2_concepte interculturale

7/23/2019 2_concepte interculturale

http://slidepdf.com/reader/full/2concepte-interculturale 1/18

17

2

T-Kitul Învăţarea

Interculturală

A scrie despre învăţarea interculturală este oexperienţă interculturală ea însăşi. Diferitele idei cese află în spatele unuia şi aceluiaşi termen, „învăţareainterculturală”, relevă multe lucruri despre istoria per-soanelor care le-au descoperit.

Alegând între diferitele idei şi comentându-le, probabil că va reieşi din nou relevanţa isto-riei şi a preferinţelor autorilor, decât învăţareainterculturală.

Prin urmare, acest capitol nu pretinde să văofere nici un fel de „adevăr” referitor la învăţareainterculturală, dar este mai degrabă o încercarede a furniza o – neapărat părtinitoare – privire deansamblu a unor diferite teorii şi concepţii caresunt corelate cu învăţarea interculturală.

Este adăvărat că multe teorii, inclusiv cele introduseaici, utilizează unele cuvinte şi fraze luxoase. Am ales în mod deliberat să includem teorii ce utilizeazăaceste fraze – nu pentru a vă speria, ci pentru a văfamiliariza cu aceşti termeni.

Oamenii le folosesc des atunci când vorbesc despre învăţarea interculturală. Aceste teorii reprezintărădăcinile a ceea ce vei putea face practic destulăvreme.

Termenul „învăţare interculturală” poate fi înţeles pediferite niveluri. Într-un nivel mai literar, învăţareainterculturală se referă la un proces individual de însuşire de cunoştinţe, atitudini sau comportamentce este conectat cu interacţiunea diferitelor culturi.

Foarte adesea, învăţarea interculturală este văzută

într-un context mai larg pentru a indica un con-cept prin care oamenii din diferite medii pot trăi împreună paşnic, şi procesul necesar pentru a con-strui o astfel de societate.

„Învăţarea” în acest context este prin urmare, înţeleasă mai puţin la un nivel total individual, daraccentuează caracterul deschis al acestui processpre o societate „interculturală”.

Termenul „învăţare interculturală” va fi analizat în funcţie de diferitele componente ale sale şiinterpretări aici.

Ce este „învăţarea”?

Învăţarea este definită în dicţionarul Oxford de EnglezăCurentă pentru Avansaţi ca „însuşirea de cunoştinţesau aptitudini studiind, practicând sau fiind învăţat”.Pornind de la această definiţie foarte generală, pot fiidentificate varii discuţii.

Învăţarea pe diferite niveluri

Învăţarea are loc pe trei niveluri diferite şi inter-dependente: nivelul cognitiv, nivelul emoţional şinivelul comportamental.

Învăţarea cognitivă este însuşirea de cunoştinţe sauconvingeri: ştiind că 3 plus 3 fac 6, că Pământul esteconceput ca având forma unei mingi, sau că sunt, înmod curent, 41 de state membre ale Consiliului Euro-pei.

Învăţarea emoţională este mult mai dificilă de înţeles ca un concept. Poate poţi să te uiţi înapoi

şi să-ţi aminteşti cum ai învăţat să-ţi exprimi senti-mentele, şi cum aceste sentimente sau schimbat întimp. De ceea ce ţi-a fost teamă acum douăzeci deani, s-ar putea să nu-ţi mai fie acum, persoane carenu ţi-au plăcut de prima dată s-ar putea acum să-ţifie cei mai buni prieteni, etc.

Învăţarea comportamentală este ceea ce este vizibilla învăţare: a fi capabil să baţi un cui drept în lemn,să scri cu un stilou, să mănânci cu beţişoarele pentrumâncat orez, sau să saluţi pe cineva cum trebuie.

Învăţarea reală implică toate cele trei niveluri: cogni-tiv, emoţional şi comportamental. Dacă vrei să şti sămănânci cu beţişoarele pentru mâncat orez, trebuiesă ştii cum să le ţii şi trebuie să înveţi mişcările corecte.Dar amândouă nu ar avea un efect permanent dacănu vei învăţa să-ţi placă să mănânci cu ele – sau celpuţin nu vei vedea un avantaj făcând-o.

Învăţarea ca un proces (ne)structurat

Învăţarea poate avea loc atât dintr-un accidentcât şi ca rezultat al unui proces planificat. Dacăne uităm înapoi, vom realiza că am învăţat multelucruri din experienţe în care nu ne-am angajatpentru a învăţa. Pe de altă parte, cea mai mareparte a timpului de învăţat implică un fel deproces strucurat, sau cel puţin intenţionat. Nu

2. Concepte ale învăţării interculturale

De

Arne

Gillert

2.1 Introducere 2.2 Analiza învăţării



18

2


Interculturală

vom învăţa dintr-o experienţă întâmplătoaredacă nu reflectăm intenţionat asupra ei.

Atât sistemul educaţiei formale cât şi cel al educaţieinon-formale foloseşte procese structurate pentrua uşura învăţarea. În momentul în care ai luat acestT-kit pentru a te gândi cum este mai bine să priveşti învăţarea interculturală într-un mediu de grup, teinteresează cel mai probabil învăţarea ca un proc-es structurat şi nu pur întâmplător. Experienţele înnvăţării interculturale prin cursuri de instruire,seminarii, întâlniri de grup, ateliere, schimburi, etc.sunt exemple de procese structurate ale învăţăriiinterculturale.

Roluri în Învăţare Învăţarea presupune şi roluri. Cum majoritateacopiilor împărtăşesc şcoala ca o experienţă timpu-rie de învăţare structurată, unul din rolul-perecheeste acela al profesorului-elev. Pentru marea partedin oamenii implicaţi în educaţia non-formală, esteevident că învăţarea poate fi realizată ca un proces în două moduri, în care oamenii învaţă unii de laalţii interacţionând. Defapt, noi învăţăm mereu,dar mulţi oameni nu se concep pe ei înşişi ca elevi,ci inconştient preferă rolul profesorului. Creareadeschiderii spre învăţarea mutuală este una dinprovocările oricui implicat în educaţia non-formalăcu care se confruntă atunci când încep să luc-reze cu un nou grup de oameni - şi, ca o remarcăpersonală, îmi doresc ca cei implicaţi în educaţiaformală să se ocupe uneori de acele provocări însălile de clasă de asemenea.

Metodele ÎnvăţăriiDacă ne gândim la învăţare ca un proces structurat,este logic să ne îndreptăm atenţia către metodele învăţării în acest proces. Cercetătorii au demon-strat de multe ori că oamenii învaţă mai tare prinpropriile lor experienţe – în situaţii ce implicăcunoaşterea, emoţia şi acţiunea. Dacă dorim săcreăm un spaţiu pentru învăţare, ar trebui să oferimmetodele ce permit experinţa şi reflecţia bazate petoate aceste trei niveluri. Aruncaţi o privire în acestT-kit pentru sugestii de metode şi metodologiipentru învăţarea interculturală.

2.3 Ce este cultura? Şi ceeste până la urmă inter-

cultural?Cel de al doilea termen pe care îl analizăm,ca încorporat în „învăţarea interculturală”

este cultură. Toate ideile despre învăţareainterculturală se construiesc pe o idee implicitsau explicit despre cultură. Toate au în comunfaptul că percep cultura ca pe ceva făcut de om.S-a făcut referire la cultură ca fiind „software-ul”pe care oamenii îl folosesc în viaţa de zi cu zi; îngeneral este descrisă ca fiind însuşirile de bază,valorile şi normele pe care oamenii le au. Suntmulte argumente şi discuţii teoretice şi practicedespre conceptele culturii.

Este cultura neapărat legată de un grup de oameni,sau există „cultura individuală”?Care sunt elementele culturii?Poate cineva să stabilească o „hartă culturală” alumii?Cultura se schimbă? De ce şi cum?Cât de puternică este legătura dintre cultură şicomportamentul curent al individualităţilor şi gru-purilor?Poate cineva să ai aibă mai multe medii culturale– şi ce implică acest lucru?Cât de flexibilă este cultura, cât de deschisă estespre interpretările individuale?

Foarte adesea, analiza culturii implică analizainteracţiunii culturilor. Mulţi autori susţin că

dacă nu suntem pentru existenţa a mai multde o cultură, nu ne-am gândi la cultură deloc.Diferenţele aparente dintre cum oamenii gândesc,simt şi acţionează, sunt cele care ne fac conştienţide cultură. Prin urmare, cultura nu poate fi gânditădoar ca o „cultură”, trebuie gândită şi ca „culturi”. Înconsecinţă, este logic să avansăm în acest capitolde la ideile axate în principal pe însăşi cultura, laideile axate mai mult pe interacţiunea culturilor, peexperienţele interculturale.

Unii termeni sunt folosiţi pentru a înlocui „intercul-tural”, de exemplu, sau „multicultural”. Pentru unii

autori, aceşti termeni sunt identici, iar alţii atribuieacestor cuvinte înţelesuri diferite. Aceste diferenţevor fi discutate în acest capitol mai încolo.

2.4 Analiza culturii

2.4.1 Modelul de Iceberg al Culturii

Unul dintre cele mai cunoscute modele ale cul-turii este iceberg-ul. Centrul modelului se bazeazăpe elementele ce alcătuiesc cultura şi pe faptul căunele dintre aceste elemente sunt foarte vizibile, întimp ce altele sunt greu de descoperit.



19

2


Interculturală

A r t e

L i t e r a t u r ă

D r a m ă

M u z i c ă c

l a s i c ă

M u z i c ă p o p u l a r ă

D a n s p o p u l a r

J o c u

r i

G ă t i t

Î m b r ă c ă m i n t e

N o ţ i u n i d e m o d e s t i e

C o n c e p t u l d e f r u m u s e ţ e

I d e a l u r i c e g u v e r n e a z ă c r e ş t e r e a c o p i l u l u i

R e g u l i d e d e c e n ţ ă

C o s m o l o g i e

R e l a ţ i a c u a n i m a l e l e

M o d e l e d e r e a l a ţ i i d e s u p e r i o r i t a t e / s u b o r d o n a r e

D

e fi n i ţ i a p ă c a t u l u i P r a c t i c i d e c u r t a r e

C o n

c e p t u l d e d r e p t a t e

S t i m u l e n t e p e n t r u a m

u n c i

N o ţ i u n i d e l e a d e r s h i p

R i t m u l d e m

u n c ă

M o d e l e d e g r u p u r i d e d e c i z i e

C o n c e p t u l d e p u r i t a t e

A t i t u d

i n i d e d e p e n d e n ţ ă

T e o r i a b o l i i

D e m e r s u r i d e r e z o l v a r e a p r o b l e m e i C o n c e p t u l d e m o b i l i t a t e a r a n g u l u i C o m p o r t a m e n t u

l o c h i l o r

R o l u r i î n f u n c ţ i e d e v â r s t ă , s e

x , c

l a s ă , o c

u p a ţ i e , î n

r u d i r e

, e t c .

D e fi n i ţ i a d e m e n ţ e i

N a t u r a p r i e t e n i e i C o n c e p t u l d e „ e

u ”

M o d

e l e a l e p e r c e p ţ i e i v i z u a l e

L i m b a j u l c o r p u l u i

E x p r e s i i l e f e ţ e i N o ţ i u n i l e d e l o g i c ş i v a l a b i l i t a t e

M o d e l e d e s t ă p â n i r e a e m o ţ i i l o r

M o d e l e

d e c o n v e r s a ţ i e î n d i f e r i t e c o n t e x t e s o c i a l e

C o n c e p t u l d e t r e c u t ş i v i i t o r

O r g a n i z a r e a

t i m p u l u i

P r e f e

r i n ţ a p e n t r u c o m p e t i ţ i e s a u c o o p e r a r e R a

t a d e i n t e r a c ţ i u n e s o c i a l ă

N o ţ i u n i l e a d o l e s

c e n ţ e i

A r a n j a m e n t u l s p a ţ i u l u i fi z i c

e t c .

F i g .

1 : C o n c e p t u l d e i c e b e r g

a l c u l t u r i i

I n i ţ i a

l î n c o n ş t i e n t i z a r e

I n i ţ i a

l î n a f a r a c o n ş t i e n t i z ă r i i

S u r s a :

p . -

1 4 A F S O r i e n t a t i o n H a n d b o o k V o l . - 4 ,

N e w

Y o r k : A F S I n t e r c u l t u r a l P r o g r a m s I n c . ,

1 9 8 4



20

2


Interculturală

Ideea ce se află în spatele acestui model este aceeacă, cultura poate fi schiţată asemeni unui iceberg:numai o porţiune foarte mică din iceberg se poatevedea deasupra apei. Acest vârf al iceberg-ului estesusţinut de o parte mult mai mare, dedesubtul apei,deci invizibilă. Cu toate acestea, această parte de josa iceberg-ului este fundaţia puternică.

De asemenea, în cultură sunt câteva părţi vizibile:arhitectura, arta, gătitul, muzica, limba, doar pen-tru a numi câteva. Dar fundaţia puternică a cul-turii este mai greu de observat: istoria grupuluide oameni ce menţine istoria, normele, valorile,adoptările (părerile) lor despre spaţiu, natură,

timp, etc.Model de iceberg relevă faptul că părţile vizibileale culturii sunt doar expresiile părţilor sale invizi-bile. De asemenea, scoate în relief cât de dificileste şi când să înţelegi oameni cu medii culturalediferite – pentru că noi putem să observăm părţilevizibile ale „iceberg-ului lor”, dar nu putem săvedem imediat care sunt fundaţiile pe care acestepărţi se fundamentează.

Pe de altă aprte, modelul de iceberg lasă nişte întrebări menţionate mai sus fără răspunsuri. Decele mai multe ori, este folosit ca punct de plecarepentru o analiză mai în adâncime a culturii, o primă

vizualizare a faptului de ce este uneori aşa de dificilsă înţelegi şi să „vezi” cultura.

Relevanţa pentru munca de tineret

Modelul de iceberg ne concentrează atenţia asupraaspectelor ascunse ale culturii. Este de menţionat că în întâlnirile interculturale pot fi găsite similitudini laprima vedere ce pot fi bazate pe păreri complet dif-erite asupra realităţii. Între tineri, diferenţele culturaleuneori nu sunt chiar atât de evident percepute: pestegraniţe, tinerilor le plac blugii, ascultă muzică pop şitrebui să-şi acceseze e-mail-urile. A învăţa intercultur-

al înseamnă, în primul rând, a fi conştient de parteade jos a propriului iceberg şi a fi capabil să discuţi cualţii despre aceasta pentru a-i înţelege pe alţii maibine şi pentru a găsi domenii comune.

2.4.2 Modelul dimensiunilor culturale allui Geert Hofstede

Ideea lui Geert Hoftede despe cultură este bazatăpe unul dintre cel mai mare studiu empiric ce s-aefectuat vreodată asupra diferenţelor culturale. Înanii 1970 a fost solicitat de către IBM (ce era deja ocompanie foarte internaţională) să-i sfătuiască asu-pra faptului că în ciuda tuturor încercărilor de a sta-bili pe plan mondial proceduri şi standarde comune,erau în continuare diferenţe enorme în modalitatea

de implementare, cum erau spre exemplu în Braziliaşi Japonia.

Hofstede a cercetat diferenţele cu care IBM s-a con-fruntat. În mai multe stadii, incluzând şi intervi-uri şi chestionare în profunzime trimise tuturorangajaţilor IBM din lume, a încercat să surprindădiferenţele care existau în diferite uzine. Dinmoment ce mediul educaţional al angajaţilor IBMera aproximativ la fel peste tot, şi regulile şi proce-durile erau la fel, el a concluzionat că orice diferenţăgăsită între locaţii diferite trebuia să se bazeze pecultura angajaţilor dintr-o uzină anume/specificăşi, în mare măsură, pe cultura ţării gazdă. Hoftede

descrie cultura ca „programarea colectivă a minţiice diferenţiază membrii unui grup uman de altul”.

După câteva runde de cercetări, a redus diferenţele în cultură la patru dimensiuni. A stabilit că tuturorcelorlalte diferenţe, le pot fi stabilite originile într-una sau mai multe din aceste patru dimensiuni aleculturii. Cele patru dimensiuni identificate de Hof-stede sunt ceea ce noi numim: distanţa de putere,individualism / colectivism, masculinitate / femini-tate, şi nesiguranţa evitării. După câteva cercetăriadiţionale, a mai adăugat dimensiunea orientăriitemporale.

Distanţa de putere indică gradul în care societateaacceptă realitatea că puterea în instituţii şi organizaţiieste distribuită în mod inegal între indivizi. Distanţade putere presupune ierarhie, presupune spre exem-plu ceea ce este considerat un proces decizional într-o organizaţie de tineret. Fiecare ar trebui să aibă uncuvânt la un nivel egal? Sau preşedintele consiliuluide conducere este considerat a fi capabil să ia deciziide unul/una singură, atunci când este necesar?

Evitarea nesiguranţei indică gradul în care soci-etatea se simte ameninţată de situaţii nesigure şi încearcă să le evite creând reguli sau alte mijloacede siguranţă. Evitarea nesiguranţei indică, spreexemplu gradul până la care oamenilor le place sărişte, sau cât de mult le-ar plăcea membrilor uneiechipe pregătitoare să discute în amănunt planifi-carea unui curs de training. Cât de mult spaţiu estepentru noroc, improvizaţie, sau lucruri ce au loc aşacum se întâmplă (şi pot fi greşite)?

Individualism / Colectivism indică gradul în care soci-etatea este un cadru social larg îmbinat, în care se pre-supune că oamenii au grijă numai de ei înşişi şi defamiliile lor, în locul unui cadru social strâmt în careoamenii se împart în din-grup şi în afara-grupului



21

2


Interculturală

0

1 0

2 0

3 0

4 0

5 0

6 0

7 0

8 0

9 0

1 0 0

1 1 0

8 1 6

2 4

3 2

4 0

4 8

5 6

6 4

7 2

8 0

8 8

9 6

1 0 4

1 1 2

•

J A M

S

I N

M A L

•

P I H

• I N D

I R A

P A K

•

T A I •

T H A

E Q A

A R A

• E A F

W A F

• I D O

H O K

• D E N

I R E

• S W E

G B R

• S A F

• S W I

F I N

G E R

•

A U T

I S R

•

C O S

•

I T A

A R G

S P A

K O R

C H L

J P N

P E R

B E L

• •

S A

L

•

U R U

•

P O R

G R E

F R A

T U R

•

C O

L

•

B R A

•

V E N

•

M E X

•

Y U G

P A N

• G U A

U S A •

C A N • N E T

A U L

N O R •

N Z

L

�

•

S m a l l

p o w e

r

d i s t a n c e �

S t r o n g

u n c

e r t a i n t y �

a v o i d a n c e �

( w e

l l - o

i l e

d

m a c

h i n e

)

S m a l l

p o w e

r

d i s t a n c e �

W e a k

u n c e r

t a i n t y �

a v o i d a n c e �

( v

i l l a g e m

a r

k e t

)

U n c e r t a i n t y �

a v o

i d a n c e

i n

d e x

�

L a r g e

p o w e r

d i s t a n c

S t r o n g

u n c e r t a i n t y

a v o i d a

( p y r a m

i d

o f

p e o p l �

P o w e r

d i s t a n c e

i n

d e

L a r g e

p o w e r

d i s t a n c

W e a k

u n c e r t a i n t y

a v o

i d a n c e �

( f a m

i l y )

•

•

•

•

•

• •

•

•

•

•

•

•

•

• •

•

•

•

•

•

•

•

•

•

F i g .

2 : P o z i ţ i o n a r e a a 5 0 d e ţ

ă r i

ş i 3 r e g i u n i î n d i m e n s i u -

n i l e d i s t a n ţ e i d e p u t e r e

ş i e v i t a r e a i n c e r t i t u d i n i i

S u r s a :

p .

1 4 1 ,

H o f s t e d e ,

G e e r t ( 1 9 9 1 ) C u l t u r e s a n

d

o r g a n i

s a t i o n s : s o f t w a r e o f t h e m i n d , L o n d o n : M c G r a w

-

H i l l . C o p y r i g h t ©

G e e r t H o f s t e d e , r e p r o d u s c u p e

r -

m i s i u n

e .



22

2


Interculturală

şi se aşteaptă ca din-grupurile lor să aibă grijă deei. În culturile colectiviste, spre exemplu oameniise simt puternic legaţi şi responsabili de şi pentrufamiliile lor, şi de preferat se privesc ca membrii aunor grupuri diferite.

Masculinitate / Feminism indică gradul pe care genul îl are în determinarea rolurilor pe care le au bărbaţii şifemeile în societate. Există, spre exemplu, o diviziune„aproape” naturală a sarcinilor între bărbaţii şi femeileparticipanţi la un seminar ce presupune ca nişte sar-cini de gospodărie să fie preluate de oricine?

Orientarea temporală indică gradul în care o soci-etate îşi bazează deciziile pe tradiţii şi evenimente dintrecut, sau într-un termen mai scurt , timpul prezentcâştigă, sau ce este perceput ca fiind deziderabilpentru viitor. Cât de importantă, spre exemplu, crezică este istoria regiunii tale pentru prezent şi pentruviitor? Atunci când oamenii îşi prezintă locul de undesunt: ei vorbesc despre trecut, prezent sau despre vii-tor?

Hofstede arată în câteva grile cum plasează diferitesocietăţi (naţiuni) pe valori de-a lungul celor patrudimensiuni. Aceste valori sunt bazate pe evaluareachestionarelor şi a cercetărilor repetate pe baza aces-tui model (vezi Fig2, pagina 21).

Modelul lui Hofstede este lăudat pentru baza saempirică; cu greu orice alt studiu sau teorie poate oferiun suport cantitativ similar. Pe de altă parte, modelulnu dă nici o explicaţie de ce trebuie să fie exact cincidimensiuni, şi de ce doar aceste dimensiuni sunt

elementele fundamentale ale culturii. Pe deasupra,modelul sugerează cultura ca fiind mai mult staticădacât dinamică, de ce sau cum dezvoltarea culturii nupoate fi explicată în cadrul modelului. Hofstede estecriticat pentru că s-a concentrat pe cultură doar cao trăsătură a naţiunilor, şi nu s-a orientat către diver-sitatea culturală ce prevalează în cele mai modernesocietăţi, către sub-culturi, culturi mixte, şi dezvolta-rea individuală.Descrierea dimensiunilor are, uneori,pericolul evaluării implicite că unele culturi sunt „maibune” decât altele. Totuşi, pentru mulţi cititori, mod-elul celor cinci dimensiuni este intuitiv foarte relevantpentru conturarea societăţilor.


Cineva poate să nu fie de acord cu Hofstede căcele cinci dimensiuni propuse de el sunt singurelece pot contura cultura. Totuşi, de multe ori sedovedesc a fi elemetele esenţiale ale diferenţelorculturale şi, prin urmare, preţioase în înţelegereaconflictelor dintre indivizi sau grupuri din diferitemedii culturale. Participanţii încep imediat com-parând diferitele „culturi” naţionale pe graficelelui Hofstede: sunt eu într-adevăr mai ierarhic? Ameu oare nevoie de mai multă securitate decât alţii?

– Deci, pe deoparte, dimensiunile lui Hofstedeaduc un cadru în care cineva poate să interpret-eze dezacordurile culturale, şi să înceapă să seadreseze participanţilor pe baza acestor diferenţe(exemplu: Care este ideea ta despre putere şi lead-ership?), iar pe de altă parte ne fac să ne gândimimediat la noi înşine şi să ne întrebăm dacă seaplică la fiecare persoană dintr-o ţară dată.Şi totuşi, dimensiunile sunt utile şi ca un cadru dereferinţă atunci când încercăm să analizăm difer-itele contexte în care trăim („cultura” studentuluinostru, „cultura” familiei noastre şi a prietenilor,„cultura” zonelor rurale sau urbane, etc.). Merită să

ne întrebăm până la ce nivel aceasta ne oferă maimultă perspicacitate – şi până la ce nivel creămdoar noi stereotipii? În plus, aceste cinci dimensiuni, şi preferinţele cuivapentru aceste dimensiuni, ridică întrebări cu privire larelativitatea culturală: nu există într-adevăr „mai bine”sau „mai rău”? Structurile ierarhice sunt la fel de buneca şi cele egale? Rolurile genului stricte şi închise suntla fel de bune ca şi cele deschise? Cât de departe sepoate merge? Şi dacă dorim să mediem un conflictcultural de-a lungul acestor dimensiuni, ar trebui şiputem noi să adoptăm o poziţie neutră?

2.4.3 Componentele comportamentaleale culturii ale lui Edward T. şi Mil-dred Reed

Acest cuplu a dezvoltat propriul model al culturiidintr-un punct de vedere foarte practic: ei doreausă le dea un sfat bun oamenilor de afaceri US-americani care trebuiau să călătorească şi să luc-reze peste graniţe. În studiul lor ce a implicat multeinterviuri în profunzime, deschise - cu oameni dinculturi diferite cu care oamenii de afaceri US-amer-icani trebuiau probabil să coopereze, ei s-au con-centrat asupra acelora cu diferenţe, uneori subtile,de comportament ce, de obicei, justificau conflict-ele în comunicarea interculturală.



23

2


Interculturală

Pe baza studiului lor, ei au dezvoltat câteva dimen-siuni ale diferenţei. Aceste dimensiuni sunt toateasociate fie cu modele de comunicare, de spaţiu, saude timp:

Mesajele rapide sau lente se referă la „viteza cu careun mesaj anume poate fi decodat şi se poate acţionaasupra lui”. Exemple de mesaje rapide includ titlurilede articole, publicitatea şi televiziunea. A deveni maiuşor familiar este, de asemenea tipic pentru acei caretind mai mult spre mesajele rapide. Pe când în esenţă, îţi ia timp să cunoşti oamenii bine (acelea sunt „mesajelente), în unele culturi se leagă prietenii într-un timp

mai scurt decât în altele, familiaritatea facilă este deasemena un exemplu de mesaj rapid. Mesajele lentesunt spre exemplu arta, un documentar TV, relaţiile pro-funde, etc.

Contextul înalt sau jos presupune informaţia ce înconjoară un eveniment. Dacă în mesajul trans-mis realmente la un timp dat este dată doar puţinăinformaţie, şi marea majoritate a informaţiei estedeja prezentă la persoanele care o comunică, situaţiaeste una de context înalt. De exemplu, comunicarea între cuplul care a trăit împreună de mai mulţi ani

tinde să fie de un context foarte înalt: doar puţinăinformaţie trebuie schimbată în orice moment pen-tru ca fiecare să se inţeleagă unul pe altul. Mesajulpoate fi foarte scurt, dar este decodat cu ajutorulinformaţiilor cumulate unul despre altul de-a lungulanilor petrecuţi împreună.

Culturi tipice de contexte înalte sunt, conform Hall& Hall (1990), culturile japoneză, arabă şi meditera-neene, ce sunt caracterizate de reţele de informaţiivaste şi implicare în relaţiile personale apropiate.Prin urmare, în viaţa de zi cu zi nu este necesar uncadru de informaţii de proporţii mari, şi nici nu este

de aşteptat. Oricine se informează despre orice arede-a face cu persoanele importante pentru sine.

Culturile tipice de context jos sunt culturileamericană (SUA), germană, elveţiană şi cele scan-dinavice. Relaţiile personale tind să fie împărţite în concordanţă cu diferitele zone ale implicări iunei persoane, şi există o nevoie mai mare de uncadru de informaţii în schimburile normale.

Neînţelegerile pot apărea din cauza neluării în con-siderare a stilurilor diferite de comunicare în terme-nii contextului înalt şi jos. Spre exemplu, o persoanăcu un stil de context jos poate fi percepută de opersoană cu un stil de context înalt, ca vorbind prea

mult, fiind prea precisă, şi furnizând informaţii ce nusunt necesare. Invers, o persoană cu un stil de con-text înalt poate fi percepută de o persoană cu un stilde context jos ca fiind de „neîncredere” (din momentce informaţia este „ascunsă”) şi necooperantă. Pen-tru a lua decizii, o persoană de context-jos doreşteun cadru informaţional complet şi foarte mare, pecând o persoană de context-înalt îşi va baza deciz-iile pe un cadru informaţional mai redus cantitativla un moment dat, din moment ce s-au actualizatconstant referitor la procesul în desfăşurare. Situaţiaparadoxală ia naştere atunci când unei persoane decontext-înalt i se cere să evalueze o nouă anteprizăşi doreşte să cunoască totul, din moment ce ei nu auluat parte la contextul acelei idei noi.

Teritorialitatea se referă la organizarea spaţiului fizic,de exemplu într-un birou. Biroul preşedintelui este laetajul superior al clădirii sau undeva la mijloc? De exem-plu, dacă cineva consideră stiloul de pe propriul birouca teritoriu personal, cei care împrumută stiloul fără a întreba nu sunt apreciaţi. Teritorialitatea presupune şisimţul oamenilor ce s-a dezvoltat asupra spaţiului şilucrurilor materiale din jurul lor, şi este de asemenea unindiciu de putere.

Spaţiul personal este distanţa faţă de alte per-

soane de care cineva are nevoie pentru a sesimţi confortabil. Cei de la Hall & Hall descriuspaţiul personal ca un „balon” pe care fiecarepersoană îl poartă în jurul său tot timpul. Îşimodifică dimensiunea în funcţie de situaţie şide oamenii cu care înteracţionează (persoanelecu care sunteţi prieteni apropiaţi sunt acceptatemai aproape decât altele). „Balonul” indică ceeace simte ca fiind la distanţa corectă faţă de oaltă persoană. Cineva care stă mai departe esteconsiderat distant, cineva care încearcă să seaproprie mai mult decât ceea ce este perceputăca fiind distanţa justă poate părea ofensator,

intimidator, sau pur şi simplu nepoliticos. Dacădistanţa conversaţională normală a unei culturieste mai dagrabă apropiată astfel încât se supra-pune peste ceea ce este considerată o distanţăintimă într-o cultură diferită, se poate astfel ivi oproblemă de comunicare din interpretările dif-erite asupra a ceea ce înseamnă distanţa fizicăaleasă de fiecare.

Timpul monocronic şi policronic reliefează structurareatimpului fiecăruia. Sincronizarea monocronică înseamnăa face un lucru pe rând, a lucra cu orare, în care fiecarelucru îl urmează pe altul, în care fiecare sarcină are timpulei alocat. Timpul pentru culturile monocronice este foartetransmiţibil, poate fi chiar atins şi se vorbeşte de el ca fiindo resursă: a consuma, a economisi şi a rispi timpul. Timpuleste liniar, se întinde ca o linie din trecut prin prezent spre



24

2


Interculturală

viitor. Timpul este folosit ca o unealtă pentru a structuraziua şi pentru a decide nivelurile de importanţă, de exem-plu a nu „avea timp” să te întâlneşti cu cineva. Sincronizar-ea policronică înseamnă opusul: multe sarcini sunt făcute în acelaşi timp, este o implicare mare a persoanelor, ceimplică o accentuare mai mare a relaţionării cu alţii decâtrespectând orarul. Timpul policronic este perceput aşa demult ca o resursă şi poate fi comparat mai degrabă cu unpunct decât cu o linie.

Hall & Hall percep aceste dimensiuni pe care le-am

descris ca fiind interrelaţionate. Timpul monocron-ic, în cercetările lor, este îndeaproape legat cu con-textul-jos şi cu o schiţă a spaţiului ce permite com-partimentarea vieţii (o structură în care diferitezone ale implicării sunt separate unele de altele,sau puse în „compartimente” diferite). Pe lângădimensiunile menţionate, Hall & Hall introducealte câteva concepte ca fiind important a le acordaatenţie, de exemplu cum să programezi/planifici într-o cultură muncitoare, ce este considerat pot-rivit în termeni de punctualitate, şi cât de repedecurge informaţia într-un sistem – fluxul este menitsă curgă într-un sistem ierarhic (sus/jos) sau este

transmis ca într-o mare reţea în toate direcţiile? În confruntarea cu alte culturi, Hall & Hall a sugeratgrupului său ţintă, oamenii de afaceri americani(SUA), să recunoscă diferenţele culturale, şi dacăeste posibil, să se adapteze la diferitele moduri decomportament în cultura în care ei lucrează.

Conceptele cheie ale lui Hall & Hall în descriereadiferitelor culturi pun în evidenţă diferenţe impor-tante pe care le experiementează oamenii în întâl-nirile interculturale, şi de aceea sunt recunoscutede mulţi cititori. Oricum, au fost aduse şi unelecritici, de asemenea. Hall & Hall au conturat dimen-siunile lor ca fiind în primul rând independenteunele de altele, dar le-a dezvoltat într-un modelal culturii care, eventual, este doar uni-dimen-sional. A ordonat culturile într-un şir între culturilemonocronice şi de contexte-joase, pe de o parte,şi culturile policronice şi de contexte-înalte, pede altă parte. Toate celelalte categorii sunt puse în legătură cu acest şir. Întrebarea este dacă acestmod foarte simplu de categorisire a culturilor esteo reflecţie a realităţii.

În plus, se spune foarte puţin despre ceea ce se află în spatele acestor caracteristici culturale, desprecum se dezvoltă culturile (sunt ele statice saudinamice), sau cum se descurtă indivizii cu medi-ile lor culturale în situaţii interculturale. Utilitateaabordării celor de la Hall & Hall este evidentă înconsecinţele sale practice. Dimensiunile – în mareparte cam pe aceleaşi linii ca şi modelul lui Hofst-ede – oferă un cadru în care se pot recunoaşte şiinterpreta diferenţele culturale.


În grupurile interculturale, dimensiunile introdusede Hall & Halll pot funcţiona bine, ca o primă aprop-iere „teoretică” de diferenţele culturale. Îi implică înexerciţii foarte drăguţe, de exemplu participanţiitrebuie să vorbească despre ei, şi în timp cevorbesc să schimbe distanţa pe care o aveau uniifaţă de alţii. Ambii au aceaşi părere despre distanţacorectă? Cum vor face faţă cuiva care va aveanevoie de mai puţin/mult spaţiu?Odată descrise, dimensiunile celor de la Hall & Hall,de obicei, se leagă foarte bine cu diferenţele cesunt experimentate de participanţii dintr-un grup

intercultural. Ei pot invita un grup să vorbeascădespre aceste diferenţe fără a le eticheta ca fiind„mai bune” sau „mai rele”. În plus, muncitorii de tineret pot găsi aceste dimen-siuni utile în recunoaşterea diferenţelor intercul-turale dintr-un grup (de exemplu: cum trateazăoamenii punctualitatea, dacă le place să fie atinşisau nu, dacă ei simt că vorbeşti prea mult sau preapuţin, etc.) şi în însuşirea unui vocabular pentrua le descrie. Dar, odată introduse, fiţi atenţi căparticipanţii vor găsi foarte uşor dimensiunile Hall& Hall ca fiind justificabile pentru a scuza orice: „Imipare rău, eu nu sunt cu o oră întârziere, eu sunt

policronic!” …

2.4.4 Dezbaterea lui Jacques Demorgonşi Mrkus Molz asupra culturii

Explict, Jacques Demorgon şi Markus Molz(1996) au negat orice pretenţie de a introduce încă un model al culturi i. Este în natura culturi i,spun ei, ca orice definiţie a culturii să fie funda-mental influenţată de mediul (cultural) al uneisingure explicaţii: nimeni nu poate fi incult. În

consecinţă, Demorgon şi Molz îşi înţeleg articolulca o contribuţie la analiza dezbaterii asupra cul-turii şi ce putem învăţa din ea.



25

2


Interculturală

Părţile care s-au implicat în controverse în aceastădezbatere asupra culturii, spun că se conduce la treicontradicţii principale:– Cum să te descurci cu tensiunea dintre stabilitatea

culturală şi structurile culturale de lungă trăiniciepe de o parte, şi procesele de schimbare culturală şi

inovare pe de altă parte?– Cum să tratezi relaţia dintre „cultură” şi

„intercultură”: a fost mai întâi „cultura”, şi apoi a

devenit resursă pentru întâlnirile interculturale?Sau cultura există doar în interacţiile sale con-

stante cu alte culturi?– Ar trebui ca cineva să accentueze aspectele uni-

versale ale tuturor oamenilor (ce au toţi în comun),şi să conceapă oamenii ca indivizi, în care culturadevină doar o trăsătură a acelui individ, sau în

care este doar una, cultura globală (apropiereauniversală)? Sau ar trebui ca cineva să accentuezerolul culturii, să recunoască prevalarea diversităţii

în lume, şi să conceapă oamenii ca aparţinândunui grup cultural, în care toate culturile sunt la

fel de bune (apropierea relativistă)?

Aceste probleme par a fi mai degrabă academicedacât cu valori practice. Oricum, ele au consecinţe

politice: schimbarea este percepută ca fiindameninţătoare sau nu? (întrebarea 1) Diversitatea într-o ţară este percepută ca o pre-condiţie pen-

tru cultură, sau este o ameninţare pentru ceeace este considerată ca fiind cultura „originală”?

(întrebarea 2) Locuitorii unei ţări sunt percepuţica individualităţi ce trebuie tratate egal (modelulfrancez al drepturilor indivizilor), sau ca membrii ai

unui grup, care au drepturi ca grup (modelul olan-dez de societate ca fiind compusă din diferite gru-

puri ce toate au propriile lor instituţii)? (întrebarea3).

În încercarea lor de a învinge aceste tensiuni, Demor-

gan şi Molz introduc ceea ce eu aş numi un modelal culturii. Cultura poate fi înţeleasă, afirmă ei, doaratunci când este corelată cu conceptul de adaptare.

Oamenii sunt mereu solicitaţi să stabilească relaţiipermanente între lumea lor interioară (nevoi, idei,

etc.) şi lumea din afară (mediu, alţi oameni, etc.).Ei fac acest lucru în situaţii concrete ce ar trebuisă formeze o bază pentru analiză. În toate aceste

situaţii, indivizii îşi modelează mediul lor (fiecarepersoană poate înfluenţa ceea ce se întâmplă în

jurul lui/ei), şi sunt modelaţi de mediul lor (oricepersoană se poate schimba de ceea ce se întâmplă în jurul lui/ei). Ambele, modelarea mediului şi a fi

modelat de către acesta, sunt cele două feţe alemonedei „adaptare”.

Mai ştiinţific, Demorgon şi Molz definesc o parte aacelei monede ca „asimilare”. Prin aceasta ei înţelegprocesul prin care oamenii adaptează lumea dinafară realităţii lor. Ceea ce percepem de afară estepus în sertare şi structuri deja existente din creier.Un exemplu extrem de asimilare pot fi copiii care se joacă. Orice pilon de nisip (realitatea lumii de afară)poate fi văzut de către aceştia ca Muntele Everest (oimaginaţie interioară). În timp ce escaladează acel

pilon, ei asimilează realitatea în propria lor imaginaţie;acea interpretare a realităţii a devenit cadrul lor deacţiune. Ei nu escaladează un pilon de nisip, ci Mun-tele Everest. Dar nu numai copiii asimilează: atuncicând vedem pe cineva pentru prima oară, ne facemo impresie despre cum el/ea arată. Pe baza aceleiinformaţii limitate, noi interpretăm cine este el/ea– şi folosim informaţia existenţă în creierul nostru,adesea stereotipii, pentru „a şti” mai multe despreacea persoană, şi să decidem cum trebuie să necomportăm cel mai adecvat.

Cealaltă parte a monedei, Demorgon şi Molz onumesc „acomodare”. Prin aceasta ei înţeleg proce-sul prin care structurile din creier (ceea cei ei numesc„cunoştinţe, sau „scheme”) sunt schimbate înconcordanţă cu informaţia din lumea de afară. Putemsă întâlnim pe cineva şi la început să interpretămcomportamentul lui/al ei în termenii stereotipiilornoastre. Dar după o vreme, noi putem învăţa că reali-tatea este diferită, iar stereotipiile noastre, schemelenoastre din creier nu corespund cu realitatea. Aşa căle schimbăm.

Nici acomodarea extremă şi nici asimilarea extremănu este utilă. În maniera unei acomădări extreme,am putea fi copleşiţi de toată informaţia din exte-rior cu care trebuie să ne confruntăm, astfel încât artrebui să avem o privire „proaspătă” asupra ei şi săpermitem să ne schimbăm modul în care gândim. Înmaniera unei asimilări extreme, am nega realitateaşi la sfârşitul zilei nu am fi în stare să supravieţuim.

În comparaţie cu animalele, oamenii, sunt din punctde vedere genetic mai puţin pre-formaţi, puţinelucruri sunt biologic „aranjate” pentru noi. Prin urmare,sunt multe situaţiile în care nu avem reacţii instinctivesau biologice pre-determinate. Avem o nevoie să nedezvoltam un sistem ce ne oferă orientarea în aceste



26

2


Interculturală

situaţii ce ne ajută să ne adaptăm cu succes. Acest sis-tem este ceea ce Demorgon şi Molz numesc cultură.

Funcţia adaptării este, deci de a menţine sau de a mări

posibilitatea de a acţiona potrivit în cât mai multe

situaţii posibile. Cultura este, aşadar, structura ce ne

oferă orientarea în aceste situaţii (trebuie înţeleasă ca

structurile din creier ce sunt baza proceselor de asimi-

lare şi acomodare), este continuarea naturii biologice.

Cultura există din cauza necesităţii de a găsi orientare

acolo unde nu este pre-determinare biologică.

Dacă adaptarea presupune găsirea orientării, ea

există într-o tensiune dintre asimilare şi acomo-dare. Pe de o parte, noi avem o nevoie de dezvolta

structuri stabile, echipamente comportamentale

pe care le putem generaliza şi folosi în toate tipurile

de situaţii, din moment ce nu putem începe de la

zero (sau cu un creier gol) tot timpul. În acest mod

de asimilare, cultura este software-ul mental, aşa

cum l-a indicat Hofstede, software-ul ce este folosit

pentru procesarea tuturor informaţiilor disponibile

în lumea de afară.

Dar, Demorgon şi Molz scot în relief următorul fapt:dacă cultura ar fi doar un software mental, progra-

mat în oameni când sunt tineri, nu am putea să

ne ajustăm noilor circumstanţe şi să ne schimbăm

orientările în consecinţă. Oamenii au nevoie de abil-

itatea de a se acomoda, de a-şi schimba orientările

şi structurile de referinţă pentru a supravieţui.

Comportamentul în orice situaţie dată, este

aşadar aproape întotdeauna o mixtură între

repetarea unui set de acţiuni orientativ cultural,

învăţat cu succes şi ajustarea cu grijă la situaţia

dată.

Dacă analizăm o astfel de situaţie de la început,

avem un lung şir de opţiuni comportamentale

între contradicţii: putem acţiona rapid, fără infor-

mare; sau să fim informaţi, dar să acţionăm cu un

ritm încet. Putem să ne concentrăm asupra unui

aspect al situaţiei, sau să ne răspândim atenţia asu-

pra a tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Putem

comunica explicit (cu ajutorul unor explicaţii pro-

funde), sau implict (folosind multe simboluri). Dacă

înţelegem o situaţie oferindu-ne sute de astfel de

posibilităţi între două contradicţii, trebuie mereu

să decidem pe care să o alegem (vezi exemplulfig.3).

Pre-adaptive opposites

O scillation

Pole 1 Pole 2

Continuity�

Differentiation�

informed action�

concentrated attention�

explicit communication

Change�

Unification�

fast action�

spread attention�

implicit communication

Ti m e

Fig. 3: Alegerea între contradicţii pre-adaptative şi oscilaţie

Sursa: p.54, Thomas, Alexander (ed) (1996) Psychologie interkulturellen Handelns, Gottingen: Hogrefe. Chapter

by J. Demorgen and M. Molz ‘Bedingungen und Auswirkungen der Analyse von Kultur(en) und InterkulturellenInteraktionen’. Versiune adaptată

Iptienti, clute nove,

nere atqui sim inpra-

ciam dientem furora-

chus remum se queAx



27

2


Interculturală

Potential oscillation

A d a p t i v e

a x i s

Habitual oscillation

Pole 1 Pole 2

Pre-adaptive opposites

Fig. 4

Sursa: p.55, Thomas, Alexander (ed) (1996) Psychologie interkulturellen Handelns, Gottingen: Hogrefe. Chapter

by J. Demorgen and M. Molz ‘Bedingungen und Auswirkungen der Analyse von Kultur(en) und InterkulturellenInteraktionen’.

Aceste contradicţii se pot zugrăvi ca doi poli pe olinie (vezi fig. 4). Întreaga linie reprezintă, aşadar, întregul potenţial al comportamentului. Orienta-rea culturală, aşa cum o explică Demorgon şi Molz,presupune limitarea potenţialului pe acea linie laun şir mai mic. Imaginaţi-vă punctele de pe linienumerotate de la 0 la 10 (0 fiind într-o extremă iar10 în cealaltă). Orientarea culturală aşează compor-tamentul potrivit pe un anumit punct, de exem-plu 3. Asemeni culturii oamenilor, îl considerăm ca început şi alegem comportamentul cel mai potrivitsituaţiei din jurul acelui punct. Într-un exemplu sepoate spune că de obicei alegem soluţii între 2 şi4.

Să luăm comunicarea. Tu vii dintr-un loc, spreexemplu, în care oamenii comunică foarte implicit(adică, evitând explicaţiile lungi dar referindu-seimplicit la un context pe care „toată lumea îl ştie”).Ceea ce este perceput, în general, ca şi comuni-care potrivită, ca „normală”, este mai degrabăimplicit. Alegi acest lucru ca punct de plecare, şi

dezvolţi un şir obişnuit în jurul acestui punct deplecare.

Astfel poţi comunica un pic mai mult implicit,sau mai puţin implicit, depinde de situaţie, darniciodată nu vei comunica foarte explicit. Doar învăţând, experimentând situaţii în care „şirul”tău de comportament nu a fost reuşit vei puteasă-ţi lărgeşti propriul şir şi să ai potenţialul de acomunica explicit – altfel vei rămâne cu un senti-ment ciudat.

Cultura presupune definirea deciziilor potrivite întredouă extreme în adaptare. O orientare culturală arată, într-un mod abstract, ceea ce a fost în trecut pentruun grup de oameni un comportament reuşit.Un şir în jurul acelei oritentări, în jurul a ceea ce esteperceput ca fiind potrivit, este tolerat precum deviaţii„normale”, ca adaptări normale la situaţii. Comporta-ment care este în afara a ccea ce acel şir precepe caperturbator, greşit, anormal.

Culturile se pot schimba: atunci când şirul din jurulunei anumite orientări este extins într-o direcţie,când comportamentul oamenilor ce conturează



28

2


Interculturală

acea cultură tinde în mod constant, spre o singurăparte, orientarea iniţială se poate îndrepta gradual

spre acea parte.

Cultura, în acest concept, nu este legată de naţiune.Este în esenţă despre orientarea grupurilor de oame-ni. Orientarea este dată, de exemplu de: familie, priet-eni, limbă, locul în care locuieşti, cu cine locuieşti saulucrezi, etc. La baza tuturor acestor lucruri, grupurilepot fi identificate ca împărţind unele orientări, culturi.Depinzând de context, indivizii pot avea diverse setu-ri de standarde şi diverse şiruri în jurul acestor stand-arde. Spre exemplu: la servici poţi comunica mai mult

sau mai puţin explicit, în timp ce acasă poţi comunicamai mult sau mai puţin implicit. Totuşi, dacă există unfundal comun între serviciu şi familie, ambele şiruripot fi foarte aproape unul de altul şi să se suprapună într-o mare măsură.

În învăţarea interculturală, oamenii devin conştienţide orientarea lor culturală, confruntându-se cu unstandard diferit. Trebuind să trăiască cu ambeleorientări, oamenii îşi măresc şirul modului lor de com-portare, ei îşi măresc obiceiurile pentru a cuprinde

ambele orientări culturale. În funcţie de situaţie, ei vorputea alege, astfel, între mai multe opţiuni. Lărgireaşirului, în principiu, oferă mai multe posibilităţi deacomodare, de adaptare a comportamentului uneipersoane la lumea de afară. Acest şir mărit mergemănă în mână cu şi mai multă nesiguranţă: maimulte opţiuni crează mai puţine situaţii stabile.

Mediatori interculturali pot fi acele persoane careşi-au dezvoltat un şir ce cuprinde standardeleculturale ale ambelor părţi şi care deschide larg

posibilităţile pentru „un punct de întâlnire” comun, între ceea ce este perceput ca fiind un comporta-ment potrivit din diferite părţi.

Ideile lui Demorgon şi Molz despre cultură au atrasmulţi oameni deoarece ei au pus laolaltă o multitu-dine de laturi ale teoriei şi modelelor culturii. Pe dealtă parte, modelul este pur şi simplu teoretic, şi per-mite o cercetare empirică foarte limitată. Este posibilsă se testeze dacă modelul lor se aseamănă cu reali-tatea? Totuşi, cel mai bun test poate nefolositor mod-elului în a înţelege şi interpreta mai bine întâlnirile

interculturale.

Relevanţă pentru munca de tineretIdeile lui Demorgon şi Molz despre cultură potajuta la obţinerea unei înţelgeri mai profunde anecesităţii şi funcţiei culturii. În plus, asociază cul-tura unui concept al grupurilor de toate nivelurile,şi nu al naţiunilor individuale.

În munca de tineret, modelul cu complexitateasa poate întâmpina mai degrabă necesităţile întrebărilor complexe ridicate, şi să deschidă noireflecţii profunde.

În termeni practici, modelul oferă o înţelegerea ceea ce învăţarea interculturală presupune: săte cunoşti pe tine însuşi, să-ţi extinzi propriileposibilităţi de acţiune, propriul şir al confruntărilorcu diferite situaţii. Relatează clar această învăţarecu experienţa şi scoate în relief, pe de altă parte,că învăţarea este provocatoare din moment ce estelegată de o nevoie de bază a existenţei umane: ori-entarea.

2.5 Analiza învăţării inter-culturale

Modelul lui Milton J. Bennett de

dezvoltare a sensibilităţii interculturale

Bennett (1993) defineşte sensibilitateainterculturală în termenii etapelor creşterii per-sonale. Modelul său de dezvoltare plasează o con-tinuitate a creşterii denaturării în confruntarea cudiferenţele culturale, plecând de la etnocentrismprin stadiile celei mai mari recunoaşteri şi acceptăria diferenţei, ceea ce Bennett numeşte „etnorelativ-ism”.

Principalul concept fundamental al modelului luiBennett este ceea ce el numeşte „diferenţiere”, şicum poate o persoană să-şi dezvolte abilitatea de arecunoaşte şi de a trăi cu diferenţa. „Diferenţierea”se referă la două fenomene: primul, oamenii vădunul şi acelaşi lucru într-o varietate de moduri, şi aldoilea, „culturile diferă unele de altele prin modul în care ele îşi menţin modelele diferenţierii, sauviziunile asupra lumii”. Acest al doilea aspect sereferă la faptul că în viziunea lui Bennett, cultur-ile oferă moduri de interpretare a realităţii, cumtrebuie cineva să perceapă lumea din jurul nostru.Această interpretare a realităţii, sau viziune a lumiieste diferită de la o cultură la alta. Dezvoltareasensibilităţii interculturale înseamnă în esenţă să înveţi să recunoşti şi să te confrunţi cu diferenţelefundamentale între culturi în perceperea lumii.



29

2


Interculturală

Stadiile Etnocentrice

1. Negare

Izolare

Separare

2. Apărare

Denigrare

Superioritate

Anulare

3. MinimizareUniversalism Psihic

Universalism Transcendent

Stadiile Etnorelative

4. Acceptare

Respect

Diferenţă Comportamentală

Respect pentru Valoarea

Diferenţei

5. Adaptare

Empatie

Pluralism

6. IntegrareEvaluare Contextuală

Marginalitate Constructivă

Fig. 5: Un Model de Dezvoltare a SensibilităţiiInterculturale

Sursa: citat din p. 29, Paige, R. Michael (ed) (1993) Education for the intercultural experience, Yarmouth :Intercultural Press, chapter by Milton J. Bennett ’Towards ethnorelativism: a developmental model of intercul-tural sensitivity’



30

2


Interculturală

Stadiile etnocentrice

Etnocentrismul este înţeles de Bennett ca un sta-diu în care individul presupune că viziunea lui/eiasupra lumii este esenţial centrată pe realitate.Negarea stă la baza unei viziuni etnocentriceasupra lumii, şi înseamnă că un individ neagă căexistă vreo diferenţă, că există şi alte viziuni asupralumii. Această negare poate fi bazată pe izolare, în care există puţine şanse sau nu există de a seconfrunta cu diferenţa, deci existenţa sa nu poatefi experimentată; sau poate fi bazată pe separare, în care un individ sau un grup pune bariere între

oamenii care sunt relevant „diferiţi” pentru a nu ficonfruntaţi cu diferenţa.Separarea, prin urmare, are nevoie de cel puţinun moment de recunoaştere a diferenţei şi este odezvoltare din acest moment a izolării. Segrega-rea rasială ce încă poate fi întâlnită în lume este unexemplu al acestui stadiu al separării.

Oamenii din grupuri asuprite tind să nu experi-menteze stadiul negării, din moment ce este dificilsă negi că există o diferenţă, dacă eşti diferit sauvezi lumea diferit, acest lucru este negat.

Ca al doilea stadiu, Bennett prezintă apărarea.Diferenţa culturală poate fi percepută caameninţătoare, din moment ce oferă alternativela sensul realităţii unei persoane şi astfel la identi-tatea unei persoane. În stadiul apărării, prin urmare,diferenţa este percepută, dar se luptă împotriva ei.

Cea mai comună strategie a acelei lupte este deni-grarea, în care viziunile diferite asupra lumii suntevaluate negativ. Stereotipia şi, în forma sa extremă,rasismul sunt exemple ale strategiei denigrării.

Cealaltă parte a denigrării este superioritatea,unde accentul este pus mai mult pe atributele poz-itive ale propriei culturi, şi este acordată mai puţinăatenţie sau deloc celorlalte, care implict sunt apre-ciate mai puţin. Uneori se întâlneşte şi o a treiastrategie de luptă împotriva părţii ameninţătoare adiferenţei; aceasta este numită de Bennet „anulare”.Anularea înseamnă că o persoană apreciează o altăcultură ca fiind una superioară, denigrând propriulsău mediu cultural. Această strategie poate păreala prima vedere mai sensibilă, dar practic înseamnădoar înlocuirea centrului de etnocentrism al uneipersoane (propriul mediu cultural) cu altul.

Ultimul stadiu al etnocentrismului este numitde Bennet minimizare. Diferenţa recunoscută,se poate să nu mai fie combătută de strategiile

făcute prin minimalizarea înţelesului său. Suntscoase în relief asemănări pe măsură ce diferenţaculturală este depăşită, din acest motiv fiind şinesemnificativă. Bennet evidenţiază că multeorganizaţii par să perceapă ceea ce el numeşteminimalizare ca stadiul final al dezvoltării intercul-turale, şi lucrează într-o lume a valorilor împărtăşiteşi a terenurilor comune. Aceste terenuri comunesunt construite pe universalismul fizic, care estela baza asemănărilor biologice între oameni. Cutoţii trebuie să mâncăm, să digerăm şi să murim.Dacă cultura este un fel de continuare a biologiei, înţelesul ei este minimalizat.

Stadiile etnorelative

„Ceea ce este fundamental etnorelativismului esteasumarea că toate culturile pot fi înţelese doar recip-roc una prin cealaltă şi acel comportament particularpoate fi înţeles doar în interiorul contextului cultural”. Înstadiile etnorelative diferenţa nu mai este percepută cao ameninţare şi ca o provocare. O încercare este făcutăpentru dezvoltarea de noi categorii pentru înţelegeremai degrabă dacât pentru păstrarea celor existente.

Etnorelativismul începe cu acceptarea diferenţeiculturale. Pentru început, această acceptare începecu admiterea că, comportamentul verbal şi non-verbal variază în funcţie de culturi şi toate acestevariaţii merită respect. Pe urmă, această acceptareeste mărită până la viziunile şi valorile fundamentaleale lumii. Acest al doilea stadiu implică cunoaştereapropriilor valori, şi perceperea acestor valori ca fiindrealizate cultural. Valorile sunt înţelese ca procese şica unelte de organizare a lumii, mai degrabă decâtca ceva ce cineva „are”. Chiar valorile ce implică deni-grarea unui grup particular pot fi văzute ca având ofuncţie în organizarea lumii, fără a exclude că cinevaare o părere personală despre acea valoare.

Construită pe acceptarea diferenţei culturale, adapta-rea este următorul stadiu. Adaptarea trebuie văzută în contract cu asimilarea, unde diferite valori, viziuniale lumii, sau comportamente sunt preluate în timpce se renunţă la propria identitate. Adaptarea esteun proces al asumării. Un nou comportament ce estepotrivit unei viziuni asupra lumii diferită este învăţat şiadăugat propriului repertor al comportamentului, cuun nou stil de comunicare ca fiind în linia întâi. Aici, cul-tura trebuie văzută ca un proces, ceva ce se dezvoltă şicurge, mai degrabă dacât ca un lucru static.



31

2


Interculturală

Empatia se află în centrul adaptării, reprezintăabilitatea de a experimenta o situaţie diferit de ceaprezentată de propriul mediu cultural. Este încer-carea de a-i înţelege pe alţii însuşindu-şi perspec-tiva lui sau a ei.

În stadiul pluralismului, empatia este mărită astfel încât un individ se poate baza pe câteva cadre dereferinţă distincte, sau pe multiple cadre cultu-rale. Dezvoltarea acestor cadre necesită, în modobişnuit, locuirea într-un context cultural diferitpentru un timp mai îndelungat. Astfel, diferenţaeste percepută ca parte din egoul unei persoane,ca fiind interrelaţionată cu două sau multe cadre

culturale diferite.

Bennett îşi numeşte setul final de stadii - integrare.Pe când în cadrul stadiului adaptării câteva cadre dereferinţă există unele lângă altele în interiorul uneipersoane, în stadiul integrării este realizată o încer-care de a integra diferitele cadre într-una, aceastanefiind o restabilire a unei culturi, nici o simplă con-solare cu o coexistenţă paşnică a diferitelor viziuniasupra lumii. Integrarea cere o defniţie în dezvoltarea identităţii unei persoane în termenii experienţelortrăite. Poate conduce la neapartenenţa la nici ocultură, dar întotdeauna fiind o persoană din afarăintegrată.

Evaluarea contextuală, ca prim stadiu al integrării,presupune abilitatea de a evalua diferite situaţii şiviziuni asupra lumii dintr-unul sau mai multe mediiculturale. În toate celelalte stadii, evaluarea a fostevitată pentru a contracara evaluările etnocentrice. În stadiul evaluării contextuale indivizii sunt capabilisă se schimbe între contextele culturale, depinzândde situaţie. Evaluarea făcută este una a bunătăţii rela-tive. Bennett dă exemplul unei alegeri culturale: „Estebine să te referi/faci aluzie la o greaşeală pe care aifăcut-o altcuiva sau ţie însuşi? În majoritatea contex-telor americane, este bine. În majoritatea contextelor japoneze, este rău. Oricum, poate fi bine, în anumite

cazuri, să foloseşti un stil american în Japonia, şiviceversa. Abilitatea de a folosi amebele stiluri esteparte din adaptare. Consideraţia etică a contextuluiefectuării unei alegeri este parte din integrare”.

Ca stadiu final, marginalitatea constructivă estedescrisă de Bennett ca un model al unui punct desosire, şi nu ca sfârşitul învăţării. Implică o starede totală autoreflecţie, de a nu aparţine nici uneiculturi, dar fiind unul din afară. Atingând aceststadiu, pe de altă parte, permite o adevăratămeditaţie interculturală, abilitatea de a opera îninteriorul diferitelor viziuni asupra lumii.

Modelul lui Bennett s-a dovedit a fi unul bunca punct de plecare pentru planul training-

urilor şi orientărilor ce se confruntă cu dezvolta-rea sensibilităţii culturale. Modelul sublinieazăimportanţa diferenţei în învăţarea interculturală şiscoate în relief unele din strategiile (neeficiente)de a trata diferenţa.

Bennett sugerează că învăţarea interculturală esteun proces caracterizat de o continuă înaintare (cuposibilitatea de a merge înapoi sau înainte în acelproces) şi astfel este posibilă măsurarea stadiuluiatins de o persoană în termenii sensibilităţii inter-culturale. Cineva poate să întrebe dacă procesul învăţării interculturale urmează exact aceeaşi succe-siune, ca un pas să fie precondiţia pentru următorul.

Dacă se interpretează mai puţin strict în termeniistadiilor ce urmează unul după altul, ci mai degrabă în termenii strategiilor diferite de a trata diferenţace sunt aplicate în concordanţă cu circumstanţeleşi abilităţile, modelul relevă obstacolele esenţiale şimodalitătile utile în învăţarea interculturală.

Relevanţă pentru munca de tineret

Pentru diferitele stadiii descrise de Bennett de laun cadru de referinţă util de analiză a grupurilorşi cele mai adecvate conţinuturi şi metode detraining pentru a dezvolta sensibilitatea culturală.Este necesar a stârni conştiinţa diferenţei, sau opersoană ar trebui să se concentreze pe acceptareaacestor diferenţe? Ideea dezvoltării susţine a ceeace trebuie lucrat. Bennett îşi sugerează lui însuşiconsecinţele instruirii în diferite faze.

Într-un eveniment internaţional de tineret, multedin procesele descrise de Bennet au loc într-unmod foarte condensat. Modelul este util în analizaşi înţelegerea a ceea ce se întâmplă şi cum cinevapoate să se descurce cu aceasta.

În cele din urmă, modelul de dezvoltaresugerează clar care este ţinta în lucrul cu învăţareainterculturală: de a atinge stadiul în care diferenţaeste percepută ca normală, fiind integrată în iden-tiatea unei persoane, şi în care referinţa poate fifăcută la câteva cadre culturale de referinţă.

2.6 Sumar

Analizând diferitele idei despre învăţarea interculturalăşi experienţele interculturale, se poate să se fi clarifi-



32

2


Interculturală

cat că învăţarea interculturală este un proces. Acestproces cere să te cunoşti tu pe tine însuţi şi locul deunde vi înainte să fi în stare să-i înţelegi pe alţii. Esteun proces provocator deoarece implică idei adânc înrădăcinate despre ceea ce este bine şi rău, desprestructurarea lumii şi a propriei vieţi. În învăţareainterculturală ceea ce considerăm de la sine înţelesşi simţim necesar să stăruim, este ridicat ca întrebare. Învăţarea interculturală este o provocare pentru iden-titatea unei persoane – dar poate deveni un mod de a

trăi, o modalitate de a-ţi îmbogăţi identitatea în timp,aşa cum reliefează Bennett.

Bennet a dat modelului său şi o perspectivă maipolitică: întrucât învăţarea interculturală esteun proces, este esenţial să înveţi cum să trăieşti împreună, cum să trăieşti într-o lume diversă. Învăţarea interculturală văzută din aceastăperspectivă este punctul de plecare pentru oconvieţuire paşnică.



2.7 Analiza educaţiei interculturale

În ciuda faptului că acest T-Kit se concentrează pe învăţarea interculturală din afara şcolii, acest capitol esteinclus în recunoasterea faptului că şcoala este încă una din cele mai puternice forţe ce pot ajuta mai departedezvoltarea societăţilor interculturale. Este clar că multe lecţii pot fi învăţate din experienţa educatorilorformali.

În trecut, educaţia a fost oferită pe o bază socială egală, o şcoală pentru toată lumea, promovând dreptateapentru a diminua diferenţele şi ţintind integrarea socială. Astăzi marea problemă a socităţii noastre este cum săte descurci cu diferenţa? Cum ar trebui să recunoaştem şi să valorificăm diferenţele culturale şi, în acelaşi timp,

să promovezi integrarea culturală autentică şi dezvoltarea integrală a studenţilor noştri, în primul rând la şcoală,şi mai târziu, în societate?

Principiile interculturale se concentrează pe deschiderea către ceilalţi, respectul activ pentru diferenţă, înţelegerea mutuală, toleranţa activă, confirmarea prezentului culturilor, furnizarea egalităţii oportunităţilor,combaterea discriminării. Comunicarea între identităţile culturale diferite poate părea paradoxală în sensul în care necesită recunoaşterea celorlalte două ca similare şi ca diferite. În acest context, conform lui Oullet(1991), educaţia interculturală poate fi conturată ca promovând şi dezvoltând:

• O mai bună înţelgere a culturilor în societăţile moderne;

• O mai mare capacitate de comunicare între oameni din diferite culturi;

• O atitudine mai flexibilă la adresa contextului diversităţii culturale în societate;

• O mai bună capacitate de participare în interacţiunea socială şi recunoaşterea moştenirii comune aumanităţii.

Principalul ţel al educaţiei interculturale este să promoveze şi să dezvolte capacităţile de interacţiune şi comunicare între elevi şi lumea care îi înconjoară. Printre consecinţele acesteia, conform lui Guerra (1993), ar trebui să asigurămcă:

• Pluralismul trebuie să fie o componentă a educaţiei dată tutror elevilor (chiar dacă ei aparţin uneiminorităţi sau nu);

• Minorităţile nu sunt obligate să-şi uite referinţele lor culturale;

• Fiecare cultură trebuie să fie apreciată egal;

• Mecanismele de suport trebuie să garanteze rate de succes egale pentru copiii care aparţin minorităţilor

la fel ca pentru majorităţi.

Totuşi, în dezvoltarea demersurilor educaţiei interculturale există pericolul ca acţiunile noastre să fiepărtinitoare, mai mult sau mai puţin conştient. Intenţionând să-i avertizeze pe profesori despre acesta,Ladmiral şi Lipianskiy (1989) au sugerat două „capcane” pe care profesorii ar trebui să le evite:1) reducerea realităţii culturale a copiilor spre o o rapidă generalizare;2) interpretarea sistematică a tuturor conflictelor dintr-un punct de vedere cultural, uitând factorii psihologici

şi sociologici ce au contribuit la un asemenea comportament;Abdallah-Preteceille adaugă o a treia: încercarea de a rezolva dificultăţile eclusiv prin cunoştintele raţionale alealtora.

Profesorii trebuie să-şi amintească că educaţia este o activitate extrem de pretenţioasă. Este extrem depretenţioasă nu numai din perspectiva elevului dar şi ţinând cont de mediul înconjurător şi chiar de per-sonalitatea profesorului. Profesorii ar trebui să-şi analizeze propriile lor identităţi şi personalităţi culturalepentru a-şi forma propria lor practică pedagogică. Din această cauză, Hoopes (citat de Ouellet – 1991)sfătuieşte profesorii să-şi dezvolte capacităţile pentru analizarea modelelor lor de percepţie şi stilurilorde comunicare şi să-şi crească abilitatea de a asculta.

33

2


Interculturală

De Maria de

Jesus Cascão

Guedes



În plus, este fundamental necesar ca profesorul să fie conştient de propria sa cultură şi să-şi perceapămecanismele preconcepţiilor sale, credinţei, principiilor morale şi valorilor.

Educaţia interculturală plasează pe ceilalţi în centrul relaţiilor. Încurajează o continuă chestionare apresupoziţiilor, a lucrurilor considerate bune şi încurajează o deschidere constantă spre necunoscut şineînţeles. În procesul interacţiunii şi a descoperirii mutuale fiecare om se poate împlini – personal, social şiglobal. Relaţia educaţională este bazată pe promovarea împuternicirii elevilor pentru a-i face să funcţionezedeplin în interiorul societăţii.

Nu este îndeajuns să defineşti o viziune în legislaţia a tot ceea ce şcoala trebuie să facă în promovareaeducaţiei interculturale, în orice naţiune sau o regiune anume. Ceea ce este într-adevăr urgent în zilelenoastre este ca aceste viziuni să fie în mod real implementate, promovate şi dezvoltate în iniţiativele deinstruire ale profesorilor şi eventual în promovarea unei schimbări a conştiintei în rândul populaţiei îngeneral. Acest lucru nu mai poate fi întârziat pentru că dacă nu facem acest lucru, ce oameni ne vor ajuta

să creştem? „A educa înseamnă a ajuta să înveţi să fi aşa cum ne aminteşte bine cunoscutul politicianfrancez Edgar Faure (1908-1988). Şi pentru noi profesorii, de asemenea, aflaţi într-un proces permanentde împlinire, care ne sunt punctele de referinţă? Avem nevoie de mai multă cercetare făcută de profesori înşisi. În sens larg, prezentul şi viitorul se află în mâinile profesorilor şi este urgent să se facă schimbări!

Dubla funcţie a şcolii, de educare şi instruire, trebuie să asigure dezvoltarea maximă a fiecărui elev, asig-urându-se că, culturile să fie transmise în spiritul deschiderii către ceilalţi. Câteva reforme ale sistemuluieducaţional recomandă utilizarea metodelor de predate inductive centrate pe interesele elevului. Aici avemnevoie să vedem cât de mult experienţa directă poate fi folosită pentru a creşte respectul pentru diferenţăşi sensibilitatea interculturală. Apoi, profesorul, ca agent central al schimbării, ar trebui să ofere experienţede învăţare şi oportunităţi ce promovează şi acceptă toate culturile în spiritul democraţiei. Astfel educaţiainterculturală ar trebui să fie obiectul tuturor şcolilor din societatea de azi! Dacă nu ţinem cont de acest lucruriscăm să creăm o uniformitate împovărătoare ce este bazată pe segregaţie şi elitism!

Dacă eforturile noastre educaţionale pot arăta oamenii în toate diferenţele şi asemănările lor culturale,demonstrând dreptul culturilor de a se dezvolta prin ele însele, ar trebui să vedem o participare maiactivă în societate. Vom lucra într-un sistem educaţional ce este împotriva diviziunii şi pentru o nouăconştientizare într-o societate deschisă spre respectul între oameni. Educaţia interculturală trebuiesă cuprindă şcoala şi societatea, atât orizontal cât şi vertical, dacă dorim să lucrăm pentru împlinireafiecărei fiinţe umane. Şi, cine ştie, poate vom vedea un viitor al educaţiei transculturale!

2


Interculturală

2_concepte interculturale

Documents

Transcript of 2_concepte interculturale