28984912 Educatie Fizica Sport Si Kinetoterapie

Analele Universităţii Spiru Haret

Seria Educaţie Fizică, Sport şi Kinetoterapie

Anul III, nr. 3, 2006

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE BUCUREŞTI

COLECTIVUL REDACŢIONAL Septimiu Florian TODEA – prof. univ. dr., Universitatea Spiru Haret, preşedinte Elena SABĂU – conf. univ. dr., Universitatea Spiru Haret, redactor responsabil

MEMBRI Lygia ALEXANDRESCU – lector univ. drd., Universitatea Spiru Haret Mihaela GHEORGHE – asist. univ. msd., Universitatea Spiru Haret Mihaela ALUPOAIE – asist. univ. drd., Universitatea Spiru Haret

COLECTIVUL DE REFERENŢI ŞTIINŢIFICI

Iulian MINCU – membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale Pop D. POPA – membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale Ioan DRĂGAN – membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale Maria Dolores FERREIRA MONTEIRO – prof. univ. dr., Universidas De Tras-os- Montes e Alto Duoro, Portugalia Amarjeet BASSI – prof. univ. dr., University of Western Ontario, Canada Nicolae POSTOLACHE – prof. univ. dr., Universitatea Spiru Haret Alexandru MUREŞAN – prof. univ., Universitatea Spiru Haret Ioan Ion LADOR – inspector general, Ministerul Educaţiei şi Cercetării Arthur HOFFMAN – director general, Agenţia Naţională pentru Sport Răzvan BUŞNEAG – director, Institutul Naţional de Medicină Sportivă Silviu DIDILESCU – preşedinte, Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap Nicolae MILEA – inspector de specialitate, Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti Elena SIDENCO – prof. univ. dr., Universitatea Spiru Haret, Graţiela VÂJIALĂ – prof.univ. dr., preşedinte – Agenţia Naţională Antidoping Georgeta NICULESCU – conf. univ. dr., Universitatea Spiru Haret

© Editura Fundaţiei România de Mâine ISSN: 1583-0799

3

CUPRINS

Cuvânt-înainte ………………………………………………………………….. 5

STUDII GENERALE

Lygia Alexandrescu, Efectele suplimentării calciului asupra mineralizării oaselor la copii şi juniori ...................................................................………… ……

7

Valeria Bălan, Înotul la jocurile paralimpice ...................................………............ 11 Marilena Ioniţă, Adin Cojocaru, Studiu asupra evoluţiei caracteristicilor

sportivilor voleibalişti, cu vârste cuprinse între 15-18 ani.............................

17 Corina Ivan, Alcoolul în activităţile sportive ...............................................……… 23 Olimpia Moldoveanu, Aurica Vâlceanu, Alina Stahie, Cornelia Predescu,

Eficienţa tehnicilor complementare de masaj în recuperarea sechelelor posttraumatice .................................................................................……….

27 Olimpia Moldoveanu, Marilena Şerban, Doiniţa Trifan, Eficienţa reflexoterapiei

în tratamentul tulburărilor digestive funcţionale …………………………...

31 Georgeta Nenciu, Motor function investigation by using neuromuscular

excitability…………………………………………………………………...

37 Georgeta Nenciu, Psyhological research used to appreciate high sports

performance………………………………………………………………….

41 Toma Petrescu, Leontina Petrescu, Exerciţii pentru corectarea afecţiunilor

articulaţiilor mâinii.......................................................................…………..

45 Toma Petrescu, Leontina Petrescu, Terapia funcţională a reumatismelor

inflamatorii cronice în articulaţia cotului ………………………………….

53 Elena Sabău, Georgeta Niculescu, Şcoala incluzivă, o deschidere a

învăţământului modern........................................................………………..

57 Ştefan Săndulache, Instabilitatea articulaţiei umărului în activitatea

sportivă............................................................................................................

61 Elena-Luminiţa Sidenco, Evaluare generală şi funcţională în kinetoterapie şi

recuperarea medicală......................................................................................

67 Elena-Luminiţa Sidenco, Stimularea electrică funcţională, metodă valoroasă în

kinetoterapie şi recuperare medicală..............................……………………

73 Alina Stoica, Mihaela Ganciu, Exerciţiul fizic – factor important în ameliorarea

durerilor de spate.............................................................…………………...

77 Claudiu Cristian Teuşdea, Studiu privind influenţele nefavorabile ale efortului

specific jocului de tenis asupra organismului .....................………………...

83

4

CERCETĂRI ŞTIINŢIFICE

Lygia Alexandrescu, Elena Buhociu, Tratamentul igieno-dietetic şi kinetic al obezităţii ........................................................................................………….

89

Elena Buhociu, O evaluare inedită a capacităţii de efort ………………………… 95 Carmen Buşneag, Aprecierea eficienţei mijloacelor kinetice complexe

specifice trimestrului III de sarcină şi influenţa acestora asupra actului naşterii .............................................................................................……….

101 Carmen Buşneag, Metode de tratament în nevralgia esenţială (clasică) de

trigemen …………………………………………………………………….

111 Rodica Cotoman, Eficienţa programului fun fitness la sportivii special

olympics.............................................................................................……….

125 Mirela Creangă, Elena Buhociu, Kinetoterapia în bronhopneumopatia cronică

obstructivă..........................................................................………………….

133 Florentina Popescu, Studiu asupra posibilităţilor de dezvoltare a coeziunii

grupului şcolar la elevii cu dizabilităţi ............................................………

139 Florentina Popescu, Cristina - Maria Porfireanu, Contribuţii privind educarea şi

reeducarea atitudinii corecte a corpului la şcolari în cadrul orelor de educaţie fizică .......................................................................………………

147 Cristina-Maria Porfireanu, Studiu asupra modelării personalităţii elevilor cu

dizabilităţi prin utilizarea jocurilor dinamice.....................................………

153 Elena Sabău, Viorela Elena Popescu, Particularităţile conţinutului refacerii prin

odihna pasivă la studenţii în vârstă de 18-20 de ani ..................……………

159 Nicolae Postolache, Rolul suprasolicitat al hidroterapiei în Roma Antică ……….. 169 Grigore Sichitiu, Managementul în fotbal ………………………………………… 175 VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ

1. Manifestări ştiinţifice la care au participat şi au comunicat cadre didactice din Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport în anul 2006 …………………………

183

2. Articole publicate de către cadre didactice din Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport în anul 2006 ……………………………………………………………

185

3. Programul provizoriu al sesiunilor de comunicări ştiinţifice – România, 2007 185

RECENZII ŞI NOTE

Cătălin Boeriu, Paula Ivan, Aplicaţii ale exerciţiilor atletice în kinetoterapie ……….. 187 Elena Buhociu, Kinetoterapia în afecţiunile endocrino-metabolice ………………… 188 Cristian Budică, Kinetoterapia în afecţiunile ortopedico-traumatice ……………………. 189 Carmen Buşneag, Recuperarea în afecţiunile cardiovasculare …………………….. 189 Sorin Mirel Ciolcă, Tehnica şi tactica jocului de fotbal. Curs de bază ………………. 190 Sorin Mirel Ciolcă, Fotbal – curs de aprofundare. Pregătire antrenori ………….. 191 Adin Cojocaru, Marilena Ioniţă, Voleiul – joc adaptat în kinetoterapie ……………... 191 Rodica Cotoman, Kinetoterapie – metodica desfăşurării activităţii practice …………… 192 Cristina Jeleascov, Curs de dans sportiv ………………………………………….. 192 Elena Mureşan, Cristina Jeleascov, Doina Mureşan, Corectarea deficienţelor fizice,

mijloace utilizate în apă şi pe uscat ……………………………………………

193 Georgeta Nenciu, Biomecanica în educaţie fizică şi sport …………………………... 193 Georgeta Niculescu, Gimnastica în kinetoterapie ……………………………………. 194 Toma Petrescu, Daniel Gheorghe, Elena Sabău, Atletism, curs de bază ……………….. 195 Mariana Popa, Mihaela Gheorghe, Informatică aplicată în educaţie fizică, sportivă şi kinetoterapie 196 Elena Sabău, Refacere-recuperare, kinetoterapie în activitatea sportivă …………………. 197 Septimiu Florian Todea, Metodica educaţiei fizice şi sportive …………………… 197 Septimiu Florian Todea, Teoria sportului …………………………………………… 198

5

CUVÂNT-ÎNAINTE

Acest volum de Anale constituie rodul muncii colectivului de cadre didactice de la Catedra de kinetoterapie şi motricitate specială, care doreşte prin acest număr să marcheze debutul publicistic şi să concretizeze o parte din studiile şi activitatea de cercetare pe care o desfăşoară în procesul didactic, în vederea eficientizării şi creşterii performanţelor profesionale. Lucrările cuprinse în Anale abordează o tematică largă, axată pe problematica specifică domeniului kinetoterapiei şi motricităţii speciale, prin prezentarea unor metode moderne de tratament care se aplică în cazul recuperării diverselor afecţiuni, prin mijloace kinetice. Pentru a crea o imagine coerentă şi logică pentru cei care se vor apleca atent asupra articolelor din revistă, colectivul redacţional a împărţit materialul pe secţiuni. În prima secţiune sunt prezentate articole teoretice orientative privind evaluarea generală şi funcţională în kinetoterapie şi recuperare medicală, eficienţa utilizării reflexoterapiei, stimulării electrice funcţionale şi a tehnicilor complementare de masaj în recuperarea sechelor posttraumatice, exerciţii fizice pentru corectarea atitudinilor deficiente ale corpului etc. A doua secţiune conţine rezultatele cercetărilor privind eficienţa programului fun fitness la sportivii special olympics, studii privind tratamentul igienico-dietetic şi kinetic al obezităţii, particularităţile conţinutului refacerii prin odihna pasivă la studenţii de 18-20 de ani, kinetoterapia în bronhopneumopatia cronică obstructivă etc. În a treia secţiune sunt prezentate manifestări ştiinţifice la care au participat şi au comunicat cadre didactice din facultate, unele articole realizate şi prezentate de cadrele didactice la diverse sesiuni de comunicări ştiinţifice naţionale şi interna-ţionale, cât şi în reviste de specialitate. În această secţiune sunt anunţate, de asemenea, manifestările ştiinţifice ale facultăţilor din ţară, programate a se desfăşura în anul 2007. A patra secţiune cuprinde note editoriale referitoare la cărţile, manualele, cursurile şi caietele metodice realizate, prin intermediul Editurii Fundaţiei România de Mâine, de către cadrele didactice din Facultatea de Educaţiei Fizică şi Sport, în anul 2006.

Dorim ca aceste Anale, acumulând experienţă şi valorificând teme de cercetare interesante, cu ecou în activitatea practică, să se înscrie în peisajul publicistic de specialitate, ca o revistă deschisă celor implicaţi în acest domeniu.

Colegiul redacţional

7

Studii generale

EFECTELE SUPLIMENTĂRII CALCIULUI ASUPRA MINERALIZĂRII OASELOR LA COPII ŞI JUNIORI

Lygia ALEXANDRESCU*

REZUMAT

Suplimentarea calciului s-a dovedit a favoriza procesul de mineralizare a oaselor la sportivii de vârstă mică şi medie. Cu toate acestea, continuarea acestui proces de mineralizare pe perioada pubertăţii s-a constatat a avea loc în aproximativ acelaşi ritm şi în absenţa administrării suplimentelor de calciu, dacă se consumă în mod constant doza zilnică de calciu recomandată. În consecinţă, evaluarea individuală a riscului incidenţei anumitor afecţiuni se va genera în funcţie de genetică, tipul de efort sau modul de viaţă şi astfel se va determina şi cantitatea optimă de calciu care trebuie consumată din copilărie.

Cuvinte-cheie: absorbţia de calciu, necesar dietetic, masa osoasă, nutriţie sportivă.

INTRODUCERE

În ultimii 20 de ani, un număr mare de studii a demonstrat influenţa crucială pe care o are momentul creşterii pubertare asupra sistemului osos la maturitate, pentru copiii care practică o anumită ramură sportivă. Se consideră că 25% din masa osoasă a adultului este rezultatul creşterii naturale a scheletului pe perioada a doi ani pubertari. Astfel, la fete, între 12 şi 16 ani, sistemul osos acumulează 850g de minerale, adică 37% din masa totală osoasă a adultului. Această mineralizare rapidă este consecinţa directă a creşterii remarcabile a absorbţiei fracţionale a calciului provenit din alimentaţie.

Ca urmare, suplimentarea calciului alimentar şi fortificarea alimentelor cu calciu pe perioada pubertăţii la sportivi este recomandată de specialişti. În literatura de specialitate au fost demonstrate şi alte beneficii pe care le vor avea la maturitate, ca urmare a suplimentării calciului, sportivii pubertari: presiune arterială normală, normo-ponderabilitate sau incidenţă scăzută la dezvoltarea neoplasmelor. S-a determinat o strânsă legătură între tipul de efort, respectiv ramura sportivă şi aportul/consumul de calciu al sportivului.

Există o serie de factori de risc datorită cărora sportivii prezintă deficienţe de absorbţie a calciului: greutate corporală prea mică (gimnastică, hipism, balet, dans), pierdere ponderală prea bruscă (sporturi de luptă), indice de masă grasă

* Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret

8

redus (bodybuilding), alimentaţie vegetariană sau antrenament în climat umed (sporturi de rezistenţă).

Modalitatea prin care se măsoară practic conţinutul local sau general de minerale în oase sau densitatea mineralelor osoase este absorţiometria cu raze X, metodă care prezintă totuşi o serie de limitări.

SCOP

Prezenta lucrare urmăreşte evidenţierea faptului că aportul optim de calciu nu este realizat natural de copiii şi adolescenţii sportivi. Rezultatele clinice ale cercetărilor au demonstrat că pentru a maximiza retenţia de calciu şi mineralizarea osoasă la sportivii de vârstă medie şi mijlocie este necesar un aport de 1200-1500mg/zi, necesarul de calciu la băieţi fiind mai mare decât la fetele de aceeaşi vârstă.

CONŢINUT

Atingerea necesarului real de calciu la juniori ar putea fi dată de creşterea aportului zilnic al acestui mineral prin intermediul suplimentelor şi al alimentelor fortificate cu calciu. Este bine ştiut faptul că, lipsa de calciu se manifestă prin hipocalcemie, care duce la decalcefierea sistemului osos şi la tulburări ale sistemului neuromuscular. În acest sens, pe lângă medicaţia trofotropă se va impune şi un regim alimentar care să fie bogat în alimente care aduc calciu utilizabil, dar care conţin şi ceilalţi factori de nutriţie cu rol în osteogeneză: fosfor, vitamina D, proteine. Calciul se găseşte în cantitate mare în brânzeturi, lapte dulce/bătut, iaurt, legume uscate, nuci, varză, conopidă, portocale, pătrunjel etc.

Astfel, a fost evaluat efectul suplimentării cu calciu pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 4 ani asupra mineralizării osoase a sportivilor de vârstă mică şi mijlocie, şi s-a constatat influenţa pozitivă a acestei administrări asupra conţinutului (CMO) şi a densităţii (DMO) de minerale la nivelul sistemului osos la toţi subiecţii. Aceste îmbunătăţiri ale CMO şi DMO au fost comparate cu rezultatele obţinute de subiecţii cu administrare placebo.

După 12 luni de la stoparea suplimentării cu calciu, subiecţii au fost reevaluaţi şi s-a constatat, în mod surprinzător, că beneficiul obţinut prin administrarea unui aport suplimentar de calciu nu a persistat. Una dintre explicaţiile acestui fenomen a fost cea legată de cantitatea de calciu suplimentată zilnic. Este puţin probabil totuşi că prin mărirea cantităţii zilnice de calciu peste valoarea recomandată, retenţia de calciu şi mineralizarea osaturii obţinute anterior, să se menţină şi după stoparea administrării suplimentelor. În aceste condiţii este foarte dificil să se justifice necesitatea suplimentării cu calciu.

Astfel, se pune problema strategiei care se va adopta în ceea ce priveşte cantitatea de calciu necesară şi specifică sportivilor de vârstă mică şi medie, şi care primesc prin alimentaţia zilnică între 700 şi 1.200 mg/zi.

Un prim pas important este ca pediatrul şi medicul sportiv să evalueze şi să analizeze aportul de calciu al fiecărui sportiv în parte şi, în cazul în care acesta este prea scăzut (500–600mg/zi) sau subiectul are probleme de sănătate care afectează

9

metabolismul la nivelul osaturii sau există o cazuistică genetică de osteoporoză, să recomande folosirea suplimentelor şi a altor intervenţii medicale.

Anumite polimorfisme genetice, cum ar fi cele care apariţiei implică receptorul vitaminei D, pot influenţa absorbţia calciului, masa osoasă şi riscul osteoporozei.

Prin înţelegerea factorilor genetici care afectează o serie de aspecte ale sistemului osos se vor putea genera profile de risc pentru fiecare sportiv şi implicit programe individualizate de monitorizare încă din perioada pre-pubertară.

CONCLUZIE Pentru sportivii sănătoşi, un aport de calciu nesuplimentat, dar aflat

cantitativ în intervalul dozei zilnice adecvate, este recomandat să fie consumat constant din perioada pre-pubertară şi până la maturitate, pentru a se asigura o dezvoltare şi o mineralizare osoasă optimă. BIBLIOGRAFIE BAKER, S. S., COCHRAN, W. J., FLORES, C. A., Et al. Ameriċan Academy of

Pediatrics. Committee on Nutrition. Calcium Requirements of Infants, Children, and Adolescents. În Pediatrics., 1999; 104 (5 part 1):1152-1157.

STROESCU, V., Farmacologie clinică, Editura Medicală, 2001. WHITING, S. J., VATANPARAST, H., BAXTER-JONES, A., FAULKNER,

R. A., MIRWALD, R., BAILEY, D. A., Factors that Affect Bone Mineral Accrual in the Adolescent Growth Spurt, J Nutr., 2004, 211: (822-826).

ABSTRACT

Calcium supplementation has been shown to increase bone mineralization in children and adolescents athletes. However, catch-up mineralization later in puberty appears likely if intake is consistent with usual average intakes. Ultimately, individualized risk assessment will be developed based on genetic, type of effort and lifestyle factors that can be used to guide optimal calcium intake during childhood.

Key words: calcium absorption, dietary requirements, bone mass, sports nutrition.

11

ÎNOTUL LA JOCURILE PARALIMPICE

Valeria BĂLAN*

REZUMAT Înotul, sport al tuturor vârstelor, este considerat azi unul dintre cele mai

populare sporturi. Deşi de-a lungul istoriei a avut şi perioade în care a fost interzis, azi înotul reprezintă unul din „greii Jocurilor Olimpice”, datorită numărului mare de medalii atribuite, precum şi a numărului mare de spectatori pe care îi atrage. Prezent încă de la prima ediţie a Jocurilor Olimpice Moderne (1896) pentru bărbaţi şi din 1912 pentru femei, el nu putea lipsi din programul Jocurilor Paralimpice, fiind adaptat posibilităţilor celor cărora li se adresează.

Cuvinte-cheie: înot, sportivi cu disabilităţi, competiţii.

INTRODUCERE Sportul adaptat este „o ramură a sportului care utilizează structuri

motrice, reguli specifice, condiţii materiale şi organizatorice modificate şi adecvate cerinţelor proprii diferitelor tipuri de deficienţe” (Teodorescu, S., Bota, A., Stănescu, M., 2003).

În anul 1948, Sir Ludwin Guttmann a organizat primele competiţii sportive în care a implicat veteranii din cel de al II-lea Război Mondial cu traumatisme medulare, la Stoke Mandeville, Anglia.

Baza mişcării internaţionale adresată sportivilor cu disabilităţi a fost pusă în 1952, când sportivii olandezi s-au alăturat englezilor şi au concurat împreună pentru a demonstra că între ei şi ceilalţi nu există limite.

JOCURILE PARALIMPICE Prima ediţie a Jocurilor Paralimpice a fost organizată la Roma, în 1960.

La startul competiţiei s-au prezentat 400 de sportivi din 23 de ţări. Programul primei ediţii a cuprins un număr de 8 probe, la şase dintre acestea organizându-se şi azi întreceri: tir cu arcul, înot, scrimă, baschet, tenis de masă şi atletism. De atunci, o dată la patru ani, se organizează, după Jocurile Olimpice de vară, Jocurile Paralimpice.

* Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport

12

În anul 1976, în Suedia, pe lângă sportivii cu traumatisme medulare, alte disabilităţi au fost adăugate şi ideea de a concura împreună a căpătat noi dimensiuni. În acelaşi an, a avut loc prima ediţie a Jocurilor Paralimpice de iarnă.

Tabel 1. Jocurile Paralimpice

ANUL ORAŞUL GAZDĂ NUMĂR DE ŢĂRI PARTICIPANTE

1960 ROMA 23 1964 TOKYO 22 1968 TEL AVIV 29 1972 HEIDEIBERG 44 1976 TORONTO 42 1980 ARNHEM 42 1984 STOKE MANDEVILLE NEW YORK 42 1988 SEUL 61 1992 BARCELONA 82 1996 ATLANTA 103 2000 SYDNEY 123 2004 ATENA 136

Anul 1988 reprezintă un an de referinţă în istoria Jocurilor. Dacă până

atunci Jocurilor Paralimpice nu se desfăşurau în oraşele care găzduiau Jocurile Olimpice de vară (1968 – Tel Aviv; 1972 – Heidelberg; 1976 – Toronto), din anul 1988 ele sunt găzduite de aceleaşi oraş ca şi Jocurilor Olimpice de vară, competitorii folosind aceleaşi baze, demonstrându-se prin aceasta că nu mai există bariere.

Treptat, atenţia acordată acestui eveniment a crescut, fiind considerat azi un eveniment major din lumea sportului. Acest fapt este scos în evidenţă şi de amploarea pe care au luat-o azi Jocurile. Ele includ 28 de sporturi şi 37 de discipline, din care unele sunt strâns legate de istoria acestora (probele de alergări din cadrul concursului de atletism), altele fiind introduse recent în programul Jocurilor (proba de sabie femei în concursul de scrimă).

După cum am afirmat anterior, înotul a fost prezent încă de la prima ediţie a Jocurilor Paralimpice, (Tabel 1) fiind considerat parte integrantă a acestora. Forul care coordonează activitatea este Comitetul Internaţional Paralimpic, prin Comitetul Executiv.

13

REGULAMENTUL FINA

Regulamentul de organizare a competiţiilor de înot paralimpic are la bază regulamentul FINA, existând unele modificări, printre care:

Figura 1. Start de pe platformă

▪ utilizarea unor platforme pentru start (Figura 1) sau posibilitatea de a

pleca din apă; ▪ utilizarea unor beţe prevăzute cu un obiect moale la un capăt care îi

avertizează pe sportivii cu deficienţe vizuale de apropierea peretelui pentru întoarcere sau pentru finalul cursei;

▪ utilizarea unor ochelari speciali pentru toţi participanţii la probele sportivilor cu deficienţe vizuale (Figura 2).

Figura 2. Sportiv paralimpic utilizând ochelari speciali

La început, înotul a fost utilizat pentru recuperare şi ca modalitate de petrecere a timpului liber. Treptat s-a dezvoltat într-una din cele mai populare şi competitive discipline pentru sportivii cu disabilităţi.

În competiţiile de înot participă atât bărbaţi, cât şi femei cu disabilităţi fizice şi cu probleme vizuale. Ca şi la Jocurile Olimpice de vară, participanţii se întrec în toate procedeele de înot sportiv: craul, spate, bras, fluture şi mixt, fiind împărţiţi, pe baza unor criterii riguros stabilite, în mai multe clase.

Cursele se desfăşoară în bazin cu dimensiuni olimpice (având o lungime de 50 m). Sportivii sunt repartizaţi pe culoare în funcţie de timpii realizaţi în serii sau pe baza timpilor cu care ei au fost înscrişi în concurs. Sportivii cu cele mai bune performanţe sunt repartizaţi pe culoarele centrale (4 şi 5), restul performanţelor alternativ dreapta-stânga de aceste culoare, în ordinea 3 – 6 – 2 – 7 – 1 – 8.

14

Sportivii cu probleme vizuale, în funcţie de gradul de pierdere a vederii, sunt împărţiţi în 3 clase:

− S11 – SB11 – SM11 − S12 – SB12 – SM12 − S13 – SB13 – SM13

Clasele care încep cu S sunt pentru procedeele craul, spate şi fluture, cele cu SB pentru bras, iar cele cu SM pentru mixt. Probele la care aceşti sportivi participă la marile competiţii sunt:

− 50 m, 100 m şi 400 m liber; − 100 m spate; − 100 m bras; − 100 m fluture; − 200 m mixt; − ştafetă 4 x 100m liber şi mixt.

Pentru sportivii cu disabilităţi fizice stabilirea grupei din care fac parte este mai complexă. Ea depinde de tipul disabilităţii.

În primul rând se examinează abilitatea funcţională (se evaluează forţa musculare, lungimea membrelor, gradul de coordonare a mişcărilor). La această examinare sportivii, pentru a fi eligibili ca sportivi paralimpici, trebuie să adune 15 puncte. Urmează aprecierea (în apă) nivelului de însuşire a tehnicii înotului. Sportivii vor putea participa doar în probele în care disabilitatea pe care o au îi împiedică să înoate ca sportivii nedeficienţi. După evaluare, sportivii sunt repartizaţi în grupe, pe procedee.

Există următoarele clase: − S1 – S10 pentru procedeele craul, spate şi fluture; − SB2 – SB9 pentru procedeul bras; − SM3 – SM10 pentru mixt.

Sportivii cu potenţialul motric cel mai scăzut sunt în prima clasă, iar cei cu disabilitatea cea mai mică sunt repartizaţi în ultimele clase (S10 sportivi care prezintă membre mai scurte). Este posibil ca un sportiv să fie într-o clasă pentru un procedeu (S4) şi într-o alta în altul (SM7).

EFECTELE PRACTICĂRII ÎNOTULUI LA PARALIMPICI

Practicarea înotului de către persoanele cu disabilităţi are numeroase beneficii în plan fiziologic, psihologic, motric şi social.

Dintre acestea menţionăm: − accentuarea performanţelor sportivilor; − posibilitatea de a cunoaşte succesul în competiţii cu indivizi ce au

aceleaşi probleme; − îmbunătăţirea imaginii de sine; − posibilitatea de-a petrece, în mod plăcut, timpul liber, cu o gamă largă de

activităţi adaptate propriilor posibilităţi (de la plesnirea apei şi împroşcarea ei, la deplasarea într-un mediu nespecific omului);

15

− posibilitatea de a se mişca mult mai liber în apă, mai ales pentru cei care nu au prea multe şanse de deplasare pe uscat. În mediul acvatic oamenii cu disabilităţi pot face multe mişcări care minimizează diferenţele dintre ei şi ceilalţi. BIBLIOGRAFIE COLWIN, C.M., Swimming into the 21th Century, Ed. Human Kinetics Publishers,

Champaign, Ilinois, 1992. INTERNATIONAL PARALYMPIC COMITTEE, site oficial: www.ipcswimming.org SWIMMING & DIVING, American Red Cross, 1992. TEODORESCU, S., BOTA, A., STĂNESCU, M., Educaţie fizică şi sport adaptat

pentru persoanele cu deficienţe senzoriale, mintale şi defavorizate social, Editura Semne, Bucureşti, 2003, p. 10.

ABSTRACT

Swimming, the physical exercise accessible to any age, is considered one of the most popular sports nowadays. Although in the past it had periods of time when it was even forbidden, today swimming represents one of the "Olympic Games heavyweights", because of the high number of medals awarded, as well as the high number of fans attracted. Present since the first Olympic Games (1896) for men and since 1912 for women, swimming is also part of the Paralimpic Games, adapted to the possibilities of people with disabilities.

Key words: swimming, athletes with disabilities, competitions.

http://www.ipcswimming.org/�

17

STUDIU ASUPRA EVOLUŢIEI CARACTERTISTICILOR

SPORTIVILOR VOLEIBALIŞTI CU VÂRSTE CUPRINSE ÎNTRE 15-18 ANI

Marilena IONIŢA*

Adin COJOCARU*

REZUMAT

Studierea comparativă a datelor dezvoltării fizice a tinerilor voleibalişti şi adulţilor arată că la 16-17 ani unii indici morfologici ai dezvoltării fizice ca: înălţimea, greutatea şi perimetrul cutiei toracice se apropie de valorile adulţilor, iar la 18-19 ani ating nivelul acestuia din urmă.

Cuvinte-cheie: evoluţie, indici morfologici, funcţional. INTRODUCERE

În sfera vieţii tânărului sportiv la vârsta de 15-18 ani, pe plan morfologic, funcţional, somatic, psihic, biomotric, apar importante transformări şi modificări de care depinde în mare măsură viitorul acestuia. Ca atare, această vârstă trebuie tratată cu toată răspunderea, cu răbdare, înţelegere şi în cunoştinţă de cauză, deoarece cele mai uşoare, aparent neînsemnate, tulburări în această perioadă pot avea consecinţe grave dacă nu sunt descoperite la timp.

Dezvoltarea devine haotică şi nearmonizată. Copilul se lungeşte, este subţire şi înalt, slab şi puţin musculos, are un tors scurt şi picioare lungi. Dezechilibrul astfel creat poate deveni caricatural: mâini mari, neîndemânatice la capătul unor braţe de copil, labe colosale la capătul unor gambe scheletice, trunchi îngust, plat, aşezat pe membrele inferioare cu aspect de catalige, iar deasupra tuturor un cap voluminos, în disproporţie flagrantă cu trunchiul. Totul se petrece ca şi cum organismul n-ar putea face faţă tuturor transformărilor ce se anunţă, fără a-şi cruţa forţele şi fără a încetini toate eforturile care nu sunt legate de declanşarea pubertăţii.

SCOP Lucrarea de faţă urmăreşte evoluţia indicilor morfofuncţionali, în funcţie de

caracteristicile vârstelor, datorită faptului că în această perioadă situată la sfârşitul pubertăţii şi începutul adolescenţei, apare specializarea pe posturi în jocul de volei, deci începe desăvârşirea ca sportiv, din punct de vedere tehnico-tactic şi intelectual.

CONŢINUT Asimetria corporală, astfel creată, pe lângă faptul că este inestetică, dând

naştere la ştirbirea personalităţii tânărului, este de cele mai multe ori agravată de o


18

hiperlaxitate a tuturor articulaţiilor şi o insuficientă depunere de calciu în oase care favorizează deformările scheletului.

Creşterea capului se face în mai multe etape şi poate ajunge la circumferinţa de 52-54 cm la vârsta ce ne interesează. Creşterea în lungime a gâtului este mai rapidă în această perioadă când ajunge în medie la 33-34 cm. Grosimea gâtului variază după volumul muşchilor şi al grăsimii depuse cu predominanţă în regiunea cefei. Variaţiile în lungime şi grosime ale gâtului mai sunt determinate şi de factorii constituţionali şi de starea de nutriţie a organismului.

Trunchiul are o creştere relativ lentă, devenind din ce în ce mai intensă după vârsta de 16 ani. Lăţimea umerilor are, de asemenea, o creştere mai lentă, ca de altfel şi diametrul biacromial. Lărgimea umerilor reprezintă o pătrime din înălţimea corpului. Spatele este dezvoltat în raport cu creşterea în lungime şi înălţime a trunchiului. La persoanele înalte, perimetrul toracic este relativ mai mic, este mai lung şi cilindric. Indicele Erissman (perimetrul toracic minus jumătatea taliei) indică faptul că, la vârsta ce ne interesează, capătă valori negative de aproximativ – 4,01.

Este important de cunoscut acest fapt, deoarece are o semnificaţie în ceea ce priveşte capacitatea funcţională a aparatului respirator. Ritmul cu care creşte perimetrul toracic în această perioadă este mai lent decât ritmul creşterii în lungime a corpului întreg. În această perioadă se înregistrează cele mai mici valori ale indicelui Erissman. Acest fapt confirmă discordanţa între creşterea în lungime şi cea în grosime a corpului, pe de o parte, şi dintre creşterea somatică şi cea organică, pe de altă parte.

Membrele superioare le vom urmări pe segmentele ce le compun: braţe, antebraţe şi mâini. Dimensiunile lor pot fi raportate la cele ale membrelor inferioare, ale trunchiului sau ale corpului întreg. În urma unor studii făcute a reieşit că la o talie (înălţime) de:

160 cm, lungimea braţelor ar trebui să fie de 66-76 cm; 170 cm, lungimea braţelor ar trebui să fie de 69-83 cm; 180 cm, lungimea braţelor ar trebui să fie de 74-85 cm; 192 cm, lungimea braţelor ar trebui să fie de 84-85 cm.

Braţul creşte în lungime în raport cu creşterea globală a membrului superior respectiv şi a taliei. Braţul drept este mai lung şi mai gros la dreptaci, şi invers, pentru stângaci. Creşterea în lungime a braţului se produce mai mult la nivelul extremităţii proximale, iar a antebraţului la extremitatea distală, adică la extremităţile depărtate de cot.

Antebraţul creşte în lungime mai târziu decât braţul, dar în această perioadă ele pot fi mai lungi şi atârnă oarecum pe lângă corp. Indicele braţ-antebraţ (humero-radial) arată o diferenţă de circa 20-25% a antebraţului faţă de braţ.

Mâna creşte încet în lungime şi la această vârstă, până la 18 ani, păstrând raportul de 1/4 din lungimea întregului membru superior şi de 1/10 (10,4%) din înălţimea corpului. Lăţimea mâinii depinde de structura constituţională, dar în mare parte, este influenţată şi de activitatea profesională, respectiv practicarea jocului de volei.

19

Degetele prezintă caractere diferite după vârstă, dar pe noi ne interesează acei copii care au un format al mâinii lungi şi subţiri şi cu o mare mobilitate de lucru a degetelor.

Anvergura (alonja) însumează lăţimea şi lungimea spatelui, şi lungimea membrelor superioare întinse lateral la nivelul umerilor. După Mayet citat de Şerban, M. şi De Hillerin, P. (1984), anvergura reprezintă la 16 ani 103% din talie, dar aceasta este influenţată de constituţia corpului, de lăţimea umerilor şi, de asemenea, de activitatea profesională.

Membrele inferioare cresc evident mai mult decât cele superioare. La 15-18 ani se observă o uşoară disociere în sensul creşterii lungimii membrelor inferioare. Creşterea membrelor inferioare depinde de alungirea segmentelor sale şi în special a coapselor şi a gambelor. Coapsa creşte continuu, dar în ritm diferit, depăşind întotdeauna lungimea gambei. În raport cu talia, coapsele reprezintă la aceasta vârstă aproximativ 28%, iar în raport cu trunchiul reprezintă în medie 85%. Creşterea în lungime a femurului se face la extremitatea distală, iar a oaselor gambei (tibia şi peroneul) la extremitatea proximală (la extremităţile apropiate de genunchi). Piciorul (segmentul terminal al membrului inferior) creşte în raport cu vârsta, fiind relativ mai mare la oamenii înalţi.

În scopul realizării unor performanţe la o vârstă fragedă, mulţi antrenori cad în greşeala supradozării efortului. Alţii, dimpotrivă, neavând pregătirea necesară şi cunoştinţele metodico-ştiinţifice care să le permită explorarea indicilor fiziologici ai capacităţii de efort a copiilor, recomandă din prudenţă depunerea unor eforturi sub nivelul posibilităţilor morfofuncţionale ale acestora, frânând dezvoltarea lor ulterioară. Utilizând această metodă se poate pierde momentul cel mai favorabil al creierii bazei marilor performanţe ulterioare.

Pentru a doza efortul în mod corect, după posibilităţile şi capacitatea funcţională a fiecărui copil, este necesară nu numai cunoaşterea particularităţilor morfofuncţionale generale ale vârstei de creştere, ci şi nivelul actual de dezvoltare morfofuncţională a fiecărui copil, vârsta fiziologică individuală. Această cunoaştere presupune la rândul ei investigaţii anatomofiziologice complexe, în vederea cunoaşterii indicilor obiectivi ai capacităţii de efort a copiilor în fiecare moment. Numai astfel munca antrenorilor va fi încununată de succes, iar copiii îndrumaţi şi pregătiţi vor putea obţine performanţele scontate.

În cercetările efectuate, intensitatea schimburilor metabolice şi capacitatea funcţională a aparatelor cardio-vasculare şi respiratorii se corelează cu nivelul de dezvoltare a musculaturii scheletice. Repartiţia masei musculare pe regiuni şi segmente corporale diferă după vârstă. La 15-18 ani masa musculară reprezintă 32,6%.

Modificările de ordin cantitativ ale muşchilor sunt însoţite şi de compoziţia lor chimică. Proprietăţile fiziologice ale muşchilor, ca excitabilitatea, conductibilitatea, contractibilitatea şi tonusul cresc progresiv cu vârsta şi cu gradul de antrenament. Elasticitatea lor scade însă de la 1,27 kg cât este la copilul de 1 an, la 0,857 kg la adolescenţă. Fibrele musculare sunt în general mai lungi, iar porţiunile tendinoase sunt mai scurte. Muşchii flexori sunt mai bine dezvoltaţi decât extensorii şi de aceea există tendinţa de a sta într-o poziţie încovoiată (cu

20

spatele rotunjit), fiind dispus să îndeplinească întotdeauna cu mai multă plăcere acele activităţi care implică angrenarea flexorilor.

Musculatura membrelor superioare – 27% din masa musculară totală – este relativ mai bine reprezentată decât cea a membrelor inferioare care este de aproximativ 38% din masa musculară totală.

Deci, în această perioadă, musculatura este slab dezvoltată, muşchii flexori sunt mai bine dezvoltaţi decât muşchii extensori, ceea ce ne obligă să acordăm o atenţie sporită dezvoltării acestei musculaturi. Tonusul muscular mai scăzut, permite efectuarea mai amplă a mişcărilor, dar este defavorabilă celor fine, precise. Forţa musculară este redusă, iar menţinerea constantă a echilibrului cere un efort suplimentar.

Aparatul respirator este destul de bine dezvoltat la această vârstă ca să ne permită efectuarea unei pregătiri fizice corespunzătoare. Plămânii se dezvoltă intens, atât în ceea ce priveşte greutatea, cât şi volumul lor. Greutatea parenchimului pulmonar prezintă un ritm rapid de creştere (între 500g şi 800g), ritmul cel mai accelerat, fiind considerat în jurul vârstei de 14-15 ani.

Capacitatea anatomică sau volumul parenchimului pulmonar creşte impetuos, în mare înregistrând un salt de peste 50%, capacitatea vitală la 16 ani fiind de 32-40 cm. Elasticitatea se manifestă, de asemenea, pozitiv.

Respiraţia externă sau ventilaţia pulmonară este strâns legată de nivelul dezvoltării anatomice a aparatului respirator. Ritmul accelerat de creştere şi dezvoltare a căilor respiratorii, reprezintă suportul material al creşterii capacităţii funcţionale a aparatului respirator, mai ales a ventilaţiei pulmonare.

În primul rând, creşte amplitudinea mişcărilor respiratorii, fiind de 350 ml la 15 ani. Paralel, scade şi frecvenţa respiratorie la 18/minut la 15 ani. Minut-volumul respirator va creşte în medie cu 6,3 litri/minut la 15-18 ani. Important este de reţinut că factorii dimensionali şi capacităţile funcţionale ale organelor aparatului respirator pot fi mult influenţate prin antrenament, în această perioadă.

Toţi factorii dimensionali şi capacităţile funcţionale, fiind în deplină dezvoltare şi creştere, contribuie la îmbunătăţirea capacităţii aerobe maxime. Parametrii cei mai semnificativi ai acestei capacităţi de efort aerob sunt consumul de O2/min (în ml/min sau ml/min/kg), precum şi, oxigen-puls maxim, valori ce devin maxime abia după pubertate.

Dezvoltarea aparatului cardiovascular este lentă, dar continuă în această perioadă. Ritmurile de dezvoltare morfologică şi funcţională nu sunt totdeauna paralele, creşterea în volum a inimii şi a vaselor sanguine fiind urmată, mai târziu, de îmbunătăţirea stării funcţionale a acestora. Volumul la băieţi de 15 ani este de 180 cm, viteza de creştere a volumului este aproape maximă la această vârstă, iar greutatea este în medie de 220 g.

Cresc, de asemeni, dimensiunile cordului, diametrul transversal şi diametrul anteroposterior. Circumferinţa cordului creşte mult în jurul vârstei de 15 ani. Din punct de vedere fiziologic, întregul aparat cardiovascular se caracterizează printr-o labilitate excesivă şi rezerve funcţionale reduse. Frecvenţa cardiacă este destul de ridicată. Astfel, la 15 ani este de 88-84 bătăi/min, iar la 16 ani este de 85-86 bătăi/min.

