II. ISTORIA PROPOVĂDUIRII

CUVÂNT ÎNAINTE

Ţinerea unui curs de Istoria Predicii la Institutele teologice o socotim de urgenţă necesitate.

Mai întâi pentru că orice licenţiat în teologie se cuvine să aibă o privire de ansamblu şi asupra acestui component esenţial al creştinismului, care este propovăduirea cuvântului. Cunoaşterea Istoriei predicii de către viitorul predicator îl va ajuta să-şi dea seama ape de o parte ca el e un continuator în materie, nu un iniţiator; pe de alta îl va pune în condiţia de a-şi da seama la ce distanţa în sus sau în jos se afla fata de antecesori.

În al doilea rând, cunoaşterea Istoriei predicii de către preotul predicator e necesară pentru că în activitatea sa el are nevoie de idei, modele, metode, care să-l ajute în activitatea sa de a tâlcui şi inarticula cât mai adânc în viaţa credincioşilor, a ascultătorilor, dumnezeiescul mesaj al Revelaţiei

Un curs de Istoria predicii vă face tocmai acest important serviciu: va înfăţişa predicatorului de azi începuturile şi devenirea predicii, perioadele de înflorire şi stagnare, chipuri de predicatori care, prin adâncirea lor în cuprinsurile Descoperirii de sus, prin cunoaşterea realităţilor vremii lor, prin fondul lor de idei, prin măiestria lor oratoric al şi prin pilda unei vieţi de înalt nivel duhovnicesc, continua să rămână izvoare de inspiraţie şi pilda de urmat de permanentă valabilitate.

În Anexe au fost reproduce unele predici aparţinând unora din marii predicatori, mai ales ai perioadei patristice.

I. PREDICA – REVELAŢIE

1. Predica în Vechiul Testament

În lumea de dincolo de conferirile iudaismului nu era cunoscută predică. Întâi pentru ca în spaţiul lor la care ne referim nu exista o Revelaţie autentică, adică nu există tocmai ceea ce constituie fondul predicii. În al doilea rând, pentru ca preoţii clerului păgân constituia o clasă distanţata fata de societate, fata de mulţime, învăluindu-se într-un ermetism indescifrabil. Clerul la care ne referim poseda anumite doctrine pe care le transmitea unui număr restrâns de iniţiate, cu obligaţia strictă pentru aceştia de a nu le

divulga nimănui. Motiv foarte important pentru care preoţii păgâni nu puteau deveni pastori şi învăţători ai poporului. În al treilea rând, se cuvine să fie luat în considerare şi faptul că cultele păgâne, nu puţine dintre ele, erau asociate cu o serie de practice care contraziceau nu numai noţiunea de zeitate, dar şi cea de demnitate umană.

Evident, în cadrul unor asemenea culte nu-şi putea găsi loc o activitate predicatorială.

Altfel se prezintă situaţia în lumea vechistestamentară. Aici întâlnim condiţii care favorizau practicarea unei predici de conţinut şi zidire şi deci apropiată de conceptual ei plin.

În adevăr, Vechiul Testament avem o reală şi autentică descoperire dumnezeiască; avem persoane anume chemate să primească, cunoască şiş a tâlcuiască voia lui Dumnezeu; întâlnim de asemenea un cult care se preta la folosirea drept cadru potrivit pentru propovăduire.

Cei dintâi predicatori în sânul poporului evreu au fost profeţii. Însăşi denumirea de profet în accepţiunea ei prima indica pe acel om care nu vorbeşte în numele său, ci în numele altuia, în locul altuia.

Când, trimis de sus la faraon pentru a cere eliberarea israeliţilor, Moise a ezitat pe motiv că era greoi la vorba, I s-a răspuns “Aaron, fratele tău, îţi va fi tir prooroc” (Ies. 6, 30; 7,1).

Adică Aaron va vorbi el în locul tău, va explica el lui faraon ceea ce vrei tu să-I spui ceea ce vrei tu să-I spui. “El îţi va fi prooroc, iar tu îi vei fi grăitor din partea lui Dumnezeu” ( Ies. 4, 16).

Profetul era deci prevestitorul voii lui Dumnezeu către oameni, era gura Lui către lume.

Chemarea şi încadrarea în lumea profetică nu le venea de la cei spre care îşi îndreptau cuvântările lor, ci de sus, de la Iahve fata de care se simţeau dependenţi şi răspunzători. “Du-te şi spune poporului acestuia “, porunceşte Dumnezeu lui Isaia, sau lui Ieremia “La câţi te voi trimite, la toţi vei merge şi tot ce-ţi voi porunci vei spune” (Ier. 1, 7). La fel porunceşte lui Ezechiel “Am să te trimit la fii lui Israel…să le spui cuvintele Mele” (2, 3-7).

În linii mari, trei au fost temele de bază ale propovăduirii profetice:a) tema credinţei într-un singur Dumnezeu.b) Tema frecventei alunecării a ascultătorilor de la credinţa

monoteistă.c) Tema mântuirii poporului evreu şi a tuturor celorlalte

popoare prin venirea lui Mesia.De la început proorocii s-au străduit cu o perseverentă care impune în

gradul cel mai înalt să vestească iudeilor pe Iahve ca pe singurul adevăratul

Dumnezeu, care desfiinţează nefiinţa creând lumea şi purtându-I de grijă. El este sfânt, mărirea Lui umple tot pământul (Îs. 6, 3); e Dumnezeu al tuturor împăraţilor de pe pământ (Îs. 37, 16). Ochii Lui sunt deschişi asupra tuturor cailor fiilor oamenilor (Ier. 32, 19), pătrunde inima şi cearcă cele dinăuntru (Ier. 11, 27). Popoarele înconjurătoare erau politeiste, erau idolatre. Ele nu cunoşteau un Dumnezeu personal, creator al cerului şi al pământului care să nu troneze ca un despot ci să fie aproape de lume, de oameni, să intervină în viaţa lor şiş a-I ocrotească părinteşte.

Zeii popoarelor vecine vedeau slăbiciuni care înjoseau idea de Dumnezeu şi constituiau pentru credincioşi temei de a duce ei înşişi o viaţă contrara adesea unei adevărate ţinte etice. Pe de altă parte, idea politeista nu era de natură să constituie fermentul acelui proces de unificare fără de care un popor e expus grave primejdii a destrămării. Zeii mulţi înseamnă multe centre de atracţie şi deci posibilitatea pentru credincioşi de a se împărţi şi a cultiva credinţa. Dimpotrivă, monoteismul aduce cu sine asigurarea unui singur centru de gravitaţie pentru toţi credincioşii şi deci indispensabil izvor al unităţii. Mai mult, teza ca Iahve este Dumnezeu nu numai al poporului evreu, dar al tuturor neamurilor, cuprinde acea forţă spirituală capabilă să înlăture piedicile dintre etnii şi râse şiş a lase deschisă larg cale apropierii şi solidarizării lor.

Proorocii cunoşteau lucrurile acestea şi de aceea lucrau cu eroică perseverenta pentru inculcarea în conştiinţe a unei tot mai luminoase credinţe într-un singur Dumnezeu.

A doua tema a predicii profetice e cum se ştie, aceea a alunecării iudeilor de la poruncile lui Iahve.

Alunecarea de la credinţa într-un singur Dumnezeu aduce cu sine o scădere a vieţii morale, iar scăderea moralităţii antrenează o slăbire a puterilor de viaţă ale întregului popor.

Contactele tot mai strânse cu străinii idolatri şi practicanţi ai unui cult cu grave lipsuri morale, au favorizat o schimbare în modul de viaţa al evreilor care s-au lăsat antrenaţi spre nepăsare religioasă şiş pre obiceiuri contrare cultului şi rânduielilor cuprinse în Lege. Luxul, pofta de câştig nedrept, adulterul, apăsarea celor de jos, corupţia în înţelesul cel mai cuprinzător, prosperau alternând grav sănătatea societăţii Iudee. Pentru reintegrarea acestei societăţi în modul ei normal de a fi şi anume acela al comuniunii strânse cu Iahve şi al unei vieţi practice în acord cu aceasta comuniune, proorocii au acţionat cu toată puterea lor, cu tot sufletul şi cu o voinţă împinsă nu arareori până la sacrificial supreme

Intru realizarea scopului lor, proorocii s-au servit de ameninţări, de preziceri, de pedepse, precum şi de sfaturi pătrunzătoare.

Sunt pline cărţile profetice cu preziceri, cu ameninţări ai anunţare dinainte a unor viitoare nenorociri. “Lepădarea ta de credinţa te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra”, scrie proorocul Ieremia. Înţelege şi vezi cât e de rău şi amar a părăsi pe Domnul Dumnezeul puterilor (Ier. 2, 19). Din pricina îndepărtării de El, Iahve va aduce asupra lui Israel “un neam de departe, un popor puternic, un popor vechi….şi vor mânca aceia secerişul tău şi pâinea ta; vor mânca pe fiii tăi sip e fiicele tale, vor mânca oile tale şi boii tai…şi vor trece prin sabie cetăţile cele intarite în care tu e încrezi”. În ziua aceea, prooroceşte Miheia, vor veni la tine din Asiria şi din cetăţile Egiptului şi până la Eufrat, de la o mare şi până la cealaltă şi de la un munte până la altul. Ţara se va preface în pustie din pricina locuitorilor ei, ca prêt al purtării lor” (7, 12 – 13). “Pustie să ajungă Samaria fiindcă s-a răzbit impotricva Dumnezeului ei. Să cadă în ascuţişul sabiei, pruncii ei să fie ucişi iar femeile care iau zămislit spintecate să fie” (Osea 14, 1-2). “Nelegiuirea casei lui Israel şi a lui Iuda este mare şi ţara aceasta e mânjita cu sânge, iar cetatea ei plină de nedreptate….de accea ochiul Meu nu-I va cruţa şi Eu nu-I voi îndura şi voi întoarce purtarea lor împrejurul capului lor” (Iez. 9, 9-100. încât e greu de găsit un prooroc care san u vestească pedepse pentru nelegiuirile celor către care-şi îndreaptă proorocirea lor.

Dar o atentă lectură a cărţilor profetice ne arată ca proorocii nu rămâneau numai la ameninţări şi la prevestiri de pedepse, ci în urmărirea readucerii credincioşilor în comuniunea cu Iahve şi a transformării vieţii lor practice, ei se foloseau în larga măsura şi de persuasiune, de îndemnuri şi sfaturi pătrunzătoare.

Astfel, dup ace arata ca “tara…e pustiita, cetăţile arse cu foc, ţarinile le mănâncă străinii…(1, 7) din pricină că băştinaşii l-au părăsit pe Domnul (1, 4), Isaia adauga indemnul: “spălaţi-vă, curăţaţi-vă. Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată. Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduva! De mă veţi asculta şi veţi vrea, bunătăţile pământului veţi mânca! “ (Isaia 1, 10-19). În nenumărate locuri Ieremia formulează îndemnuri la pocăinţă. Fata de alunecările credincioşilor, Iahve nu rămâne indifenent ci rosteşte poruncitor: “întoarce-te la Mine…întoarce-te necredincioasa fiică a lui Ierusalim, zice Domnul, că nu voi vărsa asupra voastră mânia mea, pentru că sunt milostiv….întoarceţi-vă voi copiii căzuţi de la credinţa…întoarceţi-vă, copiii rezvratiti, şi Eu vă voi vindeca neascultarea voastră” (Ierem. 3, 7-120. în acelaşi spirit, Osea, dup ace formulează o ameninţare la adresa celor ce s-au răzvrătit împotriva lui Iahve, vine cu un mişcător îndemn la pocăinţă: “întoarce-te Israele, la Domnul Dumnezeul tău, ca tu te-ai poticnit din pricina fărădelegii tale!” (Osea 14, 1-3).

La întrebarea dacă ameninţările, pedepsele, îndemnurile, mustrările au dat rezultate, răspunsul nu poate fi decât acesta: în general mijloacele acestea s-au dovedit insuficiente pentruu scopul urmărit de predica profetică, reintegrarea în legea fundamenala a vieţii credincioşilor, adică al comuniunii cu Dumnezeu şi, pe cale de consecinţă, cu toţi oamenii. Tot ceea ce a putut obţine predica profetică a fost o respectare externă a poruncilor şi aceasta doar cu intermitenţe.

Motivul principal l-a constituit faptul că inima credincioşilor, a oamenilor era atinsă de tarele unor alunecări din care nu se mai putea smulge singura, prin propriile ei puteri. E vorba de acea cădere a primilor oameni, cădere a cărei dispoziţie pecabilă a rămas ca o rană adâncă a finite umane. “Inima omului, învaţa Ieremia, este mai vicleană decât orice şi foarte stricata” (17, 9). “Că iată intru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut mama mea”, mărturiseşte proorocul David. El ştia că păcatele izvorăsc dintr-o inclinare spre rău a inimii. De aceea se roagă în continuare: “inima curate zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte intru cele dinăuntru ale mele” (Ps. 50, 6-11).

Aici, în zidirea din nou a unei inimi curate în fiiinta credincioşilor se afla secretul punerii acestora în situattia ca binele exprimat în poruncile divine să-l împlinească nu silnic, nu ca pe ceva impus din afară, sin u, numai din când în când, ci ca pe o cerinţă a firii însăşi şi anume ca pe o cerinţă permanentă a ei. O asemenea creare din nou a inimii omeneşti însă nu o putea face dact Dumnezeu, decât Mesia. De aici efortul imens pe care, sub inspiraţie divină, profeţii îl fac pentru a trezi şi întări în sufletele ascultătorilor credinţa în venirea lui Mesia care, prin întreaga Să activitate, prin învăţătură, patimile, moartea şi învierea Sa avea să regenereze firea fiilor lui Israel, a tuturor oamenilor, avea să realizeze mântuirea, adică eliberarea oamenilor, a tuturor aoemnilor, din robia păcatului şi a morţii (Isaia 53, 4-5), punad astfel definitive bazele vieţii umane plenitudinare. Stilul profeţilor este în general viu, variat, împodobit cu elemnte profetice, intuitive.

Primind relative mulkte descoperiri prin mijlocirea viziunilor, profeţii, proorocii foloseau în propovăduirea lor nu arareori icoane, unele luate din Lege, altele cu character symbolic.

Folosirea icoanelor luate din istoria poporului evreu nu este întâmplătoare. Faptul vrea să exprime adevărul ca cele prezise nu trebuie luate numai în sens spiritual, ci şi realist, concret, ca realităţi manite să ia fiinţă în sfera lucrurilor perceptibile şi sensorial. De pildă, când proorocul şi arhierreul de care vorbeşte Legea, au fost realităţi tangibile, la fel va fi şi

Mesia. Tot aşa şi Mesia va fi rege adevărat, profet şi arhiereu, trăind, învăţând şi aducându-Se pe Sine jertfă pentru oameni.

Deosebit de icoanele istorice, proorocii foloseau şi icoane simbolice. Astfel cele două coşuri cu smochine pe care profetul le prerevede în vedenie în faţa cortului, prevesteau soarta diferită a iudeilor duşi în captivitae de cea a celor rămaşi în patrei (Ierem 24). Coşul cu poame coapte pe care Dumnezeu i-l arăta în vedenie lui Amos simbolizează că datorită abaterilor grave, credincioşii sunt copţi pentru pedeapsă 9Amos 8). Spargerea de către profet, la porunca Domnului, a unui vas de lut în fata credincioşilor cuprinde prevestirea ca aşa cum e sfarmast vasul, vor fi sfărâmaţi şi cei abaturi de la adevărata închinare de Dumnezeu (Ier. 29).

În concluzie vom spune că:1. predica profetică nu e brodată pe un fond scripturistic

preexistent, ci pe descoperirea primită de sus. Predica profetică este vestire a voii lui Dumnezeu, darn u ca o tâlcuire a unei revelaţii preexistente, ci a unei revelaţii primită de către predicatorul însuşi.

2. predica profetică cuprindea în sfera ei de înrâurire nu numai viaţa religioasă a israelitenilor, dar şi viaţa lor morala, socială şi naţională.

3. predica profetică împlinea şi o funcţie critică, denunţând cu indraznelala alunecările spre idolatrie, nedreptate, lux, adulter, vicii.

4. predica profetică nu este o predică pesimistă. Dimpotrivă, prin dinamica fundamentală, ea se destăinuie ca fiind plină de încredere într-un viitor mai bun, chezăşuit acesta prin venirea în lume a Unsului Domnului, a lui Mesia.

În perioada postexilica, citirea şi explicarea textului scripturistic în cadrul cultului devine regulă. Din astfel de tâlcuiri s-a dezvoltat predica propriu-zisă. Faptul a fost determinat de necesitatea aplicării învăţăturii scripturistice la actualitate.

Cele mai vechi denumiri evreieşti pentru predica sunt: limed (a învăţa), hebin (a înţelepţi), higgid (a vesti) şi dares (a eexplica Scriptura).

Odată cu încetarea cultului la Templu, predica ocupa un loc tot mai important de istruire şi educare religioasă a iudeilor.

La început, predica era precedată de lectura unei parase (o pericopă din Lege), iar mai târziu, şi de citirea unei haftare (pericopa din profeţi).

Lectura Scripturii o putea face oricine dintre membrii comunităţii, dintre sclavi, dintre minori; nu-I sigur însă dacă şi femeile aveau acest drept.

Principial, predicator putea fi oricare dintre participanţii la cult. Obişnuit însă predicau cei ce aveau oarecare cunoştinţe despre Lege.

Tâlcuirea începea cu o introducere. Se trecea apoi la explicarea verset cu verset a textului citi. Încheierea o constituia un cuvânt de laudă a lui Dumnezeu, o rugăciune, mângâieri, îndemnuri corespunzătoare.

Tendinţa principală a predicii urmarea deprinderea credincioşilor de a fi răbdători în suferinţe şi de a rămâne în mod statornic fideli Legii.

În tâlcuire domina metoda alegorică. Limba predicii era aceea înţeleasă de popor, iar când se întâmpla că vorbirea să fie ţinută în vechea limbă ebraică, ea era tradusă de către un tălmăcitor pe înţelesul ascultătorilor.

Predica în Noul Testament

2. Predica Mântuitorului Iisus Hristos

Predica creştină începe cu Iisus Hristos Domnul. El este Cel ce-I fixează drept conţinut Revelaţia dumnezeiască, pe Sine Însuşi cu învăţătura, viaţa şi activitatea Sa. El ridică predica la rang de instrument principal al mântuirii. El este cel ce instituie oficiul predicatorial pe care îl şi împlineşte personal în chip desăvârşit.

Despre vreo pregătire specială a lui Iisus Hristos în vederea propovăduirii nu poate fi vorba. El n-a învăţat nici în şcolile rabinice, nici în vreun gimnaziu grecesc, nici în altă parte. “Predica lui Iisus nu are nicio legătură cu elenismul”, scrie un bun cunoscător al culturii vechi1. În propovăduirea lui Iisus nu poate fi identificată nici ‘cea mai mică urmă de alexandrinism”, observa un alt cercetător2. De aceeaşi părere e şi cunoscutul biografi iudeu al lui Iisus, J. Klausner, care scrie “deşi atunci erau mulţi păgâni în Galileea, El n-a fost influenţat de ei”3.

De o valoare deosebită sunt în această privinţă mărturiile conaţionalilor, a acelor oameni în mijlocul cărora Domnul şi-a dus viaţa Să pământeasca şi care-l cunoşteau de aproape. Ei stiua despre Iisus că este

1 Paul Wendland, Hellenistisch Roemische Kultur, p. 112.2 H. J. Holzmann, Lehrbuch der N. T. Theologie, I, p. 211.3 Lagrandmaison, Jesus Christ II, Paris, 1929, p. 109.

“fiul lui Iosif” (Lc. 4, 22), “fiul teslarului” (Mt. 13, 3), ştiind şi ca “n-a învăţat carte” (În. 7, 15). Din acre pricina apariţia lui în faţa lor ca unul deplin maturzat şi plin de înţelepciune îi uple de uimire. “Cei mai mulţi ascultau, istoriseşte Sf. Ap Marcu, stand uimiţi şi ziceau: de unde la El toate acestea?” (Mc. 6, 2). “De unde ia El înţelepciunea aceasta şi puterile?” (Mt. 13, 54). “Cum ştie carte fără a fi învăţat?” (În. 7, 15).

De altfel însăşi predicile Domnului ne arată ca Autorul lor nu s-asprijinit pwe mijloacele obişnuite ale înţelepciunii umane, sin u şi-a întărit niciodată cuvântul prin referiri la vreuo scoala, învăţător sau autoritate lumească. S-a referit, e adevărat, la Vechiul Testament. Dar a făcut-o pe de o parte, din voinţa de a se revela că stăpân desăvârşit al Scripturilor, iar pe de alta, din voinţa de a lui din V. T. elementele viabile spre a le încadra în contextl descoperirilor şi faptelor Sale cu totul noi. “N-am venit să stric Legea sau proorocii…n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17).

Obiectul predicii Mântuitorului este Evanghelia inseparabilă de persoana lui, este Revelaţia dumnezeiască efectuată parţial prin profeţi şi desăvârşită de El însuşi, şi care cuprinde tot ce e necesar pentru mântuire.

În desfăşurarea propovăduirii Sale, Domnul vorbeşte despre Dumnezeul treimic, despre om, despre lume.

Propriu lui Iisus în legătură cu învăţătura despre Dumnezeu e descoperirea mudului treimic de a fi al Aceluia (Mt. 28, 19).

Prima persoană a Sfintei Treimi e persoana Tatălui.Paternitatea lui Dumnezeu a fost cunoscută într-o oarecare măsură şi în V. T. (Îs. 64, 8; Ps. 102, 13-14). Cu vremea însă însuşirea de Tata a lui Dumnezeu şi-a pierdut mult din relief, pe prim plan apărând o alta însuşire a Lui: cea de judecător care mustra, ameninţa şi pedepseşte pe cei ce se abat de la poruncile Sale.

Mântuitorul reia noţiunea de tată pentru denumirea lui Dumnezeu, o încadrează în propovăduirea Să, dându-I un conţinut mai profound şi universalizand-o.

În predica Mântuitorului, Dumnezeu este Tatăl plin de grijă şi de dragoste faţă de toţi. Nu numai faţă de fiii poporului evreu, ci faţă de toţi oamenii. Mântuitorul învaţa că nu numai drepţii dar şi păcătoşii care oricând se pot îndrepta, au pe Dumnezeu ca Tata. “El face să răsară soarele şi peste drepţi, şi peste păcătoşi” (Mt. 5, 45). Vameşii, femeile cu viaţa urâtă, samaritenuu sunt şi ei, ca penitenţi potenţiali, obiectul iubirii şi iertării Tatălui ceresc (Lc. 18, 10-14; În. 8, 3-11; În. 4, 39).

Despre Sine Domnul spune că este Fiul lui Dumnezeu (Mt. 26, 64), şi că este una cu Tatăl (În. 10, 30), care-l trimite în lume (În. 7, 28) ca Mântuitor al ei (În. 4, 42). Domnul a venit în lume ca să slujească, nu să fie servit (Mt. 20, 28). Împărăţia de El întemeiata nu este o împărăţie a

stăpânirii, ci a slujirii dezinteresate. Alungarea duhurilor rele (Lc. 11, 20), vindecarea orbilor, muţilor, surzilor, paracliricilor, leproşilor nu constituie altceva decât semna ca împărăţia cerurilor e prezentă în mijlocul oamenilor ca putere slujitoare.

Despre Duhul Sfânt, Domnul învaţa că purcede de la Tatăl şi că va fi trimis să desăvârşească opera Sa mântuitoare (În. 15, 26;16, 7; 13, 15).

Despre om Mântuitorul învaţa că, deşi este supus păcatului (Mt. 15, 19;Mc. 7, 21-23; În. 1, 2), el posedă capacitatea de a distinge între întuneric şi lumina, bine şir au, adevăr şi minciuna (În. 3, 19-21). Mai mult, omul are un suflet a cărui valoare nu poate fi egalată cu nimic din lumea aceasta (Mt. 16, 26).

Ţinta pe care Domnul a pus-o în fata credincioşilor este desăvârşirea (Mt. 5, 48), având că sfera de manifestare slujirea semenilor, a lumii. Căci Iisus n-a spus numai ‘Fiti desăvârşiţi” ci şi “precum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul” (În. 13, 34). Adică aşa cum v-am slujit eu pe voi, şi voi să vă slujiţi unul pe altul, dezinteresat şi până la jertfă, extinzând slujirea asupra tuturor oamenilor inclusive asupra vrejmasilor (Mt. 5, 43-47).

Despre lume Mântuitorul învaţa pe de o parte că este sub înrâurirea duhului rău (În. 16, 8), iar pe de alta că este sub permanentă purtare de grijă a lui Dumnezeu (Mt. 6, 26-31) şi este obiect al iubirii Sale (În. 3, 16).lumea este locul unde s-a născut Mântuitorul Însuşi şi unde şi-a desfăşurat activitatea Sa mântuitoare (În. 18, 37). Lumea e locul în care urmează să se realizeze mântuirea credincioşilor. După învăţătura Domnului exprimata într-una din Evanghelii, lumea e menită să devină sediul celei mai desăvârşite forme de viaţă. Cerul nou şi pământul nou despre care scrie Apocalipsa (Apoc. 21, 1), sunt pământul acesta şi acest mediu cosmic, promovate la cea mai înaltă treaptă a dezvoltării prin munca omului în colaborare cu Dumnezeu.

Din punctual de vedere al formei propovăduirea Mântuitorului ni se înfăţişează sub modalitatea fi\olosirii sentinţelor, a grupurilor de sentinţe, precum şi a parabolelor. Domnul vorbeşte deschis, dar şi acoperit, lăsând pe ascultători să mediteze şi singuri asupra celor rostite de către Inavatatorul lor.

Cuvintele Mântuitorului sunt pregnante şi sunt concentrate în expresii uşor de reţinut. Expresii ca “san u ştie stânga ce face dreapta”, “de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău n-o vezi?”, “toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor”, sunt de o mare putere de impresionare şi înrâurire asupra sufletelor ascultătorilor.

Dar la Mântuitorul găsim şi începutul celor două forme fundamentale ale propovăduirii: omilia şi predica tematică. Sf. Evanghelist Luca ne istoriseşte ca Domnul aflându-se în Nazaret în zi de sâmbătă, intra, după obiceiul sau, într-o sinagogă, la slujbă. Aici I s-a dat cartea proorocului Isaia din care a citit un fragment. Apoi, “închizând cartea, a dat-o slujitorului şi a şezut…şi El a început a zice către ei…” (Lc. 4, 16-21). Aşadar, avem aici citirea unei periscope biblice şi apoi explicarea ei. Cu alte cuvinte, avem indicate aici folosirea de către Mnatuitorul a omiliei.

Indicaţii despre folosirea predicii tematice avem în Predica de pe Munte, în cuvântările din preajma Răstignirii, etc.

Ducând o viaţă interioară de o neobişnuită intensitate pe de o parte, iar pe de alta fiind mereu în stare de maxima receptivitate fata de viaţă din jur, Iisus îşi găsea uşor tema cunavtarilor . un fapt trăit, o întrebare, o intenţie a vreunuia din cei ce-L urmau îi sugerau despre ce anume se cuvine să vorbească.

În dezvoltarea temei Domnul renunţa la metoda folosită de cărturarii evrei. În activitatea lor didactica, aceia se sprijineau mereu pe afirmaţiile altora, pe care ei le adunau, le confruntau, teoretizau mereu asupra lor fără să ajungă la vreun rezultat conform cu Legea şi cu bunul simţ. Mântuitorul procedează altfel. El afrima cu tărie şi consecvenţă învăţătura pe care o scoate din adâncurile finite Sale. Domnul nu oscilează între o temă ssau alta, intre un răspuns sau altul, ci îşi exprima cu promptitudine şi claritate învăţătura. Şi expunerea Să, sprijinită pe o logică strânsă sip e sfinţenia vieţii personale nu mai îngăduie nici un fel de replică.

În cazul când interlocutorii căuta să-şi acopere spusele cu autoritatea lui Moise, Iisus substituie autorităţii aceluia propria Sa autoritate (Mt. 19, 7-9).

Pentru a sublinia mai energic unele învăţături, Domnul le enunţă punând în fruntea lor formula “adevăr grăiesc vouă” (Mt. 5, 18) sau “amin grăiesc vouă “ (Lc. 4, 24), sau “amin, amin grăiesc vouă” (În. 1, 51).

În predicile Sale Domnul s-a adaptat posibilităţilor de înţelegere ale ascultătorilor care rău diferiţi atât ca fond aperceptiv, cât şi în ce priveşte caracterul. Adaptarea la ascultători însă e condiţionată de cunoaşterea sufletului acelora. Şi trebuie………………….LIPSA PAGINA 13 !

Învăţătura despre smenenie Domnul o transmite între altele prin folosirea contrastului rezultând din punerea faţa-n faţa a două tipuri de oameni: al vameşului şi a fariseului. În contrast cu îngâmfarea acestuia din urmă atitudinea smerită a vamezului capăta un relief puternic şi un accent care-I asigura pătrunderea adâncă în conştiinţa credincioşilor. Frumuseţea

vieţii de veci e reliefata prin punerea ei în contrast cu “focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25, 34).

În scopul trezirii interesului pentru una sau alta din învăţăturile Sale, Domnul se foloseşte şi de istorisiri. Astfel, pentru a evidential specificul învăţăturii proprii despre căsătorie, Iisus istoriseşte despre măsurile luate de Moise în scopul reglementarii acestei instituţii. Domnul istoriseşte ca proorocul , învârtoşând inimile canationalilor, le-a îngăduit să-şi repudieze sotiile şiş a ia altele (Mt. 19, 7-8). Altădată, vrând să reliefeze menirea Să pe neaşteptate, istoriseşte despre felul cum a avenit potopul asupra lumii din vremea lui Noe (Mt. 24, 37-39).

În legătură cu jurământul, Domnul ocoleşte expunerea teroretica şi, individualizând, spune :”san u vă juraţi niciodată nici pe cer…nici pe pământ…nici pe Ierusalim…nici pe capul tău să nu te juri” (Mt. 15, 33-36).

Pe cei ce vor să intre în Împărăţia cerurilor, Iisus îi aseamănă cu pruncii (Mt. 18, 3;Mc. 10, 15), pe cărturari şi farisei îi aseamănă cu orbii (Mt. 23, 19).

Vrând să arate că nu arareori suntem mai răi decât cei pe care îi criticam, Domnul compara păcatul aproapelui cu un “păi”, iar pe cel al nostrum cu o “bârna”. “De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi de bârna din ochiul tău nu-ţi dai seama?” (Mt. 7, 3).

Să observăm că printer mijloacele plasticizante folosite de Mase număra şi alegoria. Desprindem una dintr-o cuvântare a Sa: “precum mlădiţa nu poate să aducă roada de la sine, dacă nu rămâne în viaţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi întru Mine. Eu sun t vită, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne întru mine şi Eu întru el, acela adduce multă roada…” (În. 15, 1-5). Alegoria aceasta îi pune pe credincioşi în condiţia de a-şi da mai bine seama cât de necesară este pentru rodnicia vieţii lor rămânerea în Hristos. După cum mlădiţele rodesc numai în măsura în care rămân în butucul vitei din care-şi trag seva, la fel credincioşii aduc roada faptelor bune, a faptelor de slujire dezinteresată a asemenilor numai în măsura în care rămân în cea mai strânsă comuniune cu Domnul, izvorul puterii lor duhovniceşti purificatoare şi înnoitoare de viaţă.

Dar Mântuitorul nu se limitează numai la propovăduirea cât mai intuitive şi mai accesibilă a invataturiiSale. El voieşte ca ascultătorii Săi să înţeleagă mai bine ceea ce li se transmite, dar totodată pretinde că ei să-şi pună în practică învăţătura aceasta. “Nu oricine care îmi zice Doamne Domane va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui Meu din ceruri…” (Mt. 7, 21). Şi în altă parte “voi sunteţi prietenii Mei sunteţi dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (În. 15, 14).

Pentru a-I determina pe credincios să treacă la aplicarea în viaţă a invataturiic e li se trasmite, Iisus se foloseşte de însuşi modul de a aexpune şi explică învăţătura. Propovăduirea clară, vie, colorată, intuitive, pătrunzătoare nu poate san u exercite o înrâurire şi asupra voinţei credincioşilor.

O putere deosebită atribuie Mântuitorul motivului iubirii ca mijloc de înduplecare a voinţei ca să acţioneze la nivell învăţăturii predicate. Ucenicii şi mulţi dintre cei ce veneau la El să-L vadă şi asculte ţineau la El, îl iubeau, îl înconjurau cu căldură. Domnul însă le arăta că semnul sigua al iubirii fata de El este împlinirea poruncilor Sale “cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este carele Mă iubeşte…cine nu mă iubbeste nu ţine poruncile Mele” (În. 14, 21-24).

Nimeni nuu poate lua urma lui Hristos fără să-L iubesca, dar nimeni nu-L poate iubi fără să-I pună în practică poruncile. Adevărata iubire faţă de Iisus e prezentă numai acolo unde nu nuai mintea şi inima, dar şi voinţa se orineteaza mereu după steaua polară a Evengheliei Sale.

În acelaşi scop al determinării voentei credincioşilor de a acţiona în direcţia transpunerii în viaţă a învăţăturii predicate, Mântuitorul valorifica şi motivul pedepsei şi al recompensei. “Orice pom care nu face roada bună se taie şi se arunca în foc” (Mt. 7, 19). “Fiul Omului va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Mt. 16, 27; În. 5, 29).

Desigur, fiecare credincios e liber să împlinească sau nu învăţătura propovăduită de Domnul. Dar totodată se cuvine să ştie că asupra purtării lui sunt îndreptate în permanentă privirile veşnicului Dumnezeu care va răsplăti sau va sancţiona în funtie de realizările bune sau rele din viaţa aceasta.

Perspective unei bucurii sau suferinţe, a unei fericiri sau nefericiri, poate îndupleca voinţe\a să acţioneze în direcţia binelui, respectivc o poate împiedica de la săvârşirea raului.

Un alt mijloc folosit de Domnul pentru determinarea ascultătorilor în sensul dorit de El este exemplul personal.

Domnul propovăduieşte nu numai prin cuvânt, dar şi prin fapte. El ştie că adevărul religios moral transmis doar prin cuvânt poate fi oricând tras la îndoială de către ascultători când li se trasmite numai prin cuvânt. El cunoaşte de asemenea ca îndoiala constituie o piedică grea în calea declanşării voinţei în direcţia împlinirii învăţăturii predicate. De aceea, pentru a crea de la început condiţii psihologice prielnice primirii şi practicării învăţăturii Sale, Domnul o propovăduieşte nu numai prin cuvânt, ci şi prin fapte.

Învăţăturile despre smerenie, lepădarea de sine, puritate, stăpânire de sine, rugăciune, iubire slujitoare, Iisus le propovăduieşte nu numai prin cuvânt, dar şi prin fapte, prin întreaga Sa viaţă.

Se cuvine să mai observăm că cuvintele şi faptele Mântuitorului nu erau cuvinte şi fapte commune.în ele pulsa o forţă lansată din adâncul Persoanei Sale şi care lucra tainic asupra ascultătorilor, luminându-le mintea, făcând să le vibreze inima şi îndemnându-le voinţa spre o decizie corespunzătoare. E vorba de dumnezeescul har care învăluie întreaga propovăduire şi activitate a Domnului, conferindu-le o trăsătură cu totul specifică.

Instituind Tainele ca parte constitutive a Evangheliei Mântuitorul a arătat ca propovăduirea adevărului dumnezeiesc e inseparabila de puterea dătătoare de viaţa a Harului, e inseparabila de realizarea mântuirii.

Iisus Hristos nu predica în locuri anumite. El propovăduia oriunde se oferea prilej: în sinagogi (Mt. 9, 35; Lc. 4, 15-16), în templu (Lc. 19, 47). Alteori, malul mării îi era amvon (Mc. 4, 11), sau barca (Lc. 5, 3), sau muntele (Mt. 5, 1-20). Predica chiar mergând pe cale (Mt. 21, 20-21), dar predică şi în case particulare (Lc. 19, 1).

Nu ţinea niciodată seama de numărul ascultătorilor. Predica mulţimilor, unor grupuri restrânse şi chiar unei singure persoane. Ca, de pildă, lui Nicodim (În. 3), sau femeii samarinence (În. 4).

Obişnuit vorbea stând jos. “Iisus s-a suit în munte, a şezut…şi rădicând glasul îi învaţa” (Mt. 5, 1-2). După ce a citit, “a şezut jos…şi a început să cuvante…” (Lc. 4, 20-21).

Nu propovăduia prea mult într-un loc. După un timp oarecare, Domnul pleca de acolo “ca să înveţe şiş a predice mai deparrte., prin prăsele lor” (Mt. 11, 1), dând astfel expresie convingerii că pentru aceasta a fost trimis. Din zori şi până-n noapte, Iisus era mereu printer oameni, slujindu-I prin cuvântul, pildă şi puterea Să taumaturgica.

Fără îndoială, activitatea predicatorială a Mântuitorului nu putea san u aibă rezultate. Ce-I ce-L auzeau, simţeau în cuvântul Lui ceva ce-I transpunea în stare de uimire şi bucurie mare (Lc. 13, 17).

Când pleca în alt loc, credincioşii mergeau după El (Mt. 19, 2), se îmbulzeau în jurul lui, se îngrămădeau şi îl împresurau ca să-I asculte cuvântul (Lc. 5, 1; 8, 34; 12, 1).

Uneori, sub vraja predicii Învăţătorului, ascultătorii uitau şi de masă şi de casa (Mt. 15, 32). Sf. Ev. Marcu motivează îmbulzeala din jurul Domnului astfel “erau uimiţi de învăţătura Lui. Căci îi învaţă pe ei ca Unul care are putere, iar nu în felul cărturarilor” (Mc. 1, 21-22). În timp ce cărturarii îşi umpleau expunerile cu citate şi argumente luate din Talmud,

Domnul, cum am mai spus, nu lua în ajutorul Său nicio autoritate externă, nici erudiţia şi nici măiestria artei oratorice. El îşi afirmă învăţătura cu o siguranţă de sine şi cu o forţă care impugn un grad maxim. În propovăduirea Să Domnul nu ezită, nu oscilează, nu da niciun sems de îndoială, ci, deplin conştient şi stăpân pe ceea ce vrea să spună, El vorbeşte liniştit, demn, nou, pătrunzător şi cu o limpezime profundă, îndrumându-şi în chip sigur expunerea spre scopul propus.

Noutatea, frumuseţea şi forţa propovăduirii Sale trezeau pretutindeni printer ascultători admiraţie şi laude. “Şi învaţă în sinagogile lor şi toţi îl lăudau” (Lc. 4, 14-15).

Faptul nu convenea fariseilor şi cărturarilor. Împinşi de teama de a nu-şi pierde popularitatea şi autoritatea, aceştia începură a-I întinde lui Iisus tot felul de curse, căutând să-l prindă şiş a-l piardă. Dar multă vreme au ezitat şi n-au îndrăznit să pună man ape El, “pentru ca norodul sta atârnat de El şi-l asculta” (Lc. 19, 47).

Cât de mare era forţa şi eficientă predicii Mântuitorului se poate vedea şi din următorul episode. La un moment dat, mai marii preoţilor şi fariseilor, indignaţi peste măsură de creşterea popularităţii Domnului, au chemat servitarii templului, poruncindu-le să meargă şi să prindă pe “amăgitorul” acela. Dând ascultare poruncii servitoarii s-au dus să-l caute şiş a-l aresteza, dar ajungând lângă El şi auzindu-l vorbind, nu îndrăzniră să-l atingă şi se întoarseră cu mâna goală. La întrebarea de ce nu L-au adus, slugile răspunseră “niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte omul acesta” (În. 7, 32).

Să observăm că numindu-L “amăgitor” (Mt. 27, 63), adversarii Domnului recunosc indirect chiar şi ei marea putere de înrâurire a predicii Lui. Căci numai dintr-o conştiinţă alarmată de neobişnuitul success al predicii lui Iisus în rândurile ascultătorilor a putut izvorî un asemnea calificativ. “Hristos, scrie un specialist laic în materie de retorică, a fost un vorbitor cu totul peste nivel, iar parabolele Sale, chiar în traducere, impresionează şi pe cel mai adânc al creştinismului” (Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica. Geneza, evoluţie, perspective, Bucureşti, 1973, p. 91).

Vorbind despre predica Mântuitorului constatam următoarele:1. în predicile Sale Domnul nu porneşte de la texte

preexistente. Predica Domnului este Revelaţie. E revelaţia neotestamentara care împlineşte pe cea vechitestamentara. Revelaţie era şi predica profetică. Dar în timp ce profeţii primeau revelaţia, Iisus este El însuşi izvorul Descoperirii.

2. predica Mântuitorului nu poate fi separate de persoana , viaţa şi faptele Domnului sunt constitutive predicii Sale.

3. scopul predicii lui Iisus este mântuirea credincioşilor, eliberarea lor din servitutea păcatului, a egooismului spre a-I face disponibili în vederea desfăşurării, după aptitudini şi necesităţi, a unei activităţi positive, creatoare, axate pe iubire \dezinteresată.

4. predica Mântuitorului are character de totalitate. Ea e totală în sensul că cuprinde toate adevărurile necesare mântuirii, a desfiinţării alienării prin păcat a credincioşilor. E totală în înţelesul ca ea e alcătuită nu nuai din cuvânt, ci din întreaga viaţă a Domnului. E totală, în sfârşit, în sensul că, în fond, ea e valabilă pentru toţi credincioşii din toate locuile şi din toate timpurile.

5. predica Mântuitorului împlineşte în chip magistral funcţia prophetic-critica , funcite esenţiala propovăduirii creştine izvorând din autoritatea Celui ce, sufenind adânc din pricina alunecărilor în care oamenii se lasa prinşi, voieşte cu tot sufletul să-I repună pe făgaşul unei vieţi plenitudinare.

3. Predica Sfinţilor Apostoli

Izvor de viaţa spirituală, plenitudinara, Evanghelia purta în sine menirea de a fi transmisă tuturor generaţiilor din cuprinsul istoriei dintre înălţarea la cer a Domnului şi Parusie.

În vederea împlinirii acestui scop, Mântuitorul şi-a ales şi pregătit pe Sf. Apostoli, cărora, înainte de înălţare, le-a încredinţat cu porunca, misiunea de a merge în toată lumea şi de a propovădui Evanghelia la toată făptura (Mc. 16, 15; Mt. 28, 18-20).

Starea de conştiinţă cu care Apostolii pornesc la propovăduire e convingerea că ei transmit mai departe cuvântul lui Hristos, “cuvântul lui Dumnezeu” (II Cor. 2, 17; 4, 2). Adică nu un cuvânt despre Hristos, ci chiar cuvântul rostit de Iisus Hristos Domnul, cuvântul mântuirii. Când Sf. Pavel numeşte “cuvântul lui Dumnezeu cuvântul meu” (I. Cor. 2, 4), o face în înţelesul ca prin rostul său vorbeşte Hristos Însuşi (Rom. 2, 6).

Sf. Apostoli sunt convinşi că nu propovăduiesc de la ei şi în numele lor, ci cuvântul lui Dumnezeu şi în numele lui Dumnezeu. “Luând voi

cuvantulk ascultării de Dumnezeu de la noi, nu aţi luat cuvânt omenesc, ci, precum este adevărat, cuvântul lui Dumnezeu” (I. Tes. 2, 13). “Aşadar solim pentru Hristos că şi cum Dumnezeu v-ar îndruma prin noi” (II Cor. 5, 20). În desfăşurarea activităţilor, Apostolii sunt conştienţi că se afla în permanenţă sub oblăduirea Sf. Duh. Cei ce “v-au propovăduit Evanghelia, spune Sf. Petru, au făcut-o întru Duhul Sfânt trimis din cer” (I Petru 1, 12).

Precum pentru Mântuitorul, aşa şi pentru Sf. Apostoli propovăduirea constituia o grijă primordială. Când au constatat ei slujirea agapelor le răpeşte prea mult timp, Apostolii au încredinţat oficiul acesta diaconilor, ei, Apostolii, urmând să se dedice cu dinadinsul propovăduirii. “Nu este potrivit ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbate, dintre voi, bine văzuţi, plini de Duh Sfânt, pe care noi să-I rânduim la această slujbă” (Fapte 6, 2-30.

Porunca trimiterii la propovăduire ardea în sufletul Apostolilor atât de puternic încet ei trebuiau să se dedice total cuvântului. “Ca de vestesc Evanghelia n-am cuvânt de laudă, întrucât porunca mare sta deasupra mea. Vai mie dacă nu binevestesc” (I. Cor. 9, 16). Neglijarea propovăduirii însemna împiedicarea oamenilor de a crede în Hristos, adică de a dobândi viaţa de veci.

Nu exista mântuire sigură decât pentru cel ce crede în Hristos şi chiama numele Lui. “Dar cum vom chema numele aceluia în care n-au crezut? Şi cum vor crede în acela de care n-au auzit şi cum vor auzi fără de propovăduitor?...credinţa este din predica auzită, iar predica este prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 13, 14-17).

În concepţia Sf. Ap., predica este absolute necesară pentru mântuirea credincioşilor, a oamenilor.

Fără îndoială, Apostolii erau încredinţaţi că pentru dobândirea vieţii în Hristos sunt neapărat necesare şi Sfintele Taine, dar la început preocuparea lor se îndrepta spre propovăduire.

Prioritatea cronologică a predicii fata de administrarea Tainelor se explică prin necesitatea de a crea mai întâi condiţii cerute de celelalte activităţi preoţeşti: cea sfinţitoare sic ea de conducere pastorală. Pentru administrarea Sf. Taine şi exercitarea oficiului pastoral e necesar mai întâi să existe credincioşi decişi să primească a li se administra Tainele şi a fi conduşi în cele duhovniceşti. O asemenea situaţie însă nu se putea crea decât prin predică. Şi anume prin predica misuionara, adică prin predica de chemare la Hristos, de sensibilizare a credincioşilor fata de harurile Lui, de înduplecare a lor în sensul de a intra şi rămâne în comuniue cu El.

Dintre predicile misionare ale Sfinţilor Apostoli amintim: predica f Ap Petru rostita în ziua Cincizecimii (Fapte 2, 14 s. u.); cuvântarea Sf Ap

Pavel ţinută în Antiohia Psisidiei în prima sa călătorie misionară (Fapte 13, 15 s. u.); cuvântarea rostită la Listra (Fapte 14, 15), cea vestita în Areopag (Fapte 17, 22 s.u.), etc.

Dar Sf. Apostoli au predicat şi predica de zidire, de întărire a credincioşilor prin învăţături transmise în cadrul cultului divin.

Astfel, Faptele Apostolilor ne istorisesc ca, dup ace în ziua Cincizecimii se convertiseră ca la trei mii de suflete, acestea “stăruiau în învăţătura Apostolilor şi viaţa frăţească în frângerea pâinilor şi în rugăciune” (Fapte 2, 42). Adică Apostoliipropovaduiau la Sf. Liturghie întărind astfel în credinţa pe neofiţii adunaţi la slujbă. Predica folosită în asemenea împrejurare era, desigur, predica de zidire. Predica de zidire a fost sic ea rostită de Sf Pavel în cadrul slujbei de Duminică înainte de plecarea sa din Efes (Fapte 20, 7-11; I Cor. 14, 12-13; 19).

Sfinţii Apostoli au propovăduit oral, dar şi în scris. De fapt, scrierile apostolice nu sunt rezultatul unor ceasuri de speculaţie, de teoretizare asupra Evangheliei, ci sunt rodul unor suflete adânc preocupate şi convinse de necesitatea consolidării şi dezvoltării în continuare a realizărilor obţinute pe calea propovăduirii orale.

s-a spus că scrierile Apostolilor nu sunt predici. Totuşi nu se poate contesta ca aceste Scrisori n-ar răsfrânge însuşi conţinutul propovăduirii orale a Apostolilor. Ele sunt parte constitutive a activităţii misionare a pnevmatoforilor mesageri ai Evangheliei, şi sunt menite să fie citite în fata credincioşilor cărora le sunt adresate. “Şi dup ace scrisoarea acesta (către Coloseni) se va citi de către voi, puneţi la cale să se citească şi în biserica Laodicenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi”(Col. 4, 16; I Tes. 5, 27).

Desigur, nu e vorba aici de o lectură în particular, ci de una în faţa tuturor credincioşilor. Şi cum, de regulă, credincioşii erau prezenţi cu toţii numai la serviciul divin, urmează că lectura scrisorilor Apostolilor se efectua în cadrul cultului.

Faptul îndreptăţeşte concluzia că Epistolele Sf. Apostoli au un caracte practice, omiletic, urmărind intarrirea în credinţa a destinatarilor şi păstrarea lor strâns uniţi în jurul Bisericii pe de o parte, pe de alta reducerea la tăcere a oricărei veleităţi apre împrăştiere şi separatism. “Caracterul oratoric şi practice pastoral al Epistolelor iese la fiecare pas. Chiar Epistola către Romani, are, în cea mai mare parte, aceeaşi înfăţişare. Pavel obişnuia să dicteze Epistolele sale. El “vorbea” prin urmare gândurilor sale. Atitudinea sa, în clipa alcaturii Epistolelor este atitudinea unui puternic predicator care are, în cea mai mare parte, aceeaşi înfăţişare. Pavel obişnuia să dicteze Epistolele sale. El “vorbea” prin urmare gândurilor sale. Atitudinea sa, în

clipa alcătuirii Epistolelor este atitudinea unui puternic predicator care are în faţa sa un auditoriu, ce trebuia convins, mişcat, cucerit”4.

Faptele Apostolilor ne-au păstrat în rezumat unele din predicile orale ale Sf. Apostoli. Din ale Sf. Petru ni s-au păstrat opt. în prima se vorbeşte despre alegerea unui nou Apostol în locul lui Iuda (Fapte 1, 16-22). A doua a fost rostită cu prilejul Pogorârii Duhului Sfânt (Fapte 2, 14-39). A treia – în legătură cu vindecarea unui slăbănog (Fapte 3, 12-16). A patra cuprinde apărarea în fata sinedriului (Fapte 4, 8-12). A cincea vorbeşte despre sutaşul Corneliu în cadrul creştinismului (Fapte 11, 5-17). A opta cuprinde cuvântarea rostită cu prilejul tinerii Sinodului Apostolic (Fapte 15, 7-11).

Din predicile Sf Pavel ni s-au păstrat nouă, de asemenea în rezumat. Prima e cuvântarea rostită în fata iudeilor din diaspora precum şi a prozeliţilor. Cuvântarea a avut loc în Antiohia Pisidiei (Fapte 13, 16-41). A doua predica ţinută în Listra, în faţa celor ce-I considerau pe ei sip e Barnaba, drept zei (Fapte 14, 15-17). A treia e celebra cuvântare din Areopag (Fapte 17, 22-31). A patra e cuvântarea din Efes (Fapte 20, 18-35). A cincea cuprinde apărarea în fata compatrioţilor (Fapte 22, 1-21). A şasea – cuvântarea în faţa lui Agripa (Fapte 26, 2-23). A şaptea cuvântarea de îmbărbătare către tovarăşii de călătorie în drum spre Roma (Fapte 27, 21-26), a nouă este întâia cuvântare către iudeii din Roma (Fapte 28, 17-20).

Sf Apostoli sia-u îndreptat predica lor misionara atât către iudei, cât şi către păgâni.

În Palestina, Apostolii îşi căutau ascultătorii în templu, “un înger scoţându-I (pe Apostoli din închisoare) le-a poruncit: mergeţi şi staţi în templu şi vorbiţi norodului toate cuvinele acestei vieţi (Fapte 5, 19-20).

Dar ei predicau şi în case. “Şi toată ziua în templu şi în case nu conteneau să înveţe” (Fapte 5, 22). Învăţau în cadrul cultului de la templu, dar şi în cadrul Sf. Liturghii care se slujea prin case anume rezervate pentru acasta. “şi frângeau pâinea prin case” (Fapte 2, 46).

Evreilor din disapora li se predica în sinagogi. “Şi degrabă în sinagogi, a propovăduit Pavel pe Iisus că este Fiul lui Dumnezeu “ (Fapte 9, 20; 13, 5; 14, 1; 17, 1-2).

Neiudeilor li se propovăduia la ei acasă. “Proconsulul Sergius Paulus…chemând la sine pe Barnaba şi pe Saul a căutat cu dinadinsul să audă cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 13, 7). Apoi în sinagogi, unde împreună cu credincioşii evrei erau prezenţi şi neiudei. După predicile ţinute de Pavel şi Barnaba în sinagogă din Iconia, “din iudei şi din elini a crezut mulţime multă” (Fapte 14, 1).

4 Pr. Constantin Provian, Sf. Apostol Pavel. Studiu asupra personalitatii si activitatii sale practice, Buzau, 1921, pp. 80 – 81.

Uneori prediva se rostea în aer liber. La Filipi, de pildă, Pavel a predicat lângă râul din apropierea oraşului, unde fiind de fată şi neguţătoarea Lidia, aceasta a crezut şi s-a boteazat cu toată casa ei. Acordând ospitalitate lui Pavel, nu-I exclus ca Lidia să fi făcut din casa ei un loc de propovăduire a neiudeilor (Fapte 16, 14-15).

Piaţa a servit şi ea ca amvon predicii apostolice. În Atena, Sf. Pavel “stătea de vorbă cu iudeii şi prozeliţii, iar în piaţă, în fiecare zi, cu cine se întâlnea” (Fapte 17, 17). Într-o anumită împrejurare Apostolul neamurilor a predicat şi în fata Areopagului (Fapte 17, 22).

În cuvântările adresate către conaţionali, Sfinţii Apostoli înfăţişau cu o mare putere de convingere adevărul că Mesia despre cel care vorbise scripturile VT. A şi venit în lume şi anume a venit în persoana lui Iisus Hristos. Iisus cel care a trăit între oameni, a pătimit, a murit şi a înviat din morţi estte însuşi Mântuitorul lumii vestit cu sute şi sute de ani înainte de către proorocii VT. Ceea ce au prezis proorocii, ei, Apostolii, au văzut împlinindu-se sub ochii lor. Predica Sf. Apostoli este o marturis a ceea ce ei înşişi au văzut şi auzit. Apostolii nu fac slujba de vestitori ai unor lucruri fictive, scoase din închipuire, ci de martosi care istorisesc viaţa şi activitatea Mantutitorului aşa cum s-au desfăşurat ele sub privirile lor (Fapte 2, 32; 3, 15; 4, 33, 10, 39 – 41).

Prezentarea continua a temei Hristos nu înseamnă o repetare stereotipa a aceloraşi învăţături, ci o continuă amplificare asi adâncire a lor. De pildă, dacă în cuvântarea de la Cincizecime Apostolul dovedeşte puterea lui Hristos prin referire la glosolalie – harisma acordată de Sfântul Duh unor oameni – (Fapte 2, 17-18), în cuvântarea rostită cu prilejul vindecării unui olog, Sf Petru arata ca puterea lui Hristos se extinde nu numai asupra sferei interne, spirituale, dar şi asupra celei fizice, externe (Fapte 3, 7-16).

Neiudeilor li se propovăduia aceeaşi temă, anume ca Iisus cel ce a pătimit, a murit şi a înviat este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, prezis cu mult înainte de către proorocii VT., dar, în dezvoltarea acestei teme, Sfinţii Apostoli făceau unele referiri cerute de necesitatea adaptării la o mentalitate deosebită de aceea a iudeilor. Lucrtul acesta se vede între altele, din predica rostită de Sf. Pavel în Areopag. Aici întâlnim idea ca Dumnezeu n-are nevoiae de nimic (Fapte 17, 25), idée care poate fi socotită şi de origine filosofică. De origine filosofică este expresia τό τέίον (Dumnezeirea) (Fapte 17, 29). Pentru denumirea lui Dumnezeu, iudeii şi creştinii foloseau termenul ό τεός.

Ştiind de ce mare preţuire se bucurau poeţii la Atena, Sf Pavel utilizează în cuvântarea să unele expresii (Fapte 15, 28), aşa cum altădată în imprejuraru asemănătoare, citase din Menandru (I Cor. 15, 33) şi Epimides

(I Tit 1, 12).precum şi Mântuitorul, aşa şi Sf. Săi Apostoli sia-u adaptat propovăduirea la împrejurările date. Astfel, păgânilor lipsiţi de cultură din Listra, Sf Pavel le vorbeşte despre Dumnezeu creatorul şi purtătorul de grija al lumii (Fapte 15, 16-17). În Areopag, Apostolul tine o predică de nivel înalt, aşa cum se cuvenea în faţa unor ascultători instruiţi (Fapte 17, 22-31). În Milet întăreşte în credinţa pe creştini (Fapte 20, 18-35). În Ierusalim tine o cuvântare de apărare în fata conaţionalilor (Fapte 20, 1-21). Înaintea lui Agrippa rosteşte o cuvântare potrivită pentru un iudeu instruit (Fapte 26, 2-23). Felul cum ştia să se aprere în faţa unui tribunal roman iese la iveală din cuvântarea rostită către procuratorul roman Felix (Fapte 24, 10-21).corintenilor nedebarasati cu totul de unele deprinderi practicate înainte de increstinre, Pavel le aspune: “n-am putu să vă vorbesc ca unor oamnei duhovniceşti, ci ca unora trupeşti” (I Cor. 3, 1). Filipenilor care făcuseră progrese în viaţa creştină, le spune :”vouă vi s-a dăruit pentru Hristos, nu numai să credeţi întru El, ci să şi suferiţi pe\ntru El “ (Fil. 1, 29). Nu putem san u amintim aici şi mărturisirea Apostolului, din care se vede preocuparea vie de a-şi adapta la ascultători cuvântul. “Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-I câştig. Tuturor m-am făcut toate, ca, în orice chip să matuiesc pe unuii” (I Cor. 9, 22).

Deşi predicile apostolice nu ni s-au păstrat în extensiunea lor, totuşi din ceea ce avem la îndemâna ne putem da seama că ele se desfăşurau în limitele unui plan bine întocmit.

De pildă, în cuvântarea prima, Sf Petru vorbind despre completarea locului rămas liber prin trădarea lui Iuda, îşi împarte expunerea în două părţi. În prima parte vorbeşte des[pre căderea lui Iuda prezisă cu mult înainte de către proorocul David. Procedeul de a pune fapta apostolului necredincios sub semnl unui nepătruns plan dumnezeiesc are ca urmare o înţeleaptă reţinere a cuvântătorului de la folosirea unor epitete aspre la adresa trădătorului. Sf. Petru nu-l batjocoreşte pe fostul său coleg Iuda, nu-l socoteşte criminal. Nu-l arata cu degetul ca pe un trădător vrednic de ură, ci îi narează simplu faptele care culminează cu dramaticul sfârşit al vânzătorului.

În partea a dou, Sf Petru arata condiţiile ce se cer pentru a fi împlinite de cel ce avea să-I urmeze lui Iuda în colegiul apostolic.

Principala condiţie indicate de Sf Petru este aceasta: înlocuitorul lui Iuda să fie un bărbat cunoscut prin râvna de a fi trăit în cea mai strânsă communune cu apostolii şi cu Iisus în tot timpul vieţuirii Lui pe pământ. Numai unul ca acesta care a fost martor la cele aspuse şi săvârşite de Domnul poate mărturisi negreşit, fără adaosuri şi fără omisiuni, învăţătură, faptele şi viaţa Domnului.

Expuneri bine organizate avem şi în celelalte predici ale Sf Petru.Ca formulă de adresare Sf Petru foloseşte expresii ca “Bărbaţi fraţi”

(Fapte 1, 16), “Bărbaţi iudei” (Fapte 2, 14), “Bărbaţi israeliteni” (Fapte 2, 22), “Mai mari ai poporului şi bărbate ai lui Israel” (Fapte 4, 8).

Uneori Apostolul conferă formulei de adresare funcita unui excellent mijloc de persuasiune, de mişcare a inimii şi înduplecare a voii credincioşilor. În cuvântarea a doua, de exemplu, Sf Petru utilizează expresii ca acestea “Bărbaţi iudei” (Fapte 2, 14), “Bărbaţi fraţi” (Fapte 2, 29). Gradaţia e evidentă. Ea merge de la formula care-l apropie de ascultători până la formulă care exprima cea mai caldă şi mai intimă comuniune intre vorbitor şi ascultători.

Şi mai bine se vede construcţia omiletică a propovăduirii apostolice din predicile Sf. Pavel. Amintim spre exemplificare predica rostită în Areopag (Fapte 17, 22-31).

Marele Apostol îşi începe cuvântarea cu formula “Bărbaţi ateniei”, formula utilizată de vestiţii retori greci bine cunoscuţi ascultătorilor.

Trecând la introdcere, vorbitorul releva ca ei, cei din Atena, sunt oameni deosebit de evlavioşi. Constatarea n-a putu fi decât foarte măgulitoare pentru ascultătorii areopagiti care aveaum înscrise în programul lor ca punct princiapal păstrarea neatinsă a tradiţiilor religioase ale cetăţii.

Pentru întărirea celor spuse, Pavel arata ca trăind şi cercetând sanctuarele ateniene, a aflat unul închinat “Dumnezeului necunoscut”. Şi adăuga “iată, ceea ce voi cinstiţi fără a cunoaşte aceea vă vestesc eu vouă” (Fapte 17, @#). Mare cuvântător, Pavel îşi formulează précis tema, trezind astfel la ascultători interesul, curiozitatea, sentimental aşteptări pentru ceea ce avea să urmeze.

Primul punct din tratare este adevărul despre Dumnezeul Dumnezeul pe care-l propovăduieşte Pavel nu este un zeu oarecare, ci unicul Dumnezeu, creator al cerului s al pământului. E Dumnezeul cel atotputernic şi atatprezent. Din care pricină El nici nu poate fi cuprins în temple făcute de mâini omeneşti.

Toate aceste învăţături erau străine areopagitilor şi grecilor în general. Şi totuşi Pavel nu şovăie să le propovăduiască.

Dumnezeul cel adevărat cere un cult adevărat. Dacă cultul păgân consta în repetarea mecanică a unor rituri tradiţionale ca fiind necesare zeilor, cultul creştin consta din cinstirea lui Dumnezeu cu participarea totală a închinătorilor şi cu sentimental ca creatorul a toate nu are nevoie de nimic de vreme ce El da tuturor şi viaţă şi suflare şi toate.

În continuare, Apostolul întregeşte învăţătura despre creaţie şi pronie, arătând ca întreg neamul omenesc provine dintr-un singur om, dintr-o singură pereche create de Dumnezeu.

Nici învăţătura aceasta nu era cunoscută atenienilor. În vremurile acelea, fiecare popor îşi avea zeii şi mitologia proprie în acre era vorba şi despre naşterea primilor oameni.

Concepţia duce la o exgerare a orgoliulkui national şi implicit la o desconsiderare a celorlalte popoare. Prin învăţătura ca tori oamenii provin dintr-o singură pereche iniţială se înlătura ca total neîntemeiata idea împărţirii popoarelor în superioare şi inferioare. În fata Areopagului, Sf Pavel formulează învăţătura ca toţi oamenii sunt egali şi ca în consecita nu exista demnitate rasială, ci demnitate de om.

Totodată Sf Pavel învaţa că nu numai apariţia dar şi răspândirea popoarelor pe pământ s-a înfăptuit cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Mai mult, nu numai apariţia şi răspândirea popoarelor, ci şi durata lor în spaţiu şi în timp e rânduita tot de sus.

Ştiindu-I pe ateniei străini de Revelaţia supranaturală, Pavel le arata calea cunoaşterii naturale a lui Dumnezeu. Dumnezeu poate fi cunoscut ca o realitate palpabilă intrcat urmele lLui se văd pretutindeni în lume.

Pentru a-şi întări argumentarea, Sf Pavel nu citează din Scriptură, care nu comportă nicio autoritate pentruu ateniei, ci utilizează locuri din unuii poeţi greci bine cunoscuţi ascultătorilor.

Avem aici un exemplu de propovăduire a unui adevăr creştin cu ajutorul unor valori umane.

După ce a arătat învăţătura creştină despre Dmnezeu, Sf Pavel conchide că e nepotrivit ca Ziditorul a toate sas fie socotit asemenea aurului, argintului, sau pietrei. Statuile sunt opera omului şi dacă omul e superior operelor sale, cu atât mai mult e superior Dumnezeu fata de tot ce există.

Cauza confundării lui Dumnezeu cu statuile a fost neştiinţă. Dar Dumnezeu, tracand cu vederea vremurile neştiinţei, voieşte ca, acum, toţi oamenii de pretutindeni să se îndrepte şiş a înceapă vi aţa nouă., dacă înainte numai evreii s-au bucurat de bunurile Descoperirii, acum cuvântul dumneziesc se adresează tuturor.

Toţi oamenii să se îndrepte. Altfel, vor fi judecaţi de către barbatl care a înviat din morţi.

Când l-au auzit vorbind despre învierea din morţi, areopagtii s-au grăbit să încheie şedinţa. La scurtă vreme după aceea, Pavel a părăsit Atena.

Nu ştim cum marele Apostol şi-ar fi încheiat predica dar din rezumatul păstrat, din compoziţia, linia, gradaţia , argumentele folosite, se vede clar ca autorul era stăpân pe o înaltă măiestrie oratorical. Pe bună

dreptate s-a spus că predica rostită de Sf Pavel a fost cea mai frumoasă cuvântare, care s-a auzit vreodată în Atena.

Propovăduirea apostolică era strâns legată de viaţa harismatică în Hristos. Sf Apostoli erau adânc convinşi că mântuirea nu se realizează numai prin predici, dar şi prin primirea Sf Taine.

În cuvântarea de la Cincizecime, Sf Petru spune credincioşilor să asculte cuvintele (Fapte 2, 22), dar să se şi boteze (Fapte 2, 38). În acelaşi capitol în care ni se reda rezumatul amintitei predici, se arăta ca credincioşii stăruiau în ascultarea predicii apostolice (Fapte 2, 46). Sf. Pavel spune că mântuirea nu vine numai prin predica, ci şi prin primirea cu vrednicie a Sf Euharistii (I Cor. 11, 23-29).

Propovăduirea e legată şi de viaţa practica a Apostolilor. Ei binevestesc cu cuvântul, dar şi cu pilda vieţii proprii. Ceea ce transmiteau altora era nu numai meditate dar şi trăit de ei înşişi. “Luaţi-vă după mine precum şi eu m-am luat după Hristos” (I Cor. 11, 1). Pe Filipeni, Apostolul îi îndeamnă să facă nu numai cele ce au auzit, dar şi cele ce au văzut la el” (4, 9). În epistola către Romani, Sf Pavel spune că Hristos a lucrat prin el peentru aducerea păgânilor la credinţa “prin cuvânt şi prin fapta” (Romani 15, 18).

Deşi predica apostolică n-a folosit podoabele artificiilor oratorice, totuşi ea e plan de acea forţă şi frumuseţe caracteristică cuvântărilor în care gura nu este decât organul de expresie al celei mai adânci şi neclătinate convingeri despre dumnezeirea adevărului propovăduit, despre dumnezeirea Mântuitorului nostrum Iisus Hristos.

II. PREDICA - INTERPRETARE A REVELAŢIEI ŞI APLICAREA EI LA VIAŢĂ

A. Predica în perioada Bisericii ecumenice

1. Predica postapostolica

Nu se poate spune că încetarea din viaţa a Sf Apostoli a adus cu sine întreruperea activităţii de propovăduire a Evangheliei. Dimpotrivă, se ştie că misiunea predicării cuvântului a fost preluată, după rânduiala Mântuitorului, de către episcope şi preoţi. E cunoscut de pildă, ca Sf Ignatie a dezvoltat, ca episcope al Antiohiei, o rodnică activitate de instruire şi educare a credincioşilor săi. În a sa Istorie bisericească, Eusebiu ne arată ca Ignatie predica, în cadrul cultului, în aşa fel încât ascultătorii deveneau ucenicii săi. Şi anume episcopul tâlcuia învăţătura cuprinsă în Sfintele Evanghelii.

Scriind colegului său Policarp al Smirnei, Sf Ignatie da, între altele, şi indemnul de a predica în temeiul harului pe care-l are. “Te îndemn ca în harul cu care eşti îmbrăcat…să-I îndemni pe toţi ca să se mântuiască”. Şi mai jos adauga: fereşte-te de cele înşelătoare şi combate-le mai ales în cuvântările tale. Vorbeşte surorilor mele ca să iubească pe Domnul şiş a fie mulţumite de soţii lor….porunceşte de asemenea şi fraţilor mei în numele lui Iisus Hristos să-şi iubească soţiile, precum Domnul iubeşte Biserica…”.

Eusebiu spune că Irineu folosea termenul dialogues pentru denumirea cuvântărilor pe care Policarp le ţinea înaintea mulţimii.

Printre preţioasele informaţii pe care ni le da în legătură cu viaţă şi cultul creştin de pe la jumateatea sec. II, Sf Iustin Martirul (+ 165) vorbeşte în treacăt ceva şi despre predică şi predicator. Iată ce scrie el în întâia să Apologie: “În ziua numită a Domnului toţi credincioşii de la ţară şi de la oraş se aduna într-unul şi acelaşi loc şi aici citesc Memoriile Apostolilor şi Cărţile Profeţilor. După ce lectorul a terminat, întâistătătorul tine o cuvântare îndemnând şi încurajând la imitarea acestor lucruri frumoase”. Din textul acesta rezulta:

1. predica se rostea în cadrul cultului.2. rostirea ei se făcea îndată după citirea Sf Scripturi.3. predica o rostea proestosul, episcopul.4. indirect rezulta că pentru a fi putut îndemna, încuraja pe ascultători

în sensul de a urma, de a practică învăţăturile Evangheliei, episcopul trebuie să fi fost el însuşi un practicant exemplar al acestor învăţături.

Odată cu succesiunea apostolică, episcopii, zice Irineu, “au primit şi harisma adevărului după cum i-a bineplăcut Tatălui”. Ei sunt cei ce prin propovăduirea lor păstrează şi păzeşte nealterat adevărul aşa cum s-a transmis de către Sfinţii Apostoli. Precum un singur soare luminează întreg pământul aşa şi lumina propovăduirii creştine este una. Şi aceea este în Biserica purtată de episcope sub călăuzirea Duhului Sfânt. “Şi nici cel tare În cuvânt, dintre inaistatatorii Bisericii nu va spune mai mult, nici cel puţin tare nu va împuţina conţinutul soliei, al descoperirii dumnezeieşti.

Cât de convins era Irineu ca misiunea episcopului e aceea de propovăduitor al Evangheliei o vădeşte şi faptul că, locul din biserica al întâistătătorului, marele teolog îl numeşte “ locus magisterii”, locul învăţăturii, locul de unde se da învăţătura.

Subliniind că propovăduirea este obligaţia fundamentală a episcopilor, Sf Ciprian le atrage atenţia în acelaşi timp că e bună predicare e conditioanata de bună pregătire a întâistătătorului cuvântător “Se cade ca episcopul nu numai să înveţe pe alţii, dar şiş a se înveţe pe el însuşi, căci acela învaţa mai bine pe alţii care sporeşte şi progresează zilnic învăţând el însuşi lucruri tot mai bune”.

În acelaşi sens vorbesc despre episcope şi Constituţiile Apostolice. “Episcopul este slujitorul cuvântului lui Dumnezeu este păzitorul ştiinţei teologice, mijlocitorul intre Dumnezeu şi voi, învăţătorul pietăţii şi, alături de Dumnezeu, este părintele vostru care v-a născut din nou prin apă şi Duh”. Episcopul este slujitorul cuvântului, darn u un slujitor empiric, improvizat, ci un slujitor luminat, un slujitor care cultivă el însuşi şi promovează ştiinţa teologiei ca instrument de adâncire a învăţăturilor descoperite, ca mijloc de cuprindere mai din adânc a Evangheliei şi de tâlcuire mai cu folos a ei în fata credincioşilor.

Dar nu numai episcopii, ci şi preoţii îşi aduceau contribuţia la propovaaduirea cuvântului. Sfântul Pavel scrie ucenicului său Timotei ca “preoţii cei ce-şi ţin bine dragatoria să se învrednicească de îndoita cinstire, mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi în învăţătura” (I Tim. 5, 17). Pavel îi spune episcopului Timotei să propovăduiască “cu timp şi fără timp” (II Tim. 4, 2), dar în aceeaşi vreme, să fie cu grijă ca şi preoţii să propovăduiască sip e cei ce se ostenesc în direcţia aceasta să-I învrednicească de îndoita cinstire.

Păstorul lui Herma, scriere alcătuită în jurul anului 100, îi numeşte pe preoţi învăţători. “Pietrele cele în patru colţuri albe şi potrivite la încheieturi sunt apostolii, episcopii, învăţătorii şi diaconii care au vieţuit după sfinţenia lui Dumnezeu şi şi-au îndeplinit slujba de episcope, învăţători sidiaconi în curăţie şi sfinţenie fata de aleşii lui Dumnezeu”. Învăţătorii indicate sunt preoţii care mpreuna cu ceilalţi slujitori sunt chemaţi să-şi împlinească misiunea de slujitori legând strâns misiunea aceasta de vietuuirea în curăţie şi sfinţenie.

Clement Alexandrinul (+216 – 216) ştie că episcopul este cel ce răspunde de propovăduirea cuvântului, dar alături de întâistătător el numeşte sip e presbiter care şi acesta este propovăduitor . mai mult, “adevaatul presbiter al Bisericii” nu-I decât acela “care învaţa şi face cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. Textul vrea să spună că în Biserica sunt prezbiteri şi prezbiteri. Unii propovăduiesc, alţii nu. Adevăraţii preoţi ai Bisericii sunt numai cei ce

propovăduiesc învăţătura dumnezeiască. Şi anume, cei ce o propovăduiesc şi cu fapta şi cu cuvântul deopotrivă.

În scrisorile sale Sf Ciprian (+ 258) aminteşte de repetate ori despre obligaţiile predicatoriale ale presbiterilor. În Epistola X, de pildă, scrie aşa: “am crezut că preoţii şi diaconii care sunt acolo de faţă să vă îndemne şiş a vă instruiască desăvârşit asupra legii Evangheliei”. Şi în altă parte: “să ştiţi că pe Saturus l-am făcut lector iar pe mărturisitorul Optatus subdiacon, ca pe unii pe care încă în sfatul comun i-am propus pentru slajba duhovnicească. La Paşti, când i-am încredinţat lui Saturus, de repetate ori citirea (la slujba) sic and împreună cu prezbiterii învăţători am examinat cu luare aminte pe lectori, l-am rânduit pe Optatus intre lectori ca să înveţe pe cei din treaptă ascultătorilor, cercetând astfel dacă ei au toate celelalte pe care trebuie să le aibă cei ce se pregătesc pentru slujba duhovnicească”. Din ambele locuri rezulta că episcopul Ciprian se ajuta şi cu preoţii în cele ale Bisericii inclusive în cele ale instruirii credincioşilor.

Nu mai amintim de cunosutul canon apostolic – canonul 58 – care prevede că preotul este împreună răspunzător cu episcopul de instruirea credincioşilor în cele ale bunei cinstiri de Dumnezeu. “Episcopul sau preotul care nu poara grijă de clar sau de popor sin u-l învaţa bună cinstire de Dumnezeu să se afurisească”.

Existau şi regiuni unde se statornicesc rânduiala ca pe lângă episcope să predice şi preotul. Aceasta era situaţia de pildă în Biserica din nordul Africii chiar pe vremea Fer. Augustin. Când acesta, preot fiind, a primit chiar de la episcopul sau Valeriu, învoirea de a predica în prezenţa sa, mulţi întâistătători au criticat măsura aceasta ca fiind contrara uzului Bisericii.

Ieronim dimpotrivă releva ca obieceiul ca în unele Biserici preoţii san u vorbească în prezenţa episcopilor, e cum nu se mai poate mai rău. “Pessimas consuetudinid est Quibusdam Ecclessi tăcere presbyteras…et praesentibus episcopias non lequi”.

Odată cu înmulţirea parohiilor la ţară s-a afirmat tot mai mult şi practice draptul preoţilor de a propovădui.

Ne îngăduim să amintim în treacăt că dacă episcopii au interzis unor preoţi să predice, aceasta s-a întâmplat numai pentru cei dovediţi a fi sacrificat zeilor. Iar dacă la Alexandria, preoţii au fost excluşi pentru o vreme de la predica aceasta s-a datorat faptului că un presbiter, anume Arie, produsese adâncă tulburare prin răspândirea ereziei sale.

Aşadar în perioada de care vorbim predicau episcopii şi preoţii. Dar diaconii?

De la început întâlnim şi diaconi activând în domeniul propovadurii şi al administrării Botezului. Diaconul Filip, de pildă, a propovăduit în Samaria şi a botezat pe famenul dregător al Candachiei (Fapte 8, 5).

Când episcopul sau preotul se îmbolnăveau, diaconul primea din partea unuia sau a celullalt misiunea de a predica citind omilia alcătuită fi de unul, fie de celălalt. Sau citind o omili alcătuită de un alt episcope sau prot. Obişnuit, diaconii erau utilizaţi în activitatea de instruire a catehumenilor.

Laicii puteau predict în biserica numai cu încuviinţarea episcopului. Origen, se ştie, a predicat în Cezareea cu încuviinţarea lui Teoctist al Cezareei şi a lui Alexandru al Ierusalimuluil La protestul lui Demetrius al Alexandriei, episcopii palestinieni se apăra referindu-se la tradiţie, la cazuri de precedenta. La predica misionară însă laicii participau în mai mare măsură. Un vestit cunoscător al misionarismuli creştin din vremurile la care nereferim, scrie: “cei mai numeroşi şi mai izbânditori misionari ai religiei creştine n-au fost învăţătorii profesionişti, ci creştinii înşişi întrucât erau fideli şi tari”.

Pentru denumirea cuvântărilor religioase se foloseau termenii……(nu se înţelege)…şi mai ales omilia, apoi logos.

Primul termen se folosea apropape cu exclusivitate pentru denumirea cuvântărilor didactice misionare. Al doilea se folosea pentru cuvantarille didactice populare. Al treilea, omilia, care avea sic ea mai deasă întrebuinţare, denumea cuvântările precumpănitor parenetice rostite înaintea credincioşilor întruniţi la slujbă. Omilia era predica culturală, spre deosebire de predica cu character misionar.

Fotie, referindu-se la omiliile Sf Ioan Hrisostom spune că, deşi după titlu s-ar părea că sunt logos-uri, în realitate cuvântările marelui antiohian sunt omilii, adică cuvântări în care predicatorul , ţinând seama de ascultătorii prezenţi, se întreţine cu ei, pune întrebări, răspunde şi se foloseşte de făgăduinţe, dar expunerea e fără unitate internă şi fără o rotunjire a formei.

Omilia se axa totdeauna pe lectură Scripturii, dar fără să se ţină strict de text. Până la Origen ea a constituit forma generală de predica culturală. Termenul e fundamentat pe Fapte 20, 11 unde îl întâlnim pentru prima dată folosit pentru denumirea cuvântării ţinută la cult, înaintea credincioşilor, de către o persoană anume rânduita pentru aceasta.

Termenul logos începe să fie folosit tot mai mult pentru denumirea predicii cu o tehnică şi compoziţie mai complicate, pentru denumirea predicii tematice.

Predica se rostea în toate zilele în care se făceau slujbe sfinte. Se propovăduia în biserici anume construite pentru cult, dar se predică şi în locaşuri cumaparate şi amenajate pentru slujbe.

Numai în mod excepţional se predica în catacombe şi în bisericile cimitirelor.

Episcopul predica stând jos în scaunul său. Preotul îşi rostea cuvântul stând în faţa altarului.

Uneori se rosteau mai multe cuvântări în cadrul aceleiaşi slujbe.Cea mai veche predica păstrată din epoca imediat postapostolica este

aşa numita Epistolă a II a lui Clement Romanul. A fost alcătuită pe la 140 – 150 de către un autor necunoscut în Corint.

Că aici este vorba de o omilie nu de o Epistla, se poate dovedi uşor. Astfel, la cap I citim “şi noi cei ce ascultăm cu nepăsare ca despre lucruri neînsemnate, păcătuim neştiind de unde am fost chemaţi şi când”. Termenul ascultam exprima atitudinea credincioşilor prezenţi la slujbă în timpul când se citea sau rostea omilia.

În cap 17 sunt cuprinse cuvintele “şiş a ne arătăm credincioşi şi asculktatori nu numai acum când suntem povăţuiţi de către preoţi, ci sic and mergem acasă, san e aducem aminte de poruncile Domnului şiş a nun e lăsam atraşi de poftele lumeşti, ci venindtot mai des la slujba să încercăm a înainta în poruncile Domnului”. Indemnul “san e arate ascultători nu numai acum…” nu poate fi interpretat decât ca făcând parte dintr-o cuvântare adresată unor ascultători prezenţi la slujbă.

În cap 19 se arăta şi mai direct ca aşa numita Epistolă a II a lui Clement este o omilie şi anume o omilie citită în cadrul slujbei , după citirea scripturii. “De aceea fraţilor şi surorilor, după Dumnezeul adevărului (adică după citirea Sf Scripturi în care vorbeşte Dumnezeul adevărului) vă citesc omilia, spre a lua aminte la Scripturi”.

Un indiciu în plus în direcţia caracterului de omilie a lucrării la care ne referim l=ar putea constitui formula de adresa “fraţilor”, repeteta aproape în fiecare capitol. O atât de deasă folosire a formulei acum amintite nu-şi are justificarea decât în hotărârea cuvântătorului de a stimula sip e calea aceasta atenţia ascultătorilor.

Pe cât se pare, pericopa de la care porneşte omilia în discuţie este cea cuprinsă în capitolele 54 – 66 de la Isaia. Dar expunerea nu urmează strict cuprinsul pericopei.

În prima parte (cap. 1-2) autorul mărturiseşte că Hristos este Dumnezeu Mântuitorul viilor şi al morţilor. Prin Botez devenim fii ai lui Dumnezeu.

În tratare (cuprinsă pe cât se pare în cap. 3-17) autorul dezvolta pe larg învăţătura aceasta insistând apupra obligaţiilor credincioşilor de a-şi impropria roadele mântuirii aduse de Hristos. Practice aceasta se poate realize prin cunoaşterea şi mărturisirea lui Dumnezeu nu numai prin cuvânt

dar şi prin fapte: prin fapte mărturisim iubindu-ne unii pe alţii nesavarsind adultery, nedefaimandu-ne unii pe alţii şi nepizmuindu-ne, ci dimpotrivă fiind înfrânaţi, milostivi, buni, de asemenea trebuie să ne arătăm compătimirea unii altora şi să nu fim iubitori de arginţi.

O altă obligaţie a credincioşilor e aceea a căinţei. “Să ne pocăim “. Căinţa să se facă din inima curate dar şi cu păzirea de păcatele trupeşti, căci trupul este “un templu al lui Dumnezeu”.

Fuga de răutate şi urmarea virtuţii are ca rezultat pacea şi ca răsplată intrarea în împărăţia lui Dumnezeu.

E necesar ca ascultătorii să pună în practică învăţătura primită de sus pentru a nu da altora pricină de defăimare a numelui lui Dumnezeu. “Căci neamurile când aud din gura noastră cuvintele lui Dumnezeu, le admira ca frumoase şi măreţe…când observă apoi că faptele noastre nu sunt demne de cuvintele pe care le vorbim, atunci se întorc din această cauză spre defăimare şi zic că Evanghelia este fibula şi rătăcire”. Motivele pentru care ascultătorii trebuie să ducă o viaţă curate şi bogată în fapte corespunzătoare sunt: indurarea arătată de Hristos “prin care am fost mântuiţi”, aşteptarea judecaţii viitoare.

În partea finală (c. 18-20) se dau îndrumări în sensul că ascultătorii să se nevoiască a se căi din toată inima, a se osteni pentru pietate şi dreptate. Credincioşii să lupte cu viaţa aceasta ca să fie încoronaţi în cea viitoare.

Idea fundamentală a omiliei e aceasta: să slujim lui Dumnezeu cu cuvântul şi cu fapta, cu voinţă şi cu inima curate în vederea dobândirii mântuirii.

Forma expunerii este simplă. Compoziţia e adaptata unor credincioşi obişnuiţi. Foloseşte un bogat material ilustrativ. De pildă, faptele bbune sunt prezentate ca apărătorul credincioşilor înaintea lui Dumnezeu (c. 6).ostenelile pentru dobândirea vieţii veşnice sunt comparate cu lupta în arenă pentru obţinerea unei cununi (c. 70). După cum un vas de lut dacă e strâmb se poate face forma din nou dacă înainte de-a fi pus în cuptor aşa şi credincioşii îşi pot indretpta viaţa numai câtă vreme sunt în lumea aceasta. Dincoolo nu mai pot face nimic pentru îndreptare (c.8).trupul celui botezat e ca un templu al Duhului Sfânt ( c. (0. ziua judecăţii e ca un cuptor care arde (c. 16). Prin aceste comparaţii, asemănări şi exemple precum şi prin masiva folosire a Scripturii – în cele 20 de capitole, care sunt foarte scurte, foloseşte peste 20 de texte biblice – omilia la care ne referim vădeşte un oarecare avant oratoric.

O alta cuvântare păstrată din vremurile anterioare lui Origen e omilia lui Clement Alexandrinul: “care bogat se va mântui?”

Textul, aşa cum ni s-a păstrat prezintă dezvoltări proprii unei lucrări menite publicării. Este sigur însă ca la baza acestei lucrări e omilia purtând titlul indicat mai sus. Cuvântarea e axată pe pericopa Mc. 10, 17-31 şi în deosebi pe textul: “mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât băgatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Mc. 10, 25).

În partea introductivă (c. 1-3) se arăta ca unii înţeleg inexact cuvântul amintit mai sus al Mântuitorului. În partea I (cap. 4-26) autorul arata ca Domnul lasa şi celui ce deţine bunuri personale cale deschisă către Împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul nu porunceşte dispteretul fata de bunurile materiale ci cere independenta internă fata de ele pe de o parte, dreapta utilizare a acestora pe de alta. În partea a II a omiliei (c. 27-42) se arăta că, folosite în chip correct, bunurile materiale pot constitui chiar un mijloc pentru dobândirea mântuirii în sensul că porunca iubirii fata de Dumnezeu I fata de aproapele poate fi împlinita mai din plin sub forma binefacerilor, a generozităţii, a dărniciei dezinteresate. Credinciosul care are bunuri materiale să ştie că nu este stăpânul lor absolute. Folosirea lor stă sub semnul moralei creştine, sub regimul poruncilor lui Dumnezeu. Nu bunurile materiale trebuiesc îndepărtate, ci patimile, lăcomia, egoismul.

Particularitatea acestei omilii const ape de o parte în faptul că în ea se tratează pentru prima dată în mod amănunţit tema bunurilor materiale din unghiul de vedere al moralei creştine, iar pe de alta, în faptul că autorul valorifica în expunerea san u numai argumente teologice, dar şi puncte de vedere sociale privind bunurile materiale ca mijloace menite să lege pe oameni între ei, să-I sprijine în tendinţele lor de a se organiza în cadrul societăţii.

Omilia se încheie ci istorisirea despre tânărul care parasindul pe Sf Ioan ajunge şeful unei bande de tâlhari sip e care sfântul izbuteşte să-l convertească.

Cel dintâi teolog răsăritean care ne-a lăsat un număr însemnat de omilii este Origen (185 – 254). Iată pe scurt lasamantul lui omiletic: 20 omilii la Ieremia, 1 la I Samuel cap. 28, 3-25 – toate acestea în original. În traducerea Latină a lui Ieronim ne-au rămas două omilii la Cântarea Cântărilor, 8 la Isaia, 14 la Ieremia, 14 la Iezechiel, 39 la Luca. În traducerea lui Rufin ni s-au păstrat: 16 omilii la Facere, 13 la Exod, 16 la Levitic, 28 la Numeri, 26 la Iosua, 9 la Judecători, 9 la Psalmi. În traducerea lui Ilarie de Pictavium ne-au rămas fragmente din 28 de omilii la Iov.

Dacă luăm în considerare şi omiliile pierdute şi care nu sunt puţine – putem spune că Origen a taklcuit în fata credincioşilor cea mai mare parte a VT precum şi o bună parte din NT. Activitatea predicatorială şi-a desfasurat-o mai laes după stabilirea să în Cezareea Palestinei.

Ca forma de propovăduire Origen foloseşte omilia căreia îi imprima înţelesul de interpretare practica a unei periscope, în faţa unei comunităţi bisericeşti determinate.

Desigur şi înainte de Origen s-au rostit omilii în cadrul cultului. Şi înainte de el omilia era în legătură cu periscope scripturistice. Dar în timp ce înainte omilia nu se ţinea strict de textul de la care pornea, începând cu Origen ea rămâne credincioasa textului de la început până la sfârşit. În acelaşi timp începând cu Origen, termenul omilie se specifică, se individualizează, pentru denumirea cuvântării culturale analitice. Cuvântarea tematică axată pe un verset din pericopa şi care începe a lua în slujba ei o structură şi o formă oratorical mai comlicata, e denumita cu termenul de logos.

Din lasamantul omiletic al marelui alexandrine se poate vedea clar cata grijas purta el ca predicile sale să înfăţişeze credincioşilor învăţătura biblică în toată puritatea şi adâncimea ei. Uriaşa munca dezvoltată de Origen în legătură cu critica textului scripturistic nu-şi găseşte explicaţia deplină decât în convingerea lui profunda ca la temelia propovăduirii trebuie să stea textul biblic nealterat, textul aşa cum a ieşit el de sub până sfinţilor autori ai Cărţilor dumnezeieşti.

La slujba se citeau, după cum se ştie, mai multe periscope. După indicaţiile episcopului, Origen se opera numai asupra unei periscope sau numai asupra unor versete din pericopa.

Astfel, într-o omilie la cartea Regilor, Origen, dup ace arata că s-au citit patru periscope, zice “fiind patru periscope şi fiecare cuprinzând nu puţine lucruri, nici cei mai îndemânatici în cercetarea unor asemenea locuri n-ar putea face aceasta într-o oră, ci în mai multe. De aceea episcopul să indice pe care voieşte dintre cele patru san e ocuupam de ea”.

Alte ori Origen alegea el însuşi textile ce urmau să fie tâlcuite.Criteriul după care se ghida în alegea şi interpretarea textelor era de

natura practica. El nu urmarea sad ea o explicare teoretică, abstractă, ci gândul care-l călăuzea era acela al edificării credincioşilor a, dezvoltării şi adâncirii vieţii lor de evlavie şi rugăciune. Introducerile omiliilor lui Origen sunt scurte dar astfel întocmite că pot trezi interesul ascultătorilor, le pot capta atenţia. De exemplu, omulia a III a la Exod tratează despre chemarea lui Moise şi începe aşa “cât timp Moise se afla în Egipt şi se iniţia în toată înţelepciunea egiptenilor, nu era slab la cuvânt şi neîndemânatic la vorbire. În Egipt avea şi voce puternică şi elocvebta incomparabila. Dar când a auzit glasul lui Dumnezeu şi felul Lui de a vorbi, şi-a dat seama de puţinătatea şi slăbiciunile cuvântului sau şi de limba să târzielnică şi împiedicata…”.

Punerea în contrast al lui Moise cel din Egipt, a lui Moise cel plin de îndrăzneală şi iscusit la vorbire în faţa lui faraon, cu Moise cel din fata Horebului, cu Moise cel ce la auzul cuvântului lui Dumnezeu, devine sfios şi neîndemânatic la vorbire, a putut capta atenţia credincioşilor, deschizându-le sufletele pentru primirea celor ce urmau să li se tâlcuiască.

Alteori, autorul nostrum îşi începe omilia făcând legătura cu cuvântările rostite anterior. De pildă, într-o omilie la Exod, vorbind despre darurile credincioşilor pentru Cortul Sfânt, Origen începe aşa “am vorbit şi mai înainte, cum ne-au ajutat puterile, despre tabernacol. Căci descrierea aceasta se repata des în cartea exodului…acum ni s-a citit acel loc unde sta scris: “şi a grăit Moise către toată obştea fiilor lui Israil şi a zis: acesta este cuvântul pe care l-a poruncit Domnul zicând…”.

Cel mai adesea introducerile omiliilor lui Origen constau din observaţii pătrunzătoare menite să înlesnească ascultătorilor o mai bună înţelegere a învăţăturilor ce urmau să fie prezentate în cuvântare. Iată câteva exemple.

Într-o omilie la Geneza se vorbeşte despre rânduirea circumciziunii de către Dumnezeu prin mijlocirea lui Avraam. Pentru a face pe ascultători să înţeleagă cum a fost cu putinţă ca Dumnezeu să vorbească precum un om, cu omul Avraam, Origen da în introducere unele interesante explicaţii.

Astfel, el combate mai întâi eroarea acelora care afirmau că pentru a vorbi cu omul, Dumnezeu trebuie să aibă El însuşi trup, gura şi tot ce-I necesar pentru vorbire. Cum stau lucrurile în realitate? Când Dumnezeu insufla în inima sfinţilor ceea ce vrea să le spună, sau face să parvină la urechile lor sunet de cuvânt, zicem că Dumnezeu vorbeşte cu omul. Când Dumnezeu arata că-I sunt cunoscute cele ce vorbeşte sau face credinciosul, zicem că Dumnezeu aude. Când ne arata nedreptatea pe care o săvârşim, zicem că El se mânie pe noi. Când ne spune că suntem nemulţumiţi de binefacerile Lui, zicem că se căieşte. Când spunem că se poartă după muodul omenesc cu oamenii noi nu-I atribuim organe omeneşti şi afecte, înzestrată cu puteri divine şi pentru ca oamenii s-o poată înţelege e înfăţişata ca purtătoare de member omeneşti şi afecte commune şi cunoscute.

O introducere asemănătoare cu cea acum amintita avem la omilia treispre zece la Levitic, omilie în care se vorbeşte despre sărbători, candelabru, pâinile punerii înainte…rânduielile de ordin cultic privind aceste lucruri au fost date de Dumnezeun prin intermediul lui Moise. Pentru a-I face pe ascultători să înţeleagă de ce Dumnezeu n-a vorbit cu fiecare dintre credincioşi, Origen spune “cine e desăvârşit primeşte direct de la Dumnezeu învăţătura despre temeiul sărbătorilor…dar cine nu-I desăvârşit, ci e inferior

primeşte învăţătură de la acela care e instruit de Dumnezeu…”. Moise face parte din această primă categorie.

În omilia a zecea la Numeri, în care se tratează despre datoriile şi drepturile preoţilor, autorul arata în partea introductive importanta învăţăturii cuprinsă în cuvintele:”şi a zis Domnul către Aaron: tu şi fii tai şi casa tatălui tău veţi purta păcatele sfinţilor” (Num. 18, 1). Preotul este cel ce mijloceşte intre credinciosul păcătos şi Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor. În faţa lui Dumnezeu şi sfinţii ssunt într-un anume sens, păcătoşi. Căci “se poate ca slujind lui Dumnezeu sfântul san u împlinească toate cum se cere şi atunci păcătuieşte”.

Întâlnim, la Origen, şi omilii care încep cu îndemnuri îndreptate spre ascultători în sensul că ei să fie cu băgare de seamă la cele ce urmează să fie dezoltate în cuvântare. “Plecaţi-vă urechile, voi care v-aţi apropiat de Domnul şi care vă socotiţi credincioşi. Luaţi seama în ce chip e încercata credinţa, din cele ce s-au citit, şi a fost după aceste cuvinte, ca Dumnezeu a cercat pe Avraam şi i-a zis…” (Gen 12, 1).

Când socotea potrivit, Origen îşi începea omilia cu o rugăciune. “Moise ni se citeşte în biserică. Să rugăm pe Domnul ca nu cumva, când se citeşte Moise, să fie şi asupra inimii noastre acel zăbranic despre care vorbeşte Apostolul” (II Cor. 3, 14). Sau: “când se citeşte Moise, pericopa cu pericopa, se cuvine să rugăm pe Părintele Cuvântului ca să se împlinească şi în noi ceea ce s-a scris în Psalmi: “deschide ochii mei ca să văd minunile din Legea ta” (Ps. 118, 18).

Desfăşurarea omiliei se face prin tâlcuirea verset cu verset a pericopei indicate de episcope sau asupra căreia sia- propus el însuşi să insiste. De pildă, în omilia întâi la Facere, cap. 1 , în omilia a II a interpretează versetele 13-22 ale cap. 6 de la Facere, în omilia a III a Facere 17, 1-14, omilia a IV, Facere 18, 1-21, etc.

Dar, cum am spus, Origen nu-şi axează totdeauna omilia pe o peicopa întreaga; uneori, el allege şi tâlcuieşte un număr restrâns de versete. De pildă, în omilia 16 la Facere, sunt tâlcuite versetele 20-21 ale cap. 34, omilia întâi la Numeri se ocupa cu versetele 1-3 ale cap. 1, etc.

În desfăşurarea interpretării textelor biblice, Origen nu se limitează la relevarea şi valorificarea sensului grammatical şi moral, ci trece şi la interpretarea alegorică. El porneşte de la premise ca, întrucât Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu nu se poate ca în textile, propoziţiile, expresiile ei san u fie cuprins un înţeles mai adânc decât cel perceput prin lectura obişnuită. Exemple? Quantum satis.

În omilia I la Facere se vorbeşte, între altele, despre cer şi despre firmament. Cerul se refere la dimensiunea spirituală a creaţiei, iar

firmamentul la dimensiunea lui materială. Cerul despre care se voerbeste în versetul 1 zice Origen, sip e are l-am numit spiritual, este mintea noastră, spirit ea însăşi, adică este omul nostrum lăuntric, omul spiritual care vede şi cunoaşte pe Dumnezeu. cerul fizic care se chiama firmament e omul cel din afară care e perceput senszorial. Şi după cum deasupra şi cele de sub el la fel şi omul din afară dacă ar putea face distincţie şiş a discearnă care-s apele de deasupra tăriei şi care de sub această, s-ar numi şi el cer, adică om ceresc, după cuvântul Apostolului Pavel: “căci cetăţenia noastră este în ceruri” (Filip. 3, 20).

Apa de deasupra este apa spirituală, este apa cea vie (În. 7, 38), iar cea de desupt este apa intunericulul în care locuieşte diavolul. Fiecare credincios participa la apa cea de sus atunci când e cu inima lui la cele înalte, la cele de sus, nu la cele telurice. Apa de sub tărie adică păcatul şi viciile, pe acestea să le aruncăm de la noi”.

În legătură cu cele de la Facere cap. 1, 11: “sad ea din sine pământul verdeaţa”, autorul nostrum spune “după înţelesul literal e limpede că e vorba de roadele pe care le produce pământul, nu uscatul. Dar san e raportam aceasta la noi. Dacă şi noi suntem pământ roditor, nu uscat, să aducemm roade îmbelşugate şi variate lui Dumnezeu, ca astfel să fim şi noi binecuvântaţi de Părintele, care zice: iată mirosul fieului meu e ca mirosul unui câmp bogat…” (Gen 27, 27). Şi după cum pământul din sine da iarbă cu sămânţă într-însa şi pomi roditori, dar şi cu sămânţă, la fel şi noi trebuie să facem roade şiş a avem în noi seminţele tuturor fapteloor bune şi ale tututror virtuţilor.

Soarele şi luna sunt Iisus Hristos. Stelele sunt Avraam, Isaac, Iacov, Ieremia, Iezechiel, David, Daniel şi toţi cei despre care Scriptura mărturiseşte că au bineplăcut lui Dumnezeu.

Fiinţele care-s menite să mişune în adâncul apelor sunt mişcările şi gândurile noastre, care îşi iau naştere din adâncul inimii.

Cuvintele: “stăpâniţi peste peştii mari, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişca pe pământ” (Fac. 1, 28), în sens allegoric vor să exprime obligaţia sfinţilor de a-şi stăpâni simţurile, gândurile, dorinţele, impulsurile interioare.

În alta omilie, vorbind despre arca lui Noe, Origen spune: “începând să vorbim despre arca construită de Noe după porunca lui Dumnezeu să vedem mai întâi cele ce se spun despre ea ca temelie, san e putem ridica de la textul istoric la sensul allegoric al înţelegerii spirituale…”.

Noe în arcă lui, zice cuvântătorul nostrum, este Hristos în Biserica Să.Cele trei rânduri de cămări ale corabiei reprezintă cele trei sensuri ale

Scripturii: istoric, moral şi spiritual.

Lungimea, lăţimea şi înălţimea semnifica credinţa, nădejdea şi dragostea, etc.

Vietăţile care mişună în apa simbolizează mişcările şi cugetările minţii noastre. Fiinţele de pe uscat simbolizează mişcările omului din afară, ale omului fizic, etc.

Mai de greu de spus, după autorul nostrum, ce semnifica animalele necurate. Totuşi pe cât ne e îngăduit să îndrăznim când e vorba de asemenea lucruri grele, socotesc că animalele necurate simbolizează concupiscenta şi mânia. Trebuie să ţinem însă seama că aceste două lucruri, concupiscenta şi mânia sunt necurate numai când îl îndeamnă pe om la păcat. Dar când avem în vedere faptul că fără concupiscenta nimeni nuu poate avea urmaşi, şi fără mânie nimei nu poate face îndreptarea şi disciplinarea cuiva, ele sunt socotite necesare şi ca atare trebuie păstrate.

Ca şi cum în adâncul sufletului său ar fi stăruit oarecare îndoială cu privire la îndreptăţirea de a practică metoda alegorică, Origen ori de câte ori enunţa motivul care să-I justifice procedeul. “Nu e mare lucru a păzi extern sabatul, lunile noi, circumciziunea şi deosebirile dintre mâncări. Dar cine ar începe să le înţeleagă allegoric, îşi va da seama că alcele practice care după litera erau neînsemnate şi mici , după înţelesul spiritual nu vor fi mici, ci mari”.

În altă parte vorbind despre tăierea împrejur a lui Isaac, autorul adauga: “Ce? Să socotim oare ca Duhul Sfânt şi-a propus să scrie întâmplări şiş a povestească precum că copilul a fost tăiat împrejur şi că s-a făcut ospăţ? Că s-a jucat şi a săvârşit alte copilării? Sau trebuie să socotim că prin acestea a vrut san e nvete ceva divin şi că e potrivit ca neamul omenesc să înveţe ceva din cuvintele lui Dumnezeu?”

Într-o omilia la Levitic autorul nostrum spune:”san u-ţi închipui că Dumnezeu a poruncit şi a sancţionat prin lege să se aducă tămâie din Arabia. Tămâia aceasta din care primeşte bună mireasmă înseamnă rugăciunile din inima curate şi conştiinţa împăcată, rugăciuni prin care Dumnezeu primeşte moros de bună mireasmă.

Adânc convins că învăţăturile din periscope depăşesc puterea de cuprindere a credinciosului oricât de erudite, Origen cerea mereu în sprijinul său ajutorul lui Dumnezeu. alteori în cursul cuvântării se opera pentru o clipă şi înaltă câte o caldă rugăciune către Dumnezeu. astfel în omilia a doua la Geneza, dup ace vorbeşte despre construirea arcei lui Noe, zice:”acum rugând pe cel care singur poate ridica valul de pe pericopa V.T., să încercăm a cerceta ce cuprinde pentru zidirea duhovnicească, această măreaţă construire a arcei”.

În omilia a cincea la Levitic îşi întrerupe la un moment dat expunerea, cu rugăciunea:”trebuei să chem. În ajutor pe Doamnul meu Iisus să facă aşa că eu cel ce caut, să găsesc, şi mie celui ce bat, să mi se deschidă ca să găsesc în Scripturi cuptorul în care să ard sacrificial meu ca să-l primească Dumnezeu”

Cuvântătorul poate primi ajutor de sus nu numai prin rugăciunile proprii, dar şi prin cele făcute de ceilalţi credincioşi pentru el. În omili a a treia la Facere şi anume în partea introductive, Origen semnalează ascultătorilor ca unii înţeleg greşit felul în care Dumnezeu se adresează credincioşilor. Şi continua san e oprim asupra acestor lucruri, ajutaţi de rugăciunile voastre şi cât ne va da Dumnezeu”.

Adeseori, concomitant cu interpretarea merge şi aplicare practică la viaţa credincioşilor.

În omilia a patra la Geneza, vorbind despre felul cum Avraam a primit pe cei trei oaspeţi (Geneza 18, 2-4) cuvântătorul nostrum găseşte potrivit să facă următoarea aplicare:”prin purtatea să Avraam te învaţă modul cum sit u trebuie să-ţi primeşti oaspeţii”. Şi ceva mai jos continuă:”pe cei răi Dumnezeu nu-I socoteşte vrednici să fie cunoscuţi de El. Noi însă să se silim că faptele şi legături;e dintre noi să fie de aşa fel încât să fim socotiţi vrednici a fi cunoscuţi de Dumnezeu…să fim socotiţi vrednici a fi cunoscuţi de Fiul Sau Iisus Hristos, de Duhul Sfânt, să fim cunoscuţi de către Treime”. Într-o altă omilie, dup ace istoriseşte ce s-a intampalt cu Lot cel ameţit de băutură, zice:”auziţi ce face beţia? Auxiti la ce crima sfătuieşte? Luaţi seama şi păziţi-vă voi pentru care răul acesta nu este o învinuire neîntemeiată, ci un obicei”. Altădată, talciund în fata ascultătorilor cap. 11 de la Exod, unde inre altel;e se arăta ca atât timp cât ţinea mâinile ridicate către Dumnezeu, Moise era biruitor împotriva amalecitilor, sic and le lasa jos, biruiau aceştia, Origen da acest indemn:”tot aşa şi noi în pterea crucii lui Hristos să ridicăm braţele în sus, să ridicăm pentru rugăciune mâini curate, în locul fără mânie şi fără cârtire, ca san e facem vrednici zicând:”staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi. Să lucrăm aşadar cu toată credinţa că diavolul nu numai să fugă de la noi, dar şiş a fie zdrobit sub picioarele noastre precum Faraon s-a scufundat în mare şi a pierit în adâncul valurilor”.

Vorbind despre chemarea de către Mântuitorul a lui Simon Petru şi Andrei, a lui Iacob fiul lui Zevedei şi a lui Ioan fratele lui, pentru a-I face pescari de oameni, Origen face următoarea aplicaţie la ascultători:”sit u când eşti scos din valurile acestui veac de către ucenicii Domnlui, leapădă-ţi viciile trupeşti, schimbă-ţi sufletul. Acum nu mai eşti peştele care înoată în undele sărate ale mării, ci ai fost scos din adâncul ei ca să te converteşti la o viaţă mai bună, după cuvântul apostolului “iar noi toţi, cu fata descoperită,

contemplând mărirea lui, ne prefacem în aceeaşi asemănare, din mărire în marre precum este de la Domnul, care e Spiritul” (II Cor. 3, 18).

Încheierile omiliilor autorul de care vorbim sunt fără artificii retorice. Uneori ele cuprind o aplicare practica:”ce folos să mărturisesc venirea lui Hristos în trupul luat din Maria, dacă nu arăt ca El a venit şi-n trupul meu? Dovedesc că El a venit şi în trupul meu atunci când membrele mele pe care mai înainte le-am făcut să slujească nedreptăţii spre nedreptate, acum le voi transforma şi le voi face să slujească dreptăţii spre sfinţenie. Arăt că Legământul lui Dumnezeu e în trupul meu dacă voi putea zice după Pavel:”m-am răstignit împreună cu Hristos, sin u mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine” (Gal. 2, 19). Şi dacă voi putea zice precum însuşi zicea:”cine ne va despărţi de iubirea lui Dumnezeu? oare necazul? Ori strâmtoarea, ori primejdia ori sabia?” (Rom. 8, 35).

Dacă mărturisim cu cuvântul ca Domnul Iisus şi n-arătam că Legământul Lui este asupra trupului nostrum, după cum am spus mai sus, vom arăta că facem ceva asemenator cu ce-a făcut iudeii cei de demult care socoteau că-l mărturisesc pe Dumnezeu prin simplul semsn al circumciziunii, dar cu faptele lor îl tăgăduiau. Să ne dea Dumnezeu să credem cu inima, să mărturisim cu trupul nostrum ca “văzând oamenii faptele noastre cele bune să mărească pe Tatăl nostrum căruia I se cuvine mărirea în vecii vecilor Amin”.

Ultimele cuvinte ale omiliilor lui Origen sunt, de regulă, o doxologie hristologica, aşa cum e de pildă, cea din încheierea amintită. Dar întâlnim şi doxologii triadologice, precum şi diadologice.

Ca formulă de adresare Origen a folosit pe cât se pare expresii ca:”o, ascultătorilor”, “o, popor al lui Dumnezeu”. asemenea formule le întâlnim în cuprinsul omiliilor, darn u-in exclus ca ele să fi fost folosite şi la-nceputul lor.

În general omiliile lui Origen sunt scurte. Ele sunt scurte dar dense, prezentând în mod concentrate învăţăturile dogmatice, morale şi duhovniceşti pe care credincioşii le ascultau de la Origen

Ceea ce-l călăuzeşte pe marele teolog în desfăşurarea omiliilor sale sunt două idei:

Primă este idea înaltă ce avea el despre Dumnezeu. adânc convins că Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu, Origen socotea că nu e rxpresie sin u e propoziţie biblică în care să fie ascunse înţelesuri bogate şi profunde. De la Dumnezeu nu putem primi decât învăţături purtând amprenta bogăţiei şi adâncimii proprii Dumnezeirii.

Pornind de la premise aceasta Origen a socotit că în interpretarea Scripturilor poate folosi metoda alegorică.

A doua idée care ll-a călăuzit a fost de natura practica. Prin fiecare cuvântare autorul nostrum urmarea educarea, zidirea ascultătorilor, îndrumarea lor în sensul de a-şi potrivi viaţa după dumnezeieştile învăţături. El sties a se adapteze ascultătorilor folosind mijloace simple şi ocolind artificiile retorice.

Pregătite prin îndelungate cercetări şi printr-o susţinută meditaţie, omiile despre care vorbim erau ceel mai adesea improvizate din punct de vedere formal, şi erau prinse în scrie de către tahigrafi.

Un suflu de sinceritate le străbate de la un capăt la altul, sinceritate care na- putut san u fie sesizată de către ascultători. Când I se prezintă ocazia, autorul dezaproba abaterile credincisilor. Dar acest lucru îl face cu blândeţe, cu înţelegerea fratelui în inima căruia vibrează puternic sentimental dragostei fata de aproapele. Sub înrâurirea unui asemenea sentiment unele din cuvântările lui Origen ating treapta unei adevărate elocvente.

Renunţând la patosul rhetoric, predicatorul nostrum vorbeşte în tonul unei convorbiri între prieteni de aceeaşi credinţă, darn u arareori cu însufleţire. El e mereu stăpânit de sentimental răspunderii pentru a transmite ascultătorilor nealterate învăţăturile înalte ale creştinismului. Chiar când merge prea departe cu alegorizarea, el o face nu cu gândul de a altera fondul ortodox al acestei învăţături, ci o face, cm am spus, călăuzit de idea ca, descoperită de Dumnezeu, învăţătura cuprinsă în Scriptură, nu poate fi prinsă şi relevata în adâncimea ei decât prin metoda alegorică.

În istoria predicii, rămâne ca un merit deosebit al lui Origen faptul că, într-o vreme în care întâlnirea dintre Evanghelia lui Hristos şi lumea de idei a elenismului ajunsese într-o fază acută, vestitul teolog arata predicii calea cea mai bună de urmat şi anume calea legăturii strânse cu Sfânta Scriptură.

În Apus cele mai vechi indicii de retorică în cadrul Bisericii le avea la Tertulian (160 – 240). Nu ne-au rămas predici de la el. Dar se ştie că a fost preot. Ne-o spune Ieronim în termini categorici: “Tertulianus presbyter….”. în consecinţă nu se poate san u fi desfăşurat o activitate predicatorială.

Despre felul cum va fi predicat Tertulian, ne putem face o idée din scrierile lui, mai ales cele de conţinut moral: Spectaculis, De oratione, De Patirntia, De virginibus valandis, De corona militis, De fuga în persecutione…etc. învăţăturile cuprinse în aceste scrieir vor fi alcătuit şi fondul predicilor morale. De relevant ca acest apologet plin de temperament, cu stilul său uneori întunecat, dar original, plin de substanţă, spirit şi culoare, a constituit multă vreme pentru Biserica Latină, un model de oratorie.

Sf. Ciprian, de pildă, şi l-a luat ca model. Îl citea zilnic şi-l numea dascălul sau. E de la sine înţeles însă că principalul izvor al predicilor Sf

Ciprian a fost Sf Scriptura. Câtă importanţă acorda el Scripturii se vede, între altele, şi din scrisoarea : Ad Quirinum.

Solicitat de prietenul său Quirinius (din Cartagina) să-I recomande o scrisoare care să-I completeze initiarea în cele ale învăţăturii creştine, Ciprian alcătuieşte el însuşi o asemeneascrisoare, alegând şi grupând texte biblice după un plan logic şi bine conceput. Textile au fost organizate în trei grupe: în prima grupă au fost trecute textile care vorbeau despre caracterul provizoriu al Legii Vechi, în a doua grupă, textile privind împlinirea în Hristos a profeţiilor Vechiulor Testament, în a treia grupa textile privind credinţa, datoriile şi virtutilr creştinului. Aceasta este lucrarea: ad quirinium.

Vorbind despre Ciprian, Lactantiu spune că acesta a izbutit să-şi câştige o recunoaştere şi apreciere generală, nu numai prin elocventă, dar şi prin scrisul sau. Cât despre elocventa episcopului, aceasta era slujita de un cuvânt plin, bogat, plăcut, de o vibraţie particulară. Expunerile îi erau de o remarcabilă limpezime, încât e greu de precizat ce element avea precădere în ele: frumuseţile stilului, claritatea cuprinsului, sau tăria convingerii autorului?

Poeetul Prudentius, alcătuind un imn în cinstea lui Ciprian, afirma că prin până episcopului acum amintit duhul dumnezeiesc al profeţilor de odinioară se face din nou puternic simţit.

Ieronim vorbeşte des despre Ciprian. Uneori îl numeşte “bărbat puternic prin elocventa şi martiriu”, sau “bărbat sfânt foarte iscusit în cuvânt”.

Un alt predicator apusean a fost Ipolit. Despre viaţa lui nu se cunosc prea multe amănunte. Pe cât se pare, el s-a născut în Orient, între 170 – 175. în jurul anului 200 e preot în Roma.

Mai târziu a ajuns episcope al unei grupe de credincioşi separate împreună cu el, de episcopul de atunci, Calist.

Pe vremea lui Maxim Tracul Ipolit a fost exilat, în 235, împreună cu Ponţian, al doilea successor al lui Calist, când poate va fi şi murit.

s-a spus despre Ipolit că ar fi fost un om ambiţios, încăpăţânat şi capabil ca din orgoliu să frângă unitatea comunitatiii bisericeşti. E adevărat ca autorul de care vorbim a fost un spirit autoritar şi ferm în deciziile sale ca unul care avea o înaltă concepţie despre preoţie. Dar se pare că aşa a fost şi în cazul despărţirii de episcopul Calist. O dovadă în acest sens ar fi faptul că Ipolit se împăcase cu Bisrrica încă înainte de a suferi moarte de martir.

Ca preot şi apoi ca episcope, Ipolit a desfăşurat fără îndoială, şi o activitate predicatorială în care a pus nu numai pregătire şi zel, dar şi un remarcabil talent oratoric.

Faima de bun cuvântător al lui Ipolit răzbătu până departe în Orient, unde în vremea la care ne referim, înflorea marele Origen. Acesta vizitând Roma, în 121, a ţinut neapărat să meargă şi la biserica unde slujea Ipolit, spre a-l auzi vorbind.

Dinb nefericire de la Ipolit ne-a rămas prea puţin material omiletic peropriu-zis. Astfel până la noi a răzbătut: Cuvânta la Sfânta Teofanie, e o predică rostită la un botez şi în legătură cu Botezul Domnului. Unii pun la îndoială autenticitatea acestei predici.

I se atribuie de asemenea una dintre omiliile neautentice ale Sf Ioan Hrisostom, intitulata L a învierea cea de a patra zi a lui Lazăr. Cuvântare care în manuscris poarta menţiunea explicative:”Din comentariul fericitului Ipolit episcope de Bostra, la Evanghelia lui Ioan asupra învierii lui Lazăr”.

Ni s-au mai păstrat fragmente din omilia despre Paste. Ni s-au păstrat de asemenea: Omilia contra unui oarecare Noet, Demonstratio adversusu iudeos.

Trebuie să luăm în considerare şi faptul că la baza lucrirulor exegetice ale lui Ipolit stau tâlcuirile sale omiletice fără ca totuşi comentariile la care ne referim să reprezinte o simplă tahigrafiere a predicilor sale, cum în bună parte a fost cazul cu comentariile lui Origen. Dar, comentariile luiIpolit îşi astreaza tonul omiliei. Aşa sunt: Comentariile asupra lui Daniil, păstrate aproape în întregime şi care e cel mai vechi comentar cunoscut asupra Scripturii, Comentar asupra Cântării Cântărilor păstrat şi el în mare parte şi în care autorul valorifica exegeza alegorică cu graţia unui geniu oriental şi cu o antrenantă căldură sufletească.

După Ipolit, primul izvor al predicii este Sf Scriptura, Creştinii trebuie să trăiască după învăţătura lui Dumnezeu. dar pentru a trăi o asemenea învăţătura mai inai trebuie s-o cunoască bine. “Căci după cum atunci când cineva voieşte să se exercite în înţelepciunea veacului acestuia, nu va putea să realizeze aceasta dacă nu-şi va însuşi părerile filosofilor, la fel toţi cei câţi voiesc să se exercite în pietate, nu în altfel se vor exercita decât în învăţăturile lui Dumnezeu. să cunoaştem deci, ce binevestesc şi ce învaţa Sf Scripturi”.

Învăţăturile trebuiesc luate aşa cum sunt ele în textile sacre. Nimănui nu-I e îngăduit să pună în Scripturi alt înţeles decât cel pe care îl cuprind ele. “Cele ce predica Scripturile dumnezeieşti acelea să le ştim; cele ce ne învaţa, să le cunoaştem. Să credem aşa cuum Tatăl voieşte să credem. Să-l preamărim pe Fiul aşa cum El vrea să fie preamărit. Şi cum vrea să ni-l dăruiască Duhul Sfânt, aşa să-l primim. Nu după voinţa noastră nici cum vrem noi să înţelegem, nici violentând cele date de Dumnezeu, ci precum El a voit san e înveţe din Sfntele Scripturi aşa să înţelegem”.

În activitatea sa predicatoriala Ipolit înţelege să valorifice şi Sf Tradiţie. “Vom crede, aşadar, fericiţilor fraţi, conform predaniei Apostolilor că Dumnezeu Cuvântul s-a pogorât din cer în Fecioara Maria…”. Simbolul credinţei de asemenea trebuie neapărat luat în considerare.

Ca formulă de adresare Ipolit folosea expresiilee: iubitule, o, omule, fraţilor, fericiţilor fraţi, etc.

În partea introductive, Ipolit ştia trezi atenţia ascultătorilor sugerând marea importantă pentru ei a învăţăturii ce urma să fie tratată. Iată, de pildă, cum îşi începe predica în legătură cu Noet:”unii răspândesc pe ascuns o învăţătură străină şi anume ucenicii unui oarecare Noet, de neam din Smirna, şi care a trăit nu cu mult înainte. Acest Noet plin de sine însuşi, căzu în mândrie, stăpânit de un duh rău. El a spus că Hristos este însuşi Tatatl şi că, deci, însuşi Tatatls-a nqascut, a suferit şi amurit. Vedeţi ce mândrie a inimii şi ce umflare a duhului rău a intrat în el. Din diferite fapte s-a putut inyelege ca Noet nu vorbea în numele unui duh curat. Cel ce săvârşeşte blasfemul împotriva Duhului Sfânt e înlăturat dintre aleşii lui Dumnezeu. noet zicea că el e Moise şi fratele sau Aaron. Când fericiţii preoţi au auzit asta, l-au chemat în fata Bisericii şi-au făcut cercetare. Dar acela a negat de la început că ar cugeta aşa. După aceea ascunzându-se în spatele altora şi adunându-I şi per alţii în aceeaşi eroare, voia să-şi apere deschis dogma să. Chemându-l din nou, fericiţii preoţi l-au făcut de ruşine. Dar acela se opunea zicând: “ce rău fac dacă cinstesc pe Hristos?” la aceasta presbiterii au răspuns:”şi noi cunoaştem pe Dumnezeu cel unul, cunoaştem pe Fiul cel ce a pătimit aşa cum a pătimit, pe Fiul cel mort aşa cum a murit, a înviat a treia zi, sade de-a dreapta Tatălui, urmând să vină a judeca vii şi morţii. Spunem ceea ce am învăţat. Atunci fiindu-I dovedita eroarea, l-au dat afară din Biserică. Acesta însă a mers cu îngâmfarea până acolo ca a organizat ademenirea altora”.

Rostite sub presiunea unui clocot interior şi într-o cadenţă crescândă, propoziţiile introdiucerii pătrund adânc în sufletele ascultătorilor, le solicită interesul, le captivează atenţia, le trezeşte curiozitatea făcându-I astfel receptivi pentru ceea ce urma să le transmită.

Cuvântarea la Sf Teofanie începe printr-o serie de intrevbari care se succed într-un ritm atât de viu încât peste putinţă ca ascultătorii san u se adune din împrăştiere şiş a nu-şi îndrepte privirea şi atenţia asupra vorbitorului. “ce altcea e frumuseţe mai variată decât bolta cerului? Ce altceva este mai frumos decât înfăţişarea grădinilor pământului plin de flori? Ce este mai repede în mişcare decât mersul soarelui în cursul său? Ce este mai plăcut ca lumina lunii şi a constelaţiilor? Ce vieţuitoare este mai de prêt ca omul? Ce este mai necesar ca apa?”. După ce arata la cât de multe lucruri

foloseşte apa, vorbitorul relevă şi faptul întru totul vrednic de luat în seamă că Hristos însuşi s-a botezat în apa Iordanului.

În continuare autorul expune dialogul dintre Ioan şi Mântuitorul. “eu nu pot boteza pe cei ce vin la mine fără ca mai întâi să-şi mărturisească păcatele. Dacă aş vrea să te botez, tu ce ai avea de mărturisit? Tu eşti cel ce ştergi păcatele şi vrei să fii botezat cu botezul pocăinţei? Chiar dacă aş îndrăzni să te botez eu, apoi Iordanul nu va cuteza să se apropie de tine”.

Iată ce răspunde Mantuirtorul:”Botează-mă Ioane, ca nimeni în viitor san u dispreţuiască Botezul . vreau să fiu botezat de un serv pentru ca nimeni, oricât de mare ar fi, san u se ruşineze a primi Botezul de la un preot, oricât de dispreţuit ar fi acesta. Îngăduie să intru în Iordan pentru ca credincioşii să audă mărturisirea Tatălui şiş a cunoască puterea Fiului”.

În continuare se arăta ca prin Botezul Domnului se înnoieşte omul cel vechisi premeste vrednicia de fiu al lui Dumnezeu, se împaca cele văzute cu cele nevăzute.

Autorul releva că dacă Fiul a apărut în trup, El n-a fost separate de sânul Tatălui. Prin trimiterea Duhului în chip de porumb asupra lui Hristos s-a urmărit să se precizeze la cine se referă cuvintele Tatălui” acesta este Fiul Meu…”.

Fiul a fost trimis în lume pentru regenerarea oamenilor prin apă şi prin Duh, pentru renaşterea lor sufleteasca şi trupească. Tot cel ce iese din colimvitră va fi părtaş împreună cu Hristos la învierea din morţi.

În încheiere da îndemnuri pentru primirea Botezului. “Vino, aşadar, sit e renaşte, o , omulespre a deveni fiu al lui Dumnezeu. în ce chip vei deveni fiu al lui Dumnezeu? dacă nu vei fi un desfrânat, dacă nu vei săvârşi ucidere şi idolatriei. Dacă nut e vei lăsa biruit de voluptate şi de patima trufiei. Dacă vei şterge murdăria necuratiri şi vei lăpăda povara păcatului…”. “Cel ce intră cu credinţă, în baia renaşterii se leapădă de diavol se uneşte cu Hristos…se dezbraca de robie şi se îmbracă cu vrednicia de fiu al lui Dumnezeu. iese din Botez ca un soare strălucitor răspândind razele dreptăţii. Dar lucrul cel mai important e că iese ca fiu al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Hristos căruia I se cuvine mărirea şi puterea împreună cu bunul şi de viaţa facatoorul sau Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin”.

În omilia privind erzea lui Noet, Ipolit expune erorile acestuia şi le respingew ca nefiind în accord cu învăţătura Sfintei Scripturi. Partea slabă a lui Noet, zice Ipolit, e că nu conoaste bine scriptura. Şi când citează din ea o face trunchiat textile şi fără să ţină seama de context. Noet desfigurează Descoperirea de sus pentru a-şi susţine eroarea lui ca Fiul n-ar fi distinct ca persoana de Tatăl. Argumentarea lui Ipolit este susţinută, strânsă, temeinica.

Încât Noet chiar dacă nu i-af fi pe plac, va trebui să mărturisească recum ca Tatăl e Dumnezeu cel atotputernic şi Hristos este Fiul Lui, Fiul cel întrupat, căruia Tatăl i-a spus toate afară de sine şi de Duhul Sfânt. Va trebui să mărturisească precum că aceştia sunt trei.

Ipolit foloseşte şi metoda alegorică. Astfel, citând Baruh 3, 37 – 38, el tâlcuieşte ca Iocov şi Israil despre care e vorba în locul citat, nu-s altceva decât Fiul. “Cine e Iacov şi cine Israil cel iubit decât acela despre care se spune: acesta e Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit? Cine e Israil dacă nu omul care vede pe Dumnezeu? dar pe Dumnezeu nu-l vede decât Fiul şi omul desăvârşit care singur descoperea voinţa Tatălui. Căci zice Ioan:”pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, Fiul cel unul născut, care este în sânul Tatălui, acela a spus despre El” (Ioan 1, 18).

Pentru înviorarea expunerii Ipoliit foloseşte întrebarea, dialogul, adresa directă şi destul de des antiteză. Iată câteva exemple de antiteze:”Hristos fiind Dumnezeu nu a refuzat totuşi să-şi atrate umanitatea când era flămând, când era oboist, când era chinuit de sete, când dormea, deşi ca Dumnezeu nu avea trebuinţă de odihnă, când voia să indrepteze paharul sufeintei, deşi pentru asta venise în lume, când transpire suferind, când fu întărit de către înger, El care întărea pe cei ce credeau într-însul şi-I învăţa să dispreţuiască moartea, când s-a lăsat trădat de către Iuda, când a fost înfruntat de către Irod, El care va judeca lumea, când a fost luat în derâdere El, căruia îi serveau mii şi zeci de mii de îngeri şi arhangheli…”.

Ipolit îşi încheie predicile cu îndemnuri corespunzătoare şi cu o doxologie la care asocial uneori şi Biserica în înţelesul de mediu în care să se practice preamărirea lui Dumnezeu. “Acesta este Dumnezeu şi, din pricina noastră, este şi om. Tatăl i-a supus Lui toate. Luis a-I fie mărirea şi puterea împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt în Sf Biserica, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin”.

Deşi materialul omiletic ce ne-a rămas de la Ipolit este redus, totuşi şi din puţinul acesta ne putem da seama de virtuţile oratorice ale teologului la care ne referim. Astfel, se poate spune că Ipolit a fost predicator înzestrat şi zelos până la pasiune în vestirea şi aparatea mesajului evanghelic. Faptul că în cuuvantarile mai sus amintite se face simţit un avânt destul de pronunţat, o gradaţie a expunerii, se folosesc antiteze şi imagini, nedreptăţeşte să conchidem ca Ipolit reprezintă trecerea de la omilia obişnuită la cuvântarea sintetita, cuvântare care va lua tot mai mult în serviciul ei mijloace retorice tot mai înalte.

Aruncad acum o privire de ansamblu asupra propovăduirii postapostolice putem constata următoarele:

1. predica postapostolica rămâne fiintial legată de predica apostolică, de predica noutestamentara. Ca fond ea ni se arăta ca fiind adânc înrădăcinată în solul dumnezeieştii Descoperiri. Respectful fata de învăţătura revelată pe de o parte, iar pe de alta, teama de a nu se strecura în cuprinsul ei idei care ar fi putut-o diforma, au determinat pe predicatorii epociila care ne referim să-şi dezvolte activitatea sub strânsă călăuzire a Sf Scripturi.

2. în perioada postapostolica, predica nu mai este Revelaţie, cum a fost predica apostolică. Dar nu e nicio simpa parafrazare a textelor sacre. Propovăduirea postapostolica ia tot mai mult caracterul unei activităţi de adâncire şi interpretare a textelor sacre preexistente. De interpretare şi aplicare a mesajului biblic la trebuinţele în continuă schimbare ale ascultătorilor şi effort personal pe bază de pregătire temeinică şi în cadrul Bisericii.

3. în secolele doi şi trei se face un pas important în ce priveşte diferenţierea şi individualizarea formelor de propovăduire. Denumirea de omilie e specifica pentru tâlcuirea pericopica, iar denumirea de logos se atribuie tot mai mult cuvântării tematice.

4. ca metoda de interpretare s-a folosit mult metoda alegorică cu scopul de a atrage atenţia asupra adâncirii Scripturilor şi de a îndigui păreri greşite asupra VT. Promovate de unele cercuri eretice.

5. propovăduitorii au fost în primul rând episcopii. Apoi şi preoţii. Dar şi unii şi alţii, dar în primul rând episcopii, socoteau că principala misiune a lor propovăduirea mesajului evanghelic. Propovăduirea nu numai cu vorba, dar şi cu fapta a învăţăturii dumnezeieşti, ca mijloc de canalizare a apei celei vii spre ogorul sufletesc al credincioşi;lor.

6. practicată cu unele mijloace teologice mai dezvoltate şi cu luarea în slujba ei şi a unor elemente noi de tehnică şi structură, predica postapostolica pregăteşte şi anunţa propovăduirea perioadei imediat următoare, care avea să se înscrie în istoria Bisericii ca perioada de culminaţie a oratoriei patristice.

.

5. Predica în perioada veacului de aurConsideraţii generale

În perioada patristică propovăduirea cuvântului cunoaşte trei etape mai importante. Prima cuprinde veacurile doi şi trei. A doua – veacul patru şi prima jumătate a veacului cinci. A treia cuprinde jumătatea a doua a veacului cinci, apoi veacurile şase până la opt inclusiv.

Din primele decenii ale sec. doi nu ni s-au păstrat predici. Avem însă unele mărturii din care ne putem da seama de felul cum se predica atunci. Cea mai importantă mărturie în acest sens este accea a Sf. Iustin Martirul (+165). Iată ce scrie el în prima să Apologie (e.67): „În ziua numită a Domnului are loc o adunare a tuturor celor ce locuiesc la orşe sau ţară. Cu această ocazie se citesc Memoriile Apostolilor (= Evangheliile) şi cărţile Profeţilor. După ce lectorul a terminat, întţistătătorul ţine o cuvântare, dând îndemn şi încurajare pentru imitarea acestor învăţături bune”. De aici rezultă că:

1. Predica îţi avea locul în cadrul cultului şi anume îndată după citirea Sf. Scripturi.

2. Predica nu mai e expresia unei inspiraţii primite de sus, ci e interpretare a Sf. Scripturi.

3. La Liturghie se citea şi din V. Testament.4. Predica o rostea întâistătătorul care lămurea învăţătiri cuprinse în

Descoperirea dumnezeiascăşi le aplică la viaţa ascultătorilor.Aşadar, în linii mari predica cuprindea la începutul sec. doi: o lectură din Scrierile

Sfinte; tâlcuirea; aplicarea lor.Cea mai veche predică ce ni s-a păstrat este aşa numita Epistolă a

doua a lui Clement Romanul. A fost alcătuită pe la 140-150 de către un autor necunoscut din Corint.

Pe cât se pare, omilia aceasta a avut ca text pericopa: Isaia 54-66. dar expunerea nu urmează strict cuprinsul pericopei.

În partea introductivă (e.1-2), se arată că Iisus Hristos e Mântuitorul viilor şi morţilor. Prin Botez devenim fii ai lui Dumnezeu.

În tratare (e.3-17) se insistă asupra obligaţiilor credincioşilor de a-l cunoaşte şi mărturisi pe Dumnezeu prin căinţă, cuvânt şi faptă. Motivele

pentru care credincioşii trebuie să ducă o viaţă curată şi bogată în fapte bune sunt: iubirea ce ne-a arătat-o Hristos; teama de judecata viitoare.

Forma expunerii e simplă. Autorul foloseşteun bogat material ilustrativ . de pildă, faptele bune sunt reprezentate ca apărătorii credincioşilor înaintea lui Dumnezeu. Ostenelile în vederea mântuirii sunt comparate cu lupta în arenă pentru dobândirea cununei. După cum un vas de lut nu poate fi îndreptat decât numai înainte de a fi pus în cuptor, la fel credinciosul nu se poate îndrepta decât înainte de a merge la judecată, etc.

Omilia lui Clement Alexandrinul (+215) intitulată: Care bogat se va mântui, tratează pentru prima dată tema bunurilor materiale din unghi de vedere creştin. Ideea de bază a omiliiei e că bunurilr materiale nu sunt rele în sine. Rele sunt lăcomia şi egoismul posesorilor. Aceştia însă trebuie să ştie că nu pot dispune de ele în mod absolut. Ei sunt numai administratorii bunurilor lor, în care calitate sunt obligaţi să se ghideze după poruncile dumnezeieşti.Cel dintâi predicator răsăritean de la care ne-a rămas un însemnat număr de omilii este Origen (+ 254).

Omiliile, în număr de 200, sunt scurte, dar dense. Nu arareori se simte vibrând într-însele coarda unei voinţe dârze, profetice, îmbinate cu căldura unei inimi închinate cu pasiune misiunii asumate.

Criteriul după care se ghida în interpretarea textelor era cel practic: acela al edificării ascultătorilor, al dezvoltării şi adâncirii vieţii lor de credinţă şi evlavie.

Nu arareori sădea lămuriri asupra autenticităţii textuluisau textelor folosite, voind să arate că predica trebuie să se exeze nu pe orice text, ci numai pe cel autentic.

În interpretarea pericopei sau părţii din pericopă, Origen valorifică nu numai sensul gramatical şi moral, dar şi pe cel alegoric. Scriptura, zicea marele alexandrin, e cuvântul lui Dumnezeu şi ca atare, textele, expresiile, propoziţiile ei nu se poate să nu cuprindă şi un înţeles mai adânc decât cel perceput prin lectura obişnuită.

Adânc convins că învăţătura descoperită depăşeşte puterea de cuprindere a credincioşilor inclusiv a predicatorului, Origen socotea trebuitor să cheme mereu în ajutor puterea lui dumnezeu. Într-adevăr întreaga lui propovîduire este adusă şi ţinută mereu în strâns contact cu puterile tainice ale rugăciunii. Uneori rostea o rugăciune la începutul cuvântării; alteori chiar în cursul omiliei se oprea şi înălţa o caldă rugăciune către Dumnezeu.

În istoria predicii Origen rămâne cu acest întreit merit:

1. Într-o vreme în care întâlnirea dintre dintre Evanghelia lui Hristos şi

lumea de idei a elenismului ajunsese într-o fază acută, vestitul teolog arată predicii calea cea mai bună de urmat: calea legăturii strânse, organice cu Sf. Scriptură.

2. Origen a cerut ca predica să-şi scoată substanţa din textul autentic al Sf. Scripturi.

3. Faptul că predica e legată de Sf. Scriptură al cărei conţinut vine de dincolo de puterile omeneşti, aduce cu sine necesitatea ca, în exercitarea misiunii sale, predicatorul să invoce ajutorul Duhului Sfânt: pentru sine ca să înţeleagă şi interpreteze corect textele sfinte, pentru ascultători – ca aceştia să asimileze şi să aplice în viaţă învăţăturile ce li se transmit.

Despre felul cum va fi predicat Tertulian (+240) ne putem face o idee din scrierile sale, mai ales din cele de conţinut moral ca: De spectaculis; De orations; De patientia; De corona milites etc. Conţinutul acestor scrieri va fi alcătuit şi fondul predicilor sale.

De relevat că acest apologet plin de temperament, cu stilul său original, viguros, sentenţios a constituit multă vreme, pentru apuseni, o sursă de inspiraţie în cele ale oratoriei bisericeşti.

Sf. Ciprian (+258), de pildă şi l-a luat drept model. Îl citea zilnic şi-l numea dascălul său.

Deşi a împrumutat de la Tertulian nu puţine idei pentru rezolvarea problemelor impuse de mediul în care trăia, totuşi Ciprian s-a ferit de exagerările lui Tertulian, de asprimea şi violenţele de limbaj ale acestuia. Ciprian a fost mult mai cumpănit, mai cu tact, mai înclinat spre calea de mijloc. În mult mai mare măsură decât Tertulian, Sf. Ciprian a realizat chipul credinciosului stăpân pe el însuşi şi a cărui demnitate şi-a exercitatînrâurirea şi dincolo de cercurile creştine.

Nu Tertulian, ci Sf. Scriptură i-a fost cel mai însemnat izvor de inspiraţie. Scriptura, nu Tertuliani-a mlădiat şi i-a înnobilat limba, stilul.

Vorbind despre Ciprian, Lactantiu spune că episcopul Cartaginei a izutit să-şi câştige loc de frunte în aprecierea generală atât prin scris cât şi prin elocvenţă.

Un alt predicator apusean a fost Ipolit (+235).Ca preot şi episcop, Ipolit a desfăşurat o o activitate predicatorială în

care a pus nu numai pregătire şi zel, dar şi un remarcabil talent oratoric. Faima lui de binecuvântător a răzbătut până departe în Orient, unde, în

vremea aceea, înflorea marele Origen. Acesta, vizitând Roma în 212, a ţinut neapărat să meargă şi la biserica unde slujea Ipolit spre a-l auzi vorbind.

De la Ipolit ne-a rămas puţin material omiletic. În scrierile sale exegetice pot fi identificate pasagii care permit concluzia că iniţial ele au fost omilii. La fel comentarul la Cântarea Cântărilor e alcătuit din câteva omilii.

Pentru Ipolit, izvorul principal al predicii e Sf. Scriptură. Dar şi Tradiţia.

În ce priveşte metodă, el o foloseşte pe cea istorio-gramaticală, dar şi pe cea alegorică. Pentru înviorarea expunerii se foloseşte de întrebare, dialog, antiteză, etc.

Din cele spuse până aici despre predica veacurilor doi şi trei putem constata următoarele:

1. În perioada această predică nu mai e Revelaţie, cum a fost predica apostolică.

Predica postapostolică începe să se individualizeze ca activitate de interpretare a textelor preexistente şi de aplicare a învăţăturilor la trebuinţele în continuă schimbare ale credincioşilor.

2. În perioada de care vorbim începe să se formeze conştiinţa că propovăduireaeste şi efort personal pe bază de pregătire temeinică.

3. Predica se rostea în cadrul cultului după lectură Sf. Scripturi. Cultualitatea predicii se explică prin necesitatea şi pentru predicator şi pentru ascultători, a unui ajutor de sus în scopul înţelegerii, explicării şi aplicării în viaţă a învăţăturilor dumnezeieşti. În acelaşi timp, faptul rostirii predicii în cadrul cultului exprimă învăţătura ca mântuirea nu se poate dobândi numai prin ascultarea cuvântului, dar neapărat şi prin primirea Sf. Taine, şi în primul rând a Sf. Euharistii.

4. În secolele doi şi trei se face un pas important în ce priveşte diferenţierea formelor de propovăduire. Denumirea de omilie se specifică tot mai mult pentru tâlcuirea pericopică, ca cea de logos pentru predica tematică.

5. Pe lângă metoda gramatical-istorică şi morală s-a folosit şi metoda alegorică în scopul de a atrage atenţia asupra adâncimii Scripturilor sfinte precum şi pentru a înlătura unele păreri greşite, promovate de cercuri eretice în legătură cu textele biblice.

6. Predica veacurilor doi şi trei s-a rezumat nu numai pe cuvântul propovăduitorilor, dar şi pe viaţa, pe jertfa lor, împinsa uneori până la martiriu.5

5 Pr. Prof. D. Belu, Predica postapostolică (sec. 2-3) în : Mitropolia Ardealului 4-6/1966.

După veacul lui Origen, propovăduirea creştină cunoaşte o perioadă de dezvoltare atât de amplă şi strălucităîncât pe bună dreptate etapa aceasta a fost înscrisă în paginile Istoriei bisericeşti sub denumirea de veacul de aur al predicării cuvântului dumnezeiesc.

Ceea ce a contribuit la promovarea slujirii cuvântului pe trepte de culminaţie a fost mai întâi eliberarea Bisericii, prin edictul de la Milan de primejdiile persecuţiilor. Nemaifiind tulburată din afară, Biserica şi-a putut organiza şi dezvolta în voie viaţa şi activitatea inclusiv cea predicatorială.

În al-doilea rând, sporirea numărului de credincioşi prin trecerea la creştinism a importante loturi de păgâni, au obligat biserica să fie cu mai multă grijă în materie de transmitere a mesajului evanghelic. Printre neofiţi erau şi din cei cu un nivel cultural mai ridicat şi, evident, acestora trebuia să li se predice într-un chip mai înalt, mai cu măiestrie. Pe de altă parte nu puţini dintre noii trecuţi la creştinism aduceau cu ei din lumea lor unele vicii ca lăcomiia, necurăţia, egoismul, fapta care de asemenea impunea o mai temeinică şi mai pedagogică imtocmire a predicilor.

Un alt fapt care a contribuit la înflorirea predicii din veacul de aur a fost dezvoltarea cultului, zidirea de biserici măreţe, trebuinţa de a vorbi la hirotonie, la primirea sau părăsirea unui post, la înmormântări şi cu alte ocazii. Toate aceste împrejurări reclamau mai mare diversificare a cuvântărilor, o mai accentuată îmbogăţire a cuprinsului şi o mai bună înveşmântare a lor.

Se cuvine amintit şi faptul că veacul patru este veacul întâlnirii bisericeşti cu oratoria nebisericească. Este veacul în care mulţi dintre corifeii cuvântului trecuseră prin şcolile de retorică ale vremii, unde se iniţiaseră în tainele măiestriei şi artei oratorice. Desigur, propovăduitorii Evangheliei erau conştienţi de deosebirile dintre predică şi discursul profan, şi au ştiut păstra în cuvântările lor, un loc secundar artificiilor retorice, dar nu e mai puţin adevărat că retorica profană şi-a adus partea ei de contribuţie la dezvoltarea propovăduirii creştine.

Nu trebuie trecută cu vederea nici necesitatea pentru Biserică de a lua atitudine faţă de ereziile care amenunţau cu destrămarea comunităţile bisericeşti şi care introduceau îndoieli şi confuzie în mărturisirile de credinţă ale păstoriţilor.

E de la sine înţeles că pentru o apărare eficientă în faţa curentelor neortodoxe era necesară o propovăduire cât mai substanţială şi mai temeinică.

O altă împrejurare care a favorizat dezvoltarea predicii în secolul patru a fost recunoaşterea efortului personal în întocmirea predicilor. Se acreditează definitiv teza că o predică bună nu se poate baza numai pe

inspiraţie, pe ajutor de sus, dar neapărat şi pe trudă personală. Practic aceasta înseamnă că, cu cât un propovăduitor era mai bine înzestrat, cu atât ajutorul de sus era mai deplin valorificat, cu atât învăţăturile descoperite erau prinse mai din adânc şi mai eficient transmise.

În aceeaşi ordine de idei se cuvine să amintim şi aportul şcolilor catehetice. Direct sau indirect, aceste aşezăminte au contribuit la formarea teologică şi practică cel puţin a unora dintre cei ce aveau să fie rânduiţi pentru propovăduirea cuvântului.

Cuprinsul propovăduirii din veacul de aur varia după timp şi trebuinţele ascultătorilor, dar era constant legat de Sf. Scripturi.

Se predica despre Sf. Treime, despre dogma hristologică, antropologică, cosmologică, despre normele morale.

De subliniat că propovăduirea secolului de aur cuprindea în sfera ei de priză întreaga arie a vieţii umane, imdividuale şi sociale. Dreptatea şi calitatea; nedreptăţile şi apăsarea aclavilor şi a tuturor celor de jos; mamonisml şi huzurul revoltător al celorde sus; bogăţia şi sărăcia; munca şi nedreaptă repartiţie a bunurilor; răul şi eliberarea de sub tirania lui, sunt tot atâtea aspecte ale complexei probleme sociale, prezente cu persistenţa obsesiei în preocuparea marilor propovăduitori din perioadă la care ne referim.6

Din sec. patru se acordăo mai mare atenţie precizării temei şi unei mai buneorganizări a materiei cuprinse în predică. Unii propovăduitori ca, de pildă, Sfântul Hrisostom şi Fericitul Augustin îşi enunţau – dar nu totdeuna – tema cuvântării. Când cuvântătorul nu era episcopul, ci un preot, tema cuvântării o fixa, de regulă, episcopul.

Introducerile sunt simple. Adeseori ele fac legătura dintre omilia anterioară şi cea care urmează să fie rostită. Nu arareori, Părinţii trec direct la cuprins. Exemple de introduceriscurte şi simple avem, de pildă, la Fericitul Augustin, Sf. Grigore de Nazianz îţi lucrează cu grijă unele introduceri. La Sf. Hrisostom, multe introduceri sunt întise, altele îsă sunt de o deosebită frumuseţe atât din punctul de vedere al cuprinsului, cât şi formal.

Predică şi ascultătorii erau puşi de către cuvântător sub semnul rugăciunii.

Uneori rugăciunea era rostită nu numai la început, dar şi la sfârşit, ca încheiere.

Se predica în fiecare sărbătoare. În post se predica în fiecare zi. Şi chiar de două ori pe zi. Survin şi cazuri când urmau mai multe predici una după alta. Când, de pildă, la aceeaşi biserică erau prezenţi episcopul

6Pr. Prof. Procopoviciu Petre, Predica patristică sub aspectul ei social în: Mitropolia Moldovei 1-2/1957, p. 101

împreună cu mai mulţi preoţi, fiecare trebuia să-ţi aducă aontribuţia la zidirea credincioşilor, rostind câte-o predică. Seria cuvântărilor o încheia episcopul.

Pe lângă omilie şi logos, întâlnim şi cuvântări deretminate de diferite ocazii, ca de exemplu: La alegerea şi hirotonia episcopului; La aniversarea alegerii şi consacrării; La întronizare; La sfinţiri de biserici; La luarea de rămas bun; La întâmplări extraordinare; Panegirice; Necrologuri.

Cei îndreptăţiţi la propovăduire erau episcopii şi preoţii. Laicii şi călugării nu aveau acces la amvon. Din veacul patru s-a interzis şi diaconilor să predice.

Episcopul predica stând în scaunul arhieresc sau din faţa altarului. Apoi şi din amvon (introdus în biserică prima dată de către Pavel de Samosata – sec. III).

Credincioşii ascultau predica stând în picioare. Celor bolnavi, slabi, bătrâni li se îngăduia să stea jos.

În general ascultătorii arătau zel şi interes pentru predici. Când predicile nu le erau pe plac, îşi arătau nemulţumirea. Iar când predicatorul izbutea să-i încălzească, ei, credincioşii izbucneau în ropote de aplauze.

Marii propovăduitori ai veacului de aur nu obişnuiau să-şi scrie predicile. Ei meditau temeinic asupra temei alese din vreme şi apoi o dezvoltau liber în faţa ascultătorilor.

Nu trebuie să ne imaginăm că predica veacului patru s-a rezemat exclusiv pe umerii unor episcopi ca Vasile cel Mare, Grigore Nisanul, Grigore de Nazianz, Ioan Hrisostomul, Augustin. Trebuie să admitem că au propovăduit şi ceilalţi episcopi precum şi măcar unii dintre preoţi, chiar dacă de la ei nu s-a păstrat nimic.7

După veacul de aur, adică după veacul patru şi prima jumătate a sec. cinci, predica începu să piardă din substanţă ţi strălucire.

Începe să slăbească legătura dintre Sfintele Scripturi şi conţinutul predicilor. Nu se valorifică îndeajuns conexiunea dintre predică şi cult. Începe un proces de atrofiere a conştiinţei obligaţiei de a propovădui cuvântul.

E cunoscut canonul 19 al Sinodului Trulan (692). Acesta atrage atenţia episcopului şi preoţilor asupra datoriei de a propovădui. Materia predicii să fie luată din Sf. Scripturi. Interpretarea Scripturilor să se facă în conformitate cu Sf. Tradiţie.

Această autoritară înnoire a prescripţiilor amintite a fost necesară deoarece începură să nu mai fie privite cu seriozitate şi responsabilitatea necesară. De pildă, începuse să se promoveze o propovăduire care punea în

7 Krieg, Predigt – în: Realenyklepadie der christichen Alterhumer II, Fr. i. Br.1886, p.633 ş.u.

centru asceză, aghiologia, cultul moaştelor, taumaturgia, teme care împingeau oarecum la periferieînvăţăturile fundamentale ale Revelaţiei. Pe de altă pare erau prinse în conţinutul predicilor o serie de elemente din scrierile apocrife, elemente neistorice, legendare. Pentru a da avânt cuvântărilor se recurge la artificii retorice, la alcătuiri de cuvinte noi, exclamaţii, interogaţii, dialoguri, epitete ornante. Alţi predicatori îţi uţurau lucrul propovăduirii, citind în faţa ascultătorilor predici ale altora, mai ales ale marilor propovăduitori ca: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei şi alţii. Uneori predicile luate de la cei mari erau prelucrate şi adaptate trebuinţelor păstoriţilor respectivi. Întâlnim şi cazuri când predici proprii erau prezentate ca aparţinând unuia sau altuia din predicatorii vestiţi, în scopul de a le face ascultate mai cu imnteres de către credincioşi.

Aşa se explică marele număr de predici patristioce neautentice.Dintre împrejurările care au declanşat şi întreţinut declinul predicii de

după veacul de aur, amintim:Năvălirile barbare şi întinderea mahomedanismului, care au dus la

răsturnări mari şi la crearea unui climatneprielnic unei propovăduiri regulate, temeinice şi rodnice.

Moartea lentă a culturii greco – romane care a dus la privarea propovăduirii creştine de importante mijloace de pătrundere şi exprimare a învăţăturilor descoperite.

Amestecul împăraţilor nu numai în cele externe ale Bisericii, dar, uneori, şi în cele teologice a contribuit de asemenea la slăbirea efortului celor chemaţi să dezvolte o propovăduire mai vie, mai dinamică.

O împrejurare care a contribuit în măsură importantă la declinul predicii în perioada de care vorbim a fost şi accentuarea exagerată a spiritului tradiţionalist care paraliza iniţiativele şi făcea opoziţie oricărui progres. Expresii ca: „Aşa au zis Părinţii”, sau: „Părinţii n-au spus aşa”, nu se folosesc totdeauna pentru afirmarea dreptei credinţe. Uneori ele sunt utilizate pentru a acoperii lipsa puterii de gândire şi a efortului personal.

Să observăm însă că şi după veacul cinciau existat predicatori care dacă nu s-au ridicat la înălţimea celor din veacul de aur, răsfrâng totuşi ceva din strălucirea acelora. Aţa au fost, de pildă, Andrei Criteanu (+740), care după Krumbacher, „poate fi socotit cel mai bun orator al epocii bizantine”.8

Apoi Sf. Ioan Damaschinul (+749); Gherman al Constantinopolei (+733), care arează un nou gen de predici şi anume predica dialogală.9

8 Krumbacher, Geschichte der Byzantinisehen Literatur, Munchen 1897, p.165.9 Pr. D. Fecioru,Un nou gen de predică în Omiletica Ortodoxă în BOR 1946, p. 60-92; 180-193; 386-397.

Marii predicatori în veacul de aur (Sf. Vasile cel Mare, Grigorie Nisanul, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul)

E în afară de orice îndoială că libertatea dobândită de Biserică prin edictul de la Milan (313) a contribuit într-o măsură foarte importantă la dezvoltarea predicii în veacul nostru. Dar tot atât de sigur e că fără acei bărbaţi superior înzestraţi şi pregătiţi ai bisericii de atunci, activitatea omiletică a acesteia ar fi rămas undeva pe o treaptă inferioară.

Ne vom opri în cele ce urmeazăasupra câtorva din personalităţile omiletice care au ridicat predica veacului patru la un nivel de strălucire uinică în istoria creştinătăţii. Vom începe cu Sf. Vasile cel Mare (330-379).

Sf. Vasile era capadocian. Fire superior dotară Sf. Vasile s-a pregătit ani îndelungaţi pe la şcolile înalte din Cezareea, constantinopol şi atena. Înainte de a deveni preot (364) şi episcop (370), Sf. Vasile a fost dascăl de retorică în Cezareea. Şi poate că ar fi rămas aşa toată viaţa, dacă sora să Macrina, n-ar fi stăruit şi n-ar fi izbutitsă-l determine a îmbrăca haina monahală. După un timp petrecut în rugăciuneşi studiu în abianţa severă a mănăstirii, îţi pleacă grunajii sub asprul jug al hirotoniei intrând astfel definitiv în slujba lui Hristos şi a oamenilor.

Probemele cărora a trebuit să le facă faţă au fost multe şi deosebit de complexe.

Pe plan religios-moralera confruntat cu erezii agresive, apoi cu unele moravuri de scăzut nivel moral mai ales ale unora dintre credincioşii de origine păgână care aduseseră cu ei în Biserică o serie de idei şi deprinderi incompatibile cu învăţăturile creştine.

Pe plan social era confruntat cu nedreptăţi strigătoare la cer. Societatea era împărţită în două categorii. În prima erau cei avuţi care beneficiau din plin de bucuriile şi plăcerile vieţii. În a doua categorie se aflau cei mulţi, oropsiţi, apăsaţi şi bântuiţi de tot felul de suferinţe şi mezerii. Sus-lîcomie, trufie şi huzur; jos-strâmtorări, nevoi, prigoane, mizerie. Sus-viaţă bazată pe exploatarea muncii altora, jos-cei exploataţi şi îngenunchiaţi sub apăsarea lăcomiei şi egoismului barbar al celor bogaţi.

Cunoscând această situaţie Sf. Vasile se ridică hotărât să critice şi să aline, să mustre şi să mângâie, să descurajeze lăcomia celor de sus, să îmbărbăteze pe cei de jos.

Ţinta activităţii sale predicatorialr a fost:a. Să elimine ereziile, izvor de neînţelegeri şi de fracţiuni primejdioase

pentru unitatea biserici şi a societăţii;

b. Să se dea un exemplu de rezolvare a problemei sociale nu numai prin milostenie, dar şi prin pregătirea şi asigurarea unui loc de muncă pentru cei lipsiţi (Vasiliada).

c. Să se creeze o abianţă axată pe principiile mesajuluicreştin şi menită să ajute la transformarea conştiinţei nu numai a credincioşilor dar şi a celor în societatea cărora trăiau.

Trei lucruri l-au ajutat în practicarea înaltei misiuni a propovăduirii:1. Posedarea unei înalte culturi teologice.2. Stăpânirea valorilor literar-filozofice ale vremii sale.3. Cunoaşterea temeinică a vieţii celor cărora îşi adresa cuvintele.De la Sf Vasile cel Mare ne-au rămas: 13 omilii asupra Psalmilor; 24

cuvântări cu teme diverse ca de pildă:a) Cuvântări cu teme dogmatice: Despre credinţă; La extul: La început

era cuvântul; Contra sabelienilor, a lui Arie şi a Eunomienilor; Dumnezeu nu este autor al răului.

b) Cu teme moral-sociale: Despre avariţie; Despre invidie; Contra bogaţilor; Cu ocazia foametei şi secetei; Contra beţiei; omilie către tineri etc.

c) Cu teme penegirice: La martirii; Sf. Iulita, Sf. Gordius; Cei 40 martiri din Sevsta; Sf. Mament.

De asemenea ne-au rămas de la el 9 omilii la Hexaimeron (MPG XXXIX, 209-494; XXX, 70-118). Acestea deţin un rol de frunte în întreaga exegeză patristică.

Primele patru şi ultimele patru formează două serii repartizate fiecare în câte două zile. A V-a ocupă un loc mai puţin determinat.

Pe cât se pare, omiliile acestea au fost rostite în post. Ascultătorii au fost numeroşi şi în majoritatea - de jos. Se aflau, de sigur, printre ei şi spirite mai cultivate.

Omiliile tâlcuiesc primul capitol al Genezei. Unii afitmă ca aceste cuvântări au fost rostite de Sf. Vasile înainte de hirotonia întru episcop. Dar sunt indicii (tonul autoritar adoptat, notorietatea cuvântului, un simţ viu al răspunderii faţă de ascultători etc.) care pledează mai de grabă pentru teza că omiliile la Hexameron au fost rostite după hirotonia întru episcop.

Planul cuvântărilor e înainte de toate exegetic. Dar fiecare cuvânt citat îi prilejuieşte explicaţii care depăţesc cu mult cadrul unui comentar (cf. Basile de Cesaree: Homelies sur l’Hexaemeron. Texte grec, introduction et traduction de Stanislas Giet, Paris, 1949, p.57).

În desfăşiurarea omiliilor autorul îmbină cu măiestrie vastele sale cunoştinţe cosmologice şi filozofice, meteorologice şi botanice, de astronomie şi de istorie naturală cu o profundă cunoaştere a doctrinei creştine, dar nu pentru a impresiona mintea ascultătorilor, ci pentru a scoate

învăţături în vedrea zidirii lo, pentru a le da motive şi pilde vredince de urmat în viaţa lor practică.

Precum în omiliile Hexaimeron aşa şi în cele asupra psalmilor, Sf. Vasile are mereu în centrul atenţiei preocuparea de a fi cât mai de folos pentru viaţa practică a ascultătorilor.

În tâlcuire nu rămâne niciodată la literă, ci răzbate până la spiritul textului biblicdin care scoate lumini şi îndemnuri pentru ridicarea vieţii morale a credincioşilor.

Dintre omiliile asupra psalmilor se remarcă mai ales omilia la psalmul 14 în care autorul combate lăcomia barbară a cămătarilor.

Cunoscută e de asemenea cuvântarea în legătură cu secetă din 368∗10. Apoi omilia către tineri în care recomandă tinerilor catehumenisă aibă o atitudine pozitivă faţă de cultura profană.

În lectura operelor de conţinut laic, zice autorul, tinerii trebuie să se comporte că albinele. Precum acestea nu culeg nectar din orice floare, la fel tinerii să ocolească acele scrieri contrare conştiinţei lor.

În cuvântările sale Sf. Vasile vădeşte un fin simţpsihologic, un rar spirit de observaţie, o adâncă cunoaştere a stărilor sociale, un puternic simţ al responsabilităţii carecteristic păstorului coştient că odată şi odată va da socoteală înaintea Domnului de felul cum şi-a împlinit misiunea lui încredinţată.

Cuprinsul omiliilor se remarcă prin claritate, ordine, temeinică închegare a gândurilor, expresivitate, forţă. Foloseşte descrieri plastice luate din viaţa reală, precum şi din minunatele rânduieli ale naturii; de asemenea aplică cu impunătoare îndemânare învăţătura la viaţa ascultătorilor.

Deşi cu înclinări spre pusnicie şi viaţă ascetică, Sf. Vasile ştie să intervină cu impresionantă competenţă în viaţa practică a credincioşilor, năzuind şi deseori izbutind să le formeze şi consolideze conştiinţa în spiritul înaltelor comandamente ale Domnului.

Să observăm că Sf Vasile n-a predicat numai cu cuvântul, sdar şi cu pilda întregii sale vieţi. El n-a cerut puritatea credinţei fără să se fi trudit s-o aibă curată pe a sa. N-a cerut altora viaţa axată pe dreptate şi iubire fără să-şi fi pus el însuşi aceste virtuţi la temelia comportamentului său. N-a recomandat altora milostenie fără ca el însuşi să fi pus în slujba semenilor întreaga sa avere şi fără să fi luat măsuri ca pe cei avizaţi la mila altora să-i pregătească în aşa fel pentru muncă încât să ajungă a-şi dobândi existenţa prin ei înşişi.

10∗ şi pe care o vom reda în întregime în anexe.

Slujit de remarcabile calităţi ca: judecată sănătoasă, sensibilitate delicată, voinţă energică, remarcabil talent oratoric, Sf. Vasile conferă elocvenţei sale acel accent bărbătesc capabil să înfrângă rezistenţele şi să înduplece voinţele de a acţiona în direcţia creştinismului practic.

Pe bună dreptate s-a spus că Sf. Vasile îşi merita calificativul de mare şi ca orator.11

Vorbind despre opera Sf. Vasile, Sf. Grigorie de Nazianz spunea: „Când iau textele sale morale şi practice, sufletul şi trupul mi se curăţă...Duhul său pune în suflerul meu ritmul armeniei şi astfel încep să mă simt transformându-mă în altul, încep să mă simt schimbat după asemănarea lui Dumnezeu” (Panegirie la Sf. vasile cel Mare MPG 67,58).

Iar Sf. Grigorie Nisanul: „din sufletul fiecăruia el (Sf. Vasile) face prin cuvântul său un adevărat templu în care Dumnezeu vrea să sălăşluiască” (panegirie la Sf. Vasile cel Mare MPG 66, 812).

Dăm aici câteva reguli omiletice care se desprind din opera să predicatorială.

1. predicarea cuvântului constituie pentru preot obligaţia absolută. Cel ce şi-a asumat misiunea de a propovădui, dar nu şi-o împlineşte conştiincios este „ucigaş de oameni” (MPG 31,1112 B).

2. Nimănui nu-i e îngăduit să propovăduiască învăţături eterodoxe.3. Predicatorul să nu se eschiveze de la ceea ce e necesar să fie spus.4. Predicatorul să fie întru toate model şi să urmărească perseverent

îmbunătăţirea credincioşilor.5. predicatorul să nu linguşească pe escultători. Nimeni să nu predice

urmărindsă-şi gâştige glorie şi avere.6. Predicatorul să se ocupe nu numai cu problemele spirituale ale

credincioşilor, dar şi cu cele culturale, economice, sociale.7. Predicatorul să fie drept faţă de toţi, să trateze pe fiecare potrivit cu

individualitatea proprie.Sfântul Grigorie Nisanul (335-390).Sf. Grigorie Nisanul a fost fratele mai mic al Sf. Vasile cel Mare.

Acestuia îi datoreşte o bună parte din cultura sa clasică retorică. Contactul cu Libanius şi cu alţi oamenimari ai vremii i-a completat pregătirea şi i-a insuflat un atât de mare entuziasm pentru retorică încât s-a hotîrât să devină şi a devenit de fapt profesor de retorică.

După moartea soţiei şi la îndemnurile fratelui său Vasile şi ale prietenului său Grigorie de Nazianz, el renunţă la cariera didactică şi se retrase la mănăstire în liniştea căreia se pregăti prin studiu şi asceză în

11 Vezi Anexa B.

vederea misiunii preoţeşti. La scurtă vreme ajunse episcop de Nişa în Capadocia.

Nu era prea iniţiat în problemele de administraţie şi nici în cele privitoare la mediul social în care era era chemat să lucreze ca episcop. Acuzat de către arieni că ar fi risipit bunurile Bisericii, Sf. Grigore îţi pierde scaunul episcopal, dar după doi ani şi-l redobândeşte.

Dacă în cele ale administraţiei bisericeşti era mai puţin iniţiat, în cele ale gândirii creştine era atât de bine pregătit încât după moartea Sf. Vasile, el devine unul din cei mai vaşnici apărători ai ortodoxiei. La sinoadele vremii era preţuit ca o autoritate în materie de teologie. Episcopi şi preoţi îl luau drept călăuză în ce priveşte credinţa şi gândirea creştină autentică.

În ce priveşte propovăduirea Sf. Grigore Nisanul a cultivat – precum şi fratele său Vasile-, mai ales omilia.

Ne-au rămas de la el omilii atât la V. Cât şi la N. Testament. Dintre cele ale Vechiului Testament amintim: 8 omilii la Ecleziast; 15 la Cântarea Cântărilor pe care o interpretează alegoric. La N. Testament: 5 omilii la Tatăl nostru; 8 asupra Fericirilor12.

Dar, de la Sf. Grigorie Nisanul ne-au rămas şi alte cuvântări, unele dogmatice: despre divinitatea Fiului şi a Duhului Sfânt. Altele sunt de conţinut moral: Contra cămătarilor; Despre iubirea de săraci şi despre binefacere (2 cuvântări); Despre amânarea Botezului, Cuvântări la sărbători împărăteşti (Crăciun; Botezul Domnului; paşti; înălţarea la cer; Rusalii).

La unele sărbători ale sfinţilor (la Sf. Ştefan); La 40 mucenicio; La moartea lui Meletie al Antiohiei; La moartea Pulcheriei, fiica lui Teodosie I; la fratele său Vasile.

Panegiricele şi cuvântările funebre cuprind cuprind şi unele artificii retorice.

Nu arareori, Sf. Grigore Nisanul anunţa la început temă şi împărţirea ei pe puncte.

Din punct de vedere exegetic, omiliile nisaniene nu prezintă importanţă deosebită, totuşi nu puţine din ele cuprind idei teologice profunde.

Fără să se poată compara cu Sf. vasile şi Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie Nisanul ocupă un loc de frunte în oratoria bisericească.13

Sf. Grigorie de Nazianz (329-330-389/390).Sf. Grigorie de Nazianz e cunoscut în istoria Bisericii prin eminentele

sale calităţi de propovăduitor, gânditor şi scriitor.

12 Omilia asupra fericirii a VII-a e redată în anexe.13 Vezi Anexa C

Pregătirea şi-a format-o mai întâi în familie, mai ales prin purtarea de grijă a mamei sale Nona. Apoi a frecventat cu aviditatea şcolarului superior înzestrat şcolile din Cezareea Capadociei, Cezareea Palestinei; de asemenea a frecventat şcolile din Alexandria şi Atene unde a avut ca profesori pe Himerius şi Prohaeresius.

O vreme a fost profesor de retorică în patria sa.Copleşit de măreţia misiunii preoţeşti, Sf. Grigorie de Nazianz a ezitat

pe cât a putut să accepte hirotonia. Iar după ce totuşi a fost hirotonit, Sfântul fuge la prietenul său Vasile, în pont. Aici însă n-a rămas prea mult. Împrejurările grele în care se afla atunci Biserica, pe de o parte, pe de alta bătrâneţele şi rugămintele tatălui său, episcopul grigorie al Nazianzului, l-au obligatsă iasă din singurătate şi să treacă la slujirea activă a lui Hristos.

În 380 e ales episcop al Constantinopolelui împotriva eunomianului Demofil. În constantinopole toate bisericile erau luate în stăpânire de către arieni. Sf. Grigorie se instalează în locuinţa unei rude unde era şi o capelă. Aici a rostit el celebrele cinci cuvântări teologice carea veau să-i asigure o mare faimă.

S-au abătut apoi asupra marelui teolog necazuri grele. A fost dat în judecata tribunalului pe motiv că ar fi fost instigator şi autor al sângeroaselor tulburări care au avut loc între ortodocşi şi arieni, cu prilejul rostirii acum amintitelor cuvântări teologice.

Necazuri a avut şi din partea unui prieten al său Maxim, filozof cinic, venit din Egipt. Sprijinit de Petru al Alexandriei, acesta voia să ia locul Sf. Grigorie, dar a fost surprins de ortodocşi chiar în noaptea când primea hirotonia ca episcop. Conflictul era deschis. Din pricina aceasta Sfântul se hotărăşte să plece din Constantinopol, deşi mulţimile de credincioşi se opuneau. „Dacă pleci, i se spunea, tu iei cu tine Treimea” (Cayre, Precas de Patrologie I 406 n.3).

Cu venirea împăratului Teodosie, bisericile trec în mâna ortodocşilor. După plecarea din Constontinopole, Sfântul se retrage în Arianz unde se ocupă cu scrisul.

A fost un orator de mari posibilităţi. Tânjea după o viaţă contemplativă, dar năzuia şi să fie în slujba credincioşilor. Era mai puţin practic decât Sf. Vasile, însă o delicată sensibilitate nativă constituia o dotaţie care-i ţinea mereu calea deschisă spre oameni. Gândirea teologică îi era profundă, bine închegată. O imaginaţie vie îl punea în condiţia de a se folosi de expuneri captivante, de descrieri pline de avânt, de un stil înflorit, străbătut uneori de o fină ironie. Toate aceste însuşiri îl ridică la rangul unui maestru în folosirea mijloacelor retorice.

Înclinarea de a se lăsa dominat de dispoziţii afective, îl duce uneori la un patos greu de justificat din punctul de vedereal poziţiei sale de credincios creştin. De pildă el vrea ca în atitudinea sa critică să rămânăîn limitele cuvântului moderat, blând, dar când vorbeşte despre Iulian Apostatul, Sf. Grigorie foloseşte un întreg arsenal de apelative pentru nimicirea „balaurului, a sirianului, a lui Ahab, a Faraonului”. În cuvântare a 2- a despre Dumnezeu (cap.2), ereticul este stigmatizat cu atribute ca acestea: „fiară rea şi sălbatică”, „lup”, „vulpe”, „suflet viclean şi necredincios” (Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu trad. Pr. Gh. Tilea şi Nicolae Barbu, C. De Argeş 1947, p. 10), în cuvântarea a cincia (cap. 20).

Rămâne însă mereu egal cu sine însuşi în cuvântările de apărare a doctrinei ortodoxe din care n-a lăsat la o parte nimic şi pe care a formulat-o în spiritul deplinei autenticităţi. Cum a făcut, de pildă, cu Triadologia, conţinutul principal al predicii sale.

Ne-au rămas de la el 45 de cuvântări. Mai vestite sunt cele cinci cuvântări teologice rostite la 380 în Constantinopole, în capela Învierii şi contra lui Eunomie şi Macedodie. Aceste cuvântări i-au atras titlul onorific de teologul, pentru că nici un alt Părinte nu a dezvoltat cu mai multă claritate şi evlavie, cu mai multă incisivitate şi autenticitate cea mai înaltă taină a creştinismului: Taina Sf. treimi (cu specială privire asupra Fiului lui Dumnezeu).

Cuvântarea I-a tratează despre condiţiile necesare studiului teologiei: puritatea morală şi duhovnicească. Face distincţie între lucruri asupra cărora se poate filozofa şi lucruri asupra cărora nu se poate filozofa. (Aici, în această ultimă categorie intră şi învăţătura despre Dumnezeu, Sf. Treime, Întruparea, mântuirea, Sf. Taine)

Cuvântarea a II-a vorbeşte despre Dumnezeu în sine.Cuvântările a III-IV: Despre Fiul lui Dumnezeu.Cuvântarea a V-a : Despre Duhul Sfânt.Cuvântările 20 şi 32 tratează despre calităţole teologului.Singura care porneşte de la un text biblic este cuvântarea 37- a axată p

e textu Mt 19, 1-12 unde este vorba despre căsătorie şi feciorie.În cinstea Sfinţilor sunt cuvântările 15 (în cinstea Macabeilor), şi 21 în

cinstea Sf. Atanasie.Cuvântări funebre sunt: a 7-a la moartea fratelui său Cezar; a 8-a la

moartea sorei sale Gorgonia; a 18-a la moartea tatălui său; a43-a la moartea Sf. Vasile.

De reţinut că Sf. Grigorie de Nazianz este primul care a introdus genul literar al necrologului în literatura patristică.

Predica Sf Grigorie se distinge nu numai prin adâncimea conţinutului dar şi prin stilulcaptivant, de cele mai multe ori elegant. Autorul ştie folosi cu măiestrie întreaga gamă de mijloace oratorice, cum se vede de exemplu în cuvântările de Crăciun, Epifanie, Paşti, Rusalii. Apoi în panegiricile în cinstea Macabeilor, a Sf. Atanasie, a Sf. Ciprian de Antiohia. Bogate mijloace retorice foloseşte şi în necrologuri. Dar şi cu mai multă măiestrie valorifică mijloacele retorice în cuvântările la ocazii personale ca, de exemplu, în : Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont; Cuvânt de despărţire de credincioşii săi din Constantinopole după demisia sa din postul de Arhiepiscop.

La întocmirea predicilor, Sf. Grigorie e cu mare grijă în alcătuirea întroducerii. După introducere urmează o expunere amănunţită şi bine închegată a gândurilor sale. Exegeza textului rămâne nu arareori în urma interesului polemic şi apologetic, mai ales în predicile în care vorbeşte despre Sf. Treime.14

Unele din cuvântările Sf. Grigorie de Nazianz n-au fostrostite. De pildă, cuvântarea a 2-a – folosită şi de Sf. Hrisostomla întocmirea vestitului tratat π ε ρ ι ι ε ρ ω σ υ ν η s nu poate fi socotită ca predică rostită, dacă ţinem seama de întinderea pa care o are.

De remarcat de asemenea că unele din cuvântările Sf. Grigorie au fost utilizate ca izvor imnografic, cum a fost cazul cu vestitul cuvânt la Naşterea Mântuitorului care începe cu propoziţiile: „Hristos se naşte măriţi-l! Hristos din ceruri întâmpinaţi-l”.

Din Biserica Siriei manţionăm pe Sf. Efrem Sirul (născut306- mort 373 după alţii, de exemplu , după D.Moraitis, Sf. Efrem a murit la 380). A fost toată viaţa diacon. A înfiinţat şcoala din Edesa pe care a ilustrat-o timp de zece ani.

Era mic de talie, slab, pleşuv, fără barbă, îmbrăcat sărăcăcios.A fost polemist, exeget, poet, dar şi predicator. După moarte au scris

panegirice în cinstea lui: Sf. Grigore Nisanul, Amfitochie din Iconiu, Sf. Ioan Gură de Aur.

Scrisul său bogat şi variat îţi aşteaptă încăo ediţie critică.Menţionăm din cele rămase de la el: şapte cuvântări despre Taina Sf.

Treimi; trei cuvântări despre credinţă; patru despre liberul arbitru. Predici la Botezul Domnului, predici în săptămâna mare; 56 cuvântări contra ereziilor; 13 omilii la unele personaje biblice; la sărbătorile Domnului, ale Născătoarei de Dumnezeu, apostolilor, martirilor etc.15

14 Vezi Anexa D15 A se vedea Anexa E.

A fost un predicator adânc religios. Căldura, sinceritatea, avlavia străbătută de vibraţia unei profunde trăiri însufleţesc toate cuvântările lui.

Predica suspinând şi lăcrimând.Îţi înviorează expunerea cu imagini plastice, interogaţii, apostrofe,

rugăciuni, expresii surprinzătoare.Uneori bogăţia fanteziei acoperă oarecum dreapta cunoaştere a

textului. Asemănările nu-s totdeauna reuşite. Întâlnim în cuvântările lui şi unele exagerări mai ales acolo unde vorbeşte despre judecată, pedeapsă, duhuri rele etc.

În unele omilii pot fi întâlnite tautologii, fapt care s-ar putea explica prin aceea că sirienii simţeau plăcere pentru repetiţie ca şi pentru lămurirea unei idei folosind cuvinte multe.

7. Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407)

A fost antiohian de origine: pregătirea şi-a dobândit-o în familie sub conducerea mamei sale Antuza; la şcoala condusă de Diodor din Tars; în şcoala de retorică condusă de vestitul retor Libanius. O importantă înrâurire asupra lui a exercitat şi viaţa de aspră asceză. Atras de modul de viaţă al asceţilor, Sf. Ioan a trăit în mijlocul lor timp de patru ani, ispitindu-şi puterile, înclinaţiile şi aspiraţiile, rugându-se şi meditând, citind şi studiind Sf. Scripturi, pregătindu-se astfel pentru prea plină de răspundere misiune a slujirii cuvântului şi Bisericii lui Hristos. Întâiul rod al acestei retrageri a fost lucrarea: Despre preoţie.

La vârsta de 40 de ani, Sfântul pleacă dintre monahi şi se stabili în Antiohia: Episcopul Meletie îl hirotoneşte diacon în 381, iar Flavian – ca preot în 386. e momentul când îţi începe activitatea predictorială în Antiohia unde timp de 12 ani îţi împlini misiunea primită de la Flavian cu talent, pasiune şi putere cum nu le-a mai avut niciodată un orator bisericescşi care au determinat posteritatea ( sec.VI ) să-l numească Gură de Aur. Pius al X-lea (1903-1914) l-a decretat patron al predicatorilor creştini.

Sf. Ioan era mic de statură şi uscăţiv, faţa agreabilă, fruntea încreţită, larg boltită, pleşuvă, privirile vii, adânci şi pătrunzătoare.

Din punct de vedere spiritual era înzestrat:1. Cu o gândire ageră dezvoltată printr-o îndelungă străduinţă de a

pătrunde temeinic dogma, dar şi cultura vremii.2. Cu o voinţă tare care l-a păstrat tot timpul în contact cu

dumnezeieştile Scripturi şi totodată l-a ajutat să biruie imensele greutăţi care i-au stat în cale.

3. Cu un excepţional talent de a întrupa în cuvânt, logică şi stil, frământările, trăirile, clocotul sufletului său de mare strateg al lui Hristos.

4. Cu o credinţă sinceră, adâncă, vie în Hristos şi Biserica lui, cu o cunoaştere desăvârşită a idealurilor creştinismului în lumina cărora şi-a propus să transforme viaţa semenilor, luaţi atât ca unităţi individuale cât şi ca comunitate.

Dintre Apostoli pe Sf. Pavel îl purta, alături de Hristos, în sufletul său. Îi purta în suflet chipul şi năzuia a-l imita întru totul. Îl citea regular de două, adesea de trei, patru ori pe săptămână. „Dacă eu înţeleg astfel anumite lucruri din Epistolele lui Pavel, nu o datoresc strălucirii şi puterii de pătrundere a spiritului meu, ci neîncetata lecturi a scrierilor sale şi dragostei aprinse ce-i port. Citind scrierile sale de două ori pe săptămânăşi adesea de 3-4 ori chiar, mă veselesc de sunetul acestei trâmbiţe spirituale, tresar şi ard de dragoste, am impresia că-l văd în faţa mea”.16

Sf. Ioan predica în toate bisericile din oraş precum şi în capelele dedicate martirilor şi care erau clădite în împrejurimile oraşului. Dar mai ales predica în biserica cea mare clădită de Constantin cel Mare, precum şi într-o altă biserică a cărei vechime urcă până la vremea Apostolilor.

Obişnuit predica Dumineca, dar în vreme de post predica în fiecare zi. De asemeneasărbătorile celelalte şi împrejurările excepţionale îl făceau să ia cuvântul.

Sf. Ioan nu scria niciodată predicile. Uneori cuvântarea izbucnea spontan din inimă şi înflorea uimitor pe buzele sale. Nimeni nu l-a egalat vreodată în ce priveşte puterea de improvizaţie. Am spus că era mic de statură şi uscăţiv. Dar de îndatăce se urca în amvonşi începea să vorbească, uriaşa masă a ascultătorilorîncepea să vibreze intens, să se înflăcăreze, să izbucnească în ropote de aplauze, sau să suspine, să lăcrimeze, să se încordeze sub presiunea impulsului de a trece imediat la acţiune.

Uneori Sf. Ioan primeşte cu bunăvoinţă aplauzele: „mă bucur, zice el, văzându-vă că ascultaţi cu plăcere cele spuse de mine şi că o arătaţi prin aplauze” (Homil. 3 la Geneza 4). Alteori însă aţi mustra ascultătorii pentru asemenea manifestări în biserică. „Să tăceţi când ascultaţi acestea”, le porunceşte el. „Mă bucur mai mult de tăcerea voastră decât de aplauze” (Hom. 2 La Lazăr 1). „Ce folos am eu din laudele voastre când nu vă văd suspinând după virtute?...Lăudă vorbitorului nu-s aplauzele, ci zelul pentru evlavie al ascultătorului” (Către cei ce se scandalizează din pricina suferinţelor 3, La Moraites, Predica în Răsărit în veacul de aur până la Hrisostom, Tesalonic 1957, p.272).

16 Omilia 1 la Epistola către Romani.

Uneori după ce îţi termina predica, mulţimea-l aştepta la ieşire şi-l silea să urce din nou în amvon. Iar când nu putea venila biserică, toţi erau îngrijoraţi şi agitaţi, toţi se lamentau căutând să afle pricina absenţii lui de la slujbă şi predică.

Cuvântările din postul anului 386 l-au făcut celebru. Nimeni nu voia să-l asculte decât pe el. Şi ca să-l poată asculta credincioşii veneau la biserică încă înainte de începerea slujbei şi se luptau pentru a-şi câştiga un loc cât mai aproape de amvon.

De la Sf. Ioan ne-au rămas:67 omilii la geneză (PG 53-54) ţinute în 388 în Antiohia; 58 omilii la

unii Psalmi, şi câteva omilii la Isaia (PG 55; 56; 47-142); 90 omilii la Evanghelia după Matei (PG 57-58) ţinute în 390 în Antiohia; 7 omilii laEvanghelia după Luca (PG 58, 963-1054); 88 omilii la Evanghelia lui Ioan (PG 59), ţinute în 389 la Antiohia; 55 omilii la Faptele Apostolilor (PG 60) ţinute în 400-401 la Constantinopole. Punctul culminant în tâlcuirea scripturilor îl reprezintă tâlcuirea Scrisorilor Sf. Pavel (PG 60-63).

Temele propovăduirii hrisostimice sunt cele indicate de aituaţia ascultătorilor. Cele mai multe au caracter moral. Dar el tratează şi teme dogmatice.

Dintre acestea din urmă insistă asupra divinităţii Mântuitorului şi asupra Sf. Euharistii. În aceste două dogme vede Sf. Ioan tot adâncul Evancheliei şi izvorul luminii pentru toate tainele mari ale vieţii.

Tratarea temelor dogmatice era impusă de curente spirituale potrivnice creştinismului autentic, precum: arianismul, moniheismul, iudaismul, păgânismul care continua să fie virulent.

Împotriva dochetismului gnostic şi maniheic marele strateg al lui Hristos accentuează realitatea întrupării, iar faţă de arianism accentuează dumnezeirea Cuvântului şi neschimbabilitatea Lui prin întrupare. Despre Apolinarie aminteşte o singură dată (în Phil. Hom. 6,1- la Filip. 2,5 – în : PG 62, 231 B) unde aminteşte despre integritatea sufletului în Hristos.

Modul în care Sf. Ioan prezintă taina întrupării e simplu. Hristos e Cuvântul întrupat, e Cuvântul care a luat carnea, trupul nostru (mai rar foloseşte expresia: natura omenească). Numai într-un singur text e vorba despre asumarea de către Logos a omului (Adv. Anomoeos, Hom. 7,6- PG 48, 765).

Sf. Hrisostom foloseşte des expresiile tradiţionale: carenea e haina şi locuinţa Cuvântului. Foloseşte rar expresia de templu.

Sfântul nu s-a ocupat în mod deosebit nici cu problema raportului dintre cele două naturi însă acolo unde aducea vorba despre acest lucru, se exprima clar: „Locatarul nu-i tot una cu locuinţa, ci ceva deosebit. Căci un

lucru locuieşte în altul...Prin unire şe legătură Cuvântul şi carnea sunt una, nu prin amestecarea şi dispariţia substanţelor, ci printr-o unire care nu poate fi exprimată şi descrisă”

„Deci să nu amestecăm şi nici să nu separăm; un singur Dumnezeu, un singur Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Când spun însă: Unul – vorbesc despre unire, nu despre amestecare, ca şi cum o natură s-ar fi transformat în alta, ci că una s-a unit cu cealaltă” (în Phil. Hom. 7,3- PG 62, 232 B).

Teologia lui Hrisostom e aceea a unui moralist, preocupat puţin de problemele speculative (cf. Jacques Eiebaert, Christologie von der apostolischen Zeit bis zum Konzil von Chalcedon (451) mit einer biblisch – christologischen Einleitung von P. Lamerche SJ, 1965, Herder Frb. – Basel – Wien p. 99-100).

Puterile cele mai multe şi le-a folosit marele cuvântător în direcţia tâlcuirii practice a Scripturilor, în direcţia înserării dumnezeieştilor reguli în dinamica vieţii cotidiene a ascultătorilor, în vederea eliberării lor de sub tirania instinctelor pe de o parte, pe de alta a integrării lor pe făgaşul vieţii umane normale.

Într-adevăr, Sfântul nu putea rămâne liniştit în faţa contrastului dureros dintre măreţia preceptelor creştine pe de o parte şi viaţa bogaţilor pe de alta. Egoismul şi lăcomia claselor de sus, duritatea lor inumană, viclenia şi cupiditatea lor, violenţa, viciile, toate sunt diagnosticate cu stăruinţa şi precizia unui profund cunoscător al oamenilor şi societăţii din vremea sa.

În acelaşi timp toate aceste abateri sunt denunţate şi arse cu fierul roşual remediilor, scoase din bogatul arsenal al eticii Mântuitorului. Se popate spune că niciodată Evanghelia n-a fost mai profund înţeleasă şi înfăţişată în funcţia ei de putere înnoitoare a vieţii morale, fie individuale, fie mai ales sociale, precum s-a realizat aceasta în omiliile preotului cu gură de aur. Nimwni n-a arătat mai bine ca el cât de nevrednice de numele şi jertfă Mântuitorului arată un creştin limitat exclusiv la mărturisirea verbală şi culturală. Creştinismul e energie în desfăşurare, e înfăptuirea înaltelor comandamente ale Evangheliei. Faptaconcretă dă viaţă şi justificare credinţei şi rugăciunii. Acolo unde lipseşte fapta, credinţa se diluează, se superficializează, iar rugăciunea devine vorbărie goală.

Că gen de oratorie bisericească, cuvântările Sf. Ioan sunt mai ales omilii. Predica e pentru el, explicarea şi aplicarea la viaţă a Sf. Scripturi, folosind în acest scop metoda şcolii antiohiene. Omiliile rostite în Antiohia vădesc o ţinută mai liberă, sunt străbătute de un spirit senin; cele rostite în Constantinopole relevă un accent mai gravşi o notă de amărăciune, de nemulţumire cu felul de comportament al ascultătorilor. „ câţi socotiţi că sunt în cetatea voastră cei care se vor mântui? E penibil, e supărător ce o să

răspund, dar totuşi voi spune-o. Între atâtea mii nu găseţti nici o sută din cei ce-şiurmăresc mântuirea. Şi nici de sută asta nu sunt sigur. Spuneţi-mi câtă răutate nu e în tineri? Câtă trândăvie nu e în bătrâni? Nimeni nu poartă grijă de a da copiilor educaţie corespunzătoare. Nimeni nu vede un bătrân pe care să-l dorească a-l imita. Exemplele bune au dispărut. De aceea nici tinerii nu sunt vrednici de a fi admiraţi”. Şi după ce arată că în Biserică nu mulţimea contează, ci viaţa curată, Sfântul adaugă: „Iată, se rosteşte rugăciunea; tinerii şi bătrânii stau nepăsători...îndeletnicindu-se mai mult cu râsul, cu glume, cu poveşti. Lucrul acesta l-am auzit eu însumi. Şi am auzit pe alţii care, aşezaţi în genunchi, rostesc vorbe de batjocură. Tu care eşti de faţă, tânăr sau bătrân, ...împotriveştete cu putere, iar dacă nu se astâmpără cheamă pe diacon, ameninţă-i şi fă tot ce stă în puterea ta. Şi dacă ei îndrăznesc să facă ceva împotriva ta, vei avea pe mulţi în ajutorul tău... Iarăşi văd pe alţii stând şi discutând în timpul rugăciunii...Cum să fie mântuire? Cum vom putea să-L îmblânzim pe Dumnezeu? (În Acta Apost., Hom. XXIV 4, la cap.10, 44-46 în MPG 60, 189-190).

Totuşi, în general, şi credincioşii din Constantinopole, ca şi cei din Antiohia când l-au avut în mijlocul lor, alergau să-l asculte cu ardoare.

Când Sfântul nu putea veni la slujbă, credincioşii se interesau de el, mergeau la locuinţa lui ca să-l vadă şi aă audă măcar câteva cuvinte de la el. Mergeau de asemenea după el în afara oraşului, la mormintele martirilor, unde în aer liber vorbea mulţimilor entuziaste care înfruntau orice greutăţi numai pentru al asculta.

În ce priveşte tâlcuirea textelor Sf. Ioan procedează exegetic, explicând verset cu verset, fixându-le înţelesul şi limpezindu-le cu alte texte scripturistice, când textul prim nu i se pare destul de clar. Uneori citatele folosite sunt atât de numeroase că omilia nu se mai prezintă ca tâlcuire doar a unei pericope, ci a unei întregi părţi a Scripturii. Citatele sunt făcute cu o mare iscusinţă psihologică în sensul că ele ţin totdeauna seama de puterea de atenţie şi receptare a ascultătorilor.

Aplicarea n-o face în general, în abstract, ci cu luarea în considerare a situaţiilor concrete în care se aflau ascultătorii. Suferinţele sociale sunt privite în lumina textelor sacre, a legilor morale şi ale rânduielile credinţei dreptmăritoare indicându-se cu precizie leacurile corespunzătoare.

Obişnuit, omiliile hrisostomice comportă două părţi principale: prima are caracter exegetic analitic; a doua – caracter sintetic. Partea a doua e axată pe o temă luată din partea primă şi e desfăşurată în spirit practic. Adesea în această a doua parte, oratorul se ocupă cu porunci şi abateri care n-au nici o legătură cu partea primă. La obiecţia că predicile sale sunt uneori lipsite de unitate, Sfântul răspundea astfel: „Predicatorul e ca un medic care pentru

multe răni ele sufletului e dator să pună la-ndemână multe şi variate doctorii”. (în Ioh., Hom. 23,1 – PG 59, 177-178).

Stilul cuvântărilor hrisostomice e de un colorit, variaţie, amploare, dinamism, căldură şi strălucire inegalabile. Între cuvânt şigând, formă şi conţinut, simţăminte şi expresie este cea mai strânsă fuziune.

Puternic, impetuos, năvalnic ca un torent de munte care mătură totul în calea lui, aşa ni se înfăţişează stilul Sf. Hrisostom, care e mereu încordat şi preocupat ca prin forţa crescândă a inimii să descurajeze pe adversar, să-l înfrângă şi să înfigă victoria, steagul credinţei ortodoxe pe ruinele meterezelor duşmane.

E strălucit stilul hrisostomic, dar forţa nu şi-o trage din mijloacele artificiale ale meşteşugului retoric, ci din extraordinara bogăţie de idei de care dispunea în orice clipă, dintr-o imaginaţie şi sensibilitate de excepţie şi mai presus de toate din alipirea lui totală de Hristos dar şi de ascultători a căror mântuire îi era mai scumpă decât orice în lume.

Aş vrea să mai relevăm, câteva lucruri în legătură cu concepţia Sf. Ioan despre preedicator şi despre predică.

Predicatorul, zice el, nu-şi asumă cu de la sine putere vrednicia de propovăduitor. El e ales de sus, e trimisul lui Dumnezeu. „Dumnezeu este cel ce te-a ales. El a avut încredere în tine. Nu oamenii, ci Dumnezeu te-a făcut ceea ce eşti” (în Epist. 1 ad. Tim., Hom. 5,1).

Răspunderea propovăduiţii nu o au toţi credincioşii, ci ierarhia. „ După cum în armată nu toţi au aceaşi calitate, ci sunt ierarhizaţi după grade, aşa şi în Biserică unul slujeşte ca învăţător, altul ca discipol” (Îd. Ibid.).

Propovăduirea nu-i un lucru uşor. Ea nu poate fi efectuată cu mijloacele omului comun.

Predicatorul creştin trebuie să aibă vocaţie pentru misiunea lui. Adică să-şi simtă întreaga fiinţă orientată spre slujirea cuvântului şi să nu-şi găsească satisfacţie decât în împlinirea acestei misiuni. Cum a fost, de pildă Sf. Pavel, care în activitatea lui de propovăduitor nu s-a lăsat biruit de nici o potrivnicie, ci depăşind orice obstacol, a dus lumina Evangheliei până în depărtate ţinuturi. (De laud. S. Pauli Apost., Homil. 6).

E necesar apoi că preotul să fie temeinic cunoscător al Scripturilor, „păşunea duhovnicească” din care trebuie hrăniţi credincioşii (În Ioan. Hom. 37,1). Scripturile sunt un imenstezaur de remedii contra trufiei, bolilor morale, a concupiscenţei, a lăcomiei de avere (În princip. Act. Homil. 3,2).

În tâlcuire textele să nu fie trunchiate. Şi mai puţin e permis să fie denaturate (În illud Domine non est în homine via eius – Ier. 10, 23).

La alegerea textelor, predicatorul să se călăuzească nu după gusturile ascultătorilor ci după ceea ce e necesar pentru mântuirea lor (Despre preoţie, Cartea 5, 1-2).

Că un preot nu are cine ştie ce talent oratoric, faptul ar mai putea fi trecut cu vederea, dar ca să nu aibă pregătire corespunzătoare, aceasta nu e admisibil. Nu cer de la preot „nici dulceaţa cuvântărilor lui Isocrate”, nici „măiestatea lui Demostene”, nici „gravitatea lui Tucidide”, nici „Înălţimea lui Plato”. „nu cer nici podoaba căutată a oratorilor păgâni, şi nu mă interesează nici cum îi e fraza şi stilul. Să fie preotul sărac în cuvinte! Să-şi aranjeze simplu şi fărămeşteşugire cuvintele în frază! Numai să nu fie neiscusit în ştiinţă, să nu fie neiscusit în învăţătura cea adevărată” (Despre preoţie, Cartea 4, 6; Ad Tit. Homil. 2, 2).

Predicatorul e obligat să cunoască temeinic realitatea pe care vrea să o modeleze prin predica să.

Predicatorul e dator să cunoască „cele ale vieţii la fel cu cei ce-s prinşi în valurile ei” (Despre preoţie, Cartea 6, 4). Aceasta pentru că e dator să lucreze cu tot felul de oameni: cu bărbaţi, femei, copii, servitori, bogaţi, săraci oameni de jos, oameni învestiţi cu înalte magistraturi. Cu atât e mai obligat să cunoască pe cei cărora se adresează, cu cât misiunea să e aceea de a-i mântui pe toţi. „ Toţi trebuie mântuiţi. Dacă numai unul singur piere, pier şi eu împreună cu el” (De Eutropio n.5).

Chezăşia mântuirii este Hristos. El este temelia, noi clădirea, El este drumul noi peregrinii” (Cât. La Bâlcă, Câteva trăsături ale Sf. Ioan Hrisostomul ca predicator – în St. ŢŢ. 7-8, 1968, p. 508).

Viaţa credincioşilor e condiţionată nu numai de mediul bisericesc, dar şi de cel social. Mediul social poate influenţa în chip pozitiv, dar şi negativ asupra celor ce sunt prinşi în structurile lor. Pentru a contracara năvala răului asupra sufletelor, pentru a le sustrage deteriorării e necesar ca predicatorul să fie bine orientat şi în problemele vieţii sociale.

Cât de temeinic cunoştea Sf. Ioansocietatea antiohiană se vede clar din desele referiri şi energicele luări de atitudine faţă de atâtea din relele, păcatele, viciile care infestau pe atunci atmosfera cetăţii.

Cunoştinţele Sf. Ioan asupra societăţii antiohiene sunt atât de întinse şi amănunţite ca dintr-însele s-ar putea întocmio foarte clarăimagine asupra moravurilor şi culturii celor ce vieţuiau atunci în vestita cetate.

În ce priveşte predica, Sf. Ioan o preţuieşte drept principalul mijloc de convertire a potenţialului duhovnicesc creştin în energie personală actuală. Pentru tămăduirea bolilor trupeşti medicii au la îndemână felurite leacuri. Pentru tămăduirea Trupului lui Hristos, a credincioşilor, preotul n-are la-ndemână decât instruirea prin cuvânt. „Cuvântul e instrument, cuvântul e

hrană, cuvântul e cea mai bună temperare a atmosferei; el ţine loc de medicament, de foc, de sabie. Dacă e nevoie de ars sau tăiat, de el trebuie să ne servim...Dacă el nu reuşeşte, toate celelalte cad. Prin cuvânt trezim un suflet adormit şi potolim pe unul aprins; prin el retezăm ce-i de prisos şi împlinim ce lipseşte; prin el facem toate celălalte câte desăvârşesc sănătatea sufletului” (Despre preoţie, Cartea 4, 3- la: I. Coman, Sublimul preoţiei creşrine, Bucureşti, 1940, P. 12-13).

Propovăduirea este poruncă de sus. Ea obligă în mod absolut. Nu-ţi împlineşti misiunea dacă predici numai când te simţi bine, când eşti ascultat sau obţii rezultate. Misiunea ta e să predici în orice condiţii, „cu timp şi fără timp”. „Că şi izvoarele curg chiar dacă nimeni nu bea den apa lor; fântânile izvorăsc, chiar dacă nimeni nu scoate apă din ele; râurile aleargă la vale, chiar dacă nimeni nu se adapă din ele. Tot aşa şi predicatorul trebuie să-şi facă datoria lui, chiar dacă nimeni nu-l ascultă. Aceasta este legea ce ni s-a încredinţat slujba cuvântului: să nu tăcem, fie că ne ascultă, fie că nu ne ascultă cineva” (De Laz. Concio 1,1).

E exemplul pe care ni-l dă în primul rând Mântuitorul însuşi. Deşi ştia că n-o să-l abată nimic pe Iuda de la hotărârea luată, Domnul n-a încetat nici un singur monent să-l recâştige prin cuvânt, avertisment, binefaceri.

Predica permanentă e necesar să fie împlinită nu numai prin cuvânt dar şi prin faptă. „E necesar ca la cuvânt dascălul să adauge lecţia şi îndemnul faptelor corespunzătoare. Faptele singure fac respectat pe dascăl şi înduplecă pe discipol să-l asculte” (Ad Philipp., Hom. 12, 3). Şi-n această privinţă, Sf. Ioan a fost o pildă vrednică de urmat. Personal trăia ca un ascet. Veniturile le cheltuia pentru săraci. Bolnavii, năpăstuiţii, cei loviţi de nenorocire aveau într-însul un sprijin de nădejde. Viaţa aceasta a dus-o nu numai în Antiohia, dar şi în Constantinopole unde a înfiinţat case pentru bolnavi şi a organizat o asistenţă în stil mare a săracilor.

Succesul propovăduirii hrisostomice a fost întru totul remarcabil. O dovadă în acest sens o constituie cuvintele de înaltă preţuire care au fost formulate la adresa lui.

Încă Milus de Ancira (+430) l-a numit „fluviu de aur” (Epist. 1, 123 ad Valerium – PG 79, 296 B). Isidor din Pelusius (+453) îl laudă folosind termeni ca aceştia: „Cine n-ar rămâne entuziasmat de scrierile lui? Cine n-ar mulţumi Providenţei de a se fi născut după el pentru a putea gusta dumnezeieştile accente ale acestei Lire” (Epist. Ad Heraclium 4, 224; PG 78, 1317, 1320). Din secolul 6 e numit, se ştie, Gură de Aur. Teodor Suditul aţi exprima astfel admiraţia faţă de marele Dascăl: „Părintele nostru de aur, Ioan...adevăratul păstor şi învăţător, cel mai experimentat şi adeverit doctor de suflete...Gură de Aur cu limba lui muiată în aur...trâmbiţa cu sunet plin a

Duhului Sfânt” (PG 99, 709). La fel istoricul bisericesc Nichifor Calist (+1335) nu poate vorbi despre el decât în termeni întraripaţi: „Am citit mai mult de o mie de predici de-ale sale. Ele radiază o inexprimabilă plăcere. L-am îndrăgit de când eram tânăr şi-i ascultam vocea de parcă ar fi fost vocea lui Dumnezeu (Hist. Ecel. 13, 2 – PG 146, 433 C).

Chiar şi după opinia celor mai de seamă filologi ai veacului nostru, Sf. Ioan n-a avut egal în antichitatea creştină. El folosea cea mai pură limbă atică, şi ceilalţi elevi ai veacului său nu sunt decât nişte cârpaci barbari faţă de acest creştin care în mult mai mare măsură decât Aristide merită să fie asemănat cu Demostene (U.v. Wilamowitz – Moellendorff, în: Hinneberg, Die Kultur der Gegenwart I 8 Berlin 1905, 212) – la Johann Baprist Schneyer, Geschichte der Katholischen Predig Frb. i. Br. 1969, p. 57-58).

Opera hrisostomică a intrat definitiv în patrimoniul creştinătăţii. Ea continuă să fie şi astăzi un izvor omiletic de care nici un preot conştient de misiunea să nu se poate dispensa fără pagubă mare.

Redăm aici câteva din regulile omiletice ce se desprind din propovăduirea hrisostomică:

1. Predica e o obligaţie necondiţionată a preoţilor.2. predica nu e întreagă decât când se practică prin cuvânt şi faptă

deopotrivă.3. Izvorul predicii este întreaga Descoperire dumnezeiască a Noului,

dar şi V. Testament.4. Predica are menirea de a cuprinde în sfera ei de priză întreaga arie a

vieţii omeneşti :spirituale, morale, sociale etc.5. Predica îndeplineşte nu numai o funcţie didactic – educativă, dar şi

critică de denunţare şi combatere a păcatului sub toate formele lui.6. Eficienţa predicii depinde de valoarea intrinsecă a cuvântului

dumnezeiesc, dar şi de faptul cum preotul ştie să-l tâlcuiască şi actualizeze prin cuvânt şi faptă.17

8. Alţi predicatori răsăriteni (Macarie cel Mare, Atanasie cel Mare, Eusebie al Emeesiei, Isaia ascetul)

Desigur, opera predicatorială a veacului la care ne referim (IV - V) nu s-a efectuat numai de către cei amintiţi până acum. Au existat de fape şi alţii care cu mai mult sau mai puţin talent, cu mai accentuată sau mai puţin accentuată îndemânare oratorică şi+au adus contribuţia lor la reintegrarea oamenilor în comuniunea cu Iisus Hristos Domnul, adică la ridicarea lor la modul uman normal.

17 Anexa F

Dintre aceştia menţionăm pe:Macarie cel Mare (+390) căruia i se atribuie 50 (sau 57) omilii. Ele

vădesc un cuvântător foarte bun cunoscător al Scripturilor şi al culturii profane (stoicism, neoplatonism). Ideea lor fundamentală e unirea sufletului cu Hristos prin Duhul Sfânt. Treptele care duc spre acest ţel sunt credinţa şi nădejdea.

Unii cercetători spun că omiliile în chestiune nu ar aparţine lui Macarie ci unui autor din cercul mesalienilor, poate lui Simeon dinMesapotania. Alţii resping această părere.

Atanasie cel Mare (+373). Sub numele lui sunt cunoscute patru cuvântări. Ca autentice sunt recunoscute primele trei.

Atanasie e primul care a alcătuit cuvântări polemice contra arienilor, a lui Sabelie şi contra lui Pavel de Samorsata.

Cuvântările sunt de conţinut dogmatic. Autorul procedează citind mai întâi ideile adversarului, pe care apoi le respinge cu argumente temeinice.

Stilul e clar şi fără afectare. I se impută că e prea unilateral dogmatic, neglijând problemele practice, i se impută de asemenea că se lasă antrenat pe panta folosirii unor expresii grele la adresa adversarilor, lucru puţin compatibil cu calitatea de cuvântător creştin. Fotie are cuvinte de laudă la adresa lui. Fraza îi e clară, spune frotie, gâdirea ascuţită, adâncă, puternică. Mânuieşte cu forşă dovezile biblice contra arianismului (Bibl., Cod. CXL).

Eusebie al Emesiei (+360). Sinodul din Antiohia l-a socotit vrednic urmaş al lui Atanasie. A scris omilii asupra Evangheliilor. „Scurte dar foarte multe”, ne informează Ieronim în: De vir. ill. 91. din fragmentele păstrate ne putem da seama că Eusebie a fost unul din cei mai buni cuvântători ai Bisericii vechi.

Isaia ascetul, contemporan al Sf. Atanasie, a scris 29 cuvântări şi diferită lucrări ascetice. Cuvântările lui s-au păstrat în traducere latină; în original s-au păstrat dosr câteva fragmente. Ceea ce le caracterizează e adâncimea cugetării şi tenddinţa ascet-practică.

Antonie cel Mare (+355) e ludat de Sf. Atanasie cel Mare care-i atribuie calităţi de bun cuvântător bisericesc. Omiliile şi epistolele păstrate sub numele lui nu-s autentice.

Chiril al Ierusalimului (386) exprimă în cele 24 cateheze, învăţătura precisă a Bisericii într-o vreme în care aceasta era angajată în luptă grea contra arianismului.

Chiril a fost un eminent predicator popular. Ocoleşte artificiile retorice. Înfăţişarea îi e modestă, liniştită, tonul trezeşteîncredere şi pătrunde pe ascultători. Din învăţăturile de credinţă fundamentale el scoate norme

pentru viaţa practică a ascultătorilor. Sinceritatea şi convingerea creştină şi+a dovedit+o prin viaţa să plină de lupte şi de suferinşe.

Faptele, viaţa să predicau mai curat şi mai elocvent decât cele mai frumoase cuvinte.

Flavian episcopul Antiohiei (381-404) ne-a lăsat o cuvântare despre iubirea aproapelui (PG 48, 945-954). Din alte omilii ale lui ne+au rămas doar fragmente.

Severian episcop de Gabala, în Siria (+408) a fost preţuit în cercurile din Constantinopole, drept un bun predicator. Omiliile rămase de la el ne arată că autorul era un bun cunoscător al Scripturilor.

De la Nectarie patriarhul Constantinopolei (381-397), antecesor al Sf. Hrisostom ne-a rămas o predică la Sf. Teodor despre post şi milostenie (PG 389, 1821-1840).

Atticus urmaşul Sf. Hrisostom la scaunul patriarhal (406-405) şi-a ştiut face un nume bun atât în Biserica greacă precum şi în cea latină. Ne-au rămas doar fragmente dintr-o predică a lui la Crăciun şi din alta la Sf. Treime.

Antiohus, episcop de Ptolemais (+408), un adversar al Sf. Hrisostom a fost un cuvântător de oarecare strălucire. Ni s-a păstrat întreagă doar o predică despre crearea sufletului lui Adam şi despre Patimile lui Hristos. Nu se apropie însă nici pe departe de faimă Sf. Hrisostom.

Proclus al Constantinopolei (+446) încă de pe când era episcop, dar mai ales după ce a ajuns patriarh (434) a dezvoltat o remarcabilă activitate predicatorială. Ca unul care a studiat retorica a folosit în cuvântările sale multe artificii retorice.

De la Hrisipus de ierusalim, după440 preot în Ierusalim avem patru cuvântări: la Sf. Teodor, arhanghelul Mihail, la Maica Domnului şi Ioan Botezătorul.

Alexandru al Alexandriei (313-338), e cel care în 338 l-a excomunicat pe Arie şi adepţii. Pe lângă câteva fragmente de predici, ni s-a păstrat în traducere siriacă şi coptă o Sermo de anima et corpore deque passione domini (PG 18, 585-604).

De la Sf. Chiril alAlexandriei (+444) ni s-au păstrat vreo 20 predici, unele numai fragmentar (Pg 77, 981-1116). A predicat în Alexandra despre întruparea Domnului. Punctul culminant al oratoriei sale e atins la Efes (431), în lupta contra lui Nestorie. În centrul cuvântărilor sale din această perioadă e învăţătura despre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi despre Theotokia Prea Curatei. Omilia îndreptată contra lui Nestorie şi intitulată: „cu prilejul treceri la ortodocşi a celor şapte episcopi nestorieni” este cea mai vestită predică mariologică din antichitatea patristică. Predica prezintă

pe Fecioara Maria ca odor de mare preţ al lumii, ca lumină nestinsă, cunună a fecioriei, sceptru al dreptei credinţe, altar indistructibil, vas al necuprinsului, mamă şi fecioară. Dintre operele Sf. Chiril mai menţionăm: Despre închinarea în duh şi adevăr (MPG 68, 133-1125); Glaphyra (PG 69, 9-679); Comentarii la cărţile V. şi N. Testament (PG vol. 70-74). Cel mai important e cel al Evancheliei Sf. Ioan.

Dintre scrierile dogmatico-polemice amintim: Tezaurul despre Treimea Sfântă şi cea de o fiinţă (PG 75, 9-656); Despre Treimea Sfântă şi de o fiinţă (PG75, 658-1124); Contra blasfemiilor lui Nestorie (PG 76, 9-248); Despre dreapta credinţă (PG 76, 293-312; 315-386; 389-452); Că unul este Hristos (PG 75, 1253-1362); Contra celor ce nu vor să mărturisească pe Sf. Fecioară ca Născătoare de Dumnezeu (PG 76, 255-2929) etc.

Amfilohie de Iconiu (+394) a fost elev al lui Libaniu în antiohia. A funcţionat ca avocat în Constantinopole până ce Sf. Vasile l-a chemat ca episcop în Iconiu. Ne-au rămas de la el câteva (opt) omilii asupra unor texte biblice şi unor sărbători bisericeşti. Omiliile vădesc la autor talent oratoric, dar la distanţă mare de acela al Sf. Vasile.

Astoriu al Amasiei (+410). Înainte de a fi episcop a activat ca avocat. Ni s-au păstrat de la el 16 omilii şi cuvântări de laudă la martiri. Sunt axate pe texte biblice pe care le valorifică scoţând din ele îndemnuri pentru viaţa practică a credincioşilor. Stilul e fluient, limba curată şi pătrunsă de însufleţirea păstorului conştient de misiunea lui.

Teodor de Mopsuestia (392-428) a fost unul din martirii exegeţi ai Şcolii antiohiene. A tâlcuit aproape întreaga Scriptură. Ni s-au păstrat de la el şi câteva cuvântări catehetice, valoroase pentru cunoaşterea teologiei sale şi pentru cunoaşterea Liturghiei antiohiene.

Frimus episcop al Cezareei (+438) a fost un dârz adversar al lui Nestorie. Predica păstrată sub numele lui e îndreptată contra ereziei dioprosopiste.

Teodot alAncirei (+446) a fost un prieten al lui Nestorie. Aceasta nu l-a împiedicat însă să lupte împreună cu Ciril contra ereziei nestoriene.

Patriarhul Ioan al Antiohiei (429-441) a fost conducătorul grupului antiohian la sinodul din Efes. E cunoscută numai o predică de a lui, dar şi aceasta îndreptată contra lui Ciril.

Teodot al Cirului (393-460) a căutat să menţină predica la înălţimea la care o ridicase Sf. Ioan Gură de Aur. Ca episcop al Cirului (de le 423) Teodot venea des în Antiohia unde vorbea ascultătorilor, ce se numărau cu miile, cu atâta însufleţire că aceştia îl aplaudau zgomotos. Din prewdicile lui nu ne-au mai rămas decât fragmente. Cele mai importantene apar cuvântările – zece la număr – asupra Providenţei. Ele sunt lucrate temeinic şi din

punctul de vedere al ştiinţelor naturale şi sunt prezentate cu strălucirea mijloacelor retorice.

9. Predicile lui Vasile de seleucia

Despre Vasile al Seleuciei nu se cunosc prea multe lucruri. Istoria bisericească a înregistrat şi ne-a transmis puţine date în legătură cu viaţa şi activitatea acestui slujitor al cuvântului din apoca patristică. Se ştie doar că între 432-447, predicatorul la care ne referim a fost episcop – după unii: mitropolit – al Seleuciei, cetate situată în Isauria, o provincie din Asia Mică, pe coasta Mediteranei. 18

Vorbind despre acest episcop orator, patriarhul Fotie (+867) emitea opinia că predicatorul acum amintit ar fi una şi aceeaşi persoană cu acel Vasile amintit de Sf. Ioan Gură de Aur în cunoscutul său tratat Despre preoţie.19 Astăzi se ştie însă că între cele două personaje nu se poate face nici o apropiere. Astăzi se ştie că Vasile, pritenul Sf. Ioan Gură de Aur n-a fost episcop al Seleuciei, ci al Rifaniei.20

Nu e sigură nici data morţii. Unii spun că Vasile al Seleuciei ar fi murit în 459.21 Alţii îi mută data decesului cu nouă ani mai târziu, adică pe la 468 şi chiar după.

Epoca în care trăieşte episcopul în chestiune este una dintre cele mai frământate. Se fac tot mai mult simţite semnele încheierii unei perioade istorice şi se anunţă la orizont zările unei epoci noi. Elenismul antic cu cultura lui seducătoare, cu frumuseţile mitologiei şi cu bogoţia de idei a filozozofiei, făcuse ultimul efort de a se impune din nou că principala mărime în circuitul vieţii, dar fără rezultate sensibile. Măsurile iniţiale de Constantin cel Mare şi anume acelea tinzând la promovarea fermă a învăţăturilor şi a modului de viaţă creştin axat pe ideea solidarităţii şi fraternităţii tuturor oamenilor că fii ai aceluiaşi Dumnezeu, şi-au găsit susţinători şi continuatori hoţirăţi în epoca la care ne referim. Teodosie cel Mare, de pildă, luă o serie de măsuri care spulberară definitiv iluzia păgânismului de a se mai impune ca putere de viaţă. În aceeaşi direcţie au lucrat şi împăraţii: Arcadiu, unul din fiii lui Teodosie cel Mare, şi care de la 395, primi conducerea părţii de răsărit a imperiului; Teodosie al II-lea şi urmaşul acestuia, Marcian (+457). Populaţiile din imperiul de răsărit nu s-au bucurat de prea multă linişte. Asalturile unor năvălitori (vizigoţi, slavi, etc.)

18 19 20 21

provocau griji şi temeri tulburătoare. Dar spre deosebire de imperiul de apus care se prăbuşi sub loviturile năvălitorilor în 476, imperiul de răsărit îţi mai prelungi existenţa încă aproape o mie de ani. Adică până la 1453.

Pe plan social existenţa aclavilor continua să constituie cea mai importantă problemă. În mare, societatea era împărţită, se ştie, în două categorii: sus o pătură subţire a bogătaşilor cares e bucurau de tot ceea ce viaţa de atunci putea să ofere ca plăcere, confort, comoditate etc.; jos erau cei mulţi, sclavii, lipsiţi de drepturi, apăsaţi, exploataţi, bântuiţi de tot felul de drepturi, apăsaţi, exploataţi, bântuiţi de tot felul de suferinţe şi lipsuri. Lupta Părinţilor împotriva sclavajului a fost purtată în principal pe plan religios-moral, ei urmărind să împlânte în conştiinţa celor de sus învăţătura că, întrucât că fii ai aceluiaşi Dumnezeu, oamenii sunt fraţi între ei, relaţiile lor reciproce nu pot şi nu trebuie să fie altele decât cele ce decurg din calitatea lor de fraţi. Un credincios adică, trebuie să se considere obligat a purta grijă nu numai de ale sale, dar şi de cele necesare pentru cei ce nu erau ei înşişi în stare să facă aceasta.

Pe plan religios, în sec. V şi-au făcut simţite agresivitatea mai ales nestorianismul şi eutihianismul. În tulburările provocate de acesta din urmă a fost împlicat şi Vasile de Seleucia.

Se ştie că după condamnarea lui Nestorie la Sinodul de la Efes (431), nu toţi alecsandrinii au fost stisfăcuţi de formula învăţăturii privind raportul dintre cele două firi ale Mântuitorului. Unii, ca de exemplu Dioscor, fost arhimandrit al Sf. Ciril Alexandrinul – mai apoi succesor al acestuia în scaunul patriarhal -, dar mai ales Eutihie, stareţ al unei mari mănăstiri din apropierea Constantinopolelui, începură să răspândească învăţătura monofizită.

Lipsit de judecată clară, Eutihie credea că, promovând teza absorbirii naturii omeneşti a lui Hristos de către natură divină a acestuia, va putea zdrobi mai uşor dioprosopismul nestorian.

Denunţat ca eretic, Eutihie a fost chemat în faţa unui sinod endemic convocat de patriarhul Flavian la Constantinopole în 448. Neizbutind în încercările de a-l readuce în circuitul vieţii ortodoxe, sinodul stigmatizeză ca erezie învăţătura eutihiană, iar pe autorul ei îl anatematiză şi –l despuie de demnităţilesale.

La amintitul sinod a participat şi Vasile de Seleucia, ridicându-se împreună cu Flavian şi cu ceilalţi episcopi, împotriva lui Eutihie şi a ereziei lui.

Dar Eutihie nu cedă. Ajutat de Dioscor al Alecsandriei, de finul său, atotputernicul Hrisafiu şi de alţii care urmăreau eliminarea lui Flavian,

Eutihie izbuti să-l determine pa Teodosie al doilea să convoce la Efrs, în 449, un sinod ecumenic.

Vasile de Seleucia a participat şi la acest sinod ca că unul din membrii lui cei mai marcaţi. Aici, însă, votă pentru reabilitarea lui Eutihie şi pentru condamnarea lui Flavian. De unde la 448 episcopul la care ne referim se comportă ca un ortodox, la numai un an după aceasta trecu în atbăra celui pe care-l anatematizase. Poate din slăbiciune, poate mai probabil, sub ameninţările violentuluiDioscor, care căuta să acrediteze punctul de vedere că doctrina lui Eutihie ar coincide cu aceea a lui Ciril al Alexandriei. Dar conducătorul bisericii sin Seleucia n-a rămas prea mult pe poziţia aceasta. Căci la Calcedon, în 451, retractă în plin sinod votul de adeziunela eutihianism, declarând că ceea ce a făcut la Efes (449) a fost rezultatul presiunilor exercitate asupra sa de către Dioscor şi acoliţii acestuia.

După 451 episcopul de Seleucia a rămas constant pe făgaşul ortodoxiei. Un indiciu puternic în sensul acesta îl constituie – între altele- scrisoarea adresată de către Vasile împăratului Leon I (457-474), scrisoare în care episcopul susţine autoritatea sinodului calcedonian, protestând în acelaşi timp împotriva instalării monofizitului Timotei Elurul în scaunul patriarhal al Alexandriei. Dar atitudinea lui oscilatorie în dispută eutihiană n-a fost uitată. Lipsa de fermitate de care episcopul de Seleucia s-a făcut vinovat în momente grele pentru Biserică i-a barat calea spre suprema cunună la care poate aspira un credincios creştin: aceea a sfinţeniei. Vasile de Seleucia, se ştie, n-a fost trecut în rândul sfinţilor. În anul 533 i s-a acordat titlul de fericit.

De la episcopul la care ne referim ne-a rămas un număr de lucrări, între care şi o serie de cuvântări.

În cele ce urmează ne vom opri asupra omiliilor lui.Fotie enumără 15 omilii vasiliene, adăugând, însă, că oratorul

seleucian mai are şi „alte lucrări”, „ „ 12 prin care „pot fi înţelese şi omilii”.

Unii vorbesc de 40 predici cunoscute sub numele de lui Vasile de Seleucia. Alţii îi atribuie 41 predici. Migne redă 41 predici sub titlul: Basilii Seleuciensis Orationes. Bardenhewer contestă autenticitatea cuvântărilor: 38 () şi 41 (), pe considerentul că stilul şi limba acestora ar diferi sensibil de stilul şi limba celorlalte cuvântări.

B. Marx crede că logos-urile 38 şi 39 (la Bunavestire) ar aparţine lui Proclus al Constantinopolei (sec. V). după unii cercetători episcopului de Seleucia i-ar mai aparţine: şase pseudoatanasiene; o omilie publicată de P. Camelot: Homilia lui Lazarum; două omilii nepublicate încă.

În cele următoare vom lua ca punct de plecare cuvântările tipărite de Migne (85, 27-474), cu excepţia celor două: 38 şi 41, care, într-adevăr degajă o atmosferă deosebită de a celorlalte de paternitate basiliană. Unele din predicile oratorului de care vorbim sunt în legătură cu persoane biblice. Ca, de exemplu: Cuvântările 2 şi 3 sunt în legătură cu Adam; 4 – la Cain şi Abel; 5 şi 6 – la Noe; 7 – la Abraam; 8- la Iosiv; 9 – la Moise. Alte cuvântări – şi acestea sunt cele mai numeroase – pornesc de la texte biblice. Astfel prima cuvântare e axată pe textul: „La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen.1,1); cuvântarea 22 are ca text: „Şi navigară îmreună Iisus, discipolii şi iată furtună mare s-a făcut” (Mt. 8,23-24); 24 îşi ia conţinutul din textul: „Zi să şadă aceşti doi fiiai mei, unul de-a dreapta, iar unul de-a stânga ta” (Mt. 20, 21). Iată şi textele altor cuvântări: Mt. 16, 13: „Cine-mi zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului?” (Cuv. 25); În. 10, 11: „Eu sunt Păstorul cel bun” (Cuv. 29); Mt. 18, 3: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi că pruncii nu veţi imtra întru împărăţia cerurilor” (Cuv. 28); Mt. 11, 28: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi îmovăraţi şi eu vă voi odihni” (Cuv. 29); Mt. 4, 19: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Cuv. 30) etc.

O clasificare a cuvântărilor lui Vasile de Seleucia nu e uşor de făcut. Obişnuit ele sunt denumite λ ο γ ο ι , orationes, adică cuvântări cu o compoziţie şi o structură mai complicate, mai nuanţate. Dar aceste cuvântări, unele dintre ele, se apropie mult şi de omilii.

Cuvântările temetice, se ştie, pornesc de la un verset biblic în care e cuprinsă învăţătura programată spre a fi transmisă ascultătorilor. Cuvântările în chestiune pornesc, într-adevăr, multe din ele, de la un text luat fie din Vechiul, fie, mai ales din Noul Testament. Dar cel ce le citeşte cu atenţie poate constata că la alcătuirea lor autorul nu foloseşte procedee distincte. Uneori oratorul la care ne referim îndrumă expunerea ca şi cum ar fi vorba de cuvântări tematice. De pildă, cuvântarea primă, deşi valorifică patru versete, din referatul biblic referitor la creaţiunea lumii (Gen. 1, 1, 3, 9; Cap. 2, 26),totuşi desfăşurarea întruneşte mai degrabă caracterele unei predici tematice decât ale unei omilii.

Alteori, autorul utilizează procedeul expunerii analitice. De exemplu: Cuvântarea 19 în legătură cu centurionul asi ia substanţa din Mt. 8, 6-11; cuvântarea 20 în legătură cu cananeanca foloseşte textele: Mt. 15, 21, 23; 26-28; cuvântarea 22 se axează pe textele: Fapte 3, 1-4; cap. 4,1, 16-17. cuvântarea 22 e la textul: „Mergând discipolii cu corabia împreună cu Iisus, iată s-a lăsat furtună mare” (Lc. 8, 23). Dar pe lângă această oratorulvalorifică şi locurile paralele: Mt. 8, 23; Mc. 4, 26; apoi Mt. 8, 26-27; 4, 39. cuvântarea 24 are ca text: „zi ca să şadă aceşti doi fii ai mei unul

de-a dreapta ta, iar altul de-a stângă ta”. (MT. 20, 21); ea utilizează, însă şi textele: Mt. 20, 20; Mt. 19, 18, 28; 8, 3; 9, 28; 25, 34; 28, 18 etc.

Alteori episcopul orator arată clar că îşi axează cuvântarea pe pericopele citite. Cuvânarea 18 de pildă (în legătură cu Irodiada), începe aşa: „Glasul Evangheliilor (citite) ne face cunoscut astăzi dansul Irodiadei”. Cuvântarea 19: La centurion, se deschide cu astfel de cuvinte: „Trâmbiţa Evangheliilor a intonat cu precizie cântarea duhovnicească, iar mie mi-a îndemnat limba ca să vorbesc”. Şi tot în aceeaşi cântare: „Iau în considerare prezenta istorisire a pericopei evanghelice...”

Adăugăm că oratorul seleucian a cunoscut şi panegiricul, cum o dovedeşte, de pildă, cuvântarea 39 (la Bunăvestire).

Şi atunci, ce vom zice despre procedeele omiletice formale ale lui Vasile de Seleucia?

Fără îndoială el a cunoscut şi logos- ul şi omilia, şi panegiricul. Dar, pa cât se pare, episcopul predicator a voit să utilizeze şi o formă mixtă, constând din îmbinarea cuvântării sintetice cu cea analitică. În timp ce Sf. Ioan Gură de Aur – pe care, desigur, l-a cunoscut, tâlcuia analitic pericopele, după care trecea la o nouă cuvântare axată pe una sau alta din învăţăturile cuprinse în tâlcuirea analitică, episcopul de Seleucia vrea să cuprindă, pe cât se pare, în una şi aceiaşi cuvântare atât elementul analitic, cât şi pe cel sintetic.

Textele scripturistice sunt valorificate din punct de vedere dogmatic, dar şi moral. Mai rar, din punct de vedere moral-social.

În cuvântarea 1 vorbeşte despre creaţiunea lumii şi a omului, despre Sf. Treime. În cuvântările 2 şi 3 insista asupra primei perechi de oameni, despre misiunea şi căderea lor.

În alte cuvântări – şi anume nu în puţine – predicatorul seleucian stăruie îndelung asupra învăţăturii hristologice. El mărturiseşte înaintea credincioşilor că, prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a rămas ceea ce era şi mai înainte. „A devenit ceea ce nu era, dar a rămas cee ce era” (Oratio 9,3). Prin întrupare adică, Fiul a devenit on, fără să înceteze a fi Dumnezeu. Cel născut din Fecioară este unom adevărat şi un Dumnezeu adevărat. (Oratio 39, 3)

Întruparea nu s-a înfăptuit prin desprindere de din sânurile Tatălui. „Cel ce umplea sânul matern, nu a golit sânul patern” (Oratio 39,3). Şi după naşterea din Fecioară, Fiul rămâne în cea mai strânsă legătură cu Tatăl şideofiinţă cu El. Predicatorul seleucian se ridică cu hotărâre împotriva celor ce necunoscând Scripturile, învăţau că Hristos n-ar fi Dumnezeu. „Ei (Arie, Eunomie) văd scris în Scriptură: „Eu şi Tatăl una suntem” (În.10, 30) şi nu le acceptă. Nu le acceptă pentru că ele sunt mamă a adevărului. Ei aud:

„Cele ce face Tatăl le face şi Fiul” (În. 5, 19) şi se arată cu dispreţ faţă de spusele Scripturii. Ei aud din nou: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi-i înviază, aşa şi Fiul pe carele voieşte îi înviază (În. 5, 21); dar resping ceea ce stă scris” etc. (Oratio 32, 1). Desigur, Scriptura spune că Iisus adormit, a pătimit, a suferit moarte. Dar toate acestea le-a suferit nu ca Dunezeu, ci ca om (Oratio 7, 2; 22, 1).

Deofiinţă cu tatăl, Fiul e deofiinţă şi cu omul. Episcopul de Seleucia foloseşte des expresii precum:

etc. (cf. de exemplu, Oratio 39), expresii care ne duc cu gândul la cunoscutele formule caledoniene.Cele două naturi ale Fiului nu pot fi nici separate, nici amestecate. Ele subsistă unite nedespărţit () în Iisus Hristos (Oratio 25, 3).

Dar interesul predicatorului de care vorbim s-a îndreptat şi spre alte teme dogmatice ca: Maria, Maică şi Fecioară (în Cuvânt. 31, 24; 39, 2, 6); Crucea (Cuvânt. 24 şi 32); Biserica (în Cuvânt. 31, 34; 39). Conştient de răspunderea pentru credincioşii de sub juristicţia să, arhipăstorul Seleuciei şi-a-ndreptat adesea cuvântul împotriva păcatului sub feluritele lui forme indicând în acelaşi timp, drept principale căi de elibarare din servitutea lui: căinţa şi iertarea (Cuvânt. 12; 13;18 etc.).

Ce priveşte temele de morală socială acestea sunt mai rar atinse în mod direct în predicile cuvântătorului nostru. De exemplu în predica 19 (în legătură cu centurionul) autorul laudă purtarea sutaşului faţă de slugă sa, care înainte de a fi sclav este om şi de aceea pe bună dreptate este tratat ca om nu ca sclav.

Trecând la analiza structurii cuvântărilor de care ne ocupăm, vom constata că autorul, un versat mânuitor al tehnicii retorice, îşi organizează cu multă grijă expunerile.

Astfel introducerile cuvântărilor sunt lucrate cu multă îndemânare şi am putea zice cu remarcabilă măiestrie. Puţini dintre predicatorii epocii patristice au acordat introducerii atenţia pe care i-a acordat-o Vasile deSeleucia. Ca om format, poate, la şcolile de oratorie ale vremii, episcopul propovăduitor va fi cunoscut şi părerea lui Aristotel cu privire la valoarea introducerii unei cuvântări: „Un început bun, spusese stagiritul, face mai mult decât jumătate din întreg”. Cuvântul acesta al marelui filozof şi teoretician al retoricii îşi va fi avut partea lui în hotărârea episcopului nostru de a acorda un interes sporit elaborării introducerilor la predicile sale.

Într-adevăr, la cuvântările de care ne ocupăm e greu să găsim vreun exordiu care să dea impresia că autorul ar fi recurs, din comoditate, la

formule şablon, stereatipice, şi de aceea inhibitoare ale atenţiei ascultătorilor.

Astfel, în partea introductivă aprimei cuvântări axată pe textul: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen. 1,1) autorul porneşte de la teza că întreaga viaţă a credincioşilor palestă în care aceştia se străduiesc să cunoască pe Creatorul universului. „La ce bun să ştii că omul e făcut de Dumnezeu, dacă ignori mâna care l-a creat? La ce-ţi foloseşte să ştii că omul e aşezat ca rege al creaturilor, dacă ignorezi pa Ziditorul ca şi cum acesta n-ar exista? La cebun să priveşti frumuseţile lumii, dacă rămâi rob faţă de Făcătorul lumii?” Să ne plecăm interes asupra lumii. Dar să nu ne rezumăm numai la atât. Ci luând în seamă cuvintele Scripturii să medităm asupra celor create şi folosindu-ne de acestea ca de o scară, să ne ridicăm treptat spre Ziditorul a toate”. Se vede clar cum cuvântătorul ştie îndruma cu măiestrie atenţia ascultătorilor spre învăţătura ce-şi propune să transmită.Partea primă a cuvântării următoare (La Adam) începe cu o asemănare plină de o remarcabilă putere de impresionare. După cum cei ce vădefigiile regilor cu purpura lor strălucitoare, cu diadema scânteind de lumina pietrelor scumpe şi în mână cu globul pământesc, sunt cuprinşi de admiraţie şi se duc cu gândul la frumuseţea de dincolo de efigie, la fel cei ce-l văd pe om , care e regele creaturilor şi imagine vie a Creatorului, admiră vrednicia chipului, dar admiră şi mai mult iscusinţa autorului care şi-a lucrat cu atâta măiestrie opera.Pornind de la înfăţişarea chiar şi numai parţială a vredniciei omului, cuvântarea la care ne referim vrea să vestească neasemuită măreţie a Creatorului.În predica 22 la cuvântul : „Navigau împreună cu Iisus şi discipolii şi iată s-a lăsat furtună mare” (Lc. 8, 23; Mt. 8, 24; Mc. 4, 37), oratorul porneşte, de asemenea, de la propierea dintre atitudinea păsărilor faţă de puii lor, şi dintre atitudinea Mântuitorului faţă de Apostolii Săi. După cum păsările, „de îndată ce-şi văd puii împodobiţi cu pene, îi scot din cuib ca să-i deprindă cu zborul...la fel şi Hristos Domnul după ce i-a învăţat (pe Ucenici) multe despre credinţă, acum , vrând parcă să-i examineze asupra învăţăturii ce le-a dat, îi ţine suspendaţi între frică şi nădejde, pregătind marea să fie ca un stadion al credinţei lor...” La fel cuvântarea 30 (La cuvântul: „Veniţi după mine Mt. 4, 19) îşi deschide drum către inima ascultătorilor, tot printr-o asemănare luată de data aceasta din sfera medicinii. După cum un medic iscusit e acela care la tămăduirea bolilor foloseşte nu fierul şi focul, dar medicamente suportabile, la fel şi Iisus Hristos, medicul prea înţelept, şi-a arătat iscusinţa de tămăduitor al impietăţii, nu prin ploi de foc, nici prin

inundaţii, ci îndemnând la ascultare prin semne de binefaceri, şi potolind prin cuvinte cereşti aprinsele patimi ale sufletului.Când reia teme tratate şi în alte cuvântări, episcopul orator ţine să facă legătura între predica nouă şi cea de mai înainte. De exemplu, în partea finală a predicii a doua, autorul arată că, întrucât prin cele expuse a adus sufletele ascultătorilor la un grad de saţietate dincolo de care nu se poate trece, el îşi întrerupe predica, făgăduind că ajutat de Harul lui dumnezeu, va înfăţişa într-o altă cuvântare cele ce au mai rămas de spus, în legătură cu teme tratată. Şi într-adevăr, în introducerea cuvântării imediat următoare (a treia), autorul arată că se simte obligat să-şi ţină promisiunea de a continua să vorbească despre tema dezbătută şi mai înainte şi anume despre Adam. Şi recunoscând greutatea acestei obligaţii cheamă pe ascultători că, împreună cu el, să roage pe Hristos Domnul să-i fie într-ajutor la explicarea învăţăturii. „Deoarece voi sunteţi foarte doritori de cunoştinţe şi revendicaţi cu stăruinţă împlinirea făgăduinţei făcute, pe de o parte; iar pe de alta deoarece noi suntem slabi în ce priveşte respectarea acestei promisiuni, să rugăm pe Hristos Domnul să ne ajute ca să ne plătim datoria, adică să împlinim ce a mai rămas nearătat din învăţătura despre adam. E potrivită o asemenea temă în post deoarece, încă pe când era în paradis...lui Adam i s-a prescris şi legea postului când i s-a poruncit: Din tot pomul din rai să mănânci; iar din pomul cunoştinţei binelui şi răuluisă nu mănânci” (Gen. 2, 16, 17).

Lăudă la adresă ascultătorilor şi indicaţia că, reluând tema predicii anterioare, oratorul nu intenţionează să repete ce a spusşi mai înainte, ci vrea să releve aspecte noi, vor fi trezit desigur, atenţia şi interesul credincioşilor făcându-i astfel receptivi pentru ceea ce voia să le transmită.

Alteori, de pildă, în cuvântarea a patra: La Cain şi Abel, episcopul arată păstoriţilor că nu poate să nu le dea învăţătură, deoarece în calitatea ce deţine stă sub legea care-i porunceşte să înveţe. Faptul că, de pildă, în cuvântarea a patra spune că e slab în ce priveşte cunoştinţele nu-l dispensează de datoria propovăduirii. Cu atât mai puţin se poate simţi în afara obligaţiei Kerigmatice, cu cât Harul ce-i stă într-ajutor „nu-i sărac şi nici dăruitorul nu e fără mijloace”.

Pentru a-şi sensibiliza ascultătorii în vederea istorisirii despre Cain şi Abel, cuvântătorul relevă faptul că Dumnezeu potoleşte, spune răutatea îngăduind suferinţele, dar în acelaşi timp El e gata să vindece orice slăbiciune a sufletului. Leacuri pentru suflet sunt în întreaga Sf. Scriptură. Dar ele ne sunt îmbiate în mod cu totul deosebit în istorisirea despre Cain şi Abel, istorisire care ne pune în faţă virtute ce trebuie urmată pe de o parte; iar pe de alta, ne face atenţi asupra răutăţii ce trebuie ocolită.

Fără îndoială, vibraţia puternică a unei asemenea introduceri a putut trezi atenţie şi interes chiar şi în sufletele obijnuite să se retranşeze în pasivitate şi indiferenţă.

În alte cuvântări, autorul lasă la o parte obijnuita introducere şi trece direct la temă. Cum o face, de pildă, în cuvântarea a cincea (La Noe): „Cât de mult iubeşte Dumnezeu dreptatea şi cât de mult urăşte nedreptatea ne-o arată în chip strălucit istoria lui Noe. Căci din naufragiul întregii creaturi singurul salvat a fost Noe ca unul care a avut dreptatea ca însoţitor spre mântuire. Acum mulţimi mari de oameni care sorbiseră cu nesaţ din marea nedreptăţilor au fost închiţite de valuri pe bună dreptate...”

Autorul foloseşte şi exordiul simplu, fără înflorituri şi fără să-i imprime acel suflu viu, năvalnic, răscolitor, de care episcopul de Seleucia ştie să se folosească uneori ca un orator superior înzestrat.

Un exemplu de exodiu simplu avem la cuvântarea a yecea (Despre Elisei şi Sunamiteanca). „parte dintre profeţi l-au prevestit pe Hristos prin cuvânt, parte dintre ei au arătat cele privitoare la El prin fapte. Alţii au fost ei înşişi prefigurare a Cuvântului întrupat, preînchipuind în linii generale icoana celui ce avea să vină.

Prin cuvânt l-au prevestit Isaia, Ieremia, Iezechil şi, împreună cu ei, cei doisprezece profeţi. Prin acţiuni l-au prefigurat Ilie Tesviteanul şi Elisei, discipolul acestuia. Tip al cuvântului întruchipat a fost Iona. „Căci precum Iona a fost în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Mt.12, 40).

Acum trecând peste Iona, iar pe Ilie lăsându-l pentru o a doua cuvântarea, să-l aducem în mijlocul pe Elisei şi să cercetăm de ce nu a înviat pe fiul Sunamitencii prin rugăciune, precum Petru a înviat pe Tăviţa,ci s-a întins peste trupul mort al copilului...

Exordiul e clar, fără îmodobiri, adaptat ascultătorilor înzestraţi cu un elementar fond aperceptiv şi cu bunul simţ sănătos al omului obişnuit.

Cel mai adesea, Vasile de Seleucia îşi încheie introducerile cuvântărilor cu indicarea celor ce urma să dezvolte. Aşadar, îndemnaţi de cereasca trâmbiţă (Sf. Scriptură) să medităm la cele divine şi rezemându-ne pe creaturi să ne ridicăm la Domnul creaturilor. Căci Dumnezeu, ierarhizând creaturile în felul unnei scărri, a pus la îndemâna celor ce-l iubesc posibilitatea de a se înălţa la El. La fel e cazul la cuvântarea a treia: „Deci, o iubiţilor, să ne ocupăm cu istoria lui Adam...” Cuvântarea a zecea îşi încheie partea introductivă cu enunţul: „Să cercetăm pe cine a prefigurat Elisei, pe cine Sunamiteanca şi pe cine fiul cel mort al Sunamitencii.” În a douăsprezecea cuvântare, oratorul, încheindu-şiintroducerea, şi-anunţă obiectul discursului său în felul acesta: „dacă vă este voia să parcurgem

istoria lui (Iona) şi să-nvăţămdin ea în ce chip Dumnezeu urmăreşte de aproape pe profetul chinuit şi cum convertaşte pe păcătoşi şi-i aduce la căinţă.” Încheieri asemănătoare întâlnim la introducerile cuvântărilor 14, 15, 16, 21, 22 etc.

Copleşit de măreţia învăţăturii ce-şi propune să dezvolte oratorul îşi încheie uneori introducerile cu câte o caldă rugăciune. Cum face de pildă, în cuvântarea la Bunavestire. „Doamne atotputernice, împărate a tot universul, tu care în chip negrăit luminezi cu lumina duhovnicească puterile cele netrupeşti, luminează şi mintea mea ca să cunoască fără greşală ceea ce şi-a propus să spună; cele cunoscute – să le rostească cu evlavie; cele spuse să fie înţelese în chip corect”.

În tratare autorul foloseşte o impresionantă multitudine de mijloace în scopul de a-şi face expunerea cât mai interesantă şi mai acesibilă ascultătorilor. În cuvântarea la Elisei şi Sunamiteanca, de exemplu, vorbeşte mai întâi despre rolul prefigurator al celor două personaje în istoria mântuirii. Elisei înfăţişează pe Hristos. Acela (mortul înviat de Elisei: II Regi 4 , 35) prefigurează pe păgânii cei morţi din pricina păcatelor. A venit Elisei cel spiritual (Hristos), care a găsit moarte toate menbrele păcătoşilor: gura, ochii, mâinele, picioarele. Păgânii erau morţi în ce priveşte gura pentru că nu şi-o puteau deschide ca să laude pe Dumnezeu, ci se adresau lemnului spunând: „Eşti tatăl meu!” şi pietrii: „Tu mi-ai dat viaţă!” (Ierem. 2, 27). Ochiile erau şi ei morţi întrucât nu priveau spre Dumnezeu, ci venerau creatura în locul Creatorului. Mâinile erau moarte ca unele care aduceau daruri demonilor. Moarte şi picioarele ce se plecau în semn de cinstire înaintea deavolului. Corpul întreg era putred şi avea nevoie de un medic capabil să-nvie morţii”. Şi într-adevăr, medicul acesta a şi venit: este Iisus Hristos Domnul. Acesta asumă firea omenească întreagă, în care după cuvântul Apostolului locuieşte trupeşte plenitudinea Dumnezeirii (Col. 2, 9). Prin coborârea Dumnezeirii în trup, toate membrele au fost sfinţite şi aduse la o mai bună întrebuinţare. Într-adevăr gură a fost deprinsă să spună: „Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta” (Ps. 50, 16). Ochii au învăţat să dea slavă lui Dumnezeu. „Ochii tuturor spre tine caută, Doamne, şi Tu le dai hrană la vreme” (Ps. 144, 16). Mâinile ridicate spre Dumnezeu, binecuvintează pe Domnul lor: „Ridicaţi şi noaptea mâinile spre locaşul cel sfânt şi binecuvântaţi pe Domnul” (Ps. 133, 2) şi „ridicarea mâinilor mele că o jertfă de seară” (Ps. 140, 2). Picioarele stând în biserică, aduc şi ele lauda lor: „Picioarele noastre erau în casa Domnului”. Şi iarăşi: „Picioarele noastre erau stând în pragurile tale, Irusalime (Ps. 121, 2). Ai vorbit despre lauda adusă de membrele externe. Dar despre părţile interne? Vor fi oare acestea, scutite de obligaţii? Nicidecum. Dimpotrivă, sufletul cu

puterile lui cele mai dinăuntru strigă şi el către Domnul: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu numele cel sfânt al lui” (Ps. 102, 1).

Renunţând la prezentarea mai pe larg a istoriei despre Sunamiteanca şi despre minunile prorocului Elisei, oratorul îşi îndreaptă atenţia asupra Mântuitorului, pe care îl prezintă mai ales în ipostaza Lui de binefăcător al celor asaltaţi şi copleşiţi de necazuri şi suferinţe. Un exemplu în această privinţă în constituie atitudinea Mântuitorului faţă de drama femeii din nain. Care, după ce îşi pirdu soţul, la scurtă vreme se văzi lipsită şi de fiu,de unicul său fiu. Fără nici un sprijin de nicăieri, fără mijoace de existenţă, fără sprijinul întăritor al ambianţei familiale, văduva simţea cum din toate părţile năvălesc asupra ei umbre reci ale deznădăjduirii. În această situaţie o întâlneşte Mântuitorul. Dar să dăm cuvântul predicatorului de care ne ocupăm. „Lacrimile văduveiîl determină pe Unul născut să redea viaţa celui unul născut al manei sale. Căci văzând noianul nenorocirii, El cel prea îndurător, apropiindu-se de văduvă, varsă răcoare peste jatul durerii ei, din izvorul iubirii Sale de oameni. „căci, zice, rana ta este rană dătătoare de viaţă” (Îs. 26, 19), şi ramura ruptă o aşeză la loc ca un iscusit altoitor. Ce inimă n-ar fi fost rănită de un asemenea rău? Cine ar fi putut trece pe lângă lacrimile văduvei fără să nu plângă el însuşi?

Întâmplarea aceasta a cufundat în durere întreaga cetate văduvele sufereau împreună cu văduva; mamele căinau pe cea rămasă fără copil; tinerii jeleau pe tânărul neînsufleţit. Aceia – părinţii – îl jeleau ca pe propriul lor fiu; aceştia – tinerii- ca pe fratele lor. Durere îi cuprinsese pa toţi şi pârjolea inima mamei. Căci amintirea copilului mort ardea ca o piatră vârâtă în mătuntaie producându-i dureri şi mai ascuţite. Nimic nu doboară mai mult pe o mamă ca amintirea fiului încetat din viaţă. Văduva îşi smulgea părul, îţi zâria obrajii cu unghiile, vărsa fluvii de lacrimi, rostea asupra mortului cuvinte înduioşătoare, pe care i le inspiră, desigur, durerea: O, fiul meu, ciu laşi pe văduva lipsită de copii? Cui ai încredinţat pe mama cea fără de nădejde? Cine-mi va mai ocroti văduvia? Spre ce ajutor să-mi îndrept privirile? Pe cine mă voi mai sprijini? Pe cine-mi voi mai lua ca apărător? Soţul mi-a plecat mai înainte. Acum pleacă şi fiul. Cum voi suporta arzătoarea durere pricinuită de moartea copilului meu? Cum voi scăpa de furtuna văduviei? Până azi povara văduviei m-a apăsat până la zdrobire. De acum, după ce mi-a fost luat şi copilul mă învăluie întunericul. Am avut doi ochi de lumină: soţul şi copilul. Dar moartea mi i-a stins pe amândoi. O, fiul meu, cine va încredinţa mormântului pe mama ta când va muri? Cine va împlini cele rânduite pentru morţi? Pe cel ce trebuia să mă jelească, iată că trebuie să-l jelesc eu. Pe cel ce trebuia să mă-ngroape, iată îl înmormântez

eu. Nu mă voi mai bucura de îmbrăţişările şi sărutările tale mai dulci ca mierea şi ca fagurile. O, moarte, tu trebuia să iei pe mamă înaintea fiului, căci aceasta esterânduiala firii: copiii să înmormânteze ei pe părinţi. Dar dacă ai schimbat rânduiala, fă-mi cât mai repede favoarea de a nu zăbovi să mă adaugi şi pe mine lângă cei pe care mi i-ai luat. E mai bine să fiu îngropată în acealşi mormânt cu copilul decât să mă bucur fără de el de lumina aceasta trecătoare. La ce să mai rămân în viaţă dacă el nu mai trăieşte? Pentru cine să mai trăiesc? Cât timp mi-a trăit copilul am putut suporta durerea arzătoare a văduviei. Ne eram de ajuns unul altuia spre mângâiere. Nici pe el nu-l dobora sentimentul că e orfan, şi, în prezenţa lui, nici pe mine nu mă copleşea văduvia. Absenţa soţului mă obijnuise puţin câte puţin cu asprimea văduviei. Darmoartea aceasta nedreaptă a fiului meu îmi converti brusc văduvia într-un lucru lipsit de sens şi transformând acea mare sărbătoare la care mă aşteptam, într-o suferinţă insuportabilă. Căci câte n-am întâmpinat? Ce rău nu s-a abătut asupra mea? În fiecare zi aşteptam ceasul căsătoriei lui. Dar în locul camerei nupţiale, iată i-am pregătit mormântul. Când făceam planuri pentru logodna lui, a trebuit să-i pregătesc monumentul funerar. Când să discut asupra învoielilor de nuntă, duc cu minetestamentul pecetluit, în care mama cea lipsită de moştenitor a fost trecută ca moştenitoare. Când îi împodobeam haina de nuntă, iată-l fără suflare. Şi-l înfăşor strâns cu feş ca pe un Lazăr.

E potrivit într-adevăr să ne amintim aci de Lazăr, de Lazăr cel ce a fost înviat din morţi. Ce n-am îndurat? Ce rău nu s-a abătut asupra mea? „Nu e durere mai mare că durerea mea” stă scris în Cartea Plângerilor (1, 12). Şi nu e o nenorocire că nenorocirea mea. Nimeni nu poate vindeca vătămarea mea. Nimeni nu e în stare să îmi vindece rana. Şi atunci, nu aş putea găsi oare pe cineva înaintea porţilor? Şi în timp ce tocmai vorbea, iată că cel căutat cu fierbinte dorinţă se arată stând înaintea porţii.

Ocrotitorul văduvelor merge întru întâmpinarea văduvei. Tatăl orfanilor strigă pe tânărul cel mort. Dăruitorul vieţii, mai mult: Viaţa însăşi readuse în viaţă pe cel mort, şi cel plecat spre milostivire potoli lacrimile mamei celei ce rămăsese fără fiu. „Când a văzut-o domnul- stă scris – i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Femeie, nu mai plânge!” (Lc. 9, 13). „Iar dacă s-a propiat de poarta cetăţii- spune evanghelistul- iată scoteau pe un mort fiu unic al mamei sale” (Lc.7, 12 ). Tocmai când mortul ieşea din cetate, fu întâmpinat de Viaţa care intră. Şi văzând pe văduva îndurerată, Domnul, pătruns de milă faţă de ea, îi zice: „Nu mai plânge! Moartea care s-a războit contra ta a fost biruită, nu mai plânge! Lovit infernul cere înapoi sufletul fiului tău, nu mai plânge! Se bucura atâta că avea să devoreze o asemenea pradă. Acum, pentru că nu şi+a atins scopul, geme. Şi ca să ştii că făgăduinţa

mea nu-i amăgitoare, primeşte dovada învierii. „Tinere, ţie zic scoală-te”! Şia şezut mortul şi a început a vorbi”. – Tinere ţie zic: scoală-te!” oare de ce Domnul a mai adăugat cuvântul: „Ţie”? ar fi fost mai simplu să zică: „Mortule, scoală-te!” Dar, în acest caz cuvântul Mântuitorului, prin puterea ce-i e proprie ar fi înviat şi alţi morţi. Acesta e motivul pentru care El a adăugat determinativul: „Ţie” pentru că puterea Harului său să se extindă numai asupra acelui tânăr mort. La fel a procedat şi cu Lazăr. N-a spus simplu: “Mortule, vino afară!”, ci numindu-l pe nume îi zice: “Lazăre vino afară!” A procedat aşa, pentru că nu cumva cuvântul Dătătorilui de viaţă să învie mai mulţi morţi. “Şi s-a sculat mortul şi a început să vorbească”. “De n-ar fi fost Domnul ajutorul meu, de mult sufletul meu s-ar sălăşluit în iad” (Ps. 93, 17). Şi iarăşi: “Domnul m-a scos din locul pieirii şi din noroiul mocirlei”. Picioarele mele le-a pus pe stâncă şi a întătit paşi mei”. (Ps. 39, 2-3). Şi noi strigând în marea aceasta a ispitelor, să aducem slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea şi-n vecii vecilor nesfârşiţi. Amin.“

N-am avut de gând să redăm cuvântarea în ăntregime, dat atraşi de fluenţa expunerii nu rezistarăm ispitei de a reproduce fără să eliminăm ceva dintr-însa. Dealtfel, în pagubă nu putem fi. Felul cum oratorul îşi gradează desfăşurarea, e caracteristic tehnicii retoricii basiliene. Autorul porneşte de la faptul învierii de către Elisei, a fiului Sunamitencii şi, relatând procedeul folosit de către proroc nu insistă asupra lui decât atât cât socoteşte potrivit pentru a putea trece la realitatea perfigurată de profetul vechitestamentar şi anume pentru a putea trece la personalitatea Mântuitorului. Elisei, ca de altfel întreg Vechiul Testament îndrumă spre ceva dincolo de el şi anume spre Iisus Hristos. Pe care nu ni-l înfăţişează numai în chip abstract, dogmatic, dar mai ales ca iubire faţă de credincioşi, ca o prezenţă activă în nevoile, în suferinţele, în drama lor. Pentru ilustrare oratorul îşi alege cazul văduvei din Nain căreia, la nenorocirea pierderii soţului se adaugă alta şi mai mare: aceea a pierderii unicului fiu. Întâmplarea tulbură adânc întreaga cetate. La auzirea nenorocirii, văduvele, mamele, taţii, tinerii, ies cu toţii din liniştea lor. Renunţă la preocupările cotidiene şi adânc mişcaţi, încep aă se tânguiască, să jelească, să plângă, împreună cu văduva, făcând ecou durerii ei ca o vastă cutie de rezonanţă. Compasiunea cetăţii însă, nu avu darul să tempereze durerea văduvei. Dimpotrivă i-o amplifică, parcă, şi mai mult.

În prezentarea zbuciumului acestei fiinţe autorul dădovadă de o remarcabilă înţelegere a inimii omeneşti în situaţiile de limită şi, în acelaşi timp dă dovadă de o adâncă participare la suferinţele ei. Cuvintele prin care prezintă drama văduvei, parcă sunt muiate în lacrimi şi ţipăt. Propoziţiile şi frazele sunt scurte, nervoase, sacadate. Debitul verbal ascultă de ritmul unei cadenţe de o accelerată rapiditate. Frazele se succed în rafale mereu înteţite.

Clocotul durerii neizbutind să fie cuprins întreg în recipientele înguste ale cuvintelor, simţi cum se revarsă ca o lavă fierbinte peste marginile lor intensificând tensiunea psihologică până la paroxism. În prezenţa unei asemenea expuneri e peste putinţă ca ascultătorii să nu fi fost impresionaţi până la lacrimi. Se vede limpede cum oratorul e pe deplin stăpân pe tehnica dramatizării unui fapt. Dar ceea ce a urmărit el n-a fost atât asocierea afectivă a celorlalţi la drama văduvei cât mai ales pregătirea lor sufletească în vederea înţelegerii faptului că ajutorul nu putea veni decât de la Acela care sigur îl putea da şi anume de la Iisus Hristos. Salvarea văduvei, în cazul dat, nu se putea realiza decât prin salvarea fiului. Salvarea fiului nu se putea înfăptui decât prin înviere. Iar învierea lui nu o putea realiza decât Iisus Hristos, Domnul, care, tocmai în momentul când totul părea pierdut definitiv pune în acţiune puterea Sa, redând vieţii pe fiul văduvei şi introducând din nou bucurie de viaţă în familia ei.

În prezentarea aceasta a Mântuitorului, autorul vrea să releve una din modurile Lui de a lucra cu credincioşii. Domnul îi lasă pe aceştia pe seama propriei lor deciziuni. El nu se substituie iniţiativelor şi eforturilor acestora, ci adaugă numai, ceea ce le lipseşte. Cuvântătorul la care ne referim urmăreşte să-şi instruiască păstoriţii în sensul că în lupta contra nenorociţilor, necazurilor, obstacolelor, să meargă până la limita puterilor, să-şi încordeze toate disponibilităţile de energie până la punctul când au sentimentul că omeneşte nu mai e nimic de făcut, dar, în acelaşi timp, să-şi păstreze neatinsă credinşa în ajutorul salvator al lui Dumnezeu.

Cunoscând caracterul paradoxal al credinţei creştine, Vasile de Seleucia relevă că următorul lui Hristos, odată ajuns la limita puterilor nu rămâne aici. Nu încrucişează braţele, nu aşteaptă pasiv, ci se deschide sufleteşte, devenind de o maximă sensibilitate faţă de ajutorul dumnezeiesc care nu va întârzia să vină sub o formă sau alta.

Din cuvântare se vede- şi aceasta e un alt lucru pe care vrem să-l relevăm – că elementul retoric nu lasă spaţiul corespunzător celui interpretativ, exegetic. Este însă prezent şi acesta. Am văzut că fapta lui Elisei nu e numai enunţată, dar e şi interpretată şi anume e interpretată simbolic, alegoric. De asemenea, învierea tânărului din Nain, mai corect: modalitatea acestei învieri prineşte o tâlcuire interesantă. Oratorul relevă cu fineţe că determinativul “ţie” din expresia: “Tinere, ţie zic scoală-te!” nu este adăugat întâmplător. Cuvântul vrea să arate că în clipa rostirii lui, puterea ce-i e proprie Mântuitorului îşi limitează în modvoit eficienţa asupra unui obiectiv determinat şi anume aspra tânărului neînsufleţit al acestei văduve.

Iată şi tratarea cuvântării a noua (La Moise).

Poporul evreu, spune oratorul, a fost un popor ocrotit de Dumnezeu, pentru credinţa lui tare. Întâmplându-se să ajungă sub stăpânirea egiptenilor, aceştia, la porunca lui Faraon au început să-i împileze pe evrei şi să împiedice în chip silnic înmulţirea lor. Între altele, Faraon porunci ca toţi nou născuţii de parte bărbătească să fie aruncaţi în fluviu. Aici oratorul valorifică retoric până la exces elementul dramatic cum în oarecare măsură se poate vedea şi din cuvântarea mai nsus reprosusă.

“Ceea ce au zidit mâinile lui Dumnezeu, Faraon nimicea cu apă. Pretutindeni erau supraveghetori ai naşterilor şi ai fluviul deveni călăul nou-născuţilor...Cele ce aveau să nască erau condamnate. Naşterile erau supuse controlului criminal. Natura era despuiată de libertatea ei. Fluviul prindea, prin curse pe noii născuţi şi pântecelui mamei îi luă locul albia apelor. Copilul abia născut şi nici măcar zărit de raza soarelui, era aruncat în chinurile înnecului… Fluviul ajunse ucigaş şi mormânt al copiilor…Nimicirea copiilor se luase la întrecere cu naşterile şi când ajungeau să nască, mamele se rugau să nu devină mame… »Ca să nu nască pentru fluviu »…etc.etc

Penru atitudinea lor nedreaptă, egiptenii au fost pedepsiţi, iar făgăduinţa lui Dumnezeu cu privire la eliberarea evreilor a fost împlinită prin Moise.

În continuare insistă asupra rolului covârşitor al lui Moise în păstrarea monoteismului împotriva idolatriei. Nu le vordeşte evreilor despre Treime, pentru că “încă nu era momentul”. Pedagog înţelept, Moise dă conaţionalilor săi o învăţătură despre Dumnezeu pa măsura puterii lor de înţelegere. “precum cei ce au suferit de o boală de 0ochi trebuie să se deprindă treptat cu lumina, la fel a procedat şi Moise: el n-a îndrăznit să dea dintr-o dată toată lumina cunoaşterii lui Dumnezeu.” Moise nu dă o învăţătura clară despre Treime, dar o indică în mod acoperit. Cum face de pildă prin expresia: “Domnul Dumnezeul tău, unul este” (Deut. 6, 4) “Vorbeşte despre unul şi-l numeşte de trei ori. Vorbeşte despre unul şi rostirea o întreieşte întru mărturisirea ipostazelor. Domnul Dumnezeul tău, Domnul unul este”. Numai cât nu zice:n “Unul după fiinţă, întreit după ipostasuri”. În continuare oratolul explică expresiile: “Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” şi “Veniţi şi coborându-ne” (Gen. 1, 26; 11, 7).

Ia, apoi, atitudine contra antitrinitarilor, relevând în continuare gravă eropare a celor ce amestecă firile în persoana Mântuitorului. Contra unora ca aceştia oratorul citează cuvintele Sf. Pavel, de la Filip. 2, 6-7: “Care fiind în chip de Dumnezeu, n-a socotit o răpire a fi în el întocmai cu Dumnezeu, ci s-a golit pe sine luând chip de rob”. Căci a rănas ce era luând ce nu era, după

cuvântul Evancheliei: “Cuvântul trup s-a făcut” (În. 1, 14). Adică: S-a făcut ce nu era, rămânând ceea ce era. Aceasta e învăţătura celor care poartă pe Dunezeu în inima lor, după cuvântul profetului:”tu, însă, acelaşi eşti şi anii tăi sunt fără de sfârşit” (Ps. 101, 28, 38)

În predica la cuvântul: “Cine-mi zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului? “, tratarea începe prin a arăta că după ce a sensibilizat ochii Ucenicilor punându-i în prezenţa minunilor, Iisus trece mai departe străduindu-se să le deschidă auzul. Şi aducându-i pe Apostoli îi întreabă: “Cine zic oamenii că sunt eu Fiul Omului?” (Mt. 16, 13). Apostolii nici nu erau lămuriţi asupra Dumnezeirii ascunse în firea omenească. Un exemplu: Când Domnul a poruncit vânturilor şi valurilor să se potolească, ucenicii se întrebară miraţi: “Cine este acesta că şi vânturilor şi mării îi porunceşte?” (Lc. 8, 25). Ei nu-şi dădeau seama de divinitatea ascunsă în trupul omenesc al Domnului. Şi tot aşa n-au înţeles Apostolii nici cuvintele: “Sricaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica” (ÎN. 2, 19). Fără pricepere s-au dovedit şi după minunea înmulţirii pâinilor. “Nu pricepuseră nimic de la pâini, că era împietrită inima lor” (Mc. 6, 52). Cu ocazia Schimbării la faţă, Petru spuse Domnului: “Învăţătorule, bine este nouă să fim aici şi să facem trei corturi: una ţie şi una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune” (Lc. 9, 33).

Ştiind că firea omenească sew dezvoltă treptat nu prin salturi şi ştiind de asemenea că aceasta nu poate primi prea multe învăţături deodată, Domnul îndruma şi pregătea cu grijă pa Apostoli în direcţia punerii lor în situaţia de a mărturisi cu toată hotărârea credinţa în divinitatea Lui. După ce la întrebarea: „Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului?” Apostolii răspunseseră: „Unii Ioan Botezătorul, alţii Ilie...sau unul din proroci (Mt. 16, 13-14). Domul se adresă direct lor: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” În numele Ucenicilor vorbeşte Sf. Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt. 16, 16). Ca oameni Apostolii au putut spune că Iisus e un proroc, un drept, un trimis al lui Dumnezeu, dar totuşi om. Mărturisirea Dumnezeirii lui Hristos nu e rezultatu al puterilor cunoaşterii fireşti, ci e rezultatul unei inspiraţii de sus. „Ceea ce prin propria lor ştiinţă n-au putut spune, a spus-o Harul. Intrând prin aprobarea Să mărturisirea (lui Petru), îi instruieşte pe toţi: „Fericiţ eşti Simone Bariona că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl meu cel din ceruri” (Mt. 16,17). Bariona înseamnă: fiul lui Iona. Expresia aceasta nu e adăugată întâmplător. Ea vrea să exprime adevărul că după cum, ca fiu al lui Iona, Simon Petru este de o fiinţă cu tatăl său, la fel ca fiu al lui Dumnezeu Iisus Hristos esre deofiinţă cu Tatăl. „Deoarece m-ai numit Fiul lui Dumnezeu, cele privitoare la mine învaţă-le pornind de la tine. Căci după cum tu eşti om născut din om, la fel eu port aceeaşi fiinţă cu Tatăl meu”. Expresia: Hristos, Fiul lui Dumnezeu înseamnă: Fiul cel întrupat este

deofiinţă cu Tatăl. Cele două firi ale lui Iisus nu se amestecă şi nu se despart. „Nu se amestecă natura creată de cea necreată...Fiul e necreat şi prin iconomie poartă trup ca pe o purpură neîmpărţită, deplină şi completă. Ceea ce se naşte nu e un membru sau o parte a celui ce naşte. Dumnezeirea e în afara împărţirii”. Mărturisirea lui Petru despre divinitatea lui Hristos este adevărata piatră a evlaviei, este baza mântuirii, zidul credinţei, temelia adevărului. Căci altă temelie nimeni nu poate pune afată de cea pusă care este Iisus Hristos” (I Cor. 3,11). Conţinutul acestea tratări întăreşte şi el constatarea că Vasile de Seleucia a acordat atenţie şi elementului exegetic didactic, vădindu-se ca un versat cunoscător al Scripturilor.

De o remarcabilă spontaneitate şi vivacitate ni se pare tratarea cuvântării a treizecea. E vorba aici de tâlcuirea cuvintelor: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt 4, 19). După ce arată împrejurările istorice în care Domnul a vorbit cuvintele acestea, oratorul se lasă în voia talentului său inspirat desfăşurându-şi amplu gândurile şi sentimentele. „ O sfat înalt şi înţelepciune nemuritoare! El a rânduit ca oamenii muritori să înveţe pe alţii...învăţătura adusă din cer...A lăsat la o parte...srviciile puterii regale, a respins puterea bogaţilor, a ocolit puterea rettorilor şi n-a umblat după limbajul filozofilor...

Lăsând cetele îngereşti în liniştea lor, El a cutreierat porturile, fluviile, ţărmurile mării şi atelierele de lucru voind să ia de aici pe slujitorii dogmelor. Şi stând lângă ţărm rostea îndemn zicând: Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”.”Am venit, zice, să vă vânez. Caut pescari, nu regi. Corăbieri vreau să angajez, nu prinţi. Încetaţi de a vă mai lupta cu marea cea neînsufleţită. Transferaţi pe pământ arta voastră de a pescui. Căci pământul cuprinde o întreagă mare a impietăţii. Arucându-vă mrejele aici veţi vâna o pradă care va sluji dreptăţii. Veniţi după mine, voi discipolii mei şi dascăli ecumenici. Slujiţi-vă de meşteşugul vostru în folosul cerului. Marea idolatriei este revărsată peste tot, creatură e acoperită de notul mulţimii zeilor, toate le inundă adâncul impietăţii. Oamenii sunt cufundaţi în valurile ispitelor demonice. Lumea miroase greu a sânge şi e plină de murdăria sacrificiilor omeneşti. Pentru acei oameni vă voi face pescari – medici. Boala însăşi reclamă o lucrare ca a voastră – să ne folosim de doctoria cea bună pentru tămăduirea creaturii aflate în primejdie. Veniţi după mine. Şi aceia părăsindu-şi mrejele merseră după El”. Ei n-au zis că chemarea ce li s-a adresat ar fi o vorbă spusă aşa fără temei. Nici nu s-au gândit să-i răspundă Domnului, dând expresie slăbiciunilor şi nepregătirii lor. Ei nu s-au gândit să-l întrebe: „Ce bogăţii să arătzăm noi oamenilor ca să-i putem mişca? Le vom arăta oare mrejele noastre rupte şi vom vâna mulţimile cum vânăm sălbăticiunile? Ce limbă să folosim şi prin ce

frumuseţi de stil să captivăm pe ascultători? Vom atrage oare pe regi folsindune de limba noastră de pescari? Noi am fost deprimşi să pescuim peşti, nu oameni”. Apostolii nici n-au vorbit şi nici măcar n-au gândit asemenea lucruri. „Ci atraşi de undiţa cuvântului lui Hristos, ei îl urmară pe Domnul...Veniţi...şi cei chemaţi merseră după El. O cuvinte întărite prin fapte! Veniţi! Eu voi adăuga cuvintelor voastre momeală. Prin graiurile voastre voi converti popoare şi cetăţi. „În continuare se arată că de obicei Dumnezeu se foloseşte de cele slabe pentru a-şi arăta puterea Sa. O victorie e cu atât mai măreaţă cu cât a fost obţinută cu arme mai puţine şi mai simple. Succesele misionare ale Apostolilor sunt cu atât mai impunătoare cu cât au fost de jos, din ceata oamenilor simpli. „După ce Domnul s-a înălţat la cer ei (Apostolii) pescuiră neamurile în mrejile Harului. Mai întâi aţi aruncară plasele asupra adunărilor iudaice şi îndată prinseră ca la trei mii (Fapte 2,41). A doua oară a scos ca la cinci mii” (Fapte 4, 4). După ce arată împrejurarea în care s-a realizat convertirea acestora, oratorul vorbeşte despre convertirea lui Cornelius, apoi despre convertirile realizate dincolo de confiniile Palestinei, în Cipru, Pamfilia, Macedonia, Tracia, Grecia, Roma”, care, ascuzându-şi cununa se înclină cu adânc respect în faţa predicii despre Cruce. Una după alta cetăţile căzură „pradă” în mrejele Apostolilor. Care n-au încetat să le arunce până ce n-au prins în mrejele Domnului lumea întreagă. O lucruri neaşteptate şi peste puterea firii! Înficoşându-se de cele văzute, deavolul n-a suferit să vadă mântuirea răspândindu-se în lung şi lat, şi împresură cu moartea pe propovăduitori, împingând contra pescuitorilor nişte peşte foarte sălbatic. Dar acceptând moartea, Apostolii n-au încetat a pescuii nici după ce şi-au încheiat viaţa, ci ei împlinesc şi după moarte porunca Domnului, neuitând nici în mormânt de pescuit. Căci când Harul voieşte vorbesc şi mormintel”.

Deşi puternic hiperbolizată, expunerea cuprinde bine reliefată învăţătura că, deşi , oameni simpli, Apostolii s-au arătat totuşi deosebit de receptivi faţă de Evanghelie, pe care au răspândit-o utbi et orbi, călăuziţi şi întăriţi de puterea Harului dăruit lor de Hristos Domnul. Predica aceasta formulează limpede teză, că forţa de atracţie, de impresionare şi de convertire a învăţăturii creştine nu îşi are izvorul în propovăduitor, ci în autorul învăţăturii. Adică în Mântuitorul Iisus Hristos.

În cuvântarea asupra vameşului şi fariseului, după ce enumeră o mulţime de vindecări trupeşti săvârşite de Iisus, oratorul relevă în continuare că Domnul a acordat o atenţie cu totul deosebită păcatelor ca izvoare ale dezechilibrului, diformării şi alterării vieţii interioare. Între păcate, de o nocivitate cu totul particulară este superbia, trufia. „Multe pasiuni şi vicii înconjoară sufletul întocmai ca o oaste; mândria însă e ca o cetate a viciilor

care se luptă contra lui Dumnezeu, ignorează drepturile firi şişi e stăpânită de o boală diavolească. Poţi să duci în mijlocul ei întregul cor al virtuţilor, dacă în frunte rămâne trufia, aceasta va stinge toate luminile acelora.

Unde există îngâmfare postul nu foloseşte la nimic. Însăţi castitatea e fără rost atunci când e atinsă de boala mândriei Dumnezeu îşi întoarce faţa de la dreptatea pusă în slujba arogantului. Urăşte binefacera izvorând dintr-un suflet tumefiat de îngânfare. O rău nemaiauzit, care devalorizează agoniseala virtuţilor. O boală străină de iubirea cerească! Pe cei ce săvârşesc alte păcate, Ziditorul său îi socoteşte vrednici de milă, când se căiesc, sau îi pedepseşte când stăruie cu înverşunare în păcatele lor. Numai celor mândri Dumnezeu le stă âmpotrivă” (Iac. 4, 6), ca unora pe care-i socoteşte nu slijitori, dar vrăjmaşi ai Săi. De aceea Hristos, îndemnând ceata Apostolilor să se depărteze de patima trufiei, le-a spus:”Când veţi face toate cele ce vi s-au poruncit, să ziceţi: Slugi netrebnice suntem” (Lc. 17, 10). El a spus aceasta pentru a îmodobi truda Apostolilor cu frumuseţea smereniei. Căci numai smerenia este adversara trufiei care a despuiat sufletul de podoabă virtuţilor. Smerenia ia apărarea celor păcătoşi şi-i pune în condiţia de a dobândi victoria. Primeşte dovada spuselor mele din parabola vameşului şi a fariseului. Parabola e învăluită în lumina vie a unei interpretări care vădeşte la autor numai simţ psihologic, dar şi vie sensibilitate duhovnicească. Oratorul compară trîsăturile cele mai caracteristice ale vieţii fariseului cu acelea ale vameşului.

Fariseul se îngâmfă vorbind despre sine; vameşul se pleacă şi se învăluie tăcut în smerenia lui. Fariseul se prezintă ca păzitor al legii şi virtuţii; Vameşul se acuză aspru pe sine. Îşi mărturiseşte vina, păcătoşenia, răutatea. El pune-n faţa lui Dumnezeu lăcomia rapace, neîndurătoarea pornire spre jaf, extorcarea nemiloasă la care supunea pe cei ce treceau prin punctul de vamă aflat în grija lui. Plata vămii însemna pentru unii plânset amar, mizerie pentru alţii. Conştiinţa unor asemenea fărădelegi îndurerează până la copleşire inima vameşului. Dar fariseul? „fariseul a venit aducând după părerea sa, o comoară întreagă de virtuţi. Şi ce face el?

Stând, se ruga plin de sine. Vorbea cu ochii ridicaţi spre Dumnezeu şi se aştepta să fie răpit în cer ca să discute acolo cu Dumnezeu. „Mulţumescu-ţi - zice – că nu sunt ca ceilalţi oameni”. „Frumos” început pentru o rugăciune de mulţumire...”Erijându-se în judecător, condamnă lumea-ntreagă şi pronunţă o setinţăde desfiinţare a tuturor celorlalţi. „Nu sunt ca ceilalţi”. Nici unul nu-i aici la rugăciune, decât eu singur. Toţi îşi văd de treburile lor. Eu singur mă gândesc la tine. Doamne, precum vezi, eu sunt singurul om drept. „Eu singur sunt purtătorul virtuţilor Tale. Pământul ar fi

pustiu de virtute dacă n-aş călca eu pe el. Nu sunt ca ceilalţi...şi nu sunt ca acest vameş”.

Fariseul, în loc să vină cu conştiinţa celui ce simte nevoia să se roage, îşi arogă de a judeca împreună cu Dumnezeu, pe vameş: „după mine, acesta murdăreşte chiar şi numai prin prezenţa sa, rugăciunile mele. Aş prefera să nu-l văd ca să nu-mi mai aduc aminte de crimele lui”. Eu? „ eu postesc de două ori pe săptămână pentru a nu cheltui prea mult. Dau zeciuiala din toate cele ce am”, atrăgându-i astfel atenţia lui Dumnezeu asupra obligaţiilorpe care la rându-I le are faţă de el, faţă de fariseu. „Cele prescrise de lege le-am împlinit cu aspră măsură. Am practicat mai multe virtuţi decât cer poruncile. Templul s-a îmbogăţit după urma ofrandelor mele”. Dar vameşul? „Stând departe nu îndrăznea să-şi ridice nici ochii către cer”. Conştiinţa păcatelor îl împiedica de a înainta mai mult. Amintirea abaterilor săvârşite îi pironea privirea în pământ „şi suspinând din adâncul inimii îşi lovea pieptul, se pedepsea înaintea Judecătorului, îşi sfâşia sufletul prin plânset, îşi izbea inima cu mâna, devenindpropriul său călău şi rostind în timp ce se autolagela: „Milostiv fii mie păcătosului (Lc.18, 13). N-am nici o faptă bună care să mă ia sub ocrotire la judecată. Întreaga mea fiinţă e rănită de păcate. Sunt înconjurat de valurile nedreptăţilor, văd marea răutăţilor mele. Cine mă va vindeca de relele mele? Unde să mă duc după ajutor? Ce faptă bună aş putea arăta când nici măcar fără voie n-am lucrat ceva de folos? Ce binefacere să arăt în locul greşelilor mele? Cum să scap de acuzatorii mei cei drepţi? La care să mă uit? De la care să-mi întorc privirea? Ce să trec sub tăcere? Ce voi spune? Pentru care faptă voi cere îndurare? Pe care dintre păcate să le arunc? Pe care să le ascund? Pe care-l voi plânge? Voi mai privi oare spre cerlu pe care l-am batjocorit cu nedreptăţile mele? Îmi voi îndrepta privirile spre Dumnezeul împotriva căruia am rostit bucuros blasfemii? Pentru nenorocirile mele nu aflu decât un remediu: Să alerg la îndurarea lui Dumnezeu şi aşa voi ocoli primejdia. „Dumnezeule, Milostiv fii mie păcătosului!” Nu fapte ale dreptăţii, ci păcate voi arăta. O judecătorule, să nu rosteşti şi-mpotriva mea sentinţa dată contra fariseului şi să nu mă respingi şi pe mine împreună cu el! Ştiu că Ziditorul este drept, nu-L cunosc ca Judecător. Umblu după iubirea Lui, singura putere mântuitoare a oamenilor. Eu arăt rănile tu adu vindecarea.

Dar ce face cel ce aude rugăciunile tuturor? Ce spune Judecătorul după ce i-a ascultat pe cei doi, pe vameş şi pe fariseu? Să vedem ce sentinţă rosteşte asupra păcătosului smerit şi ce sentinţă împotriva dreptului îngâmfat. „Vameşul s-a coborât mai îndreptat decât fariseul” (Lc. 18, 14). Ordinea s-a inversat. Înaintea dreptului Judecător vameşul s-a vădit mai drept decât fariseul. S-a transformat însăşi natura lucrurilor: cel înălţat a fost

aruncat jos din trufia lui, iar cel ce s-a smerit a fost înălţat prin setinţa Judecătorului. O vameşule, care ai negociat cu bunătatea divină! O vameşule, care ai arătat păcătoşilor calea încrederii în salvare! Ai arătat că perceperea de biruri dispune de puteri mai mari decât dreptatea, neîncetet să strângi dări până nu l-ai făcut birnic al tău pe însuşi Iisus Hristos! Grea dare superbia! Grea şi potivnică lui Dumnezeu. „Nu sunt, zice, ca vameşul aceste” (Lc. 18, 11). Adevăr grăieşti fariseule. Căci acela ţi-a luat-o înainte prin smerenia lui. „Postesc, zici, de două ori pe săptămână” (Lc. 18, 12). Trudă zadarnică, din pricina trufiei tale. Patima sufletului l-a despuiat de răsplată. „Nu sunt, zici, ca ceilalţi”. Când Avraam vorbea cu Dumnezeu era el, protopărintele tău, sau al vameşului, a cărui purtare îl apropie de patriarh? Oare n-a spus el privind spre pământ: !Eu sunt pământ şi cenuşă”? )Gen. 18, 27=. Vezi cum recunoaşterea realităţii fireşti i-a adus favoarea lui Dumnezeu? Şi plecându-se mai degrabă cu cugetul decât trupeşte, el vorbi cu Dumnezeu. Aia uzit şi cântul lirei lui David: „Inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Aşa a vorbit cu Dumnezeu şi Moise învăţătorul tău, zicând: „Cine sunt eu ca să mă duc la Faraon? (Ex. 4, 10).

Vameşul şi fariseul: două tipuri de credincioşi situate la antipozi şi pe care autorul îi prezintă în linii şi culori vrednice de un bun cunoscător al tipologiei moral-religioase, dar şi al tehnicii retorice.

Chiar dacă uneori autorul alunecă în exagerări şi se lasă atras de mulţimea artificiilor retorice, rămâne totuşi mereu vizibilă străduinţa lui de a expune şi explică învăţătura; de a o argumenta, de a combate erorile în materie de credinţă, şi de a aplica învăţătura la viaţa ascultătorilor. Iată motive care ne obligă să primim cu rezerve afirmaţia unora ca de pildă a lui S. Kreuz, că predicile lui Vasile de Seleucia n-ar avea vreo valoare exegetică.

Ce priveşte încheierile cuvântărilor episcopului din Seleucia, acestea sunt în genral scurte. De exemplu, în Cuvântarea La Moise, încheierea se rezumă la aceste ăropoziţii: Tu însă acelaşi eşti şi anii tăi sunt fără de sfârşit” (Ps. 101, 28). „Lui fie-i slavă în veci. Amin.” „Zice Mântuitorul cel iubitor de oameni : Tu, Petre, mă îndemni să nu accept moartea”. Dar”aceeptarea Patimilor constituie calea spre mântuire. Crucea este mijlocitoarea împărăţiei. Daţi dovadă că sunteţi următori ai învăţăturii mele şi când vă aflaţi în necazuri. Astfel pătimind împreună cu mine veţi şi împărăţi împreună cu mine. Căruia i se cuvine slava şi puterea în veci. Amin.”

Explicaţia încheierilor scurte trebuie căutată, credem, în faptu că, bun cunoscător al regulilor retoricii, episcopul predicator nu mai socotea potrivit să dea îndemnuri speciale după o expunere vibrantă, însufleţită, răscolitoare, a temei. Neinsistând în unele cuvântări asupra încheierii, autorul urmărea să

obţină rezultate, lăsând să lucreze liber în sufletul păstoriţilor emoţia atârnită într-înşii prin forţa şi dramatizarea expunerii.

Dar oratorul la care ne referim foloseşte şi încheieri de o mai largă respiraţie. De pildă, Cuvântarea 12 încheie aţa: „Să năzuim şi noi după dătătorul mântuirii. Să iubim pe medicul care, lăsând la o parte focul şi fierul, ne tămăduieşte sufletul folosind ca leac doctoria. Toţi avem nevoie de o asemenea tămăduire. Împotriva bolii noastre comune să folosim doctoria comună. Ascultaţi-l pe Ioan strigând: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Să ne apropiem de Mântuitorul care, întânzând mâinile spre noi, ne atrage la Sine zicând: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi”. Lui să-i fie slavă şi putereaîn veci. Amin.”

Iată şi alte încheieri: „Am cunoscut puterea pocăinţei. Am cunoscut şi întrebuinţarea doctoriei. Să nu-cetăm a ne folosi de acest dar, dar şi când cădem să ne şi tămăduim. Că nu cumva din pricina nepăsării să batjocurim Harul. Să nu ascundem rănile incurabile ale păcatelir. Să n-aşteptăm a fi vindecaţi prin foc. Să strigăm şi noi: „Doamne, am păcătuit!” Şivom primi şi noi aceaşi sentinţă de la Stăpânul cel pre iubitor de oameni şi care zice: Domnul ţi-a iertat păcatul. Lui i se cuvine slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin.”

Cuvântarea în legătură cu jocurile olimpice are un final plin de forţă şi în care se simte vibrând hotărârea neînduplecată a oratoruluide-a îndruma voinţa ascultătorilor în direcţia ţintei ce şi-a propus. „Să ne-ntoarcem inimile de la cele diavoleşti. Să ne depărtăm de diavol că nu cumva să fim din nou legaţi de el prin viclenie. Să stăm strânşi în jurul lui Hristos spre a nu fi separaţi de El în chip diavolesc. Căci, iubiţilor, viaţa este scurtă, moartea va veni pe neaşteptate şi sub ochii noştri se abat atâtea nenorociri asupra cetăţenilor. Să fugim de vrăşmaşul cel dintru început al oamenilor şi să alergăm la Hristos cel pururea iubitor de oameni. În viaţa aceasta ni s-au râmnduit anumiteservicii şi ne-aşteaptă o zi a socotelilor, o judecată care nu poate fi ocolită; ne aşteaptă un judecător neîmblânzit, care ori ne va chema în împărăţia Sa, ori ne va arunca în gheenă. Partea ce ne-o vom alege aici, pe aceasta o vom lua în stăpânire acolo. Soarta ce ne-o pregătim aici, de ea ne vom bucura dincolo.

Să fugim, deci, de întunericul cel veşnic şi să iubim împărţia cerurilor. Să fugim de viermele neadormit şi să alergăm spre cununa cea nepieritoare. Să fugim de focul cel nestins şi să alergăm la Dumnezeu cel bun şi de oameni iubitor.

Acestea vi le spunem, acestea vă sfătuim, acestea le rostim împreună cu Pavel: „să umblăm cu vredicie după chemarea cu care suntem chemaţi în

Hristos” (Filip. 4, 1), căruia se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.”

Cu rarisime excepţii, cuvântările lui Vasile de Seleucia se încheie obişnuit cu doxologie hristologică.

Drept formulă de adresăoratorul de care ne ocupăm foloseşte obişnuit expresii ca: O iubitule; sau: O iubiţilor; O pre bunule.

Cât despre stilul cucuvântărilor lui Vasile de Seleucia socotim potrivit să amintim în această privinţă aprecierile patriarhului Fotie.

După ce înşiră predicile episcopului la care ne referim, patriarhul continuă: „Din aceste cuvântări, predicatorul se vădeşte ca un orator, poate unic, în materie de tropi, de expunere impetuoasă şi inspirată, şi care-şi păstrează în acelaşi timp limpezimea şi frumuseţea limbii. Dar pentru că se foloseşte prea mult de tropi şi figuri retorice, produce saţietate; sau mai degrabă pentru că aleargă după acestea cu asiduitate şi fără măsură, trezeşte neplăcere în ascultători şi dă prilej la obiecţia că autorul n-a fost în stare să-şi înfrâneze firea cu ajutorul artei şi să stăpânească cu ajutorul regulilor ceea ce e fără rânduială.

Dar deşi se foloseşte în mod exagerat de tropi, lăsându-ne impresia unui izvor de expresii figurate, el nu alunecă în expuneri lipsite de importanţă şi nici nu le întunecă în expuneri lipsite de importanţă şi nici nu le întunecă înţelesul prin lipsa de siguranţă. Ci prin scurtimea frazelor şi perioadelor şi prin pregnanţa expresiilor el ştie înlătura dificultăţile vorbirii figurate. Dar, cum am mai spus, exagerarea anulează frumuseţea, iar afluenţa tropilor nu-ngăduie să fie valorificate legile oratoriei”.

Ce rezultă din textul acesta_Rezultă că Vasile de Seleucia a fost un orator bine înzestrat dar că a

folosit în mod exagerat artificiile artei retorice. Într-adevăr, cum se poate vedea în oarecare măsură şi din textele redate mai sus – el se lasă uneori ispitiţi de o anumită facilitate, de o anumită dexteritate în întocmirea de fraze şi perioade de remarcabilă euforie şi euritmie, dar lipseşte de un conţinut mai consistent.

Acelaşi lucru se poate constata şi din utilizarea nu arareori exagerată a tropilor şi figurilor literare.

Dintre tropi foloseşte mai ales alegoria, metafora şi hiperbola, iar dintre figurile retorice – repetiţiunea, perifraza, antiteza, interogaţia, exclamaţia etc. Pentru exemplificare dăm câteva texte cuprizând exclamaţii: „O iubire de oameni a lui Dumnezeu! Cum caută ca şi cum nu l-ar cunoaşte pe cel ce însuşi l-a alungat! Şi cum El care e pretutindeni de faţă, îl cheamă ca şi cum nu l-ar vedea: „Adame, Adame, unde eşti?” în aceeaşi cuvântare ceva mai jos: „O lucruri neaşteptate! În vestibulul morţii se citeşte inscripţia

învierii. Căci pentru ce nu intră întâi Adam pe porţile morţii când prin căderea de la legea naturii a atras asupra sa moartea? De ce sentinţa morţii nu s-a rostit mai întâi asupra Evei, din pricina căreia firea-ntreagă a fost supusă judecăţii? „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Dumnezeu a îngăduitca mai întâi să moară Abel (a îngăduit, nu l-a predat anume; căci Dumnezeu nu a dat pe cel drept morţii, ci doar nu a împiedicat moartea de a pătrunde în el); şi anume a îngăduit ca mai întâi să moară Abel...pentru a se pune o bază şubredă morţii...” Sau tot acolo: „O Caine, ce faci? Pentru ce dai învăţătură despre moarte, când tu n-ai învăţat-o de nicăieri?”...”O Caine, pentru ce fugi de pedeapsă, alergi după moarte?”

În cuvântarea la Noie: „O lucruri minunate! Cum de nu s-a afărmat arca lovindu-se de munţi?...O corabie mai tare că paradisul! Căci într-însa se află şi şarpele împreună cu alte vieţuitoare. În paradis lemnul a fost instrument al morţii, aici cârma corăbiei a fost lemn al salvării. Acolo s-a arătat căderea lui Adam; aici Noe a căutat ca un loc de salvare. O, Noe, strămoş al neamului omenesc. Şi mai de cinste decât Adam! O păzitor mai statornic al chipului lui Dumnezeu! O, sfârşit şi în acelaşi timp început al zidirii...” şi tot aşapână la ultimul rând, întreaga încheiere a acestei cuvântări nefiind alcătuită decât din asemenea exclamaţii.

Aproape aceeaşi e situaţia în partea finală a cuvântării a şasea: La Noe. „O, corabie, şcoală a virtuţii! O, salvatoare a vieţii ce ţi s-a încredinţat în vreme de primejdie! O corabie umbră şi icoană a lemnului mântuitor!” etc.

În cuvântarea la Avraam: „o tărie de suflet! N-a gemut. N-a vărsat lacrimi. Nu s-a lăsat biruit de pieire..”o porunci neobişnuite! O cerinţe abhorate de legile firii!” etc.etc.

s-ar mai putea cita încă multe asemenea exemple, fiindcă aproape nu e cuvântare în care exclamaţiile şi întrebările să nu fie folosite masiv, nu arareori până la exces. Se poate spune, deci, că predicile lui Vasile de Seleucia suferă de o exagerată utilizare a artificiilor retorice. Se cuvine să adăugăm, însă, că desfăşurarea expunerii într-un crescendo susţinut; frazele scurte şi supuse unei dinamici stimulatoare, răscolitoare, suflul caldcare le animă atmosfera de seriozitate pe care o degajă ne îngăduie să conchidem că predicile la care ne referim au fost rostite de un adânc pătruns de răspunderea ce-i revenea în calitate de episcop, faţă de transmiterea şi răspândirea printre credincioşi a mesajului scripturistic.

O dovadă în acest sens o constituie , între altele, preţuirea înaltă pe care oratorul o acordă Scripturilor, izvorul principal al cuvântărilor sale.

Scriptura nu-i o scriere oarecare, învaţă episcopul de Seleucia. Ea e carte „inspirată de Dumnezeu”, e „dascăl al virtuţilor”, dascăl care nu se

limitează numai la nararea faptelor bune ale drepţilor, dar denunţă şi păcatele lor condamnându-le. Întreaga Scriptură cuprinde doctorii pentru bolile sufleteşti, dă îndemnuri la virtute şi la luptă împotriva răutăţii. Promovarea virtuţii şi denunţarea şi combaterea răutăţii nu le face numai pe cale verbală, dar şi prin prezentere de exemple: pozitive, care trebuiesc imitate şi negative, care trebuiesc condamnate şi ocolite.

„Scriptura cea inspirată de Dumnezeu...dă învăţătura al cărei câştig este nemurirea; arată câtă evlavie să punem în trudă pentru paradis; în ce chip poate fi dobândit cerul; în ce chip cineva îşi agoniseşte tezeure cereşti; în ce chip îl va moşteni pe Hristos; cum va împărăţi împreună cu Hristos şi cum va scăpa de gheenă; cum va birui focul care va să vină; cum, scăpând de judecată, va deveni prieten al Judecătorului. Scriptura învaţă toate aceste lucruri. Şi enunţându-le, ea instruieşte pe ucenici, nemulţumindu-se numai cu comandamente verbale, ci dând îndemnuri mai degrabă prin fapte concrete”.

Mai mult, Scriptură nu dă numai învăţătură, ci dă şi puterea necesară practicării învăţăturii. Ea e ca o fântână în care dacă se sapă „cu puterea propovăduirii” rezervorul cel gol al sufletului se va umple de Har.

Harul, acesta este haină sufletului. „Cel ce dă hrană pentru trupuri, dă şi pentru suflete. Iar hrana sufletească o constituie ospăţul dumnezeieştilor cuvinte. Dacă trupul se hrăneşte cu alimente trupeşti, dezvoltându-sse, el cel supus pieirii, - prin alimente supuse stricăciunii, sufletul se hrăneşte prin cunoaşterea adevărului, prin înţelegerea Ziditorului, prin aplicarea la viaţa sa a tâlcuirii lucrurilor dumnezeieşti, cuprinse în Scriptură.

Dar tocmai pentru că Scriptura e o carte inspirată cuprizând cuvântul lui Dumnezeu, ea nu poate fi tâlcuită oricum. Învăţătura creştină nu e o creaţie a propovăduitorului. Nu creşte din puterile lui. Şi atunci pentru a o înţelege corect şi pentru a o tâlcui şi transmite curată ascultătorilor, e necesar ca predicatorul să fie ajutat de o putere de dincolo de el, şi anume e necesar să fie ajutat de puterile dumnezeiescului Har. De aceea – ne lasă să înţelegem autorul – cei ce au căzut din Har, cei ce n-au ştiutpăstra nesfâşiat trupul Bisericii, aşa cum sunt Arie, Eunomie şi alţii, unii ca aceştia nu pot reda adevărul cuprins şi înţeles al scripturilor. O altă dovadă că episcopul de Seleucia a avut o vie conştiinţă a responsabilităţii sale omiletice o constituie stăruinţa depusă întru a da cât mai multă scriptură ascultătorilor săi, întru a-i aduce şi menţine în ambianţa învăţăturilor şi simţămintelor cuprinse în Descoperirea dumnezeiască. De pildă, în cuvântarea primă – care n-are nici trei pagini – valorifică zece texte; în cuvântarea nouăsprezecea – cam de aceeaşi extensiuni – foloseşte paisprezece texte; în cuvântarea douăzeci şi trei utilizează şaisprezece locuri; în cuvântarea douăzeci şi cinci – ia în

slujba temei nu mai puţin de treizeci şi patru texte scripturistice atât din Vechiul cât şi din Noul Testament etc. Şi nu e vorba de o îngrămădire de citate sau de o simplă juxtapunere a lor ci de o conştiincioasă utilizare a texelor în scopul de a da, prin tâlcuirea lor, o bună substanţă predicilor şi o consistentă hrană duhovnicească păstoriţilor.

De altfel, episcopul însuşi mărturiseşte că în activitatea sa predicatorială se călăuzeşte nu după bunăvoinţa, iniţiativa sau dispoziţia proprie, ci după implacabilele cerinţe ale unei legi, ale legii propovăduirii. De la legea aceasta nu există dispensă pentru cel hirotonit. Oricare i-ar fi înzestrarea, preotul predicator e dator să transmită învăţătura Evangheliei deplin în credinţat că în activitatea aceasta el va fi mereu sprijinit de un ajutor de sus, de dumnezeiescul Har. „Din nou legea propovăduirii ne îndeamnă să dăm învăţătură. Din nou ne dă puterea ca să udăm grădina cea spirituală cu picături de rouă. Din nou ne cheamă pe noi cei săraci să fim dătători de ospeţe bogate. Dar Harul nu e sărac şi nici dăruitorul nu-i fără mijloace. Care, văzând credinţa ascultătorilor ne instruieşte din destul limba ca să reverse prin noi asupra voastră apa cea duhovnicească”.

S-a spus sespre predicile lui Vasile de Seleucia că au fost valorificate ca material de inspiraţie de către Roman Melodul (sec. V-VI), în compoziţiile sale imnografice. Afirmaţia e întemeiată. Într-adevăr, o cercetarea atentăne îndreptăţeşte să conchidem că, de pildă, imnele 9 – 20 în care se vorbeşte pe de o parte despre importanţa postului, iar pe de alta despre viclenia, duplicitatea şi perfidia de care se foloseşte diavolul pentru a-i determina pe protopărinţi la călcarea poruncii s-au inspirat din cuvântarea a treia a episcopului de seleucia. Imnele la Noe: 1-20 s-au inspirat în oarecare măsură, din cuvântarea a cincia şi a şasea. Imnele la Sf. Ilie: 1-33 prezintă frapante asemănări cu cuvântarea a unsprezecea a lui Vasile de seleucia. De exemplu, imnul prin cae are acest conţinut: „Văzând imensa nedreptate a oamenilor pe de o parte, iar pe de alta văzând imensa iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni, profetul Ilie, tulburat de mânie, rosti către Dumnezeul îndurării aceste cuvinte fără milă: „Arată-ţi mânia faţă de cei ce te dispreţuiesc, tu, judecătorule al dreptăţii desăvârşite!” Dar nicidecum Ilie n-a putut să determinepe Preamilostivul ca să pedepsească pe cei ce-l dispreţuiau. Căci domul nu-ncetează s-aştepte căinţa tuturor, El, singurul iubitor de oameni”. Imnul acesta e calchiat pe următorul text din cuvântarea unsprezecea a episcopului de Seleucia: „Când a văzut pe iudei cum se foloseau fără nici o măsură atât de bunurile cerului, cât şi de cele ale pământului, ignorând în acelaşi timp pe dătătorul lor; când i-a văzut cum au schimbat iubirea faţă de Dumnezeu în prilej pentru împietate îndreptând aspra demonilor cinstea cuvenită lui Dumnezeu, profetul cuprins de

mânie...a spus: „Viu este Domnul... în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie pe pământ” (III Regi 17, 1).

Imnul trei are acest cuprins: „Am să judec eu în locul Ziditorului: voi nimici de pe pământ pe cei neevlavioşi şi eu voi dicta pedeapsa. Dar mă tem de bunătatea lui Dumnezeu: ştiu că sunt deajuns câteva lucruri pentru a îndupleca pe prietenul oamenilor. Şi atunci ce voi imagina împotriva bunătăţii Sale nemărginite? Cum voi anula efectul milei Sale? Întărind hotărârea mea printr-un jurământ care să-l lege-n aşa fel ca să nu poată, El, cel drept, să anuleze sentinţa mea aspră, ci să-l silească a o întări prin atotputernicia Să, căci e singurul iubitao de oameni”. Imnul se aseamănă foarte mult cu textul: „Mă tem dunăvoinţa luio Dumnezeu faţă de oameni. Ştiu că prin lacrimi se lasă repede înduplecat. Ştiu că rugăciunile îl fac să cedeze şi că puţină căinţă îl determină să sisteze pedepsele. Mă tem să nu aducă prea devreme înlăturarea secetei...Şi atunci ce voi face? Voi lega cu jurământ iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Şi când, rugat de ei, Dumnezeu va zice către mine: Să dau ploaie oamenilor, Ilie? Eu voi răspunde: Viu este domnul....în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie pe pământ, decât prin cuvântul gurii mele” (III Regi 17,1).

Faptul că Roman Melodul – cel mai mare poet bisericesc al tuturor timpurilor (Krumbacher), a utilizat în operă să predicile episcopului deSeleucia, poate fi interpretat ca semn sigur al preţuirii de care se bucurau atunci cuvântările conducătorului duhovnicesc al credincioşilor seleucieni.

Vorbind despre predicile lui Vasile de Seleucia putem spune că ele se situează pe o treaptă care marchează trecerea de la o epocă la alta, de la epoca de culminantă dezvoltare a oratoriei bisericeşti, la una de mai scăzută densitate şi strălucire a acestei oratorii.

Perioada de măreţie căreia un Vasile cel Mare, Grigorie Nisanul, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur, Augustin şi alţii investiseră un talent de mare forţă creatoare şi un imens volum de cunoştinţe multilaterale, de credinţă şi evlavie, era acum pe sfârşite. Desigur, ea continua să-şi prelungească ecoul şi să-şi proiecteze lumina şi asupra predicatorilor următori. Dar aceştia nu vor mai izbuti să se ridice la înălţimea cuvântărilor veacului de aur. Înzestrarea mai slabă, împrejurări neprielnice şi alte cauze vor determina apariţia semnelor unei alunecări a propovăduiri spre zona mai scăzută a pierderii de substanţă, a verbalismului spumos, a imitaţiei.

Asemenea semne pot fi identificate, în oarecare măsură, şi în propovăduirea lui Vasile de Seleucia. Profunzimea de figuri stilistice, de exclamaţii, întrebări şi metafore, avalanşa de propoziţii paralele prezente în unele din predicile lui lasă impresia că, în ultimă analiză , ele nu fac altceva decât să mascheze minusul de fond, de substanţă, de densitate a expunerii.

Cu toate acestea nu arareori cuvântările predicatorului seleucian ne îngăduie să întrevedem scânteierile unui talent oratoric remarcabil precum şi să simţim vibraţia puternică a unui conducător bisericesc conştient de marea să responsabilitate pentru credincioşii săi înaintea lui Dumnezeu. Nu arareori întâlnim în predicile la care ne referim accentul energic al luptătorului hotărât nu numai să denunţe păcatul, dar şi să-l înfrângă; întâlnim patosul învăluitor, entuziasct, avâtat al slujitorului bisericesc conştient că menirea predicii nu se poate limita la simpla transmitere de învăţătură, dar că ea e chemată să încălzească şi inimile ascultătorilor şi să le convertească voinţele la modul de viaţă cerut de Iisus Hristos Domnul.

Iată de ce trudă pentru cunoaşterea predicilor episcopului seleucian nu poate fi fără utilitate. Dimpotrivă. Preotului de azi cunoaşterea predicilor la care ne referim îi poate aduce un folos multiplu.

Întâi, ele îi pot pune la-ndemână unele nuanţe noi în materie de interpretare practică a Scripturii, nuanţe pe care nu le-ntâlneşti la nici un alt propovăduitor al cuvântului.

În al doilea rând, prin lectura – se-nţelege, fără păreri preconcepute – a lăsământului omiletic amintit, preotul de azi poate rămâne cu un spor de mijloace formale (Figuri de stil, tehnica organizării materialului, gradarea expunerii etc.), bune de utilizat şi în propria sa activitate predicatorială.

În al treilea rând, predicile în chestiune pot stimula sensibilitatea şi receptivitatea spirituală a preotului, intensificându-i totodată conştiinţa că învăţăturile duhovniceşti nu pot fi transmise altora fără să fie trecute mai întâi prin inima proprie.

În sfârşit, prin felul cum şi-s împlinit misiunea de propovăduitor Vasile de Seleucia constituie un exemplu de neastâmpăr, de zel şi perseverenţă profetică întru răspândirea învăţăturii lui Iisus Hristos, în vederea creării unei lumi în care credincioşii, rezemaţi pe dragostea faţă de Dumnezeu, să-şi arate mai cu dinadisul, mai cu tragere de inimă şi mai cu abnegaţie, iubirea lor faţă de viaţa aceasta. Faţă de semeni. Faţă de oameni. Faţă de lumea întreagă.

Predica răsăriteană din sec. VI-XI

Precum retorica bizantină în general, aşa şi cea bisericească e influenţată din punct de vedere formal de retorică greacă. Dar trebuie să relevăm că ultima, propovăduirea bisericească, e în mult mai strânsă dependenţă de predica marilor Părinţi ai veacurilor patru şi cinci. În perioadă la care ne referim(după sec. V) încep să se prelucreze omilii vechi şi să fie adaptate gustului contemporanilor. Mai mult: au fost puse în circulaţie omilii

ca aparţinând unuia sau altuia din marii Părinţi bisericeşti, fireşte cu intenţia de a le asigura o mai bună circulaţie şi primire. În general, predica răsăriteană din veacurile pe care le avem în vedere e superioară predicii apusene medievale, datorită legăturii ei cu clasicitatea greacă precum şi darului înnăscut al grecilor pentru oratorie. Dar predica epocii de care vorbim n-a mai atins niciodată nivelul propovăduirii din veacul de aur. Din punct de vedere literar, predica bizantină prezintă unele lipsuri ca: laude exagerate, îngrămădiri de figuri retorice, tropi, antiteze, aplicarea nepotrivită a dialogului, asonanţe obositoare, expuneri lungi. La acestea se adaugă o oarecare lipsă în ce priveşte simţul istoric, unii predicatori punând în gura personajelor afirmaţii nepotrivite cu epoca în care au trăit. De asemenea se mai constată la predicile în discuţie o lipsă de echilibru în aranjarea părţilor. Conţinutul predicilor răsfrânge trăsăturile caracteristice teologiei răsăritene şi anume: preferinţa pentru problemele dogmatice; o concepţie senină asupra creştinismului etc. Ca forme de propovăduire au fost folosite: predici la sărbători; panegirice la martiri şi sfinţi; cuvântări funebre; omilii în sens strict(explicări la pericopele duminicale). Cele mai des folosite au fost primele două forme.22

Dintre predicatorii perioadei bizantine menţionăm pe: Anastasie I al Antiohiei (559-599). Ni s-au păstrat de la el patru predici: una asupra Schimbării la faţă a Domnului; două la Bunavestire; una rostită când a plecat în exilul în care fusese trimis de către împărat pentru că a luat atitudine împotriva unor păreri teologige greşite ale acestuia.(...) De la Timotei din Antiohia, presbiter, (prima jumătate a sec. VI) nu s-a păstrat o predică despre cruce şi Schimbarea la faţă a Domnului. Anastasie Sinaitul (după 700) a dus luptă pentru apărarea dreptei credinţe împotriva ereziilor din Egipt şi Siria. Materialul omiletic rămas de la el ne îngăduie să-l socotim că pe un bun mânuitor al temelor dogmatice şi morale. De asemenea a cultivat predica axată pe texte biblice. Andrei Criteanul. S-a născut la 660 în Damasc. Pe la vârsta de 14-15 ani îl întâlnim în Ierusalim unde se călugăreşte. Participă la Sinodul VI (680) ca delegat al patriarhului de Ierusalim. O vreme a fost monotelit, apoi îşi revine. A luptat contra iconoclaştilor. Încetează din viaţă la 740. Ne-au rămas de la el 29 de predici : opt dintre ele(nu sunt toate autentice) sunt închinate Maicii Domnului. De relevat că predicile sunt lucrate cu grijă,

22 Krumbacher, Geschicate der byzantinischen Litteratur, Munchen 1897, p.161-162.

vădind un orator bine pregătit. Krumbacher spune că Andrei Criteanul « poate fi socotit drept cel mai bun orator bisericesc al epocii bizantine ».23

Sf. Gherman I al Constantinopolului. S-a născut dintr-o familie nobilă. Ajuns episcop al Cizicului, apoi patriarh al Constantinopolului(715). Luând atitudine împotreiva iconoclaştilor, Gherman a fost depus din scaunul patriarhal în 730, după care a mai trăit până la 733. Între altele, ne-au rămas de ,la el nouă omilii, şapte dintre ele fiind în cinstea Preacuratei Fecioare. Prin predica la Bunavestire, Gherman creează un nou gen de predică: predica sub formă dialogală. Tema nu e dezvoltată într-o singură desfăşurare, ci ţesătura ei e înlocuită de toate personajele implicate în actul Buneivestiri: Născătoarea de Dumnezeu, Arhanghelul Gavriil şi Iosif. Dalogul e precedat de o introducere de profundă vibraţie religioasă şi împletită din frumuseţi care o apropie de imnul Acatist al Buneivestiri, iar figurile omiletice folosite o apropie de rugăciunea de Sfinţirea apei mari de la Bobotează, rugăciunea datorită Sf. Sofronie al Ierusalimului. Tratarea e împărţită în două: prima parte e dialogul dintre Arhanghel şi Fecioara Maria; a doua parte e dialogul dintre Iosif şi Maria. Fiecare parte e alcătuită din 48 strofe, câte două strofe pentru fiecare literă a alfabetului grec. Frumuseţea dialogului constă nu numai în profunzimea sentimentelor religioase, dar şi în măiestria cu care Sfântul Gherman ştie să îmbine emoţia religioasă cu sentimentele etern umane ale tinerei logodite şi care e pe cale să fie ispitită de un străin pe de o parte, iar pe de alta-cu sentimentele etern omeneşti ale logodnicului legal pe cale de a fi lezat în drepturile lui. Elementul pur uman însă, nu umbreşte pe cel religios, expunerea rămânând în limitele indicate de textul de la Luca 1, 26-38. Predica se încheie cu un imn de laudă şi cu o rugăciune către Maica Domnului. Ideea de bază a cuvântării e că Bunavestire reprezintă restabilirea armoniei în lume, împăcarea cerului cu pământul, întoarcerea de la echilibrul pierdut prin căderea omului.24

Sfântul Ioan Damaschinul.S-a născut probabil în 675 la Damasc. A învăţat carte de la călugărul Cosma din Calabria, care fusese luat prizonier de către arabi. Când izbucni lupta iconoclastă, Ioan luă apărarea cultului icoanelor şi, hirotonit preot îşi consacră întreaga viaţă evlaviei, scrisului şi predicii.

23 Krumbacher, Op. cit. p.165.24 Pr. D. Fecioru; Un nou gen de predică în Omiletica ortodoxă-în BOR 1946, pp.60-92;180-193;386-397.

A fost anatemizat de către sinodul iconoclast din 754, dar sinodul al şaptelea ecumenic l-a reabilitat. A încetat din viaţă în 749. A fost un zelos propovăduitor al cuvântului.25

De la Sf. Ioan Damaschinul ne-au rămas nouă omilii autentice. Dintre acestea trei au ca temă Adormirea Maicii Domnului. În cele trei cuvântări ale sale Sf. Ioan susţine între altele, ideea luării la cer a Maicii Domnului. Iată ce zice el în una din omilii(Hom.1 n.12):”Trupul ei (al M.D.) preacurat n-a rămas în pământ ci ea, regina şi stăpâna a fost luată în palatul cel ceresc.” "La părăsirea mormântului, trupul ei a lăsat mireasma dumnezeiască dar şi un izvor de tămăduiri şi lumină"(Ibid.n.l3). Biserica însă, n-a acceptat ideea aceasta a luării cu trupul la cer aMaicii Domnului, printre învăţăturile ei dogmatice.26

Dintre omiliile lui Damaschin mai amintim:Despre schimbarea la faţă; La smochinul uscat; La Sâmbăta cea mare; două panegirice: Despre Sf. Ioan Gură de Aur; Despre Sfânta Varvară. Să observăm că opera predicatorială a Sf. Ioan Damaschinul nu se limitează numai la ceea ce ne-a lăsat el ca predici propriu-zise. Se ştie că Biserica îşi propovăduieşte învăţătura nu numai pe calea cuvântărilor obişnuite, dar şi prin imnele liturgice. Conştient de avantajele pe care arta poetică le prezintă pentru transmiterea şi eficienţa învăţături1or de credinţă Sf. Ioan a 1uat în slujba să mijloacele unei asemenea arte alcătuind canoane, irmoase, imne care, încadrate în cultul divin, îşi aduc aportul la instruirea şi zidirea sufletească a credincioşilor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre ceilalţi predicatori care au fost şi alcătuitori de imne, ca Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului etc.Ei au propovăduit la vremea lor prin cuvânt, dar continuă să predice prin imne1e bisericeşti de-a lungul generaţiilor de credincioşi. Teodor Studitul (759-826). Cu ale sale 135 de cuvântări catehetice, scurte pareneze împrovizate şi adresate călugărilor. Expunerea e simplă, adesea plină de vibraţie religioasă şi uneori presărată cu imagini corespunzătoare. Dintre predicatorii sec. al nouălea o subliniere deosebită merită Fotie, patriarhul Constantinopolului(+891 sau 897). Krumbacher îl numeşte "un omilet proeminent".

25 Krumbacher, scrie despre el: “Als Homiletiker ist Iohannes nich hervorragend”-Op. cit. p.69.26 Despre Omiliile damaschiniene la Adormirea M.D. a se vedea –V. Loichiţă, Doctrina Sf. I. Damaschinul despre M. Preacurată, C.1939-p.60 sq.

Din cuvântările sala duhovniceşti nu ni s-au păstrat decât câteva. Parte se referă la sărbătorile Domnului şi ale Maicii Preacurate, parte la întâmplări istorice ale vremii sale (PG 102, 264-541; 548-576). Niketas David (+890), episcop în Paflagonia, a purtat şi numele de filozoful, retorul şi patlagonu1 şi e socotit împreună cu Fotie, drept panegirist de frunte al secolului nouă. În lăsământul său omiletic se înscriu 20 cuvântări. Ce1e la adresa Apostolilor vădesc o insuficientă înţelegere istorică a perioadei apostolice. Cuvântarea la Sf. Petru şi Pavel e alcătuită dintr-o singură apostrofă. E repetat la nesfârşit cuvântul: Bucură-te! Pentru cuvântările în cinstea Apostolilor, Niketsas a utilizat scrierea apocrifă: Istoria Apostolilor. Pentru celelalte a folosit actele martirilor şi legendele sfinţilor. Cuvântarea la martirii Eustachie şi Theopiste se întemeiază pe acte pe care le-a redat în esenţa lor, dar pe care le-a împodobit exagerat cu flori retorice (Pg. 105, 16-488). Împăratul Leon Fi1ozoful (886-912) se cuvine să fie amintit printre cuvântătorii bizantini pentru omiliile şi cuvântările rostite de el în adunările bisericeşti. Sunt în număr de 33. Obiectul acestora: Sărbătorile închinate Mântuitorului şi sfinţilor. Dintre ultimele, cea mai cuprinzătoare e cuvântarea rostită în cinstea Sf.loan Gură de Aur. În cuvântările lui întâlnim deseori idei de natură dogmatică mai ales hristologică. Structura cuvântărilor e aproape aceeaşi. De Scripturi se serveşte rar. (Pg. 107, 9-298). Theoder Dafnopates (jumăt. sec. X) e cunoscut prin lucrări din diferite cuvântări ale lui Ioan Hrisostom(Pg 63, 567-902). Cu pricepere şi îndemânare autorul (eventual autorii) a (au) selecţionat din omiliile hrisostomice părţile care tratează aceeaşi temă (iubire, rugăciune, căinţă etc.). Dintre omiliile proprii n-a fost tipărită decât cea rostită cu prilejul mutării moaşte1or Sf. Ioan Botezătorul de la Antiochia la Constantinopole (şi care a fost rostită la l ianuarie 957).

11.Predica în Biserica apuseană(Sf. Ambrozie, Fericitul Augustin)

Edictul de la Milan şi-a extins binefacerile şi asupra Bisericii apusene. Libertatea de manifestare a dumnezeiescului aşezământ a dus şi aici la o remarcabilă înflorire a teologiei inclusiv a predicii. Spre deosebire

de Răsărit însă unde .teologia punea accentu1 pe latura speculativă, a precizării şi apărării dogmelor, în Apus orientarea mergea mai mult în direcţia practică, soteriologic-antropologică. Dacă teologia răsăriteană a fost influenţată de filosofia greacă, teologia apuseană înrâurirea spiritului juridic roman. Desigur, predica greacă de atunci a fost superioară celei latine în ceea ce priveşte bogăţia şi profunzimea ideilor, ca şi în ce priveşte forma şi strălucirea stilului. Totuşi şi în apus găsim predicatori care pot sta cu cinste alături de orientali. Aşa au fost Ambrozie şi Augustin. Au existat, fireşte, şi din cei mai cu mica faimă, dar care şi-au adus şi ei partea de contribuţie la răspândirea mesajului creştin. Vom începe amintind mai întâi dintre aceştia din urmă câţiva. Menţionăm mai întâi pe Ilarie din Paitiers cu ale sale “Tractatus super psalmos”. Se cuvine relevat că în activitatea sa, Ilarie e dependent de greci, şi mai ales de Origen. Zeno al Veronei (362-371) ne-a lăsat 93 de predici(Tractatus). Dintre acestea numai şaisprezece sunt lucrate deplin, restul sunt schiţe. Temele acestor predici sunt virtuţile creştine cele mai însemnate pentru zidirea vieţii credincioşilor. Se folosesc mult de texte vechi testamentare precum şi de pilde, de exemple vii ca de acela al lui Abraam, Iacov, Iov etc. În majoritatea lor însă, predicile la care ne referim se mişcă în atmosfera N.T. cum sunt cele în care autorul cheamă pa ascultători la Botez, cele în care instruieşte pe cei ce au primit Botezul; predica asupra Învierii; asupra ieşirii israelitenilor din Egipt. Felul cum îşi întocmeşte predicile vădeşte pe retorul şcolit, a cărui limbă e influenţată de aceea a lui Ciprian, Tertulian, Lactaniu. Uneori foloseşte prea multe exclamaţii şi interpretări alegorice arbitrare. De la Gaudentius de Brescia(+406) au ajuns până la noi 20 de predici. Dintre acestea zece au fost ţinute în săptămâna Paştilor. În acestea din urmă sunt multe indicaţii despre Sf. Euharistie. Conţinut bogat în expunere simplă caracterizează propovăduirea lui Gaudentius. Gregor episcop de Elvira(+392) a fost un neînduplecat apărător al credinţei niceene.I se atribuie : 20 de predici ale lui Origen despre Cărţile Sf. Scripturi, care tratează cu precădere teme vechi testamentare ; şase omilii asupra Cântării Cântărilor; o omilie despre Arca lui Noe; o expositio în PS. 91.

Ambrozie al Milanului(339-397) a fost o personalitate care a unit vechile virtuţi romane cu Duhul Lui Iisus Hristos. Cinstirea cea mai înaltă şi înrâurirea asupra Bisericii şi le dobândeşte în calitatea lui de episcop. A luptat mult pentru independenţa Bisericii faţă de puterea politică şi a luptat de asemenea pentru eliminarea păgânismului din viaţa publică, precum şi a ereziei ariane. De îndată ce a ajuns episcop a renunţat la averea părinţilor în folosul săracilor, el însuşi ducând o viaţă simplă, modestă şi având uşa deschisă pentru oricine îi solicită ajutorul. Dar mai presus de toate Ambrozie a acordat grijă deosebită propovăduirii cuvântului. Solida cultură clasică şi trăsăturile de caracter l-au ajutat mult pentru a-şi însuşi o cât mai temeinică cunoaştere a Scripturii în slujba tâlcuirii căreia a pus nu numai un remercabil talent pedagogic-psihologic, dar şi o limbă şlefuită în spiritul unei severe discipline caracteristică stiului juridic sentenţios. A fost influenţat îndeosebi de Sf. Vasile cel Mare şi Origen. Împreuna cu acesta din urmă, Ambrozie distinge trei sensuri în textele biblice: istoric, moral şi spiritual. În tâlcuire punea accentul pe sensul alegoric, fapt care l-a ajutat să deschidă Fericitului Augustin cale spre tezaurul Sf. Scripturi. Nu se poate spune că Ambrozie a fost dependent de alţii în activitatea sa predicatorială. Gândirea sa personală a fost destul de puternică pentru a-i asigura independenţa. Ceea ce a luat de la alţii, a prelucrat şi regândit potrivit cu scopurile proprii. Principiul şi miezul predicilor ambroziene le-au costituit Sf. Scripturi. De aici şi-a scos el ideile multe, variate, şi profunde care dau substanţă cuvâtărilor sale. Cât de puternică a fost înrâurirea predicilor ambroziene asupra ascultătorilor ne-o arată între alţii Augustin care zice:”Per illsus os pollissimum me Dominus ab errore liberavit.”(Epistola 147, 23.52). precum oarecând în jurul lui Hrisostom, aşa şi în jurul lui Ambrozie poporul se-nghesuia şi aştepta să-i asculte cuvântul. S-ar părea ciudat că de la el mai că nu ne-au rămas predici propriu-zise. Faptul se explică prin aceea că la baza aproape a tuturor scrierilor sale sunt predici prelucrate. Astfel cele şase cărţi la Hexaimeron au rezultat din nouă omilii ţinute în 389, Tratatele, De paradiso, De Cain et Abel, De Noe, De Abraham,De Isaac et anima, De Iacob et vita beată etc. Au luat naştere din omilii. Chiar şi comentariul la Evanghelia lui Luca a luat naştere din omilii. Chiar şi comentariul la Evanghelia lui Luca cuprinde substanţa a 25 de predici.

Nu mai puţin, scrierile dogmatice, au la origine o activitate omiletică. La fel multe din scrierile sale moral-ascetice sunt predici dezvoltate. Oratoria lui Ambrozius atinge punctul de culminaţie în cuvântările funebre: La moartea fratelui său Satyrus, La înmormântarea împăratului Valentinian II şi La moartea lui Theodosie I care au rămas ca modele pentru acele Sermones funebrales de mai târziu. Ambrozie face parte din categoria acelor propovăduitori care sunt convinşi că predica nu-şi poate exercita deplina ei înrâurire decât atunci când se practică nu numai prin cuvânt dar şi prin viaţa de fiecare zi. Ieronim (347-420) şi-a dezvoltat activitatea sa de predicator în Betleem unde vorbea regulat călugărilor din mânăstirea în care locuia. Cele mai multe omilii ajunse până la noi sunt axate pe psalmi. Alte omilii tratează texte din Isaia, Marcu etc. Vorbea improvizând. Faptul face ca omiliile lui să nu aibă strălucirea stilului pe care-l întâlnim în alte scrieri ale lui. Cuvântările lui Ieronim constituie mărturii grăitoare despre grija şi răspunderea pe care o avea pentru sufletele celor aflaţi în subordinea sa. Augustin(354-430). Epoca în care trăieşte Augustin este una dintre cele mai frământate, dar şi mai rodnice din întreaga istorie a creştinătăţii. Multe din complexe erau probleme cărora Biserica trebuia să le facă faţă atunci(între 360-430). Astfel păgânismul păstra încă unele insule destul de puternice în imensul fluviu al vieţii creştine. Iulian Apostatul încerca, precum e cunoscut, să reintroducă în circuitul vieţii şi să-i dea vigoare nouă cultului păgân. Biserica avea de luptat împotriva acestor nuclee de rezistenţă şi centre de primejdioasă ispitire pentru cei ce abia trecuseră peste pragul Botezului. O altă problemă căreia Biserica era chemată să-i facă faţă, o constituiau creştinii prin dezacordul dintre credinţa şi viaţa lor practică. Mulţi creştini nu-şi mai duceau viaţa la nivelul învăţăturii mărturisite. Primeau Botezul, urmau catehizaţia, dar nu se arătau destul de sârguincioşi în practicarea învăţăturii. Pe aceşti creştini, scrie un istoric. Îi atinsese apa Botezului, dar nu-i pătrunsese spiritul Evangheliei(Duchense, Histoire ancienne de l’Eglise III 1911.P.5.). De relevat că unii –mai ales din clasa de sus, preferau să rămână toată viaţa catehumeni, decât să primească botezul. Aceasta pentru a putea gusta cât mai mult din plăcerile interzise de Biserică, şi pentru a ocoli canonisirile ce li s-ar fi putut da pentru asemenea abateri. Dar cea mai mare primejdie pentru Biserică o reprezentau ereziile şi schismele:maniheismul, pelagianismul, donatismul şi altele. Prin

vicleşuguri, falsificări şi insinuări aceştia abăteau pe mulţi de la dreapta credinţă. Primejdiile erau într-adevăr mari pentru Biserică, dar şi aceasta era acum bine organizată. Relativă împăcare cu puterea politică o ajută a-şi dezvolta şi consolida cadrele. Episcopatul era deplin dezvoltat. “Nimic mai complet şi mai bine utilizat ca viaţa unui episcop din secolul IV-V. Episcopul boteza, spovedea, predica, prescria penitenţe publice sau private, dădea anateme sau pronunţa excomunicări; vizita bolnavi, captivi, hrănea săracii, văduvele şi orfanii; întemeia ospicii şi spitale, conducea clerul, făcea pace ca judecător în cauze particulare sau aplana diferendele dintre oraşe. În acelaşi timp însă episcopul publica tratate de morală, de disciplină şi teologie, scria contra ereziarhilor şi contra filosofilor păgâni, se ocupa cu ştiinţa şi istoria, dicta scrisori pentru persoanele ce-l consultau într-o problemă de credinţă sau alta, coresponda cu Biserici şi episcopi, călugări şi eremiţi, prezida conciliile şi sinoadele, era chemat în sfaturile împăraţilor, însărcina cu negocierile, trimis la uzurpatori sau principi barbari pentru a-i dezarma ori înfrâna. Cele trei puteri religioase, politică şi filosofică se concentraseră în persoana episcopului.”(Chateaubriand, Oeuvres completes, Paris, 1936, t.V.,Pg. 286 la D.Fecioru, Epoca Fer. Augustin, Buc.1929 pg. 12). În asemenea împrejurări urcă în amvonul Bisericii marele episcop Augustin. S-a născut în Tagaste (354) dintr-o familie de condiţie mijlocie. Tatăl, păgân, s-a botezat în momentul morţii. Mama sa, Monica, un model de mamă creştină, a exercitat o profundă înrâurire asupra lui. A învăţat la Tagoste şi Cartagina, lăsându-se în voia pasiunilor iniţiate şi de un temperament aprins, precum şi de marile ispite ale oraşului pe jumătate păgân. În 373, după lectura lucrării lui Cicero:Hortenaius- în care se face elogiul filosofului- ,tânărul Augustin îşi propune un nou ideal: acela de a renunţa la toate pentru adevăr. Preocupările retorice de până acum lăsară loc filosofiei. Între timp lucrează ca profesor de retorică la Tagaste apoi la Cartago. Merge la Roma, apoi la Milan unde e botezat de Ambrozie. Îndemnurile şi rugăciunile mamei, propriile sale lupte cu sine însuşi, precum şi predicile, episcopul de Milan a contribuit la convertirea lui Augustin. După convertire se întoarce cu unele popasuri la Roma şi Cartago-, la Tagaste. Îşi vându averea şi o împărţi săracilor. Apoi, vreme de trei ani se dedică vieţii de rugăciune şi studiu al Sf. Scripturi.

Nu se gândea să se facă preot, dar în 391 a trebuit să cedeze şi plângând, a primit hirotonia de la Valeriu, episcopul Iponiei. În 395/6 fu hirotonit episcop, urmând lui Valeriu. E anul în care el începe să devină conducătorul spiritual al întregului episcopat nord-african. Lupta contra ereziilor a început-o îndată după ce a primit Botezul. Maniheii, donatiştii, palagienii au avut în persoana lui Augustin un adversar redutabil. A scris mult, lăsându-ne o serie întreagă de scrieri în domeniul dogmatic, apologetic, filosofic, polemic. Dar şi omiletic. Împreună cu omiliile hrisostomice, opera predicatorială a lui Augustin e cea mai voluminoasă din câte ne-a lăsat epoca patristică. Ne-au rămas de la el Ennarationes în psalmos(PL 36-37) care sunt omilii duhovniceşti. Nu toate au fost rostite, însă toate au fost alcătuite în acest sens. Dimpotrivă Tractatus în Iohannis Evanghelium (PL 35) reprezintă 124 sermones , care au fost rostite în 416. În ele îşi exprimă gândurile sale cele mai profunde. Şi epistola I a lui Ioan s-a bucurat de exegeza omiletică a marelui episcop (PL 35, 1997-2062). În afară de aceste omilii biblice ne-au mai rămas de la el 500 de predici. Lasământul lui omiletic e împărţit precum urmează : 1.Sermones de Scriptures Veteris et Novi Testamenti ; 2. Sermones de tempore ; 3. Sermones de Sanctis ; 4. Sermones de diversis. Două sunt cauzele bogatei sale opere predicatoriale : a.iubirea să preoţească faţă de credincioşi şi b.cuprinzătoarea şi profunda cunoaştere a Sfintei Scripturi. Predicatorul e înainte de toate, scrie Augustin : Divinarum Scripturarum tractator et doctor (De doctr. Christiana L.IV c.IV, n.6).De aceea trebuie să şi le însuşească temeinic şi să le aprofundeze. Dar, adăuga el, înţelepciunea creştină trebuie să ia în serviciul ei şi elocinţa (Ibid. Cap. III). Cuvântările lui Augustin sunt în general scurte. De exemplu cuvântarea I: Despre judecată lui Solomon, cuprinde doar trei pp (PL 38, 91 sq); Cuvântarea XI: Despre Ilie şi văduva din Sarepta- 4 ½ pp; Despre Agar şi Ismail- ½ p. etc. Predica în public şi în particular. Pesidius, episcop de Colona în Numidia şi prieten nedespărţit al lui Augustin, scrie: “Augustin învăţa şi predică şi în particular şi în public, acasă şi în biserică, cuvântul mântuirii cu toată încrederea împotriva ereziilor din Africa, îndeosebi împotriva donatiştilor, maniheilor şi păgânilor. Pentru aceasta el întocmea cărţi şi improviză cuvântări spre admiraţia şi bucuria de negrăit a creştinilor

(ortodocşilor), care nu treceau sub tăcere, ci vesteau până unde puteau lucrul acesta “(Vita S.Aurelii Augustini 7-PL 52, 38-39). Predica aproape în fiecare zi. Adesea de mai multe ori pe zi. Şi aceasta timp de patruzeci de ani. Vorbea simplu, fără afectare şi în limba poporului. Deşi unul dintre cele mai speculative spirite, Augustin ştie să se coboare la nivelul ascultătorilor simpli, prezentându-se astfel că un predicator popular de mâna întâi. Deşi se străduia să fie pe înţelesul credincioşilor Augustin folosea un stil pe cât de pregnant şi cizelat în expresiile singulare pe atât de cu largă respiraţie în ansamblu. Ocolind frazele încărcate stilul augustinian e direct, pătrunzător, plin de vibraţia caldă a inimii care vrea cu tot dinadinsul să-şi câştige ascultătorii pentru modul de viaţă indicat de Descoperirea dumnezeiască. Stilul augustinian e plin de jocuri de cuvinte, un stil care printr-o antiteză spune mai mult decât prin expresiile directe. El îndeamnă pe predicator să fie cât mai clar în expunerile sale. Dacă un cuvânt mai vulgar exprimă mai bine ceea ce vrea să spună el, predicatorul, să-l folosească. Dacă limba comună, populară e mai accesibilă ascultătorilor decât limba utilizată în şcoala, predicatorul să nu ezite a folosi pe cea populară.” Mai bine să mă expun mustrărilor unor dascăli, decât prezentării unor expuneri în aşa fel încât ca voi să nu le înţelegeţi”( în Ps. 36, 3, 6). Iată cum exprimă ideea aceasta Erasm (în ediţia predicilor lui Augustin publicată în Bsel 1529): “Predica creştina urmăreşte să fie de folos poporului, nu să-şi atragă aplaudele elitei. Ea înseamnă mai mult după fericirea fraţilor decât după propria-i glorie.” Să observăm însă că oricât de cizelat şi bogat, stilul cuvântărilor marelui cuvântător nu are farmecul, nuanţarea şi amploarea omiliilor hrisostomice. Străduindu-se să fie pe înţelesul ascultătorilor, Augustin urmărea în acelaşi timp să pună în predicile sale tot ce avea mai bun în mintea şi inima sa. Adesea era nemulţumit că cuvântările sale nu redau deplin ceea ce vrea el să spună. Aspir la o expunere mai bună, scria el, la acel fel de expunere prezentă în inima mea înainte de a începe s-o înveşmântez în cuvinte. Şi, dându-mi seama că aceasta rămâne sub nivelul gândirii mele mă întristez că limba mea nu-i în stare să dea satisfacţie inimii mele (contristor linguam meam cordi mea sufficere non potest)( De catechizandis ruditues c.II, 3). În interpretarea Scripturii folosea şi metoda alegorică. Contactul cu Ambrozie l-a făcut atent asupra acestui lucru. Scriptura era pentru el izvor nesecat de lumină şi putere duhovnicească : “Vă conduc, spunea credincioşilor, la păşune bogată şi, împreună cu voi mă hrănesc eu însumi.

Fie ca Domnul să-mi dăruiască puterea de a vă iubi în aşa fel că, dacă va fi nevoie, să-mi dau chiar viaţa pentru voi,”(Sermo 296, 5, PL 38, 1354-5). În interpretarea alegorică, aluneca uneori, în subtilităţi excesive, iar când folosea metoda literală aluneca nu arareori în analize gramaticale care oboseau pe ascultători. Să observăm că tocmai în timpul predicii, Augustin făcea câte o scurtă rugăciune, cerând ajutorul lui Dumnezeu pentru dreapta tâlcuire a textelor.”Dă-mi Doamne cuvântul pe care eu, robul tău, să-l pot spune celor ce sunt robi împreună cu mine”(în Ioh. 69, 3). “Tu, Doamne, dăruieşte-mi tâlcuirea acestui loc”(în Ioh. 46, 7). Augustin era conştient de faptul că propovăduirea cuvântului nu e un lucru exclusiv omenesc, ci rezultatul colaborării stânse dintre preot şi Dumnezeu. Ceea ce preotul spune în predica lui e rezultatul nu numai al efortului propriu, dar şi al luminii ce vine de sus. “Lumina cunoaşterii o avem de la Hristos. Predica o facem noi, dar cel ce învaţă e Hristos”(Sermo 153.1, PL 38, 825-826). Preotul rosteşte cuvintele dar cel ce le face vii în inimile ascultătorilor este Duhul lui Dumnezeu. Cu adâncă înţelegere cultivă Augustin şi colaborarea cu credincioşii. Aceştia îl ascultau în picioare, fremătând de curiozitate şi de dragoste pentru episcopul lor. Adesea sunt turbulenţi manifestându-şi sentimentele cu deplină libertate. Fac zgomot, aplaudă, întrerup pe cuvântător, ridicând obiecţii şi venind cu citate din Scriptură. Episcopul îi potoleşte, îi domină, le vorbeşte părinteşte.”N-aş spune că nu îmi plac aplauzele, asta e ceva omenesc şi ar fi necorect să spun altfel. Dar eu nu vreau să fiu lăudat de oameni care duc o viaţă rea....Sunt mereu lăudat, dar sunt îngrijorat de viaţa celor ce mă laudă”. Şi , lucru care merită a fi relevat, Augustin se implică între cei care au mereu de învăţat la şcoala lui Dumnezeu:” Cu toţii meregem la şcoala lui Dumnezeu. Vă vorbesc ca unul care învaţă că şi voi. Cu toţii avem un învăţător comun. În faţa Lui suntem cu toţii la fel”(Sermo 270, 1-PL 3, 1237). Pentru Augustin predica e opera celei mai stânse legături dintre Duhul lui Dumnezeu, predicator şi credincios. Numai o asemenea strânsă comuniune conferă predicii forţă mântuitoare. Augustin îşi adaptă, cu un fin simţ psihologic, predica la posibilităţile ascultătorilor. Când observă că unii dintre credincioşi nu-l pot urmării, întrerupea cuvântarea şi exprima din nou cele spuse, în mod mai amănunţit şi mai clar.” Expun mai amănunţit acestea pentru fraţii care nu pot urmării repede cuvântarea. Aceia dintre voi care aţi înţeles să fiţi cu răbdare faţă de greutatea care o întâmpină ceilalţi” (Sermo 264, 4-PL 38, 1214).

Totodată el ţine seama şi de realităţile care afectează viaţa credincioşilor. De exemplu, intrarea lui Aleric în Roma, cutremurul de la Ierusalim, subscripţiile organizate de episcopul Ioan pentru ajutorarea sinistraţilor, distrugerea Serapelului din Alexandria în urma unei răscoale, toate acestea îşi găsesc ecou în predicile lui Augustin. Păcatul, Harul, mijloacele mântuirii, Biserica, sunt teme frecvente în predica augustiniană. Un interes deosebit acordă învierii Domnului.” Vrem să înviem din morţi, strigă sufletele avide de eternitate. Şi Biserica răspunde: Vă spun cu adevărat: veţi învia din morţi. Veţi învia cu trupurile, veţi învia cu sufletele, veţi renaşte în întregime”. Credincioşii înşişi cereau să fie întăriţi în convingerea despre nemurirea sufletului. Nu arareori, inspiraţia de moment îi dicta despre ce urma să vorbească. Într-o zi, la slujbă, Augustin indică diaconului ce psalm să citească pentru ca acesta să se potrivească cu ceea ce avea el intenţia să vorbească. Din greşeală, diaconul citi alt psalm. Episcopul, deşi nu era pregătit, predică asupra psalmului citit, privind această întâmplare ca un semn ceresc( Gr. Cristescu, Activitatea omiletică, teoretică şi practică a Fer. Augustin- în St. Teologice, Bucureşti 1 (1931) p. 29). Spuneam mai sus că succesul predicii augustiniene a fost legat pe de o parte de dragostea lui pentru credincioşi, iar pe de alta de profundă lui cunoaştere a Sf. Scripturi. Trebuie să mai adăugăm acum încă un element care a sporit mult eficienţa propovăduirii vestitului episcop. E vorba de întărirea predicii prin cuvânt, cu predică din viaţa personală. Şi acest lucru îl cerea oricărui predicator. “Sit eius quasi copia dicendi forma vivendi”(De doctr. Christ., L.IV 26, 59, 61). Activitatea predicatorială a lui Augustin, a fost preţuită în mod deosebit încă de pe atunci. Maniheul Secundinus, de pildă îl numea pe Augustin “summum oratorem et deum pene tatius eloquentiae” (PL 42,574). Paulinus de Nola îl numeşte “trâmbiţa Domnului”(Inter Augustini epistolas 32, 2. 3). În evul mediu apusean predicile episcopului de Iponia sunt cele mai citate. Chiar şi predicatorii vestiţi ca Bossuet de pildă, au învăţat la şcoala lui Augustin. Omiliile şi cuvântările lui constituie şi astăzi un izvor omiletic de primă importanţă.

BIBLIOGRAFIE

Pr. Gr. Cristescu, Activitatea omiletică, teoretică şi practică a Fer. Augustin-în: St. Teologice I, Buc. 1931. Pr. Prof. I. Coman, Opera Fer. Augustin şi critica personală teologică din Retractările sale-în: St. Teolog. 1-2, 1959. Diac. N. Corneanu, Fer. Augustin ca predicator-în: Duh şi adevăr 1-3, Timişoara, 1946. J. B. Schneyer, Geschichte der Catholischen Predigt, Fr.i.Br. 1969. A. Niebergall, Geschichte der Catholischen Predigt, Leiturgia II, Kassel 1955. M. Schian, Geschichte der Catholischen Predigt

12. Predica apuseană postaugustiniană ( Petru, Hrisologul Sf. Grigore cel Mare)

Secolele imediat următoare epocii augustiniene stau sub semnul unor profunde prefaceri politice caracterizate prin aceea că germanii pătrund în bazinul mediteranian. E perioada în care se valorifică din nou predica misionară în vederea încreştinării în continuare a popoarelor. Ca fond predica e simplă, ca extenziune e scurtă; ca orientare e practică şi trebuie adăugat: primitivă ca formă. Toate acestea din pricina nivelului scăzut atât al preoţilor, cât şi al ascultătorilor. Din pricina inculturii, a lipsei chiar a unei pregătiri minimale, unora dintre preoţi ( sacerdates illiterati, simplices), li se interzicea categoric să predice. De relevat că acolo unde se predica, cuvântarea începe să fie alcătuită tot mai mult în legătură cu pericopele de rând. Dintre predicatorii mai vestiţi ai perioadei la care ne referim amintim pe următorii: Leon cel Mare, episcop al Romei(440-461) ne-a lăsat 96 sarmones ( Post, Crăciun, Patimile Domnului, Rusalii etc.). Predicile răsfrâng forţa personalităţii autorului manifestată în idei clare, expresie pregnantă, limbă curată. Nu atinge însă nivelul propovăduirii augustiniene. Predicile lui sunt cuprinse în PL 54, 137-468. Cezar de Arles, în sudul Franţei, (470-572) a dezvoltat o activitate omiletică remarcabilă, urcând treapta unuia din cei mai preţuiţi predicatori populari. Potrivnic improvizaţiei, autorul la care ne referim îşi aşternea în scris predicile. Prin activitatea sa predicatorială, episcopul de Arles urmărea dezvoltarea şi consolidarea vieţii creştine a credincioşilor.

Ni s-au păstrat de la el 238 sermones axate pe texte din V. şi N. Testament. Utiliza în predici pe Augustin, Origen şi alţii. Îşi trimitea predicile şi în alte centre bisericeşti spre a fi citite la slujbe. A purtat grijă ca, pe cât posibil, predica să nu lipsească nici din bisericile săteşti. Petru din Ravena sau Hrisologul. S-a născut pe la 405 dintr-o familie de creştini practicanţi. Numele de Petru i s-a dat întru cinstirea Sf. Petru, precum şi ca o prevestire a ceea ce el însuşi avea să devină adică un reazem puternic pentru Biserica acelor vremuri grele. A crescut sub îngrijirea unui episcop, Cornelius, care l-a şi iniţiat de timpuriu în cele ale ştiinţei teologice. Concomitent a fost iniţiat în cele ale vieţii practice pentru a fi nu numai ascultător dar şi împlinitor al învăţăturilor Mântuitorului. Înzestrat cu o remarcabilă frumuseţe fizică Petru s-a străduit să devină frumos şi în interior, sufleteşte. După ce a primit cunoştinţele de bază pentru pregătirea sa ştiinţifică, Petru se retrase într-o mănăstire de unde nu ieşi decât când fu ales episcop de Ravena(cam pe la 432). Au fost măreţe festivităţile prilejuite de intronizare a episcopului. Între alţii, a luat parte la ele şi reprezentantul împăratului. De faţă erau de asemenea episcopul Cornelius al Imasiei din provincia Emilia-Italia. Urcându-se în amvon, Petru rosti o scurtă cuvântare despre datoriile episcopului. Cuvântarea şi-a început-o aşa: “Precum sufletul se înfierbântă şi mintea oboseşte din pricina unei făgăduinţe a cărei îndeplinire întârzie, la fel simţurile toate şi mădulerele se trezesc când se îndeplineşte făgăduinţa. Căci aceasta este ziua precum spune Isaia(52,1) când Sf. Maică Biserica bucuroasă, s-a arătat surâzând şi împodobită când a îmbrăcat hainele fericirii sale. Şi după cum logodnica şi-a pus coroana, s-a împodobit şi s-a înveşmântat, precum cerul străluceşte de lumina stelelor, precum pământul se acoperă cu florile sale şi precum grădina produce rodurile sale, tot astfel de consecinţe produce şi bucuria în faţa tuturor fiilor ei. Fiindcă însăşi făgăduinţa lui David zice: “Astăzi s-a născut Bisericii în loc de tată fiu (Ps. 45,16) şi acesta nu şi-o va supune prin forţă, nici n-o va înspăimânta cu privirea, nici n-o va nelinişti cu inima sa, ci o va susţine printr-o fidelă administraţie”(Sermo 130 în conservatione episcopi.PL 52, 556 B). Ca episcop se dovedi model de viaţă creştină: se ruga, postea, predica, încât puse sub ochii credincioşilor o pildă vrednică de urmat. A acordat atenţie sporită disciplinei înlăturării abuzurilor şi a ceea ce mai rămăsese din superstiţii.

Iată ce scrie un cercetător despre el:”Precum în portul Ravenei, care e la o mică distanţă de locul în care Mentona se varsă în Marea Adriatică, farul arată direcţia şi limanul cel mai sigur tuturor corăbierilor ce se află în întunericul nopţii şi pe o mare furtunoasă, tot asfel a fost pentru acel timp şi acea ţară unde năvălirea popoarelor barbare se arunca şi izbea cu putere din ce în ce mai mare, uned căutat sprijin, aderenţi şi stăpânire, toate ereziile ce se năpusteau din Orient asupra Italiei de Nord, unde bogăţia, camăta şi marile ticăloşii ale vremii sălăşluiau împreună Sf. Petru, care prin râvna să pentru mântuirea sufletului, prin strălucitoarea sa elocenţă şi adâncă cunoaştere a adevărurilor dumnezeieşti, prin amabilitatea şi sfinţenia persoanei sale, prin distincţia să mai mult decât firescă, a stat în Ravena ca un far pentru Italia de Nord, pentru Imperiul Roman ce se prăbuşea, ţinând departe erezia şi răspândind mila creştină şi virtutea”(I. Looshon, Der heilige Petrus Chrisologus und seine Schriften-în : zeitschrifur catholiche Theologie, Innsbruk, Neft2 , p. 241). Faptul că în conducerea Bisericii s-a călăuzit după rânduiala canoanelor; purtarea aspră faţă de sine, blândă faţă de ceilalţi; grijă deosebită faţă de fii săi duhovniceşti i-au sporit până într-atât vază şi cinstea, încât nu numai că veneau din depărtare la el credincioşi să-i asculte predicile, dar unii i se adresau cerându-i sfat în probleme de mare importanţă. De pildă, Eutihie al Constantinopolului îi scrise în 449 cerându-i sprijin în dispută monofizită. Petru îi răspunde cu demnitate apostolică, refuzându-i ajutorul şi recomandându-i împăciuire. Redăm ceva din răspunsul episcopului: “Cu durere ţi-am citit întristătoarea ta epistolă şi cu mâhnire i-am parcurs jalnicul cuprins. Căci precum pacea Bisericilor, bună înţelegere dintre preoţi şi liniştea poporului ne umplu de cereasca bucurie, tot astfel ne întristează şi ne tulbură dezbinarea dintre fraţi, mai ales când izvorăşte din astfel de cauze. Legile civile interzic prezentarea pârii la 30 de ani după săvârşirea unei fapte, şi atunci de ce naşterea lui Hristos mai e subiect de discuţie după atâtea veacuri? Unde a ajuns Origen cu cearta sa asupra naturilor desigur nu-ţi este cunoscut... Peste tot noi te sfătuim, cinstite frate, să ţii cu supunere cele ce sunt scrise de către episcopul Romei, Leon”(În Epistola dogmatică ad Flavianum- PL 54, 739 ş.u.). A încetat din viaţă pe la 450. Ni s-au păstrat sub numele lui 170 de predici (PL 52, 183- 666) dintre care vreo 5 nu sunt autentice(53, 107, 135, 138,149). Cea mai mare parte e consacrată explicării pericopelor scripuristice. În tâlcuire expune mai întâi sensul literal, apoi pe cel alegoric mai adânc din care scoate reguli pentru viaţa practică a credincioşilor. Acordă

atenţie deosebită predicilor morale. Dar întâlnim la el şi predici dogmatice (cum sunt de pildă cele având ca temă Întruparea Domnului). Altele comentează simbolul apostolesc sau Rugăciunea Domnească; Altele sunt în cinstea Preacuratei şi a Sf. Ioan Botezătorul. Cuvântările lui Petru Hrisologul sunt scurte, (durau cam 5-10 minute); Sunt concentrate şi de remarcabilă vigoare oratorică. Stilul nu are nimic artificial,căutat şi deşi frazele par ca nişte sentinţe, ele nu sunt lipsite de linie interioară. Foloseşte expresii simple şi naturale; descrieri limpezi şi potrivite ca extensiune “Cu poporul,zicea el, trebuie să vorbeşti popular; adunarea trebuieşte sfătuită într-o limbă uşor înţeleasă, cele universal necesare se cuvine să fie înfăţişate conform nevoilor generale. Vorbirea naturală este plăcută celor simpli, iar celor neînvăţaţi-dragă. Cel învăţat trebuie să se exprime astfel încât să fie tuturor de folos” (Sermo 43: De Oratione, jejunio et ellemosyna PL 52, 320 B). După explicaţia textului urmează aplicaţii corespunzătoare. Prin predică Petru de Ravena urmăreşte: promovarea virtuţilor, eliminarea abaterilor, promovarea căinţei şi a deciziunilor de îndreptare; cunoaşterea de către credincioşi a valorii postului şi milosteniei precum şi a practicării consecvente a acestora; respectarea sărbătorilor. Posteritatea i-a dat numele de Hrisologul prin analogie cu epitetul Hristonomul atribuit Sf. Ioan de Antiohia. Deşi rămâne la mare distanţă de Sf. cu gura de aur, Petru al Ravenei i se aseamănă în oarecare măsură în ce privreşte aplicaţiile practice ale cuvântărilor sale. Unii au relevat că episcopul de care vorbim nu şi-a prea meritat atributul de Hrisologul, deoarece predicile lui sunt simple, nepretenţioase, avide şi lipsite de substanţă bogată şi amplitudinea predicilor veacului de aur. Dar, scrie un cercetător, nu trebuie să se uite “ că predicile sale au fost destinate rostirii în faţa unui auditor iar nu citirii, şi că preocuparea de căpetenie a cuvântătorului a fost aceea de a influenţa. Iar bună înrâurire era la Petru un lucru sigur şi durabil. Săracii şi nenorociţii simţeau concret consecinţele predicilor sale prin darurile ce le primeau de la înstăriţii îndemnaţi la milostenie. Propovăduirea sa era bine întemeiată pe credinţa ortodoxă şi a determinat nenumărate convertiri. Pericolul ereziei a fost cu totul îndepărtat din Ravena şi Italia de Nord”(I. Looshorn, op. cât. p. 247). Din cuvântările lui Petru Hrisologul au fost traduse în româneşte cinci cuvântări şi anume “ Cele cinci cuvântări ale Sf. Petru Hrisologul despre fiul cel risipitor şi despre cel cruţător”. Ele au apărut în Revista Teologică- Sibiu, în ordinea următoare: Cuvântarea I- în Nr. 3 al RT (1910) p. 127-129.

Cuvântarea II- în Nr. 4 al RT (1910) p. 172-174 Cuvântarea III- în Nr. 5 al RT (1910) p. 213-215 Cuvântarea IV- în Nr. 6 al RT (1910) p. 250-252 Cuvântarea V- în Nr. 11-12 al RT (1910) p. 426-429. Traducătorii au fost G. Comşa şi V. Judele- studenţi teologi. Grigorie Cel Mare(540-604). Înainte de a fi episcop a lucrat în administraţie ajungând pretor al Romei. Apoi, vânzându-şi averile şi împărţindu-le săracilor, intră în călugărie şi duce o viaţă aspră. Între 579-585 a fost apocrisiar la Constantinopol. În 590 a fost ales episcop de către cler, popor şi senat. Erau, atunci, vremuri grele pentru Biserică. Conştient de situaţie, Grigorie s-a angajat în luptă, folosind că principală armă predică. A predicat mult. Cele 40 de omilii asupra Evangheliilor (PL 76, 1076- 1312) sunt axate pe pericopele duminicale şi ale altor sărbători. Primele 20 au fost dictate spre a fi citite în diferitele biserici ale Romei. Celelalte 20 le-a rostit el însuşi. Omiliile sunt model de propovăduire creştinească. S-a folosit şi de interpretarea alegorică, lucru care-i îngăduia să pătrundă adânc în viaţa ascultătorilor, să-i intereseze, să-i răscolească. Credincioşii se îmbulzeau în jurul amvonului său. Ni s-au mai păstrat de la el şi unele omilii la Ezechiel (PL 76, 785-1072). A fost un profund cunoscător al Sf. Scripturi către care s-a simţit atras din pruncie şi pe care le-a aprofundat apoi în singurătatea mănăstirii. S-a dezvoltat sub influenţa lui Augustin şi Ambroziu. A ocolit artificiile retorice şi nu simţea nici un fel de atracţie pentru figurile cu care retorii îşi înfrumuseţau discursurile. Predicile lui sunt fără de eleganţă, fără expresii lustruite, dar clare şi precise în ce priveşte linia interioară a expunerii. Nu regulile lui Donatus şi limba Scripturii trebuie să ne călăuzească la întocmirea predicilor scria el. Unde socotea necesar folosea şi un stil mai elevat. Însă rămânea mereu conştient de limitele posibilităţilor sale. “Cine caută o hrană gustoasă acela să nu se îndrepte spre tărâţele mele, ci să întindă mâna spre grâul lui Augustin, să nu se adape din fântâniţă mea, ci din fluviul lui Ambroziu şi Augustin” (Registru epistolarul x 16:12,16 a). În activitatea sa predicatorială a fost ajutat mult şi de adânca să cunoaştere a oamenilor precum şi de înţelepciunea sa, dobândite prin contactele durabile cu oameni din toate straturile poporului, contacte prilejuite de funcţiile împlinite de el în Roma şi Constantinopol. De asemenea l-a ajutat şi voinţa să puternică. “ Eu pot răbda multe, scria el; dar când odată m-am hotărât să nu mai admit ceva, merg până-n pânzele albe, indiferent de primejdii” (Epist. 4,47 PL 77,721).

Sf. Grigorie cel Mare a formulat şi unele importante reguli pentru predicator în Cartea a treia a lucrării lui Regula Pastoralis ( 77, 13-128). Predicatorul să fie un bun cunoscător al Sfintei Scripturi. Să vorbească simplu şi pe înţeles, luând în considerare nevoile şi împrejurările concrete în care trăiesc credincioşii. Să cunoască temeinic viaţa Sf. Părinţi, bărbaţi împodobiţi cu ştiinţă şi virtuţi alese. Să-şi sprijine mereu predica prin cuvânt, pe predica faptelor bune. Să ştie să mângâie pe cei de jos şi să le fie practic de folos. Prin purtarea şi cuvântul său, predicatorul să caute a fi lăudat nu el, ci Iisus Hristos Domnul. În Evul Mediu, Grigorie cel Mare a fost după Augustin, cel mai des utilizat de predicatori. Montalembert se pare că dă adevărata explicaţie a faimei Sfântului la care ne referim. “ Orientarea lui Grigorie a fost în direcţia practică...Mulţi Părinţi îi sunt superiori în limbă, stil şi elocinţă...Dar nimeni nu cunoaşte mai bine ca el sufletul omenesc.

-13. Predica apuseană din sec.VII-XI, XII

Odată cu trecerea la creştinism a unor popoare necunoscătoare ale limbii latine, Biserica s-a văzut în faţa necesităţii ca în activitatea ei de propovăduitoare a cuvântului să nu mai folosească limba latină ci pe cea înţeleasă de către ascultători.Fără folosirea limbii înţeleasă de popor nu s-ar fi realizat nimic în materie de propovăduire. Pe vremea lui Carol cel Mare s-a insistat asupra necesităţii de a se vesti cuvântul ut vulgus passit intelligere, şi că limba omiliilor patristice să fie tradusă în rusticam romanam linquam. Dar cu toate că se predica în limba poporului, din vremea despre care vorbim ni s-au păstrat mai multe predici în latineşte. Aceasta pentru că limba latină continua să fie limba scrisă. Predicile erau susţinute în limba poporului, dar erau concepute şi scrise în limba latină. Scopul predicii era acum de a deprinde cu viaţa creştină pe cei de curând trecuţi la creştinism.

Preoţii erau tot mai mult solicitaţi să nu pregete întru a-şi împlini misiunea de propovăduitori ai cuvântului. Grigore cel Mare în lucrarea să Libre reg.pastoralis (L. II, 4), apoi sinodul de la Toledo ţinut în 683, au insistat asupra obligaţiei preoţilor de a predica regulat. Carol cel Mare stăruie mult “ut unsquisque sacerdos praedicet", şi anume să predice în fiecare Duminică şi sărbătoare. Episcopii erau obligaţi ca în vizitaţiile_ lor canonice să se informeze dacă preoţii respectă datoria de_a predica regulat. Prin anumite decrete, Carol cel Mare a dispus ca laicii să frecventeze Biserica şi să asculte predică. O piedică în calea unei propovăduiri eficiente şi regulate o constituia lipsa de pregătire a preoţilor. Cunoaşterea omiliilor Sf. Părinţi şi a scrierii Liber regulae pastoralis erau condiţii minimale pentru admiterea la hirotonie. Se insistă asupra cerinţei că preoţii să explice simplu Mărturisirea de credinţă şi Tatăl nostru. Se insistă de asemenea asupra necesităţii împlântării în sufletele ascultătorilor a regulilor morale fundamentale. Credincioşii erau obligaţi să înveţe pe de rost Simbolul credinţei şi Tatăl nostru. Pentru înlesnirea propovăduirii, Carol cel Mare ceru episcopilor şi preoţilor să alcătuiască o culegere de omilii patristice pentru ca atunci când nu puteau întocmi o predică proprie, preoţii să aibă de unde citi credincioşilor. Carol cel Mare a dispus ca Paul Diaconul, să alcătuiască pentru mănăstiri o cazanie din omliliile Părinţilor. Omiliarul, în 2 volume a fost acceptat şi pentru predicile de mir căo colecţie de predici model. Predică din această epocă e lipsită de originalitate, trăieşte din moştenirea trecutului. Încreştinarea triburilor germane promovată pe vremea lui Carol cel Mare a continuat şi după moartea acestuia, îndeosebi subOtto I (936-973). S-au înfiinţat mai multe scaune episcopale, ai căror titulari au continuat opera de încreştinare şi de consolidare a acestuia. Opera de convertire s-a realizat cu greu, în condiţiile unei rezistenţe îndârjite ale celor în cauză care uneori îşi apărau cu armele în mână poziţia. Chiar şi după încreştinare, poporul s-a desprins cu greu de obiceiurile şi vechile deprinderi păgâne. Dintre episcopii misionari merită a fi amintiţi: Otto de Bamberg (+1139) , cel mai bun predicator popular al timpului său,Albert de Apeldern (pe la 1200); Herman de Praga (+ll22) de la care a rămas un Omiliar cu scurte pareneze pentru sărbători ; Norbert, întemeietorul ordinului premonstritens, şi, mai târziu arhiepiscop de Magdeburg, care încă

înainte de a ocupa scaunul episcopal, străbătu predicând Franţa, Germania, Ţările de Jos, a continuat şi ca episcop opera să misionară. În general predica era, atât la oraşe cât şi la sate, destul de modestă. Episcopii se străduiau să pregătească pe preoţi pentru oficiul lor, înfiinţând în acest scop şcoli elementare pe lângă mânăstiri şi catedrale. Şi erau bucuroşi dacă cei ce veneau la hirotonie ştiau Simbolul şi Tatăl nostru, ştiau să administreze Tainele, cunoşteau rânduiala anului liturgic şi puteau citi o omilie patristică în faţa credincioşilor. Din pricina nepregătirii, mulţi preoţi nu puteau dezvolta o activitate predicatorială personală. O pregătire teologică mai serioasă nu se putea dobândi decât în puţine şcoli întemeiate pe lângă unele mânăstiri şi catedre1e. Numai după absolvirea unor asemenea şcoli se putea spera că respectivii să-şi ia răspunderea desfăşurării unei activităţi predicatoriale personale, adaptate la situaţiile concrete ale ascultătorilor. Două erau piedicile care făceau pe mulţi tineri să ocolească sau să părăsească şcolile acum amintite. Prima piedică o constituia metoda memorizării mecanice şi a_recitării fără greşeală a celor memorizate. Lucrul acesta era deosebit de greu, mai ales că elevii erau obligaţi să memorizeze texte neînţelese redactate într-o limbă străină (în limba latină). A doua piedică o constituiau sancţiunile aspre corporale ce se aplicau elevilor care, dintr-o pricină sau alta nu memorizau sau nu recitau corect cele memorizate. O problemă şi mai complicată decât aceea a pregătirii profesionale era aceea a moralităţii preoţilor de atunci. Episcopii se plâng adeseori de preoţii care trăiesc în concubinaj. Nu puţini apoi erau dedaţi dipsomaniei şi necumpătării. La rându-le, nu puţini din cei aparţinând clerului superior erau stăpâniţi de lăcomie, cămătărie, simonie. Dar faptele de căinţă sinceră puneau pe atâţia dintre prelaţi şi preoţi în condiţia de a-şi recâştiga autoritatea în faţa credincioşilor. Nepregătirea clerului pe de o parte, iar pe de alta necesitatea ca propovăduirea cuvântului să nu înceteze au dus la alcătuirea unor colecţii de predici menite a fi citite la slujbe.

Bibliografie

Schneyer, Gaschichte der katholischen Predigt, Fr.i.Br. 1969. A. Niebergal1, Geschichee der christlichen Predigt, Kassel, 1955.

B. PREDICĂ DIN PERIOADA DINTRE SCHISMĂ ŞI REFORMĂ14.Predica răsăriteană din sec. XI-XV(Grigore Palama)

Dintre predicatorii răsăriteni ai secolului XI menţionăm în primul rând pe Ioan Xifilin născut în Trapezunt pe la 1010-1012.El a venit de tânăr la Constantinopole unde s-a împrietenit cu Mihail Pse1os. După ce a activat o vreme ca avocat şi conducător al secţiei de drept a nou înfiinţatei Academii, Xifilin s-a dus la o mânăstire din Bitinia unde s-a dus şi Psa1os. În 1064 ajunge patriarh la Constantinopole, dezvoltând o activitate remarcabilă pe teren ascetic, legislativ şi disciplinar. Dar şi predicatoria1. La moartea lui (1075) a vorbit Psa1os. Omi1iile rămase de la el se remarcă prin simplicitate şi moderata folosire a artei retorice, cât şi prin profunda cunoaştere a Sf. Scripturi. A fost aristotelician, combătând cu vehemenţă pe Psalos care era p1atonician (PG 120, 1201-1292). Teofan Karameus (sec. XII). Sub numele lui şi cu denumirea de arhiepiscop de Taormina în Sicilia, Fr. Scorso a editat (Paris, 1644) cea mai cuprinzătoare culegere de omilii duminicale ce ni s-a păstrat din epoca bizantină. Dar nu toate sunt culese de el (Pg.133, 136-1077). Ghermanos al II-lea al Constantinopolei (1222-1240). Lăsământul său literar principal constă din cuvântări duhovniceşti şi omilii. I se atribuie 46 de omilii şi 6 cateheze (PG 140, 621-757). Ioan Glichis, patriarh de Constantinopo1e (între 1316- 1320), e socotit că autor al unor omilii duminicale. Ciri1 al Cizicului (l300) are câteva predici. Macarie Hrisochefa1os mitropolit de Filadelfia (pe la jumăt. sec. XIV), are de asemenea un număr de omilii. De la Ka1ist, patriarh de Constantinopole (1350-1354; 1355-1363) şi de la patriarhul Nil (1379-1387) avem culegeri de omilii. Ioan Ca1ecas, patriarh al Constantinopolei (1333-1347) ne-a lăsat o co1ecţie de omilii duminicale. Ele au fost tipărite în româneşte de către diaconul Coresi în Evanghelia cu învăţătură (Braşov 1581), dar după un text slavon. Pe la sfârşitul sec.XIV, Isidor, arhiepiscop de Tesalonic valorifică retorica bizantină în cuvântările sale mariologice. În ele e folosită literatura apocrifă. A fost partizan al lui Grigore Palama. Un loc deosebit ocupă în retorica bisericească a perioadei bizantine Sfântul Grigorie Palama. S-a născut în Constantinopole în 1396 dintr-o

familie evlavioasă. Tatăl său, membru al Senatului şi consilier intim al împăratului Andronic II (1282-1328) înainte de moarte a intrat în că1ugărie. Grigorie, cel mai mare dintre cei cinci fraţi, a fost dat să înveţe mai întâi ştiinţele profane. Împăratul îl chema adesea la sine şi stă de vorbă cu el. Grigorie a simţit de tânăr atracţie către viaţa şi nevoinţa monahicească, cultivând comuniunea cu călugării atoniţi. Încă de tânăr a dus o viaţă de aspră asceză, iniţiindu-se cu seriozitate şi perseverenţă în disciplina rugăciunii mintale. A fost tuns în monahism la Athos, dedicându-se studiului şi contemplaţiei. În urma unei incursiuni a turcilor Grigorie se refugiază.la Salonic, unde a fost hirotonit preot. Mai târziu (1349) ajunge mitropolit. Încetează din viaţă în 1359. S-a folosit de predică mai întâi ca simplu monah în scopurimisionare, apoi ca polemist împotriva lui Varlaam şi Achindin. În sfârşit ca mitropolit a propovăduit cu zel şi însufleţire, luminându- şi şi întărindu-şi păstoriţii în cele ale credinţei. De la el avem o colecţie de 63 omilii pentru duminicile şi sărbătorile anu1ui. Ca predicator, Palama s-a vădit a fi înzestrat cu un remarcabil talent de vorbitor, de care s-a folosit din plin pentru a apăra şi preciza prin formulări adecvate dogma greşit înţe1easă de către unii contemporani. Palama ocolea exagerări1e retoricii bizantine. În predicile duminicale rămâne în strânsă legătură cu textele Sf.Evanghelii. Cele două omilii: Despre vremea secerişu1ui dovedesc interes şi înţelegere pentru cele ale naturii. În alte omilii Sf. Grigorie Palama îşi arată preocuparea şi grija lui pentru situaţia poporului. Precum în celelalte scrieri ale sale, aşa şi în predici, autorul vădeşte un suflet care a trăit şi trăieşte profund realităţile duhovniceşti despre care vorbeşte. Singura cale ce-l duce pe om la Dumnezeu este întoarcerea gândului înăuntru, spre inimă, vistieria tuturor cunoştinţelor adevărate.Acolo trebuie să privim unde Harul dumnezeiesc şi-a imprimat legile duhului. Acolo unde este şi mintea şi unde sunt cugetările toate. Printr-o operaţie de purificare a cugetelor noastre de tot ceea ce în ele este revărsat prin simţuri, vom scoate din neîntrebuinţare şi vom şlefui adevăratul organ al cunoaşterii din experienţă a lui Dumnezeu: o stare de atenţiune spre Dumnezeu a inimii curate.

Dumnezeu se arată în interesul omului ca o lumină care nu este deloc materială, ci spirituală şi necreată, care este însuşi Dumnezeu aşa cum îl poate cuprinde o fiinţă mărginită şi în măsura în care-l poate cuprinde. Învăţătura pe care o propovăduieşte Palama nu e o învăţătură speculativă, intelectualizată, abstractă, ci este o învăţătură a experierii lui Dumnezeu, a trăirii revărsării Lui în adâncul fiinţei noastre. Fond dogmatic, ascetic şi moral bogat; limpezime în expunere, fraze lipsite de podoabe stilistice exagerate, iată câteva trăsături specifice propovăduirii palamite.

BibliografieNiebergall, Geschichte der christl Predigt -în: Leiturgia II, Kassel, 1995.Dumitru Stăniloaie, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigore Palama, Sibiu, 1938.Krembache, Geschichte der byzantinischen Litteratur, Ed.II, Munchen, 1897.Dumitru Fecioru, Un nou gen de predică în Omiletica ortodoxă- în BOR, 1946.D. Joseph Langen, Johanes von Damaskus, Gotha, 1879.V. Vasilache, Predica în evul mediu, Iaşi, 1938.Schneyer, Geschichte der kath.Predigt, Fr.i.Br.1969.

15. Predica în Răsărit după 1453(Ilie Miniat- Nikifor Teotoke)

Veacurile ce au urmat după 1453 au constituit pentru Biserica răsăriteană şi în primul rând pentru Biserica greacă un lung martiriu de care sunt răspunzători în primul rând turcii, dar nu în mică măsură şi creştinii înşişi. Spiritul intrigant al grecilor din Fanar, lipsa de pregătire a clerului, demoralizarea în care căzură după pierderea Consţantinopolului, creară Bisericii o situaţie din ce în ce mai tristă. Împărţiţi în felurite fracţiuni, grecii se întreceau în linguşiri şi oferiri de peşcheşuri sultanului, în scopul de-ai câştiga bunăvoinţa_şi aprobarea pentru un candidat sau altul la scaunul patriarhal. Sultanul şi miniştii săi exploatară situaţia storcând sume mari de bani de la Biserica pe care în scurtă vreme o aduseră la o completă stare de sărăcie. La înjosirea morală a Bisericii se adăuga acum şi sleirea ei din punct de vedere material. Bisericile mai de seamă fură transformate silnic în moschei şi numai prin mari daruri se permitea creştinilor să-şi repare câte o biserică, să-şi

construiască vreuna din lemn şi să-şi practice cultul. Le era categoric interzis creştinilor să fixeze cruci pe biserici şi să folosească clopotele. Ca rajah (popor de adunătură şi ghiauri necredincioşi) ortodocşii au fost supuşi la biruri grele. Până la 1638 grecii trebuiră să plătească şi o dare de sânge şi de cap, fiind obligaţi a preda pe băieţii lor cei mai frumoşi şi mai robuşti ca să fie tăiaţi împrejur şi crescuţi în credinţa mahomedană, ca trupă de ieniceri, trupă care a existat până la 1826. Creştinii şi clerul lor nu erau câtuşi de puţin siguri pe viaţă. Abia începând din sec. al XVIII-lea când Rusia începu politica ei în legătură cu Răsăritul, ortodocşii de sub stăpânirea turcilor mai erau luaţi din când în când sub ocrotire. Când Petru cel Mare (+1725) şi Caterina a II-a (+1796) încheiau tratate cu turcii, înscriau în asemenea documente şi obligaţia pentru cealaltă parte de a acorda creştinilor dreptul de.a-şi practica liberi cultul, de a le apăra persoana şi avutul. Dar turcii nu prea respectau asemenea înscrisuri, o dovadă în acest sens o oferă faptul că în anul 1821 izbucnind revoluţia în E1ada, turcii cuprinşi de furie împotriva a tot ce era grec, au scos cu forţa din biserică, în.ziua de Paşti, pe patriarh şi l-au spânzurat pe loc 1ângă biserică. Mahomedanii care se converteau la creştinism erau pedepsiţi cu moartea. Aceasta era situaţia în toate cele patru patriarhii istorice: Constantinopole, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim căci asupra tuturora apăsa aceeaşi stăpânire mahomedană. În asemenea împrejurări e limpede că nu se putea dezvolta o cu1tură teo1ogică corespunzătoare şi deci nici predică. Întâlnim însă în această perioadă bărbaţii erudiţi care şi-au putut face studiile pe la şcolile păstrate încă din timpul imperiului, din generaţie în generaţie, deşi cu întreruperi, pe lângă patriarhii, mitropolii, episcopii şi mânăstiri, sau pe la universităţi străine (din Franţa, Anglia, Germania, Rusia), sau chiar ca autodidacţi. Dintre cei care s-au remarcat pe tărâm predicatorial amintim mai întâi pe: Ilie Mâniat. S-a născut la 1669 în oraşul Lixurion din insula Cefa1onia existentă în marea Ionică. Tatăl său, Francisc Miniates, a fost protopop al oraşului Miniat a învăţat carte în cetatea Veneţiei (amintim că insulele ionice au fost ale Veneţiei până la 1797 când trecură la Franţa până în 1814, an în care insu1ele trecură în stăpânirea Angliei până în 1863, când fură retrocedate Greciei).

Miniat a învăţat carte la Veneţia, dar într-o şcoală grecească de rangul unei Academii. În scurt timp numele de Miniat a fost cunoscut în întreaga Veneţie. Faima i se răspândi până în Cefalonia. La chemarea compatrioţilor, el se întoarse acasă angajându-se cu toate puterile în munca de ridicare a poporului, nu numai ca profesor, dar şi ca propovăduitor al cuvântului. Încă din Veneţia a dovedit o rară îndemânare şi pricepere în cele ale propovăduirii. Din Cefalonia trece în insula Zante, apoi în Corfu. Predica oriunde şi ori de câte ori i se oferea prilejul. Predica mai cu osebire în Postul Mare. Vorbea în greaca vu1gară, uneori şi în italieneşte. Din Corfu vine din nou la Veneţia, apoi merge la Constantinopole unde găseşte un vast câmp de activitate. Talentul îl impuse atenţiei tuturora. În 1703 e trimis de Dimitrie Cantemir într-o misiune diplomatică la Viena, la Leopold I. După ce şi-a împlinit cu succes misiunea, Miniat s-a întors la Constantinopol. Patriarhul Gavril îl numi predicator al Bisericii celei mari şi profesor la şcoa1a patriarhală. Timp de şase ani Ilie Mâniat a desfăşurat o bogată activitatepredicatorială şi didactică. În al şaptelea an demisionează şi pleacă în Cefalonia. Faima de om învăţat (cunoaşte multe limbi: greacă, latină, ebraica, germana, franceza, italiana), apoi talentul său oratoric remarcabil, viaţa sa morală exemplară, priceperea deosebită şi în treburile po1iticeşti constituiau tot atâtea trepte care-l urcau spre o slujbă mai înaltă. La 1711 a şi fost ales episcop. Cea dintâi grijă a lui a fost să dovedească prin predica cuvântului şi a faptei măreţia misiunii arhiereşti. A murit în 1714, prea tânăr. Avea la încetarea din viaţă numai 45 de ani. Scrieri ale vremii şi unele de mai târziu vorbesc cu mare laudă despre acest strălucit predicator al Bisericii ortodoxe. Între alţii aminteşte de el şi Dimitrie Cantemir (în Istoria Împărăţiei otomane), numindu-l cugetător adânc şi învăţat în toate ramurile teologiei. Activitatea predicatorială a fost remarcabilă. Din păcate nu avem de la el decât un număr de 39 predici în greceşte, la care se mai adaugă câteva rostite în italieneşte, dar păstrate tot în limba greacă. Predicile lui Miniat sunt dense, pline de substanţă. Ocolind locurile comune şi frazeologia pioasă, Miniat împleteşte în ţesătura cuvântăilor lui idei înalte, fapt ce dovedeşte atât învăţătura lui solidă, cât şi îndemânarea,

talentul lui de a prelucra, dezvolta şi prezenta ascultătorilor învăţăturile Bisericii. Predicile lui Miniat sunt în general lungi. După o introducere destul de intensă, urmează tratarea, constând obişnuit din două parţi - mai rar din trei-, una mai extinsă, cealaltă mai restrânsă. Aşa era atunci obiceiul în apus unde străluceau un Bossuet, Baurdalaue, Massillon. O predică de-a lui ţinea cam un ceas. Deşi întinse, predicile lui Miniat sunt întocmite cu multă grijă şi competenţă. Chiar şi lectura numai a uneia singure ne poate demonstra interesul viu pe care Miniat îl acorda elaborării predicilor sale. Se vede dintr-o dată că nu lucra de mântuială, nu improviza, nu îngrămădea propoziţii şi fraze uzuale şi fără conţinut. Miniat se documenta temeinic asupra temei alese, o dezvolta metodic şi amplu, îşi orânduia gradat materia, expunerea era păstrată mereu pe făgaşul unei logici strânse, toate acestea învăluite în unda unei evlavii sincere, profunde, cuceritoare. În toate predicile sale, Miniat respecta cu stricteţe principiul adaptării la ascultători. Foloseşte expresii clare, energice, pline de elemente intuitive. Limba folosită e cea vorbită de ascultători, e străină de întortocheli scolastice, e plină de culoare şi duh scripturistic. Expunerea e înviorată prin folosirea de antiteze, interogări, dialoguri. Poate că în unele cuvântări utilizează prea multe ilustraţii care abat atenţia de la ideea centrală. De asemenea i s-ar putea obiecta că pune un prea apăsat accent pe latura afectată de păcat a firii omeneşti, nevalorificând în măsura cuvenită aspectul ei luminos, funciara aspiraţie a omului spre înalt, spre adevăr spre crearea de frumuseţe, spre înmulţirea binelui şi a bunătăţii. Unii l-au învinuit că ar fi urmat prea de aproape pe predicatorul italian Paolo Segneri şi că în ce priveşte construcţia predicii l-ar fi imitat pe Massillon. Desigur, ca unul care a studiat la Veneţia, Miniat n-a putut să nu se intereseze şi de predicatorii apuseni. El a cunoscut desigur pe Segneri (senior 1624- 1694 şi junior, nepotul primului:1673-l7l3) pe Massillon (1663-1742) pe Bossuet (1627-1704) şi pe alţii. Dar cunoscându-i şi studiindu-i, Miniat n-a făcut decât ceea ce era obligat să facă orice preot-predicator. Că a fost influenţat de predicatorii apuseni, e şi aceasta adevărat, dar influenţa exercitată de către apuseni asupra lui Miniat este de natură formală adică se referă la elemente de construire a predicii (plan, metodă, extensiune etc.). Dovadă faptului că cuprinsul , fondul de idei al cuvântărilor lui Miniat este cu desăvârşire ortodox.

Ca orice predicator conştient de importanţa misiunii de propovăduitor al cuvântului, Miniat a umblat la şcoala altora, a adâncit tehnica lor, metodă, concepţia, mijloacele folosite, însuşindu-şi numai ceea ce a socotit el că se potriveşte cu chemarea sa de predicator ortodox.

Din punctul de vedere al conţinutului, predicile lui Miniat pot fi considerate ca o realizare de mare valoare, iar din punctul de vedere al limbii ele pot fi socotite ca un monument al culturii greceşti. Prin predicile sale, Miniat a ridicat limba poporului la strălucirea vorbirii lui Demostene.

În româneşte, predicile lui Miniat au fost traduse prima dată de către mitropolitul Neofit în 1742. S-au mai făcut şi alte traduceri (1837, 1863).

În 1914 preotul D. Iliescu-Palanca face o nouă traducere dar care lasă de dorit cel puţin în ce priveşte fluenţa expunerii.

Cea mai bună traducere în româneşte a predicilor lui Miniat este cea efectuată de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, publicată la Bucureşti în 1945.

Versiunea lui Fecioru are la bază textul grec editat de Antim Mazarachis în a XVI-a ediţie şi tipărită la Atena în 1935. Ediţia aceasta a fost confruntată cu tipăritură greacă de la Veneţia 1720.

Se poate spune deci că traducerea Fecioru e a cincea în ordinea traducerilor româneşti ale predicilor miniatiene: Prima la 1742 a lui Neofit; a doua a lui Săulescu la 1837;.a treia a pr. Mașescu la 1863 tipărită la Brăila; a patra a pr. Dem. Iliescu-Palanca, Bucureşti 1944.

De observat că ediţia Fecioru cuprinde şi predici netraduse până acum în româneşte (şi care au fost rostite în italieneşte). Dintre acestea a tradus două: 1. Despre Credinţă; 2. Despre dragostea de vrăjmaşi). Singurele din cele cinci amintite mai sus, care prezintă interes pentru credinciosul de azi.

Nikifor Teotoke. E originar din Corfu. S-a născut în 1736. Carte a învăţat la gimnaziul din localitatea în care a-a născut. Apoi, în Italia, la Bolonia şi Padua a studiat filozofia, matematicile şi teologia.

Întorcându-se în Corfu, în 1756, a predat literatura greacă şi ştiinţele la şcoala populară.

După câţiva ani intră în monahism, schimbându-şi numele din Nicolae în Nikifor (1762) fiind şi hirotonit ca ieromonah.

De timpuriu se afirmă că unul din cei mai distinşi teologi şi predicatori greci.

Prin 1765 îl întâlnim la Constantinopole unde fu chemat de patriarhul Samuil care îl numi în funcţia de Hierokiryx (predicator)al marei biserici.

La ConstantÎnopole se împrieteni, între alţii, şi cu prinţul Grigore A1exandru Ghica, pe atunci mare dragoman pe lângă Înalta Poartă (1764-1767).

Întâmplându-se ca mama prinţului să înceteze din viaţă, Teotoke rosti un necrolog. Patriarhul Samuil prezent şi el la rostirea necrologului, îl mustră în public pe Teotoke, spunându-i: ”A înălţat pe o femeie moartă deasupra Prea Sfintei Fecioare. Biserica are nevoie de predicatori nu de linguşitori".

Întâmplarea a produs indignare. Nikifor îşi dădu imediat demisia. Ghica îl chemă la Iaşi unde îl numi director la şcoala domnească grecească. Teotoke nu rămâne însă mult timp la Iaşi. Părăsind profesoratul el pleacă la Lipsca, în Germania, ca să-şi desăvârşească studiile (între 1770-1774). Aici poartă grijă de tipărirea unor lucrări pe cheltuiala prinţului Ghica. Tipărirea acestor scrieri avea drept scop răspândirea luminii în straturile poporului de Jos.

În 1771 a fost ales în unanimitate ca mitropolit al Filadelfiei (în Lidia-Asia Mică), de către grecii din Veneţia. Dar patriarhul Samuil cu care nu era în bune relaţii nu l-a întărit.

Renunţând la postul de mitropolit, Teotoke se întoarce la Iaşi unde îşi reluă în primire postul de director la susmenţionata şcoală. A trăit modest în acest oraş, afirmându-se ca dascăl şi scriind cărţi pentru ridicarea şi educarea poporului grec.

A rămas în Iaşi până ce Evghenie Bulgaris l-a chemat la Paltava, în Rusia. Spre a-i succede la scaunul episcopal. Teotoke învaţă ruseşte, merse la Petersburg unde în 1779 fu hirotonit ca arhiepiscop de Slavianxsky şi Cherson (=Ecaterinoslav), cu reşedinţa la Paltava. Îi succedă în acest post lui Evghenie Bulgaris care abdică.

În 1786 Teotoke e transferat la Astrahan.În timpul arhipăstoriei sale, sunt reintegraţi în Biserica ortodoxă mulţi

rascolnici. Refuzând odată să binecuvânteze, într-o zi de post, o masă încărcată cu

cărnuri, arhiepiscopul îşi atrase mânia lui Potekin care organizase banchetul. Urmarea fu că Teotoke demisionă în 1762, retrăgându-se la mănăstirea Danilov din Moscova unde îşi petrecu ultimii ani, studiind şi alcătuind unele din cele mai bune lucrări ale sale.

Încetează din viaţă în 1800, după alţii în 1805.A scris şi publicat diferite cărţi şcolare ca: Elemente de fizică;

Elemente de matematică; Despre puterea electricităţii.În materie omiletică, cele mai bune lucrări ale sale sunt cele două

Chiriakodromioane.

Primul apare la Mascova în 1796 ( în două volume cu paginaţie continuă (14 + 964 pp), şi cuprinde explicarea Evangheliilor duminicale.

Metodă e cea folosită de exemplu de Sf. Ioan Gură de Aur, adică se face mai întâi explicarea pericopei duminicale; apoi se adaugă o predică axată pe o temă cuprinsă în pericopa de rând.

Kiriakodromionul acesta a fost tradus în ruseşte în 1809 apoi şi în turceşte cu litere greceşti, în Constantinopole în 1816.

Al doilea Kiriakodromion apare tot în două volume la 1808 şi cuprinde explicarea unor pericope din Faptele şi Epistolele Apostolilor.

Predicile lui Teotoke sunt clare atât din punctul de vedere al formei cât şi al fondului.

Folosesc bogat material intuitiv. Uneori expunerea senin a învăţăturii ortodoxe cedează locul unei polemici viguroase îndreptate împotriva romano-catolicismului.

Kiriakodromionul la Evangheliile duminicale apare şi în traducere românească la 1801. Traducători au fost muntenii Gherontie şi Grigorie. Ediţia a II-a apare la Buzău în 1839. Ediţia a III-a - la Iaşi cu binecuvântarea şi cheltuiala mitropolitului Veniamin Costache (Tom. I la 1840; Tom II la 1841). Ediţia a IV-a apare la Sibiu în 1855, completat cu un număr de 26 de predici ale mitropolitului Andrei Şaguna, la sărbătorile de peste an.

Ediția a cincea apare la Bucureşti; a şasea tot la Bucureşti în 1912 (T. N. Manolache, Bibliografia mitropolitului Venimin Costache – în BOR 1946, p.564).

La 1811 Veniamin Costache avu grijă să apară în româneşte (la Neamţu) şi al doilea Kiriakodromion al lui Teotoke şi anume cel cuprinzând explicarea "Apostolilor” de peste an.

În sfârşit trebuie să adăugăm că în 1960 a apărut: Tâlcuirea Evangheliilor şi Cazaniile Duminicilor de pesta an. Alcătuite de Prea Fericitul Justinian, Patriarhul BOR. După Kiriakodromionul lui Nikifor Teotoke, arhiepiscopul Astrahanului, tradus de mitropo1itul Grigore, tipărit pentru prima dată în 1801 de mitropolitul Dositei şi retipărit în 1867 de mitropolitul Nifor, Editura institutului biblic şi de misiunea ortodoxă Bucureşti.

Ediţiile numeroase în româneşte ale predicilor lui Teotoke şi distribuirea lor pe întreaga arie a Bisericii româneşti mărturisesc şi ele, puternic, despre valoarea deosebită, despre fondul bogat şi bine închegat,

despre vibraţia profund religioasă şi ortodoxă a cuvântărilor vestitului mitropolit al Astrahanu1ui.

Bibliografie

Euseviu Popovici, Istoria Bisericii universa1e, vol. IV, ed. II Buc. 1928.Pr. Dem. Iliescu - Palanca, Viaţa şi opera lui Ilie Mâniat, vol. I, Buc. 1936.Pr. Const. Provian, Un predicator al Bisericii ortodoxe: Ilie Mâniat - în: Studii de Teol. Practică, Buzău, 1921.Th. Belliantes, Theotokes Nikeforos - în: Marea Enciclopedie elenă, Tom 12.Beth, Theothokis Nikeforos - în: ROG V, Tubingen 1913.Kyriakos Diomedes, Istoria bisericească, Ed. II Tom III, Atena, 1891.Ilie Mâniat, Didahii şi predici (Trad. D Fecioru) Buc. 1945.Magistrand Arhim. Justinian Dalea, Ilie Mâniat, Însemnătatea operei sale în

literatura omiletică a BOR - în: Studii Teologice 9-10/1963.Diac. Marin N. Pană, Predicatorul Nichitor Teotoke, în: Stadii Teologice 5-6/1974.

16. Predica în Biserica rusă (Inochentie al Odesei,Filaret al Moscovei)

În cartea sa: Geschichte der russischen Predigt(trad. germ. Stuttgart 1889), N. Katajew - prof. la Seminarul din Odesa -, distinge trei faze în istoria predicii ruseşti.

Prima e cuprinsă între sec. XI-XVI; a două între XVI-XVIII; a treia între XVIII şi începutul sec. XIX.

Caracteristica propovăduirii practicate între sec. XI-XVI o constituie o puternică înrâurire bizantină. Lucrul se explică prin faptul că ruşii au primit încreştinarea de la Bizanţ şi tot de acolo au primit şi o seamă de reprezentanţi ai ierarhiei superioare: mitropoliţi şi episcopi. Mulţi dintre aceşti ierarhi greci au fost şi buni predicatori.

De observat că odată cu ierarhii au venit din Grecia şi scrieri de conţinut bisericesc. Răspândirea creştinismului era însoţită, se ştie, de scrieri corespunzătoare precum: scrieri liturgice, vieţile sfinţilor, scrierile Sf. Părinţi.

În această privinţă ruşii au primit un important ajutor şi de la bulgari care le-au trimis multe opere de-ale Părinţilor.(De pildă 136 predici a1e Sf. Ioan Zlataust în traducerea ţarului bulgar Simeon (888-927).

La sfârşitul sec. XV existau în Rusia toate scrierile patristice în traduceri manuscrise (op. cât.p.5).

Lucrările acestea au exercitat o mare influenţă asupra predicatorilor ruşi cărora le-au servit drept model atât sub raportul fondului, (dogmatic, moral, istoric), cât şi al formei. Dar e exclus ca predicatorii ruşi de până la veac. XVI să se fi limitat exclusiv la imitarea predicii patristice. Într-o oarecare măsură, ei vor fi izbutit să alcătuiască şi unele predici proprii. Dovadă faptul că în unele predici din perioada respectivă găsim şi unele trăsături ale sufletului popular rus. De exemplu, predică din perioada amintită se ocupă şi cu extirparea superstiţiilor şi a altor obiceiuri necreştine care se perpetuau sub o formă sau alta în viaţa poporului.

Ocupaţia mongolă a pus şi predicii probleme noi. Ea îşi concentrează efortul în direcţia descoperirii şi eliminării scăderilor din viaţa poporului aflat sub apărare , păstrând totuşi contact strâns cu tradiţia. Direcţia unei asemenea predici (sec. XIII-XIV) ar putea fi denumită pedagogic - educativă.

Din epoca stăpânirii mongole au rămas mai puţine predici. Unele de la autori cunoscuţi. Altele de la autori necunoscuţi. O altă categorie de predici rămase din perioada amintită cuprinde prelucrări din cuvântări ale autorilor mai vestiţi.

În general însă ocupaţia mongolă n-a favorizat practicarea normală a predicii. În unele părţi predica încetă aproape cu totul. Pe la sfârşitul sec. XVII, nici măcar cazania nu se mai citea. Nu existau şcoli, profesori, nu erau preoţi pregătiţi.

Propaganda catolică efectuată sub protecţia statului polonez care stăpânea o mare parte din Rusia vestică şi sudică, a determinat o reacţie din partea ortodocşilor, care au întemeiat şcoli după modelul celor catolice, poloneze. Manualele folosite la colegiul lui Movilă din Kiev erau catolice. Cărţile de omileti erau scrise şi ele, în spirit scolastic.

Dacă predică din nordul Rusiei punea accentul pe adaptarea învăţăturii la priceperea ascu1tătorilor şi la trebuinţele vieţii lor, predică din sud punea accent pe formă.

Desigur ambele se inspirau din Scriptură şi tradiţie, dar cea din sud se mai inspira şi din predicile catolice.

De observat că cei din sud folosesc altfel Biblia decât cei din nord. şi anume primii preferă tâlcuirea alegorică, celeilalte, celei literale. Cât despre Tradiţie, cei din sud citează numai din Sf. Părinţi, dar şi din teologii latini medievali. Încât se poate spune că atât din punctul de vedere al fondului cât şi al formei predicile din sud sunt imitaţii ale unor modele poloneze. I. Goliatovski (sec. XVII) autorul celei dintâi cărţi de omiletică la ruşi (Întitulată: Învăţătura despre modul cum se alcătuiesc predicile), da sfaturi culese de prin cărţile catolice.

Printre predicatorii vestiţi ai acestei epoci întâlnim pe Petru Movillă al Kievului, Ioanniki Golyatovsky, rectorul colegiului din Kiev.

Pentru a veni în ajutorul preoţilor – predicatori, Petru Movilă a tipărit colecţii de predici patriotice traduse din greceşte şi latineşte de către călugări învăţaţi.

Dintre predicatorii vestiţi ai Rusiei sudice amintim pe Sf. Dimitrie al Rostovului (1651-1709). Din predicile rămase de la el - circa 96, ne putea da seama de marele talent oratoric şi neobosita activitate a sfântului.

În faza a III-a (sec• .XVIII - încep. sec. XIX), predica rusă îşi dobândeşte independenţa. Petru cel Mare cerea predicatorilor să vorbească de aşa manieră ca poporul să accepte reformele propuse de el. Predicile care ţineau seama de dispoziţiile lui erau tipărite din poruncă, iar autorii - premiaţi.

Unii însă criticau unele aspecte ale reformei lui Petru, şi totodată căutau să se elibereze şi de jugul scolasticii. Cum a făcut, de pildă, Teofan Procopovici. Acesta, pe lângă eliberarea predicii de influenţa scolasticii, s-a străduit să o lege mai strâns de viaţă. Părerile lui despre predici sunt cuprinse în lucrarea sa: Regulament fur Geistliche apărută în 1776. Fiecare predicator, scrie Procopovici, să posede scrierile Sf. Ioan Hrisostok şi să le citească cu tragere de inimă. Că chiar de nu va deveni întocmai aşa de desăvârşit ca Hrisostom, va învăţa totuşi de la el să vorbească clar şi inteligibil. Însă lucrările superficiale ale polonezilor să nu le citească (Regulament p.51 şi urm.).

Procopovici şi urmaşii s-au ocupat mai mult cu popular: zarea reformelor lui Petru şi mai puţin cu problemele de credinţă şi morală. E adevărat că Procopovici a avut în plan să reabiliteze şi predica pentru popor, dar partea aceasta din program n-a izbutit s-o rea1izeze.

Abia la sfârşitul sec. XVIII întâlnim unele încercări mai serioase de a explica clar poporului că voinţa lui Dumnezeu e sfântă şi dreaptă.

În sec. XVIII, vestitul predicator Tihon de Voronej a dezvoltat o rodnică activitate predicatorială. Cuvântări1e lui sunt cuprinse de adâncă iubire faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu de adâncă evlavie.

Platon al Moscovei s-a făcut cunoscut încă de pe când era profesor la Academia din Moscova, prin predicile sale catehetice. Ne-au rămas de la el circa 500 predici.

Cel mai vestit predicator rus de la începutul secolului al XIX-lea a fost Filaret al Moscovei. Pregătirea vastă, limba nuanţată şi bogată, talentul oratoric remarcabil îl promovează la rangul unuia din cei mai vestiţi oratori ai amvonului rusesc.

Întru totul vrednic de amintire este şi Inochentie al Chersonesului (1800-1857), numit Hrisostomul ruşilor. S-a născut în oraşul Elet, din eparhia Orlov. Tatăl său a fost preot. Numele său întreg a fost Ioan Alexie Borisov.

De mic s-a arătat înzestrat cu înclinaţii pentru viaţa religioasă. La seminar s-a dovedit a fi un elev superior, umplând de mirare pe colegi şi chiar pe profesori prin scrisul şi cuvântările sale religioase. A fost premiant în toate clasele. După terminarea seminarului a trecut la Academia din Kiev. Aici a studiat cu pasiune, petrecând nopţi întregi aplecat asupra cărţilor. Mitropolitul Macarie Bulgakov, fost rector al Academiei Kievului, mărturiseşte că Ioan Borisov s-a instruit nu atât prin cursurile profesorilor, cât mai ales din lectură proprie, prin meditaţii şi exerciţii de compunere. Aici, la Academie, s-a deprins să scrie ordonat şi să-şi dezvolte darul de cuvântător.

Dintre predicatorii pe care i-a frecventat cu sârguinţă menţionăm pe Bossuet, Massillon şi mai ales pe Sf. loan Gură de Aur. El însuşi ajunsese ca un Gură de Aur al Bisericii ruseşti.

La 23 ani şi-a luat titlul de magistru în teologie. Funcţionează ca profesor de istorie bisericească şi limba greacă, precum şi ca subdirector la Seminarul din Petersburg. După şapte luni e numit director al seminarului Sf. Alexandru Nevschi aflat tot în Petersburg.

Intră în monahism şi e sfinţit ca ieromonah. Pregătirea şi calităţile remarcabile l-au promovat la treapta de profesor la Academia duhovnicească din Petersburg. Acum e la largul lui. Nu-şi scria cursurile. Predica liber.

A predat teologia fundamentală şi comparată, vădind o remarcabilă putere de pătrundere şi originalitate în cele mai Înalte probleme teologice. Era totdeauna la curent cu cele mai noi lucrări din ramura teologiei şi filozofiei.

Paralel cu cursurile academice, el desfăşoară şi o activitate predicatorială, activitate care-i creă o faimă deosebită.

Poporul venea cu duiumul să-l asculte.Predicile şi le tipărea într-o revistă care, din pricina aceasta, începu să

fie tot mai preţuită şi mai căutată.Inochentie a introdus o metodă nouă în tratarea teologică cea istorico-

comparată, folosindu-se în acest scop de izvoarele ştiinţei apusene.Toate studiile teologice predate de el timp de 16 ani le-a prelucrat după

această metodă. Aşa a procedat cu: teologia fundamentală, dogmatica, pastorală, teologia comparată; ba a creat două discipline noi pentru acea vreme: simbolica şi eclesiastica.

Prin scrierea sa: Cele din urmă zile ale Domnului Nostru Iisus Hristos, Inochentie a sărit cu 50 ani peste timpul său. A folosit metoda istorico-arheologică, lucru la care nu se gândea nimeni în vremea sa.

În l829 Inochentie primeşte cununa academică a doctoratului în teologie. Avea atunci 3o de ani. La un an după aceea, fu numit rector al Academiei duhovniceşti din Kiev. Viaţa spirituală a şcolii urcă repede treptele unei mari altitudini. Cei zece ani cât Inochentie a stat în fruntea şcolii se poate spune că au fost cei mai străluciţi din viaţa ei.

Inochentie îi îndruma pe studenţi să nu se închidă în cuprinsul studiilor teologice, dar să citească şi în alte ramuri: în ştiinţele naturale, morale, filozofice ca să li se lărgească orizontul. Un lucru care nici azi n-a ajuns să Între deplin la felul de lucru al teologilor.

Pe măsură ce treceau anii se îmbogăţea şi ştiinţa lui, dar şi măiestria de propovăduitor. Cuvântările ţinute în Săptămâna Patimilor şi-n cea luminată se disting printr-o mare elocvenţă. Au fost tipărite în volume separate.

Era şi un fecund scriitor. El mărturiseşte undeva că a scris 80 de coa1e (1280 pp.) în două săptămâni.

Pentru a-şi putea tipări lucrările şi-a înfiinţat o revistă a sa: Voscresnoe Citenie(Lectură duminicală), foarte bine primită de credIncioşi. Tot atunci s-a apucat de o lucrare monumentală: Adunarea simbolurilor de credinţă ale Bisericii Ortodoxe din toate timpurile, de la începutul Bisericii. Lucrarea nu s-a tipărit decât aproape de moartea lui, dar fără să se pună în circulaţie.

Tot atunci se gândea la o ediţie întreagă a Istoriei Bisericii ruseşti, precum şi la tipărirea unei Enciclopedii teologice. Împrejurările nu l-au ajutat să-şi ducă la îndeplinire planurile.

În 1836 ajunge arhiereu vicar al Mitropoliei Kievului. La 1840 e mutat ca episcop la Harcov. În 1848 fu înălţat la treapta de arhiepiscop al Hersonului şi Tauridei. Moare în 1857.

S-a îngrijit mult şi de mănăstiri şi de ridicarea stării materiale şi culturală a clerului sătesc.

Purtarea exemplară din vremea războiului din Crimeea, care a bântuit tocmai în eparhia să, i-a adus înaltă preţuire. Istoricul Pagodia l-a numit "marele cetăţean al pământului rusesc". Când atacatorii împroşcau Odesa cu tunurile, Inochentie slujea liturghia în catedrală, deşi aceasta slujea drept ţintă de tragere. Mai mult: a mers personal pe câmpul de luptă, îmbărbătând pe luptători.

Predicile lui Inochentie au fost tipărite la Petersburg între anii 1871-1872; ele s-au răspândit în întreaga Rusie, iar multe au fost traduse şi-n alta limbi: franţuzeşte, nemţeşte, sârbeşte, poloneză, greceşte, româneşte, armeneşte.

O ediţie mai nouă a scrierilor lui a fost publicată tot la Petersburg în 1901,în 12 volume.

Inochentie a fost înzestrat cu aptitudini de mare predicator. Predicile lui izvorăsc dintr-un suflet care simte şi sunt pline de conţinut bogat, viu şi nou. Sunt străine de ceea ce se cheamă locuri comune, nu cuprind platitudini şi banalităţi pioase. În ele se simte vibrând puternic o inimă evlavioasă care zămisleşte din ea conţinut nou şi plin de viaţă. Traducătorul în franţuzeşte al predicilor lui Inochentie pentru întâia săptămână a Postului mare spune că numai fiind ascultate din citirea altuia în biserică, acestea au chemat la pocăinţă pe un ascultător care nu Se mai spovedise de 15 ani.

Inochentie seamănă mai mult cu Massillon, iar dintre cei vechi cu Sf. Ioan Gură de Aur.

Un alt mare predicator rus a fost Filaret al Moscovei.S-a născut probabil în 1782 în oraşul Colomna lângă Moscova. După

numele său de naştere s-a chemat Vasile Drozdov.Carte a învăţat la seminarul din Colomna, apoi la cel din Lavra Sf.

Serghie.În 1808 Intra în călugărie. În 1810 îl întâlnim ca profesor la Academia

duhovnicească Sf. Alexandru Nevskii din Petersburg. În 1812 e rector al acestei Academii. De la data aceasta şi-a început şi activitatea predicatorială.

În 1819 e episcop. În 1821 e instalat ca Arhiepiscop al Moldovei. În 1826 e mitropolit.

În 1844 îşi tipăreşte cuvântările (în 3 volume). În 1848 tipăreşte o a doua ediţie, dar în două volume, iar în 1861 s-a mai tipărit un volum.

La tipar au fost date 371 cuvântări. Dintre acestea au fost alese şi tipărite în franceză 168. Selecţia cuvântărilor s-a făcut de către mitropolitul însuşi.

În 1849 Alexandru Sturză tipărise tot franţuzeşte un volum Întitulat: Cuvântări funebre, omilii şi cuvântări de I.P.S.S Filaret, membru al Sf. Sinod al Rusiei, Mitropolit al Moscovei, Paris - Cherbuliez 1849.

În predică, Filaret insista asupra învăţăturilor dogmatice fundamentale, precum: Starea primitivă a omului; Căderea omului; Răscumpărarea omului prin Dumnezeu - Omul Iisus Hristos.

Dar mitropolitul dezvoltă şi teme din cuprinsul moralei ca, de pildă, luxul, indiferenţa faţă de săraci etc.

Stilul cuvântărilor lui Filaret e clar, concentrat, de stringenţă logică. Fraza e scurtă, fără întortocheri, fără artificii retorice.

Materialul ilustrativ îl lua din Sf. Scriptură şi din Istoria Bisericii.Duhul biblic şi bisericesc răzbate prin toate predicile lui Filaret.Şi-a încheiat viaţa în 1867.

Bibliografie

N. Katajev Geschichte der Predigt în der russischen Kirche (trad. germ. de dr. Alexis Markow) Stuttgart l889.

Arhim. I. Scriban, Inochentie al Odesei - în: BOR Nr. l/l929.Acelaşi, Alt mare chip al predicii ortodoxe, Mitropolitul Filaret al Moscovei

- în: BOR Nr.4/1929.

17. Predica mitropolitului Nicolae Kruti ţ ki

Dintre predicatori noi şi-a câştigat o faimă mare fostul mitropolit Nicolae Krutiţki.

S-a născut la 13 ianuarie 1892 şi a încetat din viaţă în 1961. Înainte de călugărie purta numele de Boria Dorotheevici Iarusevici. A-nvăţat carte la Petersburg - actualul Leningrad -,unde a terminat gimnaziul cu medalia de aur.

După terminarea şcolii secundare s-a înscris la Facultatea de Fizică-matematici de pe lângă Universitatea din Petrograd Leningrad. După primul an universitar a trecut la Academia teologică de acolo.

Studiile teologice le-a terminat în 1914. În acelaşi an a intrat în călugărie.

Între 1915-1918 a fost profesor de teologie practică la seminarul duhovnicesc din Petrograd.

În 1917 a fost proclamat magistru în teologie pe baza lucrării: Judecata bisericească în Rusia, până la promulgarea codicelui lui Alexie Mihailovici (1649).

Nicolae Krutiţki a mai publicat:− Despre improvizaţia în predică, 1913− Persecuţia creştinilor sub împăratul Deciu (249-251)− Rolul mirenilor în administrarea averilor bisericeşti din punct de

vedere al canoanelor vechii Biserici Ecumenice.− Calea către mântuire după Sf. Grigore al Nişei− Articole, predici, cuvântări din 1913-1918, în rev. Credinţă şi

Raţiune; Glasul Bisericii, Buletinul bisericesc şi alteleÎn 1947 Patriarhia din Moscova i-a tipărit Cuvântări, discursuri şi

pastorale.Pe lângă ocupaţiile de mitropolit, Nicolae al Krutiţelor dezvoltă şi o

bogată activitate predicatorială, apoi la redacţia revistei Jurnalul Patriarhiei din Moscova; pe tărâmul luptei pentru pace etc.

În 1949 i s-a conferit suprema cunună academică: Doctoratul în teologie de către Academia teologică din Moscova, pentru lucrarea amintită: Cuvântări bisericeşti. În 1950 i s-a decernat titlul de doctor honoris cauza de către Facult. Ioan Huş din Praga, acelaşi titlu i l-au decernat şi alte instituţii de înaltă cultură teologică (Bucureşti 1954; Sofia 1952; Debreţin 1954).

În româneşte a apărut lucrarea: Cuvântări bisericeşti, în trei volume, traducere de Pr. prof. Nicolae M. Popescu.

Primul volum a apărut în 1949; al II-lea în 1950; al III-lea în 1952.Toate au apărut în Editură Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă

din Bucureşti.N. M. Popescu începuse să tipărească în revista Mitropolia Olteniei alte

predici ale mitropo1itului Nicolae Krutiţki, predici care urmau să alcătuiască al IV-lea volum al Cuvântărilor bisericeşti, dar moartea traducătorului, ca de alt fel şi a autorului a împiedicat realizarea scopului propus.

Mitropolitul Nicolae Krutiţki predica mult: în biserici, la întruniri interconfesionale, din URSS şi din străinătate. În biserici vorbea mai mult de 200 ori pe an aşa cum însuşi mărturiseşte.

Nu şi-a scris predicile urmând, în această privinţă, pilda unor mari predicatori din trecut.

Tematica predicilor mitropolitului Krutiţki.Temele dezvoltate sunt luate din întreaga învăţătură de credinţă şi

viaţă a Bisericii ortodoxe. Astfel Nicolae Krutiţki vorbeşte despre Dumnezeu (Legea iubirii; întâlnirea cu Hristos vol. I; Duhul Sfânt Vol. II); despre învăţătura ortodoxă privitoare la mântuire (Înţelepciunea şi iubirea; Fericirea vol. I; Iubirea şi dreptatea Vol. II); despre chipul Mântuitorului care atrage. Prin farmecul frumuseţii Lui (frumuseţea vol. I; Crucea vol. II); despre Învierea Domnului, temelia nădejdilor noastre în nemurire (Credinţa, nădejdea, iubirea; Bucuria credinţei; Îngerii; Împărăţia lui Dumnezeu vol. II); despre Harul cel dătător de viaţă (Harul vol. I; Bucuria credinţei vol. II), despre Sf. Taine (Pocăinţa vol. I; Paharul mântuirii; Daruri; Răsplata vol. II); despre rostul morţii, înfricoşata judecată (Moartea; Sfârşitul vol. I; Chemarea ; Daruri; Uşile raiului vol. II); despre Biserică; rostul căutării Împărăţie lui Dumnezeu(Nu mai este moarte; Biserica vol. I; Împărăţia lui Dumnezeu Vol. II).

Discursurile rostite între anii 1941-1946 şi pe care nu le avem în româneşte, sunt în strânsă legătură cu al II-lea război mondial. La ele sunt dezbătute teme ca: Biserica ortodoxă binecuvântează pe ostaşi pentru isprăvile lor patriotice; Bucuri şi mândrie pentru pământul rusesc purtătorul şi apărătorul marilor idealuri ale omenirii; Culmea fericirii este slujirea jertfitoare pentru poporul său şi pentru Patrie; Unirea Bisericii cu poporul; Sfinţită răzbunare asupra barbarilor fascişti pentru răutăţile lor; Apelul pentru unirea slavilor etc.

Pastoralele pe care de asemenea nu le avem în româneşte tratează aceleaşi teme: lupta cu duşmanii patriei şi ai Bisericii cu înşelătorii şi cu schismaticii dinăuntrul Bisericii, cu pseudoepiscopii uzurpatori din Ucraina; laude la adresa ostaşilor partizani şi apel pentru ajutorarea lor pe orice cale; sfânta răzbunare asupra fasciştilor etc.(cf. Prof. N. Doktusov: Nicolae mitropolit Krutiţki şi Kalomenski orator bisericesc-social - în Ortodoxia, iulie-dec. 1952, p.528-529).

După cum se vede, tematica predicilor cuprinde întreaga gamă a învăţăturilor şi mijloacelor mântuirii după concepţia Bisericii ortodoxe.

Tematica discursurilor şi pastoralelor este răspunsul viu la întrebările şi interesele Bisericii şi Patriei.

Tema e cuprinsă parţial său integral în titlu, iar când predica are text preliminar, tema e cuprinsă în text.

Textul nu e numai un pretext, o formalitate, o concesie făcută unei tradiţii, ci, în predicile fostului mitropolit Nicolae textul e miezul predicii însăşi. Predica se dezvoltă din text, organic, precum pomul din sămânţă. Şi precum la un pom distingem rădăcină, tulpină, coroană, aşa şi la predicile autorului de care vorbim, o introducere, o tratare, o încheiere.

Introducerile pornesc de la împrejurările de loc şi țin de la slujba zilei; de la un tropar, o cântare, canon; de la o rugăciune rostită; de la o binecuvântare, un otpust etc. Ele sunt fireşti, simple şi fără să-i ţină pe ascultători prea mult în anticameră, ele trezesc cu putere sentimentul aşteptării, al interesului pentru ceea ce urmează să fie dezvoltat.

Uneori introducerea se încheie cu enunţarea temei. Alteori trece la tratare fără să se mai enunţe tema.

Tratarea ţine seama de cerinţa de a adânci tema, de a lămuri din cât mai multe laturi, de a da ceva substanţial fără ca totuşi, să piardă din vedere posibilităţile ascultătorilor. Adâncirea teologică a temei şi adaptarea expunerii la psihologia ascultătorilor constituie trăsături definitorii ale tratării temei în propovăduirea fostului mitropolit Nicolae.

Uneori tratarea se face pe puncte; alteori e într-o singură desfăşurare. Dar şi-ntr-un caz şi în altul învăţăturile sunt puternic reliefate nu numai prin măiestria tâlcuirii, dar şi prin materialul plastic folosit.

Autorul evită împărţirea şi subîmpărţirea temei după metoda Scolastică, dar acordă cea mai mare atenţie expunerii logice unitare, după planul făcut în prealabil.

Încheierile predicilor sunt simple. O repetare de idei fundamentale şi scurte îndemnuri la o viaţă duhovnicească mai intensă.

Ideea centrală leagă strâns părţile, animă şi dirijează creşterea cuvântării într-un tot armonios şi organic.

Nu întâlnim îndepărtări de la temă, digresiuni care lungesc inutil expunerea şi abat atenţia ascultătorilor în altă parte.

Stilul predicilor fostului mitropolit Nicolae e un stil vorbit, clar, viu, popular, spontan, plastic, lipsit de perioadele lungi şi abstracţiile care, dacă sunt la locul lor într-un tratat de teologie, n-au ce căuta într-o cuvântare menită să pătrundă şi să încălzească inima ascultătorilor.

Lipsite de podoabele meşteşugite ale retoricii de tribu cuvântările fostului mitropolit Nicolae se dezvoltă urmând cerinţa interioară a unei intense trăiri duhovniceşti. Stilul predicilor la care ne referim vădeşte pe cuvântătorul de mare clasă, înzestr cu darurile alese ale unei înalte elocinţe. Ilustraţii ca: asemănări, comparaţii, pilde, dialoguri, întâmplări din viaţa de toate zilele - mărunte în aparenţă, dar pline de tâlc -; exemple din vieţile Sfinţilor, din experienţa credincioşilor, din experienţa personală, din Istoria Bisericii, din monumentele de evlavie ale poporului rus, din natura înconjurătoare şi mai ales din Sf. Scriptură, din Sf. Părinţi, fac predicile intuitive, adevărurile lor - concrete şi mai uşor de înţeles, cu un cuvânt le dau actualitate, le leagă de realităţile vieţii.

Legarea de realitate subjugă atenţia, trezeşte în ascultători reflexiunea personală, face adevărurile creştine mai asimilabile şi practicabile.

Izvoarele cuvântărilor, predicilor în discuţie, sunt cele clasice şi mereu valabile: Izvorul scripturistic, patristic, istoric, psihologic, social, literar, al experienţei comune.

În legătură cu folosirea textelor scripturistice, observăm că acestea sunt totdeauna bine alese, inteligibile pentru ascultători, impregnate de elementul emoţional. Citatele nu sunt intercalate mecanic, nu sunt presărate întâmplător în expunere, ci sunt integrate organic în cuprinsul cuvântării. Nu foloseşte prea mult citate, şi pe cele folosite le tâlcuieşte totdeauna clar. Astfel citatele biblice nu mai apar ca nişte lucruri de prisos care ar putea şi lipsi, ci apar ca elemente care hrănesc predica şi-i dau substanţa însăşi.

Dintre Sfinţii Părinţi citează pe Sf. Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigore Teologul; dintre sfinţii ruşi, pe: Alexandru Nevschi, Serghie din Radonej, Serafim din Sarov, Dumitru a Rostovului etc. Citează şi din autori profani ca: Lermontov, Herzen, Nekrasov.

Uneori, pentru lămurirea ideilor sale, autorul se foloseşte de argumente filozofice şi teologice. El caută să justifice suferinţele omeneşti, să dovedească adevărul nemuririi, să împace pe ascultători cu imperfecţiunile vieţii, cu purtarea Crucii, dar în acelaşi timp se străduieşte să aprindă în sufletele lor nădejde în înviere, în dulceaţa nespusă a vieţii viitoare, faţă de care toate necazurile vieţii de aici par neînsemnate.

Mitropolitul Nicolae subliniază că învăţătura creştină este optimistă în esenţa ei, că starea de păcătoşenie poate fi îndreptată; că trebuie să privim cu încredere la ajutorul Harului şi să vieţuim bucurându-ne statornic, corectându-ne şi desăvârşindu-ne pe calea către sfinţenie (cf. Doktusov, Op. cât. p. 533).

Predicile de care vorbim nu sunt înşelări pioase şi nici întocmiri din cr1mpeie luate de ici şi de colo. Ele sunt originale, sunt izvorâte dintr-un suflet profund evlavios. Căci autorul s-a apropiat de teologie nu numai cu curiozitatea unui om inteligent, dar şi cu o inimă adânc însetată de cele duhovniceşti şi veşnice. Creştinismul mitropolitului Nicolae n-a rămas limitat numai la sferă vieţii sale intelectuale, ci a fost asimilat printr-o trăire adâncă, personală. Predicile mitropolitului Nicolae răsfrâng marea sa personalitate creştină.

Întinderea predicilor nu e prea mare (3-5 pag. tipărite).Cu toată importanţa problemelor tratate şi cu toată adâncimea

teologhisirii, ele se disting prin concentrare, prin conciziune. S-ar putea asemăna cu nuvelă.

Scurtimea lor se îmbină eu adâncimea ideilor, cu plinătatea tratării problemelor, cu vigoarea şi integritatea dovezilor.

Atmosfera lor interioară e de linişte, de împăcare, de înseninare. Din toate iese în relief marea, negrăita fericire, de a trăi cu Hristos, de a-L iubi şi de a fi iubit, iertat şi izbăvit de El.

Încheiem cu cuvintele prof. Doktusov: ”Enormă importanţă pentru viaţă a predicilor se întăreşte foarte mult prin înaltele calităţi oratorice ale autorului. Ascultătorii lui direcţi se lasă cuceriţi de destăinuirea gândului, de ton, de importanţa cuprinsului, de credinţa tare a predicatoru1ui în adevărul chemărilor sale…

Meritele indicate deschid drumuri noi în domeniul originalei arte predicatoriale ruse: tratare completă a dogmaticii şi moralei creştine într-o expunere foarte concisă, corespondenţă strictă între ton şi conţinut, ecou foarte viu al actualităţii, contopire armonioasă între formă şi conţinut, duh şi limbă populară. (op. cât. p. 538).

Bibliografie

Nicolae Mitropolitul Krutiţki, Cuvântări bisericeşti vol. I, 1949; II, 1950; III, 1952 (trad. Pr. Niculae N. Popescu).

Pr. D. Fecioru, Recenzie la I volum de predici, în: Ortodoxia nr. 4/1949.Prof. Gr. Cristescu, Recenzie la vol. II - în: Ortodoxia nr. l/l95l.Prof. M. Doktusov, Nicolae Mitropolitul Krutiţki şi Kolomenski orat

bisericesc-social - în: Ortodoxia nr. 3-4(iulie-dec.)195

Prof. Gr. Cristescu: Metoda omiletică a I. P. S. Mitropolit Nicolae Krutiţki (cu prilejul apariţiei vol. III: Cuvântări bisericeşti, 1953) - în: Ortodoxia nr. 3(1953) p.464-471.

18. Predica în Biserica romano-catolică. Predica ordinelor călugăre ş ti

În secolele XII-XIII Biserica romano-catolică a acordat o atenţie sporită predicii atât sub raportul fondului cât şi al formei. N-a fost neglijată nici personalitatea predicatorului.

Predica a fost cultivată mai ales de către călugări, de către ordinele călugăreşti.

Astfel dintre predicatorii aparţinând Benedictinilor menţionăm mai întâi pe Guibert de Nogent(+1124). Comentariile sale sunt în slujba predicii aşa cum erau odinioară comentariile Părinţilor. Predici nu prea au rămas de la el; a rămas însă lucrarea Liber, quo ordine sermo fieri debet (PL 156, 22) care este o ars praedicendi, o omiletică.

Dintre predicatorii aparţinând ordinului Cistercienilor amintim pe Bernard de Clairvaux (1090-1153). Predicile lui au fost ţinute călugărilor. Ele cuprind îndemnuri la încrederea în iubirea lui Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul; cuprind îndemnuri la adorarea şi urmarea lui Hristos. Predicile vădesc o profundă cunoaştere a inimii şi vieţii omeneşti din partea autorului. Cunoaşterea Scripturii şi a personalităţii istorice a Mântuitorului se îmbină la el cu înclinarea spre o tâlcuire spiritual-alegorică a Bibliei, precum şi cu o înflăcărată cinstire a Maicii Domnului.

Bernard a predicat poporului. Oriunde predica: în Franţa, Italia, Germania lasă o adâncă întipărire asupra ascultătorilor.

Prin elocinţa deosebită îmbinată cu o viaţă austeră, predica lui Beranard a influenţat profund asupra principilor, papi şi mulţimilor de ascultători din Europa apuseană.

S-a spus chiar că predica bernardiană întrege în măreţie, adâncime şi întindere întreaga predică din vremea lui.

Din activitatea lui omiletică se pot desprinde importante reguli pentru predicatori. Ca de exemplu: 1. Ceea ce preotul şi-a agonisit prin studiu şi contemplaţie să nu reţină pentru şi ci să transmită credincioşilor; 2. În expunere să se ferească de vorbărie goală, de superficialitate; 3. Să nu transmită nimic înainte de a fi asimilat temeinic conţinutul respectivei

cuvântări. 4. Predicatorul să caute a-şi influenţa ascultătorii nu numai prin măiestria cuvântului, dar şi prin întreaga sa viaţă.

Dintre premonstratensi menţionăm pe Norbert (+1134), care după Bernard, a fost, poate, cel mai mare predicator al sec. XII. A fost canonic în Arhiepiscopia de Colonia; apoi se hotărî să devină predicator itinerant. În 1120 s-a stabilit împreună cu câţiva asociaţi la Premontré în apropiere de Lion şi fondă ordinul Premonstratensilor cu menirea de a pregăti predicatori ai pocăinţei, dar Morbert nu renunţă la misiunea sa de predicator itinerant. În 1126 deveni arhiepiscop de Magdeburg, unde îşi făcu intrarea în haine de cerşetor. Ordinul Premonstratensilor a fost multă vreme cu faimă mare datorită bărbaţilor erudiţi şi predicatorilor zeloşi care s-au format în sânul său.

Din ordinul Dominicanilor amintim pe însuşi întemeietorul ordinului Dominic Guzman (+1221). Acesta trecu în 1205 din Spania peste Pirinei În sudul Franţei ca un cerşetor şi desculţ. Prin sinceritatea predicii şi prin sărăcia evanghelică, el, împreună cu primii săi asociaţi izbutiră să convertească mulţi sectari numiţi albigensi, după localitatea Albi, unde apărură prima dată. În 1215 Dominic înfiinţă la Toulouse ordinul călugăresc care, pe lângă numele dominicani, mai poartă şi denumirea de ordofratrum praedicatorum.

Ordinul şi-a câştigat o influenţă redutabilă când în 1232, papa Grigore al IX-lea i-a dat jurisdicţia asupra ereticilor. Dominicanii îşi exercitau dreptul acesta cu atâta severitate încât s-a provocat jocul de cuvinte prin care călugării acestui ordin erau numiţi câinii Domnului, Domini canes.

Alţi predicatori vestiţi din ordinul Dominicanilor.Albert cel Mare. S-a născut în 1206, dintr-o familie de nobili. A-nvăţat

carte la Padua. În 1233 a intrat în ordinul Dominicanilor. A profesat în Paris, apoi în Colonia. Între 1260-1262 a fost episcop de Regensburg, după care reveni ca profesor la Colonia. A încetat din viaţă la 1280.

A fost celebru atât ca teolog şi filozof, cât şi ţes naturalist şi medic. Adversarii l-au acuzat că ar fi vrăjitor, discipolii însă i-au dat titlul de doctor universalis, adică doctor versat în toate ştiinţele. A fost un neobosit vestitor al vestei cele noi atât ca profesor cât şi ca episcop.

Sub numele lui ne-au rămas o colecţie de predici dintre care o bună parte sunt autentice şi vădesc că autorul lor a fost deosebit de înzestrat şi în sfera activităţii omiletice.

Toma de Aquino, ucenicul lui Albert, s-a dovedit superior dascălului prin claritatea gândirii, prin genialitate.

Toma trăieşte între 1225-1274 şi studiază în Paris şi Colonia sub conducerea lui Albert. Activează în Paris, Italia, iarăşi în Paris, apoi din nou în Italia, la Roma şi Neapole. A murit în drumul spre sinodul din Lion (1274).

Sub numele lui e cunoscut un important număr de predici, care însă în raport cu lucrările sale ştiinţifice precum şi seriile de predici ale altor predicatori dominicani par lipsite de importanţă.

Predicile poartă amprenta metodei scolastice caracterizată prin minuţioase împărţiri şi subîmpărţiri dar şi printr-un formalism sterp.

Din sânul ordinului Franciscanilor s-a ridicat de asemenea un număr de predicatori vestiţi.

Întemeietorul ordinului a fost Francisc născut la Assisi în Umbria, dintr-o familie de negustori.

După o viaţă de petreceri, părăsi casa părintească şi se dedică unei asceze riguroase şi propovăduirii pocăinţei. Oamenii îl luară în râs dar el birui prin umilinţa şi înfocata să dragoste faţă de Dumnezeu, prin imitarea lui Hristos.

Oficial, ordinul întemeiat de Francisc a fost recunoscut în 1223 de către papa Onoriu al III-lea.

A murit În 1226 cu un atât de mare renume de sfânt că la doi ani după moartea acestuia Grigore al XI-lea l-a trecut în rândul sfinților.

Înrâurirea lui Francisc asupra contemporanilor a fost deosebit de puternică. Dovadă, între altele, şi faptul că 40 de ani după moartea lui numărul mănăstirilor franciscane se ridicase la 8000.

Dintre predicatorii franciscani mai amintim pe Alexandr de Halea (1170-1245),englez de origine şi care a activat ca profesor la Paris.

I se atribuie o serie de predici: Sermones ad populum şi altele.A fost numit Doctor irrefragabilis, Doctor imposibil de combătut,

precum şi Monarha theologorum, fiind cel mai ingenios teolog din timpul său.

Iohan de Rupella (+1245) a fost un fecund alcătuitor de predici.A Întocmit o ars praedicandi şi o serie de Sermones pentru duminici şi

pentru sărbătorile închinate sfinţilor mai importanţi.Arhiepiscopul Odo Rigaldus (+1275) a fost un predicator remarcabil.

S-au păstrat de la el: mai multe predici la duminici şi sărbători; predici ţinute în vremea postului.

Bonaventura (1221-1274) depăşeşte pe toţi ceilalţi predicatori franciscani din sec. XIII. În predicile lui: Callationes în evangelius Johannis;

Sermones de tempore et de sanctis; Callatione novem de 7 Donis Spiritus Sancti etc., Bonaventura atinge aproape toate temele teologiei spirituale şi oferă studiului o inimă inepuizabilă.

Teologia şi viaţa erau la el strâns unite.De la Raimund Lullus (+1318) sunt de menţionat: Sermonea contra

averoistas; Ars maior praedicationis; Ars brevis praedicationis; Liber de praedicatione. Predicile tipărite au mai mult caracter literar şi nu răsfrâng mai nimic din bogăţie de experienţă a acestui om care a călătorit mult şi a cunoscut bine viaţa.

Nicolae Liranul (+1349) a influenţat mult dezvoltarea ulterioară a predicii.

Ne-au rămas de la el: Predici asupra evangheliilor duminicale; Predici la duminici; Predici la sărbătorile sfinţilor.

În comentariile sale, Liranul face distincţie între sensul literal şi cel alegoric. De exegeza să s-au folosit predicatorii până în secolul XVI.

Episcopul Bertrand de Salerno (+1332) a Întrecut pe mulţi prin numărul predicilor. Predicile sale la toate pericopele duminicale şi la toţi "Apostolii", împreună cu cele asupra postului şi asupra sărbătorilor sfinţilor alcătuiesc un inepuizabil compendiv omiletic.

În primele secole ale celui de al doilea mileniu teologia apuseană s-a dezvoltat în direcţie speculativă, folosindu-se în acest scop mai ales de filozofia lui Aristotel. Ideea de bază a acestei direcţii era aceea de a demonstra că învăţăturile de credinţă pot fi prezentate ca adevăruri ştiinţifice.

Tendinţa aceasta speculativă şi-a pus amprentă şi asupra propovăduirii cuvântului. Nu arareori predicile erau intelectualizate până la exces. Ele satisfăceau trebuinţele intelectuale ale ascultătorilor, dar lăsau în nelucrare celelalte puteri adânci a sufletului.

Faptul nu putea rămâne nerelevat şi necombătut. Aceasta s-a făcut prin curentul care prin intermediul predicii se adresă mai ales inimii credincioşilor.

Bibliografie

Schneyer, Geschichte der kath. Predigt Fr.i.Br. 1969.Niebergall, Geschichte der crristlichen Predigt, Kasel 1955.Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală III, Bucureşti, 1927.

19. Predicatori contemplativi (Eckehart, Tauler, Suso)

Scolastica şi-a avut meritele ei, dar în materie de propovăduire a dus la o uscăciune sufletească, la o ignorare a afectivităţii, fapt care a însemnat o lăsare în nelucrare a unor importante coarde ale fiinţei credincioşilor. O reacţie împotriva acestei situaţii nu s-a lăsat prea mult aşteptată. S-au ivit teologi şi predicatori care în opoziţie cu scolasticii şi-au îndreptat efortul în direcţia sensibilizării inimii ascultătorilor pentru perceperea prezenţei lui Hristos şi pentru modelarea vieţii după pildă Lui. Menţionam câţiva dintre aceştia. Eckehart de Hochheim s-a născut în 1260, dintr-o familie nobilă. Încă de tânăr a intrat în mănăstirea dominicană de la Erfurt. Aici îl întâlnim şi în ultimii ani ai sec.XIII, ocupând funcţii înalte. După un novician de doi ani urmează un curs de patru ani, curs pregătitor, apoi trei ani de Teologie. În 1300 Ordinul îl trimite la Paris, centru spiritual al Apusului, spre a ocupa o catedră la Universitatea de acolo. Ca rezultat al activităţii în Paris a apărut comentariul la Sentinţele lui Petru Lombardul, la baya căruia stau prelegerile de dogmatică. Cmentariul s-a pierdut. Când să îşi înceapă al treilea an de profesorat, e rechemat în Germania unde i se încredinţează misiuni importante. În 1309 e în Boemia unde se ocupa cu reorganizarea mănăstirilor. În 1311 e trimis din nou la Paris. Aici Duns Scotus luase atitudine contra filozofiei intelectualiste a lui Toma de Aquino, formulând ideea că nu intelectul ci voinţa constituie baza vieţii sufleteşti, şi,deci, şi a mântuirii. Eckehart s-a văzut nevoit să-şi fixeze propria-i poziţie faţă de tezele franciscane. Rivalitatea între cele două ordine l-a influenţat mult. După întoarcerea în patrie, Eckehart a fost numit la conducerea şcolii teologice din Strasburg, instruindu-şi ucenicii în spiritul vederilor sale. Aici alcătuieşte principala să opera Opus tripartitum.Activitatea sa predicatorială e consmnata în partea a III-a a lucrării. Temenicia propovăduirii i-a asigurat înrâurirea şi asupra multor credincioşi laici. Datorită profunzimii gândirii şi activităţii sale Eckehart urca treapta celui mai renumit teolog şi predicator al Germaniei de atunci. Predicile sale erau copiate, în întregime sau în extrase, răspândindu-se şi ducând învăţătura autorului şi acolo unde cuvântul său viu nu putea răzbate.

Faima predicatorului a trezit reacţii. Arhiepiscopul de Colonia l-a acuzat la Papă că ar răspândi erezii. Acuzaţiile au fost numeroase, dar Eckehart n-a rămas dator nimănui cu răspunsul pe care l-a socotit potrivit. În scrierile ca şi în predicile sale, Eckehart susţine aceste idei: Dumnezeu este în mod nemijlocit prezent fiecărui creaturi, Dumnezeu conferă fiecărei creaturi existenţa nu în posesie proprie ci numai ca o iradiere (Einstrahlung). În orice om este un loc în care el experimentează foamea de Dumnezeu ca fiind experienţa sa proprie cea mai adâncă şi în care naştem noi pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. Consecinţa practică, morală a acestei situaţii: să lepădăm orice voinţă externă şi să hrănim numai foamea sufletului nostru. În predicile sale în germană, Eckehart s-a dovedit că un creator de limba de prim rang. El a deschis limba germană spre largi domenii ale supranaturalului, creând termeni pe care i-a introdus în circuitul viu al limbii. Încât se poate spune că întreaga predică germană ulterioară epocii lui îi este debitoare. Predicile eckehartiene au influienţat asupra a tot felul de oameni: învăţaţi şi neînvăţaţi, călugări şi laici; oameni evlavioşi şi neevlavioşi, unii căutând să rămână în limitele sensului imprimat de către autor, alţii denaturându-le şi transformându-le în erezie. Un alt predicator contemporan a fost Johan Tauler ( 1300-1361). Ca predicator el a accentuat mai ales latura practică a vieţii contemplative, mistice. Credincioşii, zicea el, trebuie să se păzească atât de legalism, cât şi de sentimentalism. Tauler a fost un predicator versat care folosindu-se de o limbă concretă, colorată, vie, ştia să-şi atragă şi captiveze ascultătorii şi să le imprime învăţătura ce voia să transmită. Numărul predicilor tauleriene e controversat. Ele şi-au exercitat şi continuă să-şi exercite puternic influenţa lor. Un alt teolog contemplativ a fost Enric Suso (1300-1366), cunoscut şi sub numele de Amandus. A desfăşurat o intensă activitate pastorală şi predicatorila. Deşi se mişca cu uşurinţă în sfera speculaţiilor înalte, a renunţat la aceasta pentru a se apropia cât mai mult de sufletul ascultătorilor. Prin concentrarea asupra Patimilor Domnului şi prin exerciţii de căinţă anume alese şi practicate în şcoala lui Hristos, Suso căuta să pregătească sufletele pentru primirea lui Dumnezeu. Prin limbă să aleasă, plină de

căldură şi imagini potrivite, Suso s-a impus ca predicator de frunte în perioada respectivă. Ne-au rămas puţine predici de la el. Johan de Sterngassen (+1327) a fost elev al Sfântului Toma. Autorul la care ne referim a tratat în predicile sale marile probleme ale vieţii contemplative călăuzindu-se după ideile măiestrului. De cercurile misticilor germani mai ţine şi Franciscanul Marcared de Lindau (+1392). Deşi s-a făcut cunoscut mai ales prin explicarea catehetică a Decalogului, totuşi principalul său efort a fost îndreptat spre propovăduirea cuvântului. Ph. Strauch a dat publicităţii o parte din predicile în germană ale oratorului la care ne referim. În general propovăduirea misticilor nu accentuează legătura dintre predică pe de o parte, cult şi viaţa bisericească pe de alta. De asemenea propovăduirea misticilor nu rămâne legată organic de textul biblic, ci mai mult formal. Se dă atenţie în mod precumpănitor sensului alegoric, cel istoric fiind lăsat pe plan secundar. Adeseori predica misticilor ia înfăţişarea unei meditaţii. Partea pozitivă a propovăduirii misticilor germani constă în revelarea necesităţii de apune în mişcare şi puterile emoţionale ale sufletului, cu atât mai mult cu cât ele pot determina voinţa să treacă la punerea în practică a învăţăturilor transmise prin predică. Bibliografie Schneyer, Geschichte der katholischen Predigt, Fr. i. Br. 1969.

A. Niebergall, Geschichte der christl. Predigt, Kassel 1955.Meister Eckehart, Schriften Aus dem Mittelhochdeutscen Ubertrag und eingeleitet von Herman Butner, Iena 1934Victor Delbos, Le mysticisme allemand-în: Qu’est –ce que la mystique, Paris 1929, p. 110 ş.u.

C. PREDICA ÎN APUS SUB INFLUENŢA REFORMEI. REACŢIA KERIGMATICĂ A BISERICII ROMANO-CATOLICE

20. Predica în concepţia şi practica lui Luther

În preajma Reformei propovăduirea pierde oarecum din importanţă sub influienţa umanismului. Se ştie că umanismul era axat pe ideea că omuş nu e numai fiinţă religioasă dar şi mundană, el aparţinând nu numai planului spiritual, dar şi celui mundan, istoric. Aparteneţa la acest dublu plan de existenţă implică două categorii de datorii şi drepturi, unele referindu-se la legăturile cu Dumneyeu, celelalte referindu-se la atitudinea credinciosului faţă de sine şi faşă de lumea de care e legat existenţial. Umanismul renascentist şi-a concentrat toate forţele în direcţia ideii de a pune în lumină drepturile omului, de a pretinde respect faţă de individualitatea să distinctă precum şi drepturile lui de a-şi dezvolta şi manifesta liber forţele şi darurile cu care e înzestrat. În perioadă anterioară Renaşterii, antropologia nu dezvoltase şi nu pusese în lumină într-un mod mai argumentat acest mare adevăr despre om, anume că fiinţa umană e menită nu numai să asimileze. Dar şi să creeze valori. Antopologia prerenascentistă îl prezintă pe om prea legat şi destinat efortului de cunoştere şi promovare a valorilor religioase, neacordându-se interesul meritat celorlalte forţe, celor creatoare, tot atâat de constitutive fiinţei umane ca şi cele ţinând de dotaţia religioasă.

Umanismul şi Renaştera înlătură această lipsă a antropologiei anterioare epocii la care ne referimpunând în lumină puternică formula potrivit căreia omul nu corespunde conceptului său plin decât atunci când se manifestă ca fiinţă în cea mai strânsă comuniune cu Dumnezeu şi totodată că fiinţă liberă şi creatoare de valori, de cultură şi civilizaţie. Să observăm că, la început, umanismul renascentist nu se manifestă în poziţie cu viaţa religiosă, ci în prelungirea acesteia, neurmărind altceva decât scoaterea din nelucrare a puterilor creatoare prezente în acel nucleu spiritual numit chipul lui Dumnezeu. Pe urmă lucrurile s-au schimbat, mişcarea renascentistă alunecând tot mai mult în apele tulburi ale monofizitismului antropocentric. Deplasarea accentului spre om a influenţat în oarecare măsură şi propovăduirea creştină. Pentru a nu face o figură depăşită, preotul predicator îşi umplea predica cu fel şi fel de lucruri care n-aveau său aveau o slabă tangenţa cu Scriptura. Nu vrem să spunem că în perioada imediat premergătoare Reformei nu întâlnim predicatori cu priză în popor. Dimpotrivă. Existau destui preoţi care practicau predica tradiţională caracterizată prin luarea de atitudine faţă de lipsurile din Biserică şi popor. Aceşti predicatori plecau de la textele biblice, dar rar se întâmpla să le rămână credincioşi până la capăt. Fără să pierdem din vedere că în ajunul Reformei predica constituia un factor al vieţii publice şi bisericeşti totuşi trebuie să recunoaştem că ea, predica, nu valorifica în măsura cuvenită tezaurul scripturistic. Predica lui Luther. Importnţa ei. Apariţia lui Luther (1483-1546) pe scena istoriei a adus profunde schimbări şi în materie de predică. Luther desprinde predică din legăturile tradiţiei bisericeşti şi ale ierarhiei sacramentale, legându-o exclusiv de Scriptură şi de inspiraţia Duhului Sfânt. Totodată el eliberează predica de balastrul filozofiei şi teologiei scolastice. Lutherva fost un mare predicator. Predica în fiecare săptămână de 2-4 ori. Predica chiar şi când era suferind. Nu numai în biserică, ci şi în casa proprie. Aceasta timp de 30 de ani. Ni s-a păstrat de la el aproximativ 2000 de predici. O predică dură cam până la o oră. Pornea de la pericopele de rând. Repetările le socotea utile. Ţinea şi serii de predici. În introducere trezea interesul ascultătorilor, prezentând importanţa pericopei.

În tratare se ţinea strâns de textul biblic în explicarea căruia se ridică cu vehemenţă contra catolicismului. Pentru că predica e arenă în care Hristos lupta contra Papei. Încheierea e simplă. De obicei repeta ideile mai importante ale tratării sau făcea o aplicaţie. În cuprinsul predici nu arareori pune felurite informaţii privind viaţa comunităţii. În scopul înviorării expunerii, Luther se foloseşte de dialog, dramatizare, proverbe, imagini sugestive, experienţe. Citează şi din Părinţi, mai ales din Augustin, fără să mai amintim de citatele biblice cărora le acordă totdeauna locul prim. Pentru Luther, mântuirea se realizează sola fide, şi anume prin acel fides pe care omul n-o poate găsi decât în Scriptură. Cunoaşterea de către fiecare credincios a cuvântului dumnezeiesc e absolut necesară pentru mântuire. De aici necesitatea ca fiecare să ştie câţi fapt care a impus înfiinţarea de şcoli populare. Pentru Luther cuvântul are menirea de a duce pe om la căinţă şi credinţă, nu de a-i vorbi despre mântuire ci de a i-o conferi. După voinţa lui Dumnezeu nu există altă cale spre mântuire decât auzirea şi supunerea faţă de cuvânt şi anume faţă de cuvântul citit în Scriptură şi auzit în predica Bisericii. Aceasta pentru că între cuvânt şi Duh e cea mai strânsă legătură. Duhul nu-l poţi avea nemijlocit cum greşit îşi închipuie exaltaţii. După cum Hristos se ascunde în carnea omenească, la fel Duhul se slujeşte de cuvânt. Duhul, ca să se manifeste are nevoie de un instrument, de un mijlocitor şi purtător. Funcşia acesta revine atât cuvântului Scripturii cât şi predicii. Eficienţa cuvântului în sensul unei funcţii a Duhului e posibilă numai în comunitate. Acolo unde Duhul e activ prin şi în cuvânt, acolo ia fiinţă Biserica. Cuvântul şi Sacramentul se deosebesc numai după forma în care transmit unul şi acelaşi Har: pe Iisus Hristos. Dar în administrarea Sacramentului, se poate vedea bine puterea cuvântului. Căci, după cum Sacramentul numai atunci îşi împlineşte rostul când îl preţuiesc personal şi îmi răsplăteşte real Trupul şi Sângele lui Hristos, aşa şi cuvântul numai atunci îşi atinge scopul când mi se adresează personal şi îmi împărtăşeşte real darul despre care vorbeşte, adică îndreptarea din credinţă, iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu: pe Iisus Hristos.

Precum Sacramentale (Botezul, Cina, Căinţa) numai atunci îşi realizează sensul când se săvârşesc „ pro me” , la fel cuvântul numai atunci îşi atinge ţelul când se rosteşte „pro me”. Cuvântul e citit, tâlcuit şi predicat pentru a trezi în noi credinţa că el cuprinde în sine în mod real făgăduinţa lui Dumnezeu. Numai cuvântul crează credinţa şi o păstrează vie. Cuvântul e numai atunci cuvânt când e crezut. Credinţa e numai atunci credinţă când atârnă de cuvânt şi reazemă de el. Faptul că credinţa se aprinde din cuvânt şi că cuvântul naşte şi hrăneşte credinţa aceasta e opera Duhului. Numai credinţa în cuvânt crează acea contemporaneitate cu Hristos care realizează mântuirea. Oriunde se practică predica se duce lupta contra lui Satan. Oriunde ascultătorii primesc cuvântul, diavolul e înfrânat şi se instaurează Împărăţia lui Dumnezeu. Hristos se descoperă acoperit în cuvântul Său. Precum Sacramentele extrausum n-au nici o importanţă, la fel şi cuvântul, dar de îndată ce e vestit el devine lucrător valabil. După Luther predica e tâlcuire şi aplicare în forme diferite a cuvântului păstrat în Scriptură. El respinge principiul sensului împărţit al textelor biblice. Scriptura, zice el, se interpretează pe sine însăşi. Luther pune accentul pe înţelegerea hristologică a Scripturii. Cel ce ne ajută să o înţelegem este Duhul Sfânt. Ca tâlcuire a cuvântului scripturistic predica e locul în care vorbeşte Hristos însuşi. Gura predicatorului e gura lui Hristos. Unde e predicatorul, acolo e Hristos însuşi. Ca solie despre Hristos, Evanghelia îşi împlineşte sensul atunci când e dată mai departe ca solie. Numai prin predică, cuvântul trecut devine cuvânt prezent care crează credinţa şi-l înadrează pe ascultător în communio sanctorum. Cuvântul predicat e o interpretare a cuvântului lui Hristos. Criteriul hotărâtor al predici este fundamentarea şi intenşia ei hristologica. Pentru ca Duhul să-şi manifeste puterea are nevoie de cuvânt, fie de cel fixat în Scriptură, fie de cel predicat. Predicatorul e un instrument al Duhului. Scopul predicii: să cheme la credinţă, să creeze credinţa, să întărească credinţa.

În principiu, orice creştin are dreptul la predică, dar ţinând seama de marea răspundere legată de propovăduire, nimeni nu şi-o poate asuma din iniţiativă proprie ci numai cel chemat oficial, rite vocatus. Predicatorul trebuie să întrunească aceste condiţii:

1. Să cunoască şi înţeleagă temeinic Scriptură şi să fie în permanenţă în legătură cu ea.

2. Misiunea de predicator să fie predată de un stagiu ca învăţător, aceasta pentru ca respectivul să poată preda Scriptură şi celor mai simpli.

3. Viaţă ireproşabilă.4. Să fie gata să accepte suferinţele şi persecuţiile.5. Să fie pătruns de un spirit de combativitate.

Cultul are un rost pedagogic-catehetic; esenţialul în cadrul lui e predică. Principala calitate a predicii luterane constă în permanenţă şi organica ei legătura cu Scriptura. Principala lipsă constă în promovarea ei, a predicii, la rang de instrument exclusiv al Harului dumnezeiesc.

Bibliografie

Niebergall, Geschichte der christlichen Predigt, Kassel 1995.Schneyer, Geschichte der kathol. Predigt, Fr. i. Br. 1969.M. Schian, Geschichte der christlichen Predigt-în: Realenzyklo pădie fur Theol. und kirche,vol XV.W.v.Kepper, Predigt- în: Wetzer und WellesKLexikon X, Fr. i. Br. 1897.

21.Predica în Biserica protestantă(sec.XVII-XX)

În perioada postluterană predica protestantă începe să înlăture legătura dintre fapta lui Dumnezeu şi cuvântul Lui. Predicatorii dau tot mai mult a se înţelege că predica nu mijloceşte însăşi fapta mântuirii, ci mai degrabă învăţătura despre mântuire.

Astfel unitatea între învăţătură şi faptă aşa cum o prezentase Luther este zdruncinată. Accentul estre pus tot mai mult nu pe cuvânt ca faptă, ci pe cuvânt că învăţătură carfe are menirea de a lumina, instrui, educa. Pe de altă parte, în timp ce predica Reformei se adresa tuturor categoriilor de credincioşi, acum el începe a se limita numai la anumite cercuri. Ca o reacţie împotriva acestei tendinţe apare pietismul. Mişcarea pietistă urmărea să transforme Biserica într-o comunitate a celor ce vor să fie cu adevărat creştini, să promoveze o cultură religioasă a personalităţii. Se urmărea ca fiecare credincios să fie o fiinţă convertită, renăscuta, având şi derpinderea de a se comporta cu dragoste faţă de toţi şi-n primul rând faţă de săraci, bolnavi şi orfani. Predica se adresează mai ales vieţii personale. Prin pietism individualismul religios primeşte un puternic impuls. Un reperezentant de seamă al pietismului a fost Phillipp Iacob Spener (+1705). În lucrarea să Piadesideria el cere ca Srriptura să fie explicată simplu pentru a fi bine înţeleasă de către cei mulţi. Să se influienţeze asupra omului dinăuntru, asupra resorturilor adânci ale sufletului. Să se renunţe la formalismul şi artificiile retorice. Să se dea precădere aplicaţiilor practice nu expunerilor şi aplicaţiilor didactice, teoretice. Spener înfiinţează cercuri de cercetare a Scripturii şi de zidire sufletească. În râurirea lui asupra mulţimilor de credincioşi s-a datorat mai ales purtării sale străbătută de sufletul seriozităţii caracteristice celui ce ia în serios învăţătura creştină. Un alt reprezentant al pietismului a fost Augustin Hermann Francko (1663-1727). Precum Spener, aşa şi Francko pune accentul pe aducerea comunităţii în strânsă legătură cu Scriptura, continuând totodată continuitatea comuniunii cu spiritul lui Luther. Predica, observă Francko, să pornească de la şi să ducă la Scriptură. Preconizează o eliberare de schematismul rigid, de artificiile şi podoabele retorice. Ţine seama în mult mai mare măsură de cât predica anterioară de situaşia corectă a comunităţii şi crdinciosului singular. În predică ia în considerare nu întreg adevărul revelat, ci numai o parte a lui. În rezumat, predica pietistă:

1. Promovează predică şi în afara adunărilor la cult, schimbând astfel însemnătatea acestuia din urmă.

2. Scopul urmărit e în principal convertirea asclutătorului în aşa fel ca fiecare să ştie umbla cu Scriptura.

3. Predicatorul să fie el însuşi un convertit.

4. Dezvoltă pietate individuală, dar nu ia în considerare problemele rezultând din întâlnirea creştinismului cu filozofia, ştiinţele naturii, poezia, arta, politica.

Predica protestantă ăn perioada iluminismului. În timp ce în pietism se urmăreşte o reformă prin folosirea de puteri intraeclezitale, în perioada iluminismului pătrund în Biserică forţe din afara vieţii tradiţionale. Principala problemă era acum: cum va putea Biserica să păstreze şi să propovăduiască adevărul mântuitor? S-ar putea spune că în iluminism Biserica n-a stăpânit în deajuns această problemă. Predica iluminismului a încercat să împace creştinismul cu cultura şi prin aceasta să pună stavilă procesului de descreştinare a vieţii. Ea stabileşte puncte de contact cu spiritul timpului, acordând importanţă motivelor de ordin psihologic şi istoric. Predica acestui timp a înţeles că şi cultura aparţine sferei propovăduirii. Iluminismul din perioada în care pentru prima dată se pune în toată acuitatea ei problema cum să se transmită ”vechia” Evanghelie a lui Iisus Hristos unei lumi profund schimbate faţă de acea în care a trăit Mântuitorul. Dintre reprezentanţii acestei epoci menţionăm pe: Johann Lorenz von Mesheim (1694-1755), acesta considerat ca deschizător de drum al predicii protestante moderne. Prin felul propovăduirii sale, el a ştiut să facă aşa că amvonul să fie respectat şi reţinut că o forţă importantă, chiar şi de către lumea cultă. August Friederich Wilhelm Sack (1703-1786=, predicator al curţii şi catedralei din Berlin, a îmbinat moştenirea pietistă cu o puternică tendinţă iluministă. Către sfârşitul sec. al XVIII-ţlea predica suferă o puternică influienţă raţionalistă, în sensul că nu mai acceptă decât ceea ce putea rezista în faţa raţiunii. Scriptura decade din rolul precumpănitor pe care-l avea mai înainte. De observat că acum întâlnim pentru prima dată în Germania predica politică. În calitate de reprezentant al secolului luminilor, preotul se simte obligat să ajute statul în combaterea superstiţiilor, a erorilo, a înţelegerii greşite a învăţăturilor lui Iisus etc. Predica protestantă în sec. XIX. În sec. XIX întâlnim o serie de orientări în materie de propovăduire care merg paralel.

Unul din aceste curente e reprezentant mai ales de Schleiermacher (1768-1834). Acest teolog îmbină într-un tot unitar protestantismul, iluminismul, romantismul, idealismul şi teologia. Atât ca profesor de teologie cât şi ca preot (în Halle şi Berlin), Schleiermacher s-a străduit să prezinte creştinismul în aşa fel ca lumea cea nouă să existe în Biserică, nu în afară şi nici împotriva ei. Iluminiştiiurmăriseră acelaşi scop, dar în timp ce aceia nu au izbutit să-şi domine epoca, Schleiermacher punând în slujba teologiei romantismul şi idealismul, a izbutit să-şi asigure o puternică influienţă asupra epocii sale. Participă la politica vremii ca un om de mare cultură şi deschide problemelor timpului. În Kurze Darstellung des Theologischen Studiums, Schleiermacher prezintă predica drept cuvântare religioasă care trebuie privită ca însăşi esenţa cultului. Misiunea predicii e să trezească şi să zidească conştiinţa religioasă a comunităţii. Pe de o parte predica e legată de teologie, pe de altă ea trebuie să exprime conştiinţa evlavioasă a comunităţii. Dacă zidirea e scopul predicii atunci de acesta ţine nu numai trezirea şi instruirea conştiinţei religioase, dar şi îndrumarea voinţei pe temeiul impresiilor mijlocite de cuvântarea religioasă, apoi şi îndrumarea spre citirea şi înţelegerea Bibliei. Textul şi temă să formeze o unitate. Să fie o înrudire interioară între conştiinţa religioasă a predicatorului şi text. Toate predicile să ducă la Hristos. Predica porneşte de la o predispoziţie general-umană şi prin aceasta e legată şi de referinţele politice. Schleiermacher e convins că nu numai viaţa individuală, dar şi cea social-politcă îşi are măsuraîn învăţătura şi viaţa Mântuitorului. În predicile lui Schleiermacher, accentul cade pe elementul etic-politic. El caută să răspundă creştineşte la problemele omului modern ca de pildă la problemele: Cum poate omul trăi creştineşte în stat şi în familie; Cum poate să-şi practice munca lui profesională rămânând creştin, etc. Schleiermacher nu neglijează nici elementul dogmatic, dar acesta e pe plan secundar. Predicatorul în discuţie a făcut respectat amvonul nu numai în viaţa bisericească, dar şi în cealaltă mai largă a timpului său. El a făcut posibil accesul la creştinism pentru oamenii culşi ai vremii. Nu acordă preţuirea cuvenită V.T. Nu a luat în considerare păcatul în toată adâncimea lui.

Predica lui Schleiermacher e lipsită de patos. Expunerea e liniştită, desfăşurându-se pe firul unei logici strânse. Nu se repetă. Nu se foloseşte de frazeologie. Ocoleşte podoabele poetice. În activitatea sa predicatorială, el a avut în vedere mai ales pe oameni culţi asupra cărora influienţa prin claritatea şi logica expunerii, prin fondul bogat, prin stilul său remarcăbil. Ne-au rămas de la el zece volume de predici, dar numai 1,2 şi4 au fost redactate de el. În protestantism Schleiermacher e socotot tatăl predicii moderne. Un alt reprezentant al predicii protestante în sec. XIX este Johann Heinrich Bernhard Drasecke (1774-1849). Ca şi Schleiermacher, predicatorul acum amintit s-a adresat şi el celor culţi cum se vede din culegerea: Predigten fur denkende Verehrer Jesu (1804-1815). Precum Schleiermacher şi Drasecke a fost predicator politic. În această privinţă ne-a lăsat: Die Predigten Uber Deuschlands Wiedergeburt (1814). Un alt curent predicatorial protestant din sec. XIX este curentul biblicist. În locul predicii care căuta să împace credinţa cu spiritul vremii, apare predica tinzând să trezească şi să convertească pe ascultători, să-i cheme la căinţă şi sfinţenie. O asemenea predică nu umblă după teme potrivite pentru viaţa omului modern, dar pleacă de la textul biblic, pe care-l socoteşte singurul izvor al cuvântării şi se sileşte să-l interpreteze. Dintre reprezentanţii acestui curent menţionăm pe: Adolf Krummacher (1767-1845); August Tholuck (1799-1877); Gotfried Menken (1768-1831) etc. Curentul teologiei de mijloc nu prezintă un program unitar. Drept scop îşi propune: să împace opoziţia dintre creştinism şi cultură, dintre credinţă şi ştiinţă, să pătrundă întreaga viaţă a poporului cu principiile şi forţele Evangheliei. Curentul a fost reprezentat între alţii de: Karl Immanuel Nitzsch (1787-1868); Richard Roth (1799-1867); Rudolf Stier (1800-1862). Curentul confesionalist aduce predica în legătură nu numai cu Scriptura, dar şi cu mărturisirile de credinţă protestante. Predicatori confesionalişti au fost printre alţii: Claus Harms (1778-1855); Adolf Petri(1803-1873); Gherhard Uhlhorn (1826-1901); Theodor Zahn (1838-1933) etc. Curentul predicii moderne liberale urmăreşte să prezinte creştinismul ca valabil şi pentru actualitate, dar recunoaşte că şi actualitatea îşi exercită influenţa ei asupra creştinismului. Predica se consideră liberă de legăturile ei

cu trecutul şi aşteaptă totul de la viitor. Curentul a fost promovat de: Karl Schwartz (1812-1885); Heinrich Lang (1826-1876); Alexander Schweitzer (1808-1888). Spre sfârşitul sec. XIX şi începutul celui de al XX-lea, avem o situaţie deosebit de complexă pentru Biserică. Industrializarea crescândă a societăţii, tehnicizarea vieţii, izbânzile dobândite de ştiinţele naturale şi de gândirea matematică, crează Bisericii şi predicii o situaşie nouă considerată adesea drept ameninţătoare. Proletarismul şi păturile supra puse nu mai frecventează regulat predică. La oraşe slujbele sunt cercetate de micii burghezi conservatori. La sate continuă să mai fiinţeze oarecare legături între comunitatea bisericească şi cea civilă. În oraşele mari se accentuează procesul de părăsire a Bisericii. Legătura strânsă dintre Biserică şi forşele politice conducătoare constituie o piedică în calea eficienţei predicii. Teologia istoric-criticăanalizează critic Tradiţia Bisericii, iar solia Bibliei o reduce la un mănunchi de adevăruri. Mulţi predicatori ai vremii încearcă să pună de acord predica cu rezultatele teologiei moderne. E timpil protestantismului cultural. Expresia cuprinde tendinţa de a umple cultura vremii cu energiile protestantismului, dar şi invers de a se lăsa influienţată de cultura vremii. Predicatori preţuiţi ai acestei perioade sunt elveţienii: H. Kutter (1863-1931); G. Benz (n. 1866); L.Răgaz (n.1868). Toţi pornesc de la lumea de reprezentări şi preocupări a ascultătorilor. Unii ca: Friederich Nuamann (1860-1919) şi Gustav Frensen (1863-1945) renunţă la caltatea lor de pastori, devenind cel dintâi - om politic; al doilea – poet. Faptul dovedeşte condiţiile grele ale predicii de atunci. Predica protestantă de la primul război până în prezent. În intervalul acesta pot fi identificate trei faze: Prima fază o avem între 1918-1933 şi se caracterizează prin influienţa suferită din partea evenimentelor de atunci. Înfrângerea Germaniei în primul război mondial e interpretată drept o condamnare a unei culturi la care Biserica şi predica îşi aduseseră partea lor de contribuţie. Prăbuşirile de ordin politic, disoluţia normelor şi formulelor valabile paână atunci şi-au pus amprentă şi asupra conţinutului predicilor. Biserica îşi pierde unele poziţiile proprii, fapt care intensifică impresia de resemnare caracteristică propovăduirii de atunci.

Acum iese puternic în relief adevărul că credinţa nu e un lucru al obişnuinţei, dar de fermă şi curajoasă hotărâre personală. Totodată se conturează adevărul că într-o lume în disoluţie trebuie luat totul de la capăt. Contactul strâns cu realităţile şi răspunderea pentru comunitate determină şi forma predicii. Se porneşte de la pericopă dar domină textul liber ales, fapt care dă predicatorului posibilitatea de a vorbi despre ce vede el că e necesar ascultătorilor. Se promovează predica de idei. De prin 1920 încep să se facăsimţite influenţele predicii dialectice, promovată mai ales de către predicatori religioşi-socilaişti din Elveţia. Cam în acelaşi timp în care publică comentarul la Epistola către Romani, Karl Barth publică împreună cu Eduard Thurneysen culegerea de predici: Suchet Gott, so werdet ihr lieben. Câţi va ani mai târziu: Komm, Schopfer Geist. Ideile de bază ale acestor lucrări: Dumnezeu există indiferent că întrebăm sau nu despre El, indifernt de purtarea noastră faţă de El. Iisus este cea mai amre nelinişte în viaţa personală că şi în cea comunitară. Se renunţă la orice apologetică şi se propovăduieşte cu mare forţă. Neliniştea pe care această predică vrea s-o trezească în ascultători se răsfrânge şi în stilul, în limba ei: propoziţii scurte, concentrate; foarte multe întrebări, imagini şi asemănări, se renunţă la schematizare şi se imprimă expunerii o dinamică răscolitoare. La dinamismul stilistic se adaugă bogăţia de idei şi forţa profetică, critică. Renunţarea la legăturile cu cultura, concentrarea asupra cuvântului lui Dumnezeu, asupra Bibliei, a cuvântului Mântuitorului, acestea caracterizează predica dialectică. Adoua fază cuprinse intervalul dintre 1933-1945. În perioada aceasta se accentuează necesitatea că în predică să fie lăsat la cuvânt Dumnezeu, cuvntul, învăţătura Lui, mângâierea Lui, Desşi împrejurările i-au fost potrivnice, ca de pildă: neopăgânismul, secularismul, totuşi predica a izbutit să-şi păstreze poziţia ei proprie. A ajutat-o în direcţia această legătura strânsă cu serviciul divin, sacramentele, cu întreaga activitate a Bisericii. Faza ultimă: perioada de după 1945. Predică din această perioadă urmăreşte să facă auzit verbum divinum ascuns în text. Dar e deschisă şi frământărilor politice. Predica de după 1945 prezintă tendinţa de a contribui la formarea noilor relaţii de viaţă social-politică.

Tendinţa spre politizare a predicii se întemeiază pe învăţătura despre cele două împărăţii şi e legată de multe greutăţi. Totuşi şi-n această perioadă predica îşi păstrează caracterul ei predominant bisericesc.

BibliografieA. Niebergall, Geschichte der christl. Predigt, 1955.M. Schian, Gsch. Der christl. Predigt în: Realencyklopadie, XV 1897.Keppler, Predigt-in: Wetzer und Welte’s Klexikon X, 1897.Sebastian Sebu, Preocupări şi orientări în predica protestantă contemporană (Privite din punct de vedere al Biserici Ortodoxe- manuscris).

22. Predica în Biserica Romano-catolică după izbucnirea protestantismului

Precum era şi firesc, predica romano-catolică de după Reformă s-a arătat pătrunsă, dominată de spiritul polemic îndreptat împotriva protestantismului. Luarea de atitudine faţă de luteranism şi efortul de a-l reintegra în circuitul vieţii catolice a constituit tema ei fundamentală. Sinodul tridentin înăspreşte obligaşia propovăduirii. Dintre predicatorii vâre merită să fie amintiţi menţionăm pe: Iohan Wild ( Ferus) franciscan din Mainz (1495-1544). Numeroasele sale cărţi de predici ni-l arată ca pe un remarcabil exeget. Recomandă legătura Sf. Scripturi precum şi ocolirea interpretării ei alegorice. Carol Barromaus (1538-1584) a predicat în Milan cu mult zel şi s-a străduit pentru o mai bună pregătire a clerului cum dovedesc ale sale Instructiones omiletice şi sermones către monahi.

Aceste Instructiones s-au răspândit sub titlul de Acta ecclesiae Mediolanensis în întreaga Europă apuseană, dicând cu ele spiritul acestui înalt ierarh. Dominicanul Ludovic de Granada, spaniol (1504-1588), are predici străbătute de unsuflu viu, de o caldă radiaţie; vădesc de asemenea un bun simţ psihologic, dar lipsă de ordine şi execs de imagine. În secolul XVI Biserica romano-catolică înfiinţează ordine călugăreşti noi cu misiunea de a recâştiga terenul pierdut prin întinderea protestantismului, dar şi pentru dobândirea de teritorii păgâne pentru catolicism. Asemenea ordine au fost între altele, ordinul iezuiţilor şi al capuţinilor. În secolul XVII se poate constata o slăbire a actului predicatorial, în ţări ca Germania, Italia, Franţa, Spania. Grija pentru elaborarea temeinică a predicilor scade tot mai mult. Şi totuşi şi în veacul la care ne referim întâlnim predicatori remarcabili cum au fost, de pildă, Belarmin şi iezuitul Segneri. Cardinalul Robert Belrmin (1542-1621) a activat în diferite domenii ale vieţii dar a fost şi un predicator zelos. Predicile lui au fost editate în 1615 la Colonia. Paulo Segneri senior (+1694) a străbătut timp de 27 ani oraşele Italiei îndurând cele mai aspre flagelaţii şi propovăduirile cu reală însufleţire şi elocvenţă cuvântul. Poporul se-mbulzea să-i asculte predicile. În 1692 a fost numit predicator al Curţii papale. Dintre predici s-au impus Îndeosebi ale sale Quadragesimale predici în Postul Mare. O deyvoltare deosebită cunoaşte predica în Franţa lui Ludovic al XIV-lea. Un factor important care a contribuit la dezvoltarea propovăduirii în perioada aceasta a fost avântul întregii literaturi franceze, înflorirea ei până la nivelul formelor clasice. Eliberarea de sub dominaţia limbi latine a grăbit dezvoltarea limbii naţionale, a limbii franceze, în aşa măsură că ea devine un excelent instrument de expresie. Regele cere să se realizeze o literatură de larg nivel artistic pentru a-şi oglindi în ea strălucirea. Lucru că s-a şi înfăptuit prin marii scriitori Jean Racine, Piere Corneille, Moliere, La Fontaine, Boileau. Amintim în tracăt că tot în vremea Regelui Soare au trăit şi vestiţii pictori Poussini şi Lebrun, Precum şi renumitul arhitect Mansart, creatorul palatului Versaillea. Regele dorea ca şi predica să contribuie la sporirea strălucirii monahului. În acest scop chemă la curte predicatori care prin talentul lor să dea satisfacţie unui gust de înalt nivel.

Arta şi literatură sunt stăpânite de ambiţia de a imita clasicismul antic, dar şi de tendinţa de a linguşi pe rege. Predica, la rândul ei, urmăreşte să egaleze în strălucire predica Bisericii vechi. Se reintroduc cuvântările panegiriceşi necrologurile pompoase la moartea unor personalităţi mari. Predicatorii laudă virtuţile celor de sus dar nu se sfiesc să mustre în public şi lipsurile lor. Predica cultivată acum nu e atât pentru popor, cât mai ales pentru oameni culţi, o predică valorificând arta oratorică în faţa unui public iniţiat în asemenea artă şi capabil să-i guste frumiseţile. Predica la care ne referim se remarcă prein desăvârşirea formei, prin marea ei strălucire, prin expunerea nuanţată. Tratarea e când avântată, când sentenţioasă, când plină de siguranţă şi calmul unei remarcabile unităţi şi stringenţe logice. Dintre predicatorii vestiţi ai acestei perioade amintim în primul rând pe Jacques Benigne Bossuet. S-a născut în 1627 la Dijon dintro familie de magistraţi profund creştină. Astudiat teologia şi filozofia la colegiul iezuit din localitatea natală; apoi la colegiul Mavarra din Paris. Lucrarea: Deaspre stil şi lectura Sf. Părinţi (apărută în 1669/70) ne arată direcţia în care erau orientate studiile sale. Studiază cu perseverenţă şi metodă Sf. Scriptura „Esenţialul, scrie el, e să cunoşti foarte bine Scriptura V. şi N.T. Metoda ce am folosit la citirea Scripturii a fost de a remarca mai întâi frumoasele locuri mai uşor de înţeles.....apoi am venit la cele mai grele:” Un cunoscător scrie astfel despre felul cum Bossuet folosea Scriptura: „El prefera exactitatea şi forţa traducerii literale. Apoi interpretă textul cu logica şi siguranţa maestrului. Scriptura cercetată şi prelucrată temeinic a constituit forţa de ne birut a lui Bossuet. Ideile biblice alcătuiesc capitolul lui de bază. Biblia desăvârşeşte pe teologul, gânditorul, oratorul, scriitorul, poetul Bossuet.” (Longhaye, Din Predigt Grosse Meister und grosse Gesetze, Mânz 1935). Concomitent cu Scriptura, Bossuet a studiat cu pasiune şi pe Sf. Părinţi. A studiat pe Tertulian, Ciprian, Clement Alexandrinul, Chiril al Ierusalimului, Chiril al Alexndriei, Sf. Grigorie Nisanul, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ioan Gură de Aur, Petru Hrisologul, dar mai ales pe Augustin, dascălul său preferat. Precum Augustin, aşa şi Bossuet a fost scriitor şi orator în acelaşi timp. Precum Augustin, Bossuet a ridicat oratoria amvonului până la cele mai înalte culmi.

În 1652 a fost hirotonit preot. ÎN acelaşi an şi-a luat doctoratul în Teologie. A avut fericirea ca la Paris să cunoască pe Sf. Vicent de Paul şi a-i asculta conferinţele săptămânale. Sub conducerea lui s-a pregătit pentru preoţie. Ca preot pleacă la Metz, continuând să studieze sistematic. La atitudinea contra protestanţilor. Publică o serie de lucrări printre care: Refutation du Catechisme de Paul Ferrz (reformat); Exposition de la foi katholique. Lucrările vădesc un stil elocvent, plin, natural, o compoziţie nuanţată, o concepţie profundă. Bossuet arată că şi catolicii îl au pe Iisus Hristos, dar că ei mai au ceva în plus faţă de protestanţi: unitatea care e mai de preţ de cât schisma. Predica lui e tot mai bogată şi mai gustată. În activitatea predicatorilală a lui Bossuet se pot distinge trei faze: În prima fază domină tendinţele didactic-teologice. Ca de exemplu, în cuvântările rostite la Metz: Despre bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu; Prima cuvântare pentru Vinerea Sfântă; Penegiricul Sf. Gorgon, etc. În 1659 se stabileşte la Paris. Anii dintre 1659-1670 sunt anii triumfului său oratoric şi care constituie a doua fază a activităţii sale, fază care poate fi caracterizată prin preocupările sale filozofice şi morale, dar nu în sensul laic. Bossuet arată că dintre toate filozofiile, creştinismul singur explică în chipul cel mai deplin omul şi natura. La Paris predică mult: în biserici, la curtea regală. Celebre sunt predicile lui: Despre Providenţă; Despre divinitatea religiei; Despre unitatea Bisericii; Despre ambiţie, moarte şi datoriile regilor ( mai multe cuvântări). Atreia fază, când se manifestă mai ales ca teolog polemist, este marcată prin controversele cu janseniştii şi protestanţii. În 1669 e ales episcop de Condom şi ceva mai târziu, preceptorul fiului lui Ludovic al XIV-lea. Misiunea aceasta l-a determinat să renunţe la dieceză. Calitatea de educator i-a prilejuit alcătuirea acelui vestit compendiu a filozofie, a istoriei Discours sur l’histoire universelle. În 1681 e chemat ca episcope de Meaux. A fost de asemenea membru al Academiei Franceze. În activitatea sa predicatorială, Bossuet a abordat toate genurile de cuvântări. Ceea ce îl caracterizează în primul rând este adâncimea cugetării, cunoaşterea temeinică a doctrinei creştine, amploarea vederilor sale, perspectiva largă a compoziţiei.

Ocoleşte locurile commune şi platitudinea. Se sileşte să fie mereu nou. Totdeauna lasă impresia că nu vorbeşte formă ci numai pentru a spune ceva foarte important. Stăpânit de pasiunea adevărului, Bossuet îl afirmă şi îl apără cu mare îndrăzneală. Scrie despre el Saint Simon: “Adeseori vorbea monarhului cu o libertate vrednică de primele veacuri şi de episcopii de atunci ai Bisericii”. Sensibil faţă de suferinţele poporului, Bossuet atrage atenţia regelui că misiunea lui e să sprijine pe cei de jos. Într-o predică ţinută în ziua de Paşti (1681), el îndemna pe suveran să urmeze exemplul Mântuitorului. “Trebuie să te coborî împreună cu El, oricât de mare ai fi, să coborî până la a-ţi da seama de suferinţele acelora pentru a asculta din apropiere glasul mizeriei care străpunge inima şi pentru a-i aduce uşurarea vrednică de o aşa de mare putere”. Bossuet se străduia şi izbutea să arunce lumină vie asupra temelor tratate şi să scoată în relief aspecte de o noutate neaşteptată. În dezvoltarea subiectului ales, el nu rămâne la aspecte secundare, ci răzbate până la esenţe, până la fondul şi cauza faptelor. În substanţa lor, predicile lui Bossuet reazemă pe Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, pe care şi le-a asimilat tat de bine încât dispune totdeauna de citatele cele mai potrivite şi menite a se încadra organic în cuvântările sale. În activitatea sa oratorică, Bossuet a fost ajutat şi de înfăţişarea sa fizică. El era un om bine făcut, de o statură impresionantă, cu o ţinută care atrăgea atenţia şi impunea de la prima vedere. Vocea îi era plină, gestul expresiv, stilul perfect adaptat la cerinţele oratoriei bisericeşti. Aproape în toate predicile lui se simte vibraţia caldă, lirică, dominatoare a unui om deprins să conducă mulţimile prin arta cuvântului. În toate cuvântările sale este ceva solemn, impunător, maiestos.Ţinea aceasta de temperamental său. Era echilibrat, lucid, sincer. Limba îi era de o frumuseţe clasică. Fraza bogată, colorată, adesea îmbrăcataă în strălucire poetică. Cuvântările lui Bousset respiră forţă, impetuositate. Uneori au ceva din fermitatea bărbătească a lui Tertulian şi din accentual furtunos al acestuia.Rămânea totdeauna în limitele posibilului, ale utilului. A fost cel mai savant dintre teologii vremii şi şi-a păstrat până la moarte credinţa simplă, fără umbriri şi îndoieli, a unui copil. Explica cu pătrundere mecanismul pasiunilor, al instinctelor, al egoismului uman. A crezut totdeauna în oameni.

S-a distins în mod deosebit prin bunul simţ, prin iubirea faţă de adevăr. Supunerea faţă de credinţă nu a însemnat abdicare. Raţiunea rămâne mereu în drepturile ei. Pentru Bossuet totul e nesigur şi obscur fără credinţă. Prin credinţă universul, viaţa, morala devin inteligibile. Din credinţă izvorăsc claritatea şi certitudinea. În limitele largi ale credinţei: raţiunea se manifestă liber. Cu o deplină sinceritateel cuprinde în sistemul religiei creştine toateadevărurile fundamentaleagonisite de-a lungul veacurilor de raţiunea laică. Panegiricele asupra Sf. Pavel, Francise din Assisi, Sf. Bernard sunt modele ale genului. Cuvântările asupra eminentei demnităţi a săracilor; asupra Providenţei; asupra morţii(despre care am amintit şi mai sus), n-au fost întrecute. Dar mai ales cuvântările sale funebre rămân inegalabile. Ele constituie o culme nu numa a oratoriei bisericeşti, dar şi a literaturii franceze. Precum alţi mari oratori ai Bisericii, Bossuet îşi scria rar şi în întregime predicile. În schimb îşi pregătea cu grijă un plan detailat, cu diviziuni precise şi simple. Apoi, o dată urcat în amvon, improviza lăsându-se în voia inspiraţiei. În lucrarea sa: Bousset, cunoscut istoric al literaturii franceze, G. Lason, observă: „Dacă ar fi fost orator mediocru toată teologia lui nu i-ar fi folosit la nimic pentru a ajunge unde a ajuns şi eretici iluştri care voiau să se lumineze nu i-au fi procurat onoarea convertirii lor”. Predica lui Bossuet are, însă, şi unele părţi slabe. De pildă e vizibilă la el o numită tendinţă de a lăuda fără reţinere Curtea, tendinţă foarte apropiată de linguşire. Nu poate să nu fi lăudat curajul lui Bossuet de a atrage atenţia monarhilor absolutişti că au datorii faţă de popor, dar nu se poate să nu fie dezaprobat când, în prezenţa regelui, foloseşte expresii ca acestea: „Ludovic cel Mare, cel mai Mare, cel mai înţelept, cel mai religios dintre toţi regii” etc. Merită a fi preţuite sensibilitatea şi căldura lui religioasă, a cuvântărilor lui, dar nu pot fi aprobate obiceiurile lui de curtean şi orator căruia nu-i displăcea deşertăciunea aplauzelor. Totuşi Bossuet rămâne în istoria predicii ca unul dintre cei mai mari oratori ai amvonului. Contemporanii l-au preţuit mai mult ca polemist şi teolog. Posteritatea l-a cinstit ca pe unul din măiestri elocinţei şi folosind un cuvânt al lui La Bruyere, ca pe un „părinte al Bisericii”. „Orator, istoric, teolog, filozof de o rară erudiţie de o şi mai rară elocvenţă, fie în convorbirile sale, fie în scrierile sale, fie la amvon; un apărător al

Bisericii şi o lumină a Bisericii şi-să folosim de acum graiul posterităţii- un părinte al Bisericii”( La Bruyere, Discurs rostit la Academia franceză în 1693( trad Aurel Ţâţa) în: Caracterele II Buc.1968, p 361). Bossuet poate fi folosit pentru unele din ideile sale, ni însă pentru stilul său. Massillon Un alt mare predicator al Franţei a fost Jean-Baptiste Massillon. S-a născut în 1663. A studiat filozofia, teologia, istoria, literatură, oratoria. Afost hirotonit în 1691. Îşi începe activitatea predicatorială în 1693, când rosteşte o serie de predici funebre. Rosteşte conferinţe care impun prin bogatul lor conţinut de idei. Impresionat de necredinţa în ceştere, Massillon atacă răul în izvorul lui, adresându-se inimii. Împietatea născută din corupţie decşanşează ruinarea tuturor principiilor care promovează demnitatea şi tăria poporelor. Oamenii, zicea el, sunt mai mult laşi decât necredincioşi. Fără să neglijeze dogma, Massillon avea predilecţie pentru temele morale. A şi fost socotit cel mai mare moralist al Franţei secolului al XVIII-lea. Avea înfăţişarea agreabilă, coce pătrunzătoare, dicţiune cuceritoare, deşi cam precipitată. Doar Chateaubriand l-a-ntecut în ce priveşte frumuseţea imaginilor, armonia cuvintelor, ritmul frazelor, farmecul descrierilor. Ccuvântările lui Massillon sunt străbătute de suflul unei învăluitoare afecţiuni. El ştia cuceri inimile ascultătorilormai înainte de a le cuceri mintea. Pe cât se pare, succesul (lipsă pagină).

Bourdalone (Louis) (1632-1704) a fost de asemenea un mare bpredicator al apusenilor. În ce priveşte organizarea temei, zborul înalt al ideilor, bogăţia imaginaţiei, strălucirea stilului nu-l egalează pe Bossuet, dar se impune prin rectitudinea şi seniozitatea caracterului, prin logică strictă, prin căldura expunerii şi prin conştiinţa vie a responsabilităţii preoţeşti. Unii l-au lăudat pentru felul cum a ştiut să înfăţişeze adevărul creştin (Doamna de Svigne). Alţii, ca de pildă Fenelon i-a găsit o serie întreagă de lipsuri – nu în ce priveşet forţa ideilor ci felul de a le înfăţişa, apoi monotonia, repetiţiile, etc.

Dar lipsurile acestea nu scad nimic din măreţia lui Bourdalone. Ele nu-s decât umbrele care scot şi mai bine în lumină chipul ilustrului predicator. După terminarea studiilor şi după hirotonie, Bourdalone a funcţionat ca profesor de filozofie morală la colegiul din Bourges. Talentul său de predicator însă , i-a deschis calea către Paris(1669). În 1670a ţinut o serie de predici la cureta din Versailles. În 1672 a fost invitat anume acolo să predice în post. Invitaţia a fost repetată de mai multe ori. Faptul mărturiseşte îndeajuns despre marele său talent oratoric şi despre impresia adâncă pe care a făcut-o asupra regelui şi curţii. La întocmirea predicilor punea la contribuţie ştiinţa lui cuprinzătoare, cunoaştera profundă a Scripturii, a Părinţilor, a teologiei scolastice. Cunoştinţele acestea şi le organiza într-un tot organic, clar, convingător, îndreptat mai ales spre mintea ascultătorilor. Dintre cele trei ţinte ale unei bune cuvântări: să instruieşti, să placi, să mişti inima, Bourdalone punea accentul pe instruirea ascultătorilor. A dus luptă aprigă împotriva erorilor timpului său. A combătut pe jansenişti, quietişti, galicani şi liber cugetători. Succesul predicilor sale s-a datorat nu atât puterii sale de gândire, cât mai ales caracterului său. Predicile îi erau în strânsă simbioză cu viaţa. Adevărul propovăduit era trecut prin trăirea, prin viaţa sa proprie. Nu făcea concesii celor mari, care l-au preţuit şi stimat.

BibliografieA.Malieu, Massillon- în: Dict. De theol. catholique, t.x.l Paris 1928.A.Largent, Bossuet- în: Dict. De theol. catholique, t. II l Paris 1923.M.Schilan, Geschichte der christlichen Pradigt- în: Realencyklopadie fur Theologie und Kirche, Bd.XV Leipzing 1904.Keppler, Predigt- în: Welter und Welte”s Klexikon, Bd. X Fr. i.Br. 1897.Massilon, Cuvântări bisericeşti (trad Ioan Genţ) t.l, Oradea Mare 1898.Freppel, Bossuet et l’eloquence sacree an XVII-e siecle, Paris 1883.M.Popescu, Massillon- în: BOR 1898/99.R.P.Rambaud, Trăite moderne de predication Lyon-Paris 1941.L’abbe Driaux, Oraisons funebres de Bossuet suivies des oraison funebres de Flechier, Paris.

Eugen Griselle, S.J., Bourdalone, Hist. Critique de să predication t.1-2 Paris 1092; t.3 Paris 1906.Bourdalone, Predicile de Advent (trad. Alexandru Nicolescu) Blaj 1920.Schneyer, Geschicte der Katolischen Predigt, Fr.i.Br. 1969.

23. Predica romano-catolică între sec. XVIII-XX

Iluminismul avu ecou şi în sânul Bisericii romano-catolice. Curentul acesta determină o polemică împotriva celibatului , a călugăriei, a folosirii în slujbe a limbii latine. În ce priveşte predica se formula pretenţia de a se propovădui o morală bazată mai mult pe raţiune decât pe Evanghelie. Conţinutul supranatural al predicii era tot mai mult trecut prin sită unui unghi de vedere anentist. Totuşi cei mai mulţi predicatori au rămas credincioşi poziţiei autentic creştine. Dintre acestea amintim pe: Ignay Wurz (1727-1784), cel mai de seamă omilet de limbă germană al sec. XVIII. În activitatea sa s-a inspirat din clasicii predicii franceze: Bossuet, Bourdalone şi Massillon. Lucrările sale au fost tipărite mai întâi la Viena în opt volume (între 1783-1786) şi apoi la Colonia în 12 volume (în 1801). Roman Sebastian Zangerle (1771-1848) a fost mai întâi profesor, iar după ce a ajuns episcop s-a străduit să înnoiască şi întărească viaţa religioasă, folosindu-se de predică.

Modestul Hahn (+1794) a fost un zelos predicator. A publicat numeroase volume de predici: La sărbătorile Fecioarei Maria; La sărbătorile sfinţilor; La duminicele de peste an; În legătură cu Patimile Domnului; Despre rugăciune, etc. Cassiodor Franz Joseph Zenger (n. 1755) îşi fundamentă predicile pe Sf. Scriptură şi caută să opună mentalităţii superficiale a vremii, valorile veşnice ale Biserici, folosindu-se de forma omiliei. Ne-au rămas de la el: Omilii la Evangheliile din sărbătorile închinate Mântuitorului; Omilii la sărbătorile Preacuratei şi ale sfinţilor; Omilii la pericopele duminicale, etc. Dintre cei care au luptat cu hotărâre împotriva secularismului iluminist amintim pe: Johann Michael Sailer (1751-1832), care a îmbinat o remarcabilă erudiţie cu o credinţă adâncă, a fost vestit dascăl, educator exemplar şi un păstor de suflete îmbunătăţit. A tipărit mai multe volume de predici pline de credinţă vie şi de adâncă evlavie. S-a inspirat din Evanghelii şi Epistole, înfăţişând credincioşilor o viaţă purtând amprenta înţelepciunii şi puterii cuvântului lui Dumnezeu. În aprecierea împrejurărilor în care trăia, Salier a dovedit un superior tact şi o adâncă înţelegere. Joseph Ludwig Colmar (1760-1818) a fost numit în 1802 episcop de Mainz de către Napoleon. În împlinirea misiunii sale, Colmar a căutat să înlăture pagubele spirituale operate de către mişcarea iluministă. A fost un predicator îndemânatic şi plin de zel. Predicile sale au fost publicate la Mainz (1836 ş.u.) în şapte volume. Raţionalismul sec. XVIII nu s-a limitat numai la spaţiul acestui veac, ci s-a extins, sub diferite forme şi în veacurile XIX şi XX, cuprinzând aproape lumea întregă. Situaţia impuse predicii eforturi sporite şi perseverente în sensul apărării vieţii credincioşilor de puterile dizolvante ale negativismului şi în sensul mobilizării tuturor forţelor constructive ale soliei creştine pentru apărarea dreptului lui Dumnezeu asupra sufletului omenesc. Dintre predicatorii acestei perioade menţionăm pe episcopul de Mainz Wilhelm Emmanuel von Ketteler(1811-1877). El a insistat în predici asupra unor teme fundamentale precum: muncă şi salar; familia şi căsătoria; stat şi societate; Biserica şi religia, dezvoltându-le în aşa fel că expunerile sale au rămas ca o lumină călăuzitoare pentru catolicism. Predicile şi pastoralele i-au fost publicate la Mainz, primele în 1878; celelalte în 1904. Episcopul Paul Wilhelm von Keppler (1852-1926). Din 1883 a fost profesor de Exegeză N.T. la Tulingen; din 1889 profesor de Morală şi

Pastorală. Din 1894 a predat aceste discipline în Freiburg. În 1898 a fost numit episcop în Rottenburg. Keppler nu a fost numai un profund cunoscător al istoriei predicii (vezi de pildă, articolul lui despre istoria predicii în Wetzer un Weltes Kirchenlexikon), dar el deschise o cale largă predicii sub forma omiliei, tipărind o serie de scriei ca: Pericopele din postul Crăciunului explicate exegetic-omiletic (Freiburg 1899; ed.VI 1917); Gânduri şi sfaturi omiletice, (Freiburg 1910; ed.VI 1911); Apă din stâncă (2 vol. Freiburg 1927-1928; ed.II 1929), etc. Aceste volume de predici mărturisise nu numai despre zelul său predicatorial, dar şi despre înzestrarea să superioară penru asemenea misiune. Predicator vestit a fost şi cardinalul Michael von Faulhaber (1869-1952). Din 1904 a fost profesor de V.T. în Strasburg; din 1921 episcop de Speyer, apoi de Munchen şi Freisi. În predicile sale, cardinalul a utilizat valorile religioase ale V.T. pentru promovarea spiritualităţii credincioşilor actuali. A publicat numeroase cătţi de predici precum: Arme ale luminii (Freiburg 1925, ed. 5 în 1918). Voci care strigă în pustiu actualităţii (Frb. 1931, ed. 2 1932). Iudaism, creştinism, germanism, predici în postul Crăciunului, 1933, etc. Karl Ignaz Seipel (1843-1926). Din 1909 a funcţionat ca profesor de Teologie morală în Salzburg, iar din 1917 în Viena. Încă din Salzburg s-a remarcat că predicator. A fost ministru şi cancelar. A dat atenţie deosebită aspectului social al învăţăturilor creştine. Cele mai importante predici ale sale au fost publicate la Viena în 1955, sub titlul: În slujba cuvântului. Ottekar Prohaska (1858-1927) a fost (din 1904) profesor la Budapesta, iar din 1905 episcop. Prin predicile şi conferinţele sale a readus la Biserică pe mulţi. Operele sale complete, în 25 volume, au fost publicate la Budapesta în 1928/29. Tihamer Toth (1889-1939) a funcţionat ca episcop începând din 1938. Prin predici şi-a câştigat o faimă până dincolo de hotarele patriei sale, mai ales în Germania. Dintre volumele sale de predici menţionăm: În via Domnului; Cele zece porunci ale lui Dumnezeu (ed. 3 în 1932); Cred (1933); Dumnezeu cel Mare (1933); Patimile lui Hristos (1934); Învăţătura lui Hristos (1934); Izbânda lui Hristos; Biserica lui Hristos; Viaţa veşnică. Între prediatorii francezi ai sec. XIX, locul prim îl ocupă Lacordaire (1802-1861). Ca student, lăsându-se influienţat de Voltaire şi Rousseau, s-a abătut de la credinţă. Lucrările lui Chateaubriand însă l-au

redat Bisericii. În 1828 fu hitotonit preot şi mai târziu (1840) intră în ordinul Dominicanilor. A predicat cu multă putere, căldură şi sinceritate. Prin claritatea ideilor şi mai ales prin profunda cunoaştere a inimii omeneşti a readus pe mulţi la credinţa în Hristos. Cuvântul său pătrunzător mişcă adânc inima ascultătorilor. Dintre lucrările sale menţionăm: Ouvres completes (în nouă volume) Paris 1911-12. Dupanloup (1802-1878) a fost din 1849 episcop de Orleso. Îşi lucra totdeauna temeinic predicile, purtând grija ca şi în ce priveşte forma ele să fie cât mai corecte. Era împotriva improvizaţiilor pentru motivele arătate în Entreetiens sur la predication populaire. Agostine de Montefetre (1839-1921), franciscan. Ca misionar şi predicator itinerant a urcat amvoanele celor mai însemnate oraşe italieneşti. Se adresă mai ales păturilor culte. Cultura sa vastă l-a pus în situaţia de a ţine conferinţe apoligetice de mare răsunet. Folosea o limbă simplă şi clară. Predicile sale sunt cuprinse într-o serie de culegeri, unele în italieneşte, altele în nemţeşte. Dintre englezi menşionăm pe John Newmann (1801-1890). Părerile asupra lui sunt împărţite. Unii l-au criticat, alţii l-au lăudat. Newmann realizează tipul predicatorului modern. El nu e ca Hrisostom sau Savonarola ai căror ascultători nu ezitau să izbucnească în aplauze. El nu e nici ca Bossuet, Massillon ori Lacordaire care puneau accentul pe compoziţie şi desfăşurarea patetică a ideilor. Apariţia sa în faţa credincioşilor era modestă. Uneori îşi citea predicile şi anume le citea cu o voce abia perceptibilă. Nu se folosea de gesturi. Nu dramatiza expunerea. În schimb asimilarea concentrată a soliei Mântuitorului îl umplea şi-l mişca interior atât de puternic , că mişcarea aceasta lăuntrică se transmitea şi ascultătorilor. Predicile sale mărturisesc despre efortul constant de a prezenta realitatea adevărurilor mântuitoare cuprinse în Scriptură, realitatea prezenţei lui Dumnezeu şi a vieţii izvorând din adâncurile Sale. Se fereşte de a superficializa temele prin soluţii raţionaliste. El releva paradoxia unor învăţături creştine, paradoxie rezultând din măreţia de neajuns a izvorului lor care e Dumnezeu. Aspectul misterios al credinţei creştine constituie pentru el piatra de încercare după care fariseul se deosebeşte de ucenicul lui Hristos. Nu predica în abstract. Adânc cunoscător al sufletelor, el le avea mereu în vedere când îşi elabora şi rostea predică. Nu cruţa îngâmfarea şi

suficienţa, dar era de o nelimitată compasiune faţă de tragicul acestei existenţe. Cele mai multe dintre predicile sale au fost îndreptate către cercurile culte ale ascultătorilor a căror viaţă religioasă era amorţită sub influenţa liberalismului modern. Alegea teme de morală şi credinţă pe care le trata de aşa manieră încât pătrundea crusta de indiferenţă a ascultătorilor, denunţându-le şi laxitatea morală. În asemenea predicidomina idea de păcat şi pedeapsă, dar cu ocolirea orcărui pesimism. „Treisteţea, zicea el, n-are nimic comun cu creştinismul...Noi trebuie şi trăim în lumină, chiar când suntem copleşiţi de griji.” În predicile morale ştie să împace severitatea cu frumuseţea. În ce priveşte alegerea temelor Newmann ocolea pe cele prea cuprinzătoare. De exemplu, nu vorbeşte despre providenţă în toată întinderea ei, ci arată cum Dumnezeu se îngrijeşte de fiecare om. Pune accentul pe expuneriel psihologice, nu pe cele teologic-metafizice. Cuvântările ţinute la Universitatea din Oxford tratează despre raportul dintre credinţă şi raţiune; despre religia naturală şi cea revelată; despre sfinţenia evanghelică; despre dreptate ca principiu de bază al guvernării lumii de către Dumnezeu. Dar nu numai zelul pentru adevăr şi finul său simţ psihologic îl ajutau în efortul de câştigare a ascultătorilor, ca şi stilul. Newmann a fost un măiestru al stilului, ştiind să-şi adapteze limbajul atât la ascultători, cât şi la temele tratate. Foloseşte din plin material ilustrativ. Expunerea concretă e preferată celei teoretice, dar poartă mereu pecetea unui om cult. Îşi scria predicile, mărturisind că gândeşte mai bine când scrie. Se fereşte de artificiile retorice. El ştia cucei pe ascultători prin fotţa ideilor. S-a străduit să-şi sprijine cuvântul pe inegalabila putere de atracţie a exemplului personal. Cuvântarea îi izvora din spiritul şi viaţa lui. Predicile sale- tipărite în multe volume- dau mărturie despre bogăţia vieţii sale interioare. După Conciliul II Vatican predica romano-catolică îşi caută noi modalităţi de afirmare. Caută să se apropie mai mult de oameni, să-i întâlnească şi agrăiască acolo unde sunt ei prinşi de nevoile vieţii. Zelul misionar izvorăştedin adevărul că Dumnezeu a vorbit pentru toţi oamneii în vederea mântuirii lor. Hristos e „piatra din capul unghiului” şi în nimeni altul nu există mântuire (Fapte 4, 11 ş.u.)

În Constituţia despre Liturghie, Conciliul cere preoţilor ca în propovăduirea lor să se rezeme pe Scriptură şi Liturghie. Şi accentuează ca predică şi mai ales omilia să fie parte nelipsită a Liturghiei. Prin dispoziţia aceasta s-a făcut un pas de apropiere faţă de protestanţi, care, se ştie, pun predica scripturistică în centrul slujbei lor.

Bibliografie

Schnezer, Geschichte der Katholischen Predigt, Frb. 1969.

D. PREDICĂ LA ROMÂNI

24. Începuturile

Pentru perioadă anterioară sec. XIV, ştirile privitoare la viaţa noastră bisericească şi deci şi la predică, deşi puţine sunt totuşi semnificative. Astfel, cerccetări mai noi arată că încă de prin sec.X, la Cenad (Morissena) spre apu de Arad, pe Mureş a funcţionat o mănăstire „cu călugări greci”, adică e mănăstire de rit ortodox, având ca misiune să servească interesele religioase ale românilor din partea locului. La venirea ungurilor, călugării „greci” de la Cenad au fost transferaţi în altă parte (la mănăstirea Oxovlanos). Faptul dovedeşte că la venirea ungurilor, românii îşi aveau o însemnătate instituţie de cultură: mănăstirea. Dar cum mănăstirile, pe lângă călugării veniţi au şi călugări autohtoni, trebuie să admitem că la Cenad au existat şi călugări români care, ca să poată sliji greceşte, au trebuit să înveţe greceşte şi astfel să ia contact cu cultura şi teologia greacă. Trebuie să se admită de asemenea că Cenadul va fi fost locul de pregătire al viitorilor preoţi. Cu pregătirea dobândită la mănăstire, cei ce erau rânduiţi ca parohi îşi puteau îndeplini misiunea de slujitori ai altarelor şi într-o măsură oarecare îşi puteau îndeplini şi misiunea de predicatori. De altfel, apariţia primelor cnezate şi voievodate- lucru întâmplat puţin după 900- a adus cu sine necesitatea afirmării organizate şi a unui suntem de norme de viaţă socială. Ca instituţie cu tradiţie, Biserica ortodoxă şi-a asumat ea rolul de a transmite, explica şi consolida acest sistem de norme care, precum se ştie, e cuprins în mesajul evanghelic. Acţiunea aceasta de transmitere, explicare şi consolidare a normelor de viaţă creştine s-a făcut fără îndoială şi prin predică. În Bula papală din 1235 adresată episcopului de Milcovia se recomandă acestuia să ia atitudine faţă de învăţătura unor „ pseudovlădici schizmatici”. De asemenea documentul din 1234, menţionează că valahii nu primesc tainele bisericeşti de la episcopul catolic, ci „ de la nişte pseudoepiscopi care ţin ritul grecilor”, adică ritul ortodox. Aceasta

dovedeşte că în perioada respectivă românii îşi aveau episcopii lor care propovăduiau învăţătura ortodoxă şi care, desigur, purtau grijă de hirotonirea şi rânduirea de preoţi la sate, care preoţi vor fi făcut câte ceva şi în ce priveşte propovăduirea cuvântului. Cât priveşte limba în care au fost rostite atunci predicile, trebuie să spunem că n-a putut fi decât cea înţeleasă de popor. Fără îndoială, s-a folosit şi limba greacă, apoi slavona, dar pentru mulţimea care nu cunoştea aceste limbi a trebuit să se predice în graiul ei. În această privinţă, iată ce scrie prof. St. Bărsănescu: „Cât priveşte limba folosită (în predici) nu dispunem până azi de nici o indicaţie despre limba în care se preda învăţământul religios, totuşi, cunoscând că în Franţa s-au descoperit texte vechi de predici în limba franceză, într-o epocă în care în rest activităţii intelectuale se folosea limba latină, putem conchide prin analogie că şi la noi predicatorii, fie ei vlădici, fie preoţi, îşi rosteau predicile în limba poporului27. Fără îndoială, la predica prin cuvânt, predica sporadică desigur, s-a adăugat predica permanentă prin intermediul slujbelor şi al arhitecturilor bisericeşti. Cultul, se ştie, are şi caracter didactic, vehiculator de învăţătură. Viaţa Mântuitorului, a Apostolilor, a Sfinţilor, rugăciunile imnele, actele care intră în ţesătura slujbelor sunt, toate, pline de învăţături dumnezeieşti care, învăluite în unda caldă a evlavieişi a meoldiei cântărilor bisericeşti, mişcă sufletele şi le deschide lăsând să pătrundă în adâncul lor lumina şi puterea învăţăturilor revelate. La fel locaşurile de închinare, prin înfăţişarea lor deosebită de a tuturor celorlalte, trezesc atenţia şi o îndrumă spre acelaşi fond de învăţături dumnezeieşti. Astfel, construcţia în formă de navă sau cruce, exprimă învăţătura ca Biserica e întemeiată de Mântuitorul în scopul salvării omului din robia egoismului, a păcatului. Precum corabia, străbătând prin furia valurilor, duce pe cei dintr-însa la liman liniştit, la fel Biserica îşi duce credincioşii la mântuire. C dinăuntrul bisericii, duc gândul laieslea în care s-a născut Mântuitorul. Cupola centrală, către care converg toate elementele construcşiei, exprimă învăţătura, că iniţiativa mântuirii a avut-o şi o are Dumnezeu, care, ca un Părinte iubitor se apleacă asupra oamenilor cuprinzându-i pe toţi sub ocrotirea Să, etc. Nu trebuie ignorată nici predica prin exemplul personal, pe care cel puţin unii sau alţii dintre preoţi şi vlădici o vor fi practicat, cu smerenie şi perseverenţă. Cuvântul, slujbele, exemplele personale, locaşurile de închinare cu arhitectură lor specifică şi cu zugrăviturile lor şi-au exercitat

27 Stefan Bărănescu, Pagini nescrise din istoria cultuirii româneşti (sec. X-XVI), Buc. 1971, p. 34-35.

înrâurirea lor pozitivă asupra credincioşilor transmiţându-le lumină din învăţătura Mântuitorului şi îndrumându-i în direcţia păstrării comunicării cu Dumnezeu, în direcţia purităţii interioare şi a iubirii de oameni.

25. Predica între sec XIV şi începutul sec XVIII

O dată cu organizarea vieţii bisericeşti, s-a acordat o atenţie sporită şi predicii. În actul sinodal din 1359 al patriarhiei Constantinopolei se arată că mitropolitul Ungrovlahiei are misiunea de a fi un călăuzitor şi învăţător (predicator) al Evangheliei. Totodată el, mitropolitul, are datoria de a „întări” pe ceteţi, întrecare apoi să fie hirotoniţi preoţi şi pe care să-i sfătuiască să înveţe cum să-şi împlinească datoria lor de păstori şi îndrumători ai poporului „cu privire la folosul sufletesc”. Aşadar, propovăduirea intră în obligaţiile elementare ale mitropolitanului şi e de presupus că obligaţia aceasta va fi fost implantată şi în conştiinţa preoţior. E de presupus că unii dintre ei vor fi încercat măcar să parafrazeze texte din manuscrise biblice în limba şi pe înţelesul ascultătorilor. În sec.XV, pe vremea lui Alexandru cel Bun, întâlnim pe învăţătorul călugăr bulgar, Grigorie Tamblac care a ţinut la Suceava o serie de predici (17 la număr). Unele au fost rostite în cinstea marilor sfinţi ca: Sf. Gheorghe, Sf. Petru şi Pavel, Sf. Ilie Tesviteanu. Altele au fost rostite la praznice precum: Florii, Înălţare, Joia Mare, Vinerea Mare. O altă categorie de predici au caracter dogmatic şi ascetic28. Aceasta nu înseamnă că în bisericile rurale nu se predică. Dimpotrivă, trebuie să admitem că se propovăduia prin parafrazarea textelor biblice şi mai ales prin citirea la strană a unor omilii traduse. Ca de pildă, omiliile Sf. Ioan Gură de Aur traduse în sec.XV în limba slavonă, traducere din care s-au

28 Istoria biserici române vol 1 p. 293. A se vedea şi Radu Constantinescu, o predică slavo-română necunoscută de la începutul sec XV- în BOR- 3-4/1975

păstrat mai multe manuscrise29. Textul slavon era explicat de către preot, în limba poporului30. Că unii care erau pregătiţi în şcolile mănăstireşti unde se predă greaca şi slavona31, preoţii erau în condiţia de a explica în limba română textele slavone precum şi cele greceşti. În sec. XVI se produc două lucruri cu binefăcătoare influenţă asupra propovăduirii a) Se foloseşte şi la noi tiparul, b) Se publică predici în limba română. E cunoscut în acest sens activitatea diaconului Coresi. Acesta tipăreşte în 1564 Tâlcul Evangheliilor, care e cea dintâi carte de predici tipărită la români. Cartea cuprinde cazanii pentru tot anu, începând cu Duminica Învierii. Metoda folosită e simplă: se redă mai întâi textul pericopei, apoi –tâlcuirea. Cartea a fost tradusă mai întâi în nordul Transilvaniei sau în Maramureş însoţită de o carte de rugăciuni. Cartea a circulat mai întâi în manuscrise. Coresi ajutat de către traducătorii din Scheii Braşovului a adapt-o graiului din sudul Transilvaniei. Originalul a fost scris în slavonă carpatică în care se întâlnesc expresii din limba ungară şi rusă32. Cartea cuprinde şi un Molitfelnic care vorbeşte numai de trei taine: Botezul, Cuminecătura, Cununia; elimină cultul sfinţilor şi slujbele pentru morţi; suprimă liturghia ortodoxă, lăsând doar slujba de dimineaţa. La sfârşitul tâlcuirilor e adăugat un epilog din care se vede limpede că tipărirea Cazaniei s-a făcut la dorinţa preoţilor de a avea la-ndemână un izvor pentru propria lor activitate predicatorială. „După aceia deacă am văzutu jelanie a mulţi preuţii de tâlculu evangheliilor cum să poată şi ei propovădui şi a spune oamenilor învăţătura după cetitul evangheliei aşa am aflatu aceaste tâlcuiri ale evangheliilor, pre dumineci... şi mie tare plăcură şi am scrisu la tipariulu vouă fraţilor românilor să fie pre învăţătură...” Trebuie să se adimtă deci că, printre motivele care au determinat tipărirea în româneşte a cărţii: Tâlcul Evangheliilor a fost şi trebuinţa simţită de preoţi de a propovăduii şi ei credincioşilor. Expresia „a spune oamenilor învăţătură” ne îndreptăţeşte concluzia că preoţii, cel puţin unii din ei, se gândeau la o propovăduire pe cale orală, nu a cetitului. Adoua Cazanie a lui Coresi şi care este „şi cea mai importantă din toate cărţile apărute în Transilvania în a II-a jumătate a sec.XVI, este

29 Bărsănescu, O p. cit. p.94.30 O indicaţie în acest sens la Meteş, Istoria Biserici din Transilvania I Sibiu 1935. p. 113.31 32 Pandele Olteanu, Les originaux slavo-russes des plus anciennes collections d’homelies roumaines- în: Romanoslavica, Buc.1963, p. 163-193, în Mitropolia Olteniei 11-12 (1963) p.949.

Evanghelia cu învăţătură... tipărită la Braşov şi ieşită de sub tipar la 28 iulie 1581”.33

Cazania da tâlcuirea pericopelor duminicilor şi sărbătorilor de peste an, începând cu Dumineca Vameşului şi Fariseului. Textele tâlcuite sunt identice cu cele din Tetraevangheliile din 156134

Cartea reprezintă o traducere după versiunea slavonă a omiliilor greceşti ale patriarhului Ioan Calecas (+1347) al Constantinopolei. În predoslavie se vorbeşte de preoţi care simţeau trebuinţa unei asemenea cărţi. Predoslovia, considerată până acuma originală, e în realitate, aproape în întregime, tot o traducere şi anume după prefaţa Cazaniei din Zabludov (tipărită de Ivan Feodorov la Zabludov în 1569).35

În Cazania din Zabludov avem 79-80 omilii, în cea de la Braşov64. Coresi a renunţat la 14 omilii pentru praznicele împărăteşti. E semnificativă lipsa omiliei la Duminica ortodoxiei: nu convenea patronului lucrării, luteranul Luca Hârschel, judele Braşovului. (Omilia se află însă în origonalul grec şi în versiunea slavă. În locul omiliei de la Dumineca ortodoxiei s-a introdus omilia din joia mare în legătură cu Cina cea de Taină, omilie care nu există nici în textul grec, nici în cel slavon).36

Ca şi cea anterioară, cea de a doua Cazanie a lui Coresi se pare că a venit în întâmpinarea unei necesităţi adânc simţite în sfera propovăduirii. Cuvântările (64 la număr: 50 la duminici; 11 la sărbători; plus trei la: joia mare; Înălţarea Domnului; Schimbarea la faţă) sunt sub formă de omilii, cu excepţia la trei. La sfârşitul cărţii e redat: Tatăl nostru; apoi Crezul şi Decalogul. Din sec. XVI mai avem şi cuvântarea lui Neagoe Vodă Basarab, ţinută la a doua îngropare a oaselor mamei sale Neagă, şi a copiilor săi: Petru, Ioan şi Anghelina. Să observăm că vor fi fost şi din rândul preoţilor vremii care, posesori ai unei pregătiri mai bune, nu vor fi ezitat să alcătuiască şi rostească cuvânt de învăţătură în faţa poporului. Alexandru Lăpuşneanu trimite preotului Sava plecat la studii (la Braşov sau Lvov) scrisoare în care, printre altele, spune: „ Şi mă rog sfinţiei tale ca să te sileşti cu învăţătura, să fii învăţător al creştinilor şi stâlp cu sprijin credinţii strămoşeşti”. Textul arată clar două lucruri: a) exintenţa conştiinţei că propovăduirea cuvântului cere pregătire temeinică; şi că aceasta se şi

33 Istoria Bisericii române I, p. 427.34 Istoria Bisericii române I, p. 427.35 P. Olteanu, Op. Cit., în Mitropolia Olteniei 11-12 (1963) p.95036 P. Olteanu, Op. Cit., în Mitropolia Olteniei 11-12 (1963) p.950

realiză în măsura posibilă atunci; b) că apărarea ortodoxiei împotriva asalturilor celorlalte confesiuni cerea de asemenea preoţi ortodocşi bine instruiţi şi formaţi ca predicatori.37 Aici mai poate fi amintit şi faptul că şcoala din Scheii Braşovului la care funcţiona un gramatikos (profesor de învăţământ elementar), ci didaskolos ( profesor cu un nivel intelectual mai ridicat), pregătea gramatici dar şi „viitor preoţi”. E limpede că preoţii care aveau la bază o asemenea şcoală vor fi avut şi îndrăzneala de întocmi şi veşti predici, măcar din când în când38. O şcoală unde se pregăteau clerici a fost şi cea de la Putna. De subliniat că la această şcoală se învăţa nu numai în limba greacă şi slavonă, dar şi română39. Ceea ce ne îndreptăţeşte să acceptăm că, cei pregătiţi chiar în limba română pentru cele ale preoţiei, se vor fi încumetat cu atât mai mult să alcătuiască şi rostească, periodic măcar, scurte cuvântări personale. Un indiciu că şi în sec. XV-XVI s-au rostit predici alcătuite de către preoţii înşişi îl avem în faptul că predica copiată de popa Grigorie Măhaciu în 1619 (şi publicată de Hajdeu în Cuvente den betrani, II Buc.1879, p.117-135), a fost copiată după o predică mai veche din sec. XV-XVI40. E potrivit să amintim şi cuvântarea funebrărostită în 1639 la înmormântarea Sofroniei Ciogole41. În secolul XVII se continuă propovăduirea prin mijlocirea cazaniilor. În 1641 a fost retipărită la Bălgrad, cazania de la Braşov din 1581. În 1643, mitropolitul Varlaam tipăreşte la Iaşi: Carte românească de învăţătura duminicile peste an şi la praznicele împărăteşti şi la sfinţi mari. Cazania cuprinde 76 de predici. Cele mai multe pleacă de la pericopa zilei şi cuprinde povăţuiri privind înfrânarea, înfrăţirea şi slujirea deaproapeleui. Cuprinde şi o serie de vieţi ale mucenicilor Ortodoxiei (viaţa Sf. Ioan cel Mare, ocrotitorul Moldovei; viaţa muceniţii Paraschiva ale cărei moaşte au fost aduse de Vasile Lupu şi aşezate la Sf. Trei Ierarhi).

37 Bărsănescu, Op.cit. p. 201-202.38 Bărsănescu, 233; 39 Bărsănescu 239, 243.40 Cf. Ştefan Meteş, Ist. Bis. Rom. din Transilvania, Sibiu 1935, p. 497 nota1.41 I. Bianu, Catalogul manuscriptelor româneşti I, Buc. 1907, p.375- cit. la Gabriel Strempel în: Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică, Buc. 1972, p. XLIII.

Materialul predicilor a fost lăut din „scripturi tălmăcite din limba slavonească... din tati tâlcovnicii sfintei evangheli, dascăli ai Bisericii noastre”. Cercetări mai noi par a dovedi că izvorul principal de care s-a folosit Varlaam îl constituie lucrarea „Cartea numită comoară” a lui Damaschin Studitul, originar din Salonic şicare probabil a studiat în Mănăstirea Studion, de unde şi denumirea studitul. Operă a apărut în prima ediţie la Veneţia în 1558 şi s-a răspândit în neogreacă în peste 50 ediţii. Prin intermediul Cazaniei lui Varlaam, Damaschin Studitul a răzbătut şi în circuitul culturii româneşti din sec. XVVII şi următoarele. Din Comoară Varlaam nu poate fi luat integral sau parţial peste 200 pp. Şi anume s-au tradus câteva cuvântări la unele Duminici din Postul Mare. Mai integral au fost traduse cuvântările la sărbătorile împărăteşti. De aceea Varlaam nu poate fi lăudat atât ca traducător, cât mai ales ca creator de limbă literară42. Într-adevăr, se poate spune în chipsigur că limba folosită de Varlaam e o limbă purificată de expresii slave greoaie, turnată în forme care nu se deosebesc prea mult de cel de azi. Aşa se explică răspândirea ei pe întreg teritoriul românesc: Moldova, Transilvania, Maramureş, Oltenia, Muntenia. Cazania lui Varlaam a constituit baza următoarelor tipărituri:

- Cazania de la mănăstirea Dealu 1644- Chiriacodromionul sau Evanghelia învăţătoare de la Bălgrad

1699 (cf. I. Lupaş, Cartea românească de învăţăturăde la 1643 retipărită într-o ediţie transilvană la Albă Iulia în 1699 – în: Revista Moldovei 10-11-12 (1957) p. 791-806. Retipărirea s-a făcut cu unele modificări nu spre stricarea dogmelor, ci mai spre întărire, cum spune Mihai Istfanovici, meşterul tipograf. Numărul preicilor din Cazania lui Varlaam la fost sporit în Chiriacodromion cu şase, dând câte o predică în plus la cCrăciun, Bobotează, Paşti, Rusalii, 40 mucenici, 20 iulie.

- Chiriacodromionul de la Bucureşti 1732- Cazania de la Râmnic 1748- Cazania de la Bucureşti 1765- Cazania a doua de la Bucureşti 1768- Cazania de la Râmnic 1781

42 Prof. Dr. Docent Pandele Olteanu, Izvoare originale şi modele bizantino-slave – în: operele mitropolitului Varlaam – în : BOR 1-2(1970) p. 136 ş.u.

- Cazania a treia de la Râmnic 1792- Cazania de la Buzău 1834- Cazania de la Sibiu 1850- Cazania de la Bucureşti 1858- Cazaniile lui Varlaam, ediţie şcolară, Bucureşti 1894- Cazania de la Bucureşti 1898- Cazaniile lui Varlaam, Bucureşti 1903- Cazania de la Bucureşti 1911

Aceasta dovedeşte pe de o aprte bogatul conţinut ortodox al cazaniilor, iar pe de alta cât de potrivite au fost ele pentru sufletul românesc. Cu un an înainte de Cazania lui Varlaam apăruse Cazania de la Govora: Evanghelie învăţătoare (1642), izvodită de ieromonahul Silvestru şi „ primenită de pe limba rusească pe loimba românească” de însuşi Udrişte Năsturel. Nu e cunoscut izvorul rusesc al Cazaniei, „traducerea însă este vioaie şi plastică”. În 1691 apare la Bucureşti cartea: Sfântul Ioan Hrisostom şi alţii, Mărgăritare, Traducere de Ştefan şi Radu Greceanu. Iată câteva din teme: Pentru a fiilor creştere. Pentru frumuseţea muierilor. Pentru lăcomie. Pentru necurata mândrie şi indeşarta mărire. Pentru pocăinţă şi ispovedanie. Pentru zavistia şi urâciunea. Pentru dragostea şi iubirea frăţiei. Pentru milostenie. Pentru rugăciune, etc.43

Ediţia a doua apare la Bucureşti 1746. Alte ediţii în 1846 şi 1872. Se poate spune deci, că, până la începutul sec. XVIII propovăduirea la noi se efectua prin cazanii, prin citirea de către preot a cazaniilor în faţa credincioşilor. Desigur, nu se poate spune că predica personală ar fi lipsit cu totul. Sporadic a existat şi un asemenea mod de propovăduire. În lucrarea sa: Opera culturală a Bisericii Ortodoxe în viaţa poporului român (Cluj 1933, p. 13), I.Lupaş arată că în sec. XVII exista la Făgăraş o şcoală superioară, cu două secţii: una pentru pregătirea viitorilor preoţi , cealaltă pentru pregătirea dascălilor necesari satelor din Ţara Oltului. Trecerea vii torilor preoţi printr-o asemenea şcoală ne îndreptăţeşte să acceptăm că, cel puţin unii dintr-înşii vor fi rostit şi predici personale.

43 Vezi prezentarea mai pe larg la D. Fecioru, Bibliografia traducerilor în româneşte dinliteratura patristică, vol. I, Fasc.I: Epoca de la 1691 până la 1833, p.9 ş.u.

26.Predica în perioada dintre sec. XVIII până la 1944(Antim Ivireanul

Începând cu sec.XVIII lucrurile se schimbă. E adevărat că şi în veacul acum amintit continuă să apară treduceri de predici, ca de exemplu: Macarie Egipteanul, Omilii, traducere de Macarie Ieromonahul, Bucureşti 1775; Dorotei, traducere de Filaret episcopul Râmnicului, Râmnic 178444. Dar ceea ce ridică acum propovăduirea în Biserica românească, la un mod de practicare şi un nivel de originalitate necunoscut până atunci la noi este propovăduirea lui Antim Ivireanul. Originar din Iviria, Antim e chemat în ţară de Constantin Brâncoveanu. Lucrează mai întâi ca meşter la tipografia domnească din Bucureşti. În 1694 trece la Snagov ca egumen şi meşter la tipografia de acolo. În 1701se întoarce la tipografia din Bucureşti unde lucrează până în 1705. În anul 1705 e ales episcop la Râmnic, punând între altele, temelie tiparniţei, care avea să funcţioneăe până în 1707 şi să fie reluată ulterior, încetând iarăşi, pentru că al 1709 să reapară ca tiparniţă monahală, la mănăstirea Cozia. După moartea mitropolitului Teodosie în 1708, Antim îi urmează la conducerea Bisericii din Ţara Românească. Înflăcărat luptător pentru creştinătatea care gemea sub apăsarea turcilor, Antim a fost un Adirator a lui Petru cel Mare, care pe atunci întruchipa aspiraţiile întregii creştinătăţi orientale. Din pricina aceasta Antim a avut mult de suferit. Dacă în faţa lui Brâncoveanu s-a putut dezvinovăţi cu succes, în faţa lui Nicolae Mavrocordat, omul turcilor, n-a mai putut face aceasta. Se ştie că Mavrocordat, în complicitate cu turcii şi cu patriarhul Ieremia a III-lea al Constantinopolei, l-au detronat pe Antim, l-au caterisit şi măcelărit. Antim Ivireanu a fost un om superior şi multilateral înzestrat şi format. Tipograf de înaltă măiestrie, artist, cunoscător al multor limbi, teolog, luptător pentru ridicarea poporului şi pentru libertate, orator de remarcabile posobilităţi, Antim a adus un important aport la promovarea vieţii bisericeşti şi româneşti din epoca lui Brâncoveanu. Toate darurile, telentele şi aptitudinile sale, Antim şi le-a pus cu generozitate în slujba

44 Prezentarea la D.Fecioru, op. Cit. p. 14 ş.u.

ridicării credincioşilor şi a compatrioţilor săi la cât mai înalt nivel de conştiinţă şi existenţă prin credinţă, morală şi cultură. Întru realizarea acestui scop Antim s-a folosit din plin de predică, de predica personală, vie, care este „de o ţinută,de o substanţă şi o factură nouă faţă de ceea ce acest gen al retoricii avusese la noi până la el”45. Cea mai importantă operă a lui Antim în materie de predicare este intitulată Didahii, adică învăţături. Opera predicatorială a lui Antim se compune din 28 predici rostitre în timpul domniilor lui Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino. Pe cât se pare, pe vremea lui Nicolae Mavrocordat Antim n-a rostit nici o cuvântare, cu excepţia Cuvântului de învăţătură asupra omului mort.46

Pe lângă cele 28 didahii, manuscrisele cunoscute mai cuprind şapte predici ocazionale: una la urcarea în scaun, trei cuvântări funebre, un cuvânt la parastas şi două cuvântări la spovedanie. Didahiile n-au fost tipărite nici de Antim, nici de vreun ucenic de-al lui, ci mult mai târziu şi anume în 1886 de către Ioan Bianu, bibliotecar al fostei Academii Române. Titlul sub care au fost publicate: Predice făcute pe la praznice mari de Antim Ivireanu, Mitropolitul Ungrovlahiei (1709-1716), Bucureşti 1886 (pp. XXXII+218). A fost tipărit de îcă şase ori. Cea mai bună ediţie e cea publicată în 1972 de către Gabriel Strempel, sub titlul: Antim Ivireanu, Opere. Ediţie critică şi studiu introductiv. La întocmirea acestei ediţii, Strempel a folosit patru manuscrise. Pe cel din 1781 al arhimandritului Grigorie Deleanu descoperit de către episc. Melhisodec al Romanului în 1886 când au fost tipărite pentru prima dată Didahiile. Al doilea manuscris a fost cel descoperit de către C.Erbiceanu în 1887. Al treilea manuscris a fost cel copiat de Efrem gramaticul în 1722-1725. Acesta a constituit textul de bază în ediţia Strempel. Toate cele trei manuscrise amintite se află în colecţiile Academiei RSR. Al patrulea manuscris utilizat de Strempel se păstrează la Craiova, în colecţiile Bibliotecii Judeţene şi datează de la mijlocul sec XVIII.47

45 Pr.conf.Al.I.Ciurea, Antim Ivireanul predicator şi orator– în: BOR 8-9/1956 p. 775.46 G.Strempel-în:Antim Ivireanul, Opere,Bucureşti 1972, p.XLIII-XLIV.47 G.Strempel- în : Antim Ivireanul, Opere, p.XLV-XLVI.

S-a spus că Antim s-ar fi inspirat din predicile lui Ilie Mâniat. Al. Ciurea a arătat48că o asemenea teză e neîntemeiattă pentru motivul că predicile lui Miniat au apărut în 1718 în prima ediţie, adică la patru ani după moartea marelui predicator grec şi la doi ani după moartea lui Antim. Notăm în treacăt că deşi Ciurea a lămurit problema aceasta încă din 1956, manualul de Istoria Bisericii române apărut în 1958, continuă să rămână la teza că Antim a fost influienţat de Miniat în alcătuirea Didahiilor sale49. Spre deosebire de Cazanii, Didahiile prezintă particularitatea că sunt răspunsul unui ierarh conştient de obligaţiile sale, la problemele puse de împrejurările în care se aflau atunci, Biserica şi poporul credincios. În timp ce cazaniile aveau un caracter general, adresându-se unui credincios abstract, despuiat de particularităţile legate de apartenenţa la un anumit popor, la un anumit mediu, o anumită epocă, o anumită cultură, predicile lui Antim poartă amprenta personalităţii sale şi a credincioşilor români de la sfârşitul sec. XVIII. În timp ce cazaniile se adresează omului ortodox în general, predicile lui Antim se adresează unei comunităţi determinate, trăind în precise condiţii religios-morale, culturale, economice, politice. De pildă, în predicile mitropolitului se simte mocnind subiacent patosul revoltei împotriva moravurilor străine de viaţa creştină ale păturii conducătoare avide de averi, de lux şi petreceri, precum şi dispreţuitoare de muncă. Cu îndrăzneală profetică, Antim a sfichiuit dubla apăsare sub care gemea poporul: cea otomană şi cea a boierilor. Dacă pe turci şi pe boieri mitropolitul îi stigmatiza cu verbul său de foc, pe cei de jos, pe cei mulţi şi oropsiţi îi îmbărbăta în toate chinurile, îi mângâia şi le ţinea nestinsă flacăra nădejdii într-un viitor mai bun. Deşi străin, Antim a năzuit şi a izbutit să se identifice cu interesele şi aspiraţiile poporului nostru pe care l-a slujit până la jertfa supremă. Din punct de vedere dogmatic-moral, predicile lui Antim se încadrează în marea tradiţie a aortodoxiei. În activitatea de propovăduire, Antim a folosit predica tematică, omilia, pareneza. Unele predici pornesc de la text, care însă nu e luat totdeauna di pericopa de rând.

48 În: Antim Ivireanul ca predicator şi orator- BOR 8-9 (1956) p. 798.49 Cf. Ist.Bis. rom. I p.166.

Ca formulă de adresă folosea expresii ca: Blagosloviţilor creştini; Iubiţii mei; Feţii mei iubiţi; Iubiţii mei ascultători; Înţelepţia Voastră; Feţii mei, etc. Introducerile sunt simple, dar ştiu capta atenţia ascultătorilo şi ştiu deschide drum limpede către tema cuvântării. Autorul porneşet de la realităţile vieţii înconjurătoare, de la principii sau maxime, dar de cele mai multe ori de la sărbătoarea respectivă. Uneori, după îndemnul la atenţie, urmează o scurtă invocare a ajutorului lui Dumnezeu. Tratarea se desfăşoară potrivit rânduielii tradiţionale. Adică se face mai întâi o expunere a învăţăturii care e argumentată scripturistic şi patristic. În expunere nu rămâne la suprafaţă ci caută să pătrundă sensul adânc al învăţăturilor despre care vorbeşte. De pildă, în prima predică la Naşterea Domnului îşi pune aceste două întrebări: De ce Dumnezeu a luat chip omenesc? De ce s.a întrupat cea de a II-a persoană a Sf. Treimi şi nu alta? La prima răspunde aşa: Dumnezeu a luat chip omenesc şi nu îngeresc pentru că:

a. Oamenii au căzut toţi, dintre îngeri însă numai unii;b. Omul a greşit din slăbiciune şi neştiinţă, îngerii din adâncul firii

lor;c. Omul a căzut fiind ispitit şi din afară, îngerii numai din propria

iniţiativă;d. Omul e mai puţin vinovat de căderea sa decât îngerii de a lor.

Răspunsul la a doua întrebare: S-a-ntrupat cea de a II-a persoană a Treimii pentru că: a. Fiul se cheamă Înţelepciune, care era tocmai chemată să vindece nepriceperea ce a constituit pricina căderii omului; b. A doua persoană este Fiul lui Dumnezeu care prin întrupare, îşi păstrează calitatea de Fiu, El devenind şi Fiul Omului;

c. Împăcarea e lucrare de mijlocire, fapt care cerea să se întrupeze persoana din mijloc50. Unde e cazul, denunţă şi combate încercările de a da aparenţă de adevăr unor poziţii greşite. Aplicarea învăţăturii la viaţa ascultătorilor o face ce cea mai amre grijă şi cu măiestria celui adânc cunoscător al sufletului omenesc.

50 Cuvânt de învăţătură la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos la Strempel, ediţia critică: Antim Ivireanul, pere, p. 119 ş.u.

Pentru înviorarea expunerii foloseşte antiteza, contrastul, interogaţia, etc. Concretizarea expunerii constituie de asemenea o preocupare permanentă a autorului. Stilul folosit e cel vorbit, presărat cu expresii de larg răsunet în sufletul ascultătorilor. Încheierile sunt fireşti şi adaptate la nevoile credincioşilor. Dacă în tratare se simţea uneori mustrarea cu care păstorul duhovnicesc urmărea să-şi scoată fiii din primejdioasa deprindere a păcatului, în încheiere dragostea cuvântătorului ia forma mângâierii, a încurajării, insuflându-le prin tonul părintesc încrederea că prin ajutorul lui Dumnezeu şi prin osteneala lor îşi vor putea birui lipsurile, păcatele de care suferă. Se poate spune deci că, prin talentul, pregătirea, profunda religiozitate folosite în spiritul unei înalte răspunderi în slujba Bisericii şi Patriei, Antim Ivireanul este cel dintâi mare orator al Bisericii Ortodoxe Române. El e cu atât mia mare cu cât, la noi, nu e un continuator, ci un începător venit de pe alte meleaguri şi care, deci, avea de biruit şi greutăţile legate de cunoaştrea limbii şi a mediului în multe privinţedeosebit de al ţării de unde venea51. Să observăm că Antim nu este numai primul mare orator al Bisericii noastre, dar el este, la noi, şi primul slujitor al amvonului care ridică predica la sensul cerut de însăşi natura şi scopul ei: acela de a fi un elaborat personal cu luare în considerare nu numai a înţelesului textului biblic, dar şi a împrejurărilor de persoane, loc şi timp. În istoria predicii la români, Antim constituie piatra de hotar între predica axată mai ult pe cazanie, şi predica originală practicată sub presiunea cerinţei de afi prezentă cu luminile şi puterile ei în viaţa poporului nostru drept credincios52. Un impuls în direcţia aceasta a obligaţiei de a renunţa la cazanie şi atrece la practicarea prediciioriginale vor fi primit nu numai preoţii de sub jurisdicţia mitropolitului, dar şi preoţii din celelalte provincii. Cu atât mai mult suntem îndreptăţiţi să formulăm o asemenea teză, cu cât predicile manuscrise ale lui Antim s-au răspândit pe întreg cuprinsul pământului românesc. De pildă, o copie a predicilor lui Antimdatată din 1814 şi publicată de Pr.Paul Mihail şi fica să Zamfira

51 Al.I.Ciurea, Antim Ivireanul predicator şi orator-în:BOR8-9 (1956) p.775 ş.u52 D.I.Belum Predicile lui Antim Ivireanul-în: Mitropolia Aredealului(MA)1.3, 1963. Acelaşi, Aspecte sociale din Didahiile lui Antim-în: Mitropolia Olteniei(MO) 9-10, 1963 Mihail-Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitorul bisericesc şi propovăduitor al Evangheliei, Buc. 1969.Eugen Negrici, Antim, logos şi personalitate, Buc. 1971.

Mihail, în revista Mnuscriptum 2/1973 a fost copiată în Moldova după manuscris adus din Muntenia de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, fost exarh în principate începând cu 1808. Fără îndoială, copia aceasta a avut menirea să fie folosită în biserică la strană53, dar totodată ea va fi constituit şi un impuls puternic pentru preoţi de a trece mai cu îndrăzneală la întocmirea şi rostirea de predici personale, originale.

27. Predica în sec. XVIII-1944 (I). Sava Popovici, Radu Tempea,

Samuil Klain, Petru Maior, Lazăr Asachi, Eufrosin Poteca şi Ioan Pap.

În sec. XVIII propovăduirea se continuă pe calea citirii cazaniei.În 1742 se traduc în româneşte predicile lui Ilie Mâniat de către mitropolitul

Neofit, iar în 1746 se retipăresc Mărgăritarele Sf. Ioan Hrisostom.Mitropolitul Dosoftei Filitis pune la inima protopopilor să aibă grijă că preoţii să

citească la priceasnă vreo cazanie sau viaţa sfântului din acea zi. Avem insă şi dovezi că era tot mai vie conştiinţa necesităţii de a se întocmi şi rosti predici personale. Menţionăm în acest sens scrisoarea lui Alexandru Moruzi către episcopul Iosif al Argeşului în 1796: „Să orânduieşti vreun preot dascăl cu procopseală, la învăţătură în limba romanescă, ca să înveţe şi să vestească pe la sfintele biserici şi pretutindenea către toţi cuvântul lui Dumnezeu.”54. Scrisoarea îngăduie mai multe constatări. Întâi că existau preoţi care nu aveau pregătire necesară pentru a-şi putea îndeplini în mod corespunzător misiunea de propovăduitori ai cuvântului. A doua constatare: era vie conştiinţa necesităţii de a lumina poporul nu pe calea cazaniei, ci a predicii vii, directe. A treia constatare: existau preoţi capabili să vestească în româneşte cuvântul Domnului.

În Ardeal e o situaţie asemănătoare celei de dincolo de munţi. Lipsiţi de drepturi şi de şcoli, preoţii nu-şi puteau dobândi o pregătire mai bună.

De aceea nu ne putem aştepta din partea lor la o activitate predicatorială personală, sistematică, susţinută. Într-una din pastoralele sale din 1784 Ghedeon Nichitici vestea că nu va mai hirotoni „decât dieci, care ştiu bine scris-cititul, cântarea şi catehismul.”55.

Istoria a înregistrat însă şi numele unor preoţi care au dezvoltat o remarcabilă activitate predicatorială pentru vremea lor. Aşa a fost, printre alţii, Sava Popovici din Răşinari(1768-1808), de la care ne-au şi rămas unele predici. De pildă, avem de la el predica rostită în 1789 cu prilejul unei festivităţi ostăşeşti56. Predica e vibrantă, dinamică şi urmează o linie gradată. Oastea sprijină patria şi credinţa. Ne apără bunurile şi viaţa.

53 Cf.Pr.Dumitru Soare, Un manuscris din 1814 al Predicilor lui Antim Ivireanul, în Manusriptum 2/1973 (11) an IV p.170-173-în St.T. 7-8, 1973.54 D. Furtună, Preoţimea românească în sec. XVIII , Văleni, 1925, p. 18.55 Istoria Bisericii Române, vol. II, 1957, p. 355.56 Predica a fost publicată de Emilian Cioran în Revista Teologică, nr. 4-5, 1912, pp. 129-130.

Ne asigură munca paşnică. Ne apară de năvala şi chinurile neprietenilor cu trupurile lor, ne câştigă nouă pace cu jertfa vieţii lor. Îşi pun viaţa pentru ţară şi pentru binele tuturor.

O altă predică rămasă de la Sava Popovici e din 1792 şi are ca temă: Istoria românilor din ţara Ardealului.

Predica are text, introducere, tratare şi încheiere. În introducere se arată că deşi suntem neam mai vechi decât celelalte în Ardeal şi deşi după fire suntem bine înzestraţi, totuşi suntem în urma altora. Pricina trebuie să o căutăm în „neştiinţa noastră” şi în „lenevirea care avem spre câştigarea învăţăturii şi înţelepciunii”. Autorul încheie introducerea indicând punctele ce va dezvolta în tratare şi cu ce anume îşi va încheia cuvântarea.

În prima parte a tratării, autorul răspunde la întrebările: de unde se trage neamul nostru? Cum de ne aflăm în ţara aceasta? De unde am venit? Şi „cum că am rămas pe locul acesta”.

În partea a II-a a tratării se vorbeşte despre datoria ascultătorilor de a se face vrednici de jertfele înaintaşilor, străduindu-se să scape de întunericul minţii şi al inimii. „Trebuie a ne strădui întru aflarea înţelepciunii cei adevărate, a gusta din nectarul maicei noastre învăţături spre a fi adevăraţi vrednici ori ăn ce stare a norocirii noastre”.

În încheiere îndeamnă pe credincioşi a fi recunoscători mai marilor care trudesc pentru câştigarea drepturilor şi a fericirii lor.

Deşi autorul acestei predici foloseşte cartea lui Lebrecht(†1807), Gheschichte der aborigenen dazischen Völker în Abend-Unterhaltungen ( Sibiu,1971), totuşi el a ştiut să-i dea o notă personală prin selecţionarea materialului şi prin încadrarea lui în formele consacrate ale unei cuvântări bisericeşti57.

Predica e construită cu observarea unor precise reguli omiletice. Astfel, cuvântarea are, cum am spus, o introducere, tratare, încheiere şi aplicare. Expunerea rămâne strict la obiect. Stilul e cel vorbit. Întreţine atenţia prin întrebări, prin arătarea punctelor ce urmează să fie tratate, etc.

Un alt preot care s-a impus prin calităţile sale de cuvântător a fost Radu Tempea, urmaşul lui Eustatievici la conducerea şcolilor ortodoxe. Aşa îl şi prezintă comandantul suprem din Transilvania Mitrovszky, într-o scrisoare din 24.IV.1802. Radu Tempea, scrie Mitrovszky „este unul dintre cei mai distinşi preoţi români, om cult şi cu frumoase cunoştinţe de limbi, cuvântător fără zăbavă, erudit, plin de merite şi cu totul devotat chemării sale.”58.

O indicaţie privind preocupările omiletice mai sporite ale preoţilor de la sfârşitul veacului XVIII şi începutul celui de-al XIX-lea ne-o poate da cartea de retorică a lui Ioan Molnar, tipărită la Budă în 1798. Apariţia unei asemenea lucrări, care poate fi considerată

57 I. Lupaş, Studii, conferinţe şi comunicări istorice (I), Bucureşti, 1927, p. 376.58 Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până în 1800, Cluj, 1944, p. 290.

drept cea dintâi Omiletică de sine stătătoare în limba română59 poate fi interpretată ca semn al unei mai accentuate sensibilizări a conştiinţei preoţilor de atunci pentru o propovăduire originală şi de un nivel mai ridicat.

În acest context se cuvine să relevăm şi faptul că deşi, în general, ortodocşii aveam rezerve faţă de cărţile apărute la Blaj60, totuşi uneori ostenitorii amvonului ortodox se foloseau şi de predici publicate de autori aparţinând fostei Biserici unite.

Astfel, se ştie că preoţii ortodocşi au folosit în activitatea lor predicatorială predicile lui Samuil Micu-Klain(†1806), predici publicate sub titlul: „Propovedanie sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi”(făcute de preotul Samuil Klain la Blaj în 1784).

Catrea nu prezintă nicio tendinţă confesională. Spiritul în care e scrisă este acela al izvoarelor pe care le foloseşte: al izvoarelor patristice răsăritene.

Iată câteva din titlurile cuvântărilor lui Samuil Micu- Klain: Învăţătura 1: La oameni morţi. Şi lumea trece. De greutatea căii morţii şi de

merindea pe acea cale.Învăţătura 2: Rânduit iaste. De neştirea morţii. Învăţătura 3: Fiţi gata. De gătarea la moarte. A celui între Sfinţi Părintelui nostru Vasile cel Mare. Cuvânt de moarte.A celui între Sfinţi Părintelui nostru Chiril. Cuvânt pentru ieşirea sufletului.Cartea a fost retipărită de două ori: în 1842 la Sibiu „cu binecuvântarea

episcopului neuniţilor din Ardeal, Vasile Moga”. Ediţia aceasta din 1842 prezintă o deosebire faţă de cea din 1874, în sensul că e sporită cu şase predici faţă de aceea, fără să se indice autorul lor.

Două dintre acestea vorbesc despre obligaţiile celor ce vor să se facă preoţi, precum şi ale celor hirotoniţi. Prima poartă titlul: „Despre treptele pe care se cade a se sui oricine voieşte a paşi la Preoţie”. A doua:”Despre învăţătura şi pilda cea bună, care trebuie s-o deae preotul oilor lui Hristos”. În ambele cuvântări autorul îşi expune înalta sa concepţie despre preot ca predicator. Preotul predicator, zice Klain, se cuvine să fie deprins „întru înfrânare şi...sfinţenie, precum şi întru înţelepciune şi întru destoinicia de a învăţa poporul” 61, cu cuvântul dar şi cu purtarea; „bună va fi învăţătura când mai mult cu pilda cea bună va fi”62.

În 1907 a fost scoasă a treia ediţie a Propovedaniilor, sub purtarea de grijă a lui Ioan Nicorescu din Curtici, cu binecuvântarea episcopului din Arad63.

Fără îndoială, episcopii ortodocşi n-ar fi luat sub girul lor cartea lui Klain dacă aceasta ar fi cuprins tendinţe uniatiste.

59 D. Belu, Cea dintâi omiletică în limba română, în: Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1963.60 Şt. Mateş, Relaţiile Bisericii Române Ortodoxe din Ardeal cu Principatele Române în veacul XVIII, în: Revista Teologică, nr. 12, Sibiu, 1927, p. 383.61 Propovedania XIII, ed. 1842, p. 196. 62 Propovedania XIV, ibidem, pp.203-204.63 N. Mladin, I. Vlad, Al. Moisiu, Samuil Micu-Klein- teologul, Sibiu, 1957, pp. 71-73.

Nu mai puţin răspândite printre ortodocşi au fost şi predicile lui Petru Maior, intitulate: „Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi”. Culese de Petru Maior, tipărite la Budă în 1809. Apoi: „Didahii adecă învăţături pentru creaşterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morţi”-culease de Petru Maior, Buda, 1809. În 1810 tipăreşte „ Prediche sau învăţături la toate Duminicile şi sărbătorile anului”. Partea I, 23 de predici, 237 pp. Partea a II-a, 31 de predici, cu 296 pp. Partea a III-a apare în 1811 şi cuprinde 20 „prediche sau învăţături la sărbătorile anului”, 92 pp. În total 74 de predici.

În 1906, Elie Dăianu retipăreşte la Cluj: „Propovedaniile” şi „Prediche-le”, cu excepţia, deci, a Didahiilor.

În ediţia Dăianu volumele sunt grupate în ordine inversă de cum au apărut ele iniţial, adică: volumul I- Predicile duminicale; volumul II- Predicile la sărbători; volumul III- Propovedaniile.

Precum Maior însuşi mărturiseşte, predicile publicate de el nu-s originale, ci „culease”. Ca unul care a învăţat carte la Roma, s-a putut inspira din opera vreunui mare predicator italian, ca de pildă, din opera lui Paul Segneri. Segneri l-a inspirat şi pe Ilie Mâniat, dar aşa cum acesta şi-a păstrat neatinse concepţia şi personalitatea sa ortodoxă, la fel şi Maior, ortodox convins, a ocolit tot ceea ce ar fi putut aduce aminte de poziţia catolică, prelucrând şi turnând în formă proprie materialul cules din izvor catolic.

În general, predicile lui Maior sunt străbătute de lumina unei înalte concepţii şi de un suflu care îndeamnă nu numai la meditaţie, ci şi la faptă.

Ele vor să lumineze pe ascultători, însă totodată vor să-i determine să treacă la acţiuni menite a le îmbunătăţi durabil viaţa individuală şi obştească.

În introducerile Propovedaniilor şi Predichelor Maior dă simpresbiterilor importante îndemnuri de ordin omiletic „spre a-i îndupleca să-şi facă din plin datoria ca propovăduitori ai cuvântului dumnezeiesc”64.

În Didahii, Maior stăruie asupra datoriilor părinţilor de a îngriji nu numai de dezvoltarea trupească, dar şi de cea moral-sufletească a copiilor65.

În 1790 apare la Sibiu cartea: „Dezvoaltele Evanghelii a Duminicilor şi sărbătorilor şi a oareşcărora zile spre trebuinţa cateheţilor şi a dascălilor neuniţi”, de Dimitrie Eustatievici, „directorul şcoalelor neunite naţionaliceşti în limba românească, puse şi întocmite”. Cartea a putut fi folosită şi pentru predici.

Metoda întrebuinţată de Eustatievici: 1. Se indică pericopă evanghelică.2. Se dă pe scurt cuprinsul.3. Se arată ideile principale cuprinse în pericopă.4. Se face o scurtă exegeză a acestor idei.5. Se formulează învăţătura de credinţă cuprinsă în pericopă.

64 I. Lupaş, Îndrumări de ordin omiletic în prefeţele „Propovedaniilor” şi „Predichelor” lui Petru Maior, în Mitropolia Ardealului, nr. 5-8, 1957, p. 490 ş.u.65 G. Comşa, Istoria predicii la români, Bucureşti, 1921, p.161.

6. Apoi se arată şi învăţătura morală.După această carte a lui Eustatievici a fost alcătuită mai târziu( în 1835) Tâlcuiala

Evangheliilor.Tot pentru veac. XVIII, în Ardeal, este de amintit activitatea predicatorială

desfăşurată de un număr de preoţi şi călugări în scopul apărării ortodoxiei faţă de imperialismul catolic. Aşa au fost preotul Măcinic, preotul Mailat din Sona, Visarion Sarai - monah sârb, preotul Ioan Molnar, Sofronie de la Cioară, etc.

VEACUL AL XIX-lea marchează un progres şi mai evident în direcţia încetăţenirii predicii legate de realităţile concrete şi de viaţa poporului. Faptul că şi în acest veac se traduc şi circulă multe predici, poate fi interpretat nu numai în sensul că propovăduirea pe calea cititului cazaniei este încă practicată, dar şi în sensul că aceste traduceri au fost utilizate ca izvoare de inspiraţie pentru predicile personale.

Dintre predicile traduse şi de mare circulaţie amintim:Chiriacodromionul lui Nikifor Teotoke, tipărit cu purtarea de grijă a mitropolitului

Grigorie Miculescu( Bucureşti, 1801). Lucrarea cuprinde 110 predici şi, alături de cazania lui Varlaam, a cunoscut cea mai mare circulaţie în Biserica românească. Este retipărită de mai multe ori: la Buzău în 1839, Iaşi-1840, Sibiu-1855, Bucureşti-1857, tot la Bucureşti, în 1912.

Predicile sunt scurte, substanţiale şi de o puternică vibraţie religioasă.Alte traduceri din predicile patristice: Sf. Efrem Sirul – Cuvinte şi învăţături( traducere de Isaac Schimonahul şi Iosif

Ieromonahul, M-rea Neamţul, vol. I în 1818; vol. II – 1819; vol. III – 1823).Sf. Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul – Cuvinte traduse de Grigorie

Dascălul( Bucureşti, 1826). Traducerea Hexaimeronului a fost făcută de Ilarion Dascălul şi revizuită de Grigorie Dascălul.

Teodoret al Cirului – Zece cuvinte despre pronie( traducerea, Grigorie Dascălul, Bucureşti, 1828).

Sf. Ioan Hrisostom – Puţul( trad. Grigorie Dascălul, Buzău, 1833).Sf. Ioan Hrisostom – Împărţire de grâu( trad. Grigorie Dascălul, Buzău, 1833),

etc.I se zice „Împărţirea”( = măsurarea) de grâu pentru că, zice traducătorul, „pentru

toţi cuprinde învăţături, pentru preoţi şi pentru mireani, pentru boiari şi pentru supuşi, pentru bogaţi şi pentru săraci, pentru bărbaţi şi pentru mueri, pentru bătrâni şi pentru tineri, pentru copii şi pentru copile, pre toţi îi sfătuieşte ce să facă şi cum să petreacă viaţa curată, ca să scape de munca cea veacinică”66.

Veniamin Costache a tradus şi tipărit la Iaşi în 1805: Tâlcul Evangheliilor după Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei( †1108)

66 La D. Fecioru, Bibliografia traducerilor în româneşte din literatura patristică, vol. I, Epoca de la 1691 până 1833, Bucureşti, 1927, p. 77.

La 1811 tipăreşte Chiriacodromionul la Apostoli al lui Teotoke. În 1837 traduce şi tipăreşte pe Mâniat.

Dintre predicatorii care au practicat predica originală menţionăm pe protopopul, mai apoi, arhimandritul, Lazăr Asachi, tatăl lui Gheorghe Asachi. Lazăr a activat între 1803-1825 şi ne-au rămas de la el:

Nouă predici la duminicile Triodului;Cinci la praznice împărăteşti;Zece la duminicile după Rusalii( a X-a în limba rusă);Patru cuvântări ocazionale;Zece cuvântări funebre. În total 38 de cuvântări.Predicile la duminicile Triodului şi la cele după Rusalii( cu excepţia predicii la

Duminica a XXVIII-a după Rusalii) au text. La fel cele ocazionale. Dintre necrologuri, trei sunt lipsite de text.

Toate predicile indică precis temă şi o dezvoltă după rânduiala clasică: introducere, tratare şi încheiere.

Ca extensiune diferă una de alta, cam 6-8 pagini de caiet.Izvoare folosite: Sf. Scriptură; dintre Părinţi – Sf. Vasile cel Mare; dintre

predicatorii mai noi: Ilie Mâniat.Foloseşte material ilustrativ şi din istoria veche a popoarelor.Sunt indicii că L. Asachi îşi rostea liber, cel puţin uneori, predicile. Un asemenea

indiciu îl avem, de pildă, cuprins în predică din Duminica a V-a din post, sub forma însemnării: „S-a alcătuit şi s-a rostit( s.n.) de către protopop Lazăr”.

Predicile sunt scrise în literă cirilică67.În Muntenia un bun cuvântător s-a dovedit a fi Eufrosin Potecă.S-a născut în 1786, în satul Nucşoara, de pe valea Teleajenului. A învăţat carte la

Academia grecească din Bucureşti, unde, la vârsta de 30 de ani, ajunge dascăl de teologie. În 1818 trece la Sf. Sava, ca dascăl de geografie. În 1820 e trimis de Eforia Şcoalelor, împreună cu alţi tineri, în Italia, să studieze filosofia. În 1823 pleacă la Paris să-şi desăvârşească studiile. În 1825 se întoarce în ţară şi e numit profesor de filosofie la Sf. Sava. După trei ani pleacă la Budă. În 1832 se-ntoarce în ţară şi este numit egumen al mănăstirii Gura Motrului din Mehedinţi. A trăit şi lucrat aici 26 de ani, al XXVI-lea fiind şi ultimul an al vieţii lui.

În domeniul Omileticii a tradus şi tipărit în 1846 la Bucureşti: „Cuvintele înţeleptului Massillon”.

În revista „Vestitorul bisericesc”, Eufrosin Poteca publică mai multe predici originale( între anii 1839-1841).

Fostul profesor Gh. Moisescu publică în „Mitropolia Olteniei”( nr. 4-6, 1954) două cuvântări ale lui Potecă.

67 Cele de mai sus se bazează pe informaţiile primite de la arhim. Mocăniţă Teofil, paroh în Deda-Pietriş. Cucernicia Sa e deţinătorul manuscrisului original al predicilor lui L. Asachi.

Prima a fost rostită în ziua de Paşte – 1827, cu prilejul urărilor făcute lui Alexandru Ghica de către dregătorii ţării în frunte cu mitropolitul. A doua, a fost rostită în 1849 cu prilejul întâmpinării lui Barbu Ştirbei, venit în vizită la mănăstirea Gura Motrului, unde Poteca era stareţ.

Pr. Gabriel Cocora publică şapte cuvântări inedite ale arhimandritului; dintre acestea, primaa fost transmisă la sfârşitul unui manuscris, iar restul publicate în periodicele bisericeşti ale timpului. După conţinut, patru din aceste cuvântări sunt funebre, iar trei, au fost rostite la un An Nou, la aniversarea onomasticii lui Alexandru Ghica, iar ultima, la întâmpinarea în mănăstirea Bistriţa a domnitorului Bibescu68.

În Transilvania avem predicile retipărite ale lui Klein şi apoi predicile lui Maior, despre care am vorbit mai sus.

O menţiune deosebită merită predicile lui Ioan Pap, intitulate: „Învăţături morale”, tipărite „cu învoirea... Înalt Preasfinţitului Domnului Domn Iosif Raiacici, Arhiepiscop şi Mitropolit al Karloviţului” la Budă în anul 184769.

Stăpân pe materia ce-şi propune să dezvolte în predici, autorul o expune adâncind-o şi formulând-o în mod personal şi strâns legat de viaţa ascultătorilor. Învăţături de temelie ale moralei creştine sunt tâlcuite omiletic şi inarticulate ca izvoare de lumină şi putere în circuitul vieţii credincioşilor.

Ocolind cu prudenţă abstracţiile şi generalităţile, predicile lui Ioan Pap sunt alcătuite cu luarea în considerare a cerinţelor ascultătorilor, indicând în acelaşi timp mijloace practice menite să ducă la îmbunătăţirea vieţii lor, la mai multă omenie şi nobleţe, la mai multă putere de luptă împotriva relelor şi „greomânturilor” vieţii.

Se poate spune că dintre predicile folosite până la această dată în Transilvania, predicile lui Ioan Pap sunt mai apropiate de om ul concret, de condiţiile şi aspiraţiile lui omeneşti.

Preţuind după cuviinţă elementul religios, autorul se străduieşte să valorifice şi puterile fireşti ale ascultătorilor, să le întărească încrederea în fireştile lor năzuinţe spre bine, adevăr, frumos, dreptate şi progres. Predicile lui Ioan Pap nu se adresează credincioşilor în general, ci credincioşilor ortodocşi ardeleni. Acelor credincioşi apăsaţi, nedreptăţiţi, ţinuţi în întuneric. „Căci nu veiesc alta decât a folosi neamului mieu celui tare rămas( în urmă): precum în cunoaşterea datoriilor omeneşti, aşa şi a celor creştineşti... Eu numai atâta am făcut cât am putut până când spre bucuria mea, va face altul şi mai mult decât mine”.

Singura răsplată aşteptată de autor ca rezultat al răspândirii cărţii sale e „folosul – deşi puţintel – carele va câştiga neamul mieu dintr-însa”( Înainte cuvântare, p. VIII).

68 Pr. Gabriel Cocora, Câteva cuvântări ale arhimandritului Eufrosiu Poteca, în: Mitropolia Olteniei, nr. 9-10, 1964, pp. 758-768. 69 Cf. şi Pr. Gh. Liţiu, O carte de predici din 1847: „Învăţături morale”, în B.O.R., nr. 5-6, 1975, p. 703, ş.u.

Punând predica în slujba ridicării poporului, I. Pap şi-a adus modesta sa contribuţie la trezirea şi cultivarea în credincioşi a conştiinţei drepturilor lor la cultură, libertate independenţă naţională.

28. Predică din sec. XVIII-1944 (II). Andrei Şaguna.

Un capitol important în istoria predicii Bisericii noastre înscrie mitropolitul Andrei Şaguna.

Într-o circulară din octombrie 1846, Şaguna cere ca fiecare preot să citească Sf. Scriptură, să înveţe catehismul pe de rost şi, câştigându-şi cunoştinţe folositoare „să fie în stare a cuvânta din timp în timp către popor, cu spor şi cu folos”. Iar în circulara 119/1848 spune: „Poftesc pe întreaga mea iubită preoţime ca să se nevoiască a întocmi şi a spune cuvântări bisericeşti...”, şi mai departe: „poftesc pe întreaga preoţime ca întocmitele sale cuvântări bisericeşti din vreme în vreme să mi le trimită încoace, pe care eu, după aceea, le voi aduna într-una şi le voi da la lumină subt numele: „Adunarea cuvântărilor bisericeşti întocmite prin preoţimea eparhiei greco-răsăritene neunite din Ardeal”70.

Unii preoţi au răspuns chemării, trimiţându-şi unele din cuvântările ţinute. Dintre cei ce au trimis predici menţionăm pe: Sava Popovici din Răşinari; Ioan Petric din Braşov; Ioan Comşa, diacon la Zărneşti; Spiridon Jorgovan, protopop şi paroh la Drăguş; Ioan Hannia, preot şi profesor la Seminar; Cuviosul Dr. Pantazi, etc.

Pentru încurajarea lor, mitropolitul a dispus să fie lăudaţi prin circulare trimise protopopilor eparhiali71.

Dar colecţia plănuită nu a apărut. Poate, pentru motivul că, nu s-a primit un număr suficient de predici.

Şaguna avea însă un plan omiletic mult mai complex. El era conştient că pentru pregătirea unor preoţi predicatori capabili să facă faţă sarcinilor impuse nu numai de misiunea sacerdotală, dar şi de aspiraţiile poporului, era nevoie în primul rând de o şcoală bună. Adică de profesori buni, de un învăţământ eşalonat pe mai mulţi ani şi cu o programă de studii cât mai bine întocmită.

Se ştie că Şaguna şi-a şi realizat acest plan. El a pregătit pentru institutul său o pleiadă de dascăli care ar fi făcut cinste oricărei şcoli similare din apus. A înmulţit numărul anilor de studii la şcoala teologică. A îmbogăţit programa de studii, introducând din anul şcolar 1852/1853 şi studiul Omileticii, punând astfel bazele unei pregătiri temeinice şi sistematice a viitorilor preoţi predicatori.

70 Mitropolitul Andrei Şaguna: Predici, cu un studiu introductiv de Pr. Florea Mureşanu, Cluj, 1945, pp. XXX şi XXXIII.71 Ibidem, pp. XXXVII-XLII.

În acelaşi scop se tipăreşte în 1857, şi cu binecuvântarea lui Şaguna, Teologia pastorală, în care este cuprinsă şi materia omileticii.

Cartea a apărut în româneşte prima dată la Budă în anul 1817 sub titlul: „Datorinţele presviterilor parohialnici”( traducere a cărţii ierarhilor ruşi: Gh. Koniski şi Părtenie Sopkovski).

În 1823 apare la Chişinău sub titlul: „Pentru datoriile presviterilor de popor”.În 1838 – la Iaşi, cu titlul: „Datoriile preoţilor de popor”( cu blagoslovenia lui

Veniamin Costache).În 1852 – la Bucureşti, tradusă din slavo-ruseşte de C. Mavrula, cu adaose şi

însemnări, sub titlul: „Datoriile preoţilor compuse din cuvântul lui Dumnezeu, din canoanele soboarelor şi de la învăţătorii Bisericii”. Are două prefeţe semnate de traducător, dintre care una este adresată mitropolitului Nifon, căruia îi închină lucrarea. Mitropolitul are şi el o prefaţă, prin care recomandă cartea preoţilor.

În 1861 apare o a II-a ediţie a traducerii lui Mavrula, cu acelaşi titlu şi fără nicio modificare faţă de ediţia din 1852.

În 1857, ediţia de la Budă, e retipărită la Sibiu sub titlul: „Teologia pastorală pentru preoţi de legea ortodoxă răsăriteană”72.

Îndrumări omiletice a mai dat Şaguna şi în lucrarea sa: „Manual de studiul pastoral”, apărut în 1872(ed. a II-a în 1878), precum şi în lucrarea: „Enchiridion”( Sibiu, 1871). Comentând canonul 58 apostolic, mitropolitul scrie: „Episcopul şi presbiterul sunt în linia dintâi învăţători clerului şi poporului; aceasta pretinde de la ei şi fiinţa creştinismului, care este religiunea luminii şi a culturii; deci care episcop sau presbiter nu luminează cu învăţături clerul şi poporul, acela este şi petrece în întuneric, până se face şi singur întuneric, şi aşa nu este vrednic de chemarea învăţătorească”( Op. cât., p. 32).

Adăugăm că în manualul de pastorală amintit mai sus, Şaguna cere că materia predicii să fie luată nu numai din Scriptură şi Sf. Părinţi, dar şi din cărţile liturgice ca: Octoih, Mineie, Triod, Penticostar, Psaltire. Mai mult: Şaguna recomandă să se folosească drept izvoare şi predici de ale neortodocşilor, dar cu precauţiunea cuvenită.

Convins că o propovăduire substanţială şi susţinută nu înseamnă numai preoţi bine pregătiţi, dar şi izvoare bune, Şaguna a pus la îndemâna slujitorilor amvonului principalul izvor omiletic: Sf. Scriptură tipărită între 1856-1858, precum şi alte izvoare, între care: Chiriacodromion-ul lui Nikifor Teotoke, mitropolit al Astrahanului, tradus prima dată la noi de Gherontie şi Grigorie. Acesta din urmă ajunge mai târziu mitropolit, cunoscut sub numele de Grigorie al IV-lea Miculescu.

Cartea cuprinde 58 de predici duminicale. La acestea Şaguna a ţinut să adauge un ciclu de 26 de predici personale, pentru sărbătorile domneşti din cursul anului liturgic.

72 Mircea Păcurariu, Traduceri româneşti din literatura teologică rusă, în: Studii Teologice, nr. 3-4, 1959, pp. 191-192.

Vorbind despre acest ciclu de predici, „Telegraful Român”, nr.78 din 1855 scria: „Ceea ce înalţă preţul acestor cuvântări este că ele pretutindene cuprind un moral creştinesc practic aplicat la trebuinţele vieţii sociale. Pe lângă datoriile strânse creştineşti, ce le cere Biserică de la fiecare creştin, cuvântările acestea se întind pe larg la ocupaţiile cu care se deprind oamenii spre a trăi, şi îi povăţuiesc la economie, la bună creştere a copiilor, la îmbrăţişarea meseriilor şi la toate întreprinderile prin care creştinii să-şi îmbunătăţească şi starea lor materială. Şi într-adevăr dacă omul este alcătuit din trup şi suflet, şi are trebuinţe şi trupeşti şi sufleteşti, se înţelege că el numai prin împlinirea amândurora acestora îşi va putea dobândi mântuirea sa trupească şi sufletească”.

Iată pe scurt trăsăturile caracteristice ale predicilor şaguniene.O primă trăsătură caracteristică. În predicile sale, Şaguna nu insistă în măsura obişnuită asupra părţii introductive.

Desigur, nu pentru că mitropolitul n-ar cunoaşte valoarea cuvântului pentru sensibilizarea ascultătorilor faţă de conţinutul predicilor. Motivul este altul. Anume, Şaguna e convins că pe lângă cuvânt există un şi mai important mijloc pentru a câştiga bunăvoinţa ascultătorilor.

E vorba de propria personalitate religios-morală a cuvântătorului.Credinciosul, se ştie, este cu auz deschis la ce şi cum spui din amvon, dar totodată

e cu ochii aţintiţi asupra vieţii tale de fiecare zi. Orice nepotrivire constatată de el, între învăţătura transmisă prin predică şi între purtarea ta, slăbeşte în el bunăvoinţa de a te mai ascultă, îl închide sufleteşte şi-l umpole dce adâncă mâhnire.

Fără îndoială, s-ar putea obiecta că precum puterea de germinaţie a seminţelor nu depinde de starea semănătorului, şi după cum, eficenţa doctoriei nu e condiţionată de modul de viaţă al medicului, tot aşa rodnicia învăţăturilor propovăduite nu e legată de purtarea preotului.

Observăm că sămânţa şi doctoria aparţin sferei externe. Nici semănătorul şi nici doctorul nu trec sămânţa, respectiv , medicamentul , prin fiinţa lor, ele rămânându-le exterioare.

Altfel stau lucrurile cu învăţătura propovăduită. Dacă semănătorul şi medicul sunt numai nişte vehiculatori ai seminţelor, respectiv, al doctoriilor; predicatorul nu-şi poate reduce misiunea la aceea de simplu transmiţător al unor învăţături descoperite, care pe el nu l-ar privi.

Predicatorul este credinciosul care şi-a asimilat înaintea tuturor păstoriţilor săi, şi mai bine decât ei, învăţătura Mântuitorului, şi care, după ce i-a experimentat, în propria sa viaţă, forţa înnoitoare, se simte obligat s-o transmită şi altora.

Nu poţi predica dacă nu eşti convins de adevărul celor propovăduite. Şi nu poţi fi convins dacă nu ai trecut învăţătura prin toate dimensiunile fiinţei tale: minte, inimă, voinţă, viaţă practică. Aceasta este regula irefragabilă, cuprinsă în cuvintele Sf. Ioan

Evanghelistul: „De va voi cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta, dacă este de la Dumnezeu”( În. 7, 17).

Credinciosul vrea să vadă forţa transformatoare a învăţăturii lui Hristos, nu atât din cuvântul, ci mai ales din viaţa ta.

Cu alte cuvinte, preotul este chemat să propovăduiască nu numai cu cuvântul, dar şi cu întreaga lui fiinţă

Predica ortodoxă deplină este predica cu tine însuţi.Se cuvine, aşadar, sugerează Şaguna, că preotul propovăduitor să aibă o pronunţată

personalitate religios-morală. Calitatea aceasta îi conferă acvea autoritate şi prestanţă care pot trezi şi întreţine atenţia ascultătorilor mai mult şi mai bine decât orice măiestrie oratorică.

O a doua trăsătură caracteristică.În mod obişnuit consideraţiile de ordin teoretic, deci cele mai grele, Şaguna le

concentrează în partea primă a predicii. De pildă, în Cuvânt la Naşterea Domnului, autorul face, în partea primă, consideraţii precum acestea: Fiul lui Dumnezeu vine în lume din sânul Tatălui ceresc. Întruparea Fiului nu este rezultatul unei legi necesitante, sau al destinului orb, ci e urmarea voinţei libere a marelui şi atotputernicului Dumnezeu. Rostul întrupării este eliberarea credincioşilor din robia păcatului, înnoirea lor şi a întregii făpturi73.

Acestea sunt învăţături dogmatice nu tocmai uşor de urmărit şi vom vedea îndată de ce Şaguna le-a plasat în partea primă a cuvântării, şi nu în alt loc.

În prima parte a cuvântării la Sf. Vasile autorul vorbeşte despre Harul Botezului şi despre iertarea păcatului strămoşesc cu care se naşte orice credincios. În continuare se arată că fiecare nou-botezat primeşte un nume. Nu un nume oarecare, ci unul de sfânt, pe care-l „poartă până la moarte”. Rânduiala îşi are temeiurile ei. Pe de o parte, credinciosul purtător al unui nume de sfânt are, în persoana acestuia, un model din care se poate inspira în viaţă; pe de alta, conştient de numele ce-l poartă, el va serba mai cu multă evlavie „sfinţenia şi bunătatea sărbătorilor” rânduite de Biserică „în cinstea şi în pomenirea sfinţilor lui Dumnezeu”74.

La Bună Vestire, cuvântătorul arată că la baza acestei sărbători stau fapte de maximă importanţă pentru mântuirea noastră. Astfel, în această zi Dumnezeu a binevoit să pună în lucrare „sfatul cel neurmat şi dumnezeiesc al întrupării Fiului Său din Fecioară Maria”. Zămislirea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut „prin bunăvestirea arhanghelului Gavril şi prin umbrirea Preasfintei Fecioare Maria, prin Duhul Sfânt”. Zămislirea s-a realizat „în chipul cel peste fire şi peste cuprinderea omenească şi îngerească”. Deşi Maică, Preacurata rămâne „pururea Fecioara Maria”75.

73 Mitropolitul Andrei Şaguna: Predici, cu un studiu introductiv de Pr. Florea Mureşanu, Cluj, 1945, pp. 4 -5.74 Ibidem, p. 22.75 Ibid., p. 70.

Evident, pentru asimilarea unor asemenea dogme se cere din partea păstoriţilor o maximă încordare a atenţiei, mai ales că în majoritatea lor, nu erau de un nivel prea ridicat.

Asemenea expuneri de un conţinut mai greu, plasate la începutul tratării, găsim şi în alte cuvântări ale lui Şaguna, ca de pildă: la Sf. Gheorghe( p. 77-78); la Sf. Ioan Botezătorul( p. 101-102); la Schimbarea la Faţă( p. 129-130); la Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul( p. 143-144), etc.

Explicaţia procedeului trebuie căutată în sfera consideraţiilor de ordin psihologico-pedagogic. Bun psiholog şi pedagog, Şaguna a ştiut că în timpul rostirii unei predici, atenţia ascultătorilor nu rămâne aceeaşi de la început până la sfârşit, ci variază în puterea ei de concentrare şi receptare. La începutul cuvântării, ascultătorii sunt mai odihniţi şi deci mai capabili de concentrare şi ascultare. Pe măsură ce predica înaintează în desfăşurarea ei, atenţia celor prezenţi începe să oscileze, să slăbească, sau chiar să înceteze.

Era deci firesc ca Şaguna să plaseze partea cea mai grea a expunerilor sale la începutul tratării, adică acolo unde păstoriţii puteau oferi mai bune condiţii psihologice pentru receptare.

Faptul că după expunerea teoretică autorul introduce în cuvântare material intuitiv( istorisiri, povestiri, exemple) se explică prin constatarea potrivit căreia dacă abstracţiile obosesc atenţia, expunerile concrete o incită, o înviorează şi o întreţin timp mai îndelungat.

De altfel, întreţinerea atenţiei ascultătorilor e cerută nu numai de asimilarea învăţăturilor dezvoltate într-o predică, dar şi de primirea îndemnurilor date în partea finală a cuvântării. Un credincios obosit de o tratare abstractă a temei nu va mai putea asculta cu folos partea parenetică a predicii. Sfaturile şi îndemnurile îndreptate spre el de către cuvântător vor aluneca, inutile, pe lângă sufletul său obosit. Dimpotrivă, dacă şi pentru partea finală a cuvântării ascultătorul e în bună condiţie psihologică de receptare, îndemnurile ce i se adresează din amvon au şanse sporite de a fi primite şi aplicate în viaţă.

Asemenea condiţie psihologică, Şaguna o realiza la ascultătorii săi plasând materialul intuitiv înaintea formulării îndemnurilor finale.

Încât, judecând după felul în care e organizat cuprinsul lor: parte abstractă, parte concretă, parte parenetică, putem spune că predicile şaguniene se remarcă şi printr-o competentă luare în considerare a psihologiei ascultătorilor.

Caracteristic pentru predicile lui Şaguna e şi faptul că ele se menţin pe o linie străină de luptele confesionale. În nici una din predicile lui nu se simte accentul polemic, tonul aspru faţă de uneltirile făţişe sau ascunse ale imperialismului catolic de atunci.

Se cuvine să ştim însă că dacă Şaguna n-a folosit predica drept instrument de luptă religioasă, a făcut-o nu pentru că s-ar fi temut să urce amvonul în armură, ci pentru că, în înţelepciunea lui formată la şcoala lui Hristos, el a considerat ca nepotrivit să transforme

altarul în baricadă de luptă între confesiuni, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că marele mitropolit a voit să menţină slujbele ortodoxe pe linia tradiţională: aceea de vehiculatoare a spiritului de apropiere, înfrăţire, pace şi dragoste între oameni.

Dacă, însă, Şaguna a ocolit predicile polemice, el n-a ezitat să le confere o dinamică defensivă menită să apere pe credincioşi de uneltirile, făţişe sau ascunse, ale celor de altă confesiune.

În împrejurările date, Şaguna a socotit că cea mai bună metodă de apărare a păstoriţilor împotriva agresivităţii imperialismului catolic constă în cât mai temeinică instruire a lor în doctrina Bisericii răsăritene.

Cu o perseverenţă plină de tact, dar şi de acea fermitate izvorâtă din convingerea adâncă precum că Ortodoxia este deţinătoarea Revelaţiei în plenitudinea ei, mitropolitul, osebit de măsurile luate în vederea înviorării funcţiei didactico-kerigmatice a sacerdoţilor săi, a tâlcuit el însuşi, cu zel şi pătrundere, învăţături creştine fundamentale, îndemnând, cu părintească dragoste, pe ascultători să le primească, să le păstreze şi să se inspire constant dintr-însele în viaţa de toate zilele.

Dăm aici câteva din asemenea îndemnuri îndreptate către credincioşi: „Să ne ferim de ura către fratele şi aproapele nostru şi să lucrăm să fie dragoste între noi”( la Naşterea Domnului, op. cât., p. 10). Dragostea faţă de ceilalţi credincioşi nu trebuie să fie asociată cu neglijarea credinţei proprii. Dimpotrivă, după cum Sfântul Ştefan a rămas neclintit în „credinţa cea adevărată”, la fel credincioşii să trăiască „după poruncile unuia născut Fiului( lui Dumnezeu)” şi „să asculte învăţăturile cele de mântuire ale Sfintei Maicii Bisericii( răsăritene)” ( la Sfântul Ştefan, p. 15).

Marii Părinţi: Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur „sunt stâlpii neclătinaţi ai credinţei dreptmăritoare peste care înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a zidit casa( Biserica) Să, pe care nici porţile iadului nu o vor sfărâma”( la Sfinţii Trei Ierarhi, p. 50).

„Nu uitaţi, iubiţilor ascultători, spune Şaguna în altă parte, nu uitaţi niciodată credinţa cea adevărată către unul adevăratul Dumnezeu, pe care aţi moştenit-o de la părinţii, moşii şi strămoşii voştri, ci păzindu-o nevătămată, sârguiţi-vă ca să vă desăvârşiţi şi să vă întăriţi într-însa cu copii şi nepoţii voştri, şi cu toate seminţiile voastre viitoare”( la 40 de mucenici, p. 68; cf. şi la Sf. Ilie, p. 127).

Au credincioşii nedumeriri cu privire la legile lui Dumnezeu? În acest caz, ei să caute lămuriri la cei ce sunt anume învestiţi cu astfel de misiune, adică să alerge „la cuvântătorii de Dumnezeu preoţi” şi să ceară „de la dânşii povăţuire în trebile lor”( la Sf. Ilie, p. 127).

Exemplele ar putea fi înmulţite. Dar cele prezentate sunt suficiente pentru a ne releva grija cu care Şaguna căuta să-şi ocrotească credincioşii şi să-i ţină strâns legaţi de altarele străbune.

În aceeaşi ordine de idei am vrea să mai observăm că în cuvântările sale, Şaguna nu foloseşte niciodată pluralul: Biserici, dar exclusiv singularul: Biserică( cf.: la Sf. Ştefan, p.15; la Sf. Constantin şi Elena, pp. 86-87; la Adormirea Maicii Domnului, p.

137; la Înălţarea Sfintei Crucii, p. 161; la Sf. Dimitrie, pp. 176-177; la Intrarea în Biserică, pp. 195, 199; etc.).

Folosirea singularului: Biserică, nu este întâmplătoare. El ştie că există şi alte Biserici, dar una singură este drept-măritoare şi aceasta este Biserica Ortodoxă. Fără să nege eclesialitatea celorlalte confesiuni, Şaguna afirmă implicit că singura Biserică care e deţinătoarea Revelaţiei în plenitudinea ei, este Biserica Ortodoxă. În jurul acesteia, Şaguna s-a străduit şi a izbutit în mare măsură să polarizeze întreaga ramură ardeleană a poporului român. Căci, chiar dacă oficial, prin actul de la 1700, o parte a românilor ardeleni a fost subordonată catolicismului, în realitate, fluidul spiritualităţii ortodoxe a continuat să circule şi să anime din adânc întregul românism transilvan. Şaguna a cunoscut lucrul acesta şi l-a sprijinit cu înţelepciune şi energie.

Vrednic de relevat e şi faptul că mitropolitul cuprinde în sfera preocupărilor sale kerigmatice totalitatea aspectelor vieţii credincioşilor, atât spirituală-internă, cât şi materială-externă.

Viaţa spirituală a credinciosului prezintă un dublu aspect. Pe de o parte, ea e supusă păcatului în dezordinea căruia, nu arareori, se lasă atrasă. Alunecat în păcat, credinciosul nu se mai gândeşte la „fiinţa şi chemarea să”, devine „rob patimilor”, care îl ţin „în gândul acela mincinos ca şi cum ar fi aici pe pământ cetatea stătătoare...”( Cuvânt la Preacuvioasa Paraschiva, p. 174). „Patima îi vatămă şi-i necinsteşte omenia să”, îl face să decadă din treaptă de om.( la Sf. Gheorghe, p. 78).

Pe de altă parte, însă, credinciosul îşi poate orienta viaţa în direcţia binelui. Orientarea aceasta el reuşeşte să o realizeze deplin prin intrarea în contact cu Iisus Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui.

În contact cu Hristos se deşteaptă în el, în credincios, „lucrarea minţii sănătoase”( la Sf. Dimitrie, p. 176), şi-şi dă seama de ce importanţă au pentru propria-i viaţă învăţăturile, poruncile Domnului.

Împlinirea acestor porunci nu-i uşoară, dar trebuie să se ştie că practicarea lor se vădeşte a fi potrivită „cu mintea omului, cu rândul cel obştesc al firii şi cu năzuinţa „către cele înalte şi desăvârşite”( la Sf. Dimitrie, pp. 176-177). Apoi, credincioşii trebuie să mai ştie şi aceea „că unde este iubire, acolo nu e nimic greu”( la Întâmpinarea Domnului, p. 56).

În ultima analiză, urmarea poruncilor lui Dumnezeu înseamnă asigurarea condiţiilor necesare slujirii semenilor. „Urmarea învăţăturilor lui Hristos, spune într-o predică Şaguna, înseamnă a vieţui, a lucra şi a se îngriji foarte mult pentru alţii”( la Întâmpinarea Domnului, p. 56).

Dar viaţa credincioşilor nu se poate limita exclusiv la sferă valorilor duhovniceşti. Precum ceilalţi oameni, aşa şi ei, credincioşii, sunt avizaţi la trebuinţe de ordin material, social, cultural, etc. Şaguna intervine şi în aceste domenii hotărât să-şi convingă păstoriţii că ei nu pot fi oameni deplini fără să-şi asigure şi condiţii pentru satisfacerea trebuinţelor materiale, culturale, etc.

Deosebit de semnificativă în acest sens e cuvântarea rostită sau întocmită pentru a fi rostită la Sf. Petru şi Pavel. Cuvântarea începe prin a arăta că „chemarea omului este de a se îndulci de frumuseţile lumii acesteia prin lucrare şi strădanie”( p. 110). Munca e o lege generală a vieţii. Într-un anume fel toate vietăţile pământului muncesc. Munceşte albina care zboară din floare în floare şi culege cele necesare pentru miere şi ceară. Munceşte furnica nevoindu-se întru a aduna hrană şi a o aduce „în cuibul obştesc pentru păstrare”. Trudesc păsările zburând după hrana necesară lor şi puilor. În aceeaşi mişcare a ostenelii pentru existenţă sunt prinşi şi caii, boii şi bivolii.

Omul nu face nici el excepţie de la această lege a vieţii. Plugarul „poartă grijă pentru semănat, ca şi pentru seceriş”. Munceşte şi oierul, iar „meseriaşul toată ziua lucrează şi nu părăseşte locul de lucrare”. „Cărturarul, învăţatul şi dregătorul se deprind cu grijă chemării lor; ei petrec partea cea mai mare a zilei nu pentru sine, ci pentru binele de obşte.”( p. 111). Sunt însă şi din cei care nu muncesc. E vorba de leneşi. Aceştia poartă cu ei înşişi propria lor pedeapsă. Căci vor fi lipsiţi de cele necesare vieţii. Omul harnic însă, trăieşte în îndestulare şi are mare satisfacţie de a crea „lucruri nouă cu mâinile sale”( p. 112).

Prin muncă lumea aceasta poate fi transformată într-un „rai al desfătării”( p. 112).O pildă de osteneli perseverente ne dau, între alţii, Sf. Ap. Petru şi Pavel. Mai ales

acesta din urmă se impune în gradul cel mai înalt, nu numai prin munca de propovăduitor al legii, dar şi prin ostenelile lui de muncitor cu braţele( p. 116). Ca apostol, Pavel a ţinut să-şi câştige cele necesare traiului practicându-şi munca lui de cărturar, de făcător de corturi. Şaguna îndeamnă pe ascultători să urmeze pe Sf. Pavel nu numai în ce priveşte credinţa, dar şi în ce priveşte munca manuală.

Întreaga viaţă să şi-o axeze pe muncă. Însă nu pe muncă efectuată la voia întâmplării, ci pe eforturi desfăşurate cu bună rânduială şi socoteală. Căci „numai acolo sunt rodurile strădaniei în măsură deplină, unde strădania s-a făcut cu rânduială şi socoteală bună”( p. 117).

Rânduiala şi socoteala bună reclamă ca strădaniile să fie desfăşurate nu după metode învechite, folosite cândva de moşii şi strămoşii noştri. Credincioşii să fie atenţi la înnoirile şi schimbările ce se produc în lume în toate domeniile, inclusiv acela al tehnicii de muncă. Să se lucreze cât mai multe din pământurile lăsate la o parte. Să fie îngrăşate, ca să producă mai mult. Ascultătorii să poarte grijă de bună hrănire a animalelor, de înmulţirea şi îmbunătăţirea soiului lor. „Este o deosebire foarte mare între folosul care-l aduce stăpânului său un cal, o vacă sau o oaie de neam bun şi între folosul acela care-l aduce un cal, o vacă sau o oaie de neam prost”( pp. 118-119). Cele de soi bun sporesc veniturile fără ca întreţinerea lor să coste prea mult.

Dar mai este şi o altă chestiune. Nu-i destul să ştii a-ţi agonisi venituri bune, ci mai este necesar să le ştii şi gospodări bine. Credincioşii să se ferească de cheltuieli fără cruţare. Să se ferească de risipă care poate duce repede la sărăcie. Cel ce risipeşte „este

ucigaş de sine şi de casnicii săi”. Pentru că va ajunge să nu aibă cu ce se hrăni nici el, nici ai săi( pp. 118-120).

În încheiere, Şaguna dă acest pătrunzător îndemn: „Aşa iubiţilor ascultători! Fiţi strădalnici, dar fiţi şi cu cruţare în privinţa roadelor ostenelilor voastre, ca să nu le risipiţi, căci aşa făcând veţi putea întâmpina cu înlesnire toate lipsele voastre, care, deşi s-au înmulţit faţă de cele de mai înainte, totuşi le veţi putea acoperi, dacă veţi duce o economie cu rânduială şi socoteală bună”( p. 120).

De relevat este că această predică de conţinut gospodăresc-economic e axată pe o serie de texte biblice luate, acestea, în mod precumpănitor, din Vechiul Testament.

Faptul îşi are tâlcul său. Bun cunoscător al literei şi spiritului Scripturilor, Şaguna ştia că dacă Noul Testament pune accentul mai ales pe dimensiunea duhovnicească a vieţii credincioşilor, Vechiul Testament vizează în măsură importantă şi condiţiile realiste ale vieţii de acum şi de aici.

Acesta este motivul pentru care, mitropolitul de care vorbim, şi-a documentat cu citate din Vechiul Testament expunerea privind viaţa materială a păstoriţilor.

Dar bunăstarea materială nu se poate realiza fără o temeinică pregătire prin şcoli a credincioşilor.

Şcoala este necesară întâi din motive de ordin religios. Pentru a-şi da mai bine seama de ceea ce se face în biserică, păstoriţii nu trebuie să se limiteze doar la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, ci mai este nevoie să stăruiască asupra lui, citind din cărţi, şi anume: din Sfintele Scripturi, din Sfinţii Părinţi, din Catehism. Aceasta, ca să poată înţelege şi împlini mai bine învăţătura ce li se dă( la Soborul Sf. Ioan Botezătorul, p. 44; la Intrarea în biserică, p. 201; la Sf. Ilie, p. 127; la Sf. Trei Ierarhi, p. 51).

Este datoria fiecărui credincios să înveţe şi să-şi lumineze mintea cu tot felul de cunoştinţe ce se dau în şcoală. Un creştin, accentuează energic mitropolitul, un creştin „dacă rămâne cu mintea şi cu sufletul său în întuneric, nu se poate face mădular vrednic al Bisericii lui Dumnezeu”(la Intrarea în biserică, p. 196).

În al doilea rând, învăţătura de carte este necesară pentru o cât mai bună organizare, dezvoltare şi conducere a gospodăriei. Credincioşii ştiutori de carte se vor putea informa mai bine asupra lucrurilor noi în legătură cu viaţa economică, îşi pot îmbunătăţi mijloacele de lucru şi metodele. Biserica, spune Şaguna, voieşte ca „creştinul să fie învăţat în legea lui Dumnezeu şi să fie luminat cu mintea pentru a-şi duce economia sa cu folos”( la Intrarea în biserică, p. 202).

Pregătirea prin şcoli se cuvine să se facă începând din vârsta fragedă a copilăriei. Drept aceea, părinţii sunt obligaţi să nu neglijeze de a-şi trimite copii la şcoală. „Părinţii nu sunt datori a se îngriji numai de hrană trupească a copiilor lor, ci şi de hrană minţii şi a sufletului acestora”. Experienţa arată că nici un tată nu s-a căit pentru că şi-a dat copii la şcoală, dar s-au căit toţi cei ce „nu şi-au dat pe fiii lor al şcoli, căci astfel de părinţi nu numai că nu au nici o deosebită bucurie pentru copii lor, ci le pare şi rău

când văd pe părinţii care şi-au dat fiii la şcoli... au folos şi bucurie de aceştia”( la Intrarea în biserică, p. 202).

Aşadar, părinţii să-şi trimită copii la şcoli. Să nu uite însă că ei mai au şi datoria de a contribui pentru construirea de şcoli. „Străduiţi-vă din toate puterile ca să întemeiaţi şcoli pentru creşterea şi luminarea copiilor voştri”( la Intrarea în biserică, p. 202).

Unele din şcolile existente au nevoie de reparaţii. Părinţii să fie atenţi şi să ducă la capăt şi asemenea lucrări de reparaţii. Nu-i destul ca ascultătorii să audă în fiecare an despre dărnicia lui Zaheu şi despre milostenia Sf. Nicolae. „Căci este de lipsă ca să înnoim şi să diregem zidirile bisericeşti şi şcolare, cum am băgat de seamă că ceva din ele s-a stricat”. Şaguna sugerează şi cum să se strângă banii necesari. „Să veniţi în toate Duminicile şi sărbătorile la slujba dumnezeiască şi tot creştinul să dea cât poate în disc; banii aceştia să-i strângă epitropii bisericii şi din vreme în vreme să dea socoteală despre dânşii şi aşa veţi avea bani pentru acoperirea lipselor la biserică şi la şcoala voastră, şi veţi putea da de acolo şi la fundaţii”( la Sf. Nicolae, pp. 214-215).

Nu putem trece cu vederea nici acea neşovătoare încredere a lui Şaguna în puterile fireşti ale credincioşilor, ale oamenilor.

Mitropolitul cunoştea ravagiile operate de păcat în fiinţa credincioşilor, dar în acelaşi timp, el rămâne neclintit în convingerea că păcatul nu desfiinţează fondul uman al ascultătorilor. Oricât de mari ar fi abaterile cuiva, el continuă să rămână om şi să răsfrângă în viaţa să ceva din măreţia chipului dumnezeiesc după care a fost creat. Legea lui Dumnezeu, citim într-una din predicile mitropolitului, ne încredinţează „că tot omul poate să fie bun, şi poate să strălucească cu bunătatea sa, adică cu cinstirea şi evlavia să către Dumnezeu şi cu purtarea să cea plăcută către oameni; căci Dumnezeu a dat omului( oricărui om) toate însuşirile acelea care sunt de trebuinţă pentru cunoaşterea şi punerea în lucrare a faptelor bune”( la Preacuvioasa Paraschiva, p. 169).

Ziditorul a toate a dat tuturor oamenilor minte, voie liberă, darul vorbirii prin care împărtăşim altora gândurile noastre. Prin agerimea minţii s-a aflat şi modul scrierii prin care împărtăşim celor ce locuiesc la mari distanţe de noi „tot ce împărtăşim celor de faţă cu gura şi cu graiul”. Dar darurile cu care suntem înzestraţi nu se cuvine să rămână în starea lor iniţială, rudimentară. Fiecare om este dator să-şi cunoască însuşirile, dar în acelaşi timp, el este obligat să se străduiască pentru a-şi aduce „neîncetat starea sa la desăvârşire”( la Preacuvioasa Paraschiva, p. 169).

În ansamblul celorlalte creaturi, omul ocupă locul prim. El „este creatura cea mai aleasă a lui Dumnezeu. Pe om, şi numai pe el, l-a cinstit Dumnezeu cu chipul şi cu asemănarea Sa; i-a dat minte judecătoare, i-a dat simţ cuvântător şi i-a supus lui toate făpturile de pe pământ şi de sub ape”( la Sf. Gheorghe, p. 77).

Şi atunci, dacă toţi oamenii sunt zidiţi după unul şi acelaşi chip, urmează că „toţi sunt asemenea şi deopotrivă înaintea Făcătorului”( la Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, p.100).

Ideea egalităţii oamenilor este întărită şi prin faptul că în procesul de realizare a mântuirii, Hristos n-a făcut nicio discriminare între oameni. El a pătimit, a murit şi a înviat pentru toţi. „Patimile, moartea şi învierea Mântuitorului nu s-au făcut numai pentru folosul unora, ci pentru al tuturor oamenilor”( Cuvânt la Schimbarea la Faţă, p. 130).

Şaguna n-a tras toate consecinţele implicate în asemenea texte. El n-a spus mai pe larg cât de deschişi sufleteşte se cuvine să fie păstoriţii săi faţă de toţi oamenii, indiferent de apartenenţa lor religioasă, politică, socială, etc.

Dar respectul, responsabilitatea şi dragostea faţă de toţi sunt implicate ca o regulă de aur în întreaga lui propovăduire, îndreptată către păstoriţii săi.

Concluzii: Se poate spune că toate predicile lui Şaguna sunt străbătute de vibraţia puternică a unui nobil umanism axat nu numai pe antropologia creştină, dar pe valoarea intrinsecă a oricărui om.

Promovarea prestanţei şi autorităţii personale a preotului, ca principal mijloc de trezire şi întreţinere a atenţiei interesului ascultătorilor pentru predică;

Plasarea expunerii teoretice în partea primă a cuvântării, adică acolo unde receptarea de către credincioşi se poate realiza în condiţii mai bune;

Cuprinderea în tematica predicilor şi a problemelor de ordin economic, social, cultural ale vieţii credincioşilor;

Alcătuirea cuvântărilor în spirit irenic faţă de cei de altă confesiune;Preţuirea culturii drept condiţie importantă a calităţii de fiu al Bisericii;Formarea la credincioşi a conştiinţei datoriei de a participa nu numai la construirea

de biserici, dar şi la zidirea de şcoli;Încredere neclătinată în fondul bun, prezent în orice om, indiferent de credinţa sau

etnia lui;Iată punctele constitutive ale predicilor şaguniene, puncte care le dau o notă

specifică, şi care fac din autorul lor un anticipator al noilor orientări a propovăduirii în Biserica noastră. Şaguna este un precursor al predicii sociale, aşa cum se practică ea azi la noi.

29. Predică din sec. XVIII-1944 (III). Zaharia Boiu, Grigorie Cristescu.

În principate, în a doua jumătate a sec. XIX-lea, pe lângă traduceri întâlnim şi predici originale. În perioada aceasta cazaniile sunt înlocuite tot mai multcu predicile legate de psihologia şi condiţiile de viaţă ale credincioşilor.

Dintre predicatorii care nu numai că au rostit, dar au şi tipărit predici, menţionăm pe:

Dionisie al Buzăului, care ia iniţiativa de a da la tipar o serie de cuvântări rostite la diferite ocaziuni. Cu îndeplinirea acestei hotărâri a fost însărcinat iconomul P. Bărbulescu, care în 1868 editează: „Adunare de cuvinte zise la diferite ocaziuni”

Neofit Scriban, originar din Ardeal, a petrecut o vreme în Bucovina, apoi în Burdujeni. În 1838 îl întâlnim ca predicator al mitropoliei, urmând pe Sofronie Bărbosul. În 1861 este arhiereu. În 1868 publică: „Cuvinte bisericeşti compuse şi rostite la diferite ocazii”( 28 de cuvântări).

Teoctist Scriban publică în 1867: „Cuvinte bisericeşti”.Melchisedec al Romanului traduce: „Şaizeci şi patru de cuvinte sau predici ale Sf.

Ioan Hrisostom” extrase de către Dr. Carol Hefele, profesor în Tübingen. Cartea a fost tipărită la Bucureşti.

Chiricescu-Nazarie publică în 1900 un număr de ( 20) cuvântări bisericeşti.Grigorie Teodorescu traduce şi tipăreşte în 1903 „Marele cuvânt catehetic” al Sf.

Grigorie Nisanul( de Nyssa).Ilarie Teodorescu publică în 1903 un număr de 104 cuvântări bisericeşti.Theodosie Athanasiu, fost episcop al Romanului, a tradus şi tipărit „Comentariile

Sf. Ioan Hrisostom la Scrisorile pauline”( între 1901-1923).Patriarhul Nicodim Munteanu a tradus şi a publicat mai multe volume de predici,

ca de exemplu:- 75 de predici catehetice pentru popor( după C. Stratilov).- „Cuvântări apologetice”( după Serghei, arhiepiscop de Vladimirov).- „Cuvântări la Postul Mare”( după Inochentie al Odessei).- „Predicile la sărbătorile împărăteşti”( după Inochentie al Odessei).- „Cuvântări la sărbătorile Maicii Domnului”( după acelaşi).- „Predici despre căderea lui Adam”( după acelaşi), etc., etc.Fostul arhimandrit şi profesor universitar Iuliu Scriban a publicat în 1904:

„Patruzeci de predici populare”; în 1908 – ediţia a II-a; iar în 1914 – ediţia a III-a, cuprinzând 64 de predici.

Predicile lui Scriban sunt bine gândite, bine închegate, pline de substanţă şi înveşmântate într-un grai neaoş românesc.

Om de vastă pregătire şi înzestrat cu un remarcabil talent oratoric, arhimandritul şi profesorul Scriban era căutat şi ascultat cu viu interes de credincioşi atât dintre cei de jos, cât şi dintre cei cu cultură superioară.

Predicator şi conferenţiar de mare clasă, Iuliu Scriban a lăsat o puternică dâră de lumină în istoria predicii româneşti moderne.

Bun predicator a fost şi Toma Chiricuţă, care ne-a lăsat: „Chemări de sus”, „Predici şi omilii”, „Cunoşti tu calea”, „Chemări către suflet”( Bucureşti). Predicile volorifică în grad înalt sensibilitatea credincioşilor.

Pe acelaşi făgaş merg şi predicile lui Gh. Paschia: „Cer şi pământ”( Bucureşti).

Dintre bucovineni menţionăm pe Silvestru Morariu, cu volumul: „Cuvântări bisericeşti la toate Duminicile şi sărbătorile anului”, tipărit în 1860, încă pe când era paroh.

Teodor Tarnavschi-Em. Voinţchi, „Predici la toate Duminicile anului bisericesc”, vol. I, Cernăuţi, 1896( ed. a II-a, Caransebeş, 1909) – 64 de predici, câte 4 pentru fiecare Duminică, începând cu a vameşului şi fariseului, şi sfârşind cu I-a după Rusalii). Vol. II, Cernăuţi, 1898( ed. a II-a, Caransebeş, 1910) – 62 de predici, de la a II-a după Rusalii, până la a XVI-a. Vol. III, Cernăuţi, 1900( ed. a II-a, Caransebeş, 1911). Cuprinde 73 de predici: de la Duminica a XVII-a după Rusalii, până la a XXXII-a după Rusalii.

Predicile au bună substanţă teologică, dar expunerea se resimte de o pronunţată notă scolastică.

I. Tarnavschi – Vască I. – O. Soroceanu, „Predici pentru toate Duminicile şi sărbătorile anului bisericesc”, Tom. I, II, III, IV, V; Cernăuţi.

Dintre predicatorii şi autorii de predici ardeleni menţionăm pe Zaharia Boiu, care a publicat: „Cuvântări la Duminicele de preste an”, Sibiu, 1898. „Cuvântări la praznicele şi sărbătorile de preste an precum şi la casuale bisericeşti”, Sibiu, 1898. „Cuvântări bisericeşti la înmormântări, parastase şi alte festivităţi funebrale”, Sibiu, 1899.

Predicile vădesc un bun cunoscător al învăţăturii ortodoxe, cât şi al disciplinei omiletice. Prin bogăţia şi varietatea cuprinsului, precum şi prin cursivitatea limbii, predicile lui Boiu reprezintă o realizare, care, împreună cu predicile lui Pap şi Şaguna marchează trecerea decisivă de la cazanie la predica originală.

Prin predicile acestea preoţimea ardeleană a primit un exemplu, un îndemn şi o îmbărbătare care au ajutat-o efectiv să nu mai pună accentul pe predica citită din cazanie, ci pe cuvântarea personală, întocmită cu luarea în considerare a trebuinţelor spirituale, sociale şi naţionale ale credincioşilor.

Predici substanţiale au publicat în 1915 la Sibiu, Dr. M. Bălan, sub titlul: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Apoi Dr. I. Lupaş( în colaborare) în 1916 la Sibiu: „Mângâiaţi poporul”. Iar în 1918 la Arad: „Căzut-a cununa capului nostru” – predici la înmormântări.

După 1920 în sfera activităţii predicatoriale s-au remarcat:Grigorie Cristescu, fost profesor de Catehetică şi Omiletică la Academia

Andreiană( între 1924-1929).Personalitate combativă şi superior înzestrată, orator versat şi de mari posibilităţi,

Grigorie Cristescu s-a impus de la început ca dascăl la catedră, ca talentat mânuitor al cuvântului la amvon şi tribună. Meditaţiile şi predicile lui se remarcă prin noutatea şi vigoarea expresiei, prin biblicitatea lor şi prin profunda vibraţie religioasă de care sunt străbătute de la un capăt la altul. Iată câteva titluri sub care şi-a publicat cuvântările şi meditaţiile: „Capernaume! Capernaume!”( Craiova, 1923); „Propovăduiţi Evanghelia”( Sibiu, 1925) – cuprinde şi şase meditaţii; „Semănături de

primăvară”( Sibiu, 1927) – gânduri închinate catehumenilor tineri; „La cine ne vom duce”( Sibiu, 1925), etc.

Dintre profesorii Academiei Andreiane a mai publicat predici: Spiridon Cândea( în colaborare), „Bunevestiri”.

Dintre foştii profesori ai Academiei Andreiane, Dr. Vasile Lăzărescu a publicat: „Pârga darului”, Caransebeş, 1936; „Praznic luminat”, Caransebeş, 1940.

Au mai fost publicate şi alte predici, ca: Sf. Ioan Gură de Aur – „Predici despre pocăinţă şi despre Sf. Vavila”( trad., Şt. Berzdechi), Sibiu, 1938.

În alte centre au publicat: Ştefan Cioroianu, „Nu plânge!”( Arad); „Un trup şi un suflet” – la cununie( Arad); „Lauda crinilor” – la botez( Timişoara).

Grigorie Comşa al Aradului: „Brazde în ogorul ortodoxiei”( Arad); „Spre zările veşniciei”( Arad).

Îl. Felea, „Duhul adevărului”, Arad.Bogdan Petru, „Viaţa în Hristos” – predici morale, Arad, 1943.Buzdug Andrei, „Merinde pentru sufletele credincioase. Predici la toate

praznicile şi sărbătorile anului bisericesc”, Cluj, 1933; „Doamne mântuieşte-ne că pierim. Cuvântări funebrale”, Cluj, 1937; „Predici la toate Duminicile anului bisericesc”, Cluj.

Dintre revistele bisericeşti în care s-au publicat predici, menţionăm:„Vestitorul bisericesc”, cea dintâi gazetă bisericească din ţară, apărută în 1839, la

Buzău. Revista publică din Teotoke, în nr. 4/1840: „Pentru minciună”; în nr. 7/1840: „Pentru beţie”; într-un alt număr, din acelaşi an: „Pentru rugăciune”. De asemenea publică din Bourdalone, în nr. 46/1840: „Uitarea şi plângerea săracilor”. Din Massillon, revista publică în nr. 51/1840: ”Vorbirea de rău”. Traducerile sunt rodul ostenelilor ierodiaconului Dionisie Romano, iniţiatorul şi directorul gazetei.

„Vestitorul” mai publică şi unele cuvântări ale arhimandritului Eufrosin Potecă; din ale episcopului Ilarion al Argeşului se publică una singură( la sfinţirea bisericii Sf. Mitropolii a Ţării Româneşti). Mai publică şi din cuvântările mitropolitului Neofit, etc.

Ca adaos, „Vestitorul” publică meditaţii religioase cu a căror redactare era însărcinat prof. Gavriil Munteanu, directorul Seminarului din Buzău. În fiecare număr se publică o meditaţie tradusă din nemţeşte( Stunden der Andacht...).

Meditaţiile au apărut şi separat în 2 volume, sub titlul: „Meditaţii religioase”, traduse de G. Munteanu, profesorul Seminarului Sf. Episcopii a Buzăului. Tom. I (Buzău, 1840) – cuprinde 28 de meditaţii. Tom. II( 1840) – cuprinde meditaţiile de la 29-55.

Revista îşi încetează apariţia la sfârşitul anului 1840.Între 1850-1852, acelaşi Dionisie, publică „Echo eclesiastic”, în care tipăreşte:

„cuvinte panegirice, funebre şi la alte ocazii”.

Ca adaos la gazetă, publică colecţia: „Biblioteca religios-morală”, sub formă de broşură lunară de 50-65 de pagini., cuprinzând traduceri din Augustin, Chateaubriand, etc.76.

S-au publicat predici şi în revista „Preotul” din Iaşi, care a apărut între anii 1861-1864, sub conducerea ieromonahului Clement Nicolau şi a ierodiaconului Inochentie.

Revista „Predicatorul” apare în Bucureşti între 1857 şi 1859, fiind redactată de Pr. Ilie Benescu şi protosinghelul Dionisie, economul Mitropoliei.

Cele mai multe predici tipărite în această revistă vor fi fost alcătuite chiar de către redactorii ei. Predicile au fost retipărite într-un volum la Bucureşti în 1910.

S-au mai publicat predici în „Telegraful Român”( înfiinţat de Şaguna în 1853). Apoi în revista „Ortodoxul” , apărută la Bucureşti între 1880-1886; în „B.O.R.”( apărută în 1874); în „Biserica şi Şcoala”( apărută la Arad în 1877); în „Revista Teologică”( apărută la Sibiu în 1907), etc.

30. Predica în perioada de după 1944. Apostolatul social al Patriarhului Iustinian.

Ceea ce caracterizează activitatea predicatorială a preoţimii noastre în perioada de după 1944 este întoarcerea la izvoare, şi în primul rând, la Sf. Scriptură.

Predica anterioară lui 1944 era, nu arareori, de o compoziţie sărăcăcioasă, rarefiată şi lipsită de substanţă. Principala cauză a acestei situaţii o constituie înstrăinarea de izvoarele Revelaţiei, şi anume, îndepărtarea, în primul rând, de Sf. Scriptură.

Desigur, şi-n perioadă la care ne referim întâlnim destule predici biblice, dar întâlnim şi altele multe care, deşi porneau reglementar de la text, nu rămâneau credincioase textului până la sfârşit, iar citatele presărate în desfăşurarea expunerii nu erau integrate organic în cuprins, privându-l astfel de substanţă şi forţă.

O altă cauză, a superficialităţii multora dintre predicile anterioare lui 1944, trebuie căutată în slabul lor contact cu viaţa credincioşilor. Multe dintre predicile la care ne referim se complăceau într-o frazeologie stearpă, fără priză asupra frământărilor, grijilor şi nevoilor, asupra vieţii reale a credincioşilor.

După 1944, şi mai ales după 1948, situaţia se schimbă. Sub directa conducere a Patriarhului Iustinian, şcolile teologice se reorganizează. Studiile biblice şi practice sunt promovate la loc de frunte, se intensifică înţelegerea şi sensibilitatea pentru valoarea de neînlocuit a Scripturii în viaţa poporului credincios. Studierea permanentă a Scripturii îl pune pe preot în condiţia de a cunoaşte direct de la sursă învăţătura de credinţă şi viaţă a

76 Pr. Gabriel Cocora, Câteva precizări şi adaosuri cu privire la începuturile periodicelor bisericeşti, în: Glasul Bisericii, nr. 3-4, 1960, pp. 215-228.

Mântuitorului; îi pune la-ndemână un bogat şi variat vocabular pentru predici; îi prezintă incomparabile exemple, etc.

O altă caracteristică a activităţii predicatoriale din perioada cârmuirii Patriarhului Iustinian, constă într-o mai susţinută angajare în viaţa practică a credincioşilor prinşi şi ei, împreună cu ceilalţi, în mişcarea de radicală transformare a societăţii.

Dacă învăţătura descoperită e neschimbabilă în fiinţa ei, viaţa nu rămâne niciodată aceeaşi, ci, este în continuă şi, uneori, în radicală schimbare. Situat între Scriptură şi viaţă, preotul este obligat să cunoască temeinic şi pe una şi pe cealaltă: să cunoască Scriptura care-i dă tezaurul învăţăturii dumnezeieşti şi să cunoască viaţa care-i arată ce anume învăţătură să valorifice pentru cerinţele concrete ale credincioşilor.

Contactul mai strâns al predicii cu Scriptură şi cu viaţa cea nouă, a prilejuit o diversificare şi îmbunătăţire a tematicii ei.

Astfel, continuând să acorde interesul cuvenit vieţii spirituale a credincioşilor, preotul ia în considerare şi viaţa lor externă: materială, socială, cetăţenească. Exact cum a vrut să realizeze Patriarhul Iustinian prin Apostolatul social.

Teme că bunăstarea materială, munca în comun, înţelegerea şi înfrăţirea între oameni şi popoare, înlăturarea războiului, etc. sunt mereu prezente în repertoriul kerigmatic al preoţilor noştri.

În relaţiile interconfesionale s-a pus accentul pe ideea ecumenistă.În ce priveşte Biserica Ortodoxă din Transilvania, aceasta a avut ca o temă

specifică, pentru activitatea ei predicatorială, consolidarea reîntregirii Bisericii77.Să observăm că şi în perioada aceasta de după 1944 s-au tipărit multe predici. Vom

menţiona mai întâi: „Tâlcuirea Evangheliilor şi cazaniilor Duminicilor de peste an”. Alcătuite de Prea Fericitul Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. După, Kiriakodromionul lui Nikifor Teotoke, arhiepiscopul Astrahanului. Tradus de mitropolitul Grigorie, tipărit pentru prima dată în anul 1801 de către mitropolitul Dositei şi retipărit în anul 1867 de mitropolitul Nifon( Bucureşti, 1960).

Sub condeiul Patriarhului Iustinian, dinamica aproape exclusiv religioasă a predicilor lui Teotoke, capătă un puternic accent de realism social.

Prof. M. Mladin publică, la Sibiu, în 1947: „Prin zbuciumul vremii”. Predicile sunt substanţiale. Pline de însufleţire, căldură şi culoare, ele răsfrâng o particulară notă de sensibilitate religioasă.

Fără să ignore trebuinţa de adâncire personală a temei, autorul se fereşte de argumentarea abstractă, seacă, scolastică, ştiind să fie temeinic fără să alunece în expuneri greoaie, şi îmbinând cu măiestrie tratarea pe firul unei logici strânse, cu forţa expresiei avântate şi de autentic gust literar.

77 Cf. Pr. Prof. D. Belu, Preocupări şi studii de Pastorală, Omiletică şi Catehetică, în: Studii Teologice, nr. 5-6, 1968, p. 460, ş.u.

Frumuseţea diamantină a învăţăturii ortodoxe, prof. Mladin ştie s-o sporească prin înveşmântarea acestei învăţături în strălucirea unui stil de remarcabilă bogăţie şi varietate.

De mare utilitate pentru orientarea preoţilor au fost predicile mitropolitului Nicolae Krutiţki. Ele au fost traduse din ruseşte de către Pr. Prof. Nicolae M. Popescu, şi publicate sub titlul: „Cuvântări bisericeşti” – vol. I, Bucureşti, 1949; vol. II, Bucureşti, 1950; şi vol. III, Bucureşti, 1952.

Predicile lui Krutiţki se disting prin fondul lor riguros ortodox, prin spiritul de adâncă evlavie în care au fost alcătuite, prin unda de căldură pe carte o degajă răsfrângând-o, învăluitoare, asupra ascultătorilor.

Dintre traduceri mai amintim: Ilie Mâniat, „Predici şi panegirice”( trad. Pr. D. Iliescu-Palanca), Bucureşti, 1944;

Ilie Mâniat, „Predici şi panegirice”( trad. Pr. D. Fecioru), Bucureştim, 1945. traducerea lui Fecioru e superioară celei a lui Iliescu-Palanca.

Dintre volumele de predici mai noi, menţionăm: Nicolae, mitropolitul Ardealului, „Iisus Hristos, viaţa noastră”( Cuvântări, tâlcuiri

şi îndrumări), Sibiu, 1973.Vasile, episcopul Oradiei, „Cuvântări liturgice”, Oradea, 1973.„Ieşit-a semănătorul” - Culegere de predici. Predici la Duminicile şi praznicile de

peste an pentru practica omiletică. Publicarea acestei culegeri s-a făcut la iniţiativa, şi cu purtarea de grijă, a mitropolitului Nicolae al Banatului. Volumul a fost tipărit la Timişoara în 1974.

Trăsătura cea mai caracteristică a predicilor cuprinse în aceste trei volume o constituie afirmarea celei mai depline comuniuni cu Iisus Hristos aşa cum ni-L prezintă Biserica, pe de o parte; iar pe de alta, afirmarea celei mai depline comuniuni cu lumea, cu oamenii de azi, în vederea slujirii lor dezinteresate, a participării împreună cu ei la zidirea unui viitor nou.

Nu trebuie să se treacă cu vederea nici faptul că aproape toate revistele bisericeşti din cuprinsul Patriarhiei publică predici. Aproape că nu este un număr din „Glasul Bisericii”, „Mitropolia Olteniei”, „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, „Mitropolia Ardealului”, „Mitropolia Banatului”, în care să nu fie publicat şi ujn bogat material omiletic.

Amintim aici şi revista „Duh şi Adevăr”, organ omiletic al preoţimii din eparhia ortodoxă română a Timişoarei. Revista a apărut câţiva ani şi după 1944.

31. PERSPECTIVELE PROPOVĂDUIRII CUVÂNTULUI SUB CÂRMUIREA P.F. PATRIARH IUSTIN.

În cuvântarea programatică, rostită cu prilejul alegerii ca Patriarh al B.O.R., Prea Fericitul Iustin a spus printre altele: „Mă voi strădui să trag brazdă nouă în ogorul Bisericii, brazdă de înnoire adâncă, cuprinzătoare şi permanentă a vieţii noastre religioase în spiritul Sfintei Scripturi, al tradiţiei marilor Părinţi ai Bisericii şi al vieţii noastre ortodoxe româneşti”.

Fără îndoială, înnoirea adâncă şi cuprinzătoare pe care P.F. Patriarh şi-a înscris-o în programul de activitate vizează şi activitatea kerigmatică a preoţimii.

În ce va consta înnoirea propovăduirii?Un puternic impuls de înnoire, se ştie, a primit predică şi din partea fostului

Patriarh Iustinian. Mijloacele folosite în acest scop de către Patriarhul acum menţionat, sunt cunoscute: reorganizarea învăţământului teologic; retipărirea Sf. Scripturi, în tiraje menite să satisfacă cererile slujitorilor cuvântului; retipărirea cărţilor de slujbă; înfiinţarea cursurilor de îndrumarea misionară; îndrumarea preoţilor de a-şi dezvolta activitatea în duhul unui apostolat social; obligaţiile pentru revistele bisericeşti de a publica materiale omiletice.

Dar Patriarhul Iustinian n-a cuprins în programul său omiletic un lucru foarte important, şi anume: nu a asigurat pentru preoţi accesul la cel de al doilea izvor principal al predicii, izvorul patristic.

Formulă: „izvoarele predicii sunt Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie”, circula şi atunci ca un lucru de sine înţeles. Practic însă, parohii aproape că nu aveau acces direct decât la primul dintre izvoare: la dumnezeiasca Scriptură. Nu vrem să spunem că predicile de atunci nu beneficiau de elementul patristic. Dar citatele patristice, folosite de către slujitorii amvonului, nu erau luate totdeauna direct de la izvor, ci de pe unde se putea: din predici mai vechi, din vreun manual de dogmatică, din vreo traducere străină, etc. Un acces direct la izvorul patristic nu era, practic, posibil decât pentru un număr restrâns de parohi.

E adevărat că, în trecut, s-au făcut multe traduceri mai ales din „Părinţi de limbă greacă”. „Pot să afirm în cunoscător, scrie D. Fecioru, că avem tradusă aproape jumătate din literatură patristică – şi aici mă refer la scriitorii de limbă greacă. Dintr-o bibliografie ca aceasta se va vedea nu numai numărul mare de tălmăciri, dar şi calitatea lor; s-a tradus ce a fost mai reprezentativ în scrisul creştin, ce a fost mai bun, ce a fost mai frumos, chiar dacă acest frumos a fost de multe ori apocrif”78.

Dar oricât de multe, traducerile la care ne referim, erau şi sunt practic intruvabile.Aproape tot aşa de rare sunt şi traducerile mai noi, precum cele publicate în

trecutul apropiat. Ne referim la traducerile publicate în „Colecţia teologică”, „Biblioteca Părinţilor bisericeşti”, „Izvoarele ortodoxiei”. Ne-ar fi fost plăcut să vorbim altfel despre traducerile lui Theodosie Atanasiu, Bezdechi, A. Geamănu şi ale altora, dar respectul faţă

78 D. Fecioru, Bibliografia traducerilor în româneşte din literatura patristică, vol.I, Bucureşti, 1937, p. 3.

de adevăr ne obligă să arătăm că, nici acestea n-au putut fi întâlnite totdeauna pe masa de lucru a predicatorilor.

Încât necesitatea înlesnirii unui acces fără obstacole la izvorul patristic, se impunea cu stringenţă unui imperativ categoric.

Acestei necesităţi a hotărât să-i răspundă noul Patriarh, Prea Fericitul Iustin, hotărând să fie traduse şi publicate succesiv un impunător număr de volume din literatură patristică.

Suntem încredinţaţi că hotărârea nu va rămâne doar un pium desiderium. Prea Fericirea Sa este un ierarh nu numai de vastă cultură, dar şi de o voinţă capabilă să biruie obstacole oricât de mari, capabilă în speţă, să aducă la bun sfârşit şi decizia traducerii în româneşte a izvorului patristic, lucru nu tocmai uşor.

Ceea ce ne întăreşte în certitudinea înfăptuirii planului propus nu e numai caracterul ferm al Patriarhului, dar şi adânca Să convingere dobândită ca profesor de Exegeza Noului Testament, apoi ca ierarh, că dreapta tâlcuire a Sfintei Scripturi este indisolubil legată de cunoaşterea realizărilor, în acest domeniu, ale marilor Părinţi ai Bisericii.

Ce va însemna accesul regulat, chiar şi al ultimului preot, la izvorul patristic, nu e greu de imaginat. O pătrundere tot mai adâncă a Sfintei Scripturi, o înlăturare a nedumeririlor cu privire la locurile mai grele, o îmbogăţire a cunoştinţelor biblice, un spor de idei, variate modalităţi de prelucrare şi organizare a conţinutului predicilor, un stil bogat şi nuanţat, un mai înflăcărat zel întru practicarea cu timp şi fără timp a slujirii cuvântului, constituie tot atâtea avantaje de care vor beneficia parohii, în urma transpunerii în româneşte a izvorului patristic, avantaje care, fără îndoială, vor marca o înnoire a propovăduirii.

În sprijinul procesului de învigorare şi înnoire a procesului de prezentare a mesajului evanghelic se poate spune că se înscrie şi grija pe care Prea Fericitul Patriarh o manifestă în sensul că în şcolile teologice să se acorde un interes mai sporit disciplinelor practice, inclusiv omileticii. O mai bună cunoaştere a regulilor pentru alegerea, documentarea, elaborarea, organizarea, stilizarea şi expunerea temelor alese poate aduce un suflu de spontaneitate, înviorare, înnoire, şi deci, de eficienţă a predicilor.

Un impuls spre înnoirea amvonului este cuprins şi în accentul pe care Prea Fericirea Sa îl pune pe deschiderea tot mai cuprinzătoare şi mai consecventă a predicii faţă de aspiraţiile şi eforturile poporului în direcţia progresului economic, cultural şi social.

„Biserica, subliniază Patriarhul în cuvântarea rostită cu prilejul întronizării, şi-a-mpletit destinele cu poporul nostru”. „Conştiinţa ortodoxiei noastre este contopită cu conştiinţa noastră naţională. De aceea suntem slujitori convinşi ai patriei noastre”. „Biserica aduce o contribuţie din zi în zi mai mare la opera istorică pe care o înfăptuieşte poporul nostru acum.” Prea Fericirea Să vrea să spună că conştiinţa apartenenţei la Biserica ortodoxă este strâns legată de conştiinţa apartenenţei la poporul

nostru, la Patria noastră, şi că, deci, nici un credincios nu-şi slujeşte deplin Biserică dacă nu-şi slujeşte în acelaşi timp poporul, Patria. De aici datoria amvonului ca în repertoriul său omiletic să pună mereu la loc de frunte teme care să întreţină mereu vie conştiinţa datoriei credincioşilor de a fi prezenţi în mod constant pe baricade împreună cu ceilalţi în luptă pentru construirea unui om nou şi a unei societăţi noi.

Strâns legată de ideea slujirii poporului este ideea ecumenismului local. Temeiul consolidării unui asemenea ecumenism este, pe de o parte, asigurarea solidarizării tuturor credincioşilor întru afirmarea Patriei care ne hrăneşte pe toţi şi ne crează cadrul şi condiţiile comuniunii cu Hristos, iar de alta, asigurarea unei mai eficiente participări la eforturile comune pentru crearea unei societăţi noi.

„Slujirea unui popor de către o Biserică, spune în continuare P.F. Patriarh Iustin, nu împiedică nicidecum participarea sau cooperarea ei la slujirea altor popoare sau a lumii întregi. Ca slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române şi ai neamului nostru... noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu la mântuirea tuturor oamenilor”. Dar problema mântuirii nu poate fi separată de celelalte multe şi complicate probleme „care frământă astăzi omenirea”. Biserica nu poate lucra pentru mântuirea lumii dacă nu-şi aduce contribuţia şi la soluţionarea celorlalte probleme ale ei. În acest scop, Biserica noastră caută să promoveze înfrăţirea şi cooperarea cu toate celelalte Biserici. „Întrucât această cooperare între Biserici – ne încredinţează P. F. Să – este legătura cea mai folositoare a activităţii Bisericii în vremurile noastre, ne vom strădui să o intensificăm şi să o lărgim”. „În mod cu totul deosebit vom spori eforturile noastre pentru apărarea păcii... În slujba păcii noi punem adevărurile noastre de credinţă, căldura dragostei şi zelul nostru statornic de înfăptuire a ei”.

Este evident că atât cooperarea cu Bisericile locale, cât şi cu cele de pe întinsul lumii, nu poate fi promovată fără o înnoire şi intensificare a propovăduirii.

Predica luminează pe credincioşi asupra temeiurilor care impun şi îndreptăţesc înfrăţirea cu ceilalţi credincioşi din cuprinsul Patriei. Totodată ea îi însufleţeşte şi le determină voinţa de a coopera cu ei în vederea creării unor structuri noi şi a unei vieţi de înalt nivel în Patria noastră comună.

Nu mai puţin necesară este predica pentru explicarea în faţa credincioşilor a motivelor care îndreptăţesc şi chiar obligă Biserica noastră să promoveze legături tot mai strânse cu celelalte Biserici din lume.

Problemele complexe, multe şi, nu arareori, urgente, care confruntă astăzi omenirea reclamă cooperarea strânsă a tuturor factorilor conştienţi de răspunderea ce le revine pentru destinul ei. Bisericile ştiu ce răspunderi apasă azi şi pe umerii lor. Dar totodată, ele mai ştiu că aportul cu care se consideră datoare nu poate fi destul de eficient decât cu condiţia ca el să nu fie iniţiat de fiecare Biserică în parte, ci de către toate Bisericile în cea mai frăţească unitate. Să nu uităm că Bisericile, care, se ştie, îşi aduc contribuţia lor la mişcarea pentru înfrăţirea popoarelor, sunt datoare lumii cu pilda măreaţă a unirii şi înfrăţirii mai întâi între ele.

Toată această mişcare de apropiere şi unire a Bisericilor, de conştientificare a credincioşilor faţă de datoriile pe care le au în cadrul acestei mişcări, de sensibilizare a lor faţă de prezenţa lui Hristos, în formidabilele frământări de azi se menţine şi se dezvoltă în primul rând prin predică.

Dar nu printr-o predică neutră, călduţă, înţesată cu formule stereotipe, fără nerv, fără adâncime, plicticoasă, ci printr-o predică de bogat conţinut, vie, caldă, convingătoare, legată de Scriptură şi Tradiţie, dar şi de exigenţele vremurilor noi.

Aceasta este predica pe care o voieşte P. F. Patriarh Iustin. Principala chezăşie că sub cârmuirea P. F. Sale va fi practicată o asemenea predică înnoită, este însăşi luminată şi energică Sa personalitate.

xxxxx

Reflectând asupra istoriei predicii la români putem constata următoarele:Ideea de propovăduire a cuvântului a fost totdeauna prezentă în conştiinţa Bisericii

noastre. În ce priveşte începutul propovăduirii la noi, se poate spune că lucrul acesta s-a petrecut odată cu organizarea primelor cnezate. O asemenea organizare a adus cu sine şi necesitatea promovării un or norme de viaţă socială. Necesitatea aceasta a împlinit-o Biserica transmiţând, explicând şi consolidând mesajul evanghelic. În acest scop Biserica s-a folosit de predică.

Deşi avem indicii că predica orală a fost practicată şi în perioada de început la care ne referim( sec. X-XIV), totuşi trebuie să spunem că atunci propovăduirea a avut mai mult un caracter indirect, practicându-se cu precădere prin mijlocirea slujbelor, a sfaturilor ocazionale date de către preoţi, a zugrăviturilor sfinte, etc.

Prezenţa permanentă a preoţilor cu viaţa lor îmbunătăţită în mijlocul poporului, prezenţa permanentă a locaşurilor de închinăciune împodobite cu icoane sau zugrăvituri sfinte atrăgeau mereu atenţia credincioşilor asupra marilor adevăruri ale mântuirii creştine.

În perioada cuprinsă între sec. XV-XVIII la predica indirectă se adaugă propovăduirea prin citirea cazaniilor, predici traduse şi, deci, cu prea puţine tangenţe la viaţa concretă a credincioşilor.

La sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII activează în amvonul ortodoxiei româneşti Antim Ivireanul, care face cu hotărâre trecerea de la predica generală, la predica vie, personală şi adaptată unor credincioşi cu trăsături determinate de împrejurări de viaţă specifice.

În perioada cuprinsă între sec. XVIII şi 1944 s-a continuat cu tot mai multă îndrăzneală consolidarea începutului făcut de Antim, s-a continuat adică procesul de generalizare a utilizării predicii orale, personale şi adaptate situaţiilor concrete, drept mod obişnuit de propovăduire a cuvântului.

După 1944 până azi, predica Bisericii noastre îşi actualizează într-un chip deosebit de accentuat valenţele sale sociale, cuprinzând în sfera ei de priză, alături de viaţa spirituală, şi pe cea externă – materială , cetăţenească, socială a credincioşilor.

Este necesar însă că tendinţa orizontalistă a propovăduirii să fie mereu ţinută în echilibru de tendinţa verticalistă care trebuie să fundamenteze şi să inspire în permanenţă predica socială.

E. ÎNCHEIERE

32. Consideraţii finale asupra Istoriei predicii

Reflectând asupra celor expuse în acest curs de Istoria predicii, putem face constatări, precum următoarele:

1. Propovăduirea cuvântului a constituit o prezenţă permanentă în istoria de după înălţarea Domnului la cer.

Dacă uneori amvonul a tăcut, aceasta a fost considerată ca o lipsă esenţială pe care factorii responsabili au căutat să o elimine cât mai repede.

Conştiinţa necesităţii vitale pentru credincioşi, a predicii, a existat neîntrerupt în Biserică.

2. În desfăşurarea să bimilenară, propovăduirea a urmărit constant, pe de o parte, eliberarea oamenilor de închiderea în sine şi de primejdia subordonării puterilor spirituale trebuinţelor legate de viaţa externă – materială, iar pe de alta, reintegrarea lor în comuniunea cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, propovăduirea a urmărit mântuirea oamenilor, a lumii.

3. Propovăduirea n-a urmărit mântuirea ca pe un scop în sine, ci pentru a-i pune pe credincioşi în condiţia de a realiza un maximum de efecienţă în comuniunea lor cu oamenii, cu lumea.

Prin eliberarea credincioşilor de păcat, de egoism, predica crează în ei acea disponibilitate, care le asigură angajarea tuturor puterilor de care dispun, şi în mod dezinteresat, întru slujirea oamenilor, a lumii.

4. Istoria predicii arată că orientarea bipolară, teandrică, a propovăduirii n-a rămas totdeauna în echilibru. Uneori, de exemplu în perioada patristică şi medievală, s-a accentuat tendinţa teocentrică, alteori, de pildă în epoca iluminismului, cea

antropocentrică. Dar tendinţa de a păstra un echilibru între cer şi pământ, între spirit şi materie, n-a dispărut niciodată cu totul din preocupările Bisericii.

5. Desfăşurarea propovăduirii a fost condiţionată nu numai de Revelaţia supranaturală, dar şi de împrejurările istorice în care au trăit cei împuterniciţi cu predică.

Oscilarea între teocentrism şi antropocentrism a fost determinată tocmai de împrejurările istorice care ridicau tot alte şi alte probleme.

6. Propovăduirea s-a afirmat că un izvor de cultură de neînlocuit.Urmărind constant eliberarea credincioşilor de egoism, realizarea purităţii inimii,

inculcarea în fiinţa lor a iubirii de semeni şi a datoriei de a-i sluji, predica a modelat oameni şi popoare asigurându-le cele mai bune condiţii spirituale cerute de dezvoltarea unei culturi autentice.

7. Direct sau indirect, propovăduirea creştină a realizat lucruri de o valoare unică. Dar ea ar fi înfăptuit şi mai mult:

a) Dacă propovăduirea ar fi fost la înălţime atât în ce priveşte pregătirea, cât şi, mai ales, în ce priveşte acordul dintre viaţa personală şi cerinţele învăţături transmise. Nenumăraţi predicatori au relevat, prin pilda lor, forţa intrinsecă a cuvântului dumnezeiesc, determinând schimbări radicale în viaţa multora, înnoiri interioare, decizii şi treceri eroice la practicarea virtuţilor creştine, menite să dea vieţii conţinut bogat, sens înalt şi măreţia care să o facă vrednică de a fi trăită.

Dar, din nefericire, au existat şi există şi astăzi, e drept, tot mai puţini, predicatori care dărâmă prin purtarea lor ceea ce se străduiesc să zidească prin cuvânt.

b) Dacă Biserica ar fi avut grijă să formeze de timpuriu şi sistematic, la credincioşi, de deprinderea de a-şi pune de acord viaţa practică cu luminoasele norme de credinţă şi conduită creştină.

c) Dacă toţi ascultătorii predicii ar fi făcut şi ei un efort mai susţinut, în sensul de a fi urmărit mai cu regularitate, interes şi pătrundere cele transmise din amvon.

d) Dacă energia folosită în îndelungatele lupte interconfesionale ar fi fost dirijată şi valorificată exclusiv în direcţia propovăduirii pozitive şi a sprijinului mutual.