4 Introducere in Arheologie

7/25/2019 4 Introducere in Arheologie

1/15

INTRODUCERE IN ARHEOLOGIE

INTRODUCERE IN ARHEOLOGIE

Locuirea constanta a unei populatii pe acelasi areal geografic a condus in cursul timpului la

acumularea unor artefacte (obiecte sau monumente) care au marcat peisajul respectiv.

Redescoperirea lor accidentala a starnit intotdeauna curiozitatea oamenilor si a generat explicatii

dintre cele mai fanteziste. Curiozitatea, ca si dorinta de imbogatire, au dus la primele interventii in

ceea ce mai tarziu se vor fi numit complexe arheologice (ruinele unor monumente, morminte etc) cu

scopul recuperarii unor obiecte pretioase (de pilda jefuirea inca din antichitate a mormintelor

egiptene).

Asadar ce este de fapt arheologia? Cuvantul provine din grecescul archaiologia(archaiosvechi, logos stiinta) insemnand stiinta trecutului sau mai frumos spus discursuri despre lucrurivechi (P. Bahn), dar astazi se refera in principal la studiul trecutului uman cu ajutorul urmelormateriale care au supravietuit pana la noi. Termenul de trecut uman trebuie explicat deoarece

arheologii contrar a ceea ce multa lume crede - nu se ocupa de studiul pietrelor sau aldinozaurilor. Acestea sunt domeniile paleontologilor si geologilor; dinozaurii au disparut cu zece

milioane de ani inainte de aparitia primului om evoluat. Arheologia se ocupa de studiul

comunitatilor umane din momentul in care acestea incep sa produca primele artefacte (unelte) dupa ultimele descoperiri in Africa de Est acum 2,5 milioane de ani domeniul ei de interesajungand pana in zilele noastre. Ceea ce ati aruncat la gunoi ieri, indiferent cat de uzat, dezgustatorsau potential jenant este acum, devine parte a datelor arheologiei recente (P. Bahn). Majoritateaarheologilor se ocupa de studiul trecutului mergand inapoi in timp sute sau chiar mii de ani, dar un

numar tot mai mare de cercetatori se ocupa de perioadele istorice si chiar de fenomene

contemporane. De exemplu situl testului nuclear din desertul Nevada, cabanele exploratorilor polari

sau chiar bunkerele naziste si zidul Berlinului atrag din ce in ce mai multi arheologi astazi. Una din

marile posibilitati ale arheologiei este ca lumea intreaga este campul ei de cercetare. Oriunde pe

glob, in jungla sau desert, in munti sau in pesteri poate exista o problema arheologica de investigat.

Nici macar nu se limiteaza la uscat, exista posibilitatea efectuari de cercetari subacvatice sau

specializarii in fotografie arheologica aeriana. Deoarece acopera intreaga noastra istorie, arheologii

se pot ocupa de perioade de timp dintre cele mai variate si de obiecte dintre cele mai diverse: totul

de la studiul celor mai timpurii unelte de piatra, care abia se disting de pietrele naturale pana la

analiza fotografiilor din satelit pentru obtinerea de date privind siturile arheologice reprezintamunca pe care o fac arheologii in incercarea de descifrare a trecutului omenirii.

Din pacate, foarte putine dovezi supravietuiesc din multele lucruri care s-au petrecut in

trecut si din aceste dovezi numai o mica fractiune este recuperata de arheologi si probabil numai o

mica parte din ceea ce s-a recuperat este corect interpretat sau identificat. In interpretarea trecutului

diverselor comunitati umane, arheologii au la dispozitie in principal resturile materiale pastrate in

siturile arheologice si mai putin izvoarele scrise. Provocarea metodologica cu care se confrunta toti

arheologii este sa determine cum aceste resturi pot fi utilizate pentru reconstituirea modului de viata

in trecut si cum s-au modificat societatile de-a lungul timpului. Aceste resturi materiale descoperite

in siturile arheologice pot fi clasificate in trei categorii: artefacte, ecofactesistructuri imobile.

Artefactelesunt obiecte mobile care au fost facute sau au fost modificate de om. In siturile

europene cele mai obisnuite artefacte sunt uneltele si armele din piatra, obiectele de ceramica si de


2/15

fier. Uneltele de piatrasunt des descoperite in siturile paleolitice, mezolitice, neolitice si continua

sa fie utilizate pana in epoca bronzului1[1]. Acestea evolueaza si se perfectioneaza in timp, in

functie de nevoile oamenilor care le-au fabricat. Adesea ele raspund unor cerinte impuse de noi

ocupatii, noi strategii de vanatoare sau unor schimbari environmentale si ca atare pot oferi

informatii pretioase pentru reconstituirea modului si a conditiilor de viata din trecut. Un exemplu in

acest sens il constituie, de exemplu, aparitia microlitelor in perioada de deglaciatiune care a urmat

ultimei epoci glaciare2[2] sau a topoarelor de piatra slefuita in neolitic (utilizate la despaduririlemasive necesare practicarii agriculturii in Europa).

Al doilea artefact major il reprezinta ceramica,care apare si se raspandeste in timpul epocii

neolitice. Obiectele ceramice sunt facute din lut, material care poate fi modelat intr-o larga paleta de

forme, de la vase de gatit sau de provizii pana la sculpturi si obiecte de arta. Aproape pe tot

parcursul preistoriei ceramica a fost modelata cu mana, roata olarului fiind utilizata abia din epoca

fierului. In timpul prelucrarii lutul se combina cu alte materiale (degresanti) pentru a evita spargerea

vaselor in timpul coacerii. In functie de pasta din care sunt confectionate vasele, decorul de pe ele,

1[1]Dupa cum bine se stie preistoria si istoria au fost impartite in mai multe epoci definite deartefactele, tehnologiile si structurile sociale caracteristice. Printre primii care a impartit preistoria

in perioade se numara Jurghensen Thomsen. Solicitat de Comisia Regala Daneza pentru Pastrarea

si Colectionarea Antichitatilor sa claseze colectia de piese vechi stransa de-a lungul vremii, acesta a

creat un sistem de organizare pe trei epoci istorice dupa materialul din care erau confectionate

artefactele: piatra, bronz, fier. Nu a publicat fundamentul teoretic a ceea ce este cunoscut sub

numele deDreiperiodensystemdecat in 1836 in Ghidul Antichitatilor Nordice dar principiul sau,

divulgat in lumea arheologilor a fost aplicat inca din 1830 in muzeul universitar din Lund de catre

Bror Emil Hildebrand (Suedia). Fiul acestuia, Hans Hildebrand este acela care va propune in 1872

impartirea celei de-a treia perioade, a fierului in doua, Hallsttat si La Tne pornind de la cele douasituri eponime. O schema simpla imparte preistoria in: paleolitic(caracterizat prin utilizarea

uneltelor de piatra cioplita, epoca este impartita in trei perioadepaleolitic inferior, paleoliticmijlociu si paleolitic superior in functie de evolutia obiectelor de piatra si a comunitatilor umane;

se dateaza de la aparitia primelor unelte de piatra cioplita2,5 milioane de anipana la inceputulHolocenului), mezolitic(epoca de mijloc a pietrei, se utilizeaza in continuare piatra cioplita dar sub

forma microlitelor, piese de piatra de mici dimensiuni, cronologic ocupa primele douatrei mileniiale Holocenului), neoliticul(epoca noua a pietrei, perioada caracterizata prin aparitia agriculturii, a

animalelor domestice, a ceramicii si a pietrei slefuite. In ultima parte a acestei epoci incep sa se

utilizeze metaleleaurul si cuprulaceasta apoca purtand denumirea de eneolitic sau chalcolitic.Neoliticul se incadreaza cronologic intre mileniul IX (in Orientul Apropiat, VIII-VII in Europa) si

mileniul III B.C.), epoca bronzului (numele vine de la utilizarea noului aliaj de cupru si cositor -

bronzul, se dateaza in mileniile III-II BC), epoca fierului(evident caracteristica principala fiind

folosirea fierului pentru producerea de unelte si arme, in mileniul I BC), epoca romana(caredureaza pana la caderea Imperiului Roman de apus476 AC), urmate de perioada migratiilor,Evul Mediu, Epoca Moderna, Epoca Contemporana. Desigur datele de inceput si de sfarsit ale

unei perioade sunt cu caracter orientativ pentru ca ele difera in functie de zona la care se face

referire. O epoca nu incepe sau nu se termina peste tot in acelasi timp.

2[2]Daca pana atunci oamenii vanau cu precadere animale de talie mare, adoptand o strategie de

vanatoare care implica intreaga comunitate (haituirea, utilizarea capcanelor, a armelor mari), odata

cu incalzirea climei se vad nevoiti sa isi modifice tacticile de vanatoare. Fauna mare dispare si in

locul ei apar animale de talie mica, extrem de agile, ca atare oamenii adopta vanatoarea la distanta,

pentru care au nevoie de alte tipuri de arme (este momentul in care inventeaza arcul si sageata,microlitele fiind utilizate frecvent pe post de varfuri de sageata) si domesticesc cainele pe care il

folosesc ca ajutor la vanatoare.


3/15

tipul de ardere etc. artefactele ceramice pot fi atribuite unei civilizatii, servind adesea la

recunoasterea si incadrarea cronologica ei cronologica. De pilda, cultura ceramicii lineare, asociata

cu primii agricultori din Europa Centrala, este de obicei recunoscuta prin ceramica ei distincta care

poarta incizate decoruri curbilinii.

Obiectele de metal reprezinta o a treia categorie de artefacte descoperite in siturile

arheologice. Obiectele facute din metal apar in neoliticul mijlociu. De exemplu tzi faimosulIcemandescoperit in 1990 la granita dintre Austria si Italia avea asupra lui un topor de cupru. Inmileniul trei BC piesele de cupru sunt inlocuite cu cele de bronz pentru ca in mileniul I BC si

acestea sa fie la randul lor abandonate in favoarea celor de fier (pentru unelte si arme, bronzul

continuand sa fie folosit pentru obiecte de vestimentatie, podoabe, piese de harnasament etc.).

Alte artefacteau fost realizate din materiale organice precum osul, cornul, lemnul etc. Dintre

acestea osul a fost utilizat pentru cea mai lunga perioada de timp fiind folosit din paleolitic pana la

inceputul sec. XX (cand este inlocuit de plastic). Osul si cornul se pastreaza destul de bine in

siturile arheologice, acolo unde solurile nu sunt acide. Nu acelasi lucru se poate spune despre lemn

care se pastreaza doar in conditii speciale cum ar fi de pilda turbariile3[3], mlastinile, zonele

desertice sau glaciare.

A doua categorie de descoperiri arheologice o constituie structurile imobile care au fost

construite sau modificate de catre oameni (gropi, santuri, case, fortificatii, temple, vetre de foc,

cuptoare etc.). Cele mai multe nu sunt vizibile decat dupa inceperea sapaturilor, altele insa fac parte

din peisaj (ca de pilda santurile de la Maiden Castle din SV Angliei). O parte de aceste structuri pot

fi identificate cu ajutorul fotografiilor aeriene.

Fortificatia de la Yarnbury, Wiltshire, (epoca

fierului) (dupa Greene)

O categorie importanta de astfel de structuri o reprezinta mormintele. Multi oameni au fostingropati impreuna cu o parte din bunuri (inventarul funerar): haine, bijuterii, vesela, arme, unelte si

ocazional oameni sau animale sacrificate. Importanta pentru arheologi rezida din faptul ca toate

piesele dintr-un mormant au fost ingropate deodata, putand fi folosite si pentru datarea altor

complexe.

Termenul de ecofacte este utilizat de arheologi pentru a descrie resturile materiale care nu

au fost fabricate sau modificate de om, dar care sunt descoperite in siturile arheologice si ofera

informatii despre mediul inconjuratorsi despre modul cum acesta a fost utilizat de comunitatile

umane. Cele mai obisnuite ecofacte sunt oasele de animale, semintele sau alte resturi de plante si

3[3] acestea produc un mediu anaerob care inhiba actiunea bacteriilor si a altor microorganisme care in mod

normal distrug materialul organic.


4/15

polenul. Studiind resturile faunistice arheozoologii pot sa ofere detalii interesante legate de speciile

de animale de la care acestea provin, sexul, varsta, modul de gestionare a turmelor, modul de

transare a lor etc. Aceste informatii pot fi utilizate pentru reconstituirea tiparelor de vanatoare, a

practicilor economice sau a dietei respectivei comunitati. Recent resturile osteologice sunt utilizate

pentru reconstituirea ecosistemului in care o asezare a fost amplasata (v. mai jos).

Polenul si resturile de flora, impreuna cu alte date biologice si geologice, pot fi utilizatepentru reconstituirea istoriei vegetale a diferitelor regiuni din Europa. Una din cele mai cunoscute

aplicatii a analizei polenului a fost reconstituirea istoriei vegetatiei postglaciare in sudul

Scandinaviei. Analizele au aratat cum specii de copaci ca mesteacanul, pinul si salcia au fost treptat

inlocuite de stejar si tei in timpul procesului de reimpadurire a Europei de la sfarsitul epocii

glaciare.

Descoperirea unor concentrari de artefacte, ecofacte sau structuri construite intr-un anumit

perimetru evidentiaza existenta acolo a unei foste asezari umane. O astfel de zona poarta numele de

sit arheologic. Acestea pot sa fie foarte variate, de la taberele sezoniere ale vanatorilor-culegatori

din paleolitic care au ocupat un teritoriu pentru cateva saptamani, la oppidaceltice (fortificatii de

mari dimensiuni, centre protourbane) sau la satele evului mediu locuite cateva secole; de la mine lacimitire si situri ceremoniale. Toate obiectele sau structurile descoperite intr-un sit sunt examinate

de arheolog: cum sunt asociate, care este distributia lor spatiala, care este relatia cu mediul

inconjurator etc. O cheie in interpretarea resturilor arheologice o reprezinta notiunea de context

arheologicadica locul unei descoperiri intr-un sit si relatia cu alte descoperiri din cadrul sitului. De

exemplu un vas descoperit intr-o locuinta, langa o vatra de foc are o alta semnificatie decat un vas

descoperit intr-un mormant. Pentru pastrarea cat mai multor informatii despre contextul arheologic,

specialistul inregistreaza toate datele referitoare la acesta: locul, pozitia, stratul in care a fost gasit,

piesele cu care era asociat etc.

Siturile arheologice sunt foarte adesea stratificate, fiind formate dintr-o serie de niveluri

arheologice. De aceea arheologul lucreaza foarte mult cu stratigrafia, metoda preluata din geologie.

Una din regulile acestei metode spune ca stratul cel mai adanc (cel mai de jos) s-a format primul, in

timp ce stratul aflat cel mai sus s-a format ultimul. Interpretarea acestor straturi ii perminte

arheologului sa observe schimbarile petrecute de-a lungul timpului si sa dateze (in cronologie

relativa) diferitele descoperiri pe care le face intr-un sit4[4].

Secventele stratigrafice joaca un rol important in stabilirea cronologiei sitului. Varsta

relativa a fiecarui strat este determinata de relatia lui cu stratul de deasupra si de dedesubt.

Stratigrafia unui sit este inregistrata prin desenarea profilelor (peretilor) sectiunilor care sunt

dezvelite prin sapatura. Pentru inregistrarea structurilor descoperite in acelasi strat (case, vetre,

santuri de drenaj) sunt desenate planuri si realizate fotografii in timpul sapaturilor.

Arheologia studiaza nu numai un sit individual ci a trecut la examinarea relatiilor spatiale

dintre siturile apartinand aceleiasi perioade de timp precum si a celor dintre siturile individuale si

mediul inconjurator (lacuri, munti, paduri). Prima directie a dus la aparitia termenului de cultura

materialasau cultura arheologica, care descrie grupuri de artefacte si ansambluri similare care sunt

gasite in mod repetat impreuna. De exemplu primii agricultori ai Europei centrale produc o

ceramica distincta, decorata cu incizii curbilinii, locuiesc in case rectangulare din lemn, cultiva grau

4[4]Christian Jurgensen Thomsen sustinea ca artefactele de piatra sunt in general mai vechi decat

cele de metal. Sapaturile efectuate de unul dintre studentii sai, Jens Jacob Asmussen Worsaae, audemonstrat ca straturile arheologice care contineau numai obiecte de piatra se afla intotdeauna sub

cele care contineau atat obiecte de piatra cat si de metal.


5/15

amidonier (Triticum dicoccum) si cresc vite, porci si oi. Cultura lor se numeste Linearbandkeramik

(LBK, cultura ceramicii lineare) si este un exemplu clasic de cultura arheologica. Culturile

arheologice sunt limitate in timp si spatiu. Cultura ceramicii lineare este raspandita in Europa

centrala, din Franta pana in NV Romaniei, marea majoritate a siturilor datandu-se la sfarsitul

mileniului VI BC. Nu se stie daca toti oamenii apartinand acestei culturi vorbeau aceeasi limba sau

daca se considerau toti membrii ai aceluiasi grup etnic.

Deoarece siturile arheologice variaza foarte mult nu exista o metoda universala de abordare

a unei cercetari arheologice. Metodele utilizate de arheolog trebuie sa fie adaptate sitului pe care il

investigheaza. Astfel in siturile paleolitice sunt inregistrate toate bucatile de piatra cioplita sau de os

(fiind singurele piese care sunt descoperite in aceste statiuni ele sunt foarte atent colectate, pentru ca

sunt singurele care pot sa ofere informatii utile in reconstituirea vietii in aceste asezari). Prin

contrast sapaturile in siturile romane sau medievale, care contin o mare cantitate si varietate de

materiale arheologice si constructii (ca atare si informatiile extrase sunt mult mai numeroase) sunt

abordate intr-o alta maniera. Multe dintre acestea necesita investigatii pe parcursul mai multor ani,

unele se afla sub asezari contemporane unde sapaturile sunt conditionate de cladirile moderne, inalte cazuri avem de-a face cu sapaturi de salvare in cadrul carora arheologii trebuie sa termine

sapatura pana la o data fixa, fiind probabil ultima sansa ca situl respectiv sa fie cercetat5[5].

Indiferent de maniera de abordare a unei sapaturi arheologice exista niste reguli comune

tuturor: recuperarea si inregistrarea stratigrafiei (dimensiunea verticala a sapaturii) utila pentru

stabilirea cronologiei sitului; inregistrarea tuturor structurilor descoperite intr-un sit (dimensiunea

orizontala a sapaturii), ofera informatii despre functionalitatea sitului; recuperarea artefactelor,

prelucrarea si clasificarea lor.

O sapatura arheologica, spre deosebire de alte tipuri de cercetare istorica este destructiva, ea

nu mai poate fi reluata sau refacuta decat in situatii exceptionale si cu foarte mare dificultate,

deoarece cercetarea arheologica distruge documentul, acesta fiind citibil integral o singura data.Fiecare situatie arheologica este unica si irepetabila si prin urmare orice interventie neavizata poate

provoca pierderi irecuperabile de informatie. De aceea, in ultimii ani, sapatura arheologica propriu-

zisa, este ultima solutie aleasa pentru cunoasterea unui sit. Ea este precedata (sau ar trebui sa fie) de

o serie de prospectiuni noninvazive menite sa ofere informatii cat mai detaliate despre situl ce

urmeaza a fi cercetat. Cele mai cunoscute astfel de prospectiuni sunt: fotografia aeriana, teledetectia

sau prospectiunile geofizice.

Fotografia aerianaeste un mijloc extrem de eficient deoarece asa pot fi acoperite suprafete

foarte mari in intervale de timp mici. Metoda consta in fotografierea sub un anumit unghi, de la oanumita inaltime, in anumite anotimpuri si in anumite momente ale zilei a unor zone pentru a

detecta obiectivele arheologice aflate in subsol. Indicatorii care permit identificarea acestora in

timpul zborului sunt de mai multe categorii: umbre generate de denivelari ale terenului sub care se

afla ruine (in general atunci cand lumina cade oblic si de regula in zone lipsite de vegetatie sau cu

vegetatie redusa), diferente de nuante ale solului (umiditatea diferita a solului in zone cu constructii

de piatra sau santuri) sau ale vegetatiei (tin in general de diferentele de inaltime si culoare a

plantelor in zonele cu complexe arheologice). Fotografiile aeriene pot fi suprapuse peste harti sau

5[5]Sapatura de salvare si sapatura preventiva se executa atunci cand integritatea unui obiectiv

arheologic poate fi afectata de factori externi: lucrari agricole sau de constructie, factori naturali. Unexemplu il constituie de pilda lucrarile de constructie desfasurate in orase care ating adeseori

straturile de depunere arheologica si monumente mai vechi aflate in subsol.


6/15

chiar transformate in harti (aerofogrametria) ceea ce permite evaluari si masuratori inainte de

inceperea sapaturilor propriu-zise.

Fotografie aeriana. Santurile castrului roman de

pamant de la Chew Green, Northumberland (dupa Greene)

Prospectiunea satelitara (teledetectia) este o forma avansata a fotografiei aeriene si

presupune realizarea de imagini sau fotografii din spatiul extraterestru prin intermediul satelitilor

orbitali sau stationari. Aceasta metoda se utilizeaza pentru zone intinse ca suprafata, greu accesibile

sau cu grad mare de risc.

Prospectiunea termala sau termografia este utilizata in special de geologie sau in

monitorizarea mediului dar poate fi utilizata cu succes si in arheologie. Prin intermediul acestei

metode se inregistreaza variatiile de temperatura de la suprafata solului si pot fi inregistrate date de

pe arii largi si cu un cost relativ scazut. Prospectiile termale pot detecta mici variatii in inaltime a

suprafetei solului iar diferentele de temperatura ale solului sau vegetatiei pot reflecta anomalii aflate

in subsol. Cu ajutorul unor camere speciale numite camere de termoviziune (ce opereaza in banda

de infrarosu a spectrului) se poate observa cum caldura este raspandita de diferite tipuri de corpuri.

Radiatia infrarosie este emisa de structuri arheologice (santuri, drumuri, canale, podele etc) in

lungimi de unda diferite care permit vizualizarea lor in format digital, cu ajutorul acestei metode

putand fi localizate si masurate complexele arheologice identificate prin termografie.

Prospectiunile geofizice ca rezistivitatea solului, magnetometria, masuratorile GPR se

bazeaza pe masurarea diferitelor caracteristici fizice ale solului. Daca oricare din aceste metode

detecteaza vreo anomalie in aceste caracteristici este foarte posibil ca un artefact sau o structura

arheologica sa fie ingropata in acel loc. In fapt orice interventie in pamant (santuri, fundatii, gropi,

morminte etc.) rup unitatea fizica a subsolului, astfel incat el nu mai poseda aceasi structura

uniforma pe care o avea inainte de a fi deranjat.

Metoda rezistivitatii soluluifunctioneaza dupa urmatorul principiu: conductivitatea electrica

in straturile de sus ale solului nu depinde de natura solului in sine (exceptie fac solurile care contin

minereuri) ci de cantitatea de apa pe care o contin (in apa se gasesc de obicei saruri minerale).Astfel pamantul arabil, care formeaza de obicei stratul de la suprafata al solului contine mai multa


7/15

apa decat pietrele sau cladirile vechi ingropate in sol. Pe de alta parte un sit cu santuri vechi este in

general mai umed.

Planurile suprapuse ale sitului neolitic de la

Dorchester. Planul punctat a fost facut pe o harta ce arata rezistivitatea solului in timp ce planul cu liniireprezinta structurile arheologice identificate in urma sapaturilor ce au avut loc 6 luni mai tarziu. (dupa De

Laet)

In stadiul actual al cercetarilor se masoara nu conductivitatea solului ci rezistenta electrica a

lui (care variaza in proportie inversa cu conductivitatea). Aceasta metoda are insa si limitele sale.

De pilda nu poate fi utilizata in regiunile unde roca este aproape de suprafata. Pe de alta partedetecteaza in intregime ramasitele arheologice daca nu sunt prea complexe si daca subsolul este de

o natura cat de cat omogena. Rezultate foarte precise au fost inregistrate utilizand aceasta metoda la

Dorchester (v. fig.)

Prospectiunile magnetometricese bazeaza pe proprietatile obiectelor si structurilor aflate in

sol de a reactiona specific la expunerea lor la un camp magnetic generat artificial in contextul

fondului geomagnetic (campul magnetic terestru natural). Astfel, in masuratorile efectuate cu

aparate speciale apar anomalii de intensitate a semnalului, generate de structurile artificiale aflate in

sol, care pot fi traduse vizual prin intermediul unor programe de calculator. Au fost create sisteme

de prospectie care pot trasa pe baza acestor principii planurile unor cladiri, necropole etc.

Cateva aspecte ale locuirii umane pot cauza asemenea anomalii. Incalzirea la cca. 700 saupeste cu ajutorul vetrelor, cuptoarelor, furnalelor etc. poate cauza alinierea particulelor magnetice

prezente in majoritatea solurilor si argilelor in functie de campul magnetic al Pamantului (din

momentul arderii) si pastreaza aceasta noua aliniere la racire (magnetism remanent). Alinierea

particulelor magnetice poate fi afectata si de saparea si reumplerea santurilor sau gropilor. Pentru

prospectiunile de acest tip se folosesc in ultima vreme mai multe feluri de aparate: magnetometrul

cu protoni (are la baza principiul comportarii protonului ce se orienteaza dupa liniile de forta ale

campului magnetic local), magnetometrul diferential (masoara diferenta de intensitate magnetica

intre cele doua butelii detectoare care compun aparatul), magnetometrul cu radiatii gama (are la

baza principiul densitatii solului) etc. Pentru fiecare tip de aparat exista si limite de care arheologul

care citeste si interpreteaza diagramele trebuie sa tina cont. De pilda aparatul si masuratorile

realizate sunt influentate de obiectele metalice din sol sau de obiectele metalice din vecinatatea

masuratorilor, atat terestre cat si subterane.


8/15

Prospectiunile electromagnetice se folosesc de o gama larga de aparate de tipul

detectoarelor de metale. Acestea identifica si semnaleaza prezenta in sol a obiectelor metalice pebaza principiului de feed-back, de fapt a raspunsului specific obiectului tinta la semnalul trimis de

un emitator si intors la origine. Cele mai multe tipuri penetreaza solul pana la adancimi foarte mici,

dar sunt utilizate de arheologi pentru a localiza artefactele metalice dispersate (de exemplu un

tezaur monetar imprastiat de plug). Dispozitivele mai sofisticate (pulse induction meter) avertizeaza

despre obiectele metalice din zonele care urmeaza sa fie cercetate.

Metode ceva mai avansate de prospectie sunt metodele seismicesi utilizarea GPR(Ground

penetrating radar - georadar). Radarul are un potential considerabil pentru examinarea siturilor

aflate in subsol, mai ales cand sunt investigate structuri mari, ca de pilda camerele funerare ce

contin spatii goale, dar are dezavantajul ca este performat cu predilectie in zonele foarte

uscate.Practic sistemul functioneaza prin transmiterea unui semnal electronic in sol si ricosarea

acestuia inapoi la receptor. Semnalul este alterat de densitatea si pozitia lucrurilor pe care le

intalneste sub pamant. Principiul de baza de la care se porneste este acela ca materialele aflate in sol

prezinta proprietati diferite fata de mediul nederanjat in care se afla. Georadarul induce anumite

tipuri de unde in sol utilizand o antena care emite scurte impulsuri electromagnetice; atunci cand

acestea intalnesc ceva in cale revin fiind captate de un instrument de masura ce le converteste inimpulsuri electrice observabile pe ecranul computerului. Informatiile receptionate sunt transcrise

sub forma de diagrame. Cand sunt utilizate culori pentru a scoate in evidenta variatiile, se pot

observa formele, nu numai ale structurilor solide ci si profilele gropilor sau santurilor.

Prospectiunile seismicesau acustice sunt comune in geologie si, sub forma de sonar, sunt

utilizate in arheologia submarina, dar inca nu au fost utilizate pe scara larga in arheologia pe uscat.

O lovitura de baros sau o mica explozie sunt utilizate pentru a genera unde sonice, iar microfoane

plasate la suprafata solului inregistreaza reflectarea acestora prin structurile ingropate. De fapt

metoda se bazeaza pe emiterea unor unde de soc, propagate in sol prin vibratii elastice si apoi

inregistrate de un seismograf. Vibratiile absorbite sau nu de ansamblurile arheologice sunt ulterior

analizate cu ajutorul computerului care genereaza o harta sau o diagrama. Tehnica a avut succes la

depistarea unor santuri antice sapate intr-un sol de natura solida.

Prospectiunile pedologice presupun colectarea de probe pedologice din solul ce contine

urme arheologice. Metoda necesita identificarea in prealabil a sitului arheologic prin alte metode, ea

fiind utilizata doar pentru confirmarea sitului prin analiza straturilor, a artefactelor si a ecofactelor

din probele de sol. Aceste probe pot oferi informatii legate de intinderea locuirii, precizarea unei

stratigrafii mai fine sau modul de dispunere a straturilor precum si modificarile antropice suferite de

acesta. Prospectarile de acest tip constau din extragerea de carote cu ajutorul sondelor pedologice,

carote care sunt studiate atat de arheolog cat si de pedolog. Studiul lor urmareste mai multe

obiective: definirea texturii (importanta pentru precizarile si analizele asupra tehnologiei ceramicii,calitatii si originii surselor de argila sau de piatra), analiza granulometriei (foloseste la precizarea

locului de origine a ceramicii sau a altor materiale arheologice), petrografia (analizeaza mineralele

din sol sau roci permitand depistarea originii lor) polenul sau resturile de fosile (aduc date despre

flora si formarea straturilor de sol; permit aprofundarea cunostintelor despre ambient ca parte

componenta a habitatului). Tot in cadrul prospectiunilor pedologice se executa si analize chimice

ale solului. In zonele care au fost ocupate de oameni pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de

timp, acumularea de resturi si gunoaie de orice fel au modificat profund compozitia chimica a

solului. Descompunerea substantelor organice a dus la cresterea proportiei elementelor minerale.

Unele dintre acestea, ca de pilda nitratii sunt progresiv dizolvati si transportati de apa, dar altele, in

principal fosfatii sunt prezervati in sol pentru totdeauna. Analiza cantitativa a fosfatilor din sol

poate sa indice uneori un sat sau un alt tip de habitat. Aceasta metoda a fost utilizata cu succes inSuedia, Germania, Elvetia, Olanda.


9/15

Tendinta actuala este de a deplasa accentul pe aceste genuri de prospectiuni neinvazive,

pentru a obtine cat mai multe date despre un sit, avand in vedere caracterul destructiv al sapaturii

propriu-zise.

Datarea trecutuluisi a obiectelor gasite in siturile arheologice a fost problema centrala a

arheologiei de-a lungul evolutiei sale si a ramas extrem de importanta. La 1860 episcopul Ussher

stabilea data de 4004 B.C. pentru crearea lumii, data repede uitata odata cu acceptarea de catrelumea stiintifica a teoriei evolutioniste a lui Darwin care largea considerabil perceptia asupra

vechimii Pamantului si a omului. Din momentul in care ideea de preistorie a fost conceptualizata,

perioada astfel denumita a fost repede impartita in epoci definite de artefactele, tehnologiile si

structurile sociale caracteristice. Cu toate acestea ramanea un mare obstacol; chiar daca oasele si

artefactele erau recoltate cu foarte mare grija din straturile geologice sau arheologice, ele nu puteau

fi plasate decat intr-o secventa relativa, neputandu-se vorbi in termeni de timp. Datarea absoluta, in

ani calendaristici, a ramas in mainele arheologilor care se ocupau de timpurile istorice, initial lumea

clasica greco-romana, apoi Egiptul si Orientul pe masura ce srierile ramase de la aceste civilizatii

erau descifrate in sec. XIX.

Piatra de la Rosette. Cartuse ale lui Ptolemeu si Cleopatra pe care le-a descifrat Champollion; Jean Francois

Champollion (dupa S. Manning, The Land of Pharaos, 1876) (dupa W. Stiebing Jr.)

Prin contrast, descoperirile arheologice din Scandinavia erau grupate in trei epoci succesive:

piatra, bronz, fier si nu au putut fi datate in mod absolut pana cand nu au inceput sa apara alaturi de

ele importuri romane, din perioada Epocii Fierului. Datarile absolute pentru artefactele din epocile

fara surse scrise se leaga de dezvoltarea stiintelor naturii la inceputul sec. XX, cand cercetatorii auinceput sa numere straturile anuale de sedimente lacustre sau inelele copacilor plecand dinstre

prezent inspre trecut. Odata cu aparitia fizicii nucleare aceasta a inceput sa ofere date radiometrice

pentru datarea varstei Pamantului si a diferitelor epoci geologice. Datorita dezvoltarii datarilor cu

radiocarbon din anii 1940 avem si primele date absolute pentru preistorie, prin masurarea

radioactivitatii unor mostre de carbune, lemn, oase sau alte materiale organice. Un numar tot mai

mare de de metode stiintifice au aparut si s-au dezvoltat contribuind la datarea materialelor

anorganice si extinzand cronologia dincolo de limitele datarilor cu radiocarbon (pana la cca. 50000-

100 000 de ani ).

De pilda, exista posibilitatea de a afla daca oasele dintr-un strat au aceeasi vechime prin

datari chimice. In timp nitrogenul din oasele ingropate incepe sa scada si ele absorb gradual fluor si

uraniu. Astfel incat masurand aceste elemente se poate indica daca un grup de oase sunt

conteporane sau apartin unor perioade diferite. Aceasta a fost metoda utilizata la inceputul anilor 50


10/15

pentru a demasca frauda Piltdown o presupusa veriga lipsa intre maimute si oameni gasita inSussex in 1912, dar dovedita a fi o pacaleala totala. Datarea chimica a aratat ca craniul era recent si

maxilarul apartinea unui urangutan modern. Atat craniul cat si maxilarul au fost patate (baituite) si

dintii slefuiti ca sa para vechi si convingatori. Si astazi continua dezbaterile despre cine a fost

responsabil de aceasta farsa.

Asadar pentru datarea siturilor sau artefactelor se utilizeaza doua tipuri de cronologie: cearelativa si cea absoluta. Cronologia relativa fixeaza numai relatia in timp a doua intamplari,

fenomene, sau obiecte prin notiuni ca inainte, dupa sau in acelasi timp. Cronologia absoluta indica

ziua, luna si anul unui fenomen, obiect, intamplari sau deceniul, secolul, mileniul, daca nu se pot

face delimitari cronologice mai precise.

Dintre metodele de datare cele mai cunoscute enumeram: dendrocronologia, datarile cu

radiocarbon 14 C14, metoda potasiu-argon 40, metoda fluorului, metoda termoluminescentei,hidratarea obsidianului.

Dendrocronologiase bazeaza pe observarea si masurarea cresterii anuale a anumitor specii

de copaci care traiesc sute sau chiar mii de ani, de fapt pe numararea inelelor de crestere (anouri).Un inel reprezinta un an si in functie de grosimea lui se pot stabili variatii climaterice, care au

influentat cresterea copacului. Comparand masuratorile facute pe copaci vii din aceasi specie

crescuti intr-o anumita regiune cu lemne descoperite in sapaturi (in aceeasi regiune) se pot oferi

secvente cronologice lungi de secole sau milenii folosind ani reper (foarte secetosi sau umezi). De

obicei se intocmeste o scara cronologica a unei zone in care apoi se incadreaza descoperirile

ulterioare (diagrama generala). Durata diagramei generale depinde de varsta copacilor care stau la

dispozitie pentru asemenea expertize. In America de Nord, unde a fost elaborata aceasta metoda, cei

mai vechi copaci Sequoia gigantea au o varsta de peste 3000 de ani, iar Pinus Aristata dinCalifornia ajunge pana la 4600 de ani. Trunchiurile mai multor copaci au fost astfel combinate incat

anul taierii unuia sa corespunda datei cand altul abia a inceput sa creasca. Inelele de varsta ale mai

multor copaci esalonte in acest fel cuprind un interval de timp mai indelungat decat varsta unui

singur copac si reprezinta diagrame sau serii dendrologice care se intind pe cca 6650 de ani.

Metode de datare prin dendrocronologie (realizareaseriilor dendrologice) (dupa K. Greene)

Limitele metodei constau in aceea ca nu poate fi aplicata decat acolo unde exista material

lemnos bine conservat si diagrame dendrocronologice corespunzatoare epocii pentru acele zone. De

pilda, in necropola scitica de la Pazarik din Muntii Altai, s-a stabilit pe baza analizei

dendrocronologice a barnelor din care au fost construite camerele funerare ca unele morminte au

fost ridicate simultan in timp ce altele la intervale mai mari sau mai mici de timp.

Folosirea metodei este importanta atat pentru perioadele preistorice, cat si pentru cele antice,

medievale sau moderne. Ea este exacta pentru circa 7000 de ani B.C. avand si aplicatii posibil mai


11/15

largi. In Europa Centrala cea mai timpurie data dendrocronologica este 702 A.D. Metoda permite in

principal datarea unor monumente din lemn, iar pentru unele dintre ele ajuta la stabilirea zonei de

provenienta.

Descoperirea izotopilor radioactivi, numiti cosmogeni sau cosmonuclizi, generati in mod

continuu de radiatia cosmica in paturile superioare ale atmosferei si introdusi ulterior in biosfera a

deschis calea datarilor fenomenelor recente cu ajutorul izotopului radioactiv al carbonului C14(descoperit de Libby in 1947).

Vegetalele si animalele asimileaza direct dioxidul de carbon din atmosfera. Acest CO2 din

aer prezinta o anumita radioactivitate data de cantitatile foarte mici de C14 pe care le are in

compozitie. Astfel incat toate organismele vii prezinta aceeasi radioactivitate ca si cea a CO2

atmosferic. La moartea lor schimburile cu atmosfera inceteaza asa ca C14 nu mai este

reimprospatat, radioactivitatea acestuia scazand lent, timpul sau de injumatatire fiind de 5568 de

ani. Astfel, daca se masoara acum activitatea C14 a unui os fosil si se compara cu activitatea

carbonului actual se poate deduce timpul scurs de la moartea vietuitoarei careia ii apartinea

fragmentul osteologic, deci se poate estima varsta osului. Acesta este principiul metodei de datare si

se bazeaza pe ipoteza ca radioactivitatea naturala a carbonului a ramas constanta in decursulultimilor 40000 de ani, respectiv ca activitatea C14 a organismelor vii actuale este identica cu cea a

acelorasi oganisme care au trait acum cateva zeci de mii de ani. Din pacate aceasta ipoteza nu este

riguros exacta deoarece activitatea carbonului nu a fost intotdeauna constanta in timp. Incepand din

1957 au aparut si primele contestari ale acestei metode, cand Vl. Milojicic scrie despre limitele,

nepotrivirile si inadvertentele metodei: intensitatea diferita a radiatiei solare, radiatia supernovelor,

influenta izotopilor de carbon din aer, influenta activitatii vulcanice asupra radioactivitatii terestre

etc. Curbele de calibrarea si recalibrare au suferit numeroase modificari existand numeroase

programe de recalibrare a datelor.

Perioada de dezintegrare a acestui izotop este de 5730 40 de ani. Ca urmare a unorconventii internationale, pentru a se evita confuziile, in anul 1951 s-a adoptat pentru perioada de

dezintegrare utilizata pentru datari valoarea de 5568 ani, ce continua sa fie valabila si azi. Se pot

data cu metoda C14 toate esantioanele de origine organica.

Metoda potasiu-argon 40a devenit de uz curent data fiind diversitatea materialelor care pot

fi datate cu ajutorul ei. Aceasta metoda are la baza acumularea radiogenica a argonului 40 in raport

cu scaderea potasiului. Potasiul este abundent in crusta Pamantului. Ca si carbonul contine in

procente mici izotopi radioactivi, in special potasiu 40 care prin dezintegrare pierde jumatatea

radioactivitatii si formeaza calciu si un gaz, argon 40. Acest gaz scapa cand incep sa se formeze

rocile vulcanice, dar cand noile minerale incep sa se raceasca si sa se cristalizeze ele prind in

structura cristalina argonul.Gazul poate fi eliberat in laborator prin incalzirea mostrei iar prinmasurarea cantitatii se poate stabili varsta esantionului. Datorita perioadei foarte lungi de

injumatatire (1,250 milioane ani) se poate folosi doar pentru perioadele indepartate, de pilda, pentru

datarea fosilelor care atesta procesul de antropogeneza.

Metoda fluorului se bazeaza pe testarea fluorului din oasele fosile pornindu-se de la

constatarea ca la oasele pastrate in pamant se mareste continutul in fluor in urma sarurilor de fluor

dizolvate in apele de infiltratie. Daca in oasele recente procentajul fluorului este foarte redus, acesta

va creste treptat corespunzator timpului cat actioneaza infiltratia pana la maximul saturatiei

posibile. Se foloseste pentru valori cronologice mari si are marja de eroare mare: la 20000 de ani,

5000, la 200 000 cu 20 000 . Datarea oaselor fosile din straturile paleolitice fixeaza in anumite

limite si cronologia absoluta a urmelor arheologice gasite in respectivele straturi. Limitele metodeisunt determinate de unele conditii geografice ce pot diferi de la o zona la alta. Astfel exista

deosebiri pentru oasele din soluri silicoase sau vulcanice, cele din regiunile tropicale (unde


12/15

mineralizarea este rapida si neregulata), pentru oasele calcinate sau pentru cele mai recente de 10

000 de ani.

O alta metoda folosita la datarea ceramicii de aceasta data este metoda termoluminescentei.

Termoluminescenta reprezinta un fenomen fizic de emisiune de radiatii luminoase, datorita

incalzirii moderate a unui corp la o temperatura inferioara celei de incandescenta. Un mare numar

de minerale in timpul incalzirii lor emit lumina. Acest lucru nu este insa suficient pentru a face dinaceasta o metoda de datare. Trebuie ca intensitatea acestei emisii luminoase sa fie legata de o scara

de timp.

Termoluminescenta are doua legi: 1. Termoluminescenta mineralelor este grosier

proportionala cu cantitatea de iradiere pe care au primit-o; 2. Daca un esantion este incalzit pentru a

doua oara nu mai emite lumina. El poate face acest lucru numai daca este iradiat din nou. Metoda se

utilizeaza la datarea ceramicii profitand de faptul ca in momentul coacerii obiectelor,

termoluminescenta care a fost acumulata in argile dupa formarea lor (sau termoluminescenta

geologica) este stearsa. Deci cronometrul este repus pe zero (termoluminescenta incepand sa se

reacumuleze in timp dupa aceasta coacere) si ceea ce se va data va fi momentul coacerii vaselor sau

a obiectelor ceramice. Limitele metodei sunt impuse de diferiti factori, determinati de conditiile incare a stat proba sau de factori tehnici ca temperatura de ardere si intensitatea luminii.

Metoda hidratarii obsidianuluise foloseste pentru datarea obiectelor facute din aceasta roca.

Obsidianul este o sticla vulcanica rezultata din solidificarea rapida, petrecuta in urma eruptiilor

vulcanice. Obsidianul apare numai in anumite zone ale Pamantului unde exista sau a existat o

intensa activitate vulcanica, roca fiind cautata in preistorie pentru muchiile foarte ascutite care

rezultau in urma spargerii si deci pentru confectionarea uneltelor si armelor din piatra cioplita in

timpul epocii pietrei.

Metoda are la baza principiul hidratarii in timp a obsidianului, care se petrece dupa o

constanta, daca proba sta in aceleasi conditii. In fapt o suprafata a obsidianului recent prelucrata va

absorbi apa din mediul inconjurator, formand un strat de hidratare masurabil, dar care este invizibil

cu ochiul liber.Adancimea hidratarii obtinute reprezinta timpul scurs din momentul confectionarii

obiectului. Metoda are aplicatii mai ales in statiuni sau situatii in care nu exista observatii de

stratigrafie verticala sau lipsesc alte metode de datare.

Limitele metodei sunt impuse de faptul ca hidratarea nu este uniforma in intreaga lume,

neexistand aceleasi conditii fizico-chimice peste tot. Aceste conditii depind de existenta unor factori

locali care determina rata de hidratare (de pilda temperatura atmosferica).

Desigur metode de datare absoluta exista mult mai multe, unele aflate in faza incipientaaltele utilizate pe scara larga. Dintre acestea aminitim: metoda determinarii uraniului din oase;

determinarea azotului din oase; determinari prin propagarea ultrasunetelor in oase (pentru fosile);

metoda thoriu-uraniu (se bazeaza pe dezintegrarea U234 si transformarea acestuia in Th230 dateaza organismele litorale); metoda izotopilor de oxigen (studierea raportului dintre izotopii O18

si O 16 in scopul datarii probelor din zonele marine); metoda fusiunii nucleare (se bazeaza pe

dezintegrarea diferita a U235 de a uraniului U238, metoda folosita cu succes pentru datarea primilor

hominizi din Tanzania) etc. Asa cum se poate observa cu ajutorul diferitelor metode de datare pot fi

astazi incadrate cronologic aproape toate tipurile de artefacte sau ecofacte descoperite in siturile

arheologice.

Ritmul dezvoltarii infrastructurii si interesul pe care lumea contemporana il poartapropriului trecut a facut ca arheologia sa fie din ce in ce mai prezenta in viata cotidiana: de la

sapaturile de salvare la cele sistematice, de la aparitiile televizate sau in presa scrisa a arheologilor


13/15

care au facut descoperiri senzationale, de la organizarea unor conferinte cu larga audienta la

muzeele de specialitate, arheologii sunt tot mai activi in cadrul comunitatilor umane. In toate tarile

civilizate autoritatile au elaborat sisteme normative care reglementeaza si protejeaza atat activitatile

de cercetare cat si patrimoniul mobil si imobil al istoriei nationale6[6]. Rezultatele sapaturilor

arheologice sunt publicate in carti si reviste de specialitate dar interesul tot mai larg manifestat

pentru acesta stiinta a dus la aparitia unor preocupari constante de popularizare a rezultatelor

cercetarii arheologice: prin intermediul canalelor de televiziune: Discovery Chanel, History,National Geograficdar si a publicatiilor de popularizare: Les Dossiers de lArcheologie, National

Geografic,Descopera, Geoetc.

De vreme ce nimeni nu stie cu siguranta ce s-a petrecut in trecut (inclusiv in trecutul recent)

nu va exista niciodata un sfarsit al cercetarilor arheologice. Arheologia va ramane o perpetua

cautare, o eterna calatorie fara un adevarat sfarsit. Ea este cu atat mai interesanta cu cat o

descoperire extraordinara ca Iceman (Omul Gheturilor) sau Armata de Teracota (China) reuseste sa

starneasca interesul intregii lumi. Putine alte subiecte pot sa spuna atat de mult.

Bibliografie selectiva

Bahn, P.,Archaeology. A Very Short Introduction, Oxford University Press, 2000

Bejan, A., Micle, D., Arheologia O stiinta pluridisciplinara. Metode clasice si moderne de

lucru,Timisoara, 2006

Florea, G.Introducere in arheologie, curs universitar.

Gherghe, P.,Introducere in arheologie, Craiova, 2000

Greene, K.Archaeology. An Introduction, Londra, New York, 2002

Kruta, V.,Les Celtes. Histoire et Dictionaire, Paris, 2000

De Laet,S. J.,Archaeology and Its Problems, 1957

Laszlo, A.,Datarea prin radiocarbon in arheologie, Bucuresti 1997

Lazarovici, Ghe.,Metode si tehnici moderne de cercetare in arheologie, Bucuresti, 1998

Luca, S.A.,Arheologia generala, Alba Iulia, 1999

Matei, Cristian,Arheologia. Tehnica si metoda, Bucuresti, 2003

Piggott, S.,Aproach to Archaeology, 1959

Popovici, D. si colab. Cercetarea arheologica pluridisciplinara. Concepte, metode si tehnici,

Bucuresti, 2002

Rachet, G., Universul arheologiei, vol. I-II, Buc. 1977

6[6] Regimul legislativ al cercetarilor arheologice din Romania este reglementat de ORDONANTA nr. 43 din 30

ianuarie 2000 privind protectia patrimoniului arheologic si declararea unor situri arheologice ca zone de interesnational (publicata inM.O.: 24.11.2006) si de Legea nr. 182/25.10.2000 privind patrimoniul cultural national mobil.

La acestea se adauga Standardele si procedurile pentru cercetarile arheologice (instituite prin OMCC nr.

2392/06.09.2004).
http://www.cimec.ro/Arheologie/standarde2.htmhttp://www.cimec.ro/Arheologie/standarde2.htmhttp://www.cimec.ro/Arheologie/standarde2.htmhttp://www.cimec.ro/Arheologie/standarde2.htmhttp://www.cimec.ro/Arheologie/standarde2.htmhttp://www.cimec.ro/Arheologie/standarde2.htm


14/15

Stiebing, W.H, Uncovering the Past. A History of Archaeology, Oxford University Press, 1993

Vasaru, Ghe, Cosma, C., Geocronologie nucleara. Metode de datare prin fenomene nucleare

naturale, Cluj-Napoca, 1998

Bibliografie extensiva

Lucrri generale

* * * Istoria romnilor, vol. I-III, Bucureti, 2001 *

* * * Dicionar de istorie veche a Romniei, sub red. D.M. Pippidi, Buc. 1976

* * * Enciclopedia arheologiei i istoriei vechi a Romniei, sub red. C. Preda, vol. 1 (A-C), Buc.,

1994; 2 (D-L), 1996; 3 (M-Q), 2000 *

* * * Enciclopedia istoriografiei romneti, sub red. St. tefnescu, Buc. 1978

* * * Enciclopedia civilizaiei romane, sub. red. D. Tudor, Buc., 1982

R. Florescu, H. Daicoviciu, L. Rou, Dicionar enciclopedic de art veche a Romniei, Buc. 1980

L. Brzu, Arheologie general, Bucureti, 1985

L. Brzu, Istoria universal veche, I. Societatea primitiv, Buc., 1978

L. Bejenaru (ed.), Archaeozoology and Palaeozoology Summercourses, Iai, 2002*

D. Berciu, La izvoarele istoriei, Buc., 1967

D. Berciu, Zorile istoriei n Carpai i la Dunre, Buc. 1966

M. Crciumaru, Paleobotanica, Iai, 1996*

Vl. Dumitrescu, A. Vulpe, Dacia nainte de Dromihete, Buc., 1988

Gh. Lazarovici, D. Micle, Introducere n arheologia informatizat, Timioara, 2001*

M. Petrescu-Dmbovia, Scurt istorie a Daciei preromane, Iai, 1978

D. Popovici (ed.), Cercetarea arheologic pluridisciplinar. Concepte, metode i tehnici, Bucureti,

2002 *

D. Tudor, Arheologia roman, Buc., 1976

Literatur strin

J.-P. Adam, Arheologia ntre adevr i impostur, Buc., 1978

Paul G. Bahn (ed.)The Cambridge Illustrated History of Archaeology, Cambridge, 1996*

R. Bradley, The Archaeology of natural Places, 2002*

G. Childe, De la preistorie la istorie, Buc., 1967

J. Collis, Digging up the Past. An Introduction to archaeological Excavation, London, 2001*

E. Crubezy s.a., Larchologie funraire, Paris, 2000*

M. Dabas, H. Deletang .a.,La prospection, Paris, 1998*

Glyn Daniel, The Origins and Growth of Archaeology, 1967


15/15

P. Drewett, Field Archaeology. An Introduction, London, 2001*

H.-J. Eggers, Einfhrung in die Vorgeschichte, Mnchen, 1959

J. Evin, A. Ferdiere .a. , La datation en laboratoire, Paris, 1998*

C. Gamble, Archaeology: the Basics, London, 2001*

E. Gran-Aymerich,Naissance de larchologie moderne, Paris, 1998*

J. Grant, S. Gorin, N. Fleming, The Archaeology Coursebook. An Introduction to Study Skills,

Topics and Methods, London, 2002*

K. Greene, Archaeology. An introduction, London, 2001*

N. Himmelmann, Trecutul utopic. Arheologia i cultura modern, Buc., 1984

Ph. Jockey, Larchologie, Paris, 1999

M. Joukowski, A Complet Manual of Field Archaeology, 1980

A. Lszl, Datarea prin radiocarbon n arheologie, Buc. 1997

A. Leroi-Gourhan, Dictionnaire de la prhistorie, Paris, 1997

M.P. Pearson, The Archaeology of Death and Burial, London, 2001*

G. Rachet, Universul arheologiei, Tehnic IstorieBilan, vol.1-2, Buc. 1977*

C. Renfrew, P. Bahn, Archaeology. Theory, Methods and Practice, London, 1996*

A. Schnapp, Discovery of the Past. The Origins of Archaeology, London , 1999*.

4 Introducere in Arheologie

Documents

Transcript of 4 Introducere in Arheologie