21

S-a constatat faptul că, la copiii care practică în mod regulat antrenamente de volei, frecvenţa cardiacă de referinţă este mult scăzută, valorile înscriindu-se între 72-78 bătăi/min. În urma analizei frecvenţei cardiace înainte de efort, după efort şi în momentul de revenire, s-a constatat că la această vârstă, restabilirea după efort a presupus un timp mai mare.

Autorii unor experimente emit ipoteza că restabilirea întârziată poate fi pusă pe seama suprafeţei corporale mai mari. Aceste rezultate ne atrag atenţia asupra necesităţii stabilirii mai judicioase a pauzelor dintre exerciţiile de forţă intense, în vederea evitării acumulării unei stări de oboseală accentuată.

Debitul cardiac sau minut-volumul inimii creşte, ajungând la 15-16 ani la aproape 42 l/min. În timpul efortului fizic debitul cardiac poate creşte până la 15-20 l/min, având în vedere atât mărirea frecvenţei cardiace, cât şi a volumului sistolic. Ei suportă bine eforturile bazate pe viteză sau cele mai puţin intense, dar de durată lungă, care nu reclamă o creştere importantă a debitului cardiac pe o perioada lungă sau se desfăşoară în regim constant real, la un debit circulator relativ redus.

Tensiunea arterială creşte progresiv cu vârsta şi ajunge la 15-16 ani la o valoare de 117/73 mm. De reţinut este faptul că la această vârstă interesează în general copiii longilini. Examenul medical este obligatoriu deoarece ne putem confrunta cu anumite diagnostice cardiace, şi anume: Inima lui Lian întâlnită la copiii longilini şi foarte emotivi, la care se adaugă surmenaj din punct de vedere fizic şi psihic sau intelectual, la cei supuşi unui antrenament sportiv prea intens, cu participarea prea timpurie la concursuri şi competiţii sportive epuizante. Reumatismul poliarticular Sokolski-Bouillaod, este, de asemenea, o afecţiune mai gravă şi mai periculoasă la vârsta de creştere, deoarece ea este uşor confundată cu durerile de creştere specifice acestei perioade. Nu trebuie neglijate tulburările circulatorii, tranzitorii şi anemia.

Evoluţia creierului şi a funcţiilor psihice a fost motivul unei cercetări atente şi minuţioase încă din Antichitate. S-au făcut cercetări, constatări şi s-au tras concluzii din care noi desprindem trăsături ce ne interesează la subiecţii urmăriţi; este etapa începutului maturizării psihice a copilului.

În strânsă legătură cu importantele modificări morfofuncţionale apar importante transformări şi în viaţa psihică. Percepţiile devin mai depline, capătă un pronunţat caracter de selectivitate, orientarea spaţială şi temporală se perfec-ţionează considerabil, suferind influenţa proceselor gândirii. În activităţile cognitive se manifestă net predominarea celui de-al doilea sistem de semnalizare.

Jucătorul, în cazul nostru, este capabil să opereze cu noţiuni cu un grad tot mai mare de abstractizare, manifestând interes şi curiozitate pentru teorie.

Se ameliorează capacitatea de concentrare a atenţiei, deşi în unele faze este destul de instabilă şi fluctuantă. Apar importante modificări pe plan afectiv. Ele sunt determinate nu numai de transformările biologice, dar şi de implicaţiile ce decurg din integrarea socială.

Din cauza disconfortului biologic, tânărul se caracterizează printr-o conduită irascibilă, relativ conflictuală, prin labilităţi afective, stări de excesivă timiditate sau exuberanţă, precum şi prin stări capricioase ce se dezvoltă pe un fond de independenţă fluctuant. Creşte interesul pentru propria persoană, pentru lumea sa

22

interioară şi apar, relativ frecvent, stări de neîncredere în propriile posibilităţi. Se dezvoltă calităţile voinţei, manifestă dorinţa de afirmare, de impunere a propriilor hotărâri.

Apar forme de autoeducare în scopul cultivării capacităţilor considerate ideale. Ştacheta aspiraţiilor este ridicată tot mai sus, deşi motivele sunt încă foarte instabile. Se dezvoltă intens simţul responsabilităţii.

Dorinţa se caracterizează prin exuberanţă, prin participarea la numeroase şi variate activităţi. Se menţine nevoia de mişcare, de joc, deşi acestea capătă alte semnificaţii. Regulile jocului sunt respectate, dar scopul îl constituie atragerea atenţiei celor din jur, dorinţa de a obţine aprecierea şi afirmarea propriei persoane. Posibilităţile crescute ale Gândirii, ca şi bogăţia şi varietatea cunoştinţelor determină restructurări în metodica învăţării.

CONCLUZII Întrucât performanţa se apropie de limitele cunoscute ale posibilităţilor

umane, în scopul îmbunătăţirii acesteia, ştiinţa, implicată multidisciplinar (antrenor, biolog, matematician), va trebui să-şi extindă aportul nu doar în planul pregătirii, ci şi în cel al selecţiei.

Sistemul de selecţie presupune o activitate de diagnoză şi prognoză continuă care însoţeşte pe toate treptele dinamica evoluţiei sportivului operând printr-un complex de criterii, indici şi norme de selecţie cu caracter general şi specific, obiectivizate şi validate practic.

Selecţia trebuie să pornească de la cunoaşterea a doua realităţi: individul şi particularităţile jocului, ordonate după greutatea lor specifică în cadrul obţinerii performanţei, realităţi ce vor trebui să prefigureze cerinţe de ordin morfologic, funcţional, motric, psihologic şi pedagogic al viitorului voleibalist. BIBLIOGRAFIE

BOMPA, T., Totul despre pregătirea tinerilor campioni, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003.

DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităţii motrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.

ŞCHIOPU, U., VERZA, E., Psihologia vârstelor – Ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.

ŞERBAN, M., DE HILLERIN, P., Volei – Strategie şi tactică, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984.

TUDOR, V., Capacităţile condiţionale, coordinative şi intermediare – componente ale capacităţii motrice, Editura Coresi, Bucureşti, 1999.

ABSTRACT

The comparative study of the physical development data of the young and adults

volleyball players shows that for 16 to 17 year olds, some of the morphological indexes of physical development such as height, weight and thoracic size, are close to the values specific for adults, whereas at 18-19 they reach this level.

Key words: evolution, morphological indexes, functionally.

23

ALCOOLUL ÎN ACTIVITĂŢILE SPORTIVE

Corina IVAN*

REZUMAT

Alcoolul este printre primele substanţe dopante folosite în ameliorarea performanţelor fizice. Majoritatea studiilor ştiinţifice sugerează câteva concluzii generale valide: deşi ingestia de alcool nu va influenţa substanţial funcţiile metabolice sau fiziologice esenţiale performanţei fizice, ea are un efect dăunător asupra unei largi palete de abilităţi psihomotrice.

Cuvinte-cheie: alcool, efecte, performanţă psihomotrică.

SCURT ISTORIC Competitorii, practicanţi ai activităţilor fizice diverse au utilizat alcoolul

pentru ameliorarea performanţelor, încă din Antichitate. În epoca noastră, se pare că Suzanne Lenglen câştigă în 1919, primul Wimbledon graţie unui coniac băut înainte de al 3-lea set. În 1988, Yanich Noah declara că bea uneori puţin alcool înainte de a intra pe teren. În 1976, ciclistul Maertens, câştigă titlul de campion al Belgiei, cu treizeci de kilometri înainte de sosire, bând o jumătate de sticlă de şampanie şi un amestec de cafeină şi fructoză. Exemple mai sunt.

Legendele alcoolului sunt încă vii în activităţile motrice: el dă forţă, încălzeşte, potoleşte setea etc.

Efecte scontate ale alcoolului Efecte obţinute Sportivii caută dezinhibarea, efectul antistres), euforia.

Marele tenisman Andreï Chesnokov declara cu câţiva ani în urmă, după un debut de sezon urât: ...mă săturasem de tenis şi am băut mult alcool timp de două luni... La reluarea antrenamentelor eram complet ieşit din formă.

Unii atleţi capătă un plus de încredere după o doză de alcool.

Este duşmanul muşchiului (acid lactic, perturbarea metabolismului aerob).

Efectul antitremur este adesea căutat printre adepţii sportului de precizie ca tirul sau golful.

Înlătură senzaţia de oboseală, dar nu şi oboseala.

Pentru alţii, alcoolul creşte forţa, stimulează circulaţia sanguină şi omoară bacteriile.

Produce transpiraţie şi riscul unei deshidratări mai rapide.

Numeroase sporturi sunt atinse de alcool, în particular sporturile de precizie (tirul, biatlonul, pentatlonul modern). Putem aminti, de asemenea, automobilismul, alpinismul, motociclismul, săriturile în apă, scrima, boxul, ciclismul, footbalul, bobul, sania etc.

* Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport

24

Într-un experiment recent, i s-a cerut unui grup de atleţi australieni avansaţi (specialişti ai probelor de 100m, 200m, 400m, 800m şi 1500m) să efectueze o testare pe distanţa preferată, după ce:

– au ingerat suc de portocale înainte de efort; – au ingerat suc de portocale cu vodcă. Rezultatele acestui experiment sunt semnificative: dacă la 100m timpul

obţinut nu a fost afectat de alcool, toţi ceilalţi timpi au fost alteraţi după ingerarea dozei prealabile de vodcă; în plus, cu cât cantitatea administrată era mai importantă, cu atât rezultatele erau mai scăzute. Teste de anduranţă aplicate alergătorilor rutinaţi, care consumaseră alcool (alcoolemie cuprinsă între 0,4 şi 1,1 grame/litru), au arătat după o noapte de odihnă, o scădere a performanţei cu 10% faţă de rezultatele obişnuite.

Alcool = substanţă dopantă Etanolul este un produs dopant de categoria 3, o substanţă supusă aceloraşi

restricţii ca şi corticoizii, betablocantele, anestezicele locale. Depistarea dopajului cu alcool, este hotărâtă de fiecare federaţie înaintea probelor. Pentru aceasta se utilizează alcoolemia sau etilotestul.

FUNDAMENTE ŞTIINŢIFICE În cea mai mare parte a studiilor ştiinţifice se precizează că, o mică doză de

45-60 ml de alcool, este echivalentul unui nivel de alcool sanguin (NAS) de 0,4-0,5 la un bărbat de dimensiuni medii. O doză medie este echivalentă cu 90-120 ml sau un NAS de 0,10. Puţine studii au folosit o doză mare, cu un NAS de 0,15. Interpretarea rezultatelor, trebuie să se facă cu precauţie, luând în consideraţie mai multe aspecte:

– există o diversitate de reacţii, nu numai printre indivizi, ci chiar pentru acelaşi individ în funcţie de circumstanţe;

– este imposibil de efectuat o cercetare placebo dublu-oarbă cu alcool, pentru că subiecţii au discernământ când consumă alcool. Cu toate acestea, rezultatele citate sugerează câteva concluzii generale valide: atleţii pot consuma alcool pentru a ameliora funcţia psihologică, dar în dauna performanţei psihomotrice. În sporturile care implică reacţii rapide la stimuli variabili, performanţa va fi afectată defavorabil. Cercetările au demonstrat cum cantităţi moderate de alcool diminuează timpul de reacţie, coordonarea oculo-manuală, precizia, echilibrul şi coordonarea complexă sau abilităţile motrice globale. Deşi unii autori sugerează că alcoolul poate ameliora încrederea în sine, studiile disponibile subliniază deteriorarea performanţei psihomotrice;

– studii despre efectele ingestiei de alcool asupra funcţiilor metabolice şi fiziologice importante pentru performanţa fizică, au relevant că aceasta (ingestia) nu exercită nicio influenţă benefică asupra surselor de energie. Glicogenul muscular în repaus era semnificativ mai scăzut după alcool, în comparaţie cu grupa martor. Totodată, s-a arătat că, dacă alcoolul nu diminuează lipoliza sau utilizarea acizilor graşi liberi (AGL) în timpul exerciţiului, el poate:

– diminuează producerea de glucoză splenică; – diminuează contribuţia potenţială a gluconeogenezei hepatice;

25

– produce o mai mare diminuare a nivelului de glucoză sanguină, conducând la hipoglicemie;

– diminuează captarea de glucoză de către muşchii gambelor în timpul ultimelor momente ale unei curse de 3 ore.

Alte studii sprijină teoria referitoare la efectul hipoglicemic al alcoolului în timpul exerciţiilor extenuante prelungite în frig. Ele au notat o pierdere semnificativă de căldură corporală care sugerează că alcoolul poate altera termoreglarea. Aceste modificări pot diminua capacitatea de anduranţă.

Studii mai vechi, demonstrează că alcoolul creşte semnificativ consumul de oxigen în timpul antrenamentului submaximal şi îi diminuează simultan eficacitatea, dar această observaţie nu a fost confirmată de altele. Câţiva cercetători au observat că alcoolul creşte frecvenţa cardiacă şi debitul cardiac în momentul exerciţiului submaximal, dar aceste rezultate nu au fost confirmate de alte studii.

La nivelul exerciţiilor submaximale, alcoolul nu are niciun efect asupra volumului sistolic, ventilaţiei pulmonare sau fluxului sanguin din muşchi, dar diminuează rezistenţa vasculară periferică.

În momentul exerciţiilor maximale, ingestia de alcool nu are un efect semnificativ asupra frecvenţei cardiace, volumului sistolic şi debitului cardiac, tensiunii arteriale medii şi rezistenţei vasculare periferice sau lactatului maxim, dar reduce semnificativ volumul obişnuit, cauzând o diminuare a ventilaţiei pulmonare.

Rezumând, alcoolul pare a avea prea puţin (sau deloc) efect benefic asupra răspunsurilor metabolice şi fiziologice ale exerciţiului. Dimpotrivă, alte studii raportează efecte semnificative, nefaste pentru performanţă. Efectele alcoolului asupra evaluării componentelor condiţiei fizice sunt variabile. S-a observat că ingestia alcoolului poate diminua forţa musculară dinamică, forţa de prehensiune izometrică, forţa dinamometrică, puterea şi lucrul muscular ergografic. Mici doze de alcool nu au avut niciun efect asupra obiectivelor exerciţiului la un ergociclu, simulând sprintul de 100 m sau cursa de 1.500 m, dar doze mai mari le-au influenţat negativ. Pentru că nu s-a demonstrat că alcoolul ajută la ameliorarea capacităţii de performanţă fizică, dar poate conduce la diminuarea abilităţilor în diferite probe, este important pentru toţi factorii asociaţi cu direcţia sportului să educe atleţii împotriva utilizării acestuia în competiţii. În acest timp, celelalte pericole inerente abuzului de alcool, ne obligă să ne învăţăm tinerii să facă lucruri inteligente în ceea ce priveşte consumul acestuia. Regula sau limita poate fi utilizată ca linie directoare rezonabilă pentru un consum moderat, sigur pentru adulţi. Nu trebuie consumaţi mai mult de 15ml de alcool pur pentru 23 kg de greutate corporală, într-o zi. Aceasta reprezintă echivalentul a trei beri 4,5%, trei pahare de 120 ml de vin 14% sau 90ml de whisky 50% pentru o persoană de 68 kg.

CONCLUZII – ingestia de alcool poate avea un efect dăunător asupra unei largi palete de

abilităţi psihomotrice, precum: timpul de reacţie, coordonarea oculo-manuală, precizia, echilibrul şi coordonarea complexă;

– ingestia de alcool nu va influenţa substanţial funcţiile metabolice sau fiziologice esenţiale performanţei fizice, ca: metabolismul energetic, consumul

26

maxim de oxigen (VO2 max), frecvenţa cardiacă, volumul sistolic, debitul cardiac, debitul sanguin în muşchi, diferenţa arteriovenoasă de oxigen sau dinamica respiratorie. Consumul de alcool poate modifica reglarea temperaturii corporale în timpul exerciţiilor prelungite în condiţii de frig;

– ingestia de alcool nu va ameliora, ba chiar (poate) va diminua forţa, puterea, anduranţa musculară locală, viteza şi anduranţa cardio-vascular;

– alcoolul este drogul al cărui consum prelungit şi în exces poate provoca modificări patologice la nivelul ficatului, inimii, creierului şi muşchilor;

– trebuie depuse continuu eforturi serioase pentru a educa atleţii, antre-norii, preparatorii fizici, medicii, kinetoterapeuţii, mijloacele sportive media şi pu-blicul în general, în ceea ce priveşte efectele ingestiei de alcool asupra perfor-manţei fizice. BIBLIOGRAFIE BLACK, D., LANSON, I., Excessive Alcohol Use by Non Elite Sportsmen, Drug

and Alcohol Rewiev, 1999. DAULOUEDE, C., Le mystère de la courbe en U, în: Revue Sport et Vie, 2001. DE WITTE, P., Sport et alcool: Une nouvelle piste pour aider les

alcoolodépendants, în: Lettre d'Information de NREB, nr 14, Paris, 1998. FRANCOIS, E., Sport et prevention, în: Revue Alcool ou Santé, 1998. LEJOYEUX, M., L'alcoolisme au feminine, în: Revue Panorama du médecin,

2001. RICHE, D., Boire de l'alcool avant l'effort, în: L'alimentation du sportif en 80

questions, Ed. Vigot, Paris, 1999. RICHE, D., L'alcool et le sport, les dégâts de l'eau-de-vie, în: Revue Sport et Vie,

2001. WILLIAMS, M.H., Alcohol Intake and Sport Performance, în: Strength and

Conditionning, 1998.

ABSTRACT

Alcohol is one of the first substances doping utilizes in optimizing physical performances. Most scientific studies sugest some general valid conclusions: although ingesting alcohol won’t substantially influence metabolic or physiological functions esential to performance, it does have a harmful effect upon a variety of psychomotor abilities.

Key words: alcohol, effects, psychomotor performance.

27

EFICIENŢA TEHNICILOR COMPLEMENTARE DE MASAJ

ÎN RECUPERAREA SECHELELOR POSTTRAUMATICE

Olimpia MOLDOVEANU* Aurica VÂLCEANU** Alina STAHIE*

Cornelia PREDESCU*

REZUMAT

Tehnicile complementare de masaj sunt indispensabile în tratamentul sechelelor posttraumatice. Hiperemia locală obţinută asigură eliminarea substanţelor algogene de la nivelul zonei afectate, explicând astfel diminuarea până la dispariţie a durerii, pe când efectul de înlăturare a aderenţelor contribuie la restaurarea funcţionalităţii segmentului afectat. Aceste efecte sunt argumentate de îmbinarea acestor tehnici cu electroterapia şi kinetoterapia progresivă. Se poate însă observa cu uşurinţă că utilizarea exclusivă a fizio-kinetoterapiei prelungeşte perioada de recuperare, iar restituţia funcţionalităţii nu este integrală, aspecte de loc de neglijat mai ales atunci când se impune o reintegrare cât mai rapidă şi în siguranţă a pacientului în activitate.

Cuvinte-cheie: traumatism, sechele, tratament, complex, masaj, tehnici complementare. INTRODUCERE

Tehnicile complementare ale masajului prezintă adresabilitate exclusiv terapeutică. Unele dintre cele mai importante indicaţii, la care dorim să facem referire sunt sechelele posttraumatice ale aparatelor musculo-tendinos şi capsulo-ligamentar, în tratamentul cărora intervin câteva din cele mai reprezentative tehnici complementare de masaj:

o masajul transversal profund; o masajul conjunctiv; o criomasajul; o masajul reflex de tipul reflexoterapiei.

Sechelele posttraumatice care beneficiază de pe urma aplicării tehnicilor de masaj amintite sunt reprezentate în special de cele de tip aderenţial, după cum urmează:

Aparat capsulo-ligamentar: − sechele după entorse; − sechele după capsulite în stadiul cronic („rece”). Aparat musculo-tendinos:

− sechele după tendinite posttraumatice;

* Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret ** Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport

28

− sechele după tenosinovite; − sechele post–leziuni musculare.

OBIECTIV Prezentarea importanţei tehnicilor complementare de masaj în programul de

recuperare a sechelelor posttraumatice ale aparatelor musculo-tendinos şi capsulo-ligamentar reprezintă obiectivul lucrării de faţă.

METODA S-a analizat eficienţa programelor de recuperare care cuprind diferite tehnici complementare de masaj cu indicaţii precise în sechelele aderenţiale, în comparaţie cu programele clasice (kinetoterapie, masaj somatic, electroterapie).

REZULTATE ŞI DISCUŢII Tehnicile complementare de masaj au apărut ca o necesitate de a recupera

anumite structuri cât mai repede şi cât mai integru, pornind de la tehnica de bază a masajului medical clasic. Efectele unor manevre în anumite condiţii de aplicare au reprezentat punctul de pornire al observaţiilor, de asemenea, evoluţia în timp a pacienţilor cu diverse afecţiuni, dintre care o mare parte reprezentate de sechelele posttraumatice.

Pentru aplicarea tehnicilor complementare de masaj este necesară atât o foarte bună stăpânire a tehnicii, cât şi cunoaşterea amănunţită a anatomiei segmen-tului afectat, din punct de vedere al orientării fibrelor musculare, tendinoase sau ligamentare, deoarece aplicarea manevrelor se face într-un sens strict, bine definit.

Fiecare orientare a manevrelor de lucru determină o anumită acţiune pe structurile vizate:

1. În masajul transversal profund aplicarea manevrelor se face strict transversal pe fibrele musculare, tendinoase sau ligamentare, iar o orientare chiar oblică ar putea limita acţiunea pe structurile vizate, implicând în schimb alte structuri pe care nu dorim a le lucra. Efectele tehnicii sunt reprezentate în primul rând de hiperemia locală, asigurând eliminarea substanţelor algogene. Datorită faptului că manevra principală utilizată de masajul transversal profund este fricţiunea, un alt efect determinat în mod direct de această manevră este cel sedativ-relaxant al structurilor prelucrate, respectiv tendoane, ligamente şi muşchi. Efectul major, însă, este reprezentat de înlăturarea aderenţelor din sechelele posttraumatice, care nu se vor reface dacă masajul transversal profund va fi urmat de mobilizări active, contribuind astfel la restaurarea funcţionalităţii segmentului afectat. Chiar Cyriax, J. H., citat de Sidenco, E. L. (2003), care a codificat această tehnică de masaj, afirma: „fricţiunea transversală profundă poate fi rezumată la capacitatea de a creşte mobilitatea aşa cum nici întinderea pasivă, nici chiar exerciţiile active nu pot să determine”.

2. În masajul conjunctiv aplicarea manevrelor se face în lungul structurilor mai sus menţionate, iar manevrele utilizate diferă de cele aplicate în cazul masajului transversal profund. Manevra de bază este aici netezirea cu

29

presiune crescută şi aplicată doar cu pulpa policelui sau a indexului şi mediusului, deci o suprafaţă de contact foarte redusă. Zonele de aplicare a manevrelor sunt cele ce prezintă modificări reflexe la nivel de ţesut conjunctiv de tipul retracturilor, traduse sub formă de benzi late sau sfere aliniate ca „mărgele pe sfoară”, reliefate la nivelul pielii. Efectul major este cel hiperemiant local, care nu doar „spală” zona de substanţele proinflamatorii şi algogene, ci şi favorizează reorganizarea fibrelor conjunctive. Un alt efect important este cel reflex, care acţionează nu numai local, ci şi la distanţă, modificarea în sine fiind determinată de solicitarea diferită a anumitor structuri în scopul protejării zonei afectate de traumatism.

3. Masajul reflex de tipul reflexoterapiei prezintă sensuri de lucru bine codificate, ce depind de zona de proiecţie reflexă abordată. Manevrele de bază sunt presiunile digitale asociate, în funcţie de caz, cu fricţiunea, alunecarea sau vibraţia. Efectele vizate prin reflexoterapie, în cazul sechelelor posttraumatice, sunt cele referitoare la înlăturarea durerii prin stimularea eliminării de substanţe algogene în mod reflex.

Aplicarea tehnicilor complementare de masaj în tratamentul sechelelor posttraumatice impune cunoaşterea modalităţii de poziţionare a pacientului, în aşa fel încât să se etaleze structurile vizate, uneori chiar a le pune în tensiune (tendoanele) sau a le relaxa (musculatura).

S-a observat că utilizarea exclusivă a fizio-kinetoterapiei prelungeşte perioada de recuperare în cazul sechelelor posttraumatice, mai ales a celor aderenţiale, iar restiţutia funcţionalităţii nu este integrală, comparativ cu programele care includ măcar una din tehnicile complementare de masaj pe lângă kinetoterapie. Acest lucru se datorează faptului că nici întinderea pasivă, nici contracţia musculară nu pot îndepărta aderenţele ce împiedică libera alunecare a fibrelor între ele, fie ele musculare, tendinoase sau ligamentare.

Ca urmare, primul pas în „lichidarea” sechelelor posttraumatice ar fi reprezentat de masajul complex prin tehnici complementare, care pot fi îmbinate astfel încât să reducă fenomenul dureros (criomasaj, reflexoterapie) şi să crească circulaţia locală, care ar accentua eliminarea de substanţă activă (pain substance), responsabilă de cronicizarea durerii locale (masajul transversal profund, masajul conjunctiv).

Efectele sunt augumentate de îmbinarea acestor tehnici cu electroterapia complementară reprezentată de ultrasunete şi radiaţii electromagnetice. Trebuie să ţinem cont că în cazul sechelelor posttraumatice există o alterare a informaţiei proprioceptive şi că în timpul unei activităţi globale subiectul evită solicitările structurilor afectate, producând scheme motorii modificate care tind să se perma-nentizeze.

Astfel, înlăturarea sechelei dureroase va pregăti revenirea la un comporta-ment kinetic normal, acesta fiind de fapt scopul primordial al kinetoterapiei progresive din cadrul programului de recuperare a sechelelor posttraumatice. Mijloacele care compun acest program pot realiza numai împreună, prin însumarea efectelor fiecăruia, rearmonizarea funcţională, prin îndepărtarea aferenţelor nociceptive, iniţial perturbatoare prin mesaje nociceptive.

30

Prin modul lor de aplicare şi modificările de tablou clinic apărute în cursul aplicării, tehnicile complementare de masaj pot semnala prezenţa unei leziuni mai grave mascate, ce poate beneficia de tratament corect după o nouă evaluare medicală. Spre exemplu, o durere care nu încetează să crească pe parcursul şedinţei de masaj reprezintă un semnal de oprire până la o nouă evaluare medicală.

CONCLUZII Se poate afirma faptul că tehnicile complementare de masaj sunt indispen-

sabile în tratamentul sechelelor posttraumatice pentru restaurarea funcţionalităţii segmentului afectat, mai ales în cazul acelor pacienţi ale căror profesiuni reclamă o recuperare cât mai completă şi în timp cât mai scurt, pentru a nu afecta activitatea acestora. BIBLIOGRAFIE

CYRIAX, J.H., Clinical Applications of Massage, în Basmajian JV (ed):

Manipulation, traction and massage, 3rd ed., Baltimore, Williams & Wilkins, 1985, 85-86.

DRAGAN, I., Masaj-automasaj, Editura Editis, Bucureşti, 1994. IONESCU, A., Masajul, procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport,

Editura ALL, Bucureşti, 1994. IVAN, S., Masajul pentru toţi, Editura Coresi, Bucureşti, 2001. MÂRZA, D., Reflexologia în kinetoterapie, Editura Symbol, Bacău, 2002. RĂDULESCU, A., Fizioterapi. Masaj terapeutic, Editura Medicală, Bucureşti,

2002. SIDENCO, E.L., Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2003, p. 177. SIDENCO, E.L., Medicina fizică în recuperarea medicală, Editura Universitară

Carol Davila, Bucureşti, 2005.

ABSTRACT

The complementary massage techniques are extremely important in the treatment of the posttraumatic sequela. The local hyperemia obtained assures the elimination of the algogene substances from the affected area and explains in this way the diminishing until the disappearing of the pain, while the effect of the adherences contributes to the functionality restoring of the affected segment. These effects are augmented by combining these techniques with electrotherapy and progressive physical therapy. It can be easily seen that exclusive use of physical therapy increases the recuperation period and the return of the functionality is not total, aspects which can not be neglected especially when a fast and safe reintegration of the patient is required.

Key words: trauma, sequela, complex, treatment, massage, complementary techniques.

31

EFICIENŢA REFLEXOTERAPIEI ÎN TRATAMENTUL TULBURĂRILOR

DIGESTIVE FUNCŢIONALE

Olimpia MOLDOVEANU* Marinela ŞERBAN*

Doiniţa TRIFAN*

REZUMAT

Reflexoterapia reprezintă o tehnică complementară ce nu exclude, ci completează tratamentul medical. Ea se realizează în scopul înlăturării tensiunii nervoase şi a efectelor acesteia pe termen lung şi al reechilibrării organismului, pornindu-se de la ideea că starea de sănătate a organismului este o stare de echilibru între aparatele şi sistemele acestuia. Această tehnică are o mare valoare terapeutică în tulburările digestive funcţionale, valoare care deşi demonstrată, este încă privită cu rezervă. Concluziile desprinse din practică vin în întâmpinarea ideii în care relaţia parte-întreg începe a fi reconsiderată după criteriul holistic. Astfel, considerăm că reflexoterapia este atât o alternativă, cât şi un mijloc adjuvant util nu numai în întreţinerea stării de sănătate a organismului, ci şi în tratarea unor afecţiuni.

Cuvinte-cheie: tulburări digestive, reechilibrare, tratament complex, masaj reflex. INTRODUCERE Reflexoterapia este o tehnică specială de masaj digital care se bazează pe

relaţia dintre anumite zone cutanate şi activitatea organelor, aparatelor şi sistemelor organismului uman. Ea în sine reprezintă o tehnică complementară ce nu exclude, ci completează tratamentul medical, iar în unele cazuri, mai puţin severe, când se pune problema unor disfuncţii, poate trata fără a se mai ajunge la tratamentul medicamentos care, după cum ştim cu toţii, are multe avantaje, dar întotdeauna are şi reacţii adverse.

Numărul mare de pacienţi determină tot mai mulţi medici să privească foarte sistemic pacientul, doar ca pe un caz, să prescrie tratamentul, fără a mai dispune însă de timpul necesar pentru a participa efectiv la tratament şi a urmări rezultatele în dinamică.

Reflexoterapia vine în ajutorul pacientului, ea având ca scop, înainte de toate să relaxeze neuromuscular pacientul şi să-i confere o stare de bine. Astfel început, tratamentul va avea cu siguranţă mai mult succes decât în cazul unui pacient tensionat, anxios, iritat, neîncrezător.

În general, reflexoterapia se realizează în scopul înlăturării tensiunii nervoase şi a efectelor acesteia pe termen lung, reechilibrării organismului, al activării circulaţiei sanguine şi limfatice, şi a creşterii capacităţii imune,


32

pornindu-se de la ideea că starea de sănătate a organismului este o stare de echilibru între aparatele şi sistemele acestuia. Poziţionarea organelor, glandelor şi a diverselor structuri (grupate în aparate şi sisteme) la nivelul corpului se reflectă pe zonele reflexe în aceeaşi ordine, iar acţiunea terapeutului asupra lor trebuie să corespundă funcţionalităţii acestora, respectiv sensului de evacuare în cazul organelor cavitare (goale).

OBIECTIV Obiectivul acestei lucrări este reprezentat de demonstrarea utilităţii şi

eficienţei reflexoterapiei în cadrul tratamentului complex al tulburărilor digestive funcţionale. Ca urmare, în continuare vom trecem în revistă aspectele anatomo-funcţionale relevante din punct de vedere al terapiei reflexe la acest nivel.

Aparatul digestiv poate fi reprezentat ca fiind calea prin care pătrund principiile nutritive în corpul omenesc. Din punct de vedere al funcţionalităţii, prezintă o reală importanţă în reflexoterapie faptul că aparatul digestiv dispune de mai multe sectoare cu funcţii diferite: de pasaj, de depozit, de secreţie, de prelucrare şi extracţie, de eliminare. Alături de acesta, două mari organe abdominale, ficatul şi pancreasul, au un rol deosebit în digestie datorită produşilor de excreţie ale acestora, eliminaţi la nivelul duodenului.

Aparatul digestiv, în întregime, este extrem de reactiv la impulsurile nervoase primite, de aceea numeroase stări cauzatoare de stres, nervozitate, emoţii puternice de orice fel, anxietate, îngrijorare îşi fac simţită prezenţa prin acţiunea asupra unuia sau mai multor segmente ale tubului digestiv.

Apar astfel suferinţe de tipul gastrită şi chiar ulcer, produse pe un fond de stres accentuat sau nervozitate, stomacul şi duodenul reacţionând la acestea printr-o secreţie crescută de produşi acizi, în special acid clorhidric (produs în mod normal în cantităţi mici pentru a conserva alimentele în timpul pasajului lor la acest nivel), care ajunge să erodeze peretele stomacului, provocând simptome de tipul: dureri epigastrice, pirozis, hemoragii digestive superioare, melenă.

Un alt exemplu de disfuncţie este reprezentat de diskineziile veziculei biliare, incluzând atât hipo cât şi hiperkineziile cauzate de stările de nervozitate, iritabilitate, anxietate, oboseală accentuată, combinate de regulă sau exclusiv determinate de alimentaţia necorespunzătoare, provocând aşa numita criză biliară cu stare de rău generalizat, dureri de cap, greaţă şi vomă, eliminând un lichid verzui, foarte amar, bila.

Pe de altă parte, diskineziile biliare trebuie privite şi din punct de vedere al reactivităţii la stimulul endocrin, ştiut fiind faptul că hormonii estrogeni au influenţă asupra motilităţii veziculei biliare. Se explică astfel frecvenţa mare a diskineziilor biliare în rândul femeilor, precum şi accentuarea simptomatologiei în perioadele de vârf estrogenic, mai exact premenstrual. Colonul iritabil, numit în trecut diareea de stres, sau emoţională, demonstrează reactivitatea intestinului gros la stimuli psihici, manifestându-se prin emisia a numeroase scaune cu materii fecale puţine, dar cu senzaţia puternică şi foarte frecventă de necesitate de defecare, accentuată în special atunci când şi emoţiile sunt mai puternice.

33

Tot aici poate fi amintită şi constipaţia, cu aproape toate formele ei, şi care alternează uneori cu diareea, confirmând astfel natura acesteia.

Toate aceste tipuri de afecţiuni beneficiază din plin de reflexoterapie, îmbunătăţind atât starea tubului digestiv la nivelul respectiv, cât şi starea generală a subiectului şi în principal, starea emoţională a acestuia.

MATERIAL ŞI METODĂ Studiul nostru a evaluat eficienţa programelor terapeutice care au inclus

reflexoterapia, comparativ cu aplicarea schemelor clasice de tratament, desfăşurându-se în perioada 1 septembrie 2005 – 1 februarie 2006.

Materialul a fost reprezentat de un număr de 12 pacienţi cu tulburări digestive funcţionale din grupul celor descrise mai sus, dintre care 6 au urmat strict tratament medicamentos, iar 6 au urmat cel puţin o serie de 12 şedinţe de masaj reflex de tipul reflexoterapiei aplicate exclusiv la nivelul piciorului.

REZULTATE ŞI DISCUŢII Din cei 6 pacienţi trataţi exclusiv medicamentos, 2 erau diagnosticaţi cu

ulcer duodenal, 2 cu diskinezie biliară, 1 cu constipaţie funcţională şi 1 cu colopatie iritativă.

Pacienţii trataţi atât medicamentos, cât şi prin tehnici de masaj reflex au prezentat ulcer duodenal 1 caz, diskinezie biliară 2 cazuri, constipaţie funcţională 1 caz, colon iritabil 2 cazuri.

Tratamentul medicamentos s-a efectuat cu aceleaşi clase medicamentoase pentru acelaşi tip de disfuncţie şi nu îl vom detalia deoarece acesta nu face obiectul efectiv al studiului nostru.

Terapia reflexă aplicată s-a desfăşurat cu o frecvenţă de o şedinţă la două zile în toate cazurile, însumând un număr de 12 şedinţe, iar într-un număr de 2 cazuri această serie de şedinţe a fost repetată după o pauză de 3 săptămâni.

În aplicarea reflexoterapiei s-a ţinut cont de următoarele aspecte: ♦ sensul de pătrundere şi procesare a alimentelor în cadrul aparatului

digestiv, iar apoi de evacuare a resturilor va deveni sensul de lucru al reflexo-terapeutului pe zonele de proiecţie reflexă ale acestor segmente ale tubului digestiv.

Astfel, masarea zonelor reflexe ale aparatului digestiv a început cu gura, dinţii şi faringele, zone descrise ca fiind situate proximal pe haluce, pe vârfurile degetelor, respectiv sub zona gurii la baza halucelui. S-a continuat cu esofagul care coboară de la nivelul faringelui, va fi proiectat mai jos de acesta, pe spaţiul dintre metatarsienele 1 şi 2 pe faţa plantară (pe faţa dorsală este reprezentată traheea, paralelă cu esofagul). Orificiul cardia, care face legătura între esofag şi stomac se regăseşte pe linia diafragmului, imediat la terminarea esofagului, deci între metatarsianul 1 şi 2. Acesta a fost masat în cazul durerilor epigastrice cu sau fără pirozis, utilizând presiuni cu fricţiuni lente circulare.

Stomacul se află sub cardia şi esofag, pe faţa internă a tălpii, sub linia diafragmului, predominent pe partea stângă şi a fost masat în mod special în cazul pacienţilor cu ulcer gastric, aplicând doar presiune un timp mai îndelungat.

34

Urmează apoi zona reflexă a pilorului la nivelul bazei metatarsianului 2, care se continuă cu zona duodenului care se întinde până la baza metatarsianului 4.

Intestinul subţire se proiectează în spaţiul format de cadrul colonului, iar colonul începe pe talpa dreaptă, urcă până la baza metatarsianului 5 drept, trece transversal la baza metatarsienelor tălpii drepte şi se continuă pe talpa stângă până la metatarsianul 5 stâng, coboară spre calcaneu apoi ia o direcţie uşor oblică spre marginea internă a călcâiului, unde reprezintă sigmoidul şi rectul şi urcă uşor pe faţa internă a piciorului, terminându-se cu anusul.

Rectul şi anusul se proiectează simetric şi pe piciorul drept, ele situându-se în organism în poziţie de mijloc. Acest traiect a fost masat cu precădere în cazul pacienţilor cu colon iritabil şi mai ales constipaţie prin aplicarea presiunilor însoţite de fricţiuni circulare.

Ficatul şi vezica biliară se regăsesc doar pe talpa dreaptă, pe corpul metatarsienelor 2-5, vezica biliară având o arie mai restrânsă, doar la nivelul metatarsienelor 4 şi 5, central, fiind masată în cazul pacienţilor cu diskinezii biliare, dar şi a celor cu constipaţie.

Figura 1. Zonele reflexogene ale aparatului digestiv la nivelul feţei plantare ♦ Acţionând pe zonele reflexe ale aparatului digestiv, zone destul de întinse

de altfel (Figura 1), acţionăm şi asupra organelor din imediata vecinătate, de aceea chiar şi când tratăm aceste organe vecine este bine să amplificăm efectul prin masarea ariilor digestive corespunzătoare.

♦ În diferitele disfuncţii digestive urmărim abordarea organului în suferinţă, însă nu trebuie să uităm că acesta face parte dintr-un sistem, ceea ce impune stimularea acestuia în întregime.

35

♦ Deşi disfuncţiile la care facem referire sunt din sfera digestivă, s-a impus stimularea şi a altor aparate şi sisteme, în funcţie de cauzalitatea disfuncţiei. Au mai fost stimulate astfel, sistemul endocrin, sistemul nervos, circulator, limfatic, excretor.

♦ S-a urmărit ca presiunea de lucru pe zonele reflexe vizate să fie una medie şi în niciun caz să nu depăşească pragul dureros al pacientului. Durerile care au fost provocate de manevre cu intensitate prea mare nu numai că nu au adus niciun beneficiu, dar chiar au deranjat, iritat, încordat pacientul şi au limitat răspunsul organismului, putând să constituie ele însele motiv de tratament pe viitor.

Unii terapeuţi consideră că o intensitate mai mare, chiar dacă produce o durere vie, ar fi mai eficientă, însă trebuie să ţinem cont de legile organismului, o intensitate prea mare pe un organ prea dezechilibrat poate induce un dezechilibru şi mai mare în locul redresării, fapt demonstrat de altfel chiar în studiul nostru.

Nu am uitat faptul că pacientul care se adresează reflexoterapeutului este o persoană care încearcă să-şi redreseze unele probleme de sănătate: acuză dureri sau tulburări care nu au putut fi rezolvate în alt mod, sau nu pot urma tratamentele medicale clasice, sau vor să augumenteze şi să grăbească efectele terapiei medicamentoase. Acesta este motivul pentru care am considerat unul dintre punctele forte – comunicarea!

Pacienţilor li s-a comunicat modalitatea de apariţie a efectelor, timpul orientativ şi posibilele modificări sau reacţii ale organismului pe durata tratamentului, astfel încât să nu se creeze stări emoţionale negative inutile.

Astfel, pacienţii au învăţat că în urma reflexoterapiei pot să apară modificări aparent fără legătură cu afecţiunea de bază, modificări de tipul: transpiraţie mai abundentă, micţiuni mai frecvente, „balonare”, creşteri ale secreţiilor mucoase şi uneori subfebrilităţi (37-380C), modificări ale pulsului şi tensiunii arteriale.

În urma unei serii de 12 şedinţe de reflexoterapie aplicată la nivelul piciorului, s-a constatat o îmbunătăţire a stări generale a pacienţilor alături de ameliorarea disfuncţiei digestive şi diminuarea până la dispariţie, în unele cazuri, a simptomatologiei acuzate la începutul tratamentului.

S-a constatat faptul că durerea pe care o produce orice tulburare digestivă poate fi cauzatoare nu numai de stare de rău fizic, ci şi de o proastă dispoziţie, mergând până la depresii în cazul în care aceasta persistă un timp mai îndelungat. Înlăturarea durerii are efect direct asupra psihicului, redând buna dispoziţie şi încrederea în sine.

În acelaşi timp, însă, în cazul tulburărilor digestive funcţionale, vorbim şi despre cauza psihică simptomatologiei, despre accentuarea sau diminuarea acesteia în funcţie de starea psihică de moment sau dominantă a pacientului. Acesta este şi motivul pentru care este indicată asocierea în cadrul tratamentului a zonelor reflexe ale sistemului nervos central, astfel încât să fie cupate fluctuaţiile şi discordanţele emoţionale care ar putea influenţa negativ şi întreţine disfuncţia un timp suficient de îndelungat pentru a determina o afecţiune cronică.

Ceea ce îmbunătăţeşte net calitatea tratamentului medicamentos, completat de cel prin masaj reflex, este prelungirea intervalului până la o nouă apariţie a simptomatologiei, precum şi acuze mult diminuate la reapariţie.

36

În cazul pacienţilor care au repetat seria de şedinţe de reflexoterapie, după o pauză de 3 săptămâni (2 cazuri), disfuncţia nu a reapărut până la momentul finalizării studiului nostru, ceea ce ne îndeamnă să continuăm acest studiu şi să urmărim efectele acestui tratament pe un număr sporit de pacienţi, chiar în contextul limitării cât mai stricte a terapiei medicamentoase la medicamentele indispensabile din punct de vedere a siguranţei vitale a pacientului.

CONCLUZII Putem afirma că reflexoterapia are o mare valoare terapeutică, valoare care deşi demonstrată, este încă privită cu rezervă. Concluziile desprinse din practică vin în întâmpinarea ideii în care relaţia parte-întreg începe a fi reconsiderată după criteriul holistic.

Astfel, considerăm că reflexoterapia este atât o alternativă, cât şi un mijloc adjuvant util nu numai în întreţinerea stării de sănătate a organismului, ci şi în tratarea unor afecţiuni. BIBLIOGRAFIE

BOSSY, J., Bases neurobiologiques des réflexothérapies, Masson, 2eme ed. Paris, 1978. DRĂGAN, I., Masaj-automasaj, Editura Editis, Bucureşti, 1994. FAN, YA-LI, Masajul chinezesc pentru nou-născuţi şi copii, Editura Ştiinţă şi Tehnică,

Bucureşti, 1996. IONESCU, A., Masajul, procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport, Editura

ALL, Bucureşti, 1994. IVAN, S., Presopunctura, Editura Coresi, Bucureşti, 1997. IVAN, S., Masajul pentru toţi, Editura Coresi, Bucureşti, 2001. LEIGH, M., D., Pacea sufletului, frumuseţea trupului, Editura Nirvana, Bucureşti, 1992. MÂRZA, D., Reflexologia în kinetoterapie, Editura Symbol, Bacău, 2002. RĂDULESCU, A., Fizioterapie. Masaj terapeutic, Editura Medicală, Bucureşti, 2002. SIDENCO, E. L., Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2002. SIDENCO, E.L., Medicina fizică în recuperarea medicală, Editura Universităţii Carol

Davila, Bucureşti, 2005.

ABSTRACT

Reflexology represents a complementary technique which doesn't exclude, but completes the medical treatment. It is made in order to eliminate the nervous tensions and its effects on a long term. This technique has and important therapeutic value in digestive diseases, which though it has been proved is still seen with reserve. The conclusion taken out from practice predicts that part whole relationship starts to be reconsider according to the holistic criteria. There for, we consider that reflexology is both an alternative and an additional means useful not only for health care of the body but also in the treatment of certain disease.

Key words: digestive diseases, rebalance, complex treatment, reflex massage.

37

MOTOR FUNCTION INVESTIGATION

BY USING NEUROMUSCULAR EXCITABILITY

Georgeta NENCIU*

REZUMAT

În general, nu se poate prezice foarte exact amplitudinea schimbărilor ce au loc în organismul sportivului, ca urmare a proceselor de antrenament. Mai precis, se poate stabili direcţia generală a modificărilor rezultate în urma efortului. Fiecare antrenament duce la alterarea internă a echilibrului funcţional. Repetarea efortului (esenţa programului de antrenament) duce (într-un mod optim) la economisirea activităţii funcţionale a unui organ sau chiar a organismului. Cu cât un individ participă la mai multe antrenamente, cu atât mai multe schimbări majore apar in homeostazie, apărând un nou echilibru funcţional prin procesul de adaptare. Modificările induse de efort sau de mediul extern vor reveni la nivelul iniţial după un anumit interval de timp. Apare deci o curbă de normalizare, ale cărei oscilaţii se instalează, în general după atingerea unui nivel apropiat de cel iniţial.

Cuvinte-cheie: antrenament, adaptare, echilibru funcţional.

GENERAL CONSIDERATIONS In general, one is not able to precisely predict the amplitude of all the

changes happening inside the sportsman’s body, caused by the challenges he undertakes during the training process. More accurately, one can establish the general trend of the changes that appear as a result of the efforts made.

Each challenge results in internal alterations of the functional equilibrium. The repetition of the effort (the essence of the training program) leads to (in an optimum manner) the saving of the functional activity of an organ or of the organism’s systems. The more one participates in sustaining the effort, the greater changes appear in homeostasis and also, a new functional equilibrium through the adaptation process takes place. The modifications obtained through the effort’s action or that of the external environment will come back to the initial level within a certain period of time. Hence a normalization curve is obtained, with oscillations which generally appear after reaching a level close to the initial one.

The oscillations which contribute to obtaining a new level are called PERIOD OF COMPENSATION and PERIOD OF OVERCOMPENSATION. These are the token of an enhanced biological potential. The solicitation of the


38

organism, during the overcompensation period will lead to smaller alterations of the parameters, to a better recovery and will enhance the sportive performance.

PURPOSE OF THE WORK The present work appeared out of the necessity of correct information that

can influence the tempo of the sportsman’s physical evolution and the general and specific effort capacity, or that can contribute to planning the future annual program.

METHOD USED FOR TESTING The determination of neuromuscular excitability at the motor end of the

muscles, following dr. Al Partheniu’s method. The interpretation of the data is to be carried out according to the reference values validated in CCPS.

RESULTS AND DISCUSSIONS Starting from the principle according to which the essence of training is the

body’s adaptation to effort, the training will have reached its goal only when its execution is adequate. Activating the adjustment processes is proportional to homeostatic alteration. During the preparation period of performance sportsmen, trainings lead, in most of the cases, to various types of fatigue which temporarily diminish the body’s functional capacity. This is the starting point for the recovery, adaptation and overcompensation processes. The effort determines certain changes of some physiological parameters. In return, these represent the stimuli, which will generate the development of recovery mechanisms that nonetheless have an oscillating trend.

Analyzing the physiology of the effort, we have paid great attention to the time during which the recovery and rehabilitation occur, with a view to preparing the organism for a new training (a new structure).

The recovery periods for the physiological parameters vary, from a few minutes to a few days. We have taken into consideration the ENM values, given that their recovery takes more time, from a day at least up to 2-3 days (depending on the effort made and the types of solicited muscular fibres). The ENM values do no always lead to full recovery, compared to the initial stage. The oscillations can be horizontal, ascendant and descendant. Therefore the delimitation of certain values for the recovery period and the answer to the question „up to where can the preparing period (the momentary values area) be reached, so that overcompensation (the belated values area) could be obtained?” are necessary.

A lot of testing stages have been examined (during an annual preparing cycle) and the importance of keeping track of the daily, weekly and during preparing stages recovery process was revealed, considering at all times the overcompensation process.

The ENM values mark an ondulatory pattern with qualitative jumps at the objective moments. This pattern is similar to those presented by many authors in similar speciality papers. In our case, we can offer a few practical examples using

39

the evolution of reactivity over consecutive annual cycles for an Olympic sportsman from the tested group.

The functional effort is a process of biological sub-layer excitation that leads to catabolic processes. These are followed by the functional alterations of the recovery process. The modifications are phased in three stages:

– Early recovery, when the initial values are totally regained in 1-2 hours, up to 1-2 days. They are ascertained by the daily harvesting of ENM values on basic conditions and depending on the various types of effort. During this period interventions for an ascendant weekly dynamics of the training can be made.

– Late recovery, values represented by weekly averages of the preparing or competitive periods. The preparing period represents the time for enhancing (or not) the training intensity or volume with the purpose of obtaining ascendant and efficient values for the next phase: overcompensation.

– If the first stages of the recovery follow an ascendant pattern it comes out that there is a structural and functional perfecting, the third stage, overcompensation. Only by overseeing the first stages of the values’ dynamics a new equilibrium (overcompensation) can be accomplished, when one can successfully intervene in a contest.

Although the sportsman won two gold medals and a bronze one in the stated competition, during the next training period until the World Championships, the two types of fibres were over-solicited and at the moment of the contest, a sportive shape decline was noticed, the sportsman only obtaining the 6th place.

CONCLUSIONS

Upper limits have been shaped and validated in a way beyond which the effort is no longer followed by overcompensation and also lower limits, when the solicitation is low and it does not lead to a qualitative jump.

It is necessary to carefully choose the moment of a new stimulus, when we are certain that the overcompensation took place. (If the stimulus is introduced at the compensation stage, it could end in over-training values, and if its application is delayed the initial level is reached without a qualitative jump).

The NME values were categorized in:

a) normal values for the sportive branch;

b) values that exceed the recovery limits and show phases of tiredness;

c) “difficult” values are the ones slightly deviated from normal, when it is necessary to extend the aria of muscular investigation.

The monitoring of the NME value dynamics is important for the obtaining of sportive performances for the main objective moments.

40

BIBLIOGRAPHY HAHN, E., Antrenamentul la copii, SCJ, Bucureşti, 1996. MANNO, R., Bazele antrenamentului sportiv, SDP, Bucureşti, 1996. NENCIU, G., Fiziologia sistemului neuro-muscular cu aplicaţii în sport, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002. PARTHENIU, Al., Studiu privind caracteristicile excitabilităţii la un complex

neuro-muscular fazic şi tonic la sportivi, Timişoara, 1965.

ABSTRACT

Generally, one is not able to precisely predict the amplitude of all the changes happening inside the sportsman’s body, caused by the challenges he udertakes during the training process. More accurately, one can establish the general trend of the changes that appear as a result of the efforts mase. Each challenge results in internal alterations of the functional equilibrium. The repetition of the saving of the functional activity of an organ or of the organism’s systems. The more one participates in sustaining the effort, the greater changes appear in homeostasis and also, a new functional equilibrium trough the adaptation process takes place. The modifications obtained trough the effort’s action or that of the external environment will com back to the initial level within a certain period of time. Hence a normalization curve is obtained, with oscillations which generally appear after reaching a level close to the initial one.

Key words: training, adaptation, functional equilibrium.

41

PHYSIOLOGICAL RESEARCH USED TO APPRECIATE

HIGH SPORTS PERFORMANCE Georgeta NENCIU*

REZUMAT

Investigaţiile complexe vizează funcţiile nervoasă şi motrică, considerate principalele funcţii implicate în efortul fizic sportiv. Scopul lucrării constă în obţinerea de informaţii obiective asupra reactivităţii biologice a sportivilor, în general, şi a scrimerilor de performanţă, în special. Ipoteza lucrării se referă la nivelul funcţional al indicatorilor studiaţi şi menţinerea lui în acelaşi ecart în două perioade competiţionale. Studiul a fost realizat pe sportivele lotului naţional şi olimpic de floretă fete, iar metoda folosită a fost cea integro-corelativă elaborată de Partheniu, Al. şi colaboratorii. Autoarea a luat în discuţie nivelul de activare corticală, echilibrul şi mobilitatea proceselor excito-inhibitorii ale reacţiei motrice nespecifice, frecvenţa critică de fuziune la stimulare luminoasă intermitentă şi reglajul nervos cardiac, date pe care le considerăm suficiente pentru a aprecia starea factorului biologic al sportivelor.

Din prelucrarea datelor au reieşit următoarele concluzii: valorile medii obţinute la indicatorii studiaţi sunt similare în cele 2 perioade, ceea ce înseamnă că pregătirea din antrenament a fost asemănătoare. În sprijinul factorilor de conducere a procesului de pregătire sportivă credem că este benefic pentru sportivi ca pregătirea lor să fie continuată în aceeaşi parametri metodologici.

Cuvinte-cheie: metoda corelativ-integrată, echilibrul funcţional, procesele excito-inhibitorii, reglajul nervos cardiac.

INTRODUCTION In physiological research made in sport, a very important part is played by the

methods for determining various neuromotor parameters such as rheobase and chronaxy. By using motor-point stimulation tests, applied on three types of muscular fibers (intermediary, slow, and fast), excitability and degree of training can be determined.

One of the methods used is the determination of the minimum neuromuscular excitability when electrically stimulated in neuromotor points, is the method established by Al. Partheniu.

This method consists of applying an electrical impulse, with intensity varying from one stimulus to another. The duration of the impulse is standardized, its shape is rectangular. The motor point is found after subsequent requests and its minimum level


42

of excitability is established. The impulse is applied at the motor point, where the stimuli need for contraction is visually recorded.

The values of the electrical stimulus are saved and comparatively analyzed: comparison between the three muscle fiber types and a comparison between the muscles themselves. The benefit of this method is that the physiological characteristics can be studied „in vivo” and „in situ”, its disadvantage being that the contraction is recorded visually.

This method requires a skilled person and good lightning in order to be applied. In spite of the skills needed by the person conducting the experiment, a lot of scientific data which could be supplied by this method are not perceived and are dependent on the individual qualities of the human operator.

Thus, in order to improve this method, to make it more objective, we recorded the muscular contraction by using a pressure sensor (to characterize the amplitude of the contraction) to signal its apparition. In order to obtain similar results from repeated tests, the stimulation of the motor point and the recording of the signal from the contraction must be made at the same spot, by positioning the sensor just above the stimulation electrode. This method can be applied by stimulating the motor point and by recording the muscular contraction (mechanical latency and muscular relaxation period are obtained).

We consider that the graphical result contains suplementary data which can be used for a more in-depth description of physical fitness (degree of training). We consider that this method represents an application of the experiment method and that it fulfills the need for objective information in scientific and mehodical-aided training.

MATERIAL AND METHOD The improvement that we suggest consists in determining, recording and

measuring the muscular contraction phenomenon, with or without recording of the nerve and neuromotor plate.

Due to the fact that the fibers of the neuromotor plate come in contact with the fiber at its middle, the conclusion is that the neuromotor points are somewhere around the muscle’s middle. This is very important because it allows both stimulation and recording of the muscular contraction, as well as repeatability of the experiment.

Repeatability is insured by the point of stimulation/recording, which is always the same and by the constant pressure of the electrode toward the muscle.

The signals from the pressure sensor, from the stimulation apparatus (programmable constant voltage generator) and from the electrodes are collected, amplified and introduced in a computer by using an electronic data input system.

The phenomenon we investigated can be measured in milliseconds. The information collected by the system is analyzed and displayed by the computer using two or three channels: on the first channel there’s the path of the muscular contraction, on the second there’s the shape of the stimulus (rectangular) and on the third channel the „M” wave is displayed (if there’s a change in the polarization of the neuromuscular plate).

The two or three channels can be displayed independently or simultaneously, their amplitude and duration can be measured and their mechanical and electrical latency can be determined. The difference between the start of the „M” wave and the

43

start of the muscular contraction is represented by the time needed by the stimulus to initiate the contraction.

RESULTS After the analysis, the data can be displayed graphically (Ox – the stimulating

current’s intensity, in 0.1 mA units. Oy – the amplitude of the muscular contraction or the latency). The shape that develops from the graphical representation of the values is a „hysterezis” curve, which reveals information about the sportsmen’s physiological state and the participation of different fiber types in contraction as well as their relative strength. The participation of the different muscular fibers is revealed by the shrinking of the nervous fibers when the intensity of the stimulus increases. If the durations of the stimulus is equal to or above 30 seconds, the first fibers to be depolarized are the slower ones (less myelinized). This fact is graphically represented by the higher value of the latency.

In the following, as the amplitude of the stimulus increases, the more distant and more sensitive nervous fibers are depolarized. On one hand, a pattern of the contraction’s amplitude can be observed (it increases with every contraction), on the other hand the latency period decreases.

We’ve applied this investigation method on a group of 50 sportsmen from different branches (wrestling, swimming, athletics, gymnastics) and we obtained interesting results.

Thus, for a highly trained sportsman, the path of his contraction’s amplitude differs from the contraction path of another sportsman, who’s not as highly trained or tired. Differences in the shape of the curves can also be observed for sportsmen from different branches.

We present a few siginificant examples: Sportsmen 1: A decrease of the contraction amplitude curve can be observed

after the stimulus falls under the initial level, which indicates a certain degree of fatigue. Sportsmen 2: The rising of the amplitude curve above the initial level

indicates a high degree of physical training, resistance towards fatigue and an increase in force while practicing physical exercise.

Sportsmen 3: A quasi liniar increase of the stimuli values can be observed. This increase reveals the fact that muscular fibers are grouped according to their contraction speed. Furthermore, should the stimuli decrease using the same pattern, the amplitude of the contraction has the exact same path, the two paths, increase and decrease, are identical. This similar muscular behavior is the expression of a neuromotor simmetry. (This sportsmen won the first place in the competition during which this experiment was being held).

Sportsmen 4: When investigating symmetrical muscles, a very high asymmetry can be observed, this neuromotor asymmetry leading to difficulties in executing symmetrical moves.

CONCLUSIONS We consider that this method of investigation can characterize the degree of

training by comparing symmetrical left/right muscular groups, revealing asymmetries, if there are any.

44

Comparison between different sportsmen can also be made, from the point of view of their physical training and capabilities.

This method can also be use for screening at the beginning of the sportsmen’s carrier as well as during training, providing valuable information regarding to the quality of training.

It can be applied in order to: – test certain motor qualities; – test the maintaining of certain capabilities when exposed to variable

stimulus; – appreciate the quality of training and its effects when performing individual

measurements; – individualize training by objectively offering individual parameters; – evaluate the advantages of introducing a new training method; – evaluate the difficulties when recovering from different accidents (fractures

etc.) BIBLIOGRAPHY

EREMIA, D., Biofiziologie medicală, IMF, Bucureşti, 1990. EXARHU, I. T., BADIU, G., Fiziologie, Editura Medicală, Bucureşti, 1993. FLORESCU, C., Sportul de înaltă performanţă, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985. GAGEA, A., Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport, Bucureşti, Editura

Fundaţiei România de mâine, 1999. GUYTON, A. C., Medical physiology, W.B. Saunders Company, 1991. LEHNINGER, A. L., Biochimie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1992. NENCIU, G., Fiziologia sistemului neuro-muscular cu aplicaţii în sport, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2002.

ABSTRACT

The complex investigation concern the nervous and motor functions, considered to be the main functions involved in the physical effort. The purpose of this paper consists in obtaining objective information about the biological activity of sportsmen, more specifically about the activity of high performance fencing experts. The hypothesis of the paper is about the functional level of the studied parameters and it’s constance during two different competition periods. The study has been made on the female fencing experts of the national fencing team, using the integro-corelative method developed by Partheniu, Al. and colaborators. The excito-inhibitor processes of the non-specific motor reaction, critical fusion level on ligth-based stimulation and heart rate adjustment are considered to be suficient data in order to apreciate the status of the biological factor of the sportsmen considered. After analysing the data, we came up with the following conclusions: the mean values obtained on the studied indexes are similar throughout the 2 periods, which means that the training was also similar. As a piece of advice to the people supervising the sports training process, we believe that it’s beneficial to the sportsmen that training continues with the same paramaters.

Key words: integro-corelative method, excito-inhibitor processes, nervous cardiac adaptation, biological reactivity.

45

EXERCIŢII PENTRU CORECTAREA AFECŢIUNILOR ARTICULAŢIILOR MÂINII

Toma PETRESCU *

Leontina PETRESCU**

REZUMAT Articulaţia mâinii este printre articulaţiile conduse de aparate ligamentare şi de

aceea insuficienţa ligamentară sau deteriorarea ligamentelor duce la deformaţii. Musculatura la nivelul mâinii are rol de poziţionare. Tratamentele prin kinetoterapie urmăresc eliminarea exerciţiilor greşite care ar putea compromite mişcările în articulaţii, deoarece modificările sinoviale articulare ulterioare duc la insuficienţa aparatului ligamentar, leziuni ale capsulei şi ulterior la limitări funcţionale articulare.

Cuvinte-cheie: prehensiune, abducţia radială, flexie palmară, poziţie antalgică.

INTRODUCERE Importanţa integrităţii articulare a mâinii reprezintă un deziderat foarte important

pentru orice individ. De aceea, articulaţia mâinii care este printre articulaţiile conduse de aparate ligamentare, şi apariţia unor insuficienţe ligamentare, sau deteriorarea ligamen-telor duce la deformaţii. Musculatura la nivelul mâinii are rol de poziţionare, fapt pentru care aceasta trebuie menţinută permanent într-un tonus corespunzător.

Problema este aceea că, adoptarea tratamentului pe stadii duce la menţinerea gradului de funcţionalitate a articulaţiei mâinii.

Tratamentele prin kinetoterapie urmăresc eliminarea mişcărilor greşite care ar putea compromite mişcările greşite în articulaţii, deoarece modificările sinoviale arti-culare ulterioare duc la insuficienţa aparatului ligamentar, leziuni ale capsulei şi ulterior la limitări funcţionale articulare.

Abordarea tratamentelor în funcţie de gradul de afectare a ligamentelor sau a articulaţiei a fost clasificată pe stadii, de mulţi specialişti.

Stadiul 1: Deformaţia poate fi corectată activ de către pacient singur. Stadiul 2: Deformaţia poate fi corectată pasiv şi apoi menţinută activ de către

pacient. Stadiul 3: Deformaţia poate fi corectată pasiv, dar nu mai poate fi menţinută

activ de către pacient. Stadiul 4: Deformaţia nu mai poate fi corectată pasiv. Scopul terapiei în stadiul 1 şi 2: Exerciţii pentru oprirea şi corectarea

deformaţiei, atele funcţionale, în primul rând, pentru stabilizarea articulaţiei mâinii şi corectarea arcului transversal al mâinii.

Scopul terapiei în stadiul 3 şi 4: Exerciţii pentru restabilirea mobilităţii şi menţinerea independenţei mâinii: de exersare a prehensiunii la cheie (priza de precizie), de apucare de „cârlig” sau mâner (priza de forţă) şi opoziţia policelui.

* Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret ** Şcoala Specială nr. 2

50

aceiaşi acţiune crescută o au şi intrinsecii al căror ax de tracţiune este deplasat posterior. Hiperextensia IFP produce o alunecare dorsală a tendoanelor extensoare laterale, care converg spre linia mediană, se relaxează şi pierd efectul de extensie asupra F3, care este supusă la acţiunea preponderentă a flexorului profund; flexia IFP devine imposibilă. Este afectată astfel prehensiunea digito-palmară şi policidigitală care nu mai este posibilă decât între police şi faţa laterală a indexului.

Indicaţii terapeutice: Reeducarea gestuală urmează aceleaşi principii ca şi la deviaţia cubitală a degetelor, deoarece în acest tip de leziune cauza cea mai frecventă şi primitivă este afectarea MCF şi subluxaţia falangei I la nivelul MCF (cele două tipuri de deformaţii asociindu-se frecvent).

Posturi: Repaus în atelă amovibilă sau din material termoplastic în poziţie funcţională, sau de repaus al mâinilor. Sunt valabile programele de kineziterapie pentru articulaţia MCF descrise la deviaţia cubitală. În momentul instalării hiperextensiei la nivelul F2 încercăm restabilirea echilibrului muscular prin exerciţii terapeutice cu precauţii particulare acestui tip de deformaţie:

– mobilizarea IF numai cu pumnul în extensie pentru a limita extensia IFP; – în timpul mobilizării pumnului degetele sunt menţinute în flexie; – în timpul exersării IF în flexie şi a pumnului în extensie, MCF este menţinută

în discretă flexie.

Exerciţii pentru deformaţia în „gât de lebădă” a degetelor Tonifierea flexorului superficial al degetelor ▪ Exerciţiul 1. Poziţia iniţială – Mâna pe masă cu faţa palmară în sus. Execută

activ flexia falangei 2 şi 1, separat pentru fiecare deget, şi apoi concomitent cu toate degetele. Rezistenţa se aplică numai pe faţa palmară a falangei 2.

Tonifierea extensorului carpului ▪ Exerciţiul 2. Poziţia iniţială – Aşezat cu antebraţele pe masă, cu mâna

sprijinită cubital sau dorsal pe masă. Extensia pumnului contrarezistenţei oferite de un burete. Degetele sunt în flexie. Tonifierea aparatului extensor al degetelor.

▪ Exerciţiul 3. Poziţia iniţială – Antebraţul sprijinit pe masă, mâna cu degetele în flexie sprijinite pe masă. Împingerea cu fiecare deget separat a unor bile spre nişte receptoare, celelalte degete fiind strânse în pumn.

Deformaţia în „butonieră” a degetelor mâinii Pato-mecanica. Se caracterizează prin hiperflexia la nivelul IFP şi

hiperextensia la nivelul IFD, apărând în special la ultimele degete. Este cauzată de distrucţia bandeletei mediane a aparatului extensor la nivelul feţei dorsale a IFP. Afectarea inserţiei pe F2 antrenează flexia IFP cu pierderea extensiei active. Cele două bandelete laterale ale aparatului extensor alunecă în poziţie palmară, pe faţa laterală a IFP, care, în acest fel, apare proeminent printre ele ca printr-o butonieră. Bandeletele laterale, nefiind frenate prin inserţia la F2 şi fiind distruse la nivelul feţelor laterale ale IFP, antrenează hiperextensia F3. Flexia moderată a IFP este tolerabilă neafectând prea mult prehensiunea; însă flexia mare afectează în mod important prehensiunea digito-palmară şi polici-digitală (mai ales în condiţiile asocierii cu deformaţia policelui).

51

Indicaţii terapeutice. Reeducarea gestuală este necesară pentru a preveni hiperextensia IFD. Prehensiunea obiectelor care necesită priză bi-digitală sau tri-digitală se va efectua termino-terminal

Exerciţii pentru corectarea deformaţiei în „butonieră” a degetelor ▪ Exerciţiul 1. Poziţia iniţială – Bolnavul cu regiunea IFP imobilizată de

kinetoterapeut. Se efectuează flexii active la IFD. ▪ Exerciţiul 2. Poziţia iniţială – Cu palmele sprijinite pe masă, ultima

falangă rămânând în afara mesei, kinetoterapeutul imobilizează IFP. Pacientul execută flexia IFP la care kinetoterapeutul opune o rezistenţă gradată.

▪ Exerciţiul 3. Poziţia iniţială – Marginea cubitală a mâinii sprijinită pe masă. Pacientul execută flexia MCF cu articulaţia IF în rectitudine.

▪ Exerciţiul 4. Poziţia iniţială – Zona MCF menţinută în flexie de kinetoterapeut. Pacientul execută extensii la nivelul IFP prin tensiuni efectuate cu ultimele două falange, contrarezistenţei oferită manual de kinetoterapeut.

Reeducarea post-operatorie: După sinovectumia IFP mobilizarea începe în prima zi, activ asistat, crescând în zilele următoare amplitudinea mişcărilor şi intervenind cu contrarezistenţă în ziua 2-5, apoi crescând progresiv această contrarezistenţă.

După refacerea inserţiei bandeletelor laterale pe baza F2 şi tenotomia extensorului, aproape de inserţia pe F3, mâna se menţine pe o atelă de repaus cu IFP în rectitudine, timp de o săptămână. Din ziua a 3-4 se scoate atela în timpul exerciţiilor. Se efectuează flexii-extensii active asistate la nivelul IFP, MCF şi flexii IFD.

Deformaţia policelui în „Z” Pato-mecanica. Deformaţia se caracterizează prin flexia MCF şi

hiperextensie la nivelul IF. Asocierea leziunii carpo-metacarpiene şi MCF la nivelul policelui duce la pierderea amplitudinii rotaţiei interne a policelui. Opoziţia normală devine imposibilă şi prehensiunea polici-digitală se poate realiza numai prin abducţia policelui la index.

Instabilitatea NCF agravează deficitul de prehensiune polici-digitală. Pierderea posibilităţii de abducţie agravează deficitul de prehensiune. Afectarea abducţiei este mai rară, dar influenţează abilitatea de prehensiune prin reducerea lărgimii palmei (apucarea cârjei, bastonului, barei de sprijin). Afectarea tendoanelor la nivelul policelui. Lungul extensor se asociază cu subluxaţia externă a bazei primului metacarpian. Afectarea flexorului lung al policelui alături de cea a flexorului profund al indexului determină hiperextensia IF cu implicaţii mari pentru prehensiunea polici-digitală.

Indicaţii terapeutice: Reeducarea gestuală are în vedere faptul că este afectată în principal opoziţia policelui, pensa polici-digitală termino-terminală.

– Orice gest de prehensiune polici-digitală şi polici-digito-palmară să fi precedat de abducţia maximă a policelui pe care o poate face bolnavul.

– În prehensiunea polici-digitală, în special police-index, se va folosi tipul termino-terminal şi nu cel latero-lateral care facilitează apariţia şi agravarea leziunilor caracteristice.

Exerciţii pentru corectarea policelui în „Z” Exerciţii care solicită prehensiunea termino-terminală polici-digitălă ▪ Exerciţiul 1. Poziţia iniţială – Antebraţul sprijinit pe masă cu degetele

2 – 5 în semiflexie, cu sprijin pe vârful lor: abducţii, abducţii repetate cu policele în rectitudine.

52

▪ Exerciţiul 2. Poziţia iniţială – Fixarea manuală a articulaţiei MCF 1 de către kinetoterapeut: flexii libere cu F2.

▪ Exerciţiul 3. Poziţia iniţială – Police în opoziţia indexului cu burete aflat între ele: tensiuni repetate în burete cu degetele în rectitudine.

▪ Exerciţiul 4. Apucarea şi mutarea unor bile (cu diametrul 2 cm), cu policele şi celelalte degete pe rând, folosind vârful degetelor.

▪ Exerciţiul 5. Flexii cu falanga a doua într-un resort. ▪ Exerciţiul 6. Poziţia iniţială – Mâinile sprijinite cu palmele pe masă:

policele în abducţie ţinut contrarezistenţă cu policele mâinii opuse, tot în abducţie.

CONCLUZII Programul de exerciţii prezentat a confirmat şi evidenţiat principalele mişcări menite să menţină gradul de funcţionalitate a articulaţiei. BIBLIOGRAFIE

BACIU, C., Kinetoterapia pre şi post operatoris, Editura Sport -Turism, Bucureşti, 1981. GRUBER, A., Terapia funcţională a reumatismelor inflamatorii cronice cu scopul

protejării articulaţiilor, Editată de F.R.A.R.R.M., 1998. MINISTERUL SĂNĂTĂŢII, Kinetoterapia în recuperarea afecţiunilor aparatului

locomotor, Editura Medicală, Bucureşti, 1981. SCHAFFLER, A., BRAUN, J., RENZ, U., Ghid clinic de explorări, Editura Medicală,

Bucureşti, 1995. SIDENCO, E. L., Metodica recuperării mâinii, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2005.

ABSTRACT

The hand joint is among the joints where ligament insufficiency and deterioration leads to deformations. Muscles of the hand have a positioning role. The objective of kinesiology treatments is to eliminate the wrong exercises that could compromise the wrong joint movements, because sinovial articular modifications could lead to ligaments insufficiency and eventually limitations in the joint functioning.

Key words: prehension, radial abduction, palmar flexion, antalgic position.

53

TERAPIA FUNCŢIONALĂ A REUMATISMELOR INFLAMATORII CRONICE ÎN ARTICULAŢIA COTULUI

Toma PETRESCU *

Leontina PETRESCU**

REZUMAT

Valoarea funcţională a articulaţiei cotului se apreciază printr-un aparat capsulo-ligamentar intact. Tratamentele prin kinetoterapie urmăresc eliminarea exerciţiilor greşite care ar putea compromite mişcările în articulaţii, deoarece modificările sinoviale articulare ulterioare duc la insuficienţa aparatului ligamentar, leziuni ale capsulei şi ulterior la limitări funcţionale articulare. Pentru evitarea acestor probleme, adoptarea tratamentului pe stadii duce la menţinerea gradului de funcţionalitate a articulaţiei cotului.

Cuvinte-cheie: supinaţia cotului, pronaţia cotului, flexia şi extensia cotului.

INTRODUCERE Valoarea funcţională a articulaţiei cotului se apreciază printr-un aparat

capsulo-ligamentar intact. Tratamentele prin kinetoterapie urmăresc eliminarea exerciţiilor greşite

care ar putea compromite mişcările în articulaţii, deoarece modificările sinoviale articulare ulterioare duc la insuficienţa aparatului ligamentar, leziuni ale capsulei şi ulterior la limitări funcţionale articulare.

În realizarea studiului s-a plecat de la ipoteza conform căreia adoptarea trata-mentului pe stadii duce la menţinerea gradului de funcţionalitate a articulaţiei cotului.

Stadiile funcţionale stabilite şi recunoscute de specialiştii domeniului: – Stadiul 1. Pacientul îşi poate mobiliza articulaţia în condiţii fiziologice uşor,

contrarezistenţă. – Stadiul 2. Pacientul poate să-şi mobilizeze articulaţia uşor contra greutăţii

proprii a membrului superior. – Stadiul 3. Pacientul poate să-şi mobilizeze articulaţia numai prin descărcare.

La mişcări cu contrarezistenţă intervine mobilizarea tipică de „roată dinţată”. – Stadiul 4. Chiar şi prin descărcarea articulaţiei pacientul nu mai poate

mobiliza articulaţia.

Scopul terapiei în stadiile 1 şi 2. Exerciţii de contrarezistenţă, exerciţii libere şi cu descărcarea contrarezistenţei.

Scopul terapiei în stadiile 3 şi 4. Exerciţii cu descărcare şi folosind mişcări compensatorii.

* Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret ** Şcoala Specială Nr. 2

54

Biomecanica Constituţia anatomică a cotului arată că cea mai mică modificare patologică la

nivelul articulaţiei duce la limitări funcţionale mari ale articulaţiei. Este o articulaţie bidimensională, cu mişcări de flexie-extensie şi de pronaţie-supinaţie. Muşchiul biceps execută flexia şi supinaţia prin inserţia pe radius, iar muşchiul braheo-radial execută flexia la poziţia intermediară a antebraţului prin inserţia lui distală.

Indicaţii terapeutice • Mobilizarea articulaţiei cotului cu exersarea izolată a supinaţiei cu

antebraţul sprijinit şi nu în legătură cu flexia şi exersarea flexiei şi extensiei în poziţia intermediară a antebraţului.

• Exerciţiile corespunzătoare stadiilor articulare şi adaptarea lor la mişcările compensatorii.

Pato-mecanica Modificări tipice: Limitarea extensiei totale; Limitarea supinaţiei la diverse

grade. Modificări sinovial-articulare la nivelul articulaţiei cotului duc pe de-o parte la

limitări funcţionale, pe de altă parte, prin interpunerea fosei olecranului împiedică extensia. Mecanic nu este posibilă extensia articulaţiei şi nici nu trebuie să fie forţată. O extensie totală poate duce la o limitare şi mai mare a mobilităţii articulare.

Limitarea mişcării de supinaţie duce la insuficienţa aparatului ligamentar şi leziuni ale capsulei foarte evidente. În acest caz pacientul execută flexia prin muşchiul braheo-radial inserat distal faţă de muşchiul biceps brahial pentru a menaja articulaţia. Mai departe muşchiul biceps brahial, contractându-se prin flexia activă în supinaţie, capul radial, duce la instabilitatea ligamentului inelar care duce la rândul lui la luxaţie.

Această compensaţie internă pe care o induce pacientul, cotul în poziţie de flexie medie a antebraţului, este în consens cu protejarea articulaţiei. Flexia activă în supinaţie va dăuna în plus articulaţiei.

EXERCIŢII PENTRU ARTICULAŢIA COTULUI

Exerciţii pentru mobilizarea articulaţiei cotului ▪ Exerciţiul 1. Poziţia iniţială: aşezat pe scaun cu picioarele fixate pe podea

şi cu antebraţele sprijinite pe masă.

Figura 1 Figura 2

55

Braţele pe lângă corp, antebraţul în flexie la 900 şi întins; faţa internă a palmei în sus (Figura 1) şi în jos (Figura 2).

Corectare. Braţul şi cotul menţin contactul cu trunchiul fără să se îndepărteze.

▪ Exerciţiul 2. Poziţie iniţială: aşezat pe scaun, braţele libere pe lângă corp. Figura 3 Cotul în flexie şi apoi întins, antebraţul în poziţie înaltă în direcţia policelui –

poziţie intermediară (Figura 3). Corectare. Antebraţul ţinut permanent în poziţie intermediară, adică feţele

palmare stau „faţă în faţă.” Exerciţii ale mişcărilor compensatorii pentru flexia şi extensia cotului în

descărcare la stadiile III şi IV de modificare a capsulei articulare

▪ Exerciţiul 3. Poziţia iniţială: aşezat pe scaun.

Figura 4 Figura 5

Se duce braţul înapoi şi se face flexia cotului (Figura 4). Această flexie va fi fixată prin contracţia musculaturii; se face flexia braţul, care este dus înainte şi apoi poate fi întins (Figura 5).

56

Exerciţii ale mişcărilor compensatorii pentru supinaţia cotului ▪ Exerciţiul 4. Poziţia iniţială: aşezat pe scaun. Hiperrotaţie laterală şi

abducţia braţului, braţul şi cotul aduse intern faţă de corp (Figura 6).

Figura 6 Figura 7

Exerciţii de mişcări compensatorii pentru pronaţia cotului ▪ Exerciţiul 5. Poziţia iniţială: aşezat pe scaun. Braţul (umărul) rotat intern

şi în abducţie; cotul dus în afară (Figura 7).

CONCLUZII Programul de exerciţii prezentat a confirmat şi evidenţiat principalele

mişcări menite să menţină gradul de funcţionalitate al articulaţiei.

BIBLIOGRAFIE

BACU, C., Kinetoterapia pre şi post operatoris, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981. BUDICĂ, C., Kinetoterapia în afecţiunile ortopedico-traumatice, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2006. MINISTERUL SĂNĂTĂŢII – Kinetoterapia în recuperarea afecţiunilor aparatului

locomotor, Editura Medicală, Bucureşti, 1981. SCHAFFLER, A., BRAUN, J., RENZ, U., Ghid clinic de explorări, Editura Medicală,

Bucureşti, 1995. SIDENCO, E. L., Evaluarea articulară şi musculară a membrului superior. Aplicaţii în

kinetoterapie şi în medicină sportivă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

STOIA, I., STOICESCU, M., Recuperarea funcţională a bolnavului reumatic la domiciliu, Editura Medicală, Bucureşti, 1971.

STROESCU, I., Recuperarea funcţională în practica reumatologică, Editura Medicală, Bucureşti, 1979.

ABSTRACT

The functional value of the elbow joint can be referenced to an intact ligament system. The purpose of kinesiology treatments is to eliminate the wrong exercises that would compromise the joint movements, because later sinovial joint modifications would produce insufficiency of the ligament system, lesions and eventually functional limitations. In order to avoid this problems, different treatment based on the evolution stage is recommended in order to maintain the functionality degree of the elbow joint.

Key words: elbow supination, elbow pronation, elbow flexion and extension.

57

ŞCOALA INCLUZIVĂ, O DESCHIDERE A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI MODERN

Elena SABĂU*

Georgeta NICULESCU*

REZUMAT

Lucrarea reprezintă un semnal care accentuează necesitatea de a include persoanele cu nevoi speciale în grupuri educative obişnuite. În acelaşi timp, profesorii trebuie să cunoască metodele educaţiei integrate, încă din studenţie. Această lucrare oferă cadrul general al „şcolii pentru toţi”, şcoală în care se respectă dreptul copiilor la învăţătură.

Cuvinte-cheie: autonomie, cerinţe educative speciale, curricullum integrat, şcoală incluzivă, terapie.

INTRODUCERE Documentele oficiale subliniază faptul că pe plan internaţional, în domeniul dizabilităţii şi a handicapului, acţionează regula statistică a „treimii”, regulă confir-mată şi de practicile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ceea ce presupune că şi din populaţia ţării noastre, o treime este afectată într-o măsură mai mare sau mai mică de această problemă. În timp, discuţiile s-au dezvoltat, căutându-se termenul cel mai potrivit, pornind de la subcapacitate, incapacitate, disfuncţionalitate, han-dicap... până la infirmitate, pentru a exprima cât mai exact fenomenul şi a evita formarea unor percepţii generale neplăcute asupra celor cu aceste probleme.

Persoanelor cu afecţiuni de ordin biologic-motric, li se adaugă defavorizaţii social, economic, cultural, cei cu tulburări psiho-afective şi de comportament, cât şi cei infestaţi cu virusul HIV, categoria devenind a persoanelor cu cerinţe, nevoi speciale.

Provocarea specialiştilor constă tocmai în realizarea unei intervenţii speciale asupra acestor tineri, prin care ţinta actului formativ să fie orientată spre cerinţa educativă, nu spre defectul propriu-zis, în conceptul CES – cerinţe educative speciale.

Actuala politică de abordare a situaţiei copiilor şi a tinerilor cu cerinţe speciale este de integrare în instituţiile educaţionale publice. Am considerat oportun un demers-semnal de includere în planurile de învăţământ a suportului managerial care să extindă competenţele studenţilor şi ale absolvenţilor învăţământului superior, spre domeniul practicilor educaţiei integrate în sistemul de învăţământ. Pentru a răspunde unor situaţii speciale existente în comunitate,


58

profesorii trebuie să posede, pe lângă o solidă capacitate profesională şi răspunsuri şi abilităţi consolidate, pentru diversele cerinţe şi expectanţe ale societăţii, prin:

− pregătirea pentru acordarea de asistenţă tinerilor cu cerinţe speciale; − aplicarea educaţiei integrate în forme de învăţământ public.

PREMISE Cadrele didactice sunt solicitate, ca autorităţi competente, în derularea unor

programe de integrare în şcoala publică, a copiilor şi a tinerilor cu cerinţe educative speciale.

Personalul didactic, ca agent al educaţiei integrate, trebuie să dovedească o pregătire flexibilă, care să optimizeze integrarea şcolară.

Şcoala este principala instituţie publică de socializare, ce trebuie să respecte cerinţele educaţionale ale copiilor şi tinerilor şi să asigure egalizarea şanselor şi accesul efectiv la educaţie.

Strategiile educaţionale urmăresc maximizarea şanselor de adaptare la cerinţele vieţii sociale şi integrarea într-un context social normal.

SCOPUL DEMERSULUI Ţinta lucrării se concentrează într-un semnal de includere în planurile de

învăţământ a suportului managerial care să formeze la studenţii şi absolvenţii învăţământului superior, competenţe în domeniul practicilor educaţiei integrate în sistemul de învăţământ.

CONCEPTE OPERAŢIONALE ► Cerinţe speciale pentru: deficienţe senzoriale, fizice, intelectuale, de

limbaj; deficienţă mintală şi dificultate de învăţare; defavorizaţi socio-economic-cultural (copii ai străzii, exploataţi, maltrataţi, abuzaţi; marginalizaţi etnic şi religios); tulburări psiho-afective şi de comportament; bolnavi cronici şi infestări cu virusul HIV.

► Clase incluzive – clase din instituţiile învăţământul public de masă, în care este integrat un număr limitat de tineri cu cerinţe educative speciale (de regulă 2-4).

► Curriculum integrat – organizare, adaptare şi includere a activităţii celor cu cerinţe speciale în activitatea educativă a copiilor şi tinerilor normali.

► Strategii incluzive – strategii didactice orientate spre folosirea metodelor participative şi active ale pedagogiei. Conform Vrăsmaş, E. A., (2004) acestea se caracterizează prin: flexibilitate, efectivitate, eficienţă, diversitate, dinamică, cooperare, creativitate, globalitate, interdisciplinaritate.

► Şcoală integrată (şcoală pentru toţi) – integrarea în structurile de masă a tinerilor cu nevoi speciale în educaţie, în scopul dezvoltării armonioase şi echilibrate a personalităţii acestora.

FACTORI IMPLICAŢI ÎN EDUCAŢIA INTEGRATĂ ► Profesorii – ca elemente determinante în sprijinirea elevilor, care cunosc

bine potenţialul copiilor CES şi stabilesc strategiile educative incluse în programa şcolară.

59

Acţiunile acestora se leagă de elevul CES, de grupul educaţional, de evoluţia sa continuă, de managementul clasei.

► Profesorul de sprijin (itinerant) este o persoană specializată în domeniul psiho-pedagogiei speciale, integrată în echipa educaţională, cu rol de intervenţie, de un sprijin suplimentar; se află în relaţie cu profesorii, dar şi cu elevii, acţionând în clasă şi în afara acesteia:

– intervine direct în activitatea elevului prin programe individualizate, în grupuri mici de lucru;

– intervine indirect, ca persoană consultantă (resursă) ce oferă profesorilor consiliere în scopul adaptării predării lor, la cerinţele speciale ale elevilor în dificultate.

► Colegii – care interacţionează cu tinerii cu cerinţe speciale, prin acceptare, egalitate, încurajare şi sprijin reciproc. Aceştia au atitudine pozitivă şi interacţionează cu elevii CES.

► Familia, comunitatea – care acceptă forma de învăţământ integrat şi colaborează cu echipa de specialişti.

CURRICULUM INTEGRAT

Domenii

Aria de dezvoltare Obiective

Dezvoltare fizică Mişcarea corpului, motricitatea grosieră,

imaginea corporală

Dezvoltare perceptivă Percepţia motorie şi conştientizarea

aferenţelor senzoriale (vizuale, auditive, proprioceptive)

Dezvoltare intelectuală Formarea abilităţilor cognitive Dezvoltare personală şi socială Autonomia personală, autonomia socială,

competenţe sociale

Cerinţe

– identificarea şi evidenţierea problemelor specifice de învăţare ale tinerilor cu cerinţe educative speciale;

– flexibilitatea conţinuturilor şi adaptarea mijloacelor de învăţare; – „selectarea unor conţinuturi adresate tinerilor normali, dar care pot fi

însuşite şi de cei cu deficienţe; – simplificarea conţinutului pentru a fi însuşit şi de tinerii cu cerinţe speciale; – flexibilitatea conţinuturilor şi adaptarea mijloacelor de învăţare; – participarea la activităţi individuale compensatorii, terapeutice, recupe-

ratorii;” (M. Ainscow, citat de A. Gherguţ, 2001).

60

CONŢINUTUL PROGRAMELOR DE TERAPIE EDUCAŢIONALĂ PENTRU COPII CES

Tipul de terapie Mijloacele utilizate

Terapia cognitivă Cunoaşterea senzorială, formarea abilităţilor vizual-perceptive, învăţarea conceptelor fundamentale, antrenarea inteligenţei senzorio-motorii, dezvoltarea proceselor psihice

Terapia ocupaţională Activităţile cotidiene, activităţile de joc şi de muncă

Psihoterapia de expresie (Meloterapia)

Cântecele, jocurile muzicale, audiţiile muzicale

Ludoterapia Jocurile funcţionale, simbolice, cu reguli, de construcţie, de expresie, de mişcare

Terapia psihomotricităţii Structurile perceptiv-motrice: schema corporală, lateralitate, orientare, organizare şi structurare spaţio-temporală, realizare motrică

CONCLUZII Curricula universitară trebuie să acorde mai mare atenţie formării, la

studenţi şi absolvenţi, de abilităţii de operare cu practicile educaţiei integrate. Şcoala şi familia, ca principali factori formativi, trebuie să asigure şi să

respecte dreptul copiilor şi al tinerilor la educaţie, la învăţătură pe măsura potenţialului propriu.

Agenţii educaţionali elaborează strategii şi programe de integrare şi formare a autonomiei personale şi sociale a tinerilor cu cerinţe speciale.

Integrarea socială a tinerilor cu cerinţe educative speciale este anticipată şi condiţionată de integrarea şcolară, de competenţa echipei de specialişti din şcoală. BIBLIOGRAFIE CREŢU, C., Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi, 1999. GHERGUŢ, A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom,

Iaşi, 2001, p. 93. POPOVICI, D. V., Elemente de psihopedagogia integrării, Editura Pro

Humanitate, Bucureşti, 1999. VRĂSMAŞ, E. A., Introducere în educaţia cerinţelor speciale, Editura Credis,

Bucureşti, 2004, p. 113-114. TODEA, S. F., Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.

ABSTRACT

The paper is a signal that stresses the necessity to include the people with special needs into common educational groups. At this time, the teachers must hold the means of integrate education in their work, since they are students. This paper offers the general frame of „school for all”, in order to be respected the children right for study.

Key words: autonomy, special educational needs, integrate curriculum, inclusiv school, therapy.

61

INSTABILITATEA ARTICULAŢIEI UMĂRULUI ÎN ACTIVITATEA SPORTIVĂ

Ştefan SĂNDULACHE*

REZUMAT

Articulaţia umărului este solicitată mai ales la forţele de întindere (se poartă greutăţi în mână), spre deosebire de articulaţia şoldului şi a genunchiului, care suferă mai ales presiuni determinate de greutatea corpului. În boala umărului sunt afectate toate structurile, inclusiv cele moi, adică ligamentele, cartilajele, muşchii. Instabilitatea este o patologie întâlnită atât în rândul sportivilor de performanţă, dar şi a persoanelor cu activitate fizică ocazională, de recreere. În sprijinul recuperării funcţionale a acestei articulaţii, kinetoterapia apelează în aceeaşi măsură la exerciţii fizice standardizate, cât şi la exerciţii terapeutice sportive.

Cuvinte-cheie: articulaţie, exerciţiu terapeutic, tratament.

REPERE ANATOMO-FUNCŢIONALE Umărul se constituie într-o unitate cinematică complexă, din punct de

vedere topografic, biomecanic şi clinic. Articulaţie sinovială sferoidală, articulaţia umărului, este cea mai mobilă

articulaţie a organismului şi are trei grade de libertate. Numită şi articulaţia gleno-humerală este formată din capul humeral, ca o minge şi glena, ca o alveolă înconjurată de labrumul glenoidal, fiind la rândul ei acoperită de capsula articulară şi ransforsată de ligamentele gleno-humerale, superior, mijlociu şi inferior (Figura 1).

O instabilitate importantă este determinată de raportul dintre diametrul glenei şi al capului humeral, acesta fiind de 1 la 6.

Compensarea acestei incongruenţe este determinată de o structură fibrocartilaginoasă, labrumul glenoidal, care formează un inel în jurul marginii glenei, crescând suprafaţa articulară a acesteia. Lezarea labrumului glenoidal, determină o instabilitate articulară cu luxarea capului humeral.

* Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea SPiru Haret

62

Figura 1. Elemente structurale ale articulaţiei umărului

Influenţarea stabilităţii articulaţiei umărului este determinată şi de un alt

factor, acesta fiind presiunea intraarticulară negativă, -4 mmHg, care „absoarbe” capul humeral în cavitatea glenoidală. Un lucru important de care trebuie ţinut seama, este distincţia între laxitate şi instabilitate articulară.

Laxitatea umărului este caracterizată prin translaţia capului humeral din glenă, în absenţa modificărilor patologice şi simptomelor clinice. Asta înseamnă că un umăr poate fi lax, fără a fi instabil. Asocierea laxităţii umărului cu simptomele clinice şi în acelaşi timp cu unele modificări patologice, determină afirmaţia că acea articulaţie a umărului este instabilă.

PATOLOGIE ŞI DIAGNOSTIC Cel mai frecvent diagnostic care se întâlneşte în durerea localizată la umăr

este cel de periatrită scapulo-humerală, diagnostic adesea utilizat de către specialişti. Acesta este motivul pentru care înaintea aplicării oricărui tratament fizical-kinetic este necesară o examinare foarte atentă a leziunii şi stabilirea diagnosticului pozitiv pe baza substratului etio-patogenetic exact determinat.

Periatria scapulo-humerală este clasificată în mod obişnuit în trei forme clinice: umăr dureros simplu, umăr mixt şi umăr blocat. La această clasificare se poate adăuga şi umărul pseudo-paralitic, care face obiectul tratamentului, doar după rezolvarea chirurgicală a integrităţii tendoanelor. În umărul dureros simplu, durerea este cauzată de procesul inflamator localizat, de cele mai multe ori, în tendoanele muşchilor care contribuie la formarea aşa-numitului „coif al rota-torilor”.

În general, se poate admite că la vârsta medie, indiferent de utilizarea excesivă sau nu a braţului, coiful rotatorilor este întotdeauna mai mult sau mai puţin deteriorat. Această uzură normală este favorizată de unele activităţi profesionale, de o postură anormală în cifoza dorsală cu proiecţia anterioară a umerilor, cât şi de traumatisme locale sau microtraumatisme repetate. În lipsa cauzelor enumerate, apariţia durerii poate fi declanşată de sedentarism, lipsă de mişcare, pe fondul unei stări psihice particulare caracteristică anxietăţii, depresiei (forma de oboseală patologică cronică – supraantrenamentul întâlnit la sportivi).

63

Organismul se opune modificărilor morfologice cauzate de uzura funcţio-nală prin mecanismele reparatorii obişnuite (cicatrizare cu/fără calcifiere). Atâta timp cât calcifierea rămâne localizată strict intratendinos, această cicatrice nu este supusă unei tensiuni suplimentare şi umărul este mobil şi nedureros. Oricând un traumatism minor sau o creştere a tensiunii tendonului poate declanşa durerea şi chiar impotenţa funcţională. Uneori, datorită condiţiilor anatomice, poate fi cointeresată şi bursa, ceea ce duce automat la agravarea tabloului clinic.

Diagnosticul este relativ simplu de stabilit. Prima manifestare ce apare este durerea de intensitate variabilă şi este prezent „arcul dureros”. Durerea este localizată iniţial la nivelul trochiterului şi acromionului. Urmează limitarea antalgică a mişcării de abducţie, dar pot fi limitate şi antepulsia şi rotaţiile.

Leziunea Bankart, adică insuficienţa gleno-humerală antero-inferioară, capsulo-ligamentară, este determinată de traumatisme multiple, de luxaţii de umăr repetate şi duc la o detaşare a labrumului de pe glenă. Instabilitatea poate fi multi-direcţională. Gradul instabilităţii poate varia de la subluxaţie la dislocare. Eroziunea, numită leziunea Hill-Sachs, apărută în articulaţia umărului, este deter-minată de sprijinul capului humeral pe marginea glenei, ca urmare a luxaţiilor multiple.

Această instabilitate se manifestă de obicei prin durere în timpul şi după efort semnificativ (antrenament sau competiţie) şi are un caracter profund, şi este localizată anterior. Senzaţia de insensibilitate (luxare a umărului) şi limitare a mişcării „dead arm”, slăbiciune musculară, amorţeală a braţului respectiv este provocată de mişcarea de rotaţie externă în articulaţia umărului, cu braţul ridicat în plan orizontal. Luxaţiile recurente la traumatisme din ce în ce mai mici, devin chiar luxaţii voluntare cu reducere spontană efectuată de către subiect.

OBIECTIVIZAREA CLINICĂ Diagnosticul exact al instabilităţii articulare anterioare se poate determina prin

teste, precum: testul de relocare, testul aprehensiunii anterioare, testul sertarului anterior. Instabilitatea inferioară se observă prin testul de evidenţiere a şanţului care apare deasupra umărului prin coborârea capului humeral în raport cu glena.

Radiografia de umăr în incidenţă antero-posterioară şi/sau profil evidenţiază eventuala smulgere de fragment osos „bony Bankart lesion” sau a leziunii de cap humeral „hill sachs”. Diagnosticul de instabilitate a umărului este confirmat prin investigaţii RMN cu substanţă de contrast, cu evidenţierea leziunii de labrum glenoidal si a camerei de luxaţie sau de examinarea atroscopică.

TRATAMENTUL ♦ Repaosul articular, este suficient de multe ori, pentru ca întreaga

simptomatologie să dispară. În cazul tendinitelor recidivante, tendonul se fragilizează şi se poate rupe parţial, astfel că tot conţinutul intratendinos (o masa păstoasă) se evacuează în spaţiul subdeltoidian sau chiar în bursa subacromio-deltoidiană. Din acest moment, durerea devine mai intensă şi îşi pierde caracterul pur mecanic, devenind permanentă cu exacerbare nocturnă.

64

Orice mişcare în articulaţia scapulo-humerală devine imposibilă din cauza durerii şi a contracturii musculare. Dacă migrarea materialului inflamator intratendinos se face înspre partea inferioară şi exterioară a bursei, durerea va fi resimţită mai jos, la nivelul „V”-ului deltoidian. Tratamentul fizic-kinetic va urma fazele evolutive ale procesului patologic. În perioada acută se imobilizează tot umărul printr-o eşarfă, care menţine braţul lipit de trunchi.

♦ Crioterapia locală este utilă pentru blocarea inflamaţiei şi implicit a durerii. Trebuie să se acorde o deosebită atenţie duratei de imobilizare totală a umărului, deoarece aceasta întreţine ischemia locală, depozitele metabolice şi edemul ţesuturilor, hipotrofia musculaturii regionale şi, în final, retracţia capsulară.

♦ Aplicaţii calde umede (cataplasme) pot fi utilizate, pe măsură ce durerea scade în intensitate; acestea reduc fenomenele inflamatorii cronice, decongestionează în profunzime şi diminuează în continuare durerile.

♦ Electroterapia, prin diatermie cu unde scurte, se poate institui în tratament antalgic şi excito-motor, utilizând curenţii interferenţiari. Ultra-sonoterapia, sau mai bine ultrasonoforeza cu hidrocortizon, contribuie la eliminarea restului de inflamaţie.

Din acest moment, din punct de vedere clinic ne aflăm la o răspântie, fie că întreaga simptomatologie dispare şi bolnavul reintră în viaţa socio-profesională normală, fie persistă o jenă dureroasă şi un grad de redoare care ne plasează în tabloul clinic al umărului mixt ce trebuie tratat în continuare.

♦ Exerciţiile terapeutice active uşoare încep încă din primele 6 zile de la debutul bolii, în asociaţie cu proceduri antalgice şi antiinflamatorii (crioterapie, electroterapie antalgică). Trebuie menţionat faptul că, pentru a nu agrava situaţia locală, aceste exerciţii fizice trebuie să evite atât mişcarea de abducţie, cât şi pe aceea de antepulsie. În această etapă, cele mai indicate sunt exerciţiile Codman, exerciţii pendulare, ce mobilizează pasiv articulaţia gleno-humerală printr-o manevră simplă, posibil de efectuat şi la domiciliu.

Deoarece durerea resimţită de bolnav în timpul mişcării de abducţie a braţului este atribuită compresiunii tendoanelor coifului rotatorilor, între humerus şi ligamentul acromio-coracoidian, orice mişcare de abducţie se va asocia cu o rotaţie externă a braţului. Aşadar, rotaţia externă a braţului este cheia care permite performarea unei abducţii complete şi fără durere. Antepulsia diminuează probabilitatea compresiunii coifului rotatorilor, cu condiţia să fie asociată unei tracţiuni în jos a braţului (astfel se coboară capul humeral).

Exerciţiul 1. Poziţia iniţială: decubit dorsal, coatele lipite de corp, flectate la 90°. Se efectuează o rotaţie externă activă şi pasivă. Se poate aplica rezistenţă uşoară, când amplitudinea mişcării o permite. Variantă: stând cu spatele la perete, acelaşi exerciţiu, cu asocierea unei abducţii progresive.

Exerciţiul 2. Poziţia iniţială: stând, mâinile încrucişate la ceafă, extensia coatele înspre înapoi, se poate aplica o rezistenţă moderată.

Exerciţiul 3. Poziţia iniţială: stând cu faţa la perete în colţul sălii, mâini pe şolduri, capul înclinat înainte. Urcă mâinile pe perete, păstrând aceeaşi distanţă între ele, până când braţele ajung perfect întinse. Atenţie la rectitudinea coloanei vertebrale.

65

Exerciţiul 4. Poziţia iniţială: stând cu faţa la bara fixă, apucat la nivelul feţei, flectarea genunchilor. La încheierea flexiei, bara trebuie să se afle deasupra şi uşor înapoia capului.

Exerciţiul 5. Poziţia iniţială: stând cu un baston apucat, mâinile deasupra capului: ridicarea bastonul cu braţele întinse până înapoia capului.

Exerciţiul 6. Poziţia iniţială: stând cu bastonul de capete apucat la spate, cu braţul suferind la capătul superior; braţul sănătos ridică bastonul şi astfel se mobilizează pasiv şi braţul afectat. Acest exerciţiu activează partea anterioară a capsulei şi rotatorii externi.

Exerciţiul 7. Poziţia iniţială: stând cu mâinile sprijinite pe masă, se efectuează genuflexiuni din ce în ce mai ample.

♦ Terapia ocupaţională Activităţile ocupaţionale sunt cele care activează articulaţia umărului în

contextul întregului membru superior, dintre acestea recomandăm: grafica pe plan vertical (desenat la tablă, lustruirea unui perete, ştergerea geamurilor), călcatul rufelor, întinderea rufelor la înălţimi deasupra capului, culegerea fructelor din pomi.

♦ Exerciţii terapeutice sportive Unele elemente tehnice sportive şi jocurile bilaterale favorizează

consolidarea stabilităţii umărului. Exerciţiile atletice de aruncare tip azvârlire, lansare, aruncările specifice jocurilor de baschet, handbal, pasele înalte din volei, loviturile din tenis de masă şi câmp, exersate regulat şi conform regulilor metodice, devin mijloace simple, atractive şi distractive în acelaşi timp, pentru reducerea instabilităţii articulaţiei umărului şi consolidarea stabilităţii acestuia.

ASPECTELE PEDAGOGICE Abordarea instabilităţii articulaţiei umărului se referă la respectarea

regulilor metodice: – viteza de execuţie – prin mărirea numărului de repetări pe unitatea de

timp; – mobilitatea – prin amplitudine maximă a mişcării; – abilitatea şi precizia – prin execuţia corectă a exerciţiului, pe liniile

anatomice de forţă; – forţa – prin folosirea rezistenţei externe (kinetoterapeut, autorezistenţă)

sau a unor îngreunări; – rezistenţă locală – prin mărirea numărului de repetări cu încărcături

(rezistenţe) uşoare.

CONCLUZII Reabilitarea fizică şi funcţională a articulaţiei umărului urmează căi metodologice specifice, care respectă principiile şi obiectivele procesului de recuperare, în conformitate cu cauzele care au determinat disfuncţionalitatea, vârsta subiectului, experienţa motrică şi, nu în ultimul rând, aspecte legate de alte suferinţe asociate.

66

Readaptarea la efort este indicată după recuperarea satisfăcătoare a funcţiei articulare, începând cu deprinderi motrice cunoscute, activate în modalităţi diferite.

Exerciţiul fizic, terapeutic de gimnastică, terapeutic sportiv sau funcţional este mijlocul cel mai eficient de reabilitare fizică şi funcţională a sistemului locomotor, cât şi modul de socializare cu creşterea încrederii şi respectului de sine, pentru subiectul aflat în suferinţă. BIBLIOGRAFIE NENCIU, G., Biomecanica în educaţie fizică şi sport, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2006. PLAS, F., HAGRON, E., Kinetoterapie activă. Exerciţii terapeutice, Editura

Polirom, Iaşi, 2001. SABĂU, E., Refacere, Recuperare, Kinetoterapie în activitatea sportiv, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006. SBENGHE, T., Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Editura Medicală,

Bucureşti, 1996.

ABSTRACT

Shoulder joint is mainly over used by stretching forces (when the person carries a certain weight), which is different from hip and knee joints, which are under the pressure of the body's weight. In the case of shoulder disease all structures are affected, included the soft ones, such as ligaments and muscles. Instability is a frequent pathology, both for professional athletes, as well as for people with recreational physical activity. For the functional recovery of this joint, kinesiology uses at the same time standardized physical exercises and therapeutical sport exercises.

Key words: joint, therapeutical exercise, treatment.

67

EVALUAREA GENERALĂ ŞI FUNCŢIONALĂ ÎN KINETOTERAPIE ŞI RECUPERAREA MEDICALĂ

Elena-Luminiţa SIDENCO*

REZUMAT

Evaluarea generală şi funcţională joacă un rol decisiv în elaborarea programelor de recuperare fizical-kinetică şi ocupaţională. Pornind de la ierarhizarea mijloacelor de evaluare în recuperare, se prezintă clasificarea activităţilor cotidiene şi scala de evaluare a abilităţii, prin prisma cărora se vor desfăşura toate etapele evaluării globale şi funcţionale. Se continuă cu prezentarea nivelelor de evaluare în recuperare – în funcţie de situaţie şi de obiective, precizându-se particularităţile specifice fiecărui nivel. Urmează evaluarea funcţională detaliată – pe principalele tipuri de activităţi, inclusiv o analiză detaliată a mersului, care surprinde atât nivelele cât şi aspectele specifice de afectare, şi posibilităţile reale de impact ale recuperării în ameliorarea acestuia. Evaluarea globală în recuperare trebuie să valorifice algoritmul decizional în asistarea auto-îngrijirii pacientului cu handicap. În funcţie de aplicarea acestui algoritm reuşim să orientăm programul complex de recuperare în sensul corect dictat de obiectivele prezentării, se prezintă comparativ câteva scheme de evaluare funcţională a pacienţilor cu handicap, detaliindu-se şi posibilităţile oferite de cei mai noi indici funcţionali, cu aplicabilitate practică imediată în asistenţa de recuperare.

Cuvinte-cheie: evaluare funcţională, kinetoterapie, recuperare medicală.

Evaluarea generală şi funcţională reprezintă primul pas şi joacă rolul decisiv în elaborarea obiectivelor şi alegerea metodelor de tratament în cadrul programelor de recuperare medicală, valorizând pentru fiecare pacient în parte, tipul de patologie, stadiul de evoluţie a bolii prin elementele clinice definitorii, posibilităţile de influenţare a acestora prin terapie fizical-kinetică şi perspectivele reale de recuperare, precum şi implicaţia funcţională a eventualelor asocieri morbide; se valorizează toate aceste date clinico-funcţionale, ţinându-se cont de particularităţile individuale şi sociale ale pacientului.

Pornind de la modelul general de ierarhizare a mijloacelor de evaluare în recuperarea funcţională, evaluatorul încearcă încă de la început să jaloneze posibilităţile şi limitele terapiei fizical-kinetice, precum şi perspectivele reale de


68

recuperare ale pacientului. Schema prezentată încearcă ordonarea parametrilor clinico-funcţionali în trepte succesive, de la nivelul global – al calităţii vieţii, până la nivelul celular de integrare a informaţiei: trecând prin aceste etape de evaluare se realizează o imagine complexă şi completă asupra fiecărui aspect clinico-funcţional analizat. De exemplu: dacă dintre abilităţile funcţionale se alege pentru aprofundarea analizei locomoţia, se evaluează la primul palier – tipul de locomoţie, la cel de-al doilea – abilităţile legate de această formă de locomoţie (abilităţi interioare, exterioare şi funcţional-superioare), urmând la palierul următor – evaluarea kinetică specifică, şi eventual la un palier următor, pentru aprofundarea maximă a informaţiei până la nivel celular – evaluarea chimico-moleculară. În acest mod, întregul program de recuperare fizical-kinetică şi ocupaţională trebuie să se încadreze în limitele obiective conturate de evaluarea globală, răspunzând obiectivelor concrete derivate din evaluare.

Ne propunem în continuare prezentarea detaliată a evaluării activităţilor cotidiene (ADL – activities of daily living), exprimată în principalele domenii de activitate a căror evaluare evocă posibilităţile de autoservire şi autonomie imediată – locomoţie, transport, transferuri, igienă personală, îmbrăcat-desbrăcat, alimentaţie, ca şi a activităţilor din analiza cărora se exprimă capacitatea de integrare familială, socială şi chiar, când este cazul, profesională a pacientului – controlul mediului, comunicarea, recreerea, activităţile menajere, activităţile de muncă.

Toate aceste activităţi sunt apreciate prin prisma scalei de apreciere cantitativă a abilităţii, care poate exprima pentru fiecare activitate în parte, şi din punct de vedere funcţional global, capacitatea sau incapacitatea pacientului de a realiza activitatea/activităţile cotidiene cu care se confruntă. Din cuantificarea acestor date reiese calitatea de independent, asistat sau dependent a pacientului, care va orienta obiectivele programului complex de recuperare fizical-kinetică şi ocupaţională a pacientului, ca şi metodologia de tratament a acestuia.

Evaluarea globală şi funcţională în medicină fizică şi recuperare se desfăşoară la diverse nivele socio-funcţionale, în funcţie de acestea variind mijloacele practice de realizare a acestei evaluări. În funcţie de fiecare cadru social de evaluare se adaptează şi obiectivele evaluării: principalele paliere sociale de evaluare sunt spitalul – pentru pacientul internat sau extern –, clinica de profil – care poate fi clinică de recuperare în general sau clinică de recuperare specializată pe anumite tipuri de patologie –, ca şi în cadrul serviciilor de zi sau a clinicilor de expertiză, sau în comunitate – la domiciliul pacientului, pentru cei care rămân dependenţi de familie.

Există şi condiţii sociale speciale în care se poate realiza evaluarea: în şcoală sau în instituţii specializate – care asigură pentru un interval limitat de timp, condiţii favorizante pacienţilor instituţionalizaţi.

Prin această metodologie complexă de evaluare globală putem contura limitele generale ale programului de recuperare, precizând datele generale, posibilităţile reale şi limitele de desfăşurare a acestuia, ţinând cont de particularităţile individuale socio-funcţionale ale fiecărui pacient.

O parte importantă a evaluării în domeniul medicinii fizice şi a recuperării rămâne evaluarea funcţională, care are capacitatea de a cuantifica principalele

69

acţiuni concrete ale pacientului şi prin acestea, de a „măsura” autonomia funcţională a acestuia. Nu putem concepe un program complet de recuperare în afara acestor evaluări, cu atât mai mult cu cât acest program cuprinde şi terapia ocupaţională.

Dintr-un început evaluarea funcţională se bazează pe analiza corectă şi completă a datelor clinice: deci, este nevoie ca investigatorul să culeagă, pe baza chestionarului individualizat, toate elementele necesare unei interpretări complete a fiecărui simptom.

Evaluarea funcţională cuprinde toate activităţile cotidiene, încercând ca pentru fiecare să surprindă aspectele specifice, şi prin chestionarul individualizat, să precizeze capacitatea sau incapacitatea pacientului de a realiza acţiunea, parametri de realizare, prezenţa anumitor limite sau a unui handicap în derularea corectă şi completă a activităţii.

Astfel, comunicarea – evaluată la nivelul ascultatului, cititului, vorbitului şi scrisului – reprezintă prima activitate evaluată. Diverşi autori au încercat să găsească acele întrebări care să surprindă cel mai bine nivelul real de performare a fiecărui aspect al comunicării, pentru a putea ulterior preciza obiectivele concrete ale recuperării, în funcţie de limitele relevate de chestionarul individualizat.

După acelaşi silogism, dar adaptând întrebările chestionarului personalizat la aspectele specifice fiecărei activităţi, se evaluează funcţional alimentarea, activităţile de autoîngrijire, care reprezintă un domeniu de maximă importanţă pentru pacient, aducând un marcaj important pentru autonomia pacientului alături de capacitatea pacientului de a folosi baia (activitatea de spălat a corpului) cu toate particularităţile pe care aceasta le impune, ca şi activitatea de folosire a toaletei, evaluarea funcţională continuă cu activităţile de îmbrăcat-desbrăcat, chestionarul detaliind posibilităţile reale şi limitele pacientului în performarea activităţii la diverse nivele şi cu diverse piese de îmbrăcăminte. Se analizează şi activităţile legate de pat, precum şi cele legate de transferuri.

Desigur însă că evaluarea funcţională acordă o importanţă deosebită analizei mobilităţii. Chestionarul trebuie să surprindă aspectele particulare, legate de fiecare tip de ambulaţie; astfel, se evaluează fie mobilitatea pe scaun rulant, fie mersul atunci când pacientul îl poate performa, chiar şi asistat, fie chiar manevrarea unui vehicul cu motor atunci când pacientul poate realiza aceste performanţe, chiar într-o maşină asistată.

Bineînţeles că evaluarea funcţională nu poate eluda, legat de mobilitate, analiza mersului, care să evalueze echilibrul în ortostatism, mişcările secvenţiale ale părţilor corpului – atât la nivelul capului şi trunchiului, cât şi la nivelul braţului şi la nivelul pelvisului şi şoldului, a genunchiului, piciorului şi gleznei. Se evaluează în continuare parametrii mersului – cadenţa, lărgimea pasului şi lungimea pasului, ca şi analiza celor două faze ale mersului – faza de sprijin şi faza de balans. Trecând prin toate aceste etape de analiză se reuşeşte o evaluare completă şi cuantificabilă a mersului, activitate fundamentală în evaluarea funcţională de ansamblu a fiecărui pacient. Această evaluare surprinde atât nivelele cât şi aspectele specifice de perturbare, precum şi posibilităţile concrete de impact ale programului de recuperare în ameliorarea diverselor faze ale mersului.

70

Evaluarea globală şi funcţională în recuperare trebuie să valorifice practic algoritmul decizional în asistarea autoîngrijirii pacientului cu handicap. În funcţie de aplicarea acestui algoritm, reuşim să orientăm programul de recuperare fizical-kinetică şi ocupaţională în sensul corect al obiectivelor concrete, specifice fiecărui pacient, acordate nivelului său de handicap şi posibilităţilor sale concrete de autonomie.

Am ales pentru exemplificare, parametrii Indexului Barthel şi prezentarea ponderii scorurilor acestui index. Acest index funcţional, aplicat pacienţilor neurologici, şi prin extensie şi altor grupe de patologie, ia în calcul activităţile de alimentaţie, mişcare, igiena personală, folosirea toaletei, precum şi mersul pe teren plat, urcatul-coborâtul scărilor, îmbrăcatul, controlul defecaţiei şi al micţiunii. Am prezentat acest index deoarece este unul dintre cele mai folosite în întreaga lume, şi poate deveni util prin extensie adaptată şi în alte patologii, la orice nivel de asistenţă de recuperare din ţara noastră.

În final, prezentăm o comparaţie a principalelor scale de evaluare a auto-îngrijirii la pacienţii cu handicap – scalele PULSE, indexul Katz de independenţă, indexul Barthel şi măsurarea independenţei funcţionale (scalele originale îmbunătăţite) – în scopul urmăririi modalităţii de cuantificare a sarcinilor/dome-niilor luate în studiu, precum şi a scorului clinic aplicat fiecărui tip de scală. Prin această comparaţie practicienii pot opta pentru un anumit index funcţional care răspunde mai bine particularităţilor patologice ale unui anumit grup de studiou.

Supunem de asemenea atenţiei, parametrii a două sisteme moderne de evaluare: PECS (Patient Evaluation and Conference System) care cuantifică severitatea afectării, autoîngrijirea, funcţia motrică – evaluând cunoaşterea, inclusiv legată de clasicele activităţi cotidiene, şi funcţia cognitivă, şi analiza parametrilor motori şi de activitate conform Assessment of Motor and Process Skills (AMPS).

Desigur că această succintă prezentare nu a reuşit decât să vă amintească anumite aspecte ale evaluării în medicina fizică şi recuperarea funcţională. Sperăm ca evaluarea funcţională şi globală să suscite preocuparea cât mai multor specialişti, inclusiv din ţara noastră, în scopul elaborării unor metode cât mai sintetice şi unitare de evaluare în cât mai multe domenii de patologie asupra cărora se îndreaptă interesul specialităţii noastre. BIBLIOGRAFIE

ABREU, B. C., The Effect of Environmental Regulations on Postural Control After Stroke, University of Texas Medical Branch-Galveston, School of Allied Health Sciences, Department of Occupational Therapy, USA.

ALDRICH, M. S., Diagnostic Aspects of Narcolepsy, Neurology, 2002 Feb; 50 (2 Suppl 1): S2-7, American Journal of Occupational Therapy, Special issue on clinical reasoning, 45(11), 2002.

BARTHEL, H. R., MILLER, L. S., DEARDORFF, W. W., PORTENIER, R., Presentation and Response of Patients, with Uupper Extremity Repetitive Use Syndrome to a Multidisciplinary Rehabilitation Program: a Retrospective Review of 24 Cases, J-Hand-Ther. 2004 Jul-Sep; 11(3): 191-12.

71

CASE, SMITH, J., Fine Motor Outcomes in Preschool Children Who Receive Occupational Therapy Services, Am-J-Occup-Ther. 2005 Jan, 50(1): 52-61.

DEPARTMENT OF NEUROLOGY AND DEPARTMENT OF PHYSIOLOGY AND BIOPHYSICS, MAYO CLINIC AND MAYO FOUNDATION, Clinical Examinations in Neurology, 6th ed. Philadelphia: Mosby-Yearbook, 2001.

EVERT, M., Value in a Changing Environment, Am J Occup Ther 47:1063, 2003. HARIZ, G. M., BERGENHEIM., A. T., HARIZ, M. I., LINDBERG, M., Assessment

of Ability/Disability in Patients Treated with Chronic Thalamic Stimulation for Tremor, Mov-Disord. 2005 Jan; 13(1): 78-83.

HINOJOSA, J., KRAMER., P., Statement-fundamental Concepts of Occupational Therapy: Occupation, Purposeful Activity, and Function, Am-J-Occup-Ther, 2004 Nov-Dec; 51(10): 864-6 .

HUMPHREY, R., JEWELL, K., Developmental Disabilities. I Mental Retardation, în Hopkins HL, Smith HD, editors: Willard and Spackman’s Occupational Therapy, ed 10, Philadelphia, 2004.

ABSTRCT

General and functional evaluation has an important part in the physical,

kinetic and occupational programme of reabilitation. Starting with the hierarchy of evaluation measures relevant to rehabilitation, we present an ADL classification and an ordinal scale to quantify functional ability, used in all the moments of the global and functional evaluation. We present the levels of rehabilitation evaluation – setting and purpose, the peculiarities of each level. Next we present the detailed functional evaluation – the most important activities including a gait analysis – surprising the levels and the clinical aspects of disorders, and also the real possibilities of impact for the reabilitation. The global evaluation in rehabilitation must use the decision-making algorithm for self-care intervention for each patient with handicap. Using this algorithm we direct the complex programme of rehabilitation in the correct way established by the specific objectives, level of handicap and concrete possibilities of independence. In the final part we present a self-care scale comparison, detailing the practical applications of the new functional index in the current rehabilitation.

Key words: functional evaluation, kinesiology, medical recuperation.

73

STIMULAREA ELECTRICĂ FUNCŢIONALĂ, METODĂ VALOROASĂ ÎN KINETOTERAPIE ŞI RECUPERARE MEDICALĂ

Elena-Luminiţa SIDENCO*

REZUMAT

După trecerea în revistă a datelor istorice privind stimularea electrică funcţională – începuturile folosirii ei ca metodă terapeutică în recuperarea medicală, se prezintă principalele domenii de aplicaţie actuală ale metodei, precum şi perspectivele de dezvoltare a acestei tehnici în viitorul apropiat. Se analizează posibilităţile de aplicare ale stimulării electrice funcţionale asupra muşchiului denervat, făcându-se referire la impactul metodei asupra plasticităţii musculare; se prezintă în continuare modalităţile de stimulare a muşchiului „descentralizat”, detaliind principalele modificări anatomo-patologice şi biochimice induse de pierderea controlului nervos central, precum şi modul în care stimularea electrică funcţională acţionează în ameliorarea acestor modificări structurale şi funcţionale.

Cuvinte-cheie: stimulare electrică funcţională, kinetoterapie, recuperare medicală.

GENERALITĂŢI Stimularea electrică funcţională (SEF) oferă perspective noi de recuperare-

readaptare, integrate mai ales ajutoarelor tehnice (orteze). Câmpul de aplicaţie, deja foarte vast, nu este decât în parte descifrat. Încercăm în această prezentare să jalonăm principalele date legate de acest domeniu, în permanentă dezvoltare.

Conceptul de SEF este datorat lui Liberson (1961) şi Moe (1962), fiind acea tehnică care urmăreşte ca scop să obţină o mişcare, având o valoare funcţională, intervenind într-un „moment cu semnificaţie funcţională”. Mişcarea nu este deci, provocată pentru ea însăşi, ca în cursul electroterapiei convenţionale, în care se făcea la hemiplegic, de exemplu, o stimulare selectivă pe grupuri musculare antagoniste celor atinse de spasticitate (Levine & Kabat-1952).

Nu este întâmplător că Liberson a ales pentru aplicarea acestui concept mişcarea de flexie dorsală a gleznei. Foarte adesea deficientă la spastici, această mişcare este una dintre cheile de ameliorare a mersului. Flexia dorsală a gleznei, necesară pe parcursul întregii faze de oscilaţie a membrului anterior, poate fi obţinută datorită unei stimulări funcţionale declanşată şi oprită printr-un contactor plasat sub picior, în cursul ridicării şi atacului cu talonul.


74

Miniaturizarea circuitelor electronice au făcut posibilă construcţia stimula-toarelor portabile şi a permis SEF dezvoltări numeroase. Cercetările pluri-disciplinare întreprinse în anii ′60 de şcoala din Ljubljiana, de Gracanin, Vodovnik, Dimitrijevic şi colaboratorii, au permis progrese decisive, atât în plan neurofiziologic şi clinic, cât şi tehnologic: aceste cercetări s-au finalizat practic prin apariţia pe piaţă a stimulatorului FEPO 10, cel mai larg utilizat în lume în anii ′60-′70, cu toate că în ultimii ani ai decadei au fost propuse numeroase tipuri. Încă din 1968, şcoala iugoslavă a insistat pe consecinţele, în acelaşi timp periferice şi centrale, ale SEF. Stimularea electrică a unui nerv mixt, cum ar fi sciaticul popliteu extern (SPE), are schematic, trei efecte care se succed în timp:

− efectul motor direct – datorat excitaţiei fibrelor motorii (efectul eferent); − efectul central – legat, pe de-o parte, de stimularea fibrelor senzitive (reflexe

mono şi polisinaptice) şi, pe de altă parte de modificările de lungime şi tensiune ale elementelor mioarticulare, secundare mişcării declanşate, care modifică starea de excitabilitate a centrilor medulari şi supramedulari (efecte aferente).

Stimularea aferentă pură a fost realizată de Lee şi Johnston (1974-1976) în perspectiva ideilor lui Kabat: un tren de stimuli convenţionali dozat, aplicat câteva zecimi de secundă înaintea fazei de oscilaţie a membrului inferior, pe zone cutanate specifice (talpa piciorului, faţa posterioară a genunchiului) în cursul mersului, se dovedeşte capabil să amelioreze cinetica mişcării membrului spre înainte. SEF apare clar deci, a fi nu numai soluţia de înlocuire a unei mişcări care lipseşte, ci şi un factor aferent decisiv, bazat pe învăţare, care antrenează şi uşurează activitatea pacientului. Tehnica lui Lee şi Johnston, dacă nu aduce niciun avantaj suplimentar celei de SEF aferentă-eferentă are ca merit esenţial ideea folosirii diferitelor efecte ale SEF: în acest sens, cităm sistemul anti-clonus al lui Dimitrijevic şi Gracanin (1968) şi lucrările lui Huffschmidt (1969) şi Pateisky (1976).

Aplicarea SEF la membrul superior a intrat în studiu din anii ′70. Stimularea pe două sau chiar trei canale (Rebersek – 1973) a permis unui membru hemiplegic să facă mişcări de deschidere a mâinii, de extensie a cotului şi de ridicare a umărului, dar aceste rezultate rămân încă insuficiente din punct de vedere funcţional.

O altă temă predilectă, iniţiată în anii ′70 şi perfecţionată continuu, este ameliorarea stimulatorului implantabil (Mooney – 1968, Waters – 1975), stimulatori cu mai multe canale, bazaţi pe analiza automată a schemelor de mers prin microprocesor (Stanic – 1977). Efectele SEF au făcut obiectul analizelor clinice electrofiziologice, tot mai numeroase în epocă (Stefanicic – 1976, Teng – 1976, Carnstam – 1977, Merletti – 1978). Din această etapă, introducerea SEF în centrele de recuperare a determinat schimbări importante în programele de antrenament, SEF fiind comparată şi aplicată paralel cu tehnicile clasice ale reeducării neuromusculare.

APARATELE DE STIMULARE Pentru a fi utilizabile în reeducarea funcţională, aparatele de stimulare

trebuie să fie autonome, portabile şi miniaturizate. Ele se compun schematic, dintr-un stimulator – constituit dintr-un convertizor de joasă frecvenţă (până la cca. 100V continuu) şi din diverse circuite destinate întreruperii tensiunii, sub forma unui tren de impulsuri scurte, electrozii de stimulare şi cablul de legătură, precum şi un dispozitiv de declanşare şi temporizare a stimulării.

75

STIMULATORII Una dintre cele mai utilizate aplicaţii ale SEF a fost stimulatorul FEPO

10-Ljubljiana, respectiv „orteza peronieră electrică funcţională FEPO 10”. Este vorba de un aparat în miniatură, purtat la centură sau pe abdomen, destinat stimulării nervului SPE, prin intermediul electrozilor menţinuţi printr-o genunchieră elastică. Declanşarea semnalelor vine dintr-un întrerupător inclus în talonetă. Parametrii de stimulare sunt următorii: durata impulsurilor (fixă) = 0,6 msec, amplitudine reglabilă (prin potenţiometru manual), durata trenului de impulsuri şi frecvenţa = reglabile (0,3-1,8 sec şi 25-50 cicli/sec). Începutul trenului de impulsuri este produs de ridicarea talonului. Două tipuri de temporizare permit comutarea duratei trenului de impulsuri, fie de tip fix, fie de tip variabil (70% din durata pasului precedent). Acest aparat este conceput special pentru folosirea continuă, ca orteză activă a flexorilor dorsali ai gleznei la pacientul spastic.

Stimulatorul implantat NMA (Medtronic)(Waters) era format dintr-o parte implantată – receptorul, cuprinzând doi electrozi – şi o parte exterioară – emiţătorul. Receptorul primeşte impulsuri de frecvenţă radio şi dă impulsuri dreptunghiulare de 0,2 msec şi 33 cicli/sec. Emiţătorul fixat la centură este prelungit printr-o antenă care trebuie plasată pe piele, la nivelul receptorului implantat. Aparatul poate funcţiona, fie în mod continuu, fie ciclic (antrenament), sau prin declanşare externă (orteză de mers).

Stimulatorul de membru superior SRC 2 (Sorin Biomedica – Italia) a reprezentat una dintre primele aplicaţii performante ale SEF la membrul superior. Această orteză de deschidere a mâinii este rezultatul cercetărilor lui Merletti. Aparatul era ataşat la centură sau plasat în buzunar, fiind legat printr-o pereche de electrozi fixaţi la o curea elastică pe faţa dorsală a antebraţului. Impulsurile produse au durata de 0,1-0,7 msec, amplitudine 0-100V şi frecvenţă variabilă 16-55 cicli/sec. Trenul de impulsuri urmează o pantă de creştere, a cărei durată este reglabilă, 0,5-4sec. Sunt posibile trei tipuri de funcţionare:

– continuu – trenul de impulsuri este stabil, amplitudinea putând fi modi-ficată datorită unui potenţiometru de voltaj;

– ciclic – 3 sec de activitate pentru 10 sec repaus; – comandat – o comandă prin cablul integrat într-o bretea permite subiec-

tului declanşarea începutului şi sfârşitului trenului de impulsuri. Acest aparat polivalent avea multiple posibilităţi de reglare.

♦Electrozii de stimulare Electrozii trebuie să stimuleze nervul, impulsul traversând pielea, în mod

stabil, fără a provoca nici leziune, nici durere, nici chiar disconfort. Electrozii destinaţi unei stimulări nervoase trebuie să fie uşor convecşi pentru a putea deprima pielea şi ţesuturile subiacente. Suprafaţa activă a electrodului determină direct densitatea curentului care o traversează: dacă suprafaţa este mică ea concentrează curentul, dacă este mare îl dispersează. Fluxul total de curent şi nu densitatea determină durerea Electrozii uscaţi, de metal, nu sunt utilizaţi. Este utilă folosirea unui gel de contact, pentru a evita senzaţia de arsură.

♦Sistemul de declanşare Toate stimulatoarele presupun un sistem de declanşare extern. Transmisia poate

fi pneumatică, radio, sau cel mai frecvent, electrică prin cablu. Captorii pot fi mecanici – ca întrerupătorul din talonetă, electromiografici sau de tip traductor de presiune.

76

BIBLIOGRAFIE

ARONS, J.A., SALOMON, J.C., ARONS, M.S., FROST, L., Repetitive Strain Injuries and Cumulative Trauma Disorders [letter; comment], J-Hand-Surg-Am, 2003, Jan; 22(1): 163-5; discussion 165-6.

ASHTON, MILLER, J.A., YEH, M.W., RICHARDSON, J.K., GALLOWAY, T., A Cane Reduces Loss of Balance in Patients with Peripheral Neuropathy: Results From a Challenging Unipedal Balance Test, Arch-Phys-Med-Rehabil., 2005, May; 77(5): 446-52.

AUFF, E., FERTL, E.; SCHNIDER, P., Parkinson Disease and Neurologic Rehabilitation, Klinischen Abteilung fur Neurologische Rehabilitation, Universitatsklinik fur Neurologie Wien, Wien-Med-Wochenschr, 2005; 145(13): 302-5.

BINKOFSKI, F., DOHLE, C., POSSE, S., STEPHAN, K.M., HEFTER, H., SEITZ, R.J., FREUND, H.J., Human Anterior Intraparietal Area Subserves Prehension: A Combined Lesion and Functional MRI Activation Study, Neurology, 2003, May; 50(5): 1253-9.

BLACK, K.J., ONGUR, D., PERLMUTTER, J.S., Putamen Volume in Idiopathic Focal Dystonia, Neurology, 2004, Sep; 51(3): 819-24.

BOISSY, P., BOURBONNAIS, D., GRAVEL, D., ARSENAULT, A.B., LEBLANC, M., A Static Dynamometer Measuring Simultaneous Torques Exerted at the Upper Limb, IEEE-Trans-Rehabil-Eng, 2005, Sep; 6(3): 309-15.

BOISSY, P., BOURBONNAIS, D., KAEGI, C., GRAVEL, D., ARSENAULT, B.A.,: Characterization of Global Synkineses During Hand Grip in Hemiparetic Patients, Arch-Phys-Med-Rehabil, 2003, Oct; 78(10): 1117-24.

BOTTE, M.J., KEENAN, M.A., GELBERMAN, R.H., Volkmann's Ischemic Contracture of the Upper Extremity, Hand-Clin, 2004, Aug; 14(3): 483-97.

CHILDRE, F., WINZELER, A., Cumulative Trauma Disorder: A Primary Care Provider's Guide to Upper Extremity Diagnosis and Treatment, Nurse-Pract-Forum, 2005, Jun; 6(2): 106-19.

DALLMEIJER, A.J., VAN-DER-WOUDE, L.H., VEEGER, H.E., HOLLANDER, A.P., Effectiveness of Force Application in Manual Wheelchair Propulsion in Persons with Spinal Cord Injuries, Am-J-Phys-Med-Rehabil, 2004, May-Jun; 77(3): 213-21.

DAMIANO, D.L., ABEL, M.F., Functional Outcomes of Strength Training in Spastic Cerebral Palsy, Arch-Phys-Med-Rehabil, 2003, Feb; 79(2): 119-25.

ABSTRACT

After the historical data about functional (neuromuscular) electrical stimulation (FES) – the beginning of the therapeutic method in rehabilitation, we present the most important fields of modern application and the future development expectations. We analyze the possibilities of FES application on the denervated muscle, using the impact on the muscular plasticity; we present the main types of rehabilitation program based on the FES. We present the modalities of FES on the decentralized muscle, detailing the principal anatomo-pathological and biochemical disorders induced by the loss of central nervous control, and the capabilities of FES in the improvement of the structural and functional disorders.

Key words: functional electrical stimulation, kinesiology, medical recovery.

77

EXERCIŢIUL FIZIC – FACTOR IMPORTANT ÎN AMELIORAREA DURERILOR DE SPATE

Alina STOICA*

Mihaela GANCIU*

REZUMAT

Condiţia fizică a tuturor persoanelor reprezintă unul dintre cele mai eficiente moduri de prevenire a apariţiei durerilor de spate sau de ameliorare a acestora, în cazul în care acestea sunt deja instalate. Exerciţiul fizic, executat corect şi regulat, contribuie la întărirea musculaturii spatelui şi la dezvoltarea flexibilităţii articulaţiilor, prevenindu-se astfel diferitele afecţiuni ale coloanei vertebrale, a durerilor de spate, în general. Sunt prezentate sporturile care sunt recomandate sau interzise în durerile de spate.

Cuvinte-cheie: exerciţiu fizic, condiţie fizică, dureri de spate, exerciţii kinetice.

INTRODUCERE Durerile de spate, în cele mai frecvente cazuri, apar din cauza unei ţinute

incorecte în viaţa cotidiană, atât în poziţia aşezat, cât şi în ortostatism, stresul cauzat de poziţie, conducând la contractarea musculaturii spatelui. Durerile pot fi cauzate şi de ridicarea şi transportul unor greutăţi, care nu sunt schimbate regulat de pe un umăr pe celălalt, pentru a egaliza tensiunea asupra coloanei.

De asemenea, încălţămintea poate produce durerile de spate, dacă aceasta are tocuri foarte mari, întrucât curbează partea inferioară a spatelui, schimbând poziţia întregului corp.

Durerile de spate pot fi declanşate şi de o activitate fizică intensă, prin suprasolicitarea unor structuri paravertebrale (muşchi, tendoane, ligamente), fără interesarea discului intervertebral.

Intensitatea durerii este variabilă, iradiază intermitent la nivelul regiunii fesiere şi se accentuează la mişcările de extensie şi de răsucire, precum şi după menţinerea prelungită a unor poziţii.

În cazul persoanelor suferinde de dureri de spate, practicarea anumitor exerciţii fizice sau sporturi, contribuie la ameliorarea, până la dispariţia acestora, altele sunt interzise, existând riscul accentuării lor.

* Departamentul de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea din Bucureşti

78

ACTIVITĂŢI FIZICE Mersul pe jos Mersul pe jos reprezintă probabil, cel mai bun exerciţiu multilateral pentru

persoanele care suferă de dureri de spate. Mersul energic timp de circa 30 minute, de 4-5 ori pe săptămână, pune în mişcare întregul corp, îmbunătăţeşte tonusul muscular şi activitatea cardiovasculară, fără riscul instalării leziunilor articulare, ligamentare sau musculare. Se recomandă creşterea treptată a intensităţii efortului şi a distanţei.

Joggingul Deşi joggingul este un sport extrem de popular, orice persoană care suferă

de dureri de spate trebuie să îl abordeze cu grijă. Joggingul realizează un stres considerabil asupra genunchilor, şoldurilor şi coloanei vertebrale. În mod normal, coloana vertebrală are abilitatea de a atenua şocurile şi poate face faţă presiunilor mai eficient, în cazul persoanelor care nu sunt supraponderale. De asemenea, pentru evitarea accidentărilor, se recomandă o încălzire adecvată, echipament corespunzător şi alergarea să se realizeze pe pistă de atletism. Joggingul nu este recomandat persoanelor cu afecţiuni sau deficienţe la nivelul coloanei vertebrale (ex.: discopatie lombară, hernie de disc).

Înotul Pentru persoanele cu dureri de spate, înotul este un sport excelent. Este un

bun exerciţiu cardiovascular, fără să plaseze o mare greutate asupra articulaţiilor, majoritatea greutăţii corporale fiind suportată de apă. Stilurile craul şi spate sunt preferate brasului, dacă durerile de spate sunt localizate în zona cervicală sau lombară. Experţii recomandă terapia în apă. Aceasta include gimnastică aerobică şi plimbări prin apă înainte şi înapoi, nivelul optim al imersiei fiind cel puţin în dreptul zonei lombare. Mersul împotriva presiunii apei este un exerciţiu cu rezultate deosebite, reducând presiunea exercitată asupra coloanei vertebrale. Forţa ascensională a corpului este o mare valoare pentru suferinzii de dureri de spate, făcând din exerciţiile în apă o terapie excelentă.

Tenisul Sporturile cu racheta, cum sunt tenisul, badmintonul, squash-ul, pot pune

probleme suferinzilor de dureri de spate, întrucât aceste sporturi implică alergări scurte cu schimbări de ritm, opriri bruşte, întoarceri, răsuciri, fandări, extensii ale trunchiului în momentul lovirii mingii, toate acestea putând exercita o presiune considerabilă asupra coloanei vertebrale, articulaţiilor, ligamentelor şi a musculaturii. Acest sport nu este recomandat persoanelor fără o condiţie fizică bună. Pentru aceasta, se recomandă ca înainte de a începe practicarea tenisului, să se obţină o condiţie fizică adecvată prin alte forme de mişcare, mai uşoare, cum ar fi: mersul energic, joggingul, înotul. De asemenea, folosirea echipamentului corespunzător este esenţială.

Fotbalul Fotbalul şi sporturile cu mingea, în general nu sunt recomandate

persoanelor cu dureri de spate, decât dacă au o condiţie fizică foarte bună şi dacă evită contactul fizic cu adversarul.

79

Ciclismul Ciclismul este recomandat persoanelor cu dureri de spate, fiind un mod

excelent de a obţine o bună condiţie fizică, fără a exercita un stres prea mare asupra articulaţiilor, întrucât greutatea corporală este suportată de bicicletă. Activitatea cardiovasculară se îmbunătăţeşte substanţial, iar musculatura se tonifică vizibil, în special la nivelul membrelor inferioare, a spatelui şi a centurii abdominale. Se recomandă folosirea unei biciclete potrivite şi nu una pentru curse, care tinde să curbeze spatele.

Gimnastica aerobică Gimnastica aerobică nu este recomandată pentru suferinzii de dureri de spate,

din cauza impactului puternic cu solul în timpul săriturilor specifice, dar şi a presiunii create la nivelul coloanei vertebrale, în momentul executării mişcărilor de extensie, răsucire, îndoire etc. Se are în vedere executarea mişcărilor de tonifiere a musculaturii spatelui şi de ameliorare a posibilelor afecţiuni ale coloanei vertebrale, evitându-se exerciţiile executate brusc, cu amplitudine şi intensitate crescute.

Kinetoterapia Un mod util de a reduce durerea de spate şi de a preveni revenirea acestora

îl constituie practicarea sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice, acasă sau în săli de kinetoterapie, sub îndrumarea atentă a specialiştilor în domeniu. Kinetoterapia poate realiza o schimbare de stil a mişcărilor, o reeducare neuromotorie şi kinestezică şi reprezintă tratamentul esenţial în recuperare. În cazul durerilor de spate, tratamentul constă în efectuarea unor exerciţii, care mobilizează zonele dureroase şi rigide, tonifică musculatura pentru menţinerea segmentului respectiv în postură corectă, decomprimă discurile intervertebrale. Exerciţiile se execută din poziţiile: stând, aşezat, pe genunchi, culcat dorsal, culcat facial, acestea urmărind corectarea, recuperarea şi readaptarea funcţională. În scopul recuperării se folosesc exerciţii statice – poziţii şi contracţii izometrice şi exerciţii dinamice – mişcări pasive, active, libere şi cu rezistenţă externă. Exemplificăm prin structuri de exerciţii, care contribuie la ameliorarea durerilor de spate, referindu-ne în special la zona lombară.

A. Stând • demi-plié cu încordarea musculaturii abdominale, braţele pe lângă corp; se

menţine poziţia 6 secunde; revenire la P.I. – 10 repetări; • aplecarea uşoară a trunchiului, braţele relaxate; se menţine poziţia 15

secunde şi se revine în P.I. – 5 repetări. B. Aşezat • pe marginea băncii, cu un picior întins pe banchetă, iar celălalt sprijinit pe

sol: îndoirea trunchiului pe piciorul de pe banchetă, mâinile pe gambă, vârful piciorului în extensie sau în flexie; se menţine poziţia 15 secunde – 5 repetări pe fiecare picior;

• aceeaşi poziţie, îndoirea uşoară a genunchiului piciorului de pe banchetă, apoi cu piciorul sprijinit pe sol – 5 repetări cu fiecare picior.

80

C. Culcat dorsal • genunchii îndoiţi, tălpile pe sol: ducerea unui genunchi la piept şi menţinut

cu mâinile, concomitent cu întinderea celuilalt pe sol; se menţine poziţia 15-20 secunde – 5 repetări cu fiecare picior;

• aceeaşi poziţie, ridicarea bazinului, cu menţinerea poziţiei 6-10 secunde – 10 repetări;

• aceeaşi poziţie, ridicarea capului de pe sol, concomitent cu ducerea alternativă a genunchilor la piept; se menţine poziţia 3 timpi, se relaxează 3 timpi – 10 repetări;

• aceeaşi poziţie, se duc ambii genunchi lateral stânga, menţinându-se poziţia 10 secunde, apoi aceeaşi mişcare spre dreapta – 5 repetări pe fiecare parte.

D. Spijin pe genunchi şi pe palme, coatele întinse: • aplecarea capului cu cifozarea coloanei vertebrale pe inspiraţie şi revenire

la poziţia iniţială pe expiraţie (revenire lentă); • aşezarea pe călcâie, cu coborârea capului sub orizontală; se menţine poziţia

6-10 secunde – 10 repetări.

E. Culcat facial • cu o pernă sub abdomen, se execută îndoirea genunchilor la aproximativ

900, menţinând poziţia 7-10 secunde – 10 repetări; • aceeaşi poziţie, se încordează fesele, menţinând poziţia 5-6 secunde – 10

repetări; • cu 2-3 perne sub abdomen, se execută ridicarea alternativă a membrelor

inferioare, până la nivelul pernelor – 10 repetări cu fiecare picior.

F. Culcat costal • capul sprijinit pe antebraţ, cotul îndoit la 900; se îndoaie genunchiul

piciorului de deasupra (gamba înapoi) şi se prinde glezna cu mâna; se menţine poziţia 15 secunde – 5 repetări cu fiecare picior;

• aceeaşi poziţie, îndoirea genunchiului (piciorului de deasupra) la piept şi menţinerea poziţiei 10-15 secunde – 5 repetări cu fiecare picior.

INDICAŢII METODICE Programele de kinetoterapie sunt destinate ameliorării staticii vertebrale,

tonicităţii şi creşterii forţei musculare. Pentru a fi eficiente, exerciţiile kinetice trebuie să respecte anumite condiţii: • să fie executate lent; • să fie executate progresiv: de la cele care necesită o forţă musculară

redusă, se trece la exerciţii care cer amplitudine, forţă şi coordonare normală;

• pauza de relaxare între exerciţii trebuie să fie cu atât mai lungă, cu cât contracţia musculară a fost mai intensă;

• respectarea unui anumit ritm al exerciţiilor; • exerciţiile se vor executa cu conştientizarea posturală.

81

CONCLUZII Putem afirma că durerile de spate reprezintă o autentică problemă de

sănătate, deoarece împiedică individul să-şi desfăşoare activitatea socioprofesio-nală în condiţii optime. Eforturile cotidiene intensifică durerea, persoana fiind nevoită să adopte poziţii antalgice, care în timp generează tulburări de statică, ce întreţin la rândul lor durerea. Pe lângă exerciţiile de gimnastică, recomandate spre a fi exersate de către cei suferinzi de dureri de spate, importantă este şi însuşirea unor tehnici comportamentale uzuale corecte, menite să prevină recidivarea şi readaptarea individului la activitatea sa socioprofesională. BIBLIOGRAFIE AMERICAN COLLEGE OF SPORTS MEDICINE, Guidelines for Exercise

Testing and Prescription, 4-th Edition, Philadelphia, 1991. NIGEL, HOWARD, Răspunsuri alternative la durerile de spate, Editura Aquila ’93,

Bucureşti, 2002. PASZTAI, Z., PASZTAI, A., Kinetoterapie-Relaxare, Editura Logos, Oradea,

2001. PLAS, F., HAGRON, E., Kinetoterapie activă. Exerciţii terapeutice, Editura

Polirom, Iaşi, 2001.

ABSTRACT

Good physical condition represents one of the most efficient ways to prevent or improve back pain. Physical exercise, correctly and regularly performed, is able to improve back muscles strength and to develop the joints' flexibility, contributing to the prevention of back pains and various spine problems. The paper presents the sports recommended or forbidden in case of back pain.

Key words: physical exercise, physical condition, back pain, kinetic exercises.

83

STUDIU PRIVIND INFLUENŢELE NEFAVORABILE ALE EFORTULUI SPECIFIC JOCULUI DE TENIS ASUPRA ORGANISMULUI

Claudiu Cristian TEUŞDEA*

REZUMAT

Faţă de trecut jocul modern de tenis se caracterizează prin volum, complexitate mare, alternarea eforturilor maximale cu cele submaximale, viteză mare de circulaţie a mingii, execuţii rapide în toate fazele disputării punctului şi pe tot parcursul jocului. Toate aceste caracteristici au influenţă asupra următoarelor sfere ale organismului: somatică, vegetativă şi psihică. Cunoaşterea efectelor efortului specific, prevenirea şi orientarea acestora, pregătirea şi adaptarea organismului la acest efort impun o nouă orientare, o atenţie deosebită pentru toate problemele de detaliu ale jocului, o modelare a pregătirii la particularităţile individuale ale jucătorilor.

Cuvinte-cheie: efort, somatic, vegetativ, psihic, prevenire, recuperare. INTRODUCERE

Numeroase materiale de specialitate se ocupă pe larg de modificările apărute în organism în timpul şi după efortul specific. Noi ne propunem să sintetizăm aceste date pentru a completa imaginea despre solicitările la care este supus organismul jucătorilor de tenis. Efortul din tenis se răsfrânge asupra următoarelor sfere ale organismului: somatică, vegetativă şi psihică.

INFLUENŢA ASUPRA SFEREI SOMATICE ♦ Lumbago (durerile de spate) Tenisul de câmp acţionează agresiv asupra coloanei vertebrale, deoarece

este un sport asimetric şi acţionează insuficient musculatura abdominală. În cazul acestei afecţiuni (distrucţie a unui disc intervertebral din zona lombară), ce poate fi accentuată de curbura coloanei în timpul executării serviciului, se recomandă respectarea următoarelor măsuri preventive:

– încălzire generală; – încălzire specifică a spatelui; – la executarea serviciului aruncarea mingii mai în faţă, împingerea bazi-

nului înainte şi lovirea mingii în extensie; – repaus;


84

– fizioterapie; – purtarea unei centuri de protecţie lombară; – purtarea de încălţăminte cu talpă amortizantă; – administrarea de medicamente antiinflamatorii; – păstrarea greutăţii optime în funcţie de înălţime şi vârstă. Coloana vertebrală, pentru a fi susţinută în zona lombară, are nevoie de o

musculatură puternică. Pentru întărirea musculaturii abdominale şi dorsale recomandăm următoarele mijloace:

– din culcat pe spate: forfecări de picioare; „briceagul”; „semibriceagul”, aducerea genunchilor la piept;

– mişcări de supleţe; – aşezat pe scaun: aplecare înainte, apucând gleznele cu mâinile; – genuflexiuni pe vârfurile picioarelor, spatele drept, braţele la orizontală

sau sprijinite pe spatele unui scaun; – fandare pe un genunchi, flexat pe vârful picioarelor; – la fiecare mişcare expiraţie completă pentru contractarea musculaturii

abdominale; – exerciţii specifice pentru încălzirea spatelui: mişcări de rotaţie, ridicare,

coborâre, ante-retroducţie a umerilor, înclinare înainte, laterală a bustului cu picioarele depărtate, genuflexiuni.

♦ Scolioza Se caracterizează prin asimetrii ale umerilor, dezvoltarea mai mult a părţii

drepte a corpului la dreptaci şi a părţii stângi la stângaci (braţ, antebraţ, hemitorace) comparativ cu partea opusă a corpului.

Ca măsuri de prevenire recomandăm: – utilizarea de rachete mici şi uşoare pentru copii; – exerciţii compensatorii pentru partea de corp mai puţin folosită în joc

(exerciţii cu haltera mică şi de gimnastică specifică); – practicarea de sporturi complementare: înot, baschet, fotbal, handbal şi

patinaj. ♦ Leziunea muşchilor abdominali Este o cauză frecventă a abandonului la tenis. Se disting două grupe

distincte ca localizare şi acţiune: – la nivelul muşchilor drepţi abdominali care permit aplecarea trunchiului

înainte (smeciul, serviciul); – la nivelul muşchilor laterali care intră în acţiune la rotaţia şi înclinarea

laterală a trunchiului. Măsuri de prevenire: – lucru cu mingii medicinale; – electrostimulare. Principalul tratament în cazul acestor leziuni: – repaus de la câteva zile până la şase săptămâni; – pansamente locale;

85

– medicaţie antiinflamatorie.

♦ Epicondilita (boala cotului) Apare frecvent la braţul care mânuieşte racheta.

Cauze Tratament

– suprasolicitarea antebraţului – gheaţă, aspirină sau ibuprofen – musculatură slăbită – fortificarea musculaturii – tehnică de lovire incorectă – corectarea tehnicii de lovire – rachetă necorespunzătoare – fragmente osoase

– respectarea criteriilor de alegere a rachetei.

– bandajarea braţului cu manşete Măsuri de prevenire prin întărirea musculaturii respectiv, practicarea

următoarelor exerciţii: – ridicarea braţelor prin lateral sus sau prin mişcări circulare sus; – tragerea braţelor înainte, înapoi prin tracţiunea omoplaţilor înainte şi

înapoi, cu menţinere timp de zece secunde, crescând numărul de repetări gradat până la 30;

– ridicarea unei greutăţi cu ambele braţe (6,5 kg), crescând numărul de repetări gradat până la 30, prin extensie completă deasupra capului, creşterea gradată a încărcăturii până la 40 kg pentru băieţi şi 20 kg pentru fete;

– ridicarea unei greutăţi cu fiecare braţ (4,5 kg) prin extensie la nivelul pieptului, cu menţinere timp de 5 secunde, crescând numărul de repetări gradat până la 30 şi creşterea gradată a încărcăturii până la 20 kg pentru băieţi şi 10 kg pentru fete;

– trunchiul aplecat înainte ramat vertical, orizontal cu fiecare braţ, mărimea încărcăturii 10 kg, crescând numărul de repetări gradat până la 30;

– extensia braţelor la nivelul pieptului, întinderea degetelor şi extensia articulaţiei mâinii cu menţinere 10 secunde, crescând numărul de repetări gradat, până la 50;

– acelaşi exerciţiu cu mingea de tenis, strângerea mingii alternativ cu fiecare braţ, cu menţinere 10 secunde, crescând numărul de repetări gradat până la 50.

♦ Dureri în zona tibiei

Cauze Tratament

– suprafeţe tari – bandaj sau talonete – suprafeţe de joc diferite – încălţăminte adecvată – tehnică de alergare deficitară – corectarea tehnicii ♦ Crampe musculare (cârcei)

Cauze Tratament

– suprasolicitare – întinderea muşchiului, masaj – dezechilibru chimic în organism – consumarea de apă cu sare

86

♦ Entorse

Cauze Tratament

– încălzire incorectă – încălzire adecvată – mişcare bruscă – gheaţă, comprese ♦ Luxaţii

Cauze Tratament

– forţarea articulaţiilor cu mişcări ce depăşesc limitele normale

– odihnă – gheaţă, comprese

♦ Pustule şi vezicule

Cauze Tratament

– ţinerea, schimbarea necorespunzătoare a prizei rachetei

– corectarea ţinerii şi schimbării prizei rachetei

– iritarea mâinii din cauza mânerului – schimbarea mânerului – iritarea piciorului din cauza şosetei, încălţămintei

– şosete şi încălţăminte adecvate, deschiderea zonei pentru drenaj, curăţarea zonei şi aplicarea de bandaje

INFLUENŢA ASUPRA SFEREI VEGETATIVE Primele modificări la nivelul sferei vegetative apar înainte de meci când

jucătorul se află în starea de start, care se caracterizează prin: – creşterea frecvenţei cardiace cu 12-20 bătăi pe minut faţă de normal; – creşterea tensiunii arteriale; – creşterea excitabilităţii sistemului nervos orto-simpatic şi eliberarea în

circulaţie a unei cantităţi crescute de catecolamine (adrenalină şi noradrenalină). Pentru ameliorarea stării de start recomandăm încălzirea eficientă dinaintea

meciului, care conduce la creşterea metabolismului energetic al muşchilor care oxidează şi elimină aceste catecolamine, şi realizează adaptarea la efort. Dacă încălzirea este insuficientă, fenomenele descrise se vor rezolva, lucru nerecoman-dabil în timpul întâlnirii.

În timpul efortului specific se produc următoarele modificări la nivelul sferei vegetative:

– cheltuieli energetice mari, un jucător putând consuma în timpul unui meci tot atât cât cheltuieşte un om de 70 kg în repaus în timp de o zi;

– consumul de oxigen pe minut creşte de la 250 ml – 300 ml/min (valori de repaus) până la 2 l/min în timpul jocului;

– pierderile de apă sunt mari 1-3 kg, însoţite de eliminări de săruri minerale;

– creşte frecvenţa şi amplitudinea respiraţiei de la 6-8 l/min, în repaus, la 40-60 l/min şi imediat după terminarea efortului;

87

– creşte frecvenţa cardiacă de la 138 la 180 de pulsaţii pe minut; – tensiunea arterială maximă 150 – 190 mmHg. Tabloul modificărilor de la nivelul sferei vegetative este mult mai amplu şi

mai complex, amănuntele putând fi găsite în manualele de fiziologie. INFLUENŢA ASUPRA SFEREI PSIHICE Din punct de vedere psihic tenisul de câmp solicită concentrarea atenţiei,

analiza rapidă a situaţiei, combativitate, perseverenţă, dârzenie, tenacitate. Efortul psihic în tenis este intens, complex, realizat în condiţii de joc

speciale (joc împotriva jucătorilor stângaci, jucătorilor de forţă, regularitate, împotriva unor adversari superiori-inferiori, jocul pe terenuri lente şi rapide, în sală şi în aer liber etc).

Pentru formarea calităţilor psihice specifice recomandăm realizarea pregătirii psihologice în trei trepte:

♦ Pregătirea psihologică de bază care se referă la educaţia morală, estetică, intelectuală, formarea atitudinilor şi trăsăturilor de caracter.

♦ Pregătirea psihologică de antrenament cuprinde măsuri de dezvoltare a calităţilor şi însuşirilor solicitate de tenisul competiţional enumerate mai sus, şi se realizează pe termen îndelungat.

♦ Pregătirea psihologică de concurs constă din educarea atitudinilor corespunzătoare faţă de competiţie, parteneri, adversari, arbitri, public, în vederea asigurării celor mai bune condiţii de mobilizare a energiei fizice şi psihice a jucătorului.

Pregătirea psihologică trebuie să ocupe un loc important în cadrul planului general ca unul din factorii fundamentali ai jucătorului de tenis.

În stabilirea obiectivelor şi mijloacelor de realizare a acestora se va avea în vedere o strictă individualizare.

CONCLUZII Tenisul de câmp este un sport care dezvoltă organismul asimetric. Pentru o

dezvoltare fizică armonioasă, în special la copii şi juniori trebuie să se pună accent pe: ♦ pregătirea multilaterală; ♦ prevenirea afecţiunilor sferei somatice prin utilizarea: – încălzirii corespunzătoare; – refacerii zilnice; – părţii de corp nefolosite în joc în diferite exerciţii, până la practicarea de

sporturi complementare; – prizelor schimbătoare; – tehnicii corecte de execuţie a loviturilor şi formelor de deplasare în teren; – reverului cu două mâini pentru a compensa lipsa forţei în braţ, încheie-

tură şi problemele de schimbare a prizei; – retragerii liniare a rachetei la lovitura de dreapta cu braţul flexat din cot

la 90 de grade şi lovirea prin aducerea braţului pe lângă corp; – serviciului în extensie;

88

– încălţămintei adecvate suprafeţei de joc (pentru suprafeţe rapide încălţăminte cu talpă netedă, pentru suprafeţe lente, încălţăminte cu talpă striată);

– încălţămintei aleasă astfel încât să permită purtarea a două perechi de şosete, în lipsa şosetelor speciale;

– rachetelor corespunzătoare ca dimensiuni ale mânerului, lungime, greutate, vârstei.

♦ depistarea, tratarea diferitelor traume, deficienţe, leziuni sau afecţiuni; ♦ adaptarea fiziologică, psihică şi motrică a organismului, pentru obţinerea

performanţei sportive.

BIBLIOGRAFIE BOTA, C., Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Universitatea Ecologică

Bucureşti, 1994. BUDICĂ, C., Kinetoterapia în afecţiunile ortopedico-traumatice, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006. CALB, M., GAVRILESCU, D., Anatomie funcţională şi biomecanică, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. DRĂGAN, I., Medicină sportivă, Editura Medicală, Bucureşti, 2002. NENCIU, G., Fiziologia ontologic generală a efortului fizic, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2002. TEUŞDEA, C., Tenis. Specializare, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2002. TEUŞDEA, C., Tenis. Specializare. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura


ABSTRACT

The modern tennis game is characterized by high volume and complexity, alternation of maximal and sub-maximal efforts, high speed of ball circulation, fast executions during all phases of the game. The knowledge of the effects of this specific effort, the prevention and treatment of these effects, the preparation and adaptation of the body to this efforts, require a new type of approach, a special attention to all the detail problems of the game, a special preparation based on the individual particularities of the players.

Key words: effort, somatic, vegetative, prevention, recovery.

89

Cercetări ştiinţifice

TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC ŞI KINETIC AL OBEZITĂŢII

Lygia ALEXANDRESCU* Elena BUHOCIU*

REZUMAT

Există numeroşi factori care favorizează apariţia obezităţii: genetica, mediul

socioprofesional şi comportamentul. Opţiunile curative pentru obezitate sunt diverse: dieta restrictivă moderată, activitatea fizică, schimbarea modului de viaţă, farmacoterapia şi chiar chirurgia. În acest studiu s-a investigat felul în care un program nutriţional adecvat şi un tratament kinetic special alcătuit, au influenţat şi îmbunătăţit starea de sănătate a zece pacienţi de sex feminin, pe parcursul unui program de 12 săptămâni.

Cuvinte-cheie: obezitate, lipide, dietă hipocalorică, kinetoterapie, IMC. INTRODUCERE

Obezitatea este în creştere în România, apreciindu-se la 20-25% din populaţia generală. Incidenţa este mai mare la sexul feminin, mai ales după vârsta de 40 de ani. Prin complicaţiile sale, obezitatea determină scurtarea duratei de viaţă, cu aproximativ nouă sau zece ani.

În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, incidenţa obezităţii este mai mare decât în cele sărace, boala fiind considerată un flagel naţional pe continentul nord-american. În Statele Unite ale Americii frecvenţa în populaţie se cifrează la circa 35% şi este în creştere.

Lucrarea îşi propune să evidenţieze beneficiile tratamentului igieno-dietetic şi kinetic în tratamentul obezităţii de gradul trei, pe un grup de 10 pacienţi de sex feminin, cu vârste cuprinse între 21 şi 54 ani, urmăriţi pe parcursul a trei luni.

Etiologie Sporirea masei totale de ţesut adipos, se realizează prin hipertrofia şi

hiperplazia adipocitelor, care se încarcă treptat cu trigliceride. Principalul factor etiologic este supraalimentaţia, ca factor exogen, dar contează şi predispoziţia constituţională, ca factor endogen.

Supraalimentaţia reprezintă abuzul sau excesul alimentar şi este prezentă la 80%-90% dintre obezi. De obicei, este un exces global al tuturor principiilor alimentare, dar cea mai mare importanţă revine aportului glucidic excesiv, care


90

influenţează atât lipogeneza, care creşte pe seama carbohidraţilor în exces, cât şi lipoliza, care scade, deoarece nu este necesară eliberarea lipidelor din depozitele constituite. O altă cauză este reprezentată de numărul meselor: masa unică, luată seara, favorizează obezitatea. În comportamentul alimentar al obezilor s-au observat iniţial una sau două prize abundente, pentru ca ulterior, odată cu instalarea modificărilor anatomice şi funcţionale ale tubului digestiv şi cu creşterea toleranţei la glucoză, numărul meselor şi cantitatea de alimente ingerate să crească.

Consumul de alcool este alt factor favorizant, prin: – aportul propriu de calorii; alcoolul furnizează 7kcal/g; – prin creşterea apetitului, datorită iritaţiei cronice pe care o produce la nivelul mucoaselor digestive; – agresiunea permanentă (la alcoolicii cronici) asupra celulelor hepatice, cu modificarea metabolismului lipidic; – tendinţa consumatorilor de alcool, la hipo sau disproteinemie.

Predispoziţia genetică: în cazul unui părinte obez, şansele copiilor de a deveni obezi sunt de 50%. În cazul ambilor părinţi obezi, şansele copiilor, de a deveni obezi cresc la 80%. În aceste cazuri trebuie luaţi în discuţie, pe lângă factorii ereditari şi tradiţia, şi obiceiurile alimentare deviate ale părinţilor.

Frecvenţa obezităţii este mai mare la sexul feminin, mai ales în fazele impor-tante ale vieţii sexuale (pubertate, sarcină, menopauză), adică în situaţii în care se produc modificări neuro-endocrine, psihice, sociale, care le condiţionează pe cele alimentare.

Sedentarismul este prezent la mare parte dintre obezi, putând fi cauză sau efect: mobilitatea generală se reduce treptat, din cauza adipozităţii şi greutăţii suplimentare, pe care masa musculară activă trebuie s-o mobilizeze, dar lipsa efortului, în condiţii de aport alimentar crescut, va determina acumularea unor depozite suplimentare, agravând obezitatea.

Stresul şi traumele psihice au rol demonstrat în modificarea obiceiurilor alimentare, fiind citat apetitul exagerat pentru dulciuri (ciocolată). Fenomenul se explică prin stimularea eliberării de serotonină şi endorfine, la nivel cerebral. Aceste substanţe induc o stare de bine (euforie), explicând dependenţa generală de dulce a obezilor.

Cauze endocrine: creşterea ponderală apare în multe afecţiuni ale glandelor cu secreţie internă, între acestea şi obezitate existând relaţii multiple, datorate tulburării metabolismelor intermediare. Cele mai frecvente afecţiuni endocrine, care evoluează cu creşterea greutăţii corporale sunt: • Sindromul Cushing (sindromul suprarenometabolic); • Hiperinsulinismul organic; • Sindromul adiposogenital (distrofia adiposogenitală sau sindrom Babinski – Frolich) – asociază hipogonatismul şi obezitatea. Afectează ambele sexe în aceeaşi măsură, apare mai frecvent la copii, datorită leziunilor hipotalamice sau tumorilor hipofizare extraselare, cu interesarea centrilor metabolici. Pe parcursul evoluţiei, apar alte tulburări glandulare, care sunt consecinţa ci nu cauza obezităţii. Pentru aprecierea eficienţei tratamenului instituit pe o perioadă de trei luni, am utilizat, atât valorile iniţiale şi finale ale greutăţii corporale şi circumferinţa abdominală, şi a coapsei, înainte şi după tratament, cât şi indicele, iniţial şi final, de masă corporală.

91

Indicele de masă corporală al lui Quetelet este: IMC = G / T2

unde greutatea este exprimată în kilograme, iar talia în metri. În acest caz, valorile normale, medii sunt: 27, pentru sexul masculin şi 25, pentru sexul feminin.

EXPERIMENT Lucrarea îşi propune să evidenţieze beneficiile tratamentului igieno-

dietetic şi kinetic în tratamentul obezităţii de gradul trei, pe un grup de 10 pacienţi de sex feminin, cu vârste cuprinse între 21 şi 54 ani, urmăriţi pe parcursul primelor trei luni ale anului 2005. Scăderea ponderală are ca prim scop lipoliza (degradarea ţesutului adipos), iar aceasta se poate realiza mai simplu şi mai eficient prin metode igieno-dietetice şi kinetice comparativ cu cele chirurgicale sau farmacologice.

Tratamentul dietetic Urmăreşte negativarea balanţei energetice, prin scăderea aportului caloric,

fără dezechilibrare nutriţională. Pentru aceasta se va stabili, de către specialişti, o raţie zilnică hipoglucidică, hipolipidică şi normo sau hiperproteică. Raţia va fi hipocalorică, ajungându-se până la 1000-1300 kcal/zi. Nu sunt recomandate regimurile de înfometare, cu raţii sub 1000 kcal/zi, decât în cazuri grave, asociate cu sedentarism, la indivizi echilibraţi din punct de vedere emoţional. Acestea vor fi urmate, de preferinţă, în condiţii de spitalizare. Raţia se calculează în funcţie de greutatea ideală, potrivit înălţimii şi osaturii. Ea trebuie să conţină toate principiile alimentare, în proporţii echilibrate, fiind cunoscut conţinutul precis al tuturor alimentelor recomandate. Raţia va cuprinde, în medie:

• 1-1,5 g de proteine/kg corp/zi; • 40-50 g/zi lipide, provenite din grăsimi vegetale polinesaturate (uleiuri

sărace în colesterol); • 120-140 g glucide/zi, furnizate de legume şi fructe; • necesarul vitaminic este asigurat prin acest tip de alimentaţie; • este necesară o uşoară reducere a aportului de sodiu, de aceea nu se

recomandă adăugarea de NaCl în mâncare; • aportul de substanţe minerale este asigurat; el poate fi suplimentat prin

aport extern de săruri de calciu, magneziu, zinc (în general oligominerale), în funcţie de necesităţi;

• se va evita ingestia de alcool, datorită aportului suplimentar de calorii; • se recomandă evitarea sau reglarea consumului de cafea şi/sau tutun. Alimentele vor fi grupate în interzise şi permise. Un obiectiv important al

dietei, odată instituite, este combaterea senzaţiei de foame, care este indusă de hipoglicemie. În acest scop este recomandată fragmentarea meselor la cinci pe zi, luate la intervale de trei ore (la orele 7, 10, 13, 16, 19), ultima fiind cu 2-3 ore înaintea somnului de noapte. Se recomandă, în cazurile dificile, dieta de 1000 kcal/zi, formată din: 75g proteine, 35g lipide şi 100g glucide. Se poate coborî, în cazuri sedentare la 650-700 kcal/zi. În cazul pacienţilor care desfăşoară activitate fizică intensă, se recomandă o raţie de menţinere de 1600-1800kcal/zi, după ce subiectul a fost supus unei cure mai severe, în condiţii de repaus. După o perioadă de restricţie alimentară, intervine o reducere a arderilor celulare, ceea ce înseamnă

92

că scăderea ponderală nu este continuă, ci are perioade de stagnare. Pacienţii vor fi atenţionaţi asupra acestui aspect, pentru a nu renunţa la cură. În caz de insuccese repetate, se recomandă susţinerea curei în condiţii de spitalizare.

Kinetoterapia Obiectivele kinetoterapiei trebuie grupate, în funcţie de etapele de acţiune ale

tratamentului. Ca şi în cazul creşterii greutăţii corporale, scăderea acesteia se realizează în etape. Corespunzător primei etape, cea de lipoliză, trebuie să urmărim în paralel şi reconstrucţia corporală, prin tonifierea musculaturii. În caz contrar, prin pierdere în timp scurt a masei adipoase, tegumentele rămân fără suport şi formează riduri, cute sau falduri inestetice. Corespunzător celei de-a doua etape, de stare, în faza a doua a tratamentului kinetic, se urmăreşte consolidarea rezultatelor obţinute în faza de scădere accelerată a greutăţii corpului, chiar dacă în această perioadă pierderele nu sunt atât de evidente. Stagnarea poate fi falsă, deoarece greutatea masei adipoase pierdute este mai mică decât cea a masei musculare câştigate. Programele vor fi introduse treptat, după testarea obligatorie a capacităţii de efort. Ele constau în: • antrenament la efort dozat, realizat după aceeaşi metodologie utilizată în cazul pacienţilor coronarieni; scopul lor este de a realiza un fitness cardiovascular eficient, pentru a creşte capacitatea de efort a pacienţilor; • programe de mers, de minim 1h/zi. Ulterior se va trece la cură de teren.

Kinetoterapia în sală va fi bazată pe: • reeducare respiratorie; • tonifierea musculaturii abdominale; • exerciţii active libere; • ulterior exerciţii active rezistive, cu îngreuierea realizată prin obiecte portative de gimnastică (bastoane, măciuci, gantere cu greutăţi progresive, sisteme de scripeţi-greutăţi), doar dacă starea fizică a pacientului le permite; • dacă pacientul este în primele faze evolutive ale bolii şi nu este decompensat respirator şi/sau cardiovascular, sunt indicate exerciţiile de târâre, din decubit dorsal, lateral sau ventral, care sunt preferate, datorită consumului energetic mare, pe care îl realizează; • pedalaj; • hidrokinetoterapie; • termoterapie cu dublu efect: prin vasodilataţia masivă, pe care o produce, ajută la eliminarea apei prin transpiraţie, dar antrenează şi o parte din grăsimile din hipoderm, ajutând scoaterea lor din depozite, dacă nu există patologie asociată, care să o contraindice; • electrostimulare musculară (gimnastică pasivă); • masaj anticelulitic şi drenaj limfatic.

Tratamentul a fost individualizat în funcţie de toleranţa la efort individuală şi de patologia asociată.

REZULTATE ŞI DISCUŢII Din Tabelele 1 şi 2 se observă o scădere ponderală la toate pacientele

supuse experimentului, mai accentuată la tinere şi tot mai redusă, pe măsura înaintării în vârstă.

93

Pacientele care nu au urmat alte diete au înregistrat scăderi mai mari ale greutăţii. Ritmul de scădere ponderală nu a depăşit 0,5 kg pe săptămână, în condiţiile în care subiecţii au consumat 5 mese, moderate din punct de vedere cantitativ, pe zi, evitându-se astfel supraalimentaţia. S-au recomandat cantităţi suficiente de fructe şi legume, proteine cu valoare biologică superioară şi carbohidraţi complecşi, pentru a fi acoperite necesităţile energetice şi nutritive ale persoanelor aflate în studiu.

Tabel 1. Date privind vârsta, greutatea, înalţimea şi afectiunile asociate ale celor 10 paciente

Pacient Vârstă (ani)

Greutate iniţială

(kg)

Greutate finală (kg)

Înălţime (cm)

Afecţiuni asociate

1. 21 95 84 167 Hipercolesterolemie 2. 27 102 93 174 Sindrom de colon iritabil

Constipaţie 3. 32 93 85 171 Constipaţie 4. 36 90 82 168 Hipotiroidism 5. 38 105 93 166 Hiperuricemie 6. 41 98 91 169 Astm bronşic 7. 42 114 105 164 Hipercolesterolemie 8. 46 89 83 161 Dislipidemie 9. 49 91 86 165 Diabet

Tulburări circulatorii 10. 54 102 95 158 Dislipidemie

Varice

Tabel 2. Date privind Indicele de Masă Corporală şi dimensiunile abdominale şi ale coapselor pacientelor înainte şi după tratament

IMC Circumferinţă abdominală (cm)

Circumferinţa coapselor (cm)

Iniţial Final Iniţial Final Iniţial Final 34 30 89 75 110 98

33,7 30,7 91 81 104 95

31,8 29 79 70 121 109

31,9 29 89 79 98 92

38 33,75 92 80 105 96

34,3 32 80 73 130 118

42,4 39 98 88 107 99

34,3 32 85 78 101 95

33,4 31,6 85 80 105 99

41 38 96 88 108 99

94

Din urmărirea indicelui de masă corporală se observă, cu două excepţii, trecerea la o categorie inferioară de obezitate. Prezenţa patologiei asociate (cauză sau complicaţie a obezităţii) limitează drastic posibilităţile de tratament, în special kinetic şi termoterapic. Se constată, de asemenea, un alt fapt: cu cât vechimea obezităţii este mai mare, cu atât scăderea ponderală este mai redusă.

CONCLUZII Dietoterapia s-a dovedit a fi principalul instrument care ajută la scăderea

ponderală şi la ameliorarea simptomelor datorate patologiilor asociate obezităţii. Kinetoterapia s-a dovedit a fi o metodă eficientă prin intermediul căreia

persoanele care au luat parte la acest studiu au dobândit un tonus muscular superior celui pe care l-au avut în perioada anterioară tratamentului. Limitările kinetoterapiei sunt însă date de dificultatea expunerii acestor persoane la un efort susţinut sau la terapii care ar favoriza scăderea ponderală (termoterapia) tocmai datorită patologiilor asociate obezităţii.

Subiecţilor care au trecut la o categorie inferioară de obezitate li se va recomanda activitatea fizică regulată ca metodă de continuare a scăderii ponderale. Persoanele care mai au de pierdut un număr însemnat de kilograme pot fi reorientate şi spre proceduri chirurgicale de stapling stomacal sau de lipoaspiraţie, precum şi spre folosirea mijloacelor farmacologice, mai exact prin recomandarea de medicamente care să reducă absorbţia de grăsime în organism sau care să le inhibe apetitul.

Toate pacientele înregistrează o îmbunătăţire a tonusului neuro-psihic, cu rezultate evidente în raporturile socioprofesionale şi familiale.

BIBLIOGRAFIE

ASKER, J., Sport Nutrition, Human Kinetics Publishers, Chicago, 2002. BUHOCIU, E., Kinetoterapia în afecţiunile endocrino-metabolice, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. DELISA, A. J., Rehabilitation Medicine, Principles and Practice, Lippincott –

Raven Publishers, Philadelphia, 1998. DRĂGAN, I., Cei „50 H” inamici ai sănătăţii – Obezitatea, Editura Bogdana,

Bucureşti, 2005.

ABSTRACT

There are many factors that contribute to causis obesity including genetics, the environment and behavior. Treatment options for obesity are very divers: moderate deficit diet, physical activity, lifestyle change, pharmacotherapy and even surgery. In this study we investigated how a specific nutritional program and a certain kinesiologic treatment influenced and improved the health state of 10 adult women during a 12-week program. Key words: obesity, fat, low-calorie diet, kinesiology, BMI.

95

O EVALUARE INEDITĂ A CAPACITĂŢII DE EFORT

Elena BUHOCIU*

REZUMAT

Evaluarea cât mai rapidă, dar în acelaşi timp corectă, a capacităţii de efort, în absenţa accesului la un laborator cu aparatură sofisticată, reprezintă un obiectiv de cea mai mare importanţă, atât în kinetoterapie, cât şi în medicina sportivă, pentru aprecierea câştigului funcţional obţinut în timpul fiecărei etape de recuperare, respectiv evaluarea nivelului de antrenament şi a formei sportive. Experimentul efectuat urmăreşte evaluarea funcţională a unui grup de tineri, sănătoşi, neantrenaţi, care realizează un efort standard şi scopul demonstrării eficienţei scalei Borg-Noble.

Cuvinte-cheie: intensitatea efortului, RPE (rata de percepere a efortului), VO2 max, frecvenţă cardiacă, index efort.

FUNDAMENTARE TEORETICĂ Capacitatea de efort măsoară posibilitatea organismului de a răspunde unor

solicitări fizice, variate ca intensitate şi tip de efort, prin adaptarea aparatelor şi sistemelor (în special cardiovascular şi respirator). Pe durata testării sunt urmărite frecvenţa cardiacă şi respiratorie, care dau măsura adaptării organismului la solicitări.

Pe lângă metodele clasice utilizate pentru determinarea capacităţii de efort, dintre care unele necesită aparatură complicată şi condiţii specifice laboratoarelor moderne, încă din anii ’60, profesorul Gunnar Borg a propus o metodă simplă de apreciere a intensităţii efortului, bazându-se pe modul de percepere a travaliului, de către fiecare subiect în parte.

Borg a efectuat următorul experiment: în timp ce subiecţii exersau pe diferite aparate, capabile să măsoare intensitatea efortului depus, le-a cerut să aleagă numere sau cuvinte dintr-o listă, pentru a descrie ceea ce simt. După un număr mare de astfel de aplicaţii cu chestionare, Borg a ajuns la concluzia că relaţia între senzaţiile subiective ale pacienţilor şi măsurarea intensităţii efortului, prin mijloace de laborator, este foarte apropiată.


96

Cercetătorul a descoperit echivalenţă, în ceea ce priveşte această relaţie, în aproximativ 90% din cazuri. Rata mare de concordanţă între măsurătorile obiective şi perceperea subiectivă a intensităţii efortului, l-a încurajat în elaborarea „scalei Borg”. Pe baza observaţiilor sale, Borg a introdus termenul de „rată de percepere a efortului” – RPE. Aceasta înglobează variate informaţii, incluzând semnale de la grupele musculare şi elementele artro-kinetice periferice angrenate în efort, de la aparatele cardiovascular şi respirator şi de la sistemul nervos central.

Toate aceste semnale, senzaţii şi percepţii sunt integrate în configuraţia modului de percepere a efortului. Informaţiile primite de la subiecţi (sportivi sau pacienţi) au fost incluse într-o scală, care, deşi implică o importantă componentă psihologică, are şi valoare fiziologică. Acest fapt a fost posibil deoarece Borg a observat o strânsă corelaţie între modul în care subiecţii percepeau dificultatea exerciţiului şi parametri cuantificabili ai efortului:

• frecvenţa cardiacă; • consumul de oxigen; • cantitatea de acid lactic acumulată la nivel muscular; • ventilaţia pulmonară (volum curent şi frecvenţă respiratorie).

Această scală este cunoscută şi folosită pe plan internaţional (în special pe continentul nord-american) şi a suferit, pe parcursul timpului, numeroase îmbunătăţiri; cea mai nouă variantă este cunoscută sub numele de „Borg – Noble Category Ratio Scale of Perceived Exertion” (Tabel 1).

Această scală corelează numere şi expresii verbale, uşor accesibile înţelegerii subiecţilor (sportivi sau bolnavi), cu procentaje ale consumului maxim de oxigen (VO2 max) şi cu indicii fiziologici. În plus au fost introduşi coeficienţi specifici de intensitate (I. coef.), necesari datorită modului exponenţial de creştere a solicitărilor organismului, odată cu mărirea intensităţii efortului.

Scala Borg mai furnizează informaţii asupra procentului din consumul maxim de oxigen, care determină o modificare în răspunsul fiziologic al organismului. De asemenea, permite compensarea de către unii pacienţi, cu toleranţă la efort mai redusă, a intensităţii mai mici a exerciţiului, prin creşterea duratei acestuia, beneficiul fiind obţinerea, la sfârşitul antrenamentului, a aceluiaşi tip de condiţionare.

Scala este utilă subiecţilor care lucrează sau se antrenează în regim ambulator, dar şi medicilor, kinetoterapeuţilor şi antrenorilor, când aceştia nu au la dispoziţie laboratoare de diagnostic şi testare foarte bine utilate.

Limitele acestei scale constau în imposibilitatea utilizării sale în cazul bolnavilor grav, cu afecţiuni cardiace care au potenţial de decompensare sau agravare bruscă, care trebuie permanent monitorizaţi pe parcursul desfăşurării efortului.

97

Tabel 1. Scala Borg -Noble modificată

(Brown, R., 1998)

RPE EFORT RESPIRAŢIE VORBIRE % VO2 MAX

I. COEF

1 F. uşor Liniştită Normală 35 0,08 1,5 40 0.16 2 Uşor Liniştită Normală 45 0,26

2,5 50 0,37 3 Moderat Confortabilă Uşoară 55 0,51

3,5 60 0,66 4 Cam greu Observabilă Modificată 65 0,82

4,5 70 1 5 Greu Amplă Dificilă 75 1,20

5,5 80 1,40 6 Între greu

şi f. greu Adâncă şi cam

rapidă Între dificilă şi f.

dificilă 85 1,62

6,5 87,5 1,86 7 F. greu Adâncă şi rapidă F. dificilă 90 2,10

7,5 92,5 2,36 8 F. f. greu F. adâncă,

f. rapidă Extrem de

dificilă 95 2,63

8,5 96,1 3,91 9 97,5 3,21

9,5 98,8 3,51 10 Maximum

de efort Fără respiraţie Imposibilă 100 3,83

EXPERIMENT Cercetarea a fost efectuată pe un lot de studenţi stabilit aleator, format din 16

subiecţi de sex masculin şi 10 de sex feminin, în marea majoritate cu antecedente sportive, dar care au încetat antrenamentele de minimum doi ani.

Ei au efectuat un efort standard, de alergare pe banda rulantă, pe o distanţă de 2 km, viteza (deci puterea sau wattajul) fiind stabilită în funcţie de masa corporală a fiecăruia:

– 1,5-2 watt / kg corp, pentru subiecţii de sex feminin; – 1,75-2,5 watt / kg corp, pentru subiecţii de sex masculin. Am recoltat frecvenţa cardiacă de repaus şi pe parcursul efortului, după fiecare

500 m parcurşi, apoi am calculat frecvenţa cardiacă medie de efort. Datele obţinute au fost introduse în formule, diferite în funcţie de sex, prin care

am obţinut un index de efort, exprimat procentual, care permite aprecierea toleranţei la efort, faţă de valorile medii (situate în jurul valorii de 100 %):

– pentru bărbaţi: I ef .= 420 + V x 0,2 – [T x 0,19338 + Fc x 0,56 + (G: H2 x 2,6)]; – pentru femei: I ef. = 304 + V x 0,4 – [ T x 0,1417 + Fc x 0,32 + (G: H2 x 1,1)],

unde:

98

– V reprezintă vârsta în ani; – T reprezintă durata testului, exprimată în secunde; – Fc reprezintă frecvenţa cardiacă medie de efort; – G reprezintă greutatea corporală, exprimată în kilograme; – H reprezintă înălţimea subiectului, exprimată în metri.

În paralel am prezentat subiecţilor chestionarul şi scala Borg – Noble, solicitându-le să bifeze rata de percepere a efortului.

PREZENTAREA REZULTATELOR

Tabel 2. Grupul subiecţilor de sex masculin

Nume V ani

G kg

H cm

Putere Waţi

T sec

Fc r

Fc e

Cheltuieli energetice

kj

I. ef RPE

A. E. 29 67 185 168 w 596 84 176 536 161,2 3 B. C. 28 75 182 182 w 578 54 156 534 167,8 2 B. C. 24 68 175 190 w 546 82 172 533 166 5 C. G. 25 84 185 168 w 606 68 185 537 129,2 4,5 H. C. 23 63 175 158 w 654 78 185 462 141 3,5 J. N. 25 80 170 200 w 568 80 187,5 533 210 5 K. A. 25 80 180 160 w 637 93 186 526 174 2,5 K. N. 22 76 175 190 w 537 56 193 531 148,3 3 P. B. 23 60 172 150 w 661 72 189 537 138 5 P. M. 22 65 179 150 w 615 89 188 536 159,5 3,5 P. M. 21 65 170 190 w 541 100 182 528 155,2 3 S. L. 21 68 186 180 w 555 68 182 534 163,6 5 S. L. 23 78 183 195 w 528 88 191 530 131,3 5 S. Şt. 23 57 176 167 w 550 76 188 449 129 3 S. V. 23 63 170 160 w 627 83 192 537 138,3 4,5 Ţ. M. 23 84 183 250 w 540 68 172 563 218 4,5

Tabel 3. Grupul subiecţilor de sex feminin

Nume V ani

G kg

H cm

Putere Waţi

T sec

Fc r

Fc e

Cheltuieli energetice

kj

I. ef RPE

B. I. 24 46 158 120 w 1030 85 174 623 92,23 6 C. C. 25 46 160 110 w 888 80 176 562 112 4 I. G. 24 56 169 112 w 857 88 177 550 114,9 3,5

M. A. 22 56 164 120 w 832 79 174 540 116,2 2.5 M. A. 22 59 173 120 w 807 84 190 549 110 3 P. M. 26 58 170 120 w 804 91 155 549 132 2 P. R. 22 45 162 120 w 1052 100 177 662 87,8 6 R. C. 24 48 164 120 w 990 66 158 556 122,6 2.5 S. R. 22 49 161 100 w 981 80 187 556 93 5,5 Ş. M. 27 54 170 125 w 786 96 175 549 122,6 4

99

DISCUŢII ŞI CONCLUZII Testul de efort efectuat permite o comparaţie corectă a subiecţilor de sexe

diferite, atât prin studierea indexului de efort, cât şi prin scorul RPE. Vârsta subiecţilor este cuprinsă între 21 şi 29 ani pentru bărbaţi, respectiv 22 şi

27 ani pentru femei, însă diferenţa de vârstă nu implică modificări ale toleranţei la efort, cele mai scăzute valori fiind înregistrate, pentru sexul masculin la 23 ani, iar pentru cel feminin la 22 ani.

Din studiul datelor centralizate în Tabelul 2 şi Tabelul 3 se observă, la subiecţii de sex masculin, un consum energetic mai mic, deşi intensitatea efortului este mai mare; acest fapt se datorează perioadei mai mici de timp necesare de parcurgere a celor 2 km, dar şi masei musculare mai mari, mai bine antrenate şi extracţiei mai eficiente a oxigenului la nivel tisular.

În cazul subiecţilor de sex masculin variaţiile RPE se datorează tipului de efort specific pentru care s-au antrenat subiecţii, chiar dacă activitatea sportivă competiţională a fost întreruptă cu cel puţin doi ani înaintea testării.

Încărcarea, sensibil mai mare, la care lucrează subiecţii de sex masculin, se datorează greutăţii corporale mai mari. Deşi, în general frecvenţa cardiacă medie este mai mare decât la sexul feminin, explicaţia constând în intensitatea efortului şi nu în decondiţionare cardiacă.

Pe de altă parte, explicaţia pentru frecvenţa cardiacă relativ scăzută la subiecţii de sex feminin, constă în intrarea în etapa aerobă a efortului, deoarece, fără excepţie, aceştia au parcurs distanţa de 2 km, în intervale de peste zece minute.

În funcţie de aria de interes, se pot urmări şi alţi parametri, care să permită calcularea VO2 maxim, ceea ce orientează, atât în sfera medicală, cât şi în cea sportivă, prescrierea antrenamentelor specifice.

În ceea ce priveşte principalul obiectiv al lucrării, acela de a demonstra eficienţa scalei Borg – Noble, consider că acurateţea cu care subiecţii şi-au determinat valoarea RPE pledează pentru utilizarea sa în evaluare, mai ales în serviciile ambulatorii de kinetoterapie, cu rezerva menţionată.

În cazul utilizării testului pentru evaluarea pacienţilor cardiovasculari şi respiratori, se recomandă efortul de mers, cât mai rapid posibil, parametrul urmărit fiind frecvenţa cardiacă. Aceasta nu trebuie să depăşească valoarea maximă relativă, obţinută prin formula: Fc relativă = Fc maximă – V (ani), adică 220 – V. BIBLIOGRAFIE BOTA, C., Fiziologie generală, aplicaţii la efortul fizic, Editura Medicală, Bucureşti,

2002. BROWN, R., The LEAP – Lifetime Exercise Adherence Plan, HarperCollins

Publishers, New York, 1998, p.28. DRĂGAN, I., Medicină sportivă, Editura Medicală, Bucureşti, 2002. NENCIU, G., Fiziologia generală şi a efortului fizic, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2002. PRYOR, J. A., PRASAD, S. A., Physiotherapy for Respiratory and Cardiac

Problems, Churchill-Livingstone, London, 2005.

100

ABSTRACT

The quickest evaluation, correct at the same time, of the effort capacity, without access to a sophisticatedly-equipped laboratory, represents a highly important aim in physiotherapy, as well as in sports medicine, for the assessment of the functional gain obtained during each phase of the recovery, and also for the evaluation of the training level and sportive shape. The conducted experiment aims the functional evaluation of a group of young, healthy, untrained persons who make a standard effort, and the correlation with the subjective assessment, but as correctly as possible, of the fulfilling difficulty, in order to prove the efficiency of the Borg-Noble scale.

Key words: exercise intensity, RPE (rating of perceived exertion), maximum oxygen volume (VO2 max), heart rate, effort index.

101

APRECIEREA EFICIENŢEI MIJLOACELOR KINETICE COMPLEXE SPECIFICE TRIMESTULUI III DE SARCINĂ

ŞI INFLUENŢA ACESTORA ASUPRA ACTULUI NAŞTERII

Carmen BUŞNEAG*

REZUMAT

Mult timp gravidelor li s-a recomandat reducerea activităţii fizice, abia în ultimul timp fiind reevaluată importanţa acesteia şi beneficiile kinetoterapiei asupra mamei şi copilului. Prezenta lucrare demonstrează experimental, apelând la tehnicile proprii cercetării ştiinţifice, că selectarea unui program kinetic bine adaptat şi aplicarea lui cu seriozitate în trimestrul III de sarcină duce la ameliorarea statusului general al gravidei, la o naştere mai facilă, un travaliu cu durata mai redusă, expulzia mai rapidă şi îmbunătăţirea evidentă a scorului Apgar al noului născut. În acelaşi timp, comportamentul parturientei în travaliu este mai echilibrat şi mai cooperant la propuneri practice pentru efectuarea exerciţiului fizic în sarcină.

Cuvinte-cheie: sarcină, trimestrul III, program kinetic. INTRODUCERE Mult timp gravidelor li s-a recomandat reducerea activităţii fizice, abia în

ultimul timp fiind reevaluată importanţa acesteia şi beneficiile kinetoterapiei asupra mamei, dar şi asupra copilului. Scopul lucrării este de a demonstra ştiinţific că aplicarea unui program kinetic bine adaptat în trimestrul al III-lea de sarcină aduce beneficii gravidei, dar şi nou-născutului.

OBIECTIVELE PROGRAMULUI KINETIC Între a şasea şi a noua lună de sarcină, fătul are o creştere semnificativă,

fapt ce impune o solicitare mai mare cardio-respiratorie a organismului gravidei, ce trebuie să facă faţă necesarului de oxigen pentru ţesuturile fetale. Multe gravide se simt foarte obosite, respiraţia este îngreunată. Apare edemul mâinilor, al picioarelor şi al gleznelor datorită lichidului acumulat în exces, iar pentru reducerea lui se folosesc exerciţii care reduc retenţia de lichid la nivelul lor. Aparatul digestiv nu prea mai are loc să funcţioneze şi îşi încetineşte activitatea, aparând constipaţii sau dispepsii de tip hiperacid. Atitudinea gravidei se schimbă, abdomenul proiectându-se înainte, partea de sus a trunchiului se înclină înapoi şi coloana vertebrală lombară se încurbează şi mai mult. Gravida va suporta mai greu efortul fizic, iar greutatea crescută şi laxitatea articulară o pot predispune la accidente.


102

Obiectivele programului kinetic în această perioadă a sarcinii sunt următoarele: • Continuarea exerciţiilor de asuplizare musculo–articulară. • Menţinerea tonusului postural şi prevenirea aplatizării bolţii plantare. • Aplicarea măsurilor de îndepărtare a tulburărilor circulatorii. • Instruirea gravidei asupra posturii corecte în practicarea gesturilor uzuale

şi profesionale. • Învăţarea reflexelor de distensie şi expulzie îmbinate cu actul respirator,

şi a poziţiilor facilitatorii de coborâre a fătului (copilul şi mama având nevoie de puterea gravitaţiei).

• Prezentarea metodelor de naştere naturală şi pregătirea gravidei şi a familiei pentru actul naşterii. Acest obiectiv este realizat de echipa de specialişti: medic ginecolog, medic de familie, psiholog, kinetoterapeut.

METODOLOGIA CERCETĂRII Am selectat două loturi de câte 21 parturiente; primul lot (lotul 1) a cuprins

paciente care au născut spontan, beneficiind în timpul travaliului de analgezie peridurală şi efectuând în trimestrul al III-lea de sarcină programul kinetic specific; al doilea lot (lotul 2) a fost format din parturiente care, de asemenea, au născut spontan, dar fără analgezie peridurală şi care nu au urmat în timpul sarcinii niciun fel de şedinţe de kinetoterapie. Sala de kinetoterapie în care s-a lucrat cu pacientele lotului 1 a fost dotată cu spaliere, saltele, mingi, oglinzi, steper, bastoane, biciclete ergometrice.

PROGRAMUL KINETIC APLICAT

Pentru pacientele lotului 1, programul kinetic aplicat este detaliat în continuare. A existat o individualizare atentă a programului kinetic. Exerciţiile fizice au fost executate cu multă grijă şi prudenţă, iar între ele au fost intercalate multe pauze. Pentru executarea mişcărilor de gimnastică au fost preferate poziţiile cu bază largă de sprijin, decubit dorsal, şezând, patrupedie. S-a pus accent pe exerciţiile de respiraţie. S-a aplicat masaj regional sau local, mai mult preventiv, împotriva tulburărilor circulatorii şi contracturilor muşchilor membrelor inferioare.

Mijloacele folosite: A. Exerciţii libere. B. Exerciţii de tip stretching care constau în contracţia, relaxarea şi

întinderea unui muşchi sau a unui grup muscular. Contracţia trebuie să dureze 10-30 secunde; relaxarea 2-3 secunde, iar întinderea 10-30 secunde. Poziţia iniţială trebuie să fie comodă şi relaxantă, respiraţia liniştită, capul se menţine permanent în axul coloanei vertebrale.

Aceste tipuri de exerciţii sunt foarte utile deoarece dezvoltă elasticitatea musculară şi cresc mobilitatea articulară.

C. Exerciţii cu obiecte (mingi, bastoane etc.). D. Exerciţii la aparate (pedalier, placa pentru tonifierea musculaturii

plantare; placa cu bile pentru masaj plantar reflexogen etc.). E. Plimbări în aer liber. F. Masaj şi automasaj pentru îndepărtarea tulburărilor circulatorii. S-a

103

aplicat un masaj regional al membrelor inferioare în scopul activării circulaţiei de întoarcere şi al prevenirii edemelor şi varicelor, masaj care s-a executat în sens centripet, cu blândeţe, favorizând drenajul venolimfatic şi care a fost urmat de posturi antideclive sau de gimnastica Bűrger, iar în final de aplicarea şi purtarea de ciorapi elastici. Masajul reflexogen care a fost aplicat în cazul edemelor, s-a executat sub formă liniară pe faţa dorsală a labei piciorului începând cu degetul II sau V până deasupra gleznei, deasupra maleolei interne. Durata masajului a fost de 3-5 minute, recomandat de 3 ori pe zi. La finalul fiecărei şedinţe s-au masat prin mişcări circulare zonele aflate de o parte şi de alta a tendonului Achilian la locul de inserţie pe calcaneu. Masajul a fost asociat cu mobilizări pasive sau manipulări, care s-au adresat degetelor şi articulaţiilor piciorului şi gleznelor.

G. Masaj relaxant practicat în perioada de travaliu între contracţii pe regiunea lombosacrată, dorsal superioară, a gâtului şi a frunţii.

H. Posturarea care favorizează circulaţia venolimfatică la nivelul membrelor inferioare. Pentru aceasta s-a folosit decubitul dorsal cu membrele inferioare la 30° faţă de planul patului. De asemenea, posturarea a redus contractura musculară paravertebrală lombară, secundară hiperlordozei funcţionale. Pentru aceasta s-a utilizat decubitul lateral cu capul aşezat pe o pernă mică având membrul inferior de deasupra în triplă flexie aşezat pe o pernă, celălalt membru inferior strâns, braţele uşor flectate.

I. Înotul cu intensitate adaptată capacităţii de efort a gravidei. Stilurile de înot se alternează. Repausul şi mersul în apă până la talie reduc riscul apariţiei edemelor de stază la nivelul membrelor inferioare. Temperatura apei trebuie să fie sub 30°C, intensitatea va fi la un nivel moderat, se recomandă pluta, deoarece are un efect relaxant; s-a recomandat stilul spate (util pentru respiraţie şi pentru faptul că delordozează coloana); s-a evitat stilul fluture, deoarece suprasolicită musculatura spatelui şi articulaţiile pelvine.

Programul de înot a constat din: 1. înot uşor – 5 minute (încălzire); 2. stretching al musculaturii spatelui, braţelor şi membrelor inferioare.

Mişcările cresc până la moderat, durata fiind de 15 minute; 3. înot uşor – 5 minute; 4. plimbări în bazin sau cu pluta. J. Exerciţii de mers – recomandate pe toată perioada sarcinii timp de 25-30

minute, dacă gravida a avut capacitate normală de efort.

Variante de mers 1. Mers obişnuit cu extensia braţelor pe verticală şi orizontală (15 paşi). 2. Mers pe vârfuri cu mâinile prinse deasupra capului (10 paşi). 3. Mers pe marginea externă a plantei, halucele pe podea, mâinile prinse la

spate (10 paşi). 4. Mers cu rulare vârf-calcâi, mâinile prinse la spate (20 paşi). În timpul exerciţiilor de mers, gravida a fost sfătuită să respecte următoarele: – să menţină o postură corporală corectă; – să evite mersul pe suprafeţe neregulate, pe nisip sau în pantă pentru că

104

există risc de apariţie sau agravare a lombalgiilor sau a pelvialgiilor. Avantajele acestor exerciţii: – pot fi practicate oricând; – intensitatea efortului poate fi modificată în funcţie de evoluţia sarcinii,

toleranţa la efort; – reprezintă un mod plăcut de petrecere a timpului liber. K. Exerciţii de gimnastică respiratorie – obligatorii pe toată perioada

sarcinii. În mod normal excursiile toracelui sunt mai ample la bază decât la vârf; la gravidă, pe măsura creşterii fătului, excursiile diafragmului se reduc. De aceea, se învaţă respiraţia diafragmatică, dar diafragmul nu poate fi controlat voluntar şi de aceea tehnica respiraţiei diafragmatice va consta în antrenarea respiraţiei abdominale. Relaxarea şi bombarea peretelui abdominal scade presiunea intraabdominală, diafragmul va coborî dând condiţii pentru inspiraţie. Contracţia musculaturii peretelui abdominal determină creşterea presiunii intraabdominale ceea ce va duce la ascensionarea diafragmului dând condiţii pentru expiraţie.

Contraindicaţiile exerciţiilor fizice au fost: hipertensiunea arterială; insuficienţa cardiacă; întârzierea în creşterea intrauterină; hemoragiile genitale; insuficienţa cervico-istmică; iminenţa de naştere prematură sau naşteri premature în antecedente; ruptura spontană prematură de membrane; placenta jos inserată; sarcina multiplă; abdomenul cicatricial.

Programul de exerciţii a fost oprit dacă au apărut următoarele semne sau simptome: cefalee, dispnee, contracţii uterine, tumefacţia bruscă a mâinilor, feţei, picioarelor, tumefacţia bruscă a unui singur membru inferior, durere toracică, aritmii cardiace, vertij, durere bruscă la nivel lombar, abdominal sau la simfiza pubiană.

PROGRAMUL DE EXERCIŢII Şedinta de kinetoterapie a fost adaptată special pentru trimestrul III de

sarcină şi s-a efectuat o dozare mai atentă a efortului deoarece la gravidă, în această perioadă capacitatea de efort scade treptat, aplicându-se principiul progresivităţii. Au fost scăzute treptat amplitudinea, intensitatea şi numărul de repetări ale exerciţiilor odată cu evoluţia sarcinii. Perioadele de odihnă şi de relaxare au fost prelungite. Programul de exerciţii s-a efectuat în grupuri de câte trei gravide, toate aflate la aceeaşi vârstă gestaţională.

Durata unui program a fost de 45 de minute executat de trei ori pe săptămână.

Gravidelor le-au fost explicate exerciţiile pe care urma să le execute, iar comenzile au fost clare, nelasând loc interpretărilor.

Alte tipuri de exerciţii pe care din lipsă de spaţiu nu le putem prezenta în extenso au fost: exerciţii pentru trenul superior al corpului, exerciţii pentru trenul inferior al corpului, exerciţii de streching pentru membrele superioare, trunchi şi membrele inferioare, exerciţii pentru coloana lombară, pentru perineu, exerciţii de combatere a tulburărilor de circulaţie venoasă de combatere a edemelor, precum şi exerciţii de respiraţie.

105

PREZENTAREA REZULTATELOR STUDIULUI Pentru a putea obţine rezultate cât mai clare şi pentru a putea realiza

comparaţii s-au folosit în studiu un lot experimental (lotul 1) şi un lot de control (lotul 2) care au fost urmărite în timpul travaliului. Ambele loturi au fost formate din parturiente aflate în trimestrul III de sarcină, între săptămânile 28 şi 38, şi toate au născut normal la termen.

Pentru fiecare subiect din cele două loturi a fost întocmită o fişă în care au fost notate: date personale ale parturientei, diagnosticul, posibila patologie asociată sarcinii, prezentaţia fătului, starea membranelor şi a placentei, examenul de bilanţ care a cuprins: afecţiuni induse de sarcină, greutatea înainte de sarcină şi actuală, circumferinţa abdominală; au mai fost notate date legate de travaliu care au cuprins următorii parametrii: durata totală a travaliului, bătăile cordului fetal, numărul de contracţii uterine eficiente, durata expulziei, durata expulziei placentei, scorul Apgar şi comportamentul parturientei în actul naşterii.

Lotul experimental a beneficiat de program kinetic în timpul trimestrului III de sarcină şi la naştere de anestezie peridurală, iar lotul de control nu a folosit nicio metodă prezentată mai sus.

Pentru lotul experimental subliniez că toate gravidele au avut indicaţie directă de la medicul obstetrician pentru efectuarea programului kinetic.

La lotul experimental s-a observat clar că toţi parametrii descrişi mai sus au avut valori considerabil mai mici decât la lotul de control. În privinţa scorului Apgar s-a remarcat că valoarea acestuia a fost maximă la toţi nou-născuţii mamelor din lotul 1, în timp ce nou-născuţii mamelor din lotul 2 au avut scoruri mai mici, doar patru înregistrând valoarea maximă (10).

DISCUTAREA REZULTATELOR Timpul mediu (reprezentat procentual) al duratei totale a travaliului la

parturientele cu gimnastica gravidei de trimestrul III este de 4 ore şi 15 minute şi de 7 ore şi 30 minute la cele fără această pregătire. Diferenţa între cele două loturi este: �= 3 ore şi 15 minute. Aceast rezultat (deloc de neglijat), arată cum pregătirea de kinetoterapie reduce durata totală a travaliului mamei şi implicit reduce substanţial suferinţa fetală. În ceea ce priveşte numărul de contracţii eficiente (contracţiile care realizează coborârea mobilului fetal) avute de parturiente, din studiul efectuat au rezultat următoarele:

• datorită anesteziei peridurale, pacientele care au efectuat gimnastica gravidei de trimestrul III, au avut posibilitatea exercitării unui control mai eficient asupra contracţiilor.

• parturientele din lotul experimental (lotul 1) au avut număr mai mic de contracţii, mai puternice şi cu efect pozitiv asupra feţilor, prin scurtarea suferinţei fetale (Grafic 1).

106

5

6

4

5

6

7

6

4

6

7

4

8

6

6

7

9

8

7

8

4

7

8

1

2

3

4

5

6

7

8

9

1 0

1 1

S e r i e 1 S e r i e 2L L O T U L E X P E R I M E N T A L O T U L

L O T U L D E C O N T R O L

Graficul 1. Numărul de contracţii uterine eficiente la cele două loturi

Parturientele din lotul de control (lotul 2) au avut contracţii mai

numeroase, dureroase şi puţin controlabile, cu repercursiuni în desfăşurarea expulziei.

Un alt parametru luat în studiu a fost durata expulziei. Graficul 2 reflectă diferenţa de timp dintre duratele expulziei înregistrate

de parturientele din cele două loturi.

Grafic 2. Durata expulziei la parturientele din cele 2 loturi

Lotul experimental a realizat următoarele valori ale duratei de expulzie (în minute): 15, 20, 18, 20, 15, 20, 15, 10, 15, 10, 15.

Comparativ, parturientele lotului de control au realizat durate de expulzie mai lungi (în minute): 30, 25, 20, 25, 30, 20, 25, 20,10, 30, 20.

După cum se observă şi în grafic, diferenţele înregistrate între cele două loturi sunt majore. Această reducere, observată la parturientele care au făcut kinetoterapie în trimestrul III este foarte importantă, deoarece determină o diminuare marcantă a suferinţei mamei şi fătului.

Referitor la durata expulziei placentei (Graficul 3), prin urmărirea pacientelor în sala de naşteri am înregistrat următoarele date:

0

5

1 0

1 5

2 0

2 5

3 0

LOTUL EXPERIMENTAL

minute

107

• parturientele cu gimnastică de trimestrul III au expulzat placenta, în totalitatea lor, mai rapid şi mai uşor decât cele fără gimnastică de acest gen;

• cel mai mic timp de expulzie, şi anume 4 minute, aparţine unei parturiente cu gimnastică de trimestrul III, iar cel mai mic timp aparţinând unei parturiente fără gimnastică de 6 minute;

• comparând datele dintre cele două loturi, se observă că numai două parturiente cu gimnastică de trimestrul III au un maxim de 10 minute pentru expulzia placentei, în timp ce patru parturiente fără gimnastică, au un maxim de 15 minute.

1 5

1 08

1 0

1 5

68

1 0

1 5

8 7

5 1 0 8 1 0 6 1 0 5 8 5 4 9

S e r ie 1 S e r ie 2L O T U LE X P E R I M E N T A L

L O T U L D E C O N T R O L

Graficul 3. Durata expulziei placentei la cele două loturi

Cel mai important indicator este Scorul Apgar, care reprezintă starea de sănătate a nou-născutului imediat după naştere. Obţinerea unui scor Apgar superior (10) este rezultatul efortului conjugat al mamei, medicului obstetrician şi al specialistului kinetoterapeut.

După cum, de altfel, se vede în Graficul 4, în absolut toate situaţiile în care mama a beneficiat de gimnastica de trimestrul III, scorul Apgar este maxim. Din lotul mamelor care nu au efectuat program kinetic pentru trimestrul III, scorul Apgar maxim a fost obţinut la mai puţin de jumătate (4 din 11 nou-născuţi au avut S.A. =10), în acest lot înregistrându-se chiar şi un S.A. =8.

0

2

4

6

8

1 0

L O T U L D E C O N T R O L L O T U L E X P E R I M E N T A L

S . A .

Grafic 4. Scorul Apgar al nou – născuţilor mamelor din cele două loturi

108

CONCLUZII În ţara noastră, recenta introducere a kinetoterapiei în programul de

pregătire a parturientelor este unul din cele mai moderne procedee pentru o naştere mai puţin solicitantă, cu rezultate benefice, notabile pentru mamă şi făt.

În special, pregătirea parturientelor cu gimnastica de trimestrul III contribuie substanţial la obţinerea unei bune condiţii psihice şi fizice, mărind încrederea femeii în posibilităţile sale de a controla actul naşterii şi de a avea un nou-născut sănătos.

Prin programul de exerciţii aplicate, specialistul kinetoterapeut, sub îndrumarea medicului obstetrician, ajută gravidele de trimestrul III să obţină o stare de sănătate echilibrată în contextul dereglărilor inerente acestei perioade de sarcină.

Prin tehnicile specifice kinetoterapiei, parturienta aflată în trimestrul III, realizează o pregătire temeinică în vederea însuşirii unui control riguros al respiraţiei, pentru o bună oxigenare a sa şi a fătului, şi pentru conştientizarea şi îmbunătăţirea conduitei sale în timpul travaliului şi expulziei.

Din studiul efectuat, se desprinde cu uşurintă concluzia că nou-născuţii mamelor care au parcurs un program kinetic nu prezintă semne de suferinţă fetală şi au la naştere scorul Apgar maxim .

Refacerea mamelor care au efectuat gimnastica de trimestrul III este rapidă, ceea ce duce la scăderea costurilor medicale, perioada de şedere în spital fiind mult redusă.

Cu toate aceste beneficii pe care programul de kinetoterapie le poate aduce pe plan medical şi social, acest program nu este implementat la nivel naţional, puţine spitale având un Cabinet de Kinetoterapie specializat.

În concluzie, ar trebui ca printr-un program multidisciplinar (o strânsă legatură între medicul de familie, obstetrician şi kinetoterapeut) în viitor, toate gravidele din România să aibă acces la o sală de kinetoterapie. BIBLIOGRAFIE ALDEA, M. J., BRĂNISTEANU, I., NICULESCU, R., TOPA, E., Obstetrica

fiziologică – elemente de kinetoterapie, Institutul European, Iaşi, 1999. AMERICAN COLLEGE OF OBSTETRICIANS AND GYNECOLOGISTS,

Exercises During Pregnancy and the Postpartum Period, ACOG. Technical Bulletin, vol 189, 1994.

CIOBANU, F., Aspecte ale kinetoterapiei în Obstetrică-Ginecologie, Editura Universităţii Oradea, Oradea, 2002.

CLAPP, J. F., Morphometric and Neurodevelopmental Outcome at Age Five Years of the Offspring of Women Who Continued to Exercise Regulary through Pregnancy, The Journal of Pediatrics, 129(6), 1996, 856-863.

CORDUN, M, Mijloacele kinetoterapiei în afecţiuni abdomino-ginecologice, A.N.E.F.S., Bucureşti, 1995.

CORDUN, M., Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti, 1999. DOBROVICI, V., Elemente de practică obstetricală, IMF Iaşi, 1981.

109

GROSSE, D., SENGLER, J., JURASCHEAK, F., Incontinence urinaire et kinésitherapie post-partu, Kinésitherapie Scientifique, Paris, 2002.

IONESCU, A., Gimnastica medicală, Editura All, Bucureşti, 1994. LEPAGE, F., LANGEVON-DROGUET, G., À propos de la préparation physique

et psychique des femmes pour l´accouchemen, Presse Médicale, Mason, Paris, 1993.

MARIN, F., VINTI, D., Recuperarea femeilor cu afecţiuni genitale, Bucureşti, 1991.

NITESCU, V., Obstetrică şi ginecologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002.

PAPILIAN, V., Anatomia omului, vol. II, Organele genitale feminine, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.

PESCHERS, U., SCHAER, G., ANTHUBER, C., DELANCEY, J., SCHUESSLER, B., Changes in Vesical Neck Mobility Following Vaginal Delivery, Obstet and Gynenecol, 88 (6), 1001-1006, 1996.

RAISIN, L., Stretching pentru toţi, Editura Teora, Bucureşti, 2002. RIEGER, N., SCHLOITE, A., SACCONE, G., WATTCHOW, D., The Effect of

Normal Vaginal Delivery on Anal Function, Acta Obstet Gynecol Scand, 76 (8), 769-772, 2001.

SELBY, A., Gimnastica Pilates pentru gravide, Editura All, Bucuresti, 2003. STOENESCU, G., Maternitatea şi cultura fizică, Editura Sport-Turism, Bucureşti,

1979. TETZCHNER, T., SORENSEN, M., JONSSON, L., LOSE, G.,

CHRIASTIANSEN, J., Delivery and Pudendal Nerve Function, Acta Obstet Gynecol Scand, 76 (4), 324-331, 2004.

WILSON, P. D., HERBINSON, R. M., HERBINSON, G. P., Obstetric Practice and the Prevalence of Urinary Incontinence Three Month After Delivery, Br. J. Obstet Gynecol, 103 (2), 154-161, 2004.

ABSTRACT

For a long time it has been recommended to pregnant women to reduce physical activities, and only for the past years was reevaluated the importance and the beneficies of kinetotherapy on the mother and child. The present paper proves at an experimental level, using its own scientific research tehniques, that by selecting a well adapted kinetical program and its serious application in the third quarter of pregnancy, leads to a better general status of the pregnant woman, an easier and shorter delivery, a shorter labor, more efficient utherine contractions, a faster placenta delivery and Apgar number improvement. At the same time, the behavior of the parturient during labor is balanced and cooperant at the patinents who followed a well chosen kinetical program. At the end we introduce some practical suggestions for physical exercises during pregnancy.

Key words: pregnancy, third qarter, kinetical program.

111

METODE DE TRATAMENT ÎN NEVRALGIA ESENŢIALĂ (CLASICĂ) DE TRIGEMEN

Carmen BUŞNEAG*

REZUMAT

Scopul acestei lucrări este de a studia eficienţa comparativă a diferitelor metode de tratament ce se pot aplica la pacienţii cu nevralgie esenţială de trigemen (o afecţiune invalidantă, caracterizată de durere atroce, dificil de tratat). Studiul a fost realizat pe parcursul a cinci ani, pe trei loturi de pacienţi la care s-a exclus, pe baza diagnosticelor neurologice complexe, nevralgia secundară de trigemen. Primul lot a fost tratat clasic, alopat, cu medicaţie specifică antiepileptică, al doilea lot a fost tratat stimuloterapic prin acupunctură, prin electrostimulare TENS (transcutaneous electrical nerve stimulation) cu un aparat Enraf – Nonius 911) şi prin laserterapie cu lasere de joasă putere de tip LLLT (low level laser therapy), iar al treilea lot a cuprins două subloturi supuse intervenţiilor neurochirurgicale percutane (rizotomia trigeminală percutană prin termocoagulare cu radiofrecvenţă şi microcompresiunea cu balonaş a ganglionului Gasser şi a ramurilor trigeminale). Rezultatele obţinute la cele trei loturi de pacienţi au fost apreciate după regulile medicinei bazate pe dovezi, după o schemă care cuprinde 10 linii de investigaţie ale scorului durerii şi o scală de apreciere 0-4 pentru fiecare linie. Mecanismele de acţiune ale metodelor de tratament au fost discutate, de asemenea, în acest studiu.

Cuvinte-cheie: nevralgie de trigemen, medicaţie antiepileptică, acupunctură, electrostimulare, laserterapie, tehnici neorochirurgicale, scorul durerii.

OBIECTIVUL GENERAL AL LUCRĂRII Studierea şi compararea rezultatelor a trei tipuri de terapie aplicate

pacienţilor cu nevralgie esenţială clasică de trigemen din trei loturi aflate în studiu pentru o perioadă de 5 ani, în scopul realizării unui algoritm complex de diagnostic şi tratament. Nevralgia de trigemen este o afecţiune neurologică invalidantă, caracterizată de o durere facială atroce (mai puternică chiar decât cea care ar putea fi produsă de către un schingiuitor de oameni!) dificil de tratat.

Loturile de pacienţi au fost următoarele: ▪ lotul A – 102 pacienţi care au primit tratament medicamentos antiepileptic; ▪ lotul B – 99 pacienţi care au fost trataţi prin metode stimuloterapice, astfel:


112

– sublotul B1– tratament prin electrostimulare TENS; – sublotul B2 – tratament prin acupunctură; – sublotul B3 – tratament cu lasere de joasă putere. ▪ lotul C – 20 pacienţi care au beneficiat de intervenţii neurochirurgicale

percutane: – sublotul C1 – 10 pacienţi la care s-a intervenit prin rizotomie trigeminală

percutană prin inducere cu radiofrecvenţă; – sublotul C2 – 10 pacienţi la care s-a intervenit prin microcompresiunea

cu balonaş a ganglionului Gasser şi a ramurilor trigeminale.

OBIECTIVE SPECIFICE 1) Descrierea loturilor de studiu din punct de vedere al caracteristicilor

socio-demografice ale subiecţilor. 2) Descrierea loturilor de studiu din punct de vedere al caracteristicilor şi

consecinţelor bolii. 3) Descrierea, analiza în evoluţie şi compararea rezultatelor obţinute la

pacienţii în studiu, prin aplicarea celor trei tipuri de terapie a nevralgiei de trigemen (medicamentoasă, stimuloterapie, neurochirurgicală).

4) Elaborarea/propunerea unui algoritm de diagnostic şi tratament în nevralgia de trigemen.

METODOLOGIA STUDIULUI Criterii de includere în studiu – după International Headache Society 2005: A. Atacurile paroxistice de durere au fost situate facial sau frontal, au avut

durata de la fracţiuni de secundă până la 2 minute şi au corespuns criteriilor B şi C. B. Durerea a avut cel puţin una dintre următoarele caracteristici: distribuţie pe una sau mai multe ramuri (divizii) ale nervului trigemen; calitatea durerii: bruscă, intensă, ascuţită, junghietoare, arzătoare; intensitate foarte mare, precipitată din ariile trigger sau de către

activităţile zilnice (mâncat, spălat faţa sau dinţii, bărbierit); fără niciun simptom între paroxisme.

C. Atacurile au fost stereotipe la fiecare pacient. D. Nu a existat deficit neurologic evident clinic. E. Alte cauze de durere au fost excluse de istoricul bolii, examinarea

clinică şi investigaţiile speciale.

Metodologia studiului a cuprins: ▪ Metodologia de evaluare clinică a pacienţilor. ▪ Metodologia de aplicare a tratamentului.

Metodologia de evaluare clinică a pacienţilor Parametrii de evaluare în nevralgia esenţială clasică de trigemen au

cuprins: parametrii de evaluare calitativ-cantitativă a durerii – cu 3 linii de

investigaţie: aprecierea intensităţii dureroase – VAS;

113

manifestări de însoţire ale durerii, manifestări motorii şi automate; modificări ale feţei: tulburări ale vocii, modificări motorii, modificări autonome;

algometria punctelor maxim dureroase (durere obiectivă, cuantificată).

parametrii de evaluare psiho-comportamentală – cu 7 linii de investigaţie. • scala comportamentală Jansen; • evaluarea unităţii musculo-articulare, din punct de vedere calitativ-canti-

tativ (poziţia/postura, evaluarea globală a activităţii zilnice de alimen-taţie, igienă, locomoţie, îmbrăcare, comunicare etc.);

• tulburări de somn date de durere; • modificări psihice (percepţia dureroasă); • medicaţia folosită pentru sedarea durerii; • evoluţia durerii în timp; • integrarea socială, profesională şi familială.

Indicele de calitate a vieţii; Evaluarea anxietaţii şi a depresiei – autoevaluare Zung; Eficienţa terapeutică a tratamentelor aplicate a fost apreciată în final cu

ajutorul a 3 categorii de indici: Scorul durerii; Indicele de calitate a vieţii; Indicele de satisfacţie a pacientului la tratament.

Cuantificarea rezultatelor tratamentelor în funcţie de aceşti parametri a fost

următoarea: În funcţie de scorul durerii:

o Rezultat foarte bun – reducere cu 100%. o Rezultat bun– reducere cu peste 50%. o Rezultat nesemnificativ – reducere sub 50%. o Rezultat nemodificat.

În funcţie de calitatea vieţii pacientului: o Rezultat foarte bun = calitatea vieţii nemodificată. o Rezultat bun = activitate socială parţial modificată. o Rezultat nesemnificativ = activitate numai în casă. o Rezultat nemodificat = activitate minimală în casă (sau/şi stă numai

în pat). În funcţie de satisfacţia pacientului la tratament (autopercepţia pacientului):

o Rezultat foarte bun = beneficiu excellent. o Rezultat bun = beneficiu important şi mediu al tratamentului. o Rezultat nesemnificativ = beneficiu redus. o Rezultat nemodificat = nu există beneficiu terapeutic al tratamentului.

114

Metodologia de aplicare a tratamentului Lotul A – s-a administrat carbamazepină în doză de 10mg/kgc/zi 600–

1200 mg/zi Lotul B Sublotul B1 – TENS (transcutaneous electrical nerve stimulation):

tensMed 911 a oferit forme de undă asimetrice bifazice – curent alternativ, caracterizat prin durata variabilă a fazei şi frecvenţa variată a pulsului;

stimularea s-a putut face cu frecvenţe mixte, joase şi înalte; s-a aplicat: segmentar (homo şi contralateral) sau heterosegmentar; nu s-au stimulat punctele foarte dureroase, nu s-au plasat electrozii

în zona sinusului carotidian şi în locuri cu suprafeţe lezate sau cu infecţii cutanate;

au existat criterii de excludere. Sublotul B2 – acupunctură:

puncte locale şi la distanţă, mai ales de partea opusă hemifeţei afectate;

punctele de acupunctură cel mai frecvent stimulate şi cel mai utile pentru efectul terapeutic cunoscute din diagramele acupuncturii – reprezintă de fapt punctele de ieşire ale nervilor oftalmic, maxilar şi mandibular aşa cum sunt redate în tratatele de neurologie;

au existat criterii de excludere. Sublotul B3:

aparate de laser de joasă putere (LLLT) de tip BTL 2000 şi BTL10;

durata tratamentului: 5-7 minute maxim 10 minute; şedinţă la 2 zile, cure de 10 şedinţe; după scăderea durerii sau

amendarea senzaţiei nociceptive, şedinţele s-au spaţiat. Lotul C neurochirurgical Sublotul C1 – Ganglioliza trigeminală prin inducere cu radiofrecvenţă: tehnica neurochirurgicală ce permite interceptarea fibrelor trigeminale

puţin mielizate care mediază durerea A Δ şi C (prezervând fibrele Aα şi Aβ) şi lezarea lor prin termocoagulare, folosind un generator de radiofrecvenţă;

scopul acestei tehnici este obţinerea unei hipoalgezii intense sau analgezii în teritoriul trigeminal afectat, cu păstrarea sensibilităţii profunde;

avantajele metodei: tehnică simplă percutană, fără mortalitate intra şi perioperatorie, conferă analgezie fără anestezie pe teritoriul pentru care se efectuează; permite evitarea apariţiei anesthesiei dolorosa; se poate repeta.

Sublotul C2 – microcompresiunea cu balonaş introdus percutan tehnica foloseşte o canulă de inserţie ce ajunge până în foramen ovale, pe

care se introduce un cateter cu balonaş ce realizează o compresiune asupra fibrelor trigeminale retrogaseriene;

tehnică simplă, de elecţie pentru afectarea V1 (oftalmic); se poate repeta.

115

Rezultatele studiului Urmăresc îndeaproape obiectivul general şi obiectivele specifice: Rezultatele celor 3 tipuri de terapi aplicate au fost evaluate la diferite momente

de timp: 3 luni, 6 luni, 1 an, 3 ani, 5 ani pentru toate cele 3 loturi. În plus, pentru lotul stimuloterapic evaluare după 20 de şedinţe, iar pentru

sublotul B1 (TENS) şi la minutul 0, şi 30 după şedinţă. Pentru loturile neurochirurgicale – imediat postoperator. S-au realizat comparaţii ale rezultatelor obţinute la diferite momente de timp şi

s-a testat semnificaţia statistică a diferenţelor înregistrate. S-a urmărit modificarea în timp a eficacităţii terapeutice, testându-se

semnificaţia statistică a acesteia. S-a urmărit prezenţa unor corelaţii între diferite variabile şi s-au calculat

coeficienţii de corelaţie pentru evidenţierea intensităţii acestor corelaţii. Obiectiv specific 1 Caracteristici sociodemografice ale pacienţilor incluşi în studiu: 54% din 221 pacienţi sunt femei:

• predomină femeile în loturile A şi C. 48% din toţi pacienţii sunt persoane vârstnice, peste 60 de ani:

• cei mai mulţi vârstnici se regăsesc în loturile A şi C. 92% din pacienţi provin din mediul urban; 95% au cel puţin studii medii; diversitatea profesiilor reprezentate în lot.

Obiectiv specific 2 Caracteristicile bolii la pacienţii în studiu: ♦ 64% din totalul pacienţilor au avut o afecţiune mai veche de 3 ani:

• cea mai ridicată medie a vechimii bolii – lotul C 13,6 ani; • cea mai mică medie a vechimii bolii – lotul B 4,95 ani, aproape de A 5,9 ani.

♦ predomină afectarea ramurii trigeminale: • mandibulară în loturile A (48%) şi B (58%); • oftalmică în lotul C (30%) • afectarea concomitentă sau bilaterală fiind destul de rară – între 5-17% • predomină în toate loturile afectarea hemifeţei drepte – 55-65%

♦ evaluarea intensităţii durerii (Graficul 1): • obiectivată cu ajutorul algometrului: scor mediu 28,6 în lotul C, 17,25 în A

şi 15,94 în lot B; • autopercepută de pacient, măsurată pe VAS: 9,05 în C, 6,3 în A şi 5,66

în B; • corelaţie intensă, directă a scorului mediu al durerii în special cu vechimea

bolii, dar şi cu vârsta pacientului, şi influenţează calitatea vieţii (analiza dispersională ANOVA).

116

Evaluarea intensităţii durerii S-a dovedit existenţa unei corelaţii directe, puternice (coeficientul de

corelaţie Spearman al rangurilor calculat – 0,937), semnificativă statistic între cele două tipuri ale intensităţii dureroase cuantificate prin scoruri.

17,25

6,3

15,94

5,66

28,6

9,05

0

5

10

15

20

25

30

valo

area

scor

ului

m

ediu

Lot A Lot B Lot C

Distribuţia cazurilor în loturile A, B, C, în funcţie de scorul mediu al durerii

Scorul mediu al durerii obţinut prin evaluare obiectivă cu ajutorul algometruluiScorul mediu al durerii obţinut prin evaluare subiectivă cu ajutorul scalei VAS

Graficul 1. Distribuţia cazurilor din cele trei loturi – în funcţie de scorul durerii

Obiectiv specific 3 În funcţie de: Evaluarea intensităţii durerii Evaluarea calităţii vieţii pacientului Evaluarea satisfacţiei la tratament a pacientului

Evoluţia în timp a rezultatelor pozitive în cele 3 loturi studiate (Graficul 2) a fost următoarea:

Graficul 2. Evoluţia rezultatelor pozitive din cele trei loturi – raportată la timp

90,285,3

77,5

65,762,7

41,451,5

93,6

71,775,879,8

80

95 95

80

95

80

0%

20%

40%

60%

80%

100%

120%

Evaluareiniţială

3 luni 6 luni 1 an 3 ani 5 ani

perioada de studiu

Lot A (medicamentos) Lot B (stimuloterapic)Lot C (neurochirurgical)

117

Testarea statistică a diferenţelor observate – testul chi pătrat multinominal, pentru o probabilitate 95%, sau un risc α = 0,05 şi df = 2 grade de libertate: χ2 =28,54>χ2 = 5,99.

Evoluţia în timp a rezultatelor pozitive (Graficul 3) în lotul A, B3 (laser) şi C.

85,3

77,5 65,762,7

90,2

90,9

69,7

75,890,990,9

84,8

80

9595 95

80

80

0%

20%

40%

60%

80%

100%

120%

Evaluareiniţială

3 luni 6 luni 1 an 3 ani 5 ani

perioada de studiu

Lot A (medicamentos) Lot B3 (laser) Lot C (neurochirurgical)

Graficul 3. Evoluţia rezultatelor pozitive în lotul A, B3 şi C

Testarea statistică a diferenţelor observate – testul chi pătrat multinominal, pentru o probabilitate 95%, sau un risc α = 0,05 şi df = 2 grade de libertate: χ2 =9,94 >χ2 = 5,99.

Evaluarea calităţii vieţii pacientului În funcţie de: Indicele de calitate a vieţii Autoevaluarea depresiei – conform scalei de autoevaluare Zung Autoevaluarea anxietăţii – conform scalei de autoevaluare Zung

Există o corelaţie directă, medie spre puternică (coeficientul de corelaţie al rangurilor Spearman calculat >0,6 în cele 3 loturile, semnificativă statistic pvalue – 0,01, între scorul/intensitatea durerii şi calitatea vieţii pacientului.

Evoluţia în timp a scorului mediu al depresiei în cele trei loturi A, B, C S-a demonstrat existenţa unei corelaţii directe, pozitive, de intensitate

medie spre puternică (coeficient de corelaţie Spearman >0,6 în toate loturile),

118

semnificativă statistic, p=0,01 între variabila „scorul mediu al depresiei” şi „calitatea vieţii”.

Evoluţia în timp a scorului mediu al anxietăţii în loturile A şi B S-a demonstrat o corelaţie directă, de intensitate medie (coeficientul de

corelaţie al rangurilor Spearman calculat a fost de 0,563, p=0,01) semnificativă statistic între variabilele „scorul mediu al anxietăţii” şi „calitatea vieţii”.

Evoluţia în timp a satisfacţiei pacienţilor (Graficul 4) faţă de rezultatele tratamentului, este următoarea:

Graficul 4. Evoluţia satisfacţiei pacienţilor faţă de rezultatele tratamentelor

Există o corelaţie inversă, puternică (coeficient de corelaţie Spearman peste 0,8 în toate cele 3 loturi, apropiindu-se puternic de valoarea –1 în lotul A – 0,986), semnificativă statistic între variabila „satisfacţia pacientului la tratament” şi variabila „scorul durerii”.

Obiectiv specific 4 – Elaborarea unui algoritm de diagnostic şi tratament în nevralgia esenţială clasică de trigemen (NECT).

55,9%66,7%

76,5%

52,9%65,7%59,6%

46,5%33,3% 25,3%

90%

65%75%

80%80%

102030405060708090

100

Imed

iat/Post

opera

tor

După 2

0 şedi

nţe6 l

uni

1 an

3 ani

5 ani

Perioada de studiu

50%

paci

enţi

foar

te/m

ulţu

miţi

Lot ALot BLot C

119

Figura 1. Algoritm de diagnostic şi tratament în nevralgia de trigemen

120

Acest algoritm (Figura 1) original de diagnostic şi tratament reprezintă practic o sinteză a prezentei lucrări. El propune o abordare „în trepte” a fiecărui caz în parte, ţinând însă seama de particularităţile fiecărui pacient – vârsta pacientului, tarele asociate, gravitatea şi vechimea bolii, complianţa la tratament, costul acestuia vor decide alegerea tehnicii terapeutice pentru fiecare caz.

Perspective viitoare: Pentru viitor – cercetarea următoarelor direcţii: alte terapii medicamentoase – Lamotrigina (Lamictal), Gabapentina

(Neurontin); Topamirat (Topamax), Pregabalinum (Lyrica); studierea rezultatelor tehnicii neurochirurgicale de decompresiune

microvasculară; studierea rezultatelor unor tehnici neurochirurgicale mai puţin folosite şi

cuantificate până acum pe plan mondial, cum sunt: operaţia DREZtomia – nucleus caudalis, GammaKnife, metode stereotactice talamice;

studierea rezultatelor în dinamică ale unor tehnici de stimuloterapie noi (spre exemplu stimularea magnetică transcraniană – SMT).

CONCLUZII • NECT – afecţiune invalidantă, poate răspunde într-o oarecare măsură

atât la terapii medicamentoase, cât şi la tehnici stimuloterapice sau neurochirur-gicale.

• Ierarhia rezultatelor pozitive la 5 ani – lotul C (80%), lotul A (63%), lotul B (41%).

• În cadrul lotului B ierarhia rezultatelor pozitive – B3 laser (70%), B2 acupunctură (42,5%), B1 TENS (6,1%).

• A existat pentru toate loturile un trend descrescător al eficacităţii terapeutice.

• În cazul recurenţei durerii în lotul C neurochirurgical s-a putut reinterveni.

• Pentru prevenirea recurenţei durerii în lotul stimuloterapic s-au efectuat cure de şedinţe „profilactice”.

• Factorii care infuenţează nefast obţinerea rezultatelor pozitive sunt: Vechimea mare a bolii. Vârsta înaintată a pacientului. Forma gravă de boală. Localizarea simultană sau concomitentă a bolii. Profilul psihologic al pacientului, cu tendinţă la negativism şi depresie. Apariţia efectelor secundare ale tratamentului, cele mai frecvente şi

neplăcute fiind cele la farmacoterapie. Apariţia recăderilor, cu precădere în loturile neurochirurgicale, care au

necesitat reintervenţia chirurgicală.

121

• Se constată efectele benefice asupra calităţii vieţii pacientului, asupra anxietăţii şi depresiei ale oricăreia din cele 3 tipuri de terapie, în special a celei chirurgicale şi mai puţin farmacoterapiei şi stimuloterapiei.

• Indicatorul „satisfacţia pacientului la tratament” este foarte util şi fidel, urmăreşte poate cel mai bine rezultatele terapiei – reprezentând scopul final al intervenţiei terapeutice.

Complianţa la tratament a pacienţilor a fost: foarte bună la LLLT şi TENS; destul de bună la acupunctură; destul de scăzută în cazul carbamazepinei datorită apariţiei

frecvente a efectelor indezirabile; redusă în lotul neurochirurgical: sentimente de teamă şi anxietate

faţă de gestul chirurgical primar sau secundar. Costul metodelor de tratament este: rezonabil în cazul terapiei medicamentoase; acceptabil la acupunctura şi TENS; relativ mare în cazul laserterapiei; foarte mare în cazul tehnicilor neurochirurgicale

Avantajele/dezavantajele metodelor terapice folosite în studiu:

CARBAMAZEPINA: Avantaje:

o Reprezintă primul gest terapeutic fiind totodată şi o treaptă către un diagnostic corect; este o terapie facilă, uşor de administrat, rapid eficientă în cele mai multe dintre cazuri; complianţă la tratament bună până în momentul apariţiei efectelor adverse: cost scăzut.

Dezavantaje: o Efecte secundare frecvente, neplăcute; necesitatea monitorizării perio-

dice paraclinice a pacientului.

TENS: Avantaje:

o Metodă simplă, la îndemâna pacientului care îşi poate realiza singur stimularea electrică la nevoie; costul relativ scăzut; posibilitatea reluării tratamentului.

Dezavantaje: o Accentuarea durerii (rezultat negativ) imediat după şedinţa terapeutică la

57,5% din pacienţii sublotului B1; rezultate nesatisfăcătoare în timp. ACUPUNCTURA: Avantaje:

o Metodă simplă, uşor de aplicat; fără efecte secundare importante; cost scăzut; posibilitatea reluării tratamentului;utilitatea şedinţelor profilactice în perioada „painfree” pentru împiedicarea recidivelor.

122

Dezavantaje: o Scăderea eficacităţii terapeutice odată cu trecerea timpului; complianţă

mai scăzută din partea pacientului. LASERTERAPIA CU LLLT: Avantaje:

o Complianţă la tratament ridicată; fără efecte secundare imediate şi tardive; cele mai bune rezultate din lotul stimuloterapic, mai ales dacă se iradiază punctele de acupunctură; posibilitatea reluării tratamentului; utilitatea şedinţelor profilactice, în perioada „painfree” pentru împiedicarea recidivelor

Dezavantaje: o Costul ridicat al aparaturii.

TERAPIA NEUROCHIRURGICALĂ (rizotomia trigeminală prin termocoagulare cu

radiofrecvenţă şi microcompresia ganglionului Gasser şi a ramurilor trigeminale cu balonaş):

Avantaje: o Tehnici simple percutane; eficacitate ridicată; rezultate pozitive

persistente în timp, permit alegerea metodei în funcţie de cazul clinic; se pot repeta oricând în timp.

Dezavantaje: o Costul foarte ridicat; recurenţa bolii care necesită reintervenţie;

complianţă foarte scăzută a pacienţilor care acceptă metodele neuro-chirurgicale numai ca ultimă alternativă.

RECOMANDĂRI

Necesitatea susţinerii specializării personalului medical în terapia durerii. Suport pentru înfiinţarea şi susţinerea unor structuri medicale specializate

în terapia durerii. Mediatizarea mai amplă a diverselor metode terapeutice, pentru o mai bună

informare a pacienţilor. BIBLIOGRAFIE BATJER, H. H., LOFTUS, C. M., Pain Syndromes and Chronic Pain, Textbook of

Neurological Surgery, Lippincott, Williams&Wilkins, 2003, vol. IV, Ch. XI: Follett, K. A. –2935-3085.

BEPPU, S., SATO, Y., AMEMIYA, Y., TODE, I., Practical Application of Meridian Acupuncture Treatment for Trigeminal Neuralgia, Anesthesia and Pain Control in Dentistry, 1992, 1(2), 103-10.

BISCHKO, J., Laser Acupuncture, Acupuncture in Medecine-1986, vol III, nr 1, 18-19.

BONICA, J. J., Anatomic and Physiologic Basis of Nociception and Pain, In: Bonica, J. J., ed. The Management of Pain, Philadelphia, Sea&Fegier, 1990: 28-36.

123

CASEY, K., BUSHNELL, C., Pain Imaging – Progress in Pain Research and Management, vol. 18, Hardbound, 2000.

JINSHENG, H., Acupuncture Treatment of Trigeminal Neuralgia, Journal of Traditional Chinese Medicine, 1997, 17(2), 156.

MACPHERSON, H., WHITE, A., CUMMINGS, M., JOBST, K., KEN R., NIEMTZOW, R., Standards for Reporting Interventions in Controlled Trials of Acupuncture: the STRICTA Recommendations, Acupuncture in Medecine March 2002, vol. 20(1); 22-5 Journal of the British Medical Acupuncture Society.

MELZACK, R., WALL. P., Acupuncture and Transcutaneous Electrical Nerve Stimulation, The Journal of The British Medical Acupuncture Society, 1986, Vol III, nr 1, 8-10.

MELZACK, R., The Challenge of Pain. Penguin Books, London, 1996. MUNGIU, O., (sub redacţia) Algeziologie specială, Colecţia „Bios” Ştiinţe

Medicale, Editura Polirom, Iaşi, 2000. TURP, J. C., GOBETTI, J. P., Trigeminal Neuralgia Versus Atypical Facial Pain.

A Review of the Literature and Case Report. Oral Surgery, Oral Medicine, Oral Pathology, Oral Radology&Endodonctics, 1996, 81(4): 424-432.

VOGT, B., A., DERBYSHIRE, S., JONES, A., Pain Processing in Four Regions of the Human Cingulated Cortex Localised with Coregistrated PET and MR Imaging, Eur. J. Neurosci. 1996, 8, 1461-1473.

WALKER, J., B., AKHANJEE, L., COONEY, M., GOLDSTEIN, J.; TAMAYOSHI, S., SEGAL G., Laser Therapy for Pain Trigeminal Neuralgia, Clinical Journal of Pain, 1987, vol. 3, No. 4, p. 183-187.

www.iasp–pain. org//subjind.htmlhttp://facial-neuralgia.org/treatments/laser.html. www.iasp.org/terms – p.html (last updated 2005).

ABSTRACT

The purpose of this paper is to study the comparative efficiency of different ways of treatment that can be applied to the patients with essential trigeminal neuralgia (an invalidant neurological disease, characterized by atroces pain, difficult to treat). The study has been made for five years, on three lots of patients on witch it has been excluded, based on complex neurological diagnosis, secondary trigeminal neuralgia. The first lot was treated by the classic alopatic method with specific antiepileptic medication; the second lot was trated by stimulotherapic method using acupuncture, electrostimulation TENS (with an Enraf Norius 911 device) and lasertherapy with low level laser therapy; the third lot suffered a neurosurgical techniques (percutaneous trigeminal rizotomy with thermocoagulation by radiofrequency or microcompression with balloon on the Gasser ganglion and the trigeminal branches). The results obtained on the three lots of patients were evaluated by the rules of proved based medicine, on a scheme that is made of 10 lines of investigations of pain score and a scale of appreciation from 0 to 4 on each line. The action mechanisms of the used treatment methods were discussed in this study also.

Key words: trigeminal neuralgia, antiepileptic treatment, acupuncture, electrostimulation TENS, lasertherapy, neurosurgical techniques, pain score.

125

EFICIENŢA PROGRAMULUI FUN FITNESS LA SPORTIVII SPECIAL OLYMPICS

Rodica COTOMAN*

REZUMAT

Fun Fitness este un program de testare adresat sportivilor cu disabilităţi intelectuale, care oferă acestora o oportunitate să înveţe despre educaţie fizică. Lucrarea de faţă îşi propune să împărtăşească tehnicile de evaluare folosite în cadrul acestui program şi, totodată, să sublinieze necesitatea instruirii sportivilor cu disabilităţi intelectuale.

Cuvinte-cheie: disabilitate intelectuală, testare, educaţie sportivă. REPERE GENERALE Special Olympics reprezintă cel mai important program de antrenamente şi

competiţii sportive destinat copiilor şi adulţilor cu dizabilităţi intelectuale, dar şi o provocare în înfruntarea limitelor pentru mai mult de un milion de sportivi din 160 de ţări. Prin Special Olympics întreaga lume a conştientizat ce înseamnă redarea curajului, demnităţii, forţei şi valorii acelor oameni despre care cândva se spunea că nu pot contribui cu nimic în societate.

Regula de bază pentru a participa, în calitate de sportiv, la Special Olympic este aceea de a fi eligibil Special Olympics, adică coeficientul de inteligenţă al sportivului să fie < 70. Sportivul trebuie să fie în vârstă de minim 8 ani şi să îndeplinească următoarele criterii: să fie identificat de câtre specialişti ca având disabilitate intelectuală şi să aibă o întârziere cognitivă indicată de teste standard acceptate sau de către alte evaluări.

Disabilitatea intelectuală reprezintă o deficienţă cu manifestare predominantă în sfera activităţii intelectuale, ce rezultă dintr-un nivel mental sub limitele normalităţii, cu consecinţe asupra capacităţii generale de adaptare şi cu debut precoce, în perioada vârstelor de creştere (apariţia simptomatologiei specifice după această vârstă impune diagnosticul de demenţă).

Principalul criteriu de diagnostic pentru disabilitatea intelectuală se referă la activitatea intelectuală. Evaluarea caracteristicilor activităţii intelectuale se face cu ajutorul unor teste de inteligenţă şi scale de evaluare. Măsurarea inteligenţei prin


126

teste se obiectivează într-un rezultat global numit coeficient de inteligenţă (QI). O valoare a QI < 70 corespunde disabilităţii intelectuale.

Obiectivele programului FUN FITNESS: ▪ Evaluarea şi îmbunătăţirea elasticităţii, rezistenţei şi a echilibrului. ▪ Educarea participanţilor şi familiilor acestora în privinţa importanţei

elasticităţii, rezistenţei şi echilibrului. ▪ Oferirea participanţilor o oportunitate la îndemână să înveţe despre edu-

caţie fizică.

FUN FITNESS Această componentă a proiectului Special Olympics – „Sportivi sănătoşi”,

reprezintă un program de testare în care se evaluează: ▪ Flexibilitatea muşchilor ischiogambieri, muşchilor gambei, flexorilor

şoldului, rotatorii umărului. ▪ Rezistenţa funcţională: testul de aşezare cronometrată, testul de aşezare-

ridicare parţială. ▪ Echilibrul: menţinerea unipodală, întinderea funcţională din ortostatism. ▪ Condiţia aerobică: testul mersului 6 minute sau testul pedalajului pe

bicicletă 5 minute. După ce sportivul a trecut prin toate testele, va fi însoţit la staţia de

instruire, staţie coordonată de un kinetoterapeut, unde va primi seturi de exerciţii în funcţie de deficitul care s-a constatat în urma evaluărilor. De asemenea, atât sportivii cât şi antrenorii sau părinţii participanţi la teste sunt instruiţi asupra modului de execuţie a exerciţilor.

ORGANIZAREA ŞI REZULTATELE PROGRAMULUI FUN

FITNESS 2004-2005 În calitate de voluntar Special Olympics, am organizat şi coordonat mai

multe programe Fun Fitness, iar în studiu de faţă am folosit datele de la 3 competiţii în care a avut loc programul de testare Fun Fitness:

▪ Jocurile Naţionale Special Olympics din 2004: au fost testaţi 81 de sportivi din care 42 de băieţi şi 39 de fete.

▪ Competiţia Special Olympics de Fotbal din 2005: au fost testaţi 66 de băieţi.

▪ Jocurile Prieteniei Special Olympics din 2005: au fost testaţi 100 de sportivi din care 69 de băieţi şi 31 de fete.

În cadrul competiţiilor menţionate au fost testaţi 247 de sportivi (Graficul 1) dintre care 177 băieţi şi 70 fete.

127

băieţi fete

71,60%

28,30%

Graficul 1. Procentajul subiecţilor testaţi prin programul Fun Fitness (2004-2005)

CHESTIONAR FUN FITNESS

ITEM 1. Câte zile pe săptămână se antrenează (sportivii)

SPORTIVI SO

3 sau mai multe zile

Mai puţin de 3 zile

Fără program regulat

FETE 28 26 10 BĂIEŢI 85 73 18

Graficul 2. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor acordate de sportivii SO la ITEM 1

Comentariu: Aproape jumătate (Graficul 2) din fetele şi băieţii prezenţi la

evenimentul FUN FITNESS urmează programe săptămânale de antrenament.

45,7%40%

11,3%

3 sau mai mult de 3zile pe săpt.

mai puţin de 3 pesăpt.

fără program regulat

PROGRAMUL DE EXERCIŢII

128

ITEM 2. De câte ori pe zi fac stretching (sportivii)

SPORTIVI SO

Mai mult de odată pe zi

O dată pe zi

Ocazional

Nu îşi întind frecvent muşchii

FETE 4 31 22 9 BĂIEŢI 30 79 48 18

13,7%

44,5%

28,3%

10,9%

mai mult deodată pe zi

odată pe zi ocazional nu fac streching

EXERCIŢII DE STRECHING

Graficul 3. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

acordate de sportivii SO la ITEM 2 Comentariu: Este de remarcat faptul că un număr foarte mare de sportivi

(Graficul 3) practică stretching-ul, ceea ce denotă că accidentările din timpul antrenamentelor pot fi mai puţine deoarece muşchii, ligamentele şi articulaţiile sunt mai pregătite pentru sport.

ITEM 3. Câţi dintre sportivi fac încălzire înainte de antrenament

SPORTIVI SO

De fiecare dată Ocazional Nu fac încălzire

FETE 53 11 4 BĂIEŢI 127 42 6

72,8%

21,4%4%

de fiecare dată ocazional nu face încălzire

ÎNCĂLZIREA ORGANISMULUI

Graficul 4. Reprezentarea procentuală a răspunsurilor

acordate de sportivii SO la ITEM 3

129

57%

43%

33% 31%

muşchiiischiogambieri

muşchii gambei muşchii coapsei rotatorii umărului

ELASTICITATEA

Comentariu: Încălzirea organismului înainte de efort reprezintă o verigă extrem de importantă în cadrul unui antrenament. În urma studiului am constatat că aproape toţi sportivii Special Olympics, (Graficul 4) indiferent de vârstă sau naţionalitate, practică exerciţii de încălzire a organismului înainte de a trece la antrenamentul propriu-zis.

TESTARE Testarea elasticităţii

GRUPELE MUSCULARE

FETE BĂIEŢI

Ischiogambierii 37 104 Muşchii gleznei 31 76 Muşchii coapsei 9 73

Rotatorii umărului 20 59

Graficul 5. Reprezentarea procentuală a elasticităţii musculare a sportivilor SO

Comentariu: Acest parametru are o importanţă deosebită, ţinând cont de

faptul că sportivii au nevoie de o elasticitate cât mai bună a muşchilor şi a articulaţiilor. În urma testării sportivilor un număr semnificativ dintre aceştia au nevoie de instruire, deoarece articulaţiile testate nu au gradul de amplitudine în limite funcţionale (Graficul 5).

130

Testarea rezistenţei funcţionale

SPORTIVI SO

Ra/Testul de aşezare cronometrată

Rf/Flexia parţială a trunchiului

FETE 11 21 BĂIEŢI 14 25

10%

18%

aşezare cronometrată aşezare-ridicare parţială

REZISTENŢA FUNCŢIONALĂ

Graficul 6. Reprezentarea procentuală

a rezistenţei funcţionale a sportivilor SO

Comentariu: În urma testării acestui parametru a rezultat faptul că un număr mic de sportivi au nevoie de educaţie în ceea ce priveşte viteza de execuţie a unui exerciţiu, deoarece doar 10% dintre sportivi (Ra) au depăşit 20 de secunde pentru a se ridica şi aşeza (pe un scaun) de 10 ori. În ceea ce priveşte flexia parţială (Rf) a trunchiului, s-au înregistrat 18% de sportivi care nu au reuşit să depăşească 25 de repetări într-un minut.

Testarea echilibrului SPORTIVI

SO Postura unipodală Întinderea funcţională

din picioare FETE 38 44

BĂIEŢI 52 50

131

36,4%38%

sprijin pe un picior întindere funcţională din picioare

ECHILIBRU

Graficul 7. Reprezentarea procentuală a capacităţii de echilibrare a sportivilor SO

CONCLUZII Educarea persoanelor cu disabilităţi intelectuale este necesară nu numai

pentru corectarea unor deficienţe fizice (asociate) sau a edificării comportamentului motor adecvat, ci şi ca bază pentru achiziţiile la nivelul altor tipuri de comportamente: verbal, cognitiv etc.

Programul Fun Fitness s-a dovedit a fi foarte eficient, constatându-se faptul că sportivii Special Olympics sunt interesaţi să facă sport şi să urmează programe regulate de antrenament.

În ceea ce priveşte efectuarea exerciţiile de întindere, rezultatele au fost îmbucurătoare deoarece am constatat că aproape jumătate din sportivii testaţi îşi întind muşchii şi ligamentele o dată pe zi.

În urma celor două teste de echilibru, aplicate la sportivi, s-a constatat că un număr semnificativ dintre participanţii prezenţi la testare are nevoie de educaţie, tulburările de echilibru fiind prezente la persoanele cu disabilităţi intelectuale.

Sportivii au fost instruiţi în funcţie de deficitul constatat la evaluări şi au executat încântaţi seturile de exerciţii.

132

BIBLIOGRAFIE HORGHIDAN, V., MITRACHE, G., TÜDŐS, Ş., Psihologie normală şi

patologică, Editura Globus, 2001. FUN FITNESS SPORTIVI SĂNĂTOŞI, Fundaţia Special Olympics România, 2005. TODEA, S. F., Exerciţiu fizic în educaţie fizică şi sport, Editura Fundaţiei România

de mâine, Bucureşti, 2004.

ABSTRACT

Fun Fitness is a testing program designed for athletes with intellectual disabilities, which offers them an opportunity to learn about physical education. This paper presents the evaluation techniques used in this program, while at the same time trying to emphasize the necessity to educate athletes with intellectual disabilities.

Key words: intellectual disability, testing, physical education.

133

KINETOTERAPIA ÎN BRONHOPNEUMOPATIA CRONICĂ OBSTRUCTIVĂ

Mirela CREANGĂ* Elena BUHOCIU*

REZUMAT Bronhopneumopatia cronică obstructivă (BPOC) este termenul general ce

defineşte toate afecţiunile pulmonare însoţite de dificultate în respiraţie, respectiv de disfuncţie ventilatorie obstructivă. În stadiul de faţă am demonstrat importanţa tratamentului kinetic în realizarea profilaxiei secundare şi terţiare a bolii. Fără un tratament adecvat, evoluţia bolii este trenantă. Tratamentul kinetic este foarte important atât în menţinerea, cât şi în îmbunătăţirea capacităţii de efort, el transformându-se în „modul de viaţă” al pacientului.

Cuvinte-cheie: BPOC, cronic, sindrom obstructiv, spirometriei, VEMS (volum expirator maxim pe secundă).

GENERALITĂŢI BPOC este o boală respiratorie cronică ce afectează atât bronhiile (bronşita

cronică) cât şi plămânii (emfizemul pulmonar) şi se manifestă prin îngustarea progresivă şi ireversibilă a bronhiilor, ceea ce se însoţeşte de o scădere progresivă a capacităţii respiratorii. Primele descrieri ale bolii datează din secolul al XVII-lea.

În general, boala apare după vârsta de 45 ani, putând fi întâlnită şi la vârste mai tinere. Aproape 7% din populaţia României cu vârsta de peste 20 ani suferă de bronşită cronică, dar numai 150.000 dintre bolnavi sunt cunoscuţi, afecţiunea fiind subdiagnosticată chiar şi atunci când prezintă o formă severă.

Fumatul activ reprezintă principala cauză de îmbolnăvire şi doar, într-o mai mică măsură, boala poate fi cauzată şi de poluarea atmosferică, cea de la locul de muncă sau de cea de acasă.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că BPOC-ul omoară anual peste 2,75 milioane de persoane. În toată lumea se plasează ca a patra cauză de deces, alături de HIV/SIDA. În Europa, la fiecare două minute, un om moare din cauza BPOC.

OBIECTIVE Această cercetare are ca scop verificarea eficienţei programului kinetic, în

BPOC, respectând principiile şi obiectivele recuperării. O dată constituită, această boală


134

este ireversibilă; tratamentul nu poate face decât să stopeze declinul parametrilor spirometrici (VEMS) şi să amelioreze dispneea de efort resimţită de pacient.

Deşi aparent neînsemnate, aceste realizări sunt majore pentru un bolnav imobilizat în casă, care în urma tratamentului reuşeşte să iasă în lume şi să se ajute singur.

Obiectivele tratamentului includ: • prevenirea progresiei bolii; • reducerea simptomelor; • ameliorarea toleranţei la efort; • ameliorarea statusului de sănătate; • prevenirea apariţiei complicaţiilor; • prevenirea şi tratamentul exacerbărilor; • prevenirea sau limitarea efectelor adverse ale tratamentului; • oprirea fumatului.

DIAGNOSTICUL BPOC BPOC poate fi de obicei diagnosticată prin anamneză (discuţia cu

pacientul care relevă informaţii despre simptome, dar şi despre suferinţele anterioare) şi prin testele funcţionale pulmonare, radiografie pulmonară (pentru a releva şi alte suferinţe sau boli coexistente, care la rândul lor pot agrava şi face dificil tratamentul BPOC), hemoleucograma (relevă informaţii despre saturarea în oxigen a sângelui, cât şi despre o posibilă infecţie).

Spirometria este cel mai important test funcţional şi evaluează: • capacitatea vitală forţată (FVC); • volumul expirator maxim pe secundă (VEMS sau FEV1); • FEV1/FVC.

Rezultatele sunt exprimate în procente din valoarea prezisă. Toţi factorii de risc acţionează asupra pereţilor laterali ai faringelui cu

îngroşarea lor şi diminuarea calibrului căilor aeriene superioare. Se produce o creştere a rezistenţei la nivelul faringelui manifestată prin sforăit şi hipoventilaţie pulmonară. Hipoventilaţia stimulează centrul nervos respirator, ce determină creşteri ale efortului inspirator. Astfel, apare apneea. Studiile imagistice (Figura 1) au arătat că la pacientul normal axul major al căilor respiratorii este orizontal, iar la apneic devine vertical.

Figura 1. Axul major al căilor respiratorii

135

SIMPTOMATOLOGIE

Tuse cronică: prezenţă intermitentă sau în fiecare zi, adesea prezentă toată ziua, rareori doar nocturnă

Producţie cronică de spută: orice patern poate indica BPOC Bronşita acută: episoade repetate

Dispneea dacă este progresivă, persistentă, se agravează în timpul efortului şi al infecţiilor respiratorii

Istoric de expunere la factori de risc: Fumatul de ţigarete, inclusiv preparatele locale populare, noxe de mediu: prafuri şi chimice, fumul rezultat din gătit şi încălzit

CLASIFICAREA ÎN FUNCŢIE DE SEVERITATEA BPOC

Stadiul O La risc

Tuse cronică şi producţie de spută; funcţie pulmonară normală încă.

Stadiul I BPOC uşor

Limitarea uşoară a fluxului de aer şi de obicei, dar nu întotdeauna, tuse şi producţie de spută cronice FEV1/FVC < 70% FEV1 ≥ 80% din prezis.

Stadiul II

BPOC moderat

Accentuarea limitării fluxului de aer şi de obicei progresia simptomelor cu dispnee de efort 50% ≤ FEV1 < 80% din prezis.

Stadiul III BPOC sever

Accentuare progresivă a limitării fluxului de aer, creşterea dispneei şi exacerbări repetate cu impact asupra calităţii vieţii pacientului. (FEV1 < 50% din prezis) 30% ≤ FEV1 < 50% din prezis.

Stadiul IV BPOC foarte sever

Limitare severă a fluxului de aer FEV1 < 30% din prezis sau FEV 1 < 50% din prezis plus insuficienţă respiratorie cronică Exacerbările pot fi ameninţătoare de viaţă.

TRATAMENT

1. GENERAL (Tabel 1) întreruperea factorilor favorizanţi sau agravanţi (fumatul, mediul profesional cu

noxe, expunerea la praf, pulberi, alergeni, protejarea împotriva infecţiilor–vaccinare); simpaticomimetice → induc bronhodilataţie:

– efedrina → acţiune indirectă bronhodilatatoare (utilizată în siropuri sau tablete); – aerosoli (asmopent, berotec, ventolin); – teofilina; – anticolinergicele. scăderea cantităţii de mucus şi a densităţii sale prin:

– hidratare; – iodină de potasiu; – enzime proteolitice;

136

– substanţe reductoare; – bromhexină. combaterea/tratarea infecţiilor:

– antibiotice: – sulfamide; – tetracicline; – cloramfenicol; – peniciline; – cefalosporine; – aminoglicozide. combaterea edemului şi hipertrofiei mucoasei:

– antiinflamatorii cortizonice.

Tabel 1. Tratamentul recomandat pentru fiecare treaptă de severitate BPOC

CLASIFICARE 0 LA RISC

I UŞOR II MODERAT III

SEVER IV FOARTE

SEVER Simptome cronice.

Expunere la factori de risc.

Spirometrie normală.

FEV1/FVC<70%FEV1≥ 80% cu sau fără simptome.

FEV1/FVC<70%50%≤

FEV1<80% cu sau fără simptome.

FEV1/FVC<70% 30%≤

FEV1<50% cu sau fără simptome.

FEV1/FVC<70% FEV1<30% sau FEV1<50% din prezis + IRC.

Evitarea factorilor de risc; vaccinare antigripală. Adaugă bronhodilatatoare cu scurtă acţiune la nevoie.

Adaugă tratament regulat cu unul sau mai multe bronhodilatatoare cu lungă acţiune. Adaugă reabilitarea.

Adaugă glucocorticoizi inhalatori dacă sunt exacerbări repetate.

Caracteristici

Adaugă oxigenoterapie de lungă durată

dacă e IRC. Consideră tratamentul chirurgical.

2. KINETIC

– posturi relaxante şi de facilitare respiratorie, din poziţia: • decubit (dorsal, ventral, lateral); • aşezat (aşezat la marginea patului, aşezat pe podea sau pat, aşezat în pat cu

sprijin posterior, aşezat în pat cu sprijin anterior, aşezat pe un scaun cu sprijin posterior, aşezat pe scaun cu sprijin anterior, poziţia mahomedană, poziţia vizitiului);

• ortostatism (sprijinit de un perete, cu faţa la un perete, cu faţa către un pupitru înalt de 1,50m, ortostatism cu sprijin lateral).

137

– metode de relaxare: • relaxarea Jacobson; • autoantrenamentul Schultz.

– reeducarea respiratorie la nivelul: • căilor superioare; • reeducarea respiraţiei costale; • reeducarea vârfurilor; • reeducarea respiraţiei diafragmatice.

– reeducarea tusei: • poziţiile adoptate în timpul accesului de tuse; • controlul respiraţiei în accesul de tuse.

– drenaj bronşic asistat şi posturi de drenaj bronşic la domiciliu; – controlul şi coordonarea respiraţiei; – educarea vorbitului; – călirea cu ajutorul aerului şi a apei; – tonifierea musculaturii respiratorii; – antrenament la efort dozat.

MATERIAL ŞI METODĂ Cercetarea s-a desfăşurat pe un grup de 10 pacienţi cu funcţie respiratorie

alterată. La 5 dintre aceştia am aplicat tratamentul kinetic (grupul experimental), iar ceilalţi 5 au constituit grupul de control.

Prima înregistrare a valorilor s-a efectuat în vederea evaluării pacienţilor şi stabilirii schemelor de tratament. Pe parcursul perioadei de terapie pacienţii au fost retestaţi, la fiecare 3 săptămâni, timp de 3 luni.

S-au urmărit diferenţele reale între parametrii probelor respiratorii funcţionale pentru grupul a cărui evoluţie este naturală, fără intervenţie controlată şi grupul asupra căruia s-a intervenit cu modalităţi specifice de terapie.

S-au urmărit, de asemenea, pe acelaşi grup, modificările spirografice care denotă refacerea şi readaptarea organismului în funcţie de sex. REZULTATE ŞI CONCLUZII Comparativ, rezultatele obţinute au arătat o îmbunătăţire a stării grupului experimental, grup asupra căruia s-a intervenit cu modalităţi specifice de kinetoterapie. S-au modificat semnificativ: volumul curent (CV), debitul pulmonar (VEMS prin scăderea rezistenţei pe căile aeriene), permeabilitatea bronşică (VEMS/CV%).

Sexul feminin conştientizează mai mult decât bărbaţii necesitatea refacerii şi readaptării organismului, cooperează mai bine la desfăşurarea programelor şi utilizează eficient modalităţile de relaxare. Rezultatele se concretizează prin creşterea volumului pulmonar – capacitatea vitală.

Diagnosticarea precoce a BPOC este foarte importantă. Cu cât se intervine mai rapid, cu atât este mai lentă distrugerea căilor respiratorii şi a plămânilor.

138

Persoanele mai tinere reacţionează, pentru moment, mai bine decât cei mai în vârstă, dar au tendinţa de a abandona în momentul în care se simt mai bine.

Boala afectează şi activitatea profesională. Reinserţia profesională face parte din profilaxia terţiară a BPOC.

Rezultatele au arătat o îmbunătăţire considerabilă a stării de sănătate prin tratament kinetic, redând speranţa de viaţă acestor bolnavi, în condiţiile în care boala prezintă un caracter evolutiv şi invalidant.

BIBLIOGRAFIE CORDUN, M., Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti, 1999. LOZINCĂ, I., Recuperarea kinetoterapeutică a pacienţilor de pe secţia de

chirurgie pulmonară, Editura Universităţii din Oradea, 2005. MIHĂŢAN, F., Bronhopneumopatia cronică obstructivă, Editura Orizonturi,

Bucureşti, 1999. NENCIU, G., Fiziologia sistemului neuro-muscular cu aplicaţii în sport, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002. PĂUN, R., Tratat de medicină internă – aparatul respirator, Editura Medicală,

Bucureşti 1983. SBENGHE, T., Recuperarea medicală a bolnavilor respiratori, Editura Medicală,

Bucureşti, 1983.

ABSTRACT

Chronic obstructive lung disease is the general term that defines all pulmonary diseases accompanied with discomfort in breathing, as well as obstructive airways ventilation. In this study we tried to prove the importance of the physiotherapy in achieving the secondary and tertiary prophylaxis of the disease. Without an appropriate treatment, the disease develops and does not cure itself. Kinesiology treatment is extremely important for maintaining and increasing the effort capacity, becoming the patient's „way of life”.

Key words: COLD (chronic obstructive lung disease), chronic, obstructive syndrome, VEMS (expiratory volume in one second).

139

STUDIU ASUPRA POSIBILITĂŢILOR DE DEZVOLTARE A COEZIUNII GRUPULUI ŞCOLAR LA ELEVII CU DIZABILITĂŢI

Florentina POPESCU*

.

REZUMAT

Grupul şcolar este un mijloc de socializare, formare, dezvoltare şi educare a personalităţii umane, individuale şi colective. Colectivitatea favorizează formarea şi consolidarea relaţiilor dintre membrii grupului. Pentru copii şi tinerii, activităţile sportive sunt mijloace idele pentru comunicare, socializare şi integrare atât pentru elevii obişnuiţi, cât şi pentru cei cu diferite disabilităţi.

Cuvinte-cheie: grup şcolar, coeziune, metode, sociogramă.

SCOPUL STUDIULUI Cercetarea îşi propune să găsească metode şi mijloace pentru dezvoltarea

coeziunii grupului şcolar la învăţământul special.

IPOTEZA LUCRĂRII Studiul experimental şi-a propus să urmărească dacă jocul de baschet, prin

mijloacele sale specifice, dezvoltă coeziunea grupului şcolar la copiii cu dizabilităţi, cu retard mintal.

SARCINILE CERCETĂRII Pentru realizarea cercetării s-au impus respectarea următoarelor sarcini: – Cooptarea şi cointeresarea profesorului din şcoala specială pentru

demersul cercetării. – Cunoaşterea colectivului de elevi şi participarea efectivă la lecţiile

claselor cuprinse în cercetare. – Folosirea mijloacelor specifice jocului de baschet în realizarea temelor şi

sarcinilor lecţiilor de educaţie fizică. – Alegerea metodelor cele mai eficiente de comunicare cu elevii cu

probleme de retard mintal. – Cunoaşterea factorilor coeziunii şcolare pentru creşterea randamentului

şcolar. – Alcătuirea unui test sociometric cu întrebări accesibile elevilor cuprinşi

în cercetare. – Realizarea sociogramei.


140

METODE DE CERCETARE: documentarea ştiinţifică, prin studiul literaturii de specialitate, observaţia, ancheta sociometrică prin testul sociometric.

CONŢINUTUL EXPERIMENTULUI Experimentul s-a desfăşurat cu colectivul clasei a V-a A cu un efectiv de

12 elevi (4 fete şi 8 băieţi), clasa martor, iar clasa experimentală a V-a B a avut un efectiv de 17 elevi (7 fete şi 10 băieţi). În cercetarea acestor două grupuri şcolare am avut ca obiective principale cunoaşterea poziţiei fiecărui elev în cadrul colectivului, a relaţiilor care se stabilesc în interiorul fiecărui grup, coeziunea grupurilor respective şi influenţa pe care o are educaţia fizică în formarea şi educarea acestor grupuri, a dezvoltării coeziunii lor.

La clasa experimentală s-a lucrat mai mult cu mijloace din jocul de baschet iar la clasa martor au fost folosite mijloace ale gimnasticii şi atletismului.

Grupul social nu poate fi redus la suma membrilor săi, deci simpla cunoaştere separată a fiecărui membru component nu este suficientă şi relevantă pentru a cunoaşte grupul în întregul său; dimpotrivă, este necesară investigarea şi cunoaşterea directă a însăşi acestei totalităţi şi unităţi distincte care este grupul.

În cadrul grupurilor sociale există şi funcţionează o multitudine şi o varietate de relaţii interumane, ce pot fi clasificate din nenumărate puncte de vedere, cel mai semnificativ fiind cel al conţinutului lor psihologic.

Clasa şcolară este „o mică societate” în care se întâlnesc importante aspecte de psihologie colectivă. „Societatea clasă” are o mare valoare educativă pentru că realizează asocierea membrilor şi acţionează ca factor moralizator. Organizarea activităţii clasei implică organizarea procesului instructiv-educativ ca grup în care este angajat elevul.

Observaţia este una dintre metodele cel mai des utilizată în cercetările de tip psihosocial, dat fiind faptul că este relativ uşor de organizat şi aplicat, poate fi rapid adaptată şi folosită în cele mai diverse situaţii din evoluţia grupurilor, permite folosirea unor forme variate şi suple, în dependenţă nu numai de obiectivul investigaţiei, dar şi de natura grupului, dispune de nenumărate valenţe pozitive şi avantaje. Ea presupune urmărirea şi consemnarea manifestărilor de comportament (individual sau psihosocial, interacţional) în diferite situaţii sociale, ca şi analiza particularităţilor psihologice ale individului sau ale grupului.

În cercetarea efectuată am fost preocupată de surprinderea unor aspecte şi fenomene ce caracterizează grupurile sociale ale claselor în diferite momente de activitate: lecţia de educaţie fizică, activităţi sportive, activităţi de gospodărire a clasei, jocul în pauze etc. Am urmărit manifestări şi reacţii ale grupului care rezultă din interacţiunea membrilor săi şi influenţele exercitate de diferiţi elevi asupra colectivului. Observaţia combinată cu discuţii diverse cu aceste grupuri de elevi m-a ajutat să obţin informaţii cu privire la relaţiile afective existente în clasă, comunicarea între elevi, luarea deciziilor în grup, soluţionarea diferitelor probleme care privesc grupul, raportul dintre liderii formali şi informali şi grupul clasei.

În învăţământul special, clasele de elevii îşi organizează întregul proces instructiv-educativ pe subgrupe de activităţi. Organizarea activităţii clasei nu este un model stabil. O bună organizare este aceea care prezintă flexibilităţi şi oferă

141

elevilor posibilitatea să acţioneze succesiv în mai multe grupe. Pentru evitarea rigidităţii se pot alcătui grupe temporare pentru organizarea unor acţiuni.

Relaţiile afective pe care le-am observat la cele două colective de elevi converg spre ideea că elevii „buni la învăţătură” care sunt aleşi ca lideri formali, au o influenţă mare asupra celorlalţi membri. În jurul lor au loc comunicările, în jurul lor se propun iniţierea diferitelor activităţi, ei sunt cel mai mult solicitaţi în luarea unor decizii corecte.

Numărul elevilor din prima clasă fiind mic, 12, relaţiile dintre ei sunt totuşi variate. Ei se influenţează reciproc, acţionează unul asupra celuilalt, cooperează sau se ajută. Dar nu în totalitate şi nu totdeauna. Sunt elevi care datorită comportamentului în grup sunt marginalizaţi, izolaţi, răutăcioşi cu colegii la începutul testului, care spre final au fost acceptaţi şi solicitaţi chiar la luarea unor decizii. Acestor elevii le-am dat în cadrul jocurilor sarcini de conducerea jocului, responsabilităţi ce i-au reabilitat în faţa colegilor.

Conducerea activităţii clasei nu are un caracter individual, ci unul colectiv în luarea deciziilor.

Am urmărit manifestări şi reacţii ale grupului care rezultă din interacţiunea membrilor săi şi influenţele exercitate de diferiţi elevi asupra colectivului.

Relaţiile afective observate la cele două grupuri de elevi converg spre ideea că elevii care demonstrau capacităţi de învăţare „mai rapidă” a mijloacelor specifice jocului de baschet sunt aleşi ca lideri, sunt solicitaţi mai mult în luarea deciziilor.

Cunoaşterea diferitelor aspecte ale procesului de interacţiune din cadrul grupurilor cercetate a fost întărită de testul sociometric aplicat celor două clase de elevi.

Scopul acestui test a fost de a stabili locul pe care-l ocupă fiecare elev în cadrul grupului, relaţiile interpersonale care s-au stabilit în interiorul grupului, coeziunea acestuia. Testul sociometric a constat din trei întrebări prin intermediul cărora elevii au fost solicitaţi să-şi exprime simpatiile şi antipatiile faţă de ceilalţi colegi. La fiecare întrebare elevii trebuiau să indice numele a trei colegi în ordinea preferinţelor.

Întrebările testului sociometric au fost: a. Dacă ţi s-ar cere să înveţi cu alţi colegi din clasă, pe cine ai prefera? b. Cu cine din clasă nu ai vrea să înveţi? c. Când te joci în timpul recreaţiei, pe care dintre colegi îi preferi? d. Cu care dintre colegi, nu ai vrea să te joci? e. Care sunt cei mai buni prieteni ai tăi din clasă? f. Care sunt acei colegi, cu care nu doreşti să fii prieten? Întrebările testului au fost alcătuite pe trei criterii după cum urmează:

– primul criteriu – a şi b; – al doilea criteriu c şi d; – al treilea criteriu e şi f.

Testul îi obligă pe elevi să se exteriorizeze şi să-şi destăinuie anumite stări afective pe care le simt faţă de cei cu care se află în interacţiune. Înainte de administrarea testului le-am explicat care este scopul, importanţa şi necesitatea sincerităţii în răspunsurile date şi le-am garantat secretul răspunsurilor.

Datele testului le-am inclus în matricea sociometrică care reflectă atitudinea elevului faţă de colectiv. Pe baza datelor înregistrate în matrice am calculat indici sociometrici privind expansiunea socială şi incluziunea socială a fiecărui elev.

142

Elevii sunt înscrişi în matrice atât pe orizontală, cât şi pe verticală iar în funcţie de preferinţele înscrise în test am trecut răspunsurile fiecărui elev privind alegerile şi respingerile (Tabel 1 şi Tabel 2).

Am notat: – cu 3 prima alegere sau respingere; – cu 2 a doua alegere sau respingere; – cu 1 a treia alegere sau respingere.

Tabel 1. Matricea sociometrică – respingeri – al doilea grup

(Rp – Respingeri primite; Vr – Valoarea respingerilor)

BM CI CM CM FC FM FN GR GG HM ID PM RD SC SE SG SN BM 2 3

2 3

1

3

2

CI 1 3 2 3

2

3

1

CM 2 1 1

2 3

3 2

3 1

CM 2 1

1 3

3 2 3

2

FC 1 1

1 3 1

2 3

2

2 3

FM 3

3 2 1 3 1 2 2

FN 1 3 3

2 3

GR 1 2 3

3

3 1 2

1

2

GG 1

3

1 2 2

3 2 3

1

HM 1 3

1 2

2 3 1

3 2

ID 1 3

2 3

2 3 1

PM 2

1 1 3

3 3

2 2 1

RD 1 3 3

1

2 1 2 2

3

SC 3 3 3

2 2

1 1

2

1

SE 1 3 2

2 3

1 1

3 2

SG 1 2

3 1

2 3 3

SN 1 1 3

2 3 3

Rp 4 4 2

3 3 2

5 2 1

2 2 5

0 0 0

2 1 6

5 3 3

8 3 1

3 2 4

2 0 0

5 7 6

0 1 0

0 2 0

2 4 5

3 5 2

2 3 2

4 3 3

Vr 5 7 4

4 5 2

13 4 2

5 6

14

0 0 0

3 2 14

11 4 5

18 9 3

3 4 8

6 0 0

9 14 13

0 2 0

0 5 0

6 11 9

7 10 4

5 6 4

6 6 7

143

Tabel 2. Matricea sociometrică – alegeri al doilea grup

(Ap – Alegeri primite; Va – Valoarea alegerilor)

BM CI CM CM FC FM FN GR GG HM ID PM RD SC SE SG SN BM 2 3

3 1

2 3

2

CI 1

3 3 3

2

1 2

1 2

CM 1 1

1

2 3 3

3 2 2

CM 1 3 3 3

1

2 2 2

1

FC 2 1

1

3

1 3

3 2

2

FM 2

3 3 3

2 1

1 2

FN 2 2

1 1 1

2 3 3 3

GR 2 3 2 3

1 3 1

1 2

GG 1 2 2

1

2 3

3 1 3

HM

2

1

3 1 3

2

3

1 2

ID 3 3

3 1

2 1 2

1 2

PM 1 2 2

2 1 3 3 3

RD 3 3 3

1 1 1

2 2 2

SC 1 2 3

2 1

3 3 2

1

SE 1 3 1

3

3 2

2 1 1

SG 2 2

2 1

3

3 1 1 3

SN 2 2

1 3 3

3 1 1

2

Ap

2 4 2

2 3 5

0 1 2

1 3 4

12 7 11

0 6 0

0 3 1

0 3 1

2 1 1

7 5 10

0 0 2

11 4 3

12 4 5

1 2 2

1 1 0

0 1 0

0 1 0

Va

2 8 3

2 6 11

0 2 3

2 4 5

31 18 29

0 9 0

0 9 1

0 7 1

5 1 3

10 7 15

0 0 6

20 10 7

25 7

11

3 6 4

2 1 0

0 2 0

0 3 0

144

CONCLUZII Cunoaşterea psihologică şi psihosocială a grupului este subordonată

utilizării ei în vederea obţinerii evoluţiei şi progresului grupurilor sociale, a armoniei dintre membrii acestora, a creşterii eficienţei lor. Cunoaşterea concretă, corectă şi adecvată a grupului trebuie să ne conducă spre acţiune, spre intervenţia în grup pentru ameliorarea activităţii lui, pentru antrenarea membrilor în rezolvarea propriilor lor probleme.

Cunoaşterea, activarea şi intervenţia în grupurile şcolare apar ca o necesitate obiectivă în şirul acţiunilor instructiv-educative şcolare în vederea optimizării funcţionalităţii lor concrete.

Ele conduc spre realizarea unei triple finalităţi: praxiologică – prin contribuţia adusă la sporirea eficienţei, a randamentului grupului şcolar; organizatorică – din perspectiva teoriei organizării şi conducerii, facilitând procesul dirijării, ameliorării şi optimizării fenomenelor psihologice; diagnostică şi prognostică – înscriindu-se, pe de-o parte, pe linia uşurării înţelegerii, explicării şi interpretării stărilor actuale ale grupului şcolar, iar pe de altă parte, pe cea a anticipării dinamicii lui viitoare.

Tehnica observaţiei sistematice a grupurilor pe baza categoriilor comunicaţional-interacţionale este deosebit de productivă din perspectiva necesităţilor de cunoaştere a grupurilor. Ea este cu atât mai semnificativă, cu cât furnizează date nu doar despre profilul grupului întreg, ci şi despre fiecare membru al său, nu doar date de ordin cantitativ, ci şi de ordin calitativ.

Prin mijloacele educaţiei fizice şi mai ales prin jocul de baschet se obţin rezultate educative cu efect major asupra grupurilor şcolare. Jocul de baschet prin regulament şi posibilităţi de adaptare la copiii cu dizabilităţi combate atitudinile negative manifestate în rândul grupurilor şcolare.

Educaţia fizică prin mijloacele specifice mai ales jocurilor colective influenţează favorabil relaţiile interpersonale, oferind posibilitatea apariţiei unor trăiri afective pozitive.

Prin îmbinarea activităţii individuale cu cea colectivă şi pe grupe, prin îmbinarea activităţilor care presupun inteligenţă practică cu cele care solicită forţă şi îndemânare, a competiţiei cu cooperarea, educaţia fizică contribuie la educarea trăsăturilor moral-volitive, a spiritului de fairplay, a sentimentului apartenenţei la grup.

Grupul mic se caracterizează prin faptul că este alcătuit dintr-un număr restrâns de indivizi care au un scop comun în vederea căruia se organizează, între care există relaţii interpersonale directe de comunicare, de colaborare, de apreciere etc. şi care acceptă un sistem de legi informale şi/sau formal-codificate în vederea cooperării eficiente.

Abordat din punct de vedere al teoriei sistemelor, are toate caracteristicile unui sistem cibernetic. Are funcţii de: învăţare socială, de securizare, de integrare socială, de autoreglare la nivelul fiecărui individ, de reglementare a relaţiilor din interior, de generare a unor structuri sociale mai complexe.

145

BIBLIOGRAFIE ALLPORT, G.W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti,1981. BOTEZ, M.I., Neuropsihologie clinică şi neurologia comportamentului, Editura

Medicală, Bucureşti, 1996. DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1997. EPURAN, M., HORGHIDAN, V., Psihologia educaţiei fizice, Editura

Universitatea Ecologică, Bucureşti, 1994. GAGEA, A., Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,1999. GOLU, P., Fenomene şi procese psihosociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1989. HOLDEVICI, I., Psihoterapie, Editura Ceres, Bucureşti, 1993. HORGHIDAN, V., Metode de psihodiagnostic, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1997. HORGHIDAN, V., MITRACHE, G., TÜDŐS, Ş., Psihologie normală şi

patologică, Editura Globus, Bucureşti, 2001. POPESCU, F., Baschetul în şcoală, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2003. TODEA, S. F., Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. ŞCHIOPU, U., Dicţionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti, 1997. ZLATE, M., Introducere în psihologie, Editura Şansa, Bucureşti, 1996.

ABSTRACT

School is a mean of socialization, formation, development and education of human personality, individual and collective. Collectivity favors the formation and consolidation of relationships among group members. For children and young people, sport activities are the ideal means of communication, socialization and integration, both for normal students, as well as for those with various disabilities.

Key words: school group, cohesion, methods, social analysis.

147

CONTRIBUŢII PRIVIND EDUCAREA ŞI REEDUCAREA ATITUDINII CORECTE A CORPULUI LA ŞCOLARI ÎN CADRUL ORELOR

DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Florentina POPESCU* Maria-Cristiana PORFIREANU**

REZUMAT

Atitudinea este o funcţie educabilă ce se realizează sub influenţa educativă a familiei şi a şcolii în special prin mijloacele educaţiei fizice şcolare. Depistate la timp, până la apariţia modificărilor în structura ţesuturilor, deficienţele fizice uşoare se corectează, în cele mai multe cazuri, în condiţiile activităţii şcolare obişnuite.

Cuvinte-cheie: educaţie fizică, educare, corectare, atitudine corectă a corpului.

INTRODUCERE Atitudinea este considerată o funcţie a corpului omenesc bazată pe acţiunea

sinergică şi coordonată a elementelor aparatului locomotor şi a sistemului nervos cu ajutorul cărora se menţin stabilitatea şi rapoartele constante, pe de-o parte, între corpul întreg şi segmentele sale, iar pe de altă parte, între corpul întreg şi mediul înconjurător.

Atitudinea corpului este rezultatul interacţiunii mai multor factori dintre care menţionăm: predispoziţiile ereditare ce se manifestă prin intermediul biotipului constituţional, tipul de activitate nervoasă superioară, gradul de tonicitate al musculaturii, caracterul deprinderilor abituale sau profesionale, preocupările individuale pentru formarea şi educarea sa.

Micile abateri de la normal în forma şi funcţiile corpului, adică deficienţele surprinse în stadiul incipient sunt considerate atitudini deficiente, care pot interesa corpul în întregime sau numai anumite segmente ale corpului şi care, prin executarea mişcării corective – proba funcţională – se corectează şi hipercorectează.

Depistate la timp, până la apariţia modificărilor în structura ţesuturilor, deficienţele fizice uşoare se corectează, în cele mai multe cazuri, în condiţiile activităţii şcolare obişnuite.

Necorectate la timp atitudinile deficiente evoluează în sens negativ, cuprinzând în mecanismul lor de producere pe lângă perturbarea reflexului

* Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret ** Departamentul de Educaţie Fizică şi Sport, Academia de Ştiinţe Economice

148

complex neuro-psihic de atitudine şi modificări de structură, realizându-se adevărate deficienţe fizice.

Alteori atitudinile deficiente constituie factori mecanici ce favorizează declanşarea unor boli distrofice ale oaselor şi în special ale corpurilor vertebrale.

Defectele de atitudine sunt numeroase mai ales în perioada şcolară, de aceea calea cea mai avantajoasă pentru prevenirea şi corectarea lor este activitatea de educaţie fizică şi sport.

Ne-am propus să stabilim frecvenţa atitudinilor deficiente globale la elevii Şcolii 129 „Elena Farago” pe vârste şi sexe, standardizarea unor grupe de exerciţii care să contribuie la educarea atitudinii corecte a corpului şi la reeducarea celor deficiente, încadrarea exerciţiilor corective în cadrul mijloacelor educaţiei fizice folosite pentru dezvoltarea fizică a elevilor.

IPOTEZA CERCETĂRII Dacă exerciţiile fizice sunt corect alese pentru atitudinile deficitare ale

elevilor pot contribui la reeducarea atitudinii corecte a corpului.

METODE DE CERCETARE: documentarea ştiinţifică prin studiul literaturii de specialitate, observaţia, analiza statistico-matematică.

METODA DE LUCRU Pentru a pune în evidenţă frecvenţa atitudinilor deficiente şi felul lor, am

examinat somatoscopic 1.332 elevi, 668 băieţi şi 664 fete cuprinşi în clasele I-VIII. Pentru a verifica eficienţa exerciţiilor folosite pentru educarea şi

reeducarea atitudinii corpului susceptibile de a fi standardizate pentru acest scop, am efectuat un experiment care a constat din executarea unui complex de exerciţii de către elevii a trