât ceilalţi destinatari, în raporturile cu furnizorii de servicii.

Fdemonstraţia

41

Prin dispoziţiile art. 5 şi art. 8 din Legea nr. 365/2002 se instituie o obligaţie

precontractuală de informare în sarcina furnizorului de servicii informaţionale ce

poartă asupra unor elemente necesare formării consimţământului destinatarului.

O altă modalitate de realizare a obligaţiei de informare o constituie

publicitatea comercială. Ea are menirea de a asigura cunoaşterea existenţei

diferitelor produse şi servicii cu accent pe comunicarea elementelor de noutate,

spre deosebire de etichetare care este destinată cunoaşterii mărcii, a naturii

produselor, a caracteristicilor lor precum, greutate, termen de valabilitate, conţinut

etc.

Legiuitorul defineşte publicitatea în art. 4 din Legea nr. 148/2000 aceasta fiind

văzută ca orice formă de prezentare a unei activităţi comerciale, industriale,

artizanale sau liber-profesioniste, având ca scop promovarea vânzării de bunuri şi

servicii, de drepturi şi obligaţii.

Scopul publicităţii este sporirea vânzărilor şi pentru a combate efectele

negative ale publicităţii înşelătoare s-a adoptat Legea nr. 148/2000. Potrivit art. 5

din lege publicitatea trebuie să fie decentă, corectă şi să fie elaborată în spiritul

responsabilităţii sociale, legiuitorul interzicând în art. 6 formele de publicitate

înşelătoare.

Neexecutarea obligaţiei de informare atrage după sine o varietate de sancţiuni

dată fiind natura diferită a informaţiilor. Acestea pot fi grupate în:

- sancţiuni extracontractuale: nulitatea relativă şi daunele interese având temei

delictual, atunci când neexecutarea obligaţiei de informare întruneşte condiţiile

dolului reticent. Răspunderea delictuală intervine atât pentru fapta proprie cât şi

pentru fapta lucrului în condiţiile art. 1000 C.civil în măsura în care conţinutul

informaţiei poate fi considerat „lucru“în sensul legii civile. Putem reţine aici

răspunderea furnizorilor de conţinut angajată potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr.

365/2002. Furnizorul de conţinut este persoana care pune la dispoziţia terţilor

informaţii (text, imagine, muzică). Se consideră că un furnizor de conţinut este

ţinut să răspundă de exactitatea acestuia iar răspunderea intervine pentru un

conţinut ilicit sau prejudiciabil;

Fpublicitatea

42

- sancţiuni contractuale: daune-interese pe temei contractual sau

rezoluţiune/reziliere. Răspunderea poate fi angajată pentru vicii ascunse, pentru

evicţiune sau pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de predare în contractele

translative de proprietate.

Sarcina probei executării obligaţiei de informare revine debitorului obligaţiei

adică comerciantului (art. 72 din Codul consumului) în timp ce sarcina probei

existenţei obligaţiei de informare incumbă consumatorului în calitate de creditor

al acestei obligaţii, conform art. 1169 C. civ.

În dreptul român obligaţia de informare este consacrată expres şi în cuprinsul

altor acte normative din sfera protecţiei consumatorilor. Menţionăm aici O.G. nr.

107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice

care consacră, în Capitolul 2, intitulat „Informarea consumatorului de servicii

turistice“ o obligaţie de informare.

Potrivit legii, orice informaţii privind pachetul de servicii turistice, preţul

acestuia şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului, comunicate de

organizator sau de detailist consumatorului, trebuie să conţină indicaţii corecte şi

clare, care să nu permită interpretări echivoce. Materialele publicitare turistice

puse la dispoziţia consumatorului în vederea încheierii contractului – cataloage

sau pliante – trebuie să indice, în mod lizibil, clar şi precis, preţul şi informaţiile

corespunzătoare referitoare la: destinaţie, ruta de parcurs, mijloacele de transport

utilizate, serviciile de masă oferite şi categoria de clasificare a unităţilor de

alimentaţie (art. 5 lit. a-j), precum şi o serie de alte informaţii care trebuie

furnizate turistului înaintea plecării (art. 8 lit. a-d). Aceste informaţii privesc faza

precontractuală. Pentru perioada contractuală este reglementată obligaţia de

informare din partea furnizorului de servicii turistice în cadrul Capitolului 3

intitulat „Contractul de organizare de călătorii turistice“. Conform art. 13, în cazul

în care agentul de turism modifică unilateral (în situaţii speciale) una din

prevederile esenţiale ale contractului, are obligaţia să informeze despre aceasta pe

consumator cu cel puţin 15 zile înainte de plecare. Din acest moment, se naşte în

sarcina consumatorului obligaţia de a comunica agenţiei dacă acceptă noile

condiţii sau reziliază unilateral contractul, în termen de 5 zile de la înştiinţarea

modificării survenite.

43

Obligaţia de informare se regăseşte şi în domeniul asigurărilor principalul

debitor fiind în acest caz asiguratul. Existenţa acestei obligaţii îşi are temeiul în

art. 13 al Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Primul alineat al articolului citat se referă la comunicarea faţă de asigurător a

parametrilor riscurilor la data încheierii contractului iar alineatul secund are în

vedere modificările riscului survenite pe perioada derulării contractului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. Livia Mocanu, Note de curs, 2007;

2. Octavian Căpăţână, Noţiunea concurenţei comerciale, în „Revista de drept

comercial“ nr. 1/1992, p. 32-33;

3. Y. Lambert – Faivre, L ethique de la responsabilite, în „Revue trimestrielle de

droit civil“, nr. 1/1998, p.9;

4. Vasile Pătulea, Obligaţia de informare în formarea contractelor , în „Revista

de drept comercial“ nr. 6/1998, p. 77;

5. Ion Turcu, Liviu Pop, Contractele comerciale, vol.I, Formarea contractelor,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;

6. A. Benabent, Droit civil. Les obligations, Ed. Montchrestien, Paris, 1999;

7. Ionuţ – Florin Pop, Dolul şi obligaţia de informare în contractele

sinalagmatice, în revista„Dreptul“ nr. 7/2002, p. 62-70;

44

8. Cătălin Băiculescu, Horaţiu Dan Dumitru, Legea privind comerţul electronic

(Partea I), în revista „Pandectele române“ nr. 6/2002, p. 253-259;

9. Legea nr. 21/1996 asupra concurentei, publicată în „Monitorul oficial al

României“, partea I, nr. 80 din 30 aprilie 1996, cu modificarile si completarile

ulterioare;

10. Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, publicată în

„Monitorul Oficial al României“ partea I, nr. 24/1991, cu modificarile si

completarile ulterioare;

11. Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, publicată în „Monitorul

Oficial al României“, partea I, nr. 593 din 1 iulie 2004;

12. Legea nr. 245/2004 privind securitatea generala a produselor, publicată în

„Monitorul oficial al României“, partea I, nr. 565 din 25 iunie 2004;

13. O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor si serviciilor de piata,

publicată în „Monitorul oficial al României“, partea I, nr. 424 din 1

septembrie 2000, cu modificarile si completarile ulterioare;

14. . - Legea nr. 178/2000 privind produsele cosmetice, publicată în „Monitorul

Oficial al României“ partea I, nr. 525 din 25 octombrie 2000, cu modificarile

si completarile ulterioare;

15. Legea nr. 455/2001 privind semnatura electronica, publicată în „Monitorul

Oficial al României“, partea I, nr. 429 din 31 iulie 2001;

16. Legea nr. 365/2002 privind comertul electronic, publicată în „Monitorul

Oficial al României“, partea I, nr. 483 din 5 iulie 2002;

17. O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor turistice,

publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 431 din 31 august

1999, cu modificarile si completarile ulterioare;

45

18. Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania, publicata

in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.303 din 30 decembrie 1995, cu

modificarile si completarile ulterioare.

TEST DE AUTOEVALUARE

Prezentaţi obligaţia de informare

TEMĂ DE REFLECŢIE

Natura juridica a obligaţiei de informare

46

MODELE DE ÎNTREBĂRI

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.

1. Asigură un consimţământ valabil pentru încheierea contractului:

a)- obligaţia de consiliere;b)- obligaţia de informare specială;c)- obligaţia de informare precontractuală;d)– nici-un răspuns valabil.

2. Publicitatea asigură:

a)- cunoaşterea naturii produselor;b)- cunoaşterea existenţei produselor;c)- cunoaşterea mărcii produselor;d)– nici-un răspuns valabil.

3. Sarcina probei existenţei obligaţiei de informare revine:

a) -consumatorului;b) – comerciantului;c) – furnizorului de conţinut;a) - nici-un răspuns valabil.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. c) ; 2. b); 3. a).

47

CAPITOLUL IIIREPRIMAREA CLAUZELOR ABUZIVE

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

� Noţiuni introductive� Buna – credinţă în contracte� Contractele de adeziune� Aspecte de drept comparat� Clauzele abuzive în dreptul intern

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire laregimul juridic al clauzelor abuzive.

� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materieişi înţelegerea semnificaţiei acestora.

= 3 ore

48

CAPITOLUL IIIREPRIMAREA CLAUZELOR ABUZIVE

1. Preliminarii

Reprimarea clauzelor abuzive constituie unul din elementele esenţiale alese de

legiuitor pentru protecţia intereselor economice ale consumatorilor.

Dreptul la protecţia intereselor economice constituie unul dintre drepturile

fundamentale ce se regăsesc în programele preliminare ale comunităţilor

europene, iar mai nou, sunt enumerate exhaustiv în art. 129A din Tratatul de la

Maastricht (modificat prin Tratatul de la Amsterdam).

Având în vedere situaţia economică a ţării – simpla raportare la indicatorul

PSB (produsul social brut) alcătuit din adiţionarea PIB (produsul intern brut) la

PEB (produsul extern brut) arată că România, cel puţin în momentul actual, este o

ţară de consumatori şi nu de producători – precum şi cerinţele de armonizare cu

legislaţia comunitară, legiuitorul nostru se află într-o reală dilemă.

Principiile clasice enunţate de codul civil sunt încă de actualitate dar cu toate

acestea, în dreptul civil român nu există un principiu general de natură să asigure

în mod direct echilibrul contractual, în situaţia în care un consumator consimte la

încheierea unui contract ce conţine o clauză abuzivă. Astfel, odată încheiat

contractul, acesta se va impune, conform vechiului adagiu: “Qui dit contractuel,

dit juste„.

În căutarea unui echilibru contractual, dat fiind principiul autonomiei de

voinţă, al libertăţii contractuale şi forţei obligatorii jurisprudenţa şi doctrina au

dezvoltat teorii remediu în cadrul sistemului. Dintre acestea amintim:

- teoria cauzei. Potrivit dispoz. art. 966 C. civ.: „Obligaţia fără cauză sau fondată

pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect“. Raţionând potrivit

textului de lege, un contract cu titlu oneros va fi nul dacă nu va exista o

proporţionalitate între contraprestaţii;

49

- teoria leziunii viciu de consimţământ. Leziunea, ca viciu de consimţământ, are

un domeniu restrâns de aplicare în sfera actelor juridice civile comutative şi

lezionare pentru minorul de 14-18 ani care încheie acte de administrare fără

încuviinţarea ocrotitorului legal. Totodată, precizăm că leziunea, viciu de

consimţământ, vizează dezechilibrul dintre prestaţiile principale şi nu caracterul

abuziv al anumitor clauze contractuale;

- teoria abuzului de drept cu diversele sale variante, cu o aplicaţie quasi

inexistentă în raporturile contractuale. Cu toate acestea în Codul civil sunt

considerate abuzive şi, prin urmare, susceptibile de sancţiunea nulităţii clauzele

prin care: - una din părţi îşi rezervă facultatea discreţionară de a nu-şi executa

obligaţia, clauză cunoscută sub numele de condiţie potestativă (art. 1006 C. civ.);

- se permite unei părţi să determine în mod unilateral preţul vânzării, contractul

fiind anulabil în lumina dispoz. art. 1303 C. civ., potrivit căruia preţul trebuie să

fie serios şi determinat între părţi; - se suprimă sau se reduce obligaţia de

garanţie ce incumbă vânzătorului în caz de vicii ascunse a lucrului vândut, chiar

dacă, potrivit dispoz. art. 1354 C. civ.: „vânzătorul este răspunzător de viciile

ascunse chiar când nu le-a cunoscut, afară numai dacă, în cazul acesta nu se va

fi învoit cu cumpărătorul ca să nu răspundă de vicii“; - clauzele de

nerăspundere, clauze leonine;

- teoria bunei - credinţe, adică acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine,

fidelitate, temperanţă, lealitate pe care cocontractantul trebuie să o aibă la

încheierea şi executarea contractului. Astfel, conform art. 970 C. civ.:

“Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă” .

2. Buna -credinţă în contracte

La 6 decembrie 2000 a intrat în vigoare Legea nr. 193 privind clauzele

abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori unde, în art. 4, se

defineşte noul concept: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu

consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte

prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar

50

cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi

obligaţiile părţilor“.

În vederea creării unui nou concept care se bucură de o autonomie aparte,

norma legală a trebuit să-şi găsească o sursă justificativă. Din definiţia normativă

a clauzei abuzive rezultă că aceasta este buna-credinţă.

Este motivul pentru care vom proceda la o scurtă discuţie asupra bunei-

credinţe. Pentru început arătăm că noţiunea a fost folosită pentru cele mai variate

domenii ale dreptului privat: de la sancţionarea manoperelor dolozive sau a

reticenţei în informare ajungând până la diversele şi variatele forme ale fraudei.

Buna-credinţă a cunoscut o întruchipare cu totul specială în domeniul

contractului. Exemplul cel mai semnificativ îl constituie interpretarea

jurisprudenţială a citatului art. 970 C. civ. Interpretarea ad litteram a textului de

lege evidenţiază că se are în vedere buna-credinţă legată de executarea obligaţiilor

contractuale. De altfel, acesta pare să fi fost şi înţelesul pe care autorii codului au

vrut să-l confere textului. Totuşi, numeroase hotărâri judecătoreşti au apelat la

textul legal pentru a justifica interpretări ale comportamentului uneia dintre părţi,

specific perioadei precontractuale. Prin astfel de aplicaţii, interpretarea art. 970

alin. (1) C. civ. [art. 1134 alin. (3) C. civ. fr.], a rupt barierele impuse de

interpretarea gramaticală şi, în absenţa unor prevederi legale, a extins obligaţia de

bună-credinţă şi la faza precontractuală, „forţând“astfel, textul legal.

Noua ipostază a obligaţiei de bună - credinţă rămâne însă extrem de difuză

sau, mai bine spus, „straniu de omniprezentă“în relaţiile contractuale. Acest lucru

se datorează, după cum s-a subliniat, lipsei de autonomie a principiului bunei -

credinţe la care s-ar adăuga şi vocaţia sa universală de a completa normele legale.

Este motivul pentru care obligaţia de bună - credinţă a fost calificată ca o

obligaţia absolută şi totodată implicită.

Aceste considerente trimit la principii şi mai vaste, deja enunţate, cum ar fi

autonomia de voinţă sau subspecia sa, libertatea de a contracta. Evoluţia dreptului

vădeşte necesitatea ca aceste principii să fie regândite de pe alte poziţii, generate

de apariţia şi amploarea unor fenomene economice şi sociale noi, cum ar fi

bunăoară „consumerismul“. Aceste fenomene impun dreptului o serie de limtări

FBuna-credinţă

51

profund nonliberale dacă avem în vedere fundamentele ideologice care au stat la

baza redactării Codului civil. În relaţiile de consum, libertatea contractuală a

consumatorului este strivită de puterea economică a profesionistului. Ca un

revers, libertatea contractuală a profesionistului este îngrădită de normele legale

menite să - l protejeze pe consumator şi care îi impun o serie de reguli drastice.

Cum arătam, buna - credinţă în contracte semnifică o normă obiectivă de

comportament: a nu dăuna celeilalte părţi. În concluzie, încălcarea obligaţiei de

bună - credinţă, reprezintă un veritabil abuz de drept. Afirmaţia nu este exagerată

dacă se are în vedere că, în dreptul ţărilor europene (cu excepţia Angliei şi

Suediei), abuzul de drept este conceput ca o încălcare a exigenţei generale de

bună - credinţă în exercitarea unui drept.

Iată de ce, definirea clauzei abuzive, adică a unei clauze întemeiate pe abuzul

uneia dintre părţi, trebuia să aibă ca punct de plecare buna-credinţă. Acesta este

motivul pentru care, şi reglementarea comunitară trimite la buna - credinţă atunci

când defineşte clauzele abuzive (art. 3.1 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele

abuzive în contractele încheiate cu consumatorii).

3. Contractele de adeziune

Raporturile contractuale din domeniul protecţiei consumatorilor îşi au izvorul,

în majoritatea covârşitoare a cazurilor, în contracte de adeziune. Acestea au

devenit în ultimii ani o prezenţă din ce în ce mai des întâlnită în planul relaţiilor

contractuale. Încă de la apariţia lor, ca un complement inevitabil al producţiei şi

distribuţiei de masă, aceste forme contractuale au fost privite cu circumspecţie.

Produs al revoluţiei industriale din secolul al XIX-lea, contractul cuprinzând

(aproape) în întregime clauze preredactate a cunoscut o cvasigeneralizare în

societatea de consum a acestui secol. În acest context, odată cu standardizarea

producţiei de bunuri şi servicii, din raţiuni de ordin economic şi juridic, s-a impus

şi standardizarea clauzelor contractuale în temeiul cărora aceste bunuri şi servicii

sunt puse la dispoziţia publicului. Acest fenomen a avut drept rezultat

restrângerea substanţială a libertăţii contractuale. Astfel, beneficiind de puterea sa

52

financiară ce îi asigură o poziţie privilegiată, agentul economic poate impune

celeilalte părţi din contract (consumatorul) unele clauze pe care nu le supune

negocierii. În aceste cazuri, consumatorul poate să accepte ori să refuze încheierea

unui contract de adeziune. Pe bună dreptate sunt autori care arată că şi această

opţiune este iluzorie, datorită poziţiei monopoliste a agentului economic:

contractele de furnizare a apei, gazelor, energiei electrice, prestarea serviciilor de

telecomunicaţii etc.

Este clar că existenţa unui raport contractual în cadrul căruia conţinutul

contractului este opera exclusivă a voinţei profesionistului implică o prezumţie

absolută de inegalitate a părţilor. În acelaşi timp, versatilitatea patentă a

comerciantului care urmăreşte profitul dă naştere unei prezumţii simple de abuz.

De aceea, s-a arătat că, în asemenea contracte există întotdeauna o doză mai mică

sau mai mare de injusteţe, datorată inegalităţii părţilor. În asemenea condiţii,

restabilirea echilibrului contractual este o sarcină complexă pentru dreptul modern

al contractelor care trebuie să răspundă acestei provocări.

Mult timp s-a considerat că justeţea contractuală provine din raportul de

egalitate dintre părţi. S-a mai spus, în temeiul unei interpretări liberale asupra

contractului, că nu se poate vorbi de un contract „just“decât dacă acesta a fost

liber acceptat, ceea ce presupune o informare corectă şi, în acelaşi timp, o voinţă

liberă (şi în sensul de a nu fi supusă presiunilor economice).

Se pune întrebarea, cum se poate interveni atunci când contractul este

„injust“? Nu avem aici în vedere mijloacele care duc la anularea contractului sau

la daune - interese (cum sunt acţiunile care sancţionează viciile de consimţământ,

cauza ilicită sau imorală etc.) ci modalitatea concretă de operare asupra

contractului, înţeleasă într - un sens oarecum procedural. Intervenţia are loc prin

aşa - numita justiţie comutativă, care poate fi înţeleasă ca modalitatea de

echilibrare a contractului (mai precis a intereselor părţilor) sau dacă nu se poate

realiza un astfel de echilibru, de aneantizare a contractului. De regulă părţile nu

pot avea acces la această justiţie decât prin intermediari: judecătorul, arbitrul sau

o altă autoritate căreia i se atribuie o putere regulatoare. Suntem în prezenţa unui

fenomen care a fost denumit procesualizare a contractului.

53

O modalitate concretă de intervenţie asupra contractului rezultă din apelul la

un concept de maximă generalitate şi anume: ordinea publică. Regula este că

aceasta apare ca o limitare a libertăţii de a contracta şi implicit a autonomiei de

voinţă însă, în domeniul protecţiei consumatorului, rolul ordinii publice este

contrar. El tinde tocmai la protejarea autonomiei de voinţă a consumatorului şi la

extinderea libertăţii acestuia. De aceea, eliminarea dintr - un contract a unei

clauze care nu a fost negociată cu consumatorul reprezintă o modalitate de

conservare a autonomiei de voinţă a consumatorului care nu a putut, cu ocazia

încheierii contractului, să opteze între a accepta sau nu o atare stipulaţie.

Ordinea publică reprezintă un concept fără de care principiul bunei - credinţe

ar fi lipsit de eficienţă. Si în contextul acestui raport, buna - credinţă reprezintă un

principiu de bază în definirea clauzelor abuzive, principiu care era necesar pentru

ca ordinea publică să-şi justifice abilităţile intervenţioniste. Codul civil nu mai era

suficient, „trebuia ceva nou şi clauzele abuzive vor încarna această noutate“.

4. Aspecte de drept comparat

Potrivit unei definiţii generale o clauză este abuzivă, atunci când este în

prealabil redactată de partea contractuală mai puternică economic şi care, tinde

să acorde acestuia din urmă un avantaj excesiv faţă de celălalt contractant. Alţi

autori definesc clauza abuzivă ca fiind acea clauză ce figurează într-un contract

încheiat între un agent economic profesionist şi un agent economic neprofesionist

sau consumator, şi care are ca obiect sau ca efect, crearea în detrimentul

acestora din urmă, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile

părţilor din contract. Drept exemple de cauze abuzive sunt date: clauzele

limitative sau exoneratorii de răspundere, clauzele penale disproporţionat de mari,

clauze atributive de competenţă etc.

Încă din antichitate, atât grecii cât şi romanii au elaborat dispoziţii care aveau

ca principală funcţie protecţia celor mai slabi din punct de vedere economic.

Astfel, Codul lui Diocleţian interzicea vânzarea imobilelor sub jumătate din preţul

just, adică inferior jumătăţii valorii reale a lucrului. Dispoziţiile erau edictate

FOrdinea publică

Fdefiniţie

54

numai în favoarea vânzătorului şi urmărea să ocrotească interesele micilor

proprietari (tenuiores) care puteau fi siliţi de lipsuri sau constrânşi prin violenţă

să-şi vândă ogoarele marilor proprietari (potentes). În situaţia în care totuşi

vânzarea se efectua, ea putea fi anulată datorită acestei grave leziuni (lesio

enormis). Cu toate acestea, principiul justului preţ nu s-a cristalizat decât în

perioada feudală sub influenţa moralei creştine, fiind mai târziu perfecţionat sub

influenţa dezvoltării comerţului şi a economiei de tip liberal.

În sistemul de comon law un rol important în evoluţia conceptului de clauză

abuzivă l-au jucat Curţile in equity care au permis configurarea ideii de

unconscionability. Erau definite ca unconscionability acele clauze care „

şochează conştiinţa curţii“ ( etimologic provenind din termenul conscience –

conştiinţă).

Doctrina clasifică clauzele abuzive astfel: a) – clauze abuzive ce ţin de etapa

redactării contractului (de exemplu, clauze prin care consumatorul recunoaşte că

este de acord cu starea bunului vândut); b)- clauze abuzive care privesc modul de

executare a contractului (exemplul agenţiei de turism care îşi ia libertatea

contractuală să înlocuiască serviciul plătit cu unul de calitate inferioară); c) –

clauzele referitoare la eventualele litigii (cum ar fi clauzele care acordă

posibilitatea denunţării unilaterale a contractului de către agentul economic fără

ca acest drept să fie stipulat şi în favoarea consumatorului).

În Statele Unite ale Americii clauza abuzivă, “unconscionable clause“a fost

prezentă în practica instanţelor, iar începând cu 1962, se elaborează reglementări

exprese. Astfel, potrivit Uniform Commercial Code (UCC Sales – section 2-302)

judecătorul poate să:

- anuleze orice clauză sau contract care îi apare abuzivă,

- restrângă punerea în aplicare a contractului făcând abstracţie de acea clauză,

- limiteze aplicarea unui contract astfel încât să evite orice efct abuziv asupra

consumatorului.

Sarcina probei clauzei abuzive se face potrivit regulilor de drept comun (onus

probandi incumbit actori), reclamantul trebuind să dovedească caracterul

păgubitor al clauzei sau contractului.

55

Creaţie a curţilor de equity, această noţiune se configurează aproape cu acelaşi

rezultat numai temeiul fiind diferit, în cazul judecăţii de către instanţele de

common law, care de regulă îşi fundamentează deciziile pe principiile de

interpretare a contractelor, ale ofertei şi acceptării, dar mai cu seamă pe teoria

elementului consideration. Aici se face o distincţie între o abuzivitate

substanţială (unfair surprise) şi una procedurală (oppression). Abuzivitatea de

ordin procedural este legată de incapacitatea fizică sau educaţia normală a unei

persoane, elemente care nu-i permit să înţeleagă conţinutul concret al convenţiei

în momentul încheierii ei. Sunt avute în vedere acele situaţii în care o persoană nu

a putut consimţi liber la condiţiile pe care cealaltă parte a dorit să le impună.

Abuzivitatea de ordin substanţial ia naştere prin acele clauze contractuale care

creează o disproporţie vădită în echilibrul contractual (exemplu: clauze

exoneratorii de răspundere, stipularea unor tarife excesive, căi de atc exclusive

etc.).

Si în ţările europene, sub influenţa dreptului american, începând cu anii 1970

s-au fundamentat programe de acţiune împotriva clauzelor abuzive şi mai multe

state occidentale au adoptat legi cadru în acest domeniu: Suedia (1971), Marea

Britanie (1973, 1977), Danemarca (1974), Franţa (1978).

O dezvoltare deosebită au cunoscut preocupările referitoare la clauzele

abuzive în Franţa. Astfel, conform art. L 132-1 din Codul consumului: “În

contractele încheiate între agenţii economici profesionişti şi ne-profesionişti sau

consumatori, sunt abuzive acele clauze care au ca obiect sau ca efect de a crea în

detrimentul ne-profesioniştilor sau consumatorilor, un dezechilibru semnificativ

între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din contract“.

În acest context, şi la nivelul Uniunii Europene, pentru asigurarea

imperativelor de funcţionare a pieţei unice la 5 aprilie 1993 a fost adoptată

Directiva 93/13/CEE a Consiliului care are ca obiectiv “armonizarea dispoziţiilor

legale a statelor membre în domeniul clauzelor abuzive încheiate între un agent

economic profesionist şi un consumator“ (art. 1).

Directiva a fost elaborată în condiţiile în care legislaţiile naţionale nu furnizau

consumatorului decât mijloacele tradiţionale de a se apăra împotriva abuzurilor

56

comercianţilor profesionişti. În acest context s-a vădit necesitatea unei

reglementări europene unitare care să impună politicii de protecţie din acest sector

un caracter pe cât posibil unitar şi menit să înlăture sau măcar să reducă

disparităţile între diferitele regimuri de protecţie instituite în legislaţiile naţionale.

În dispoziţiile sale de început (art. 2-3) Directiva prezintă definiţiile legale ale

anumitor noţiuni de bază din cuprinsul său, cum ar fi cea de comerciant,

consumator, clauză abuzivă, clauză care nu a fost negociată direct. Astfel, potrivit

art. 3: “o clauză dintr-un contract care nu face obiectul unei negocieri este

considerată abuzivă când contrar cerinţelor de bună-credinţă, creează în

detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi

obligaţiile părţilor ce decurg din contract. O clauză este considerată întotdeauna

abuzivă când nu a făcut obiectul unei negocieri, când ea a fost în prealabil

redactată şi când, consumatorul nu a putut prin acest fapt să aibă o influenţă

asupra conţinutului ei, în special în cazul unui contract de adeziune. Faptul că

unele elemente ale contractului sau o clauză izolată au făcut obiectul unei

negocieri nu exclude aplicarea acestei prevederi restului unui contract, dacă

aprecierea globală permite să se tragă concluzia că este vorba de un contract de

adeziune“.

Pentru a simplifica aprecierea unei clauze ca fiind abuzivă, Directiva conţine

o anexă unde sunt enumerate cu titlu exemplificativ, clauzele considerate abuzive.

Aşadar, există o definiţie generală, precum şi o listă enunţiativă a clauzelor

abuzive.

În ceea ce priveşte modalitatea de protecţie efectivă a consumatorilor

împotriva unor astfel de practici, reglementarea comunitară obligă statele membre

la găsirea unor mijloace adecvate şi eficiente pentru stoparea şi prevenirea

utilizării de clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi

consumatori. Aceste mijloace trebuie să dea posibilitatea unei posibilitatea unei

persoane sau unei organizaţii care dovedeşte un interes legitim în acest domeniu,

să apeleze la instanţa de judecată sau la autoritatea administrativă competentă ori

de câte ori se constată inserarea de către comercianţi a unor clauze abuzive în

contractele încheiate.

F

57

Vorbind despre sfera de aplicare a dispoziţiilor comunitare reţinem că:

a) – Ratione materiae, Directiva menţionează expres că prevederile sale nu se vor

aplica în cazul clauzelor contractuale rezultate din dispoziţii cu caracter imperativ

de natură statutară sau reglementară ori din prevederi sau principii ale

convenţiilor internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt parte. În

acest fel Directiva exclude în mod expres de la aplicarea sa contractele încheiate

în domeniul transporturilor, dar şi cele încheiate în domeniul asigurărilor de

persoane.

b) – Ratione personae, art. 2 din Directivă defineşte noţiunile de „consumator“ şi

„agent economic“. Criteriul utilizat în definirea celor două noţiuni este conturat

de scopurile în care acţionează o persoană fizică la încheierea contractului:

protecţia este acordată numai în măsura în care această persoană nu urmăreşte

realizarea comerţului, afacerii sau profesiei sale. În caz contrar, persoana fizică în

cauză va fi considerată agent economic.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Directivă, evaluarea unei clauze ca

fiind abuzivă se va face luînd în considerare natura bunurilor sau serviciilor ce fac

obiectul contractului, precum şi a tuturor circumstanţelor legate de încheierea

contractului. Interpretarea contractului va urma regula interpretării sistematice dar

va ţine cont şi de raportul de accesorietate în care s-ar putea afla contractul din

care face parte clauza analizată faţă de un alt contract.

Potrivit art. 5 din Directivă, în cazul în care o anumită clauză este susceptibilă

de mai multe înţelesuri, va prevala întotdeauna interpretarea în favoarea

consumatorului.

Având în vedere locul şi rolul acestei reglementări în cadrul legislaţiei

comunitare, art. 7.2. din Directivă lasă la latitudinea statelor membre atribuirea

competenţei de a aprecia şi stabili caracterul abuziv al unor clauze contractuale fie

instanţelor judecătoreşti, fie unor organe administrative specializate. Totodată, în

baza aceluiaşi art. 7.2. organizaţiile şi asociaţiile ce promovează interesele

consumatorilor, vor putea acţiona în conformitate cu legislaţiile naţionale ale

statelor membre în faţa organelor administrative sau judecătoreşti competente, în

scopul prevenirii folosirii în continuare a unor clauze abuzive în contractele

58

nenegociabile. De asemenea, potrivit art. 7.3. aceste drepturi pot fi exercitate

chiar şi împotriva unor asociaţii ale agenţilor economici ce utilizează frecvent

clauze abuzive sau recomandă membrilor lor folosirea unor astfel de clauze, în

vederea interzicerii lor în viitor. Organismele competente în a stabili caracterul

abuziv al unor clauze contractuale vor fi în măsură şi să aplice sancţiunile

corespunzătoare atunci consideră necesar.

În acest context, Directiva obligă statele membre să adopte dispoziţii

legislative corespunzătoare, în temeiul cărora clauzele contractuale abuzive

urmează a fi lipsite de efect juridic. Acest lucru însă nu va afecta contractul ce va

continua să fie obligatoriu pentru părţi, dar nu va mai conţine clauzele abuzive

care vor fi considerate nescrise.

5. Clauzele abuzive în dreptul intern

5.1. Noţiuni introductive

În ultimele trei decenii problema protecţiei consumatorilor s-a impus în

atenţia autorităţilor legislative din diverse state. Cum arătam, la nivelul legislaţiei

comunitare europene există Directiva Consiliului nr. 93/13/ CEE, un act

normativ special ce vizează armonizarea legislaţiilor statelor membre ale Uniunii

Europene (la acea dată Comunitatea Europeană – n.n. L.M.) în materia protecţiei

consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contractele de adeziune. La

momentul elaborării Directivei, în legislaţia românească această problematică a

fost abordată într - un mod incomplet de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia

consumatorilor, în Capitolul al III-lea intitulat „Protecţia intereselor economice

ale consumatorului“. Aici, la art. 8 sunt enunţate drepturile consumatorilor la

încheierea contractelor asigurându-se: libertatea de a lua decizii, fără a se impune

clauze care pot favoriza folosirea unor practici abuzive; redactarea clară şi

precisă a clauzelor contractuale; dreptul de a fi exoneraţi de plata produselor

care nu au fost solicitate şi acceptate etc. După cum rezultă chiar din art. 8 al

ordonanţei, aceste reglementări au un caracter general, pentru viitor, guvernului

F

59

revenindu-i sarcina de a edita „ reglementări specifice în scopul prevenirii

practicilor ce dăunează intereselor economice ale consumatorilor“.

În acest context, prin O.G. nr. 58/2000, legiuitorul defineşte pentru prima oară

noţiunea de clauză abuzivă, definiţie reluată şi de legea cadru ce va fi fost

adoptată. Răspunzând cerinţelor enunţate mai sus a fost adoptată Legea nr.

193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi

consumatori. În raport de cele arătate putem reţine că, reglementarea generală în

acest domeniu al protecţiei consumatorilor este O.G. nr. 21/1992 privind protecţia

consumatorilor ale cărei dispoziţii au cunoscut modificări de substanţă prin Legea

nr. 37/2002. Alături de reglementarea generală dreptul românesc cunoaşte şi o

reglementare specială cuprinsă în dispoziţiile Legii nr. 193/2000, cele două acte

normative, ale căror prevederi se inspiră din textul Directivei nr. 93/13/CEE,

configurând un adevărat drept comun în această materie. Totodată, aceste texte

legale se pot corobora cu cele din Codul civil, în principal art. 970 alin. (1) dar şi

art. 977 - 985 C. civ. sau 966 - 968 C. civ.

5.2. Clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi

consumatori

Pentru a expune definirea clauzelor abuzive în dreptul intern este necesar a

determina în prealabil câmpul de aplicare al definiţiei legale cuprinsă în art. 4

alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

5.2.1. Determinarea părţilor contractante

1. Comercianţii. Tendinţa de definire a părţilor raportului de consum în cadrul

fiecărei reglementări este specifică dreptului comunitar. O.G. nr. 21/1992 se

referă la „agenţi economici“, adică la “persoana fizică sau juridică autorizată

care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, transportă sau

comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii“ (art. 2 pct.

3). Definiţia cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se referă la

„comerciant“ văzut ca „orice persoană fizică sau juridică ce încheie un contract

în cadrul unei activităţi autorizate, comerciale sau profesionale. În raport şi de

Fdefiniţie

60

celelalte dispoziţii legale rezultă că, în acest cadru se regăsesc: producătorii,

distribuitorul şi prestatorul de servicii. În plus, activitatea comerciantului trebuie

să fie autorizată. Se remarcă faptul că, şi în dreptul intern, pentru definirea

noţiunii de comerciant s-au avut în vedere cele două linii directoare ce

caracterizează noţiunea conferindu-i unitate: - lipsa importanţei calităţii de

persoană fizică sau juridică şi caracterul organizat, de profesie obişnuită a

comerciantului.

Deşi Legea nr. 193/2000 a ocolit problema calităţii de comerciant profesionist

a persoanelor de drept public, fără să preia textul corespunzător din Directiva

93/13/CEE apreciem că generalitatea definiţiei permite aplicarea dispoziţiilor sale

şi acestor persoane.

Totodată, din definiţia cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000,

rezultă că protecţia conferită de ea nu ar putea fi invocată în raporturile dintre un

consumator şi un ne-comerciant profesionist câtă vreme dispoziţia legală se referă

expres la „activitate profesională sau comercială autorizată“. Este limitată astfel

aplicabilitatea legii numai la categoria comercianţilor, aspect negativ care

restrânge sfera de protecţie acordată consumatorilor, prin excluderea celorlalţi

agenţi economici profesionişti, specializaţi, cum sunt cei care exercită profesii

liberale sau fără caracter comercial. Numai că, termenii trebuie interpretaţi larg

fără o rezumare strictă la noţiunea de comerciant astfel cum este definită de Codul

comercial. De exemplu, un student poate susţine caracterul abuziv al unei clauze

contractuale strecurate într-un contract de studii, deşi calitatea de comerciant a

unei universităţi este discutabilă. De asemenea, calitatea de comerciant a unui

medic sau a unei clinici private poate fi contestată însă ar fi absurd să se refuze

protecţia unui pacient în calitate de consumator. Si în aceste cazuri se regăseşte

necesitatea care a generat adoptarea legislaţiei protecţioniste: protecţia

contractantului aflat într-o poziţie defavorabilă.

2. Consumatorii. Normele speciale se vor aplica numai raporturilor dintre

comercianţii profesionişti şi „consumatori“. În art. 2 alin. (1) din Legea nr.

193/2000 este definită noţiunea de consumator. Potrivit textului legal: „[…] prin

61

consumator de înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice

constituite în asociaţii, care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate,

profesionale sau comerciale“. Este o redactare fidelă textului art. 2 lit. b) din

Directiva 93/13/CEE.

În raport de prevederile enunţate reţinem următoarele criterii care determină

persoanele ce pot invoca protecţia conferită de lege:

a) - consumatorul este o persoană fizică sau un grup de persoane fizice

constituite în asociaţii. Legea are în vedere asociaţiile de protecţie a

consumatorilor şi nu alte persoane juridice asociaţii. Din ansamblul dispoziţiilor

legale se deduce că o persoană juridică (alta decât asociaţiile menţionate) nu poate

invoca drepturile de care dispune consumatorul. Determinarea din cadrul legii

este o constantă în domeniul protecţionist normativ din ţara noastră, care se referă

expres la consumatorii persoane fizice. Orientarea legiuitorului român este

specifică şi jurisprudenţei europene. Astfel, potrivit Curţii de Justiţie a

Comunităţilor Europene: „Noţiunea de consumator, astfel cum este ea definită de

art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE (…), trebuie să fie interpretată în sensul că

ea vizează în mod exclusiv persoanele fizice“.

b) – caracterul extraprofesional al contractelor. Contractele încheiate de

consumator cu comerciantul profesionist trebuie să aibă un caracter non -

profesional din prisma cauzei care îl animă pe cel dintâi. Esenţiale pentru

determinarea calităţii de consumator sunt atât situaţia sa de profan (cu înţelesul de

necunoscător, nespecialist) în raport cu actul juridic analizat, cât şi caracterul

extraprofesional al acestuia din urmă. Scopul neprofesional al actului juridic

încheiat de consumator trebuie privit într - un mod strict întrucât textul de lege se

referă în mod expres la servicii/produse dobândite „ în afara profesiei“ [art. 2

liniuţă 2 din O.G. nr. 21/1992; art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000].

Fconsumator

62

5.2.2. Definirea clauzelor abuzive

Clauza abuzivă reprezintă o stipulaţie contractuală impusă de către comerciant

consumatorului şi de natură a produce un dezechilibru semnificativ între

drepturile şi obligaţiile părţilor, în sensul naşterii unei poziţii avantajoase pentru

comerciant, contrar bunei - credinţe. Cu alte cuvinte, o clauză este abuzivă de

îndată ce rupe echilibrul contractual.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: „o clauză care nu a fost

negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă, dacă prin ea însăşi

sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul

consumatorului şi contrar cerinţelor bunei - credinţe, un dezechilibru

semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor“.

În urma analizei textului legal identificăm elementele constitutive ale clauzei

abuzive şi anume:

a) – caracterul nenegociat sau insuficient negociat al acestor clauze, cu alte

cuvinte, lipsa negocierii directe consumator şi comerciant.

Negocierile reclamă eforturi comune ale potenţialilor contractanţi pentru

formarea unui contract care să exprime voinţa lor concordantă. De aceea, dacă un

contract este rezultatul negocierilor se prezumă că el exprimă voinţa comună a

părţilor. Negocierea poate lipsi atunci când informarea nu îşi are vreun sens

(exemplu: achiziţionarea unui bilet la spectacol) sau poate fi obligatorie atunci

când legea o cere. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză va fi

considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost

stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei.

Economia de piaţă, economia consumului dă naştere unor raporturi care de

cele mai multe ori exclud comunicarea dintre contractanţi şi, pe cale de

consecinţă, negocierea termenilor acordului de voinţe. Cum arătam deja,

fenomenul vânzării de masă a dat naştere unui contract a cărui expresie este astăzi

specifică dreptului consumului: contractul de adeziune. Legiuitorul român a

preluat şi de această dată concepţia Directivei 93/13/CEE, potrivit căreia existenţa

clauzelor abuzive este indisolubil legată de insinuarea acestor contracte în viaţa

economică de zi cu zi. Aceste contracte presupun într-un fel existenţa unui „viciu

FElemente

constitutive

63

permanent de consimţământ“şi sunt rezultatul unui dezechilibru economic şi

social între contractanţi.

În accepţiunea Legii nr. 193/2000, contractul de adeziune este denumit

„contract standard preformulat“, iar clauzele sale „clauze standard

preformulate“ (art. 4).

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, interpretarea noţiunii de

contract standard preformulat se realizează într-o manieră extensivă deoarece,

noua reglementare se aplică şi clauzelor inserate în: bonurile de comandă,

bonurile de livrare, bilete, tichete şi alte asemenea înscrisuri, în cazul în care

conţin stipulări sau referiri la condiţiile generale prestabilite. În toate aceste cazuri

este prezumată lipsa negocierii prealabile. Ca o inovaţie, poate fi privită şi cerinţa

avizului din partea Oficiului pentru Protecţia Consumatorului şi a Consiliului

Concurenţei, pentru contractele între furnizorii de servicii ce constituie monopol

natural sau legal şi consumatori.

Pentru a fi în prezenţa unui contract de adeziune este necesar să lipsească

negocierea iar în acest sens legiuitorul defineşte cu abilitate indirect şi această

noţiune: „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu

consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului

să influenţeze natura ei (…)“ (art. 4 alin (2)).

În cazurile în care numai unele clauze au fost negociate cu consumatorul,

reglementarea se poate aplica la celelalte clauze contractuale [art. 4 alin. (3)].

Interpretarea per a contrario a textului mai-sus enunţat duce la concluzia că

norma privind protecţia consumatorului în această materie nu se aplică în cazul în

care clauza a fost negociată de părţi, chiar dacă în defavoarea consumatorului.

Potrivit legii, proba negocierii unei clauze revine comerciantului [art. 4 alin. (3)

teza ultimă]. Clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea consumatorului

[art. 1 alin. (2)]. Asemănătoare contractelor de adeziune este şi situaţia

contractelor obligatorii. Un exemplu în acest sens este contractul de asigurare

obligatorie pentru răspundere civilă unde legea prevede doar obligativitatea

încheierii contractelor, lăsând însă părţilor posibilitatea să negocieze clauzele

contractuale; în realitate suntem în prezenţa unui contract preredactat, unde

FContractul de

adeziune

64

persoana ce va dobândi calitatea de asigurat nu poate decât să-şi exprime voinţa în

legătură cu încheierea contractului.

În scopul eliminării discuţiilor legate de determinarea naturii clauzei abuzive,

legiuitorul a prevăzut, după modelul normelor comunitare, că este obligatorie

redactarea clară şi fără echivoc a clauzelor, astfel încât să nu fie necesare

cunoştinţe de specialitate pentru înţelegerea lor. Dacă totuşi există îndoieli asupra

interpretării clauzei ea va fi interpretată în favoarea consumatorului [art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 193/2000 care reia într-un domeniu specific dispoziţiile art. 983

C.civ. – in dubio pro reo - şi care exclude a priori interpretarea subiectivă a

contractelor].

În acest context, este justificată aplicarea normei protective în cazurile în care

clauzele sunt scrise într-o altă limbă, cu minuscule greu de descifrat, cu caractere

a căror culoare se confundă cu aceea a înscrisului pe care sunt aplicate etc.

Esenţial de reţinut este faptul că regulile clauzelor abuzive se vor aplica şi atunci

când consumatorul a înţeles clauzele contractului. Legea pune pe picior de

egalitate pe consumatorul care a înţeles clauza cu cel care nu a înţeles clauza

ambii putând utiliza pârghiile reglementării.

b) – încălcarea exigenţelor generale de bună - credinţă.

Buna-credinţă contractuală este prezumată de lege, art. 970 C.civ. având o

aplicare generală. Existenţa clauzelor abuzive implică încălcarea obligaţiei de

bună - credinţă. Sursa acestui criteriu îl constituie Directiva 93/13/CEE ai cărei

autori au avut drept model Legea germană din 9 decembrie 1976 referitoare la

condiţiile generale de afaceri. Dreptul comparat ne oferă şi alte exemple cum

sunt: Legea spaniolă din 19 iulie 1984 privind protecţia consumatorilor, Decretul

- Lege portughez 446/1986 etc. Alte legislaţii, cum este cea franceză, au rămas

indiferente la acest criteriu ceea ce a făcut ca legiuitorul francez, cu ocazia

transpunerii Directivei în dreptul intern, să elimine prevederea din textul legal a

bunei - credinţe.

În concordanţă cu poziţia legiuitorului nostru apreciem că noţiunea de clauză

abuzivă rămâne ataşată bunei - credinţe. De altfel, ar părea inadmisibilă noţiunea

FBuna-credinţă

65

de clauză „abuzivă“în afara ideii de bună-credinţă, pentru că abuzul nu este

altceva decât o subdiviziune a relei-credinţe.

c) – clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, trebuie să

creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile

şi obligaţiile părţilor.

Legea nu defineşte dezechilibrul semnificativ. În fapt, acest element se

obiectivează în funcţie de specificul fiecărei clauze abuzive sesizate. Este vorba

de un dezechilibru de natură obiectivă care se apreciază de judecător prin

raportare la un echilibru ideal. Esenţial nu este ca efectul clauzei să fie pe cale să

se producă sau să se fi produs căci, ceea ce contează este „faptul obiectiv“ al

dezechilibrului, indiferent că acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului

consumatorului. În acelaşi timp este vorba despre un dezechilibru economic câtă

vreme clauzele abuzive au drept scop protecţia intereselor economice ale

consumatorului.

În ceea ce priveşte momentul în funcţie de care se apreciază dezechilibrul ca

regulă, acesta se raportează la starea părţilor din momentul încheierii contractului.

Este o concluzie firească în condiţiile în care un dezechilibru ulterior încheierii

contractului care nu poate fi localizat decât ca ţinând de împrejurări legate de

executare, nu poate constitui obiect al protecţiei. Un astfel de dezechilibru ţine

mai degrabă de impreviziune.

Cum se precizează în lege dezechilibrul trebuie să fie semnificativ, deoarece

nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă. Caracterul semnificativ al

dezechilibrului poate fi apreciat în funcţie de natura prestaţiei, reciprocitatea sau

nereciprocitatea unor drepturi şi obligaţii în contextul unei interpretări sistematice

a contractului.

Aceste reglementări speciale derogă de la dreptul comun, în ce priveşte

regimul juridic sancţionator al leziunii.

În principiu, Codul civil nu sancţionează leziunea căci aceasta are un domeniu

de aplicare restrâns atât din punctul de vedere al persoanleor ce o pot invoca drept

cauză de anulare a unui act juridic (minorii cu vârsta între 14-18 ani), cât şi al

actelor juridice susceptibile de anulare pentru leziune (actele juridice civile care,

FDezechilibrusemnificativ

66

cumulativ îndeplinesc următoarele condiţii: a)- sunt acte de administrare, b)- au

fost încheiate de minorul între 14-18 ani, singur, fără încuviinţarea ocrotitorului

legal, c)- sunt lezionare pentru minor şi d)- sunt comutative).

Legea specială are în vedere atât echilibrul juridic cât şi economia

contractului. Ruperea echilibrului contractului, prin inserarea de clauze abuzive,

în favoarea comerciantului şi având efect lezionar asupra consumatorului atrage

sancţiunile instituite de lege. Astfel, legiuitorul recunoaşte existenţa unui

principiu de echilibru în relaţiile contractuale, ceea ce contravine dreptului comun

deoarece leziunea – în afara cazurilor menţionate- nu este cauză de nulitate a

contractelor încheiate între majori. În acest context, putem spune că echitatea

prevalează asupra securităţii contractuale.

5.2.3.Enumerarea clauzelor abuzive

Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/ 2000 face trimitere la lista cuprinsă în anexa

actului normativ cu menţiunea că enumerarea are un caracter exemplificativ,

enunţiativ şi nu limitativ. În anexă găsim un număr de 19 exemple de clauze

abuzive pe care, ţinând seama de cuprinsul lor, le putem grupa pe 3 categorii: a)

clauze care permit comerciantului modificarea unilaterală şi discreţionară a

contractului (lit. a, d, e, p, s şi t); b) clauze de nerăspundere sau de limitarea a

răspunderii contractuale a comerciantului (lit. g, h, k, l, m şi n); c) clauze de

agravare a răspunderii consumatorului (lit. i, j, o şi r).

O altă clasificare adapatată după dreptul francez reţine următoarele categorii:

a) clauze prezumate abuzive (incluse în lista din Legea nr. 193/2000) şi b) clauze

virtual abuzive (care nu îmbracă nici una din formele predeterminate de listă, dar

care sunt declarate ca atare în justiţie).

Varietatea clauzelor abuzive este infinită motiv pentru care lista cuprinsă în

anexa la Legea nr. 193/2000 nu poate fi decât sugestivă. De multe ori cazurile

practice nu se încadrează întocmai în prevederile anexei un alt motiv pentru care

lista are un caracter exemplificativ. Exemplificativă, iar nu exhaustivă, lista nu

înlătură obligaţia comerciantului de a face dovada că o clauză - standard a fost

negociată direct cu consumatorul [art. 4 alin. (3) teza finală].

67

5.2.4. Reprimarea clauzelor abuzive

Legiuitorul român, respectând îndrumările Directivei 93/13. CEE, a alocat o

parte din textul normativ tocmai pentru reglementarea prevenirii şi sancţionării

utilizării clauzelor abuzive. Înainte de analiza acestor reglementări observăm că

inserarea în contracte de clauze abuzive atrage răspunderea civilă,

contravenţională sau chiar penală a comerciantului. Sancţiunile aplicabile în plan

civil clauzelor abuzive sunt arătate în cuprinsul art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000.

Răspunderea contravenţională face obiectul art. 15 iar pentru stabilirea

caracterului abuziv al unei clauze se aplică un regim procedural mixt, prevăzut de

art. 8-14 din lege. Oricum, problema sancţiunii juridice la care este supus un

contract care cuprinde o clauză abuzivă este una dificil de soluţionat în baza

principiilor clasice ale dreptului civil.

I. Sancţiunile în plan civil.

În acest sens dispoziţiile art. 6 şi 7 sunt extrem de confuze din multe puncte de

vedere. Astfel, art. 6 nu prevede sancţiunea specifică aplicabilă clauzei abuzive: „

clauzele abuzive (…) nu vor produce efecte asupra consumatorului (…). Ce poate

rezulta de aici în privinţa sancţiunilor, câtă vreme gama ineficacităţilor unui act

juridic oferă mai multe soluţii. Poate fi vorba de inopozabilitatea clauzei faţă de

consumator sau poate fi vorba de nulitate sau, eventual, de considerarea clauzei ca

nescrisă.

În lipsa unei prevederi exprese în textul legal, opinia dominantă la care ne

raliem este aceea a nulităţii clauzelor abuzive, întrucât stipularea lor este

rezultatul încălcării unei norme imperative exprese: „ se interzice comercianţilor

stipularea de calauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii“[art. 3

alin. (3)] din Legea nr. 193/2000).

O problemă, de altfel esenţială pentru efectele pe care le produce asupra

prescripţiei acţiunii în anulare, este aceea a felului nulităţii: absolută sau relativă.

Chiar dacă o parte a doctrinei ataşează chestiunea clauzelor abuzive sferei viciilor

de consimţămânr (eroare, dol, leziune) ceea ce ar însemna că sancţiunea ar trebui

să fie nulitatea relativă, aceasta nu este însă proprie clauzelor abuzive mai multe

68

considerente fundamentând teza nulităţii absolute a clauzei. În primul rând,

clauza abuzivă este strâns legată de noţiunea relei - credinţe ca nerespectare a

exigenţei de bună - credinţă. În sfera contractului, reaua - credinţă se asociază

noţiunii de cauză ilicită pentru care sancţiunea este nulitatea absolută (art. 966 şi

968 C. civ.). Cu toate acestea argumentul poate fi contestat câtă vreme şi dolul

presupune rea - credinţă dar atrage nulitatea relativă. În al doilea rând,

reglementarea instituită prin Legea nr. 193/2000, nu ocroteşte numai interese

personale ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o normă de ordine

publică destinată a ocroti un interes colectiv, al consumatorilor în general sau al

unei întregi categorii de consumatori cărora li se propune acelaşi contract tip ce

conţine clauze abuzive. Acest lucru atrage sancţiunea nulităţii absolute prin

raportare la dispoziţiile art. 5 C.civ. În al treilea rând trebuie menţionat că Legea

abilitează anumite instituţii să cenzureze contractul, conform prevederilor

Capitolului 3 (A.N.P.C. sau alte organe ale administraţiei publice, respectiv

instanţele de judecată). În ceea ce priveşte alte organe decât instanţa, legea

prevede expres că verificarea contractelor se poate face chiar din oficiu. Această

manieră de control este specifică regimului juridic al nulităţii absolute. Nu în

ultimul rând, însoţirea sancţiunii civile a „lipsirii de efecte“ (în exprimarea

ambivalentă din lege) de sancţiuni contravenţionale sau chiar penale după caz,

este specifică normelor care ocrotesc un interes general.

În subsidiar se poate discuta şi de posibilitatea desfiinţării întregului contract

ca efect al caracterului esenţial al clauzei determinate abuzive cum rezultă din

partea a doua a textului legal. Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 193/2000: „în

măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea

clauzei abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului,

putând solicita după caz, şi daune-interese“. Această prevedere se află în legătură

cu teza finală a art. 6 care prevede că după eliminarea clauzelor abuzive „(…)

contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă

după eliminarea acestora mai poate continua“. Interpretarea corelativă a celor

două texte legale generează următoarele concluzii:

- după anularea clauzei contractul va continua să-şi producă efectele dacă se va

putea derula şi fără clauza abuzivă. Prin urmare, este vorba de o nulitate absolută

69

parţială a contractului. Aici legiuitorul revine la teoria cauzei proxime în materia

executării obligaţiilor. Contractul, după anularea clauzei abuzive care avea un

caracter esenţial pentru una dintre părţi, rămâne lipsit de cauză;

- în situaţia în care contractul nu mai poate continua, datorită lipsirii sale de

cauză, ne aflăm în prezenţa unei nulităţi absolute totale însă, contrar acestei

soluţii fireşti, legea se referă la „rezilierea“ contractului. Soluţia la care se opreşte

legiuitorul excede dreptului comun.

În mod cert ne aflăm în prezenţa unei utilizări improprii a noţiunii de

„reziliere“, inserarea unei clauze abuzive nefiind o neexecutare culpabilă a unei

obligaţii contractuale, ci o încălcare a unei prohibiţii impuse de lege. Din

redactarea textului de lege, ar rezulta că acesta este aplicabil numai contractelor

sinalagmatice cu executare succesivă, cu excluderea contractelor unilaterale. Atât

rezilierea cât şi rezoluţiunea sunt cauze de ineficacitate ulterioare încheierii

valabile a contractului ori, clauza abuzivă îşi produce efectul în momentul

realizării acordului de voinţă. Astfel, rezilierea reglementată de aceste texte legale

se depărtează de regimul dreptului comun aplicabil rezilierii/rezoluţiunii

contractului, întrucât sancţiunea nu este aplicată, cum deja arătam, pentru

neexecutarea unei obligaţii contractuale din partea comerciantului, ci pentru

nerespectarea unor norme imperative. Aşadar, este vorba de o reziliere improprie,

într-o anumită măsură apropiată nulităţii, deoarece obligaţia nerespectată de către

comerciant izvorăşte din norme imperative şi nu din contract, nefiind o consecinţă

a neexecutării culpabile. De altfel, s-a susţinut în mod corect că sancţiunea

proprie în această privinţă ar fi trebuit să fie nulitatea şi nu rezilierea.

Ambiguitatea terminologiei legale lasă nerezolvată această problemă. Odată ce

legea instituie rezilierea vom reţine că acesteia i se aplică un anumit termen de

prescripţie (de 3 ani) în vreme ce în cazul nulităţii absolute acţiunea este

imprescriptibilă. Cu toate acestea, chiar şi în absenţa unei prevederi exprese,

apare evident că se va putea invoca direct nulitatea absolută în temeiul art. 6,

făcându-se abstracţie de dispoz. art. 7. La fel de bine poate fi invocată şi rezilierea

reglementată de dispoz. art.7 din Legea nr. 193/2000.

Acelaşi text de lege (art. 7) are în vedere şi daunele interese care vor putea fi

solicitate în combinaţie cu oricare din sancţiunile prezentate mai-sus. Temeiul

70

acestor daune este unul delictual căci este vorba nu de neexecutarea unei obligaţii

contractuale, ci a unei obligaţii legale anterioare contractului şi independente de

executarea acestuia fără clauza anulată.

II.Procedura constatării caracterului abuziv al unei clauze.

În raport de dispoz. art. 8-14 din Legea nr. 193/2000 se conturează mai multe

variante:

a) Procedura administrativ-jurisdicţională reglementată de art. 8-13 din lege.

Potrivit acestor dispoziţii, organele abilitate în domeniul protecţiei

consumatorului, la sesizarea consumatorilor sau din oficiu, pot efectua verificări

ale contractelor pe care comercianţii sunt obligaţi să le pună la dispoziţie. În

situaţia în care, analiza contractului duce la constatarea existenţei clauzelor

abuzive, aceste organisme încheie un proces - verbal în care indică cele constatate

şi pe care îl transmit judecătoriei competente, urmând regulile de la art. 12. Prin

urmare, organele de control sunt abilitate să încheie procese - verbale de

constatare a faptelor şi nu de „constatare şi sancţionare a contravenţiilor“, potrivit

dreptului comun în materia contravenţiilor. Competentă teritorial este instanţa în

raza căreia comerciantul îşi are domiciliul sau sediul. Competentă material este

judecătoria. În cazul în care instanţa stabileşte existenţa unei clauze abuzive

aplică sancţiuni contravenţionale (amenzile indicate la art. 15) şi dispune sub

sancţiunea „daunelor“ modificarea clauzelor contractului (în cazul în care

contractul se menţine) sau „desfiinţarea contractului“ cu daune interese. Judecata

trebuie să fie cea de drept comun impunându - se citarea comerciantului, a

A.N.P.C. şi eventual a consumatorului. Deşi legea nu o prevede, hotărârea

pronunţată de judecătorie este supusă recursului în raport de dispoziţiile speciale

în materia sancţionării contravenţiilor şi de prevederile Codului de procedură

civilă;

b) Procedura dreptului comun. Este reglementată de art. 14 din Legea nr.

193/2000 care face trimitere la Codul civil şi la Codul de procedură civilă.

Această procedură este complet independentă de procedura administrativ -

F

71

jurisdicţională fiind expresia dreptului exclusiv al consumatorului individual sau

organizat în asociaţii. Acţiunea are ca obiect sancţiunile indicate de lege arătate

mai sus şi este scutită de taxa de timbru. Trebuie menţionat că, „sancţiunea

lipsirii de efecte“a clauzei abuzive poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă

în cadrul unui litigiu şi de către consumator pe cale de excepţie.

c) Comisia pentru Clauze Abuzive. Prin Ordinul nr. 531/2001 al Autorităţii

Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, a fost înfiinţată Comisia pentru

Clauze Abuzive, ca organism independent, cu rol consultativ, alcătuită din

reprezentanţi ai agenţilor economici şi ai consumatorilor. În principal, atribuţiile

Comisiei sunt legate de emiterea unui punct de vedere autorizat (dar având un

caracter consultativ) referitor la clauzele cuprinse în contractele preformulate

pentru servicii de interes public sau care se adresează unui număr mare de

consumatori. Conform art. 2 din Ordin, principalele teme asupra cărora se

pronunţă Comisia sunt: 1) – eliminarea sau modificarea clauzelor abuzive; 2) –

includerea în contracte a unor stipulaţii menite să asigure informarea

consumatorilor; 3) – includerea în contracte a unor stipulaţii menite să prevină un

dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor; 4) – formularea clară a

clauzelor contractuale astfel încât să se asigure înţelegerea lor de către

consumatori.

Avizul consultativ este elaborat de către Comisie la solicitarea A.N.P.C., a

Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor

şi Protecţiei Consumatorilor precum şi a instanţelor de judecată, cărora trebuie să

le răspundă în termen de 30 de zile de la sesizare. Cu toate că legea nu prevede

expres, apreciem că trebuie să se recunoască dreptul Comisiei de a se pronunţa şi

fără a fi sesizată de către autorităţile indicate asupra chestiunilor menţionate mai

sus. În acelaşi context, era necesar ca legea să recunoască şi asociaţiilor de

protecţia consumatorilor constituite în baza O.G. nr. 21/1992, dreptul de a sesiza

Comisia pentru a da posibilitatea acestora de a-şi apăra interesele şi fără

intermediari.

F

72

5.2.5. Clauzele abuzive în alte contracte decât cele încheiate cu consumatorii

Cum arătam deja, Legea nr. 193/2000 a adoptat, asemeni modelului său

european, un criteriu personalist de determinare a consumatorului, eliminând

posibilitatea invocării reglementării protecţioniste de către persoanele juridice sau

de către persoanele fizice care încheie un act juridic conex activităţilor

profesionale proprii. În raport de această reglementare se pune întrebarea dacă şi

persoanele excluse pot să invoce caracterul abuziv al unei clauze contractuale,

întemeidu-şi cererea pe normele dreptului comun ?

Doctrina a subliniat deja un răspuns afirmativ cu precizarea că persoanele

vătămate trebuie să recurgă la dreptul comun sau la dispoziţii adiacente, dar care

nu ţin de protecţia consumatorului, neputând să invoce prevederile legilor

consumeriste. În acest context jurisprudenţa a prezentat câteva soluţii după cum

urmează:

1. Sunt numeroase contractele de distribuţie în care se stipulează clauze de

determinare unilaterală a preţului de către una din părţi. Caracterul arbitrar al

acestor clauze a determinat instanţele franceze să recurgă la dispoziţiile art. 1129

C.civ.fr. (art. 964 C.civ.rom.) care se referă la obligativitatea caracterului

determinat sau determinabil al obiectului obligaţiei, ca modalitate de a verifica

loialitatea contractuală în fixarea preţului. După o practică bogată în materie s-a

renunţat la acestă soluţie, recent statuându-se în jurisprudenţă că, folosirea

abuzivă a prerogativelor conferite de clauza de fixare unilaterală a preţului dă

celeilalte părţi dreptul să ceară rezoluţiunea contractului şi daune-interese. De

regulă, în aceste situaţii şi în altele similare, nu suntem în prezenţa unei clauze

abuzive ci are loc o utilizare abuzivă a unor clauze contractuale (prin raportare la

dispoziţiile art. 969 C.civ.). În mod excepţional, am putea fi în preznţa unei clauze

cu caracter abuziv, atunci când se probează că, partea nu ar fi acceptat o asemenea

prevedere contractuală dacă nu s-ar fi aflat într-o poziţie de evidentă inferioritate

economică faţă de cocontractant. Este cazul producătorului monopolist când

distribuitorii sunt practic constrânşi să accepte clauza de fixare unilaterală a

73

preţului, clauză pe care nu ar fi acceptat-o în condiţii normale de concurenţă. Este

o ipoteză care exclude posibilitatea oricărei negocieri.

2. O altă situaţie de practică judiciară evidenţiată din perspectiva echilibrului

contractual o reprezintă utilizarea art. 1131 C. civ. fr. (art. 966 C.civ.rom.) privind

condiţiile generale ale cauzei contractului. Avem în vedere nulitatea unei clauze

contractuale pe motiv că lipseşte pe unul dintre contractanţi de contraprestaţia

necesară pe care era îndreptăţit să o aştepte de pe urma contractului. Astfel

instanţa a considerat că nu poate produce efecte o clauză inserată într-un contract

prin care o societate de servicii de curierat era exonerată de răspunderea nelivrării

în termenul contractual a corespondenţei către destinatar, faţă de contractantul

expeditor. De regulă, când se stabileşte o astfel de clauză între profesionişti nu ne

aflăm în prezenţa unui abuz. Cu toate acestea, împrejurările concrete ale cauzei

pot releva contrariul. Astfel, în situaţia expusă mai sus, furnizorul de servicii de

curierat beneficia de un oarecare monopol În piaţa de poştă rapidă iar renumele

său se baza tocmai pe seriozitatea si promptitudinea serviciilor. Această poziţie

impunea contractanţilor o variantă uniformă de contract ce includea clauza

menţionată şi care excludea orice eventuală negociere, mai cu seamă datorită

rapidităţii încheierii contractului, cerută de circumstanţe. Soluţia sugerează

existenţa unei veritabile clauze abuzive.

Există şi o variantă mixtă când, utilizând atât conceptul de cauză ilicită cât şi

concepte adiacente, numeroşi autori au opinat pentru dreptul judecătorului de a

interveni în contract, reducând cuantumul unei clauze penale de exemplu. Si

jurisprudenţa cunoaşte soluţii în acest sens. Unele din acestea (cele prin care s-a

admis dreptul judecătorului de a interveni în contract şi în alte situaţii decât cel

prevăzut expres de art. 1070 C.civ., atunci când clauza penală are un caracter

excesiv), exprimă de fapt generalitatea noţiunii de clauză abuzivă ceea ce are

drept consecinţă, generalitatea aplicării sancţiunilor specifice. Deosebirea faţă de

regimul clauzei abuzive rezidă în genul diferit al mijloacelor de intervenţie asupra

contractului care, în raporturile comerciant-comerciant nu beneficiază de o

reglementare specifică. Este motivul pentru care aceştia trebuie să găsească

instrumentele adecvate pentru a evita incidenţa clauzei abuzive. În practică

descoperirea acestor instrumente este de multe ori anevoioasă (instanţele fiind

74

reticente la „inedit“) însă coordonatele principale ale acestui demers sunt buna-

credinţă şi echitatea. Mai simplu spus buna-credinţă căci, aşa cum s-a subliniat în

literatura de specialitate: „buna-credinţă semnifică totodată echitate“.

1. Si în multe contracte încheiate între comercianţi profesionişti, lipsa de

informare cu privire la aspecte importante în accepţiunea cocontractantului poate

avea ca efect un dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor. În

astfel de situaţii, reechilibrarea prestaţiilor se poate realiza şi prin invocarea

nulităţii parţiale a unei clauze cu privire la care nu s-a îndeplinit obligaţia de

informare. Sancţiunea este admisibilă în măsura în care clauza nu are un caracter

esenţial în accepţiunea părţilor întrucât, într-o astfel de situaţie, sancţiunea ar fi

nulitatea totală.

2. Si mijloacele adiacente dreptului comun permit corectarea dezechilibrului

contractual. Este vorba despre utilizarea dreptului concurenţei pentru obţinerea

nulităţii clauzelor contractuale care se raportează la practici anticoncurenţiale. Pe

acest temei a fost considerată nulă clauza prin care debitorul era obligat să

restituie în natură rezervoarele de combustibil primite de la furnizorul exclusiv. O

eventuală încercare a debitorului de a se aproviziona de la un furnizor concurent

ar fi fost sancţionată cu demolarea staţiei de combustibil întrucât, doar astfel

puteau fi restituite către furnizor rezervoarele care erau îngropate în pământ.

În raport de soluţiile prezentate apreciem că nevoia generală de loialitate,

resimţită în materia contractelor, permite eliminarea clauzelor abuzive şi în afara

raporturilor comerciant profesionist-consumator. Sigur că, aprecierea va fi mai

severă atunci când este vorba de doi comercianţi. Simpla lipsă de profesionalism

în afaceri nu poate constitui temei pentru pierderile suferite de încheierea neatentă

a unui contract.

75

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. Livia Mocanu, Note de curs, 2007;

2. Daniel Dascalu, Consideratii privind protectia intereselor economice ale

consumatorului in contractele de adeziune cu clauze abuzive, în „Revista de

drept comercial“ nr. 1/1999, p. 51-61;

3. Ioan I. Balan, Clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si

consumatori , în revista „Dreptul“ nr. 6/2001, p. 35-43;

4. Catalin Ciubota, Clauzele abuzive în contractele comerciale, în „Revista

romana de dreptul afacerilor“ nr. 2/2004, p. 26-34;

5. Norel Popescu, Clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si

consumatori, în „Revista de drept comercial“ nr. 2/2005, p. 47-49;

6. Monna Lisa BELU MAGDO, Clauzele abuzive din contractele incheiate intre

comercianti si consumatori, în „Revista de drept comercial“ nr. 12/2006, p. 9-

15;

7. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre

comercianti si consumatori, publicată în „Monitorul oficial al României“,

partea I, nr. 560 din 10 noiembrie 2000, cu modificarile si completarile

ulterioare;

76

TEST DE AUTOEVALUARE

Procedura constatării caracterului abuziv al unei clauze

TEMĂ DE REFLECŢIE

Contractele de adeziune

MODELE DE ÎNTREBĂRI

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.

77

1. Dezechilibrul semnificativ generat de clauzele abuzive se apreciază la

starea părţilor :

a)- din momentul încheierii contractului;

b)- din momentul verificării contractului de către organele de control;

c)- din momentul sesizării instanţei;

d)– nici-un răspuns valabil.

2. Potrivit legii atunci când, după înlăturarea clauzei abuzive, contractul

nu îşi mai poate produce efectele, consumatorul este în drept să ceară:

a)- rezilierea contractului;

b)- rezoluţiuneacontractului;

c)- anularea contractului;

d)– nici-un răspuns valabil.

3. Hotărârea pronunţată de judecătorie prin care se stabileşte existenţa

unei clause abuzive este supusă:

a) - recursului;

b) – apelului;

c) – contestaţiei la Comisia pentru Clauze Abuzive;

d)- nici-un răspuns valabil.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. a) ; 2. a); 3. a).

78

CAPITOLUL IVCONTRACTELE COMERCIALE LA

DISTANŢĂ

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

� Noţiuni introductive� Domeniul de aplicare a ordonanţei guvernului nr. 130/2000

privind regimul juridic al contractelor la distanţă� Momentul încheierii contractului� Obligaţia de informare� Denunţarea unilaterală a contractului� Executarea contractului la distanţă� Soluţionarea litigiilor

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire laregimul juridic al contractelor la distanţă.

� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materieişi înţelegerea semnificaţiei acestora.

= 3 ore

79

CAPITOLUL IVCONTRACTELE COMERCIALE LA DISTANŢĂ

1. Noţiuni introductive

Orice persoană fizică sau juridică îşi poate manifesta liber voinţa în raport de

interesele sale; voinţa unei persoane este ţărmurită numai de respectarea legii şi

moralei (art. 5 C.civ.).

În materia încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul

naşterii, modificării, transmiterii sau stingerii unor drepturi şi obligaţii. Libertatea

manifestării voinţei părţilor contractante se defineşte ca o libertate contractuală

fiind o expresie a drepturilor şi libertăţilor omului.

Libertatea contractuală este un principiul al dreptului privat, adică al dreptului

civil şi al dreptului comercial.

În dreptul comercial român, principiul libertăţii contractuale a fost interpretat

ca exprimând dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener

şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea

publică şi bunele moravuri.

Ca o consecinţă a principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să

aleagă modalitatea în care îşi exprimă voinţa la încheierea contractului astfel încât

aceasta să corespundă propriilor interese (de exemplu, verbal, telefonic, prin

corespondenţă, prin fax, videotext, e-mail etc.).

Multitudinea şi varietatea contractelor pe care le încheie comercianţii, precum

şi exigenţele celerităţii operaţiunilor comerciale, au determinat o extindere a sferei

contractelor încheiate între absenţi (inter absentes) - „între persoane

depărtate“cum se exprimă legiuitorul în art. 35 C. com. -, prin utilizarea unor

tehnici de comunicaţie la distanţă.

Prin urmare, o dată cu dezvoltarea tehnicilor de comunicaţie la distanţă – în

special a telematicii definite drept tehnica de transmitere si prelucrare a

FLibertatea

contractuală

80

informatiei la mare distanta prin intermediul satelitilor si al altor procedee de

comunicatie – s-au amplificat şi diversificat tehnicile de comercializare la

distanţă.

În ceea ce priveşte încheierea contractelor între absenţi, relevantă nu este

depărtarea spaţială dintre părţile contractante, cât intervalul de timp dintre ofertă

(policitaţiune) şi acceptare, determinată de împrejurarea că ofertantul şi

acceptantul nu se află de faţă în momentul în care primul propune oferta iar cel

de-al doilea o acceptă.

În timp, noile tehnici contractuale au ridicat probleme juridice, mai ales, în

legatura cu stabilirea momentului şi locului încheierii contractului, dreptului de

denunţare unilaterală a contractului etc.

De altfel, posibilitatea încheierii contractelor comerciale în orice formă a

determinat existenţa, pe de o parte, a unor reguli speciale care guvernează

încheierea contractului între absenţi, faţă de situaţia în care contractul se încheie

între părţile contractante aflate faţă în faţă iar, pe de altă parte, a unor

reglementări care să protejeze părţile mai slabe în contract dacă, contractul este

încheiat între comercianţi şi consumatori, iar legea nu prevede o formă obligatorie

la încheierea acestuia, formă care, prin exigenţele sale, ar proteja prin ea însăşi

părţile aflate pe o poziţie defavorizată.

În acest context s-a procedat la elaborarea unui cadru legal adecvat

contractelor la distanţă şi menit, în principal, să protejeze consumatorii care

achiziţionează produse sau servicii la distanţă.

Noile reglementări definesc ansamblul actelor normative elaborate în sprijinul

protecţiei consumatorilor pe piaţă căci, într-o civilizaţie ce tinde a fi, în acelaşi

timp, de protecţie şi de consum, protecţia consumatorilor trebuie să fie punctul de

convergenţă al tuturor preocupărilor legiuitorului.

În vederea armonizării legislaţiei române cu legislaţia comunitară, a fost

adoptată, O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă.

Reglementarea naţională este inspirată de dispoziţiile Directivei 97 / 7 / CE,

din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor în materie de contracte la

distanţă.

F

81

Normele comunitare în materie dau expresie nevoii de reglementare a

regimului juridic al contractelor încheiate la distanţă în contextul dezvoltării

„pieţelor tehnice“, în cadrul cărora, contractul tradiţional, bazat pe prezenţa în

acelaşi timp şi acelaşi loc atât a vânzătorului, cumpărătorului cât şi a lucrului

vândut, nu mai este în măsură să satisfacă cerinţele unor astfel de situaţii. Acest

mod simplificat de a încheia un contract, fără posibilitatea consumatorului de a

vedea ceea ce cumpără, poate prejudicia pe consumator, motiv pentru care se

impune o readaptare a regulilor de bază ce guvernează materia contractelor, în

scopul protecţiei consumatorului.

2. Domeniul de aplicare a ordonantei guvernului nr. 130/2000 privind

regimul juridic al contractelor la distanta

Urmărind linia generală a normelor comunitare, Ordonanta Guvernului nr.

130/2000 reglementează condiţiile încheierii şi executării contractelor la distanţă

între comercianţii care furnizează produse sau servicii, pe de o parte, şi

consumatori, pe de altă parte.

I. Noţiunea de „contract la distanţă“

Referindu-se la modul de încheiere a contractelor pe care le analizăm, dreptul

comun vorbeşte de „contracte încheiate prin corespondenţă“, „contracte

încheiate între absenţi“, „contracte între persoane depărtate“.

Cum arătam deja, privind în acest mod încheierea contractelor între persoane

care nu sunt coprezente la exprimarea acordului de voinţă, în doctrină se arată că

ia în considerare de fapt nu distanţa între părţile contractante, ci intervalul de timp

care se scurge între manifestările lor de voinţă, în sensul că o parte nu ia

cunoştinţă în mod direct şi nemijlocit de voinţa celeilalte părţi, ci prin intermediul

unor mijloace de comunicare şi după trecerea unui anumit interval de timp.

Noţiunea de „mijloc de comunicare“necesară dată fiind situaţia în care se

încheie contractul, este ocultată în norma de drept comun de noţiunea „timp“ căci,

unui contract încheiat prin telefon (printr-un mijloc de comunicare la distanţă) i se

vor aplica regulile încheierii contractelor între prezenţi, chiar dacă părţile se află,

în mod evident, la distanţă una faţă de cealaltă.

82

În comparaţie cu regulile dreptului comun, O.G. nr. 130/2000 marchează un

real progres deoarece reglementează precis cazurile în care contractele trebuie

considerate ca fiind la distanţă, criteriul esenţial în stabilirea acestei caracteristici

a contractului nemaifiind noţiunea de „timp“, ci aceea de „tehnică de comunicare

la distanţă“.

Deşi Ordonanţa nu califică expres contractele la distanţă ca fiind comerciale,

acest lucru rezultă în mod cert din prevederile art. 1, unde se arată că obiectul său

de reglementare îl constituie: „Condiţiile încheierii şi executării contractelor la

distanţă între comercianţii care furnizează produse sau servicii şi consumatori“.

Art. 2 al O.G. nr. 130/2000 este rezervat definirii termenilor de bază utilizaţi

în cuprinsul său. Astfel, în sensul legii, prin contract la distanţă se înţelege

contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat între un comerciant şi un

consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant, care

utilizează în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui contract, una sau mai

multe tehnici de comunicaţie la distanţă. În raport de redactarea textului legal [art.

2 alin. (1) lit. a) din O.G.nr. 130/2000] putem califica contractul la distanţă ca

făcând parte din categoria convenţiilor reglementate (legale) nenumite.

Totodată, O.G. nr. 130/2000 este cea care stabileşte cadrul legal de încheiere

şi executare a unor astfel de operaţiuni juridice. Prin urmare, vom fi în prezenţa

unui contract comercial la distanţă numai în cazul acelora care sunt încheiate şi

executate potrivit prevederilor actului normativ.

De altfel, legiuitorul circumscrie prin art. 2 cadrul realizării contractelor

comerciale la distanţă de unde se desprinde ideea că suntem în prezenţa unor

astfel de operaţiuni juridice dacă:

- se desfăşoară în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant şi,

- comerciantul utilizează, în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui

contract, una sau mai multe tehnici de comunicaţie la distanţă.

Prin tehnică de comunicaţie la distanţă se înţelege: „orice mijloc ce poate fi

utilizat pentru încheierea unui contract între comerciant şi consumator şi care nu

necesită prezenţa fizică simultană a celor două părţi“[art. 2 alin. (1) lit. d) din

O.G. nr. 130/2000].

Fdefinitie

F

83

Ordonanţa nu defineşte expres sistemul de vânzare organizat de către

comerciant însă îl determină prin enumerarea, din anexa ce face parte integrată

din lege, a tehnicilor de comunicaţie la distanţă şi anume:

-imprimat neadresat;

- imprimat adresat;

- scrisoare tipizată; publicitate tipărită cu bon de comandă;

- catalog;

- telefon cu intervenţie umană;

- telefon fără intervenţie umană (automat de apel, audiotext);

- radio;

- videofon (telefon cu imagine);

- videotext (microordinator, ecran TV cu tastatură sau ecran tactil);

- poştă electronică (e-mail);

- telecopiator (fax);

- televiziune (teleshopping).

Precizăm că, potrivit dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 130/2000, sistemul

automatizat de apel fără intervenţie umană şi telecopiatorul pentru a fi utilizate

necesită acordul prealabil al consumatorului. Utilizarea altor tehnici de

comunicaţie individuală la distanţă în afara celor de mai-sus nu este permisă dacă

există un refuz manifestat de consumator (art.16).

II.Părţile contractului comercial la distanţă

Părţile contractului comercial la distanţă sunt: consumatorul şi comerciantul,

pe care legea îi defineşte.

Comerciant este orice persoană fizică sau juridică autorizată să desfăşoare

activitate de comercializare a produselor sau serviciilor de piaţă în cadrul

activităţii sale [art. 2 alin. (1) lit. c)].

84

Noţiunea de consumator desemnează persoana fizică sau grupul de persoane

fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândesc, utilizează sau consumă

produse ori servicii în afara activităţii lor profesionale [art. 2 alin. (1) lit. b)].

Remarcăm în noua redactare a legii, după modificarea adusă prin Legea nr.

51/2003, un real progres în definirea noţiunii de consumator câtă vreme în forma

iniţială a textului legal se consacra înţelesul stricto sensu al noţiunii de

consumator ce are în vedere numai persoana fizică achizitoare de produse/servicii

în afara activităţii sale profesionale. Erau astfel excluse grupurile de persoane

fizice constituite în asociaţii.

Nu sunt beneficiari ai legislaţiei protecţioniste micii comercianţi, agricultorii,

meşteşugarii etc., chiar dacă încheie contracte la distanţă cu un comerciant în

afara activităţii lor profesionale.

De altfel sintagma „în afara activităţii lor profesionale“ delimitează

contractele la distanţă de furnizare de produse sau servicii încheiate în interes

personal şi/sau familial de contractele necesare, inerente exerciţiului activităţii

profesionale specifice a contractantului astfel că, numai prima categorie a

contractelor la distanţă cade sub incidenţa prevederilor O.G. nr. 130/2000.

III.Contracte care exced reglementării speciale

Conform art. 6 al O.G. nr. 130/2000 sunt excluse în mod expres din sfera de

aplicare a reglementării unele tipuri de contracte. În acest sens ordonanţa nu se

aplică:

- contractelor privind serviciile de investiţii, operaţiuni de asigurare-reasigurare şi

supravegherea asigurărilor, servicii bancare, operaţiunile de bursă, operaţiuni

futures şi options;

- contractelor încheiate prin intermediul distribuitoarelor automate sau în

localurile comerciale automatizate;

- contractelor încheiate prin intermediul telefoanelor publice;

- contractelor încheiate pentru construirea şi vânzarea de bunuri imobiliare sau

care se referă la alte drepturi privind bunurile imobiliare, cu excepţia contractelor

de închiriere;

Fpărţile

85

- contractelor încheiate în cadrul vânzărilor la licitaţii.

Instituirea acestor excepţii este determinată, pe de o parte, de faptul că unora

dintre contractele amintite li se aplică reglementări speciale privind anumite

operaţiuni (serviciile bancare, operaţiunile de asigurare-reasigurare), iar, pe de

altă parte, de caracterul complex al majorităţii operaţiunilor de mai sus, care nu se

împacă cu o formă expeditivă de încheiere, cum este folosirea de tehnici de

comunicare la distanţă.

3. Momentul încheierii contractului

O.G. nr. 130/2000, atât în redactarea sa iniţială, cât şi în cea modificată prin

Legea nr. 51/2003, lasă părţilor posibilitatea să stabilească prin propriul acord de

voinţă momentul încheierii contractului. Această regulă operează şi în dreptul

comun căci dispoziţiile ce guvernează materia momentului încheierii contractelor

civile sau comerciale au caracter supletiv: ele se aplică numai dacă părţile nu

înţeleg să convină altfel.

În absenţa acordului părţilor, legiuitorul stabileşte un moment inedit de

încheiere a contractului deoarece, în formularea sa iniţială, art. 5 al O.G. nr.

130/2000 stipula că, dacă părţile nu cad de acord, respectivul contract se

consideră încheiat în momentul primirii comenzii de către comerciant, adică în

momentul în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei (teoria recepţiunii), ca

derogare de la dispoziţiile art. 35 C. com., care consacră teoria informaţiunii.

Astfel, se consacra legislativ, soluţia adoptată în doctrină şi jurisprudenţă, potrivit

căreia, în pofida regulilor din dreptul comun, momentul încheierii contractului

este considerat cel al primirii de către ofertant a acceptării ofertei.

Derogarea privitoare la momentul încheierii contractului este explicată de

imperativul protejării consumatorului, partea slabă în contractul ce analizăm. În

acest scop era de preferat ca legea să instituie, prin norme imperative, de ordine

publică, un moment al încheierii contractului diferit de cel consacrat în dreptul

comun, demers justificat de necesitatea armonizării dreptului intern cu normele

comunitare în materie chiar dacă acestea au caracter de simplă recomandare şi nu

conţin, la rândul lor, o dispoziţie specială în legătură cu momentul încheierii

contractelor la distanţă.

86

În legea română ne aflăm în prezenţa unui text supletiv deoarece, legiuitorul

nu se substituie în mod imperativ voinţei părţilor pe care le lasă să aleagă liber

momentul încheierii contractului, reglementând doar în mod subsidiar un alt

moment. Cum se arată şi în literatura de specialitate, acest mod de a proceda ar

putea fi, totuşi, interpretat ca lăsând consumatorului, partea în principiu protejată,

dreptul să renunţe la regimul de favoare pe care legiuitorul i-l creează.

În redactarea actuală a art. 5, dacă părţile nu au convenit altfel, momentul

încheierii contractului la distanţă îl constituie momentul primirii mesajului de

confirmare de către consumator, referitor la comanda sa.

Reglementând practic aceeaşi materie, ordonanţa instituie un sistem complex

şi complicat de manifestări de voinţă, care presupune mai multe momente şi

anume:

1)- ofertantul comerciant emite oferta;

2) consumatorul primeşte oferta;

3) consumatorul acceptă oferta;

4) acceptantul consumator face comanda, expediind acceptarea;

5) ofertantul comerciant primeşte comanda (contractul se considera încheiat în

redactarea iniţială);

6) ofertantul comerciant ia cunoştinţă de acceptarea ofertei;

7) ofertantul comerciant confirmă comanda;

8) ofertantul comerciant expediază confirmarea comenzii;

9) acceptantul consumator primeşte confirmarea comenzii;

10) acceptantul consumator ia cunoştinţă de confirmarea comenzii.

Oricare din etapele menţionate, adăugate în noua redactare, ar putea constitui

moment al încheierii contractului însă, legiuitorul o alege pe penultima, fără a

avea o justificare în raport de obiectul reglementării.

În raport de noile sale dispoziţii, şi în redactarea sa actuală O.G. nr. 130/2000

derogă de la regulile comune în materie (art. 35-39 C. com.), consacrând în fapt

aceeaşi soluţie ca şi în redactarea iniţială. Modificarea de redactare relevă o

F

87

concepţie subiacentă diferită a legiuitorului în legătură cu calificarea

manifestărilor de voinţă ale cocontractanţilor în cazul contractelor la distanţă.

În legătură cu specificul formării acordului de voinţă în cazul contractelor la

distanţă se ridică o problemă evidenţiată recent de doctrină în cazul contractelor

încheiate prin mijloace electronice.

Astfel, în redactarea sa iniţială, ordonanţa lăsa să se înţeleagă că manifestarea

de voinţă a comerciantului trebuie interpretată drept ofertă, iar cea a

consumatorului drept acceptare a ofertei, astfel încât contractul să se poată

considera încheiat în momentul primirii comenzii de către comerciant, adică în

momentul în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei.

În redactarea actuală, se lasă deschisă posibilitatea analizării celor două

manifestări de voinţă în sens contrar celui deja expus.

Astfel, momentul ales de legiuitor drept moment de încheiere a contractului

indică următoarele: în fapt, manifestarea iniţială de voinţă a comerciantului,

realizată printr-un mijloc de comunicare la distanţă din cele arătate în lege, este o

invitaţie de a face o ofertă adresată consumatorului, trimiterea comenzii de către

consumator reprezentând oferta propriu-zisă, confirmarea comenzii

consumatorului de către comerciant reprezintă acceptarea ofertei, iar momentul în

care consumatorul primeşte mesajul de confirmare a comenzii sale echivalează cu

momentul încheierii contractului.

O explicaţie a acestei situaţii rezultă din analiza elementelor pe care trebuie să

le întrunească oferta. Se ştie că pentru a putea califica o manifestare de voinţă

drept ofertă, aceasta trebuie să întrunească simultan elementul material şi pe cel

moral.

În ceea ce priveşte elementul material, calificarea manifestării de voinţă a

comerciantului drept ofertă nu ridică probleme. De altfel, legiuitorul instituie în

sarcina comerciantului o serie de obligaţii, care pot fi grupate sub semnul unei

obligaţii generale de informare, manifestarea de voinţă a comerciantului putându-

se caracteriza, din această perspectivă drept o ofertă precisă şi completă.

Discutabilă este însă prezenţa elementului moral al ofertei, adică voinţa autorului

său de a fi legat prin manifestarea de voinţă pe care a exprimat-o.

F

88

În principiu, s-ar putea califica manifestarea de voinţă a comerciantului drept

ofertă, deoarece, aflându-ne în prezenţa unui element material atât de bine

caracterizat, s-ar putea prezuma conform regulilor generale în materie, existenţa

materialului moral.

Numai că, redactarea însăşi a ordonanţei lasă comerciantului posibilitatea ca,

prin neconfirmarea comenzii consumatorului, să îşi exprime voinţa în sens contrar

încheierii contractului. Prin urmare, prezumţia că, informându-l în mod amănunţit

pe consumator cu privire la elementele viitorului contract încheiat între ei,

comerciantul îşi exprimă simultan acordul privitor la încheierea contractului este

răsturnată chiar de către legiuitor.

Ca o consecinţă a acestui mod de calificare a manifestărilor de voinţă ale

părţilor contractante rezultă că, în redactarea sa actuală, O.G. nr. 130/2000

consacră acelaşi sistem ca cel instituit iniţial: contractul se consideră încheiat în

momentul în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei, în cazul de faţă ofertantul

fiind, însă, consumatorul, iar nu comerciantul, iar acceptarea ofertei luînd forma

confirmării comenzii consumatorului de către comerciant.

În art. 14 din O.G. nr. 130/2000 se stabileşte că este interzisă livrarea de

produse sau prestarea de servicii fără o comandă prealabilă din partea

consumatorului, dacă livrarea implică solicitarea efectuării unei plăţi. Pentru

ipoteza livrării de produse fără o comandă prealabilă, în acelaşi text de lege se

prevede expres că tăcerea (lipsa răspunsului consumatorului la livrarea efectuată)

nu poate fi interpretată ca o manifestare de voinţă în sensul încheierii contractului.

4 Obligaţia de informare

Dreptul contemporan a lărgit şi a consolidat un formalism informaţional

minuţios care să protejeze consumatorii.

În ce priveşte informaţiile, inegalitatea părţilor poate prejudicia tot pe-atât pe

cât inegalitatea lor economică. De aceea mijloacele juridice menite să protejeze

consumatorii au în vedere posibilitatea oferită acestora de a-şi exprima un

consimţământ liber, neviciat şi bine informat.

În cadrul activităţii lor profesionale, comercianţii dispun de informaţii pe care

trebuie să le comunice consumatorilor, în vederea informării şi consilierii

89

acestora. Prin urmare, obligaţiei negative tradiţionale de a nu înşela consumatorul

i se alătură, în ultimii ani, obligaţia pozitivă de a-l informa; aşadar

consimţământul este protejat atât prin teoria viciilor de consimţământ, cât şi prin

generalizarea unei obligaţii precontractuale de informare.

Actul normativ ce analizăm este menit să completeze cadrul legal al protecţiei

consumatorilor ce intră în relaţii contractuale cu comercianţii, O.G. nr. 21/1992

fiind cea care a stabilit principiile de bază în această materie. În acest sens, O.G.

nr. 21/1992 stabileşte în sarcina comerciantului obligaţia de informare a

consumatorului, care era privită la acea dată în strânsă corelaţie cu obligaţia de

predare ce incumbă vânzătorului-comerciant în cadrul contractului de vânzare-

cumpărare.

O.G. nr. 130/2000 reglementează obligaţie comerciantului de a-l informa pe

consumator, având în vedere domeniul de aplicare al actului normativ –

contractele încheiate la distanţă.

În ceea ce priveşte această obligaţie, este de observat că ea există atât în

timpul executării contractului, dar mai ales înainte de încheierea contractului.

Potrivit art. 3 din O.G. nr. 130/2000 comerciantul trebuie să-l informeze pe

consumator, înainte de încheierea contractului , în timp util, în mod corect şi

complet asupra diferitelor elemente cum ar fi cele privind: identitatea

comerciantului, caracteristicile esenţiale ale produsului sau serviciului, preţul de

vânzare al produsului, cheltuielile de livrare, modalităţi de plată, dreptul de

denunţare unilaterală a contractului.

Potrivit legii, aceste informaţii al căror scop comercial trebuie să rezulte fără

echivoc, vor fi comunicate în mod clar, uşor de înţeles de către consumator, prin

orice mijloc adaptat tehnicii de comunicaţie la distanţă utilizate, ţinându-se seama

de principiile de bună practică comercială în tranzacţii şi de principiile care

guvernează protecţia minorilor şi a altor persoane lipsite de capacitate de

exerciţiu, precum şi de principiile referitoare la bunele moravuri [art. 3 alin. (2)].

Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, în cazul comunicărilor telefonice, la

începutul oricărei conversaţii cu consumatorul comerciantul are obligaţia de a-şi

90

declina identitatea, precum şi de a indica în mod explicit scopul comercial al

apelului.

Cum arătam, obligaţia de informare subzistă şi în timpul executării

contractului (art. 4), comerciantul trebuind să transmită consumatorului, în scris

sau pe un alt suport de informaţii durabil, la dispoziţia sau accesibil acestuia, în

timp util, confirmarea informaţiilor prevăzute de art. 3, informaţii referitoare la

dreptul consumatorului de a denunţa unilateral contractul sub forma clauzei

enunţate în art. 4 alin. (1) lit. b), precum şi alte informaţii.

În cazul serviciilor a căror execuţie este realizată cu ajutorul unei tehnici de

comunicaţie la distanţă, dacă sunt furnizate o singură dată şi facturate de

operatorul de comunicaţie, comerciantul va comunica numai sediul, numărul de

telefon/fax precum şi adresa de e-mail, la care consumatorul poate să şi prezinte

reclamaţiile.

Nerespectarea obligaţiei de informare atrage sancţiuni diverse, urmând să

distingem sub acest aspect între obligaţia de informare precontractuală şi cea

contractuală.

În situaţia neinformării consumatorului în faza precontractuală, suntem în

prezenţa dolului prin reticenţă care, în acelaşi timp, reprezintă un viciu de

consimţământ dar şi o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Prin urmare,

sancţiunile care pot interveni sunt nulitatea relativă şi obligarea comerciantului la

despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită.

În ceea ce priveşte obligaţia de informare contractuală reglementată de

dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 130/2000, sancţiunea care poate interveni în caz de

neexecutare este reglementată în art. 7 şi constă în prelungirea termenului de

denunţare unilaterală a contractului de la 10 zile la 90 de zile.

5. Denunţarea unilaterală a contractului la distanţă

În perioada executării contractului, comerciantul trebuie să transmită

consumatorului condiţiile şi modalităţile de exercitare a dreptului de denunţare

unilaterală, pentru cazurile prevăzute în O.G. nr. 130/2000, sub forma unei clauze

ce va fi redactată cu caractere îngroşate.

91

În cazul omiterii acestei clauze, produsul sau serviciul este considerat livrat

fără cerere de comandă din partea consumatorului, acesta fiind exonerat de orice

contraprestaţie, lipsa răspunsului neavând valoare de consimţământ.

Prin această reglementare se instituie un mecanism care oferă consumatorului,

destinatar al ofertei comerciantului, posibilitatea de a reflecta asupra propunerii

cuprinse în ofertă şi, eventual, de a compara cu alte oferte (concurente).

Derogând de la principiul potrivit căruia părţile sunt legate irevocabil din

momentul realizării acordului de voinţă asupra clauzelor contractuale (art. 969 C.

civ.), dreptul de denunţare unilaterală a contractului la distanţă permite celui în

favoarea căruia a fost recunoscut prin lege de a-şi revoca, într-un anumit termen,

consimţământul.

Într-o opinie, dreptul de denunţare unilaterală a contractului la distanţă

constituie o „regretabilă atingere adusă principiului forţei obligatorii a

contractului“.

Dreptul consumatorului de denunţare unilaterală a contractului se manifestă ca

un corolar al protecţiei acestuia în relaţiile sale contractuale cu comercianţii iar în

Capitolul II al O.G. nr. 130/2000 sunt reglementate condiţiile în care acesta se

poate exercita.

Consumatorul poate denunţa unilateral contractul în mod discreţionar, fără a fi

susceptibil de exercitarea abuzivă a dreptului şi fără să fie obligat la plata unor

penalităţi, singurele costuri care pot cădea în sarcina sa fiind cheltuielile directe

de returnare a produselor. Conform art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 130/2000,

consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen

de 10 zile lucrătoare, cu suportarea cheltuielilor directe ocazionate de returnarea

produselor.

Termenul de 10 zile începe să curgă:

- pentru produse, de la data primirii lor de către consumator, dacă au fost

îndeplinite prevederile art. 4 din ordonanţă;

F

92

- pentru servicii, din ziua încheierii contractului sau după încheierea contractului,

din ziua în care obligaţiile prevăzute în art. 4 au fost îndeplinite, cu condiţia ca

întârzierea să nu depăşească 90 de zile.

Când comerciantul a omis să transmită consumatorului informaţiile prevăzute

la art. 4, termenul pentru denunţarea unilaterală a contractului este de 90 de zile şi

începe să curgă:

- pentru produse, de la data primirii lor de către consumator;

- pentru servicii, de la data încheierii contractului.

Dacă în perioada celor 90 de zile, informaţiile prevăzute în art. 4 din O.G. nr.

130/2000 sunt furnizate consumatorului, termenul de 10 zile lucrătoare pentru

denunţarea unilaterală a contractului începe să curgă din acel moment [art. 7 alin.

(3)].

În raport de reglementarea legală considerăm că termenele în care se poate

denunţa unilateral contractul au natura juridică a unor termene de decădere

nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.

În cazul exercitării dreptului de denunţare unilaterală a contractului de către

consumator în condiţiile art. 7, comerciantul are obligaţia să ramburseze sumele

plătite de consumator fără a-i solicita acestuia cheltuielile aferente rambursării

sumelor. Potrivit legii, rambursarea sumelor se va face în cel mult 30 de zile de la

data denunţării contractului de către consumator (art. 8).

Dacă părţile nu au convenit altfel, consumatorul nu poate denunţa unilateral

următoarele tipuri de contracte:

- contractele de furnizare de servicii a căror execuţie a început, cu acordul

consumatorului, înaintea expirării termenului de 10 zile lucrătoare prevăzut de art.

7 alin. (1) din O.G. nr. 130/2000;

- contractele de furnizare de produse sau servicii al căror preţ depinde de

fluctuaţiile cursurilor pieţei financiare care nu pot fi controlate de comerciant;

- contractele de furnizare a unor produse executate după specificaţiile

consumatorului sau a unor produse distinct personalizate, precum şi a acelora

care, prin natura lor, nu pot fi returnate sau care se pot degrada ori deteriora rapid;

F

FTipuri decontracte

93

- contractele de furnizare a înregistrărilor audio, video sau a programelor

informatice, în cazul în care au fost desigilate de către consumator;

- contractele de furnizare a ziarelor, periodicelor, jurnalelor-magazin;

- contracte de servicii de pariuri sau loterii.

Cum arătam, aceste dispoziţii cuprinse în art. 10 al O.G. nr. 130/2000, au

caracter supletiv, în raport cu voinţa părţilor contractante.

În raport de reglementarea protecţionistă subliniem faptul că dispoziţiile

legale privind dreptul de denunţare unilaterală a contractului sunt de ordine

publică; mai mult, comercianţii sunt obligaţi de a le aduce la cunoştinţa

consumatorilor, sub sancţiunile prevăzute de lege.

Pe de altă parte, precizăm că „de îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului

şi asupra preţului“(art. 1295 C. civ.), prin semnarea contractului sau a cererii de

comandă, contractul se consideră valabil încheiat. Astfel, dreptul de denunţare

unilaterală a contractului suspendă doar eficacitatea acestuia, în ce priveşte

obligaţia plăţii de către consumator, pe durata termenului legal, în care poate fi

exercitat.

Prin împlinirea termenului legal, fără ca să fi fost exercitat dreptul de

denunţare unilaterală a contractului, contractul la distanţă va dobândi, de plin

drept, eficacitate pentru viitor (ex nunc); în caz contrar, contractul la distanţă

devine caduc.

În cazul în care, pentru produsul sau serviciul ce face obiectul contractului la

distanţă, comerciantul creditează consumatorul, direct sau în baza unui acord

încheiat de comerciant cu un terţ, o dată cu denunţarea unilaterală a contractului

la distanţă încetează de drept şi contractul de acordare a creditului, fără penalităţi

pentru consumator (art. 9). Aici legea reglementează şi soarta unui eventual

contract de împrumut ce ar fi fost încheiat pentru plata produselor ori serviciilor

prestate la distanţă.

94

6. Executarea contractului la distanţă

Potrivit art. 11 din O.G. nr. 130/2000, comerciantul trebuie să îşi

îndeplinească obligaţiile contractuale în termen de cel mult 30 de zile de la data la

care consumatorul a transmis comanda, cu excepţia cazului în care părţile au

convenit altfel. Observăm că termenul de 30 de zile calendaristice instituit de lege

curge de la data de la care consumatorul a transmis comanda.

Nerespectarea termenului atrage răspunderea comerciantului în condiţiile

dreptului comun, cu obligarea acestuia la despăgubiri (daune interese) moratorii.

În situaţia în care comerciantul nu îşi poate executa obligaţia de predare

pentru că produsul sau serviciul nu este disponibil, trebuie să îl informeze pe

consumator asupra acestui aspect. În acest caz el este ţinut a rambursa în cel mult

30 de zile sumele încasate în contul preţului [art. 11 alin. (2)].

Comerciantul poate livra consumatorului un produs sau serviciu de o calitate

şi la un preţ echivalente cu cele solicitate numai dacă acest lucru a fost prevăzut

înainte de încheierea contractului şi/sau în contract, astfel încât consumatorul să

fie informat în mod clar despre această posibilitate [art. 11 alin. (3)]. În caz

contrar furnizarea unor produse sau servicii similare celor solicitate va fi asimilată

cu livrarea fără comandă, astfel cum este reglementată în art. 14 din O.G. nr.

130/2000 iar cheltuielile de returnare a produselor sunt în sarcina comerciantului,

element asupra căruia consumatorul trebuie să fie informat.

Conform art. 12 din ordonanţă, dispoziţiile acesteia privind informarea

consumatorului, cele referitoare la dreptul de denunţare unilaterală a contractului,

precum şi cele în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către

comerciant, în termen legal, nu se aplică contractelor privind:

- vânzarea de produse alimentare, de băuturi sau de produse de uz curent utilizate

în gospodărie, livrate cu regularitate de către comerciant la domiciliul, reşedinţa

sau la locul de muncă al consumatorului;

95

- furnizarea de servicii de cazare, de transport, de furnizare de preparate culinare,

de agrement, atunci când comerciantul se angajează prin contract încheiat să

efectueze aceste prestaţii la o dată precisă sau într-o perioadă specificată.

În mod excepţional, în cazul activităţilor de agrement organizate în aer liber,

comerciantul îşi poate rezerva dreptul de a nu respecta prevederile art. 11 în

circumstanţe specifice.

Potrivit art. 13, în cazul utilizării frauduloase a cărţii de credit a unui

consumator, pentru plata preţului contractului, consumatorul poate cere anularea

plăţii, sumele plătite urmând a fi recreditate/restituite consumatorului, potrivit

reglementărilor aspecifice acestor sisteme de plată.

O.G. nr. 130/2000 interzice livrarea de produse ori prestarea de srvicii fără

comandă prealabilă a consumatorului, dacă livrarea implică efectuarea unei plăţi

(art. 14). Este asimilată livrării fără comandă omisiunea transmiterii

consumatorului a clauzei privind dreptul de denunţare unilaterală a contractului,

în forma prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 130/2000.

7. Soluţionarea litigiilor

Potrivit art. 17, încălcarea prevederilor art. 8 şi 11 din O.G. nr. 130/2000,

referitoare la nerespectarea termenelor de rambursare, constituie contravenţii,

dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să

constituie infracţiuni.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale se face

la sesizarea consumatorilor sau, din oficiu, de către reprezentanţii împuterniciţi ai

Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (art. 20).

În caz de litigiu, sarcina probei revine comerciantului în ce priveşte:

- îndeplinirea obligaţiei de informare prevăzută la art. 4;

- respectarea termenelor instituite prin O.G. nr. 130/2000;

- acordul consumatorului, în cazurile prevăzute de art. 5, art. 11 alin. (1) şi,

respectiv, art. 15.

F

96

Totodată, consumatorii prejudiciaţi prin contractele la distanţă, încheiate cu

nesocotirea prevederilor legii, pot intenta acţiuni în justiţie, în condiţiile dreptului

comun.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. Livia Mocanu, Note de curs, 2007;

2. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII a, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

3. Ion Albu, Libertatea contractuală, în revista „Dreptul“ nr. 3/1993, p. 29 şi

urm.

4. -*** Secţia economică, decizia nr. 92/1992, în revista „Dreptul“ nr. 5-6/1993,

p. 127; C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1632/1998, în „Revista de drept

comercial“ nr. 4/1999, p. 132;

5. Y. Guyon, Droit des affaires, ( Droit commercial general et societes), 9-e,

ed., Economica, Paris, 1996;

6. Gianluca Sepe, Implementing European Directives on unfair terms, distance

contracts, consumer credit and timesharing, în „New European Contract Law

and Consumer Protection“, ed. W. Heuse Koln, 1999;

7. Raluca Bercea, Momentul încheierii contractelor comerciale la distanţă, în

„Revista de Drept Comercial“, nr. 6/2004, p. 106-107;

8. Moise Bojinca, Contractele comerciale la distanţă, în „Revista de Drept

Comercial“ nr. 1/2002, p.86.

9. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a

obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, 1998;

10. F. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, Contrats civils et commerciaux, 4-e ed.,

Dalloz, Paris, 1998, p. 84;

11. Octavian Căpăţână, Obligaţia vânzătorului comercial de informare a

cumpărătorului, în „Revista de drept comercial“, nr. 10/1999, p. 6 şi urm.;

97

12. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele

dreptului civil, Ediţia a V-a, Casa de Editură şi Presă Sansa SRL, Bucureşti,

1998, p. 308 şi urm.;

13. D. Chirică.Obligaţia de informare şi efectele ei în faza precontractuală a

vânzării-cumpărării, în „Revista de drept comercial“ nr. 7-8/1999, p. 57;

14. O.G.nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanta, publicată

în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000.

TEST DE AUTOEVALUARE

Denunţarea unilaterală a contractului la distanţă

98

TEMĂ DE REFLECŢIE

Momentul încheierii contractului la distanţă

MODELE DE ÎNTREBĂRI

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.

1. Obligaţia de informare nu subzistă:

a)- înainte de încheierea contractului;

b)- în timpul executării contractului;

c)– în legatură cu dreptul de denunţare unilaterală a contractului;

d)– nici-un răspuns valabil.

2. Consumatorul poate denunţa unilateral contractul la distanţă în termen de:

a)- 10 zile lucrătoare;

b)- 30 zile lucrătoare;

c)- 7 zile lucrătoare;

d)– nici-un răspuns valabil.

3. Termenele în care se poate denunţa unilateral contractul la distanţă sunt:

a) - termene de decădere;

b) – termene de prescripţie;

c) - termene de recomandare

d)- nici-un răspuns valabil.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. d) ; 2. a); 3. a).

99

CAPITOLUL VCONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎN AFARA

SPAŢIILOR COMERCIALE

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

� Noţiuni introductive� Domeniul de aplicare a ordonanţei guvernului nr. 106/1999

privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale� Forma contractului� Obligaţia de informare� Dreptul de denunţare unilaterală a contractului� Soluţionarea litigiilor

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire laregimul juridic al contractelor încheiate in afara spaţiilor comerciale.

� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materieişi înţelegerea semnificaţiei acestora.

= 3 ore

100

CAPITOLUL VCONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎN AFARA SPAŢIILOR

COMERCIALE

1. Noţiuni introductive

Disciplinarea climatului contractual din România, în raporturile dintre părţi

inegale din punct de vedere economic: comercianţii şi consumatorii, s-a realizat

printr-un ansamblu de acte normative specifice anumitor operaţiuni. De altfel,

instituirea unor garanţii contractuale preventive reprezintă una din măsurile

importante prin care se asigură protecţia consumatorilor distingând aici domeniul

reprimării clauzelor abuzive, al contractelor comerciale la distanţă precum şi al

contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale.

Regimul juridic al contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale este

reglementat de dispoziţiile Ordonantei Guvernului nr.106/1999, act normativ care

vizează o nouă formă de manifestare a raporturilor contractuale ce iau naştere pe

piaţa produselor şi serviciilor.

Textul legal a fost inspirat din Directiva 85/ 577/ CEE, prin adoptarea sa

legiuitorul român preluând în dreptul intern normele adoptate în Comunitatea

Europeană pentru acest domeniu.

2. Domeniul de aplicare a ordonantei guvernului nr. 106/1999 privind

contractele incheiate in afara spatiilor comerciale

Reglementarea are în vedere condiţiile încheierii şi executării contractelor

încheiate între un comerciant care furnizează bunuri sau servicii şi un consumator.

Suntem în prezenţa unei noi forme, specifice economiei de piaţă, pe care o

îmbracă clasicul contract de vânzare-cumpărare.

I.Noţiunea de „contract încheiat în afara spaţiilor comerciale“

Conform art. 3 din O.G. nr. 106/1999, legea se aplică în cazul contractelor

încheiate în următoarele situaţii:

101

a)– vânzarea are loc în timpul unei deplasări organizate de comerciant în afara

spaţiilor sale comerciale;

b)– vânzarea are loc în timpul unei vizite efectuate de comerciant în locuinţa unui

consumator, la locul de muncă al consumatorului ori la locul unde se află pentru

lucru, pentru studii ori tratament. Potrivit legii vizita nu trebuie să fi avut loc la

solicitarea expresă a consumatorului;

c)- vânzarea are loc în orice alte locuri publice ori destinate publicului, în care

comerciantul prezintă o ofertă pentru produsele sau serviciile pe care le

furnizează, în vederea acceptării acesteia de către consumator.

În înţelesul legii, prin „spaţiu comercial“se are în vedere orice loc sau spaţiu

autorizat conform reglementărilor legale, folosit în mod obişnuit de comerciant în

scopul desfăşurării activităţii pentru care a fost autorizat.

Potrivit art. 4 din O.G. nr. 106/1999, sunt supuse dispoziţiilor sale şi

contractele încheiate în urma solicitării de către consumator a unei vizite a

comerciantului pentru alte produse sau servicii decât cele pentru care

consumatorul a solicitat vizita, cu condiţia ca, în momentul solicitării,

consumatorul să nu fi cunoscut şi nici să nu fi avut în mod rezonabil posibilitatea

de a cunoaşte faptul că furnizarea produsului sau serviciului respectiv face parte

din activitatea comercială sau profesională a comerciantului.

De asemenea, intră sub incidenţa acestei reglementări şi propunerile de

contract făcute de consumator, în condiţii analoage celor specificate în art. 3 şi 4

din O.G. nr. 106/1999.

II.Părţile contractului încheiat în afara spaţiilor comerciale

În raport cu exigenţele normelor comunitare în materie legea defineşte părţile

contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale.

Comerciant este orice persoană fizică sau juridică care, încheind contractul în

cauză, acţionează în cadrul activităţii sale autorizate conform legii. De asemenea,

parte în contract poate fi şi orice reprezentant care acţionează în numele

comerciantului.

FSpaţiu

comercial

102

Consumator este orice persoană fizică care achiziţionează şi utilizează sau

consumă produse ori beneficiază de prestarea unor servicii în baza unui contract

încheiat cu un comerciant. Se cere ca utilizarea să nu fie legată de activitatea sa

profesională.

III.Contracte care exced reglementării speciale

În art. 6 din O.G. nr. 106/1999 legiuitorul dispune în mod expres că

dispoziţiile actului normativ nu se aplică următoarelor tipuri de contracte:

a) – contractelor pentru care valoarea totală care urmează să fie achitată de

consumator este mai mică decât echivalentul în lei a 30 de euro la cursul zilei al

Băncii Naţionale a României;

b) – contractelor privind construirea, vânzarea şi închirierea de bunuri imobile,

precum şi contractelor care conţin alte drepturi referitoare la bunuri imobile, cu

excepţia contractelor privind furnizarea de produse ce urmează să fie încorporate

în bunuri imobile şi, de asemenea, a contractelor privind repararea de bunuri

imobile;

c) - contractelor privind furnizarea de produse alimentare, băuturi sau de produse

de uz curent utilizate în gospodărie, livrate cu regularitate de către comerciant;

d) - contractelor de asigurări;

e) - contractelor privind valorile mobiliare;

f) - contractelor referitoare la furnizarea de bunuri sau servicii, în cazul în care

sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- contractul s-a încheiat pe baza unui catalog al comerciantului, pe care

consumatorul a avut posibilitatea să îl consulte în absenţa acestuia, pentru a fi

corect informat în vederea luării unei decizii;

- contractul prevede o continuitate a relaţiilor comerciale dintre consumator şi

comerciant în cadrul unor livrări succesive de produse sau servicii;

- atât catalogul, cât şi contractul menţionează expres dreptul consumatorului de a

returna produsul într-un termen de 7 zile lucrătoare începând de la data primirii

103

acestuia sau de a denunţa unilateral contractul în decursul aceleiaşi perioade, fără

o altă obligaţie decât aceea de a avea grijă în mod rezonabil de bunuri.

Situaţiile de excepţie privesc acele contracte guvernate de reglementări

speciale precum şi contractele a căror complexitate reclamă un regim juridic

corespunzător.

3. Forma contractului

Contractul de vânzare-cumpărare trebuie să fie întocmit în formă scrisă şi să

conţină cel puţin datele complete de identificare a părţilor contractante, obiectul şi

preţul contractului, data şi locul încheierii acestuia (art. 7). Aşadar, suntem în

prezenţa unui contract solemn, prin derogare de la regulile dreptului comun.

Potrivit aceluiaşi text de lege, contractul de vânzare-cumpărare trebuie

încheiat cel mai târziu în momentul livrării produsului sau serviciului.

4. Obligaţia de informare

La rândul său, actul normativ ce analizăm completează cadrul legal al

protecţiei consumatorilor ce intră în raporturi contractuale cu comercianţii

reglementând, dincolo de principiile de bază stabilite în această materie prin O.G.

nr. 21/1992, obligaţia comerciantului de a-l informa pe consumator.

În ceea ce priveşte această obligaţie, observăm că ea există înainte sau cel mai

târziu în momentul încheierii contractului.

Astfel, potrivit art. 8 din O.G.nr. 106/1999, comerciantul trebuie să îl

informeze în scris pe consumator, înainte sau cel mai târziu în momentul

încheierii contractului, despre dreptul acestuia din urmă de a denunţa unilateral

contractul în termenul prevăzut de lege, indicând numele şi adresa persoanei faţă

de care îşi poate exercita acest drept.

Informaţia trebuie să fie completă, precisă, uşor de înţeles de către

consumator.

În contextul consolidării unui formalism informaţional minuţios care să

protejeze consumatorii, legiuitorul dispune şi prin această reglementare că dreptul

de denunţare unilaterală trebuie stipulat în contract, cu caractere mari şi în

imediata vecinătate a locului rezervat pentru semnătura consumatorului. Prin

F

104

urmare suntem în prezenţa unei clauze exprese despre dreptul de denunţare a

contractului cu precizarea termenelor şi condiţiilor prevăzute de lege şi cu

indicarea numelui şi adresei comerciantului faţă de care consumatorul poate să îşi

exercite acest drept.

Comerciantul este obligat să înmâneze consumatorului un exemplar din

contractul încheiat şi să poată proba acest lucru în faţa organelor de control [art. 8

alin. (3)]. Aşadar, sarcina probei înmânării unui exemplar din contract către

consumator, revine comerciantului.

Nerespectarea obligaţiei de informare atrage nulitatea relativă a contractului şi

obligarea comerciantului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa

ilicită. Soluţia se impune deoarece, în astfel de situaţii, ne aflăm în prezenţa

dolului prin reticenţă care, în acelaşi timp, reprezintă un viciu de consimţământ

dar şi o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

5. Dreptul de denunţare unilaterală a contractului

O particularitate a acestei vânzări o reprezintă dreptul consumatorului de a

denunţa unilateral contractul.

Potrivit art. 9 din ordonanţă, consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral

contractul, fără a fi necesară invocarea unui motiv, în termen de 7 zile lucrătoare.

Pentru produse termenul curge de la data încheierii contractului, dacă aceasta

este concomitentă cu data livrării produsului sau de la data primirii produsului,

dacă livrarea a fost efectuată după data încheierii contractului.

Pentru servicii termenul de 7 zile începe să curgă de la data încheierii

contractului de prestări servicii.

Legea lasă la latitudinea părţilor stipularea unui termen mai mare ori de câte

ori consideră necesar.

Pentru a-şi exercita dreptul de denunţare unilaterală consumatorul este obligat

să anunţe comerciantul, în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de

primire. Data expedierii acesteia trebuie să se încadreze în termenul prevăzut în

contract. Potrivit art. 9 teza finală din O.G. nr. 106/1999, anunţarea

comerciantului îl exonerează pe consumator de orice obligaţie, mai puţin obligaţia

F

105

de a înapoia comerciantului produsele livrate, contractul considerându-se

desfiinţat.

Dacă comerciantul a omis să transmită consumatorului informaţiile prevăzute

la art. 8, termenul pentru denunţarea unilaterală a contractului se prelungeşte cu

60 de zile lucrătoare şi începe să curgă:

- pentru produse, de la data primirii lor de către consumator;

- pentru servicii, de la data încheierii contractului.

Deşi legea nu o prevede expres considerăm că, prin analogie cu alte

reglementări similare şi în raport de scopul urmărit de legiuitor, termenele în care

se poate denunţa unilateral contractul au natura juridică a unor termene de

decădere nefiind susceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.

În cazul denunţării unilaterale a contractelor de livrare a produselor,

consumatorul este obligat să le returneze în starea în care au fost primite, cu

eventualele modificări necesare în vederea examinării acestora şi cu gradul

normal de uzură, cauzat de folosirea conform instrucţiunilor de utilizare care i-au

fost aduse la cunoştinţă (art. 12). Termenul pentru returnarea produselor este de 7

zile sau 60 de zile, după caz. Produsul se consideră returnat în momentul în care a

fost predat la oficiul poştal sau unui alt expeditor ori predat direct comerciantului

sau persoanei desemnate de acesta. În acest din urmă caz se încheie între părţi un

înscris care să consemneze data predării-primirii. Comerciantul este obligat să

primească produsele returnate de consumator în termenele prevăzute de lege.

Cheltuielile de expediere cad în sarcina comerciantului.

În situaţia denunţării contractelor de prestări de servicii, dreptul de denunţare

nu poate fi exercitat asupra serviciilor deja prestate conform stipulaţiilor din

contract (art. 13).

În cazul exercitării dreptului de denunţare unilaterală a contractului de către

consumator în condiţiile art. 9, comerciantul are obligaţia să ramburseze

consumatorului toate sumele plătite de acesta, precum şi eventualele cheltuieli

aferente. Potrivit legii, rambursarea sumelor se va face în termen de 15 zile de la

primirea comunicării conform art. 9 sau, după caz, art. 10 din ordonanţă. Sumele

Freturnare

FRambursarea

sumelor

106

se consideră rambursate la termenele la care au fost efectiv restituite, expediate

sau a fost ordonată plata lor [art. 16 alin. (2)].

Potrivit legii este nulă orice clauză care prevede limitări la rambursarea către

consumator a sumelor datorate.

Totodată, părţile nu pot stipula în contract ori separat de acesta, nici o clauză

sau înţelegere prin care să anuleze dreptul de denunţare unilaterală a contractului.

În astfel de situaţii, clauza sau înţelegerea este considerată nulă de drept (art. 17).

6. Soluţionarea litigiilor

Conform art. 18, încălcarea prevederilor O.G. nr. 106/1999, atrage

răspunderea materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege se fac de

către reprezentanţii împuterniciţi ai Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor.

Potrivit legii constituie contravenţii, nerespectarea prevederilor art. 7 şi 8 din

O.G. nr. 106/1999, referitoare la întocmirea contractului în formă scrisă şi la

îndeplinirea obligaţiei de informare precum şi, încălcarea dispoziţiilor art. 11, art.

15 alin. (3) şi ale art. 16 referitoare la primirea produselor returnate de

consumator şi la rambursarea către acesta a sumelor plătite precum şi a

eventualelor cheltuieli aferente.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. Livia Mocanu, Note de curs, 2007;

2. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII a, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

3. Camelia Toader, Consideraţii asupra ordonanţei privind contractele încheiate

în afara spaţiilor comerciale, în Revista de Drept Comercial nr. 12/1999, p.

77 şi urm.

4. O.G. nr. 106/1999 privind contractele incheiate in afara spatiilor comerciale,

publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 431/ 31august 1999 şi

107

aprobată prin Legea nr. 60/2002, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei,

partea I, nr. 65/ 30 ianuarie 2002.

TEST DE AUTOEVALUARE

Denunţarea unilaterală a contractului

TEMĂ DE REFLECŢIE

Domeniul de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 106/1999

108

MODELE DE ÎNTREBĂRI

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.

1. Contractul încheiat in afara spaţiilor comerciale este:

a)- un contract autentic;

b)- un contract solemn;

c)– un contract consensual;

d)– nici-un răspuns valabil.

2. Consumatorul poate denunţa unilateral contractul încheiat în afara spaţiilor

comerciale in termen de:

a)- 10 zile lucrătoare;

b)- 30 zile lucrătoare;

c)- 7 zile lucrătoare;

d)– nici-un răspuns valabil.

3. Termenele in care se poate denunţa unilateral contractul la distanţă sunt:

a) - termene de decădere;

b) – termene de prescripţie;

c) - termene de recomandare

d)- nici-un răspuns valabil.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. b) ; 2. c); 3. a).

109

CAPITOLUL VIGARANŢIA CALITĂŢII PRODUSELOR ÎN

CONDIŢIILE REGLEMENTĂRII SPECIALE APROTECŢIEI CONSUMATORILOR

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

� Reglementarea ordonanţei guvernului nr. 21/1992 privindprotecţia consumatorilor

� Reglementarea legii nr. 449/2003 privind vânzarea produselorşi garanţiile asociate acestora

� Reglementarea legii nr. 240/2004 privind răspundereaproducatorilor pentru pagubele generate de produsele cudefecte

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire laregimul juridic instituit în materia răspunderii pentru calitatea produselor.

� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materieişi înţelegerea semnificaţiei acestora.

= 3 ore

110

CAPITOLUL VIGARANŢIA CALITĂŢII PRODUSELOR ÎN CONDIŢIILE

REGLEMENTĂRII SPECIALE A PROTECŢIEI CONSUMATORILOR

1. Reglementarea ordonanţei guvernului nr. 21/1992 privind protecţiaconsumatorilor

Potrivit art. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia

consumatorilor, statul protejează prin mijloacele prevăzute de lege, pe cetăţeni în

calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la

produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale

acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor

fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi

luarea deciziilor ce îi interesează. Regăsim aceste obiective şi în Codul

consumului – Legea nr. 296/2004.

În raporturile cu profesioniştii consumatorii au dreptul de a fi protejaţi

împotriva riscului de a achiziţiona un produs care ar putea să le prejudicieze viaţa,

sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime precum

şi de a fi despăgubiţi pentru prejudiciile cauzate de calitatea necorespunzătoare a

produselor. În acest scop consumatorii pot utiliza toate mijloacele prevăzute de

lege. Sub acest aspect Ordonanţa Guvernului nr. 12/1992 reglementează

răspunderea agenţilor economici pentru calitatea produselor.

Regimul juridic instituit prin prevederile ordonanţei priveşte două perioade

succesive distincte:

- răspunderea în termenul de garanţie şi,

- răspunderea în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

În contextul acestei reglementări vom analiza în cele ce urmează aspectele

caracteristice ale răspunderii pentru calitatea produselor.

F

111

A. Răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de garanţie

Conform art. 12 din ordonanţă, consumatorii au dreptul de a pretinde

vânzătorilor remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor obţinute, precum şi

despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în

cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate.

Prin urmare, în termenul de garanţie sau de valabilitate a produselor, agentul

economic răspunde pentru toate deficienţele constatate în cadrul acestui termen,

fără nici-o distincţie între viciile aparente şi viciile ascunse.

Prin lege termenul de garanţie este definit ca limita de timp, stabilită de

producător, în cadrul căreia produsul achiziţionat trebuie să-şi păstreze

caracteristicile calitative prescrise, iar cumpărătorul are dreptul la remedierea sau

înlocuirea gratuită a acestuia, câtă vreme deficienţele nu îi sunt imputabile.

Termenul de valabilitate este definit de lege ca limita de timp, stabilită de

producător, în care produsul poate fi consumat şi în care acesta trebuie să-şi

menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de

transport, manipulare, depozitare şi consum. El priveşte anumite produse care pot

fi folosite numai într-un anumit termen precum produsele alimentare,

farmaceutice ori cosmetice.

Ambele termene curg de la data dobândirii produsului de către consumator.

Potrivit legii, consumatorul care constată în termenul de garanţie anumite

deficienţe ale produselor are dreptul să ceară agentului economic remedierea sau

înlocuirea lor ori restituirea preţului.

În cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere

înlocuirea produsului ori restituirea preţului.

Remedierea deficienţelor se face gratuit într-un termen maxim stabilit prin

reglementări în cazul produselor de larg consum şi acelor de folosinţă

îndelungată, ori prevăzut în contract, în cazul celorlalte produse (art. 13).

Înlocuirea produselor cu deficienţe calitative are loc gratuit în situaţia în care

timpul de nefuncţionare din cauza acestor deficienţe depăşeşte 10% din termenul

FTermen de

garanţie

FTermen devalabilitate

112

de garanţie, precum şi în cazul produselor alimentare, farmaceutice sau cosmetice

care prezintă abateri faţă de caracteristicile calitative prescrise (art. 14 alin 1).

Timpul de nefuncţionare menţionat de lege prelungeşte în mod corespunzător

termenul de garanţie şi curge din momentul sesizării vânzătorului până la

aduverea produsului în stare de utilizare normală.

Restituirea preţului se face în aceleaşi condiţii ca şi înlocuirea produselor

consumatorul având un drept de opţiune între a cere înlocuirea produselor şi

restituirea contravalorii acestora.

Restituirea contravalorii produsului se face la valoarea actualizată a acestuia,

calculată în funcţie de indicele de inflaţie comunicat de Institutul Naţional de

Statistică.

Înlocuirea produselor ori restituirea preţului se face imediat după constatarea

imposibilităţii folosirii produselor, dacă această situaţie nu este imputabilă

consumatorului.

Potrivit art. 16 din ordonanţă, în cazul remedierii sau al înlocuirii produselor

necorespunzătoare calitativ, consumatorul poate solicita despăgubiri, în condiţiile

stabilite în contract sau în cele prevăzute de dreptul comun.

B. Răspunderea pentru calitatea produselor în cadrul duratei medii de

utilizare a produselor.

După expirarea termenului de garanţie, consumatorul poate pretinde

remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului

pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata

medie de utilizare a acestora (art. 12).

Aşadar, răspunderea operatorului economic pentru calitatea produselor nu

încetează la expirarea termenului de garanţie. El va răspunde în continuare, dar

numai pentru viciile ascunse ale produselor apărute în cadrul duratei medii de

utilizare a acestora.

Este exclusă o astfel de răspundere pentru produsele pentru care există un

termen de valabilitate.

113

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 21/1992, viciile ascunse sunt deficienţe calitative

ale unor produse, care, existând în momentul predării, nu au fost cunoscute şi nici

nu puteau fi cunoscute de către consumator prin mijloace obişnuite de verificare.

Durata medie de utilizare a produselor este definită ca intervalul de timp,

stabilit în documentele tehnice normative sau declarat de producător ori convenit

de părţi, în cadrul căruia produsele, altele decât cele cu termen de valabilitate,

trebuie să-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate

condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare.

În situaţia apariţiei unor vicii în cursul duratei medii de utilizare a produselor,

consumatorul (cumpărătorul) este în drept să pretindă operatorului economic

(vânzător) remedierea sau înlocuirea produselor, dacă acestea nu mai pot fi

folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate.

Dacă se face dovada că nu au fost respectate de către consumator condiţiile de

transport, manipulare, depozitare şi exploatare a produselor, operatorul economic

este exonerat de răspundere.

Potrivit art. 13 alin. 2 din ordonanţă, remedierea deficienţelor se face într-un

termen maxim, stabilit ca şi în cazul răspunderii în termenul de garanţie, cu

precizarea că termenul curge de la finalizarea expertizei tehnice efectuate de un

organism tehnic neutru.

În cazul când remedierea nu asigură menţinerea caracteristiclor calitative

prescrise ale produselor se poate cere înlocuirea acestora iar dacă datorită viciilor

produselor, consumatorul a suferit un prejudiciu, el este în drept să ceară

despăgubiri, conform clauzelor contractuale sau dreptului comun.

Reclamarea viciilor ascunse are loc în termenul de prescripţie de 6 luni, afară

de cazul când viciile au fost ascunse cu viclenie (art. 5 din Decretul nr. 167/1958).

Termenul va curge de la data descoperirii viciilor, dar numai dacă acestea au

fost descoperite în cadrul duratei medii de utilizare a produselor. Prin urmare, în

temeiul art. 11 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, termenul de un an este înlocuit

cu durata medie de utilizare a produselor.

FDurata medie de

utilizare

114

Pentru a proteja interesele consumatorului legiuitorul a prevăzut în art. 17 din

ordonanţă, obligaţia vânzătorului de a asigura toate operaţiunile necesare

repunerii în funcţiune, înlocuirii produselor în cadrul termenului de garanţie sau

de valabilitate, după caz, precum şi pentru viciile ascunse apărute în cadrul

duratei medii de utilizare a produselor. De asemenea, vânzătorul trebuie să

asigure şi operaţiunile ocazionate de transportul, manipularea, diagnosticarea,

expertizarea, demontarea, montarea şi ambalarea acestora, precum şi să suporte

cheltuielile legate de acestea. De menţionat că aceste obligaţii ale vânzătorului nu

exclud răspunderea producătorului.

2. Reglementarea legii nr. 449/2003 privind vanzarea produselor si garantiile

asociate acestora

2.1. Noţiuni introductive

Pentru transpunerea Directivei Parlamentului european şi a Consiliului

1999/44/CE din 25 mai 1999 asupra anumitor aspecte ale vânzării şi ale garanţiei

bunurilor destinate consumului, a fost adoptată Legea nr. 449/2003 privind

vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora.

Reglementarea românească preia ad literam dispoziţiile Directivei a cărei

elaborare a fost determinată de necesitatea unificării deosebirilor existente între

legislaţiile statelor membre ale Uniunii Europene cu privire la vânzarea bunurilor

de consum, pentru a asigura o protecţie egală cumpărătorului, indiferent pe

teritoriul cărui stat a făcut achiziţia şi pentru a crea reguli comune aplicabile

acestor vânzări, indiferent de locul încheierii lor.

Actul normativ comunitar este important din punct de vedere juridic şi pentru

că are în vedere atât contractele de vânzare-cumpărare dar şi alte contracte

reglementate în codurile civile. Directiva reprezintă o reglementare generală de

drept privat iar adoptarea ei a fost posibilă şi datorită semnificaţiei politice şi

economice căci este vorba pentru prima dată de o directivă privind protecţia

consumatorilor ce va afecta potenţial circa 340 milioane de consumatori din

Uniunea Europeană.

115

Totodată, această directivă afectează în mod substanţial dreptul civil prin

referire la complexa problemă a garanţiilor. Astfel nici-un contract de vânzare

cumpărare sau de antrepriză nu va mai fi negociat şi încheiat în mod autonom,

adică exclusiv pe baza unui drept naţional şi orice hotărâre judecătorească,

indiferent de cât de prudent ar fi motivată, nu poate face abstracţie de modul de

interpretare a directivei.

În acelaşi timp, inspirată amplu de Convenţia de la Viena – care este

aplicabilă comercianţilor, directiva este aplicabilă consumatorilor iar problemele

pe care le tratează (autonomia de voinţă, condiţiile generale, noi tehnici de

vânzare, garanţiile etc.) constituie baza unui adevărat drept privat modern.

În acest context, Directiva poate fi privită ca un model general de drept privat

contractual, iar nu doar ca un model pentru dreptul consumatorilor.

2.2. Domeniul de aplicare

Din punct de vedere personal legea se aplică consumatorilor, definiţi persoane

fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care, încheind contracte

la care se referă actul normativ, achiziţionează bunuri în scopuri care nu intră în

cadrul activităţii lor profesionale sau comerciale; vânzător este orice persoană

fizică sau juridică autorizată, care, în cadrul activităţii sale, comercializează

produse în condiţiile unui contract încheiat cu consumatorul (vinde bunuri de

consum în cadrul activităţii sale profesionale sau comerciale); noţiunea de

producător pe care o utilizează are aceeaşi arie de cuprindere ca şi cea folosită de

Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru produsele cu

defecte.

Se remarcă astfel o preluare fidelă a dispoziţiilor relative la domeniul personal

de aplicare a Directivei 1999/44CE astfel cum acesta este determinat în chiar

art.1.

Totodată, legea română ca şi textul comunitar exclude din câmpul său

personal de aplicare persoanele juridice (care nu contractează în cadrul activităţii

lor profesionale sau comerciale) şi profesioniştii persoane fizice, care nu sunt

incluşi în noţiunea de „consumator“.

116

Din punct de vedere material, legea are ca obiect bunurile destinate

consumului denumite generic produse. Legea precizează că sunt vizate numai

bunurile materiale mobile, cu următoarele excepţii: bunurile vândute în urma

confiscărilor, în cadrul procedurii de executare silită sau pe baza unui alt act emis

de autorităţile judecătoreşti, apa şi gazele care nu sunt ambalate într-un volum

limitat sau într-o cantitate fixă, energia electrică şi produsele folosite care sunt

vândute prin procedura licitaţiei publice, la care consumatorul are posibilitatea să

participe personal [art. 2 lit. b) şi art. 3].

Este o dispoziţie similară Directivei cu precizarea că în literatura juridică s-a

recunoscut că excluderea gazului sau a electricităţii cu destinaţie casnică sau

industrială nu se justifică fiind introdusă numai pentru a se asigura o cât mai mare

apropiere de Convenţia de la Viena.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 449/2003, intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi

produsele care vor fi achiziţionate pe baza unui contract de vânzare de produse ce

urmează a fi fabricate sau prelucrate.

Cu privire la noţiunea de vânzare, nici legea română şi nici Directiva, nu o

defineşte, dar este îndeobşte admis că suntem în prezenţa unui contract

sinalagmatic prin care părţile convin asupra transmiterii unui lucru în schimbul

unui preţ. De altfel, referirea generală pe care Directiva o face la noţiunea de

„vânzare“ permite acoperirea unei sfere largi de astfel de contracte precum:

vânzări civile sau comerciale, vânzarea unui bun al vânzătorului sau vânzarea

bunului altuia, vânzarea unui lucru existent sau a unui lucru viitor, în vrac sau

individual, sub condiţie sau la comandă, vânzarea pe încercate etc.

Nu intră în sfera de aplicare a Directivei actele sau contractele premergătoare

vânzării, cum ar fi promisiunea sinalagmatică sau unilaterală.

2.3. Conţinut şi terminologie relevantă

Importante pentru înţelegerea domeniului de aplicare a legii şi, prin urmare, a

semnificaţiei ei aparte în planul dreptului civil, este însăşi noţiunea de „garanţie“,

precum şi cea de „conformitate“.

117

A. Garanţie

Potrivit art. 1 lit. e) din Legea nr. 449/2003, prin garanţie se înţelege orice

angajament asumat de vânzător sau producător faţă de consumator, fără

solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator,

de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, dacă acesta nu corespunde

condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie sau în publicitatea

aferentă.

Textul este în conformitate cu dispoziţiile Directivei care atribuie noţiunii

polisemantice de garanţie un anumit sens, comunitar ce vizează exclusiv garanţia

convenţională în timp ce în dreptul statelor membre exiostă garanţii legale şi

garanţii convenţionale. Originea acestei reglementări se află în practicile

comerciale ale unor vânzători, care prin clauze contractuale aparent avantajoase

pentru cumpărători, îşi diminuau în fapt răspunderea în raport cu dispoziţiile

legale în vigoare, făcându-şi apoi reclamă pentru a se evidenţia în raport cu

concurenţa.

Conţinutul garanţiei este reglementat în art. 20. Debitorul acesteia este

profesionistul care se obligă să predea bunul consumatorului. Cum prevăd dispoz.

art. 1 lit. c) şi d), acest profesionist poate fi vânzătorul sau producătorul. Dacă cel

care comercializează produsul are dubla calitate de producător şi de vânzător

atunci şi producătorul va fi ţinut de obligaţiile prevăzute în art. 20 şi urm. în

calitate de vânzător.

Cum se arată şi în literatura juridică, garanţia nu este o obligaţie legală impusă

vânzătorului deşi în art. 19 din Legea nr. 449/2003 se arată că: „Garanţia este

obligatorie din punct de vedere juridic pentru ofertant, în condiţiile specificate în

declaraţiile referitoare la garanţie şi în publicitatea aferentă“.

Garanţia, în sensul art. 1 lit. e) din lege, a fost concepută ca un angajament

suplimentar al vânzătorului sau al producătorului în raport cu regimul legal al

vânzării bunurilor de consum. Dar dacă a făcut-o, atunci este necesar să se

conformeze dispoziţiilor art. 19, 20 şi 21 care se referă, pe de o parte, la forma

cerută – declaraţie de garanţie şi, după caz, publicitatea aferentă- document scris

sau suport durabil, disponibil şi accesibil consumatorului, apoi la menţiunile

F

118

obligatorii care trebuie să figureze în garanţie - menţiunea că sunt menţinute

drepturile conferite consumatorului de legislaţia în vigoare şi care să ateste în

mod clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin garanţia oferită şi precizarea, în

termeni simpli şi uşor de înţeles, care este conţinutul concret al garanţiei şi

anume: termenul de garanţie, modalităţile de asigurare a garanţiei – întreţinere,

reparare, înlocuire-, inclusiv denumirea şi adresa garantului.

Nerespectarea dispoziţiilor referitoare la redactarea şi conţinutul garanţiei nu

afectează valabilitatea acesteia, consumatorul având dreptul de a solicita

vânzătorului îndeplinirea condiţiilor incluse în declaraţiile referitoare la garanţie

[art. 21 alin. (2)]. Este o dispoziţie favorabilă consumatorului inspirată, la rândul

său, din textul comunitar (art. 6 pct. 5 al Directivei) care îi permite acestuia să-şi

întemeieze pretenţiile fie pe garanţia care i-a fost acordată (chiar dacă ea nu ar

include menţiunile obligatorii anterior precizate), fie pe dispoziţiile legale.

Totodată, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 449/2003, clauzele

contractuale sau înţelegerile încheiate între vânzător şi consumator înainte ca lipsa

de conformitate să fie cunoscută de cel din urmă şi comunicată vânzătorului, care

limitează sau înlătură, direct ori indirect, drepturile consumatorului prevăzute de

reglementarea protecţionistă, sunt nule de drept.

Este vorba de îndeplinirea a două condiţii: clauzele sau înţelegerile să fie

convenite între consumator şi vânzător anterior informării vânzătorului despre

lipsa de conformitate şi, în al doilea rând, ele să înlăture sau să limiteze direct sau

indirect drepturile consumatorului, astfel cum sunt acestea reglementate de lege.

Per a contrario, după înştiinţarea vânzătorului de către consumator, între cei

doi poate interveni un acord amiabil, chiar împotriva dispoziţiilor legii, deoarece

consumatorul nu este obligat să-şi exercite drepturile ce decurg din aceasta.

Textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 449/2003 preia dispoziţiile art. 7 alin. (1)

din Directiva nr. 1999/44/CE potrivit cărora: „clauzele contractuale sau

acordurile încheiate cu vânzătorul, înainte de aducerea la cunoştinţa acestuia a

defectului de conformitate şi care înlătură sau limitează direct sau indirect

drepturile rezultate din prezenta Directivă, nu îl leagă pe consumator, în

condiţiile prevăzute de dreptul naţional.“

Fcondiţii

119

Remarcăm aici o asemănare cu art. 6 alin. (1) al Directivei privind clauzele

abuzive – expresia „nu îl leagă pe consumator“. De altfel, spre deosebire de art.

81 alin. (2) din Tratatul CE care declară nule de drept acordurile şi deciziile

incompatibile cu regulile concurenţei, directivele din domeniul protecţiei

consumatorului nu prevăd sancţiunea nulităţii, dar cer statelor membre să prevadă

reguli care să garanteze că eventualele clauze interzise nu îi leagă pe consumatori.

De aceea s-a propus ca în procesul de transpunere să se folosească mai degrabă

sancţiunea ineficacităţii sau inaplicabilităţii lor faţă de consumator, fără a le

declara nule. Dar aceasta nu va însemna că sancţiunea astfel denumită nu va

conduce la acelaşi efect, caracteristic regulilor imperative, care rezultă din scopul

edictării normei, din structura sau formularea ei.

Remarcăm faptul că legiuitorul român a adoptat o poziţie mai severă decât

textul comunitar sancţionând cu nulitatea astel de clauze sau înţelegeri.

Spre deosebire de Directiva 93/13/CE privind clauzele abuzive Directiva

1999/44/CE nu conţine nici-o listă anexă cu clauze interzise. Situaţia este similară

şi în dreptul intern unde Legea nr. 449/2003 nu cuprinde o astfel de listă pe care o

întâlnim în Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive.

Cu toate acestea textele în materie au în vedere situaţii precum: derogările de

la obligaţia de conformitate; inversarea sarcinii probei cunoaşterii defectului la

data predării; derogările de la prezumţia existenţei defectului de conformitate la

data predării, dacă el a apărut în interval de 6 luni; derogări de la prevederile

legale în materie de remedii sau de termene.

B. Conformitate

O altă noţiune care a fost introdusă în cuprinsul Directivei şi în legea română,

preluată din Convenţia ONU de la Viena din 1980 privind vânzarea internaţională

de mărfuri – la care România este parte – este aceea de „conformitate“.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 449/2003, vânzătorul este ţinut să

predea consumatorului un bun conform contractului de vânzare- cumpărare.

Legea instituie anumite prezumţii de conformitate după cum rezultă din

dispoziţiile art. 5 alin. (2).

120

Potrivit legii se consideră că produsele sunt în conformitate cu contractul de

vânzare-cumpărare dacă:

- corespund descrierii făcute de vânzător şi au aceleaşi calităţi ca şi produsele pe

care vânzătorul le-a prezentat consumatorului ca mostră sau model;

- corespund oricărui scop specific solicitat de către consumator, scop făcut

cunoscut vânzătorului şi acceptat de acesta la încheierea contractului de vânzare-

cumpărare;

- corespund scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de

acelaşi tip;

- fiind de acelaşi tip, prezintă parametrii de calitate şi performanţe normale, la

care consumatorul se poate aştepta în mod rezonabil, date fiind natura produsului

şi declaraţiile publice privind caracteristicile concrete ale acestuia, făcute de

vânzător, de producător sau de reprezentantul acestuia, în special prin publicitate

sau prin înscriere pe eticheta produsului.

Această ultimă referire, întâlnită şi în textul Directivei, este considerată un

exemplu caracteristic al obligaţiei de informare în etapa precontractuală în dreptul

european al contractelor.

În aparenţă, legea stabileşte o răspundere a unei persoane (vânzătorul) pentru

fapta altuia (publicitatea făcută de producător sau de reprezentantul său). Cum se

arată însă în doctrină, beneficiile generate de publicitate revin în principal

vânzătorului şi astfel, potrivit adagiului cuius commodum eus periculum, el va fi

ţinut să răspundă şi în acest caz, cu excepţiile prevăzute de lege (art. 7) a căror

îndeplinire trebuie să o probeze. Este vorba despre a demonstra că:

- nu a cunoscut şi nu ar fi putut, în mod rezonabil, să cunoască declaraţiile în

cauză;

- declaraţia fusese corectată la momentul încheierii contractului de vânzare-

cumpărare;

- decizia consumatorului de a cumpăra produsul nu putea fi influenţată de

declaraţiile publice în cauză.

F

121

Dimpotrivă, conform art. 6 din Legea nr. 449/2003, se presupune că nu există

defect de conformitate dacă în momentul încheierii contractului de vânzare-

cumpărare consumatorul a cunoscut sau nu putea, în mod rezonabil, să nu

cunoască această lipsă de conformitate ori dacă lipsa de conformitate îşi are

originea în materialele furnizate de consumator.

Precum o face legiuitorul comunitar şi în dreptul intern art. 8 din Legea nr.

449/2003 extinde obligaţia de conformitate la obligaţiile accesorii predării

dispunând că: „Orice lipsă a conformităţii rezultată dintr-o instalare incorectă a

produselor va fi considerată echivalentă cu o lipsă a conformitătii produselor,

dacă instalarea face parte din contractul de vânzare a produselor şi produsele au

fost instalate de vânzător sau pe răspunderea sa [art. 8 alin. (1)]. Aceste

prevederi se aplică şi în cazul în care produsul destinat a fi instalat de consumator

este instalat de acesta şi instalarea incorectă este datorată unei deficienţe în

instrucţiunile de instalare [art. 8 alin. (2)].

Aceste dispoziţii sunt rezultatul faptului că obligaţia de conformitate este o

obligaţie principală în contract. De altfel, cea mai importantă condiţie, aceea ca

bunul să fie potrivit scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele

de acelaşi tip, se aseamănă cu cea prevăzută în art. 1352 C. civ., când are în

vedere viciile care fac bunul impropriu întrebuinţării după destinaţie. În această

situaţie, aprecierea se va face in abstracto, în raport de aşteptările unui

consumator mediu, în vreme ce, toate celelalte condiţii care ţin de tratativele

anterioare încheierii contractului şi de promisiunile făcute de vânzător, vor fi

apreciate in concreto, în funcţie de interesele părţilor.

Prin conformitate se înţelege faptul că neexecutarea contractului este privită

unitar, în sensul că bunul trebuie să fie predat consumatorului exact în condiţiile

care au fost convenite, fie că este vorba despre calitatea dreptului transmis, despre

cantitatea, calitatea sau tipul produsului, despre întârzierea executării sau

neexecutarea obligaţiei de predare.

Observăm că aprecierea conformităţii se face, în primul rând, după criterii

subiective câtă vreme avem în vedere conţinutul convenţiei părţilor. În absenţa

unui acord expres sau implicit al prăţilor, bunul este considerat conform dacă el

Fconformitatea

122

corespunde unei folosinţe obişnuite. Apare astfel, primul criteriu obiectiv

prevăzut expres şi în Directivă. Cel de-al doilea criteriu obiectiv, care nu este

prevăzut expres în lege şi nici în textul comunitar este acela că bunul este

conform în măsura în care corespunde calităţii obişnuite. Acest criteriu este

cuprins în dispoziţiile Convenţiei de la Viena din care s-a inspirat Directiva dar şi

unele legislaţii naţionale.

O particularitate a obligaţiei vânzătorului de a livra un bun conform constă în

dispariţia diferenţei tradiţionale existentă în dreptul intern, ca de altfel şi în alte

sisteme de drept, între obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii şi obligaţia de

garanţie împotriva viciilor. Prin urmare, remediile oferite de lege sunt identice,

indiferent că bunul are deficienţe calitative sau dreptul transmis este afectat.

Cum am văzut deja legea română preia, la rândul său, inovaţia pe care

Directiva o introduce în ceea ce priveşte răspunderea vânzătorului pentru greşita

instalare a produselor, dacă această operaţiune era inclusă în contract şi a fost

efectuată de vânzător sau un împuternicit al acestuia. În acest context, asimilată

defectului de conformitate este şi situaţia în care produsul este destinat a fi instalat

de către consumator, iar montajul defectuos este consecinţa unei deficienţe în

instrucţiunile de instalare.

2.4. Drepturile consumatorului şi remediile

În cazul nerespectării obligaţiei de conformitate legea prevede în favoarea

consumatorului patru remedii: repararea produselor, înlocuirea produselor,

reducerea adecvată a preţului şi rezoluţiunea contractului în privinţa produselor în

cauză.

Aceleaşi remedii le întâlnim şi în textul Directivei, text care reprezintă o

noutate majoră în materie în condiţiile în care legislaţiile naţionale nu includ, de

regulă, posibilitatea pentru cumpărător de a cere repararea sau înlocuirea bunului.

Aceste drepturi îi sunt recunoscute consumatorului dacă deficienţele de

conformitate existau la data predării bunului. Este o dispoziţie ce reaminteşte că

neconformitatea reprezintă o neexecuatre a contractului, astfel încât cumpărătorul

suportă riscul oricărei deteriorări a bunului intervenită ulterior predării.

123

Potrivit art. 11 alin. (10) din Legea nr. 449/2003, consumatorul are dreptul la

repararea bunului sau la înlocuirea acestuia, în fiecare caz fără plată, cu condiţia

ca această formă de reparaţie să nu fie imposibilă sau disproporţionată. O măsură

reparatorie va fi considerată ca disproporţionată dacă ea impune vânzătorului

costuri care sunt nerezonabile în comparaţie cu cealaltă măsură reparatorie,

luându-se în considerare:

a) – valoarea pe care ar fi avut-o produsele dacă nu ar fi existat lipsa de

conformitate;

b) – importanţa lipsei de conformitate;

c) – dacă cealaltă măsură reparatorie ar putea fi realizată fără un

inconvenient semnificativ pentru consumator [art. 11 alin. (2)].

În acelaşi timp, o măsură reparatorie este considerată ca imposibilă dacă

vânzătorul nu are un produs identic pentru înlocuire [art. 11 alin. (3)].

Sunt interesante aceste dispoziţii referitoare la echilibru într-o legislaţie din

domeniul protecţiei consumatorului.

Potrivit art. 11 alin. 40 din lege, orice reparare sau înlocuire a produselor

urmează a fi făcută în cadrul unei perioade rezonabile de timp, stabilită de comun

acord între vânzător şi consumator, şi fără nici un inconvenient semnificativ

pentru consumator, luându-se în considerare natura produselor şi scopul pentru

care acesta a solicitat produsele.

Ca şi în textul Directivei, şi în dreptul intern, reducerea preţului sau

rezoluţiunea sunt remedii subsidiare pentru consumator.

Ele pot fi solicitate doar dacă:

- consumatorul nu beneficiază nici de repararea, nici de înlocuirea produsului;

- vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într-o perioadă de timp rezonabilă sau

fără inconveniente majore pentru consumator (art. 13).

Rezoluţiunea contractului nu poate fi cerută de către consumator dacă defectul de

conformitate este minor [art. 14 alin. (1)].

F

124

Acest lucru este expresia principiului bunei-credinţe, care nu-l poate lipsi total

pe unul din contractanţi, şi anume vânzătorul, de preţul obţinut câtă vreme

neajunsul cauzat cumpărătorului este nesemnificativ.

Cu privire la efectele rezoluţiunii acestea sunt cele din dreptul comun. De

altfel, aici Directiva nu prevede nimic, ceea ce înseamnă că fiecare stat urmează

să aplice regulile proprii cu luarea în considerare a dispoziţiei comunitare care

este protectoare a intereselor consumatorului.

Cumpărătorul are dreptul la restituirea preţului, precum şi la dobânda preţului

între data achitării lui şi cea a restituirii de către vânzător având obligaţia de a

restitui bunul pe cheltuiala vânzătorului.

În raport de lista remediilor instituite în favoarea consumatorului putem

afirma că aceasta nu este limitativă, el putând solicita şi daune – interese, pe lângă

oricare din aceste remedii. De asemenea poate fi invocată excepţia de neexecutare

chiar dacă Legea nr. 449/2003, asemeni Directivei, nu o prevede aceasta fiind

recunoscută în majoritatea sistemelor de drept, precum şi în Principiile Unidroit

privind contractele comerciale internaţionale. Totodată, consumatorul are

posibilitatea de a suspenda plata preţului atunci când există riscul neexecutării din

partea vânzătorului astfel cum se prevede în dreptul comun (art. 1364 C. civ.)

Pentru a pretinde remediile recunoscute în favoarea sa, consumatorul nu

trebuie să promoveze neapărat o acţiune în justiţie fiind suficientă o înştiinţare a

vânzătorului despre lipsa conformităţii şi soluţia pentru care optează.

2.5. Acţiunea în regres

În art. 15, Legea nr. 449/2003 prevede şi posibilitatea intentării unei acţiuni în

regres a vânzătorului împotriva producătorului ori a unui agent economic din

acelaşi lanţ contractual (vânzătorul anterior) în condiţiile legii. O reglementare

similară conţine şi Directiva în art. 4 având în vedere protecţia intereselor

consumatorului chiar dacă, la prima vedere, pare surprinzătoare includerea în

textul său protecţionist a reglementării unor raporturi contractuale stabilite numai

între comercianţi. Cum se arată în doctrină, faptul că în costul produsului va fi

inclusă şi garanţia datorată în caz de neconformitate îi va stimula pe toţi

125

participanţii la procesul de distribuţie, mergând până la producător, să fie mai

atenţi la nevoile consumatorului.

În ceea ce priveşte sarcina probei în acţiunea în regres legea nu face nici-o

menţiune urmând ase aplica regulile dreptului comun- probatio incumbit actori.

De altfel nici Directiva nu rezolvă această problemă ea fiind lăsată la aprecierea

fiecărui legiuitor naţional.

2.6. Termene

Capitolul V din Legea nr. 449/2003 se ocupă de termenele de garanţie.

Potrivit art. 16, răspunderea vânzătorului se va angaja dacă defectul de

conformitate apare într-un termen de 2 ani, ce se calculează de la livrarea

produsului. Este un termen de prescripţie susceptibil de întrerupere, suspendare

sau repunere în termen.

Pentru a beneficia de drepturile recunoscute de lege, consumatorul trebuie să

îl înştiinţeze pe vânzător despre lipsa de conformitate în termen de două luni de la

data la care a constatat-o (art.17).

În art. 18 se instituie prezumţia (relativă) a existenţei defectelor de

conformitate la momentul livrării, dacă ele au apărut într-un termen de şase luni

de la acel moment, cu singura excepţie în care această prezumţie nu este

compatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate. Totodată, textul

legal reglementează şi sarcina probei care în această materie este inversată căci

lipsa de conformitate se prezumă că exista la data livrării dacă a apărut într-un

interval de şase luni, proba contrară fiind admisibilă. Este o inversare a sarcinii

probei pe care o interpretăm restrictiv: ea nu are în vedere decât lipsa

conformităţii şi nu operează decât timp de 6 luni de la data predării. În acest fel

legiuitorul român preia dispoziţiile comunitare în materie cuprinse în Directiva

1999/44/CE.

126

3. Reglementarea legii nr. 240/2004 privind raspunderea producatorilor

pentru pagubele generate de produsele cu defecte

3.1. Noţiuni introductive

3.1.1. Reglementarea comunitară în domeniul produselor defectuoase.

Necesitate şi izvoare.

Dreptul comun în materie de securitate a produselor este Directiva 85/374/

CEE din 25 iulie 1985 privind răspunderea pentru produsele defectuoase, act

normative care se încadrează în categoria măsurilor privind dreptul

consumatorilor la sănătate şi securitate.

Adoptată în temeiul art. 100 (actualmente art. 94) din Tratatul CE, Directiva

este o încercare de unificare a unui sector determinat al dreptului civil al statelor

membre ale Uniunii Europene, cel al răspunderii civile pentru produsele

defectuoase. După cum se arată în preambulul său, directiva urmăreşte apropierea

legislaţiilor statelor membre privind răspunderea producătorului pentru daunele

cauzate de caracterul defectuos al produselor întrucât deosebirile de reglementare

pot să distorsioneze concurenţa, să afecteze libera circulaţie a mărfurilor în

interiorul pieţei comune şi să determine diferenţe ale nivelului de protecţie al

consumatorilor împotriva daunelor cauzate sănătăţii şi bunurilor acestora de către

un produs defectuos.

Directiva instituie un nou regim juridic, inexistent în legislaţiile naţionale dar

permite menţinerea dispoziţiilor existente în dreptul intern care reglementează

mai mult sau mai puţin diferit aceeaşi problemă. Spre deosebire de drepturile

naţionale unde există o distincţie netă între răspunderea contractuală şi

răspunderea delictuală, directiva are ca scop să armonizeze dreptul răspunderii

fără a distinge cu privire la natura civilă contractuală sau delictuală a acesteia. Iată

de ce directiva nu va fi nici contractuală, nici delictuală. În literatura juridică se

vorbeşte chiar de „o răspundere de tipul al treilea“născută ca urmare a

reglementării comunitare.

F

127

Eliminând distincţia dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală,

Directiva 85/374 introduce o răspundere cu adevărat obiectivă, pe care nici unul

dintre drepturile naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene nu au

cunoscut-o.

În acelaşi timp, din punct de vedere juridic, directiva elaborează noţiuni

autonome care se substituie noţiunilor clasice cunoscute precum termenul de

„producător“ care nu face parte din limbajul juridic tradiţional.

Regimul juridic novator instituit de reglementarea comunitară s-a clădit şi pe

un temei economic deoarece, uniformitatea reglementărilor juridice a răspunderii

pentru produsele defectuoase este o condiţie absolut necesară pentru o bună

desfăşurare a confruntării care are loc pe piaţă între produse similare. O astfel de

răspundere întemeiată pe culpă în unele state, iar în altele având caracter obiectiv,

ar genera o situaţie de inegalitate atât pentru consumatori cât şi pentru producători

fiind afectate deopotrivă concurenţa şi libera circulaţie a mărfurilor în interiorul

pieţei unice. Chiar şi în cazul unui temei juridic identic, o legislaţie mai strictă în

materie de răspundere pentru produsele defectuoase într - un stat membru va

defavoriza producătorii acestui stat, în comparaţie cu cei dintr - un stat vecin,

unde răspunderea în materie este mai lejeră. Pentru eliminarea unui asemenea risc

este necesară armonizarea legislativă a reglementărilor din toate ţările membre,

înlăturându - se astfel un obstacol important la libera circulaţie a mărfurilor în

interiorul pieţei unice.

Ţinând seama de interesele producătorilor şi de cele ale pieţii, directiva nu

putea ignora interesele consumatorilor, mai exact îmbunătăţirea protecţiei

acestora. De altfel, interesele producătorilor nu coincid întotdeauna cu cele ale

pieţei şi implicit ale unei concurenţe loiale motiv pentru care nici o asociaţie de

producători nu s-a declarat favorabilă unei directive privind produsele

defectuoase.

În acest context putem vorbi despre temeiul social al directivei căci ideea

protecţiei consumatorului a jucat un rol esenţial în promovarea şi aplicarea

practică a acestei reglementări. Mai mult decât atât, propunându-şi să asigure

protecţia consumatorului, directiva se înscrie într-un regim juridic de ordine

128

publică pentru un teritoriu unde coabitează din punct de vedere economic, dar şi

juridic, 27 de state membre. În acest context, un elementar principiu de echitate şi

de egalitate a cetăţenilor se traduce în viaţa de zi cu zi, între altele, prin nivelul de

protecţie în faţa produselor care se găsesc pe o piaţă la care au acces toţi locuitorii

din ţările membre.

Iată de ce, restabilirea unui echilibru pe piaţă între consumatori şi producători

a constituit o preocupare constantă a instituţiilor europene, cu precădere a

Comisiei Europene care, în raport de evoluţiile înregistrate în această materie, a

considerat calitatea de consumator drept „o nouă formă de cetăţenie“.

Dreptul consumatorului la repararea prejudiciului suferit din cauza unui

produs cu defecte decurge în principal din dreptul său la protecţia sănătăţii şi a

securităţii sale astfel că, o politică care se preocupă de garantarea acestui drept

depăşeşte luarea în considerare a intereselor economice ale cumpărătorului sau

utilizatorului unui produs.

Rezultă de aici dublul temei al directivei, cel economic care se referă la

concurenţă şi la libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei unice şi cel social,

de protecţie a consumatorilor care se află la originea acesteia.

Grija pentru soarta consumatorului constituie o preocupare mai veche în

dreptul ţărilor europene unde numeroase reglementări se refereau în mod expres

la sănătatea şi securitatea acestuia.

Dreptul comunitar dezvoltă şi perfecţionează aceste preocupări pentru a

asigura un nivel înalt de protecţie consumatorului – cetăţean european. Circulând

în interiorul Uniunii Europene cetăţeanul european trebuie să se bucure de

aceleaşi garanţii, cel puţin la fel de precise ca cele de care se bucură mărfurile.

Consumatorul european are acces nu numai la produsele provenind din

propria-i ţară dar şi la produsele din celelalte ţări membre situaţie în care trebuie

să fie protejat în mod identic. De altfel, în preambulul directivei necesitatea

adoptării acestei reglementări este justificată nu doar prin argumente de ordin

economic: concurenţă şi liberă circulaţie a mărfurilor dar şi prin necesitatea

eliminării diferenţelor în gradul de protecţie al consumatorului.

129

Cum arătam deja preocupările în materie nu sunt de dată recentă iar ideea unui

regim special de răspundere pentru produsele cu defecte nici nu aparţine la

origine instituţiilor Uniunii Europene.

O primă încercare aparţine Consiliului Europei care a iniţiat elaborarea unui

tratat multilateral denumit Convenţia de la Strasbourg. Pentru a intra în vigoare şi

a deveni aplicabil, documentul trebuia să fie ratificat de statele semnatare numai

că, această tentativă de armonizare a dreptului civil în materia răspunderii civile

delictuale, a eşuat întrucât numai patru state au semnat-o: Belgia, Franţa, Austria

şi Luxemburg, iar ratificarea ei s-a blocat.

Iniţiativa Consiliului Europei a fost preluată de către Comisia europeană care

a început elaborarea Directivei 85/374 în condiţiile unor consultări reciproce între

cele două organizaţii internaţionale.

Conţinutul directivei este inspirat în bună măsură de lucrările Convenţiei între

cele două documente existând atât puncte de convergenţă cât şi orientări

divergente.

Finalitatea este aceeaşi în cele două texte. Convenţia urmăreşte în mod clar

asigurarea unei mai bune protecţii a consumatorilor scop în care adoptă principiul

răspunderii obiective, stricte, a producătorilor, preconizând unificarea regimurilor

de răspundere contractuală şi delictuală prin instaurarea unui regim obiectiv de

răspundere, fără să se ţină seama de culpa producătorului. Aceste elemente ale

Convenţiei se regăsesc şi în prevederile directivei.

Cu toate acestea filozofiile celor două texte nu coincid. În cuprinsul

Convenţiei condiţia consumatorului este favorizată consumerismul fiind văzut sub

unghiul social în opoziţie cu unghiul economic. Practic, domeniul Convenţiei

rămâne juridic şi social textul pomenind în mod incidental de interesele

producătorilor, marginalizând astfel aspectul economic al problemei.

Al doilea izvor al Directivei este reglementarea cu privire la răspunderea

pentru produsele defectuoase existentă în dreptul american. Experienţa americană

a permis înţelegerea noului mod de funcţionare a răspunderii pentru produsele

defectuoase cât şi eficacitatea acestuia. În SUA evoluţia dreptului răspunderii în

această materie a fost mai rapidă decât pe continentul european, ea găsindu-şi

F

F

130

temeiul în ideea inegalităţii între producător şi consumator, inegalitate care

trebuie remediată. Raţionamentul sistemului american este simplu: cel mai în

măsură să suporte riscul produsului defectuos este cel mai bine situat din punct de

vedere economic. Evitarea dezechilibrului social pe care îl generează un produs

defectuos, conjugat cu dreptul legitim al cumpărătorului care îl achiziţionează şi

care are încredere în produsul cumpărat, în sfârşit obligaţia producătorului, care a

conceput şi produs bunul respectiv, de a asigura un produs lipsit de defecte, duc la

“strict Liability”.

Momentul punerii pe piaţă a produsului constituie unul dintre principiile

fundamentale ale acestui sistem iar fundamentarea răspunderii pentru produsele

defectuoase capătă o justificarea de ordine publică: prezenţa pe piaţă a unui astfel

de produs constituie o ameninţare pentru sănătatea şi securitatea cetăţenilor care

trebuie împiedicată.

Progresele înregistrate în această materie de dreptul american au influenţat

elaborarea directivei. Răspunderea obiectivă „dură“, raportul de cauzalitate

defect-prejudiciu, sistemul probatoriu şi prezumţiile aferente sunt preluate din

dreptul american. O răspundere pentru produse de tip obiectiv, a cărui centru de

greutate este defectul produsului constituie în opinia specialiştilor una din

influenţele esenţiale pe care dreptul American al răspunderii civile a exercitat-o

asupra dreptului comunitar.

De altfel şi Convenţia de la Strasbourg a beneficiat de experienţa americană

iar răspunderea obiectivă întemeiată pe defectul produsului existentă în prezent în

dreptul american şi european reprezintă un progres permitând soluţionarea unor

probleme cărora dreptul clasic al răspunderii civile nu le-a găsit rezolvarea.

3.1.2. Răspunderea pentru produse în dreptul român

Răspunderea pentru produse este reglementată succint prin O.G. nr. 21/1992

privind protecţia consumatorilor precum şi în Legea nr. 105/1992 cu privire la

reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (art. 114-116).

Protecţia specială a consumatorului instituită prin O.G. nr. 21/1992, se referă

doar la situaţia produsului prejudiciat, iar nu la consecinţele produsului

prejudiciabil. Deşi în art. 3 lit. a) legiuitorul se referă la problema răspunderii

FCadrul legal

131

pentru prejudiciile cauzate vieţii, sănătăţii sau securităţii consumatorului nu o şi

detaliază situaţie în care se impunea recurgerea la regulile dreptului comun.

Astfel, legea cadru în domeniul protecţiei consumatorilor nu reuşea să acopere

întreaga sferă a problematicii destul de complexe relativă la răspunderea pentru

produsele defectuoase.

Obligaţia de garanţie contractuală a comerciantului care, în raporturile de

consum este, în mod obişnuit, un vânzător profesionist, diferă de obligaţia

prevăzută în art. 1336 C. civ., potrivit căruia vânzătorul răspunde faţă de

cumpărător pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse. În rapoturile comerciant -

consumator este dificil să se pună problema evicţiunii, iar obligaţia de garanţie

împotriva viciilor îmbracă o altă formă, şi anume, aceea a obligaţiei pentru

calitatea produselor, care cuprinde atât viciile ascunse, cât şi pe cele aparente.

Ca o primă tentativă de transpunere în dreptul intern a Directivei 85/374/

CEE, notăm O.G. nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele

generate de produsele defectuoase.

Un demers ulterior în acest domeniu s-a materializat prin Legea nr. 240/2004

privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu

defecte.

Noua reglementare din dreptul intern cuprinde dispoziţii mai precise şi

detaliate în concordanţă cu prevederile Directivei 85/374/CEE care stabilesc

regimul juridic al răspunderii pentru produsele defectuoase. Aceste dispoziţii se

referă la produs, la responsabili, la victimă, cauze de exonerare de răspundere,

definesc defectul produsului etc.

Pentru actul normativ recent adoptat reţinem câteva trăsături caracteristice

care definesc noul regim juridic al răspunderii civile a producătorilor pentru

prejudiciile cauzate de produsele cu defecte şi anume:

a) – Legea instituie răspunderea obiectivă, independentă de culpă a

producătorilor pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte;

b) – prevederile legii transced distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi cea

contractuală deoarece „producătorul răspunde pentru prejudiciul actual şi cel

F

132

viitor, cauzat de defectul produsului său“(art. 3), indiferent dacă a contractat sau

nu cu partea vătămată;

c) – legea nu se substituie dreptului comun, ci îi alătură un regim suplimentar ceea

ce crează posibilitatea persoanei vătămate/prejudiciate de a opta între acţiunea în

răspundere contractuală, delictuală sau „al altui regim special de răspundere“

[art. 9 alin. (1)];

d) – dispoziţiile legale extind sfera persoanelor răspunzătoare pentru daunele

cauzate de produsele cu defecte de la producător la persoanele asimilate lui [art. 2

alin. (1) lit. a), pct. 1 –5].

Vom examina în cele ce urmează particularităţile acestui regim specific de

răspundere făcând trimitere la reglementările corespunzătoare din textul

comunitar.

3.2. Domeniul de aplicare a Legii nr. 240/2004

I. Privind produsele:

a) Noţiunea de produs

Noţiunea de produs semnifică „orice bun mobil chiar dacă acesta este

încorporat într-un alt bun mobil sau imobil” [art. 2 alin. (1) lit. b) fraza întâi; art.

2 din Directivă].

Definind noţiunea de produs legiuitorul are în vedere înţelesul uzual din

dreptul comercial şi dreptul consumului, respectiv de „bun material destinat

consumului sau utilizării finale individuale sau colective“(art. 2 liniuţa a patra din

O.G. nr. 21/1992).

Aşadar nu se are în vedere distincţia tradiţională dintre fructe şi produse şi nici

distincţia dintre bunurile naturale şi cele industriale.

Conform legii, imobilele nu constituie produse; în schimb sunt considerate

produse bunurile mobile utilizate la construirea imobilelor, precum şi cele

încorporate mobilelor.

Legea mai arată că, „prin produse se înţelege şi energia electrică” [art. 2 alin.

(1) lit. b)].

FTrăsături

caracteristice

133

În raport de noua reglementare tot produse urmează a fi calificate elementele

corpului uman (organe, ţesuturi, sângele etc.) precum şi medicamentele.

Produsele agricole de origine vegetală şi animală, produsele piscicole şi

vânatul nu sunt asimilate noţiunii de produs această lacună a legii excluzând

posibilitatea angajării răspunderii producătorilor din domeniul agroalimentar

pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte.

Deşi produsul constituie elementul fundamental al acestei noi forme de

răspundere, noţiunea juridică de produs nu este definită în directiva europeană

care vorbeşte însă de „orice bun mobil“. Definind produsul ca orice bun mobil, cu

excepţia materiilor prime agricole şi a produselor de vânătoare, articolul 2 al

Directivei precizează că bunul mobil în cauză este produs chiar dacă el este

încorporat altui bun mobil sau unui bun imobil.

În acest context doctrina juridică a încercat să definească mai circumstanţiat

noţiunea de produs. Urmărind o largă protecţie a consumatorului directiva are în

vedere totuşi, în primul rând produsele industriale fabricate în serie, cele mai

susceptibile de defecte, fără a le exclude însă pe altele. Recent o directivă

complementară faţă de Directiva 85/374/ CEE, dă o definiţie mai completă

noţiunii de produs văzut ca: „orice produs care, chiar în cadrul unei prestări de

servicii, este destinat consumatorilor şi care este susceptibil, în condiţii

previzibile în mod rezonabil, să fie utilizat de către aceştia chiar dacă nu le este

destinat, şi care este furnizat sau pus la dispoziţie în cadrul unei activităţi

comerciale cu titlu oneros sau gratuit indiferent dacă este nou, de ocazie sau

recondiţionat“.

Dispoziţiile directivei nu sunt aplicabile produselor nucleare, materiilor prime

agricole şi produselor pe bază de vânat, chiar dacă formează o parte a unui alt

produs mobil sau imobil şi nici serviciilor. În ceea ce priveşte produsele agricole,

o nouă Directivă din 1999 extinde prevederile Directivei privind produsele

defectuoase la toate produsele agricole, fără excepţie. Pentru servicii Comisia

Europeană pregăteşte o directivă privind răspunderea pentru serviciile

defectuoase întemeiată şi ea pe răspunderea obiectivă.

b) Noţiunea de produs cu defecte

Fdefiniţie

134

Conform art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 240/2004, constituie produs cu

defecte „produsul care nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se

aştepte“ ţinându-se seama de toate împrejurările, inclusiv de modul de prezentare,

utilizările previzibile şi data punerii în circulaţie a produsului.

„Modul de prezentare a produsului“exprimă obligaţia de informare a

producătorului şi are în vedere instrucţiunile de utilizare, avertismentele privind

eventualele riscuri pe care le prezintă uzul/consumul produsului, modul de

păstrare şi / sau întreţinere etc.

„Utilizările previzibile ale produsului“privesc utilizarea lui potrivit scopului

căruia îi este destinat, siguranţa produsului excluzând utilizarea abuzivă a

acestuia.

Lipsa de siguranţă a produsului nu se confundă cu viciile ascunse deoarece

priveşte pericolul pe care îl prezintă produsul cu defecte pentru persoane şi

bunuri, altele decât produsul cu defecte, iar nu utila folosinţă a acestuia.

La rândul său art. 6. 1 al Directivei defineste produsul defectuos, ca cel care

nu prezintă siguranţa la care ne putem aştepta în mod legitim. Caracterul

„legitim“al aşteptării consumatorului este o garanţie a echilibrului care trebuie să

existe între interesele victimei şi cele ale fabricantului produsului.

Litera b a art. 6 menţionează printre împrejurările de care trebuie să se ţină

seama la aprecierea securităţii produselor „utilizarea lui în scopul căruia îi este

destinat“. Si aici importantă este prezentarea produsului care marchează trecerea

de la sfera producţiei la cea comercială şi de utilizare. Din prezentarea produsului

face parte şi condiţionarea lui în vederea comercializării şi care poate fi o sursă

importantă de defecte, mai cu seamă când este vorba de produse alimentare sau

medicamente. Aparţin prezentării produsului şi operaţiunile de publicitate care

urmăresc să facă cunoscută existenţa şi virtuţile produsului.

c) Produs pus în circulaţie

Aprecierea defectului produsului nu se poate face înainte de momentul punerii

lui în circulaţie. Spre deosebire de alte legislaţii, legiuitorul român nu defineşte

noţiunea de produs pus în circulaţie. Doctrina a conturat aici o definiţie apreciind

că produsul este pus în circulaţie în momentul înstrăinării sale voluntare iniţiale

135

de către producător cu menţiunea că produsul poate face obiectul unei singure

puneri în circulaţie.

În consecinţă, producătorul nu va răspunde pentru produsele defecte aflate în

posesia sa, pentru cele care i-au fost sustrase ori furate, pentru cele înstrăinate în

scop de testări, verificări, probe etc. precum şi pentru cele predate în vederea

distrugerii (rebuturi, deşeuri etc.).

Si Directiva exonerează de răspundere producătorul dacă dovedeşte că nu a

pus produsul în circulaţie. Momentul crucial pentru angajarea răspunderii

producătorului faţă de defectele produsului este cel de ieşire din sfera producţiei,

atunci când producătorul încetează de a mai fi în posesia produsului, şi acesta îşi

face apariţia pe piaţă.

I. Privind persoanele:

a) – Persoana vătămată/prejudiciată

Obligaţia de securitate are o sferă largă de cuprindere în ce priveşte

persoanele care au vocaţie de a solicita despăgubiri, în condiţiile legii.

Nu prezintă relevanţă dacă persoana vătămată/prejudiciată are calitate de

cumpărător, locatar, utilizator, chiriaş ori de simplu terţ sau că a contractat ori nu

cu persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de defectul produsului. În

acelaşi timp, legea nu distinge între calitatea de consumator şi aceea de

comerciant a persoanei vătămate/prejudiciate dar condiţionează ca aceasta să fi

folosit produsul cu defecte „pentru uz sau consum personal“ [art. 2 alin. (1) lit.

c), pct. 2-3)].

Distincţia pe care Directiva o face între profesionişti şi neprofesionişti în ce

priveşte răspunderea pentru produsele defectuoase – cei din urmă nefiind

răspunzători în măsura în care au fabricat produsul pentru uzul propriu fără a-l

scoate pe piaţă- nu operează în cazul victimelor. Unificarea răspunderii pentru

produsele defectuoase care rămâne incompletă în ce-i priveşte pe responsabili,

devine completă atunci când este vorba de victime. Se produce astfel un concept

unic şi universal de consumator în condiţiile în care Convenţia de la Strasbourg

justifica necesitatea „tratamentului egal între consumatorul care cumpără şi

ceilalţi consumatori“.

F

136

Astfel, s-a lărgit noţiunea de victimă care, incluzându-i pe profesionişti, o

depăşeşte pe cea de consumator stricto sensu.

b) - Producător şi persoanele asimilate producătorului

Stricto sensu, producător este fabricantul produsului finit, producătorul unei

materii prime sau fabricantul unei părţi componente a produsului, în cadrul

activităţii sale profesionale, de aceea definiţia legiuitorului român „ fabricantul

produsului finit al unei materii prime sau părţi componente ale produsului este

confuză şi ignoră caracterul profesional al activităţii producătorului.

Potrivit art. 3.1. din Directivă, termenul de producător desemnează fabricantul

produsului finit, producătorul unei materii prime sau fabricantul unei părţi

componente a produsului. Conceptul de producător constituie una din invenţiile

Directivei, ce o individualizează in mod evident faţă de răspunderea delictuală

bazată pe culpă. Istoricul elaborării Directivei demonstrează evoluţia conceptului,

care incepe cu o definiîie ce îl include pe cel care a finalizat şi a pus pe piaţă

produsul, ca apoi sa ajungă la o abordare bazată pe distincţia dintre producătorul

produsului final, furnizorul de materii prime, producătorul produselor

componente şi cei asimilaţi producătorului. Definiţia producătorului exprima

considerentul de politică legislative exprimat in Preambul: ”protejarea

consumatorului impune ca toţi cei care participă la procesul de producţie să

poată fi traşi la răspundere, dacă fie produsul final, fie materia primă, fie

componentul livrat de aceştia au fost defectuoase”. In plus, Directiva vine in

sprijinul consumatorului pentru a-i uşura situaţia în cazul în care produsul

defectuos provine din afara Pieţei Interne, ceea ce ar ingreuna posibilităţile

persoanei prejudiciate de a identifica producătorul acestuia şi valorificarea

pretenţiilor sale in afara Comunităţii. Pe acest considerent, conceptul de

producător include şi importatorul din Uniunea Europeană care a introdus

produsul defectuos pe Piaţa Internă.

Preluând aceste elemente de identificare a producătorului, legiuitorul roman

defineşte producătorul prin termeni de asimilare a unor categorii de persoane

precum:

Fproducător

137

- producătorul aparent, respectiv, „orice persoană care se prezintă ca producător,

prin faptul că îşi înscrie pe produs numele, marca sau un alt semn distinctiv“ [art.

2 alin. (1) lit. a) pct. 2];

- importatorul produsului în România/ Comunitatea Europeană, în vederea

vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii

profesionale [art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 3-4];

- distribuitorul produsului care nu comunică consumatorului, într-un termen

rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat

produsul, dacă producătorul produsului nu poate fi identificat. Potrivit directivei

în cazul în care producătorul produsului nu poate fi identificat, orice furnizor va fi

considerat producător. Dispoziţia este utilă în cazul în care produsul este anonim

sau întreprinderea care-l comercializează a şters numele producătorului pentru a îl

înlocui cu al său. În orice caz, întrucât furnizorul este cel mai uşor identificabil

pentru că este cel care a avut un raport direct cu victima, este normal ca el să

răspundă. Aceeaşi soluţie şi în cazul produsului importat, dacă nu este indicată

identitatea importatorului, chiar dacă este precizat numele producătorului [art. 2

alin. (1) lit. a) pct. 5]. Răspunderea distribuitorului este subsidiară deoarece acesta

este exonerat de răspundere în cazul în care indică persoanei vătămate datele de

identificare a producătorului/persoanei asimilate producătorului.

Ideea unei răspunderi largi în cadrul căreia nu numai producătorul să fie

responsabil ci şi distribuitorul sau importatorul vine în sprijinul concepţiei

consumeriste în virtutea căreia consumatorul trebuie să fie protejat de o manieră

eficace. Soluţia aleasă şi de legiuitorul român este cea a răspunderii tuturor celor

care participă nu numai la procesul de producţie, dar şi la cel al punerii produsului

pe piaţă.

3.3. Condiţiile răspunderii pentru produsele cu defecte

a) Paguba.

Prin lege termenul de pagubă este definit în sens larg şi priveşte:

- „Prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale sau a

sănătăţii unei persoane“ [art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2]. Este vorba de despăgubiri

138

cu titlu de cheltuieli de înmormântare, cheltuieli cu titlu de obligaţii de întreţinere

ale persoanei vătămate, cheltuieli de transport, tratament medical etc.

Deşi directiva tace în privinţa despăgubirilor pentru daunele morale fără a le

exclude însă, legea română, potrivit art. 2 alin. (3) „nu împiedică aplicarea

dispoziţiilor legale referitoare la daunele morale“ în condiţiile dreptului comun.

- „Deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte“

destinat folosinţei sau consumului privat şi folosit de persoana vătămată pentru uz

sau consum personal în valoare de peste 2 milioane lei, respectiv 500 euro

echivalent în lei.

Este exclus prejudiciul cauzat prin deteriorarea sau distrugerea produsului cu

defecte, atât în substanţa sa – degradare sau distrugere- cât şi în valoarea sa

economică – diminuarea valorii sale de circulaţie. Aceasta nu exclude

posibilitatea ca, în aceste cazuri, persoana vătămată să pretindă despăgubiri în

condiţiile dreptului comun- acţiunea redhibitorie sau estimatorie.

Prevederile legii nu se aplică pagubelor cauzate de accidentele nucleare şi celor

cauzate de produsele puse în circulaţie anterior datei intrării sale în vigoare.

b) Defectul.

Defectul unui produs este calificat în raport de lipsa de siguranţă - „siguranţa

la care persoana este îndreptăţită să se aştepte“- respectiv, pericolul pe care îl

prezintă produsul cu defecte faţă de persoane şi bunuri, altele decât produsul cu

defecte, şi nu în raport cu folosinţa utilă a produsului. Directiva fundamentează

conceptul de defect pe un standard abstract. Legiuitorul comunitar intemeiază

răspunderea pe determinantele comportamentului de piaţă al producătorului.

Determinantul central al standardului îl constituie aşteptările coroborate ale

consumatorului şi ale producătorului, având în vedere circumstanţele proiectării,

fabricării, comercializării si utilizării produsului defectuos. Prin urmare, produsul

va fi calificat, în scopul stabilirii răspunderii, nu în temeiul comportamentului

producătorului, ci în temeiul modului in care produsul corespunde aşteptărilor

pieţei.

c) Raportul de cauzalitate dintre defect şi pagubă.

139

Persoana vătămată trebuie să facă dovada (şi a) raportului de cauzalitate

dintre defect şi pagubă potrivit regulilor dreptului comun în materia răspunderii

civile delictuale, în sensul că defectul a cauzat paguba. Reclamantul nu va fi

obligat însă să prezinte dovezi privind culpa producătorului, răspunderea instituită

de lege fiind o formă de răspundere fără culpă. Pentru valorificarea pretenţiilor

sale în faţa instanţei, el va trebui însă să identifice persoana producătorului care a

pus pe piaţă produsul ce a generat prejudiciul. Comparat cu sarcina probei in

materia răspunderii delictuale bazate pe culpă, poziţia persoanei prejudiciate este

mult îmbunătăţită.

3.4. Cauzele de exonerare de răspundere

a) Nu constituie cauză de exonerare de răspundere a producătorului defectul

cumulat cu „acţiunea sau omisiunea unei terţe persoane ce a concurat la

producerea pagubei” (art. 4 fraza întâi).

Prin urmare, producătorul răspunde pentru paguba cauzată ca rezultat cumulat

al produsului cu defecte cu acţiunea/omisiunea unei terţe persoane. Acest lucru nu

aduce atingere dreptului producătorului de a promova acţiuni împotriva terţului.

b) Producătorul este exonerat în tot sau în parte de răspundere când paguba este

cauzată, cumulativ, de defectul produsului şi „culpa persoanei vătămate ori

prejudiciate sau a altei persoane pentru care aceasta este ţinută să

răspundă“(art. 8). În acest caz producătorul trebuie să facă dovada culpei

persoanei vătămate sau, după caz, a persoanei pentru care aceasta este ţinută să

răspundă.

c) Potrivit art. 7 alin. (1), producătorul este exonerat de răspundere dacă

dovedeşte că:

- Nu este cel care a pus produsul în circulaţie. Producătorul va răsturna prezumţia

punerii produsului în circulaţie făcând dovada că nu a consimţit la înstrăinarea

acestuia.

- În funcţie de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la

care produsul a fost pus în circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a

produsului, din cauze neimputabile lui. Această cauză de exonerare de răspundere

140

este o aplicaţie a dispoziţiilor potrivit cărora defectul produsului urmează a fi

calificat ţinându-se seama de data punerii lui în circulaţie;

- Defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse prin

reglementări emise de autorităţile competente. Producătorul va face dovada că

defectul are la origine respectarea dispoziţiilor imperative edictate de autorităţile

competente;

- Produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă

de distribuţie în scop economic a producătorului şi nu a fost fabricat sau distribuit

în cadrul activităţii sale profesionale. Legiuitorul are în vedere cazurile speciale

de înstrăinare a produsului cu defecte cum sunt cele în scop de testări, probe,

experimentări sau, după caz, pentru a fi distruse;

- Nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existente la momentul punerii în

circulaţie a produsului nu i-a permis depistarea defectului în cauză. Această cauză

de exonerare configurează conceptul de risc de dezvoltare având ca efect

limitarea răspunderii pentru produse defectuoase la ceea ce producătorul poate să

îndeplinească în cadrul activităţii sale si la ceea ce poate fi cerut din partea lui in

mod legitim. De sorginte germană riscul de dezvoltare constituie orice risc

necunoscut în momentul conceperii, fabricării ori comercializării unui produs şi

care era imprevizibil în raport cu nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice. Riscul

de dezvoltare permite fabricantului să invoce lipsa culpei ca motiv de exonerare

cu privire la defectul produsului ceea ce atrage nefuncţionarea regimului de

răspundere obiectivă. Introducerea riscului de dezvoltare în textul Directivei a fost

argumentată de necesitatea protejării echitabile a producătorilor împotriva unor

riscuri care ar compromite activitatea lor de producţie şi îndeosebi de inovaţie. S-

a realizat un compromis intervenit atât între statele membre, cât şi între asociaţiile

de consumatori şi cele de producători. Statele pot însă exclude în dreptul intern

această cauză de exonerare;

- Defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de

utilizare furnizate în documentele tehnice care însoţesc produsul, demonstrate în

baza expertizei tehnice de specialitate;

141

- Potrivit art. 8 alin. (2) din lege, producătorul de componente este exonerat de

răspundere în măsura în care dovedeşte că defectul este imputabil proiectării

greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de

producătorul produsului.

Potrivit art. 10 „orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de

răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absolută“. Per a contrario,

sunt permise clauzele de agravare a răspunderii producătorului.

Aceeaşi reglementare o regăsim şi în art. 12 al directivei printre astfel de

clauze având în vedere scurtarea termenelor de prescripţie sau de decădere sau

plafonarea indemnizării.

Dar dacă clauzele limitative sunt interzise cu privire la victime în mod

imperativ ele sunt permise atunci când este vorba de persoanele răspunzătoare în

mod solidar pentru daunele cauzate de produsul defectuos. Aceste persoane, adică

producătorul, importatorul sau distribuitorul pot stipula asemenea clauze în

contractele care le leagă între ele.

3.5. Acţiunile în răspundere pentru repararea pagubei

Termenele instituite prin lege sunt preluate din directivă. Distingem astfel

două termene: unul de prescripţie şi altul de decădere. Termenul de prescripţie

este de 3 ani şi are ca punct de plecare data la care persoana vătămată/prejudiciată

„a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a

identităţii producătorului“. Ca şi textul directivei sunt puse trei condiţii

cumulative pentru ca prescripţia să înceapă să curgă.

Suspendarea şi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiunea pentru repararea

pagubelor sunt supuse dreptului comun.

Termenul de decădere este de 10 ani şi curge de la data la care „producătorul

a pus produsul respectiv în circulaţie“. Victima nu mai poate să ceară repararea

prejudiciului dacă timp de zece ani nu a introdus acţiunea.

Acest termen are ca punct de plecare - dies a quo- data punerii produsului în

circulaţie fără vreo legătură cu data remiterii sale părţii vătămate/prejudiciate.

F

142

Sarcina probei revine persoanei vătămate/prejudiciate „pentru angajarea

răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada

pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă“.

3.6. Răspunderea solidară şi acţiunea în regres

a) Solidaritate pasivă legală. Prin dispoz. art. 5 din lege se instituie răspunderea

solidară pentru ipoteza când „mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru

pagubă“.

b) Acţiune în regres. Persoana răspunzătoare (codebitor solidar) care a despăgubit

în tot persoana vătămată are la îndemână două acţiuni pentru a se întoarce

împotriva celorlalte persoane răspunzătoare (codebitori solidari):

- acţiunea derivând din subrogarea legală în drepturile persoanei vătămate (art.

1108 pct. 3 C. civ.);

- acţiunea personală, derivând din mandat, gestiune de afaceri sau îmbogăţirea

fără justă cauză.

c) Competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti sesizate cu acţiunea pentru

repararea pagubelor cauzate de produsele cu defecte este alternativă, aceasta

revenind „instanţei de judecată în a cărei rază teritorială s-a produs paguba, se

află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului“.

3.7. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu

defecte

Răspunderea pentru produsele defectuoase introduce o răspundere întemeiată

pe defect, fără prezumţie de culpă. Defectul constituie prin el însuşi faptul

generator al răspunderii.

Pe de altă parte, caracterul obiectiv al acestei răspunderi se manifestă prin

eliminarea oricărei diferenţe între contractant şi terţ. Aceştia sunt supuşi unei

reguli unice de răspundere.

Această răspundere „dură“este atribuită tuturor celor care se găsesc pe traseul

producţie-distribuţie. Ideea unei raspunderi largi in cadrul careia nu numa

producatorul sa fie responsabil de prejudicial cauzat de produsul defectuos, ci si

143

distribuitorul sau importatorul, vine in sprijinul unei conceptii consumeriste in

virtutea careia consumatorul trebuie sa fie protejat de maniera eficace.

Caracterul obiectiv al răspunderii pentru produsele defectuoase este consolidat

şi de teoria aparenţei - error communis facit jus - fiind vizaţi aici marii

distribuitori precum şi vânzarea prin corespondenţă.

In acest context putem afirma că evoluţia dreptului răspunderii civile

delictuale cunoaşte, prin instituirea răspunderii pentru produsele defectuoase, un

fel de incoronare care poate fi un nou inceput.

Concepţia tradiţională a răspunderii pentru culpă este eschivată fără drept de

apel căci, dupa cum spuneau prestigioşi civilişti francezi, principala grijă a

Directivei este evitarea cât mai hotărâtă a probei culpei producătorului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. Livia Mocanu, Note de curs, 2007;

2. Stanciu D. Carpenaru, Drept comercial roman, Editia a VII –a, Editura

Universul Juridic, Bucuresti, 2007;

3. Th. Wilhelmsson, Contract Law Enforcement of Provisions on Marketing:

The Solution of the Consumer Sales Directive, în „The Forthcoming EC

dIrective on Unfair Commercial Practices – Contract, Consumer and

Competition Law Implications“, ed. Hugh Collins, Kluwer Law International,

for SECOLA (Society or European Contract law), 2004, p. 223 şi urm.;

4. Camelia Toader, Noi reglementări europene în materia contractelor:

Directiva asupra anumitor aspecte ale vânzării şi ale garanţiei bunurilor

destinate consumului, în Curierul Judiciar nr. 11-12/2004;

5. Th. Wilhelmsson, Contract Law Enforcement of Provisions on Marketing:

The Solution of the Consumer Sales Directive, în „The Forthcoming EC

dIrective on Unfair Commercial Practices – Contract, Consumer and

144

Competition Law Implications“, ed. Hugh Collins, Kluwer Law International,

for SECOLA (Society or European Contract law), 2004, p. 223 şi urm.;

6. Constantin Teleagă, Directiva 85/374/ CEE cu privire la răspunderea pentru

produsele defectuoase – o tentativă novatoare de armonizare a răspunderii

civile în cadrul dreptului european, în Revista română de Drept al afacerilor

nr. 1/2004;

7. Helene Gaudemet-Talon, „Droit prive et droit communautarie“ în Revue du

Marche commun et de I’Union européene, nr. 437, avril 2000;

8. *** „Dix ans de politique communautaire a l egard des consommaterus: une

contribution a l Europe des citoyens“, Rapport de la Commission Europeene,

Office des Publications Officielles des Communautes Europeennes, 1985;

9. G. Petitpierre, „La responsabilite du fait des produits. Les bases d une

responsabilite speciale en droit suisse a la lumiere de l experience des Etats

Unis“, Geneve, 1974;

10. Camelia Toader, Andreea Ciobanu, Un pas important spre integrarea

europeană: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, Ordonanţa

Guvernului nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor şi Ordonanţa

Guvernului nr. 130/2000 privind contractele la distanţă, în Revista de drept

comercial nr. 3/2001, p. 69-74.

11. Veronique Pire, La directive 2001/95/ CE du Parlement Europeen et du

Conseil du 3.12.2001 relative a la securite generale des produits, în Revue

Europeenne du droit de la Consommation nr. 3/2001, p. 245.

12. Yvan Markovits, „La directive CEE du 25 juillet 1985 sur la responsabilite

du fait des produits defectueux“, Paris, LGDJ, 1990;

13. Carmen Tamara Ungureanu, Drept international privat. Protectia

consumatorilor si raspunderea pentru produsele nocive,Editura ALL BECK,

Bucuresti, 1999;

14. Mónika Józon, Raspunderea pentru produse defectuoase in Uniunea

Europeana, Editura C.H. BECK, Bucuresti, 2007;

15. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil

român, vol. I, Editura Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1928;

16. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele

dreptului civil, Editura Sansa, Bucureşti, 1998;

145

17. Legea nr. 449/2003 privind vanzarea produselor si garantiile asociate acestora,

publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 812 din 18 noiembrie

2003;

18. Legea nr. 240/2004 privind raspunderea producatorilor pentru pagubele

generate de produsele cu defecte, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 552 din 22 iunie 2004.

TEST DE AUTOEVALUARE

Răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de garanţie

146

TEMĂ DE REFLECŢIE

Fundamentul răspunderii producătorului pentru pagubele generate de

produsele cu defecte

MODELE DE ÎNTREBĂRI

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.

1. În termenul de garanţie sau de valabilitate a produselor operatorul economic

răspunde:

a)- numai pentru viciile ascunse;

b)- numai pentru viciile aparente;

c)- atât pentru viciile ascunse cât şi pentru viciile aparente;

d)– nici-un răspuns valabil.

2. În cazul nerespectării obligaţiei de conformitate legea recunoaşte

consumatorului numai:

a)- dreptul de denunţare unilaterală a contractului;

b)- dreptul de a solicita rezilierea contractului;

c)- dreptul de a cere înlocuirea sau repararea bunului;

d)– nici-un răspuns valabil.

3. În temeiul Legii nr. 240/2004 producătorul răspunde:

a) - pentru culpă în activitatea sa;

b) – pentru comportamentul produsului după punerea sa în circulaţie;

c) – pentru viciile ascunse ale produselor;

d)- nici-un răspuns valabil.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. c) ; 2. d); 3. d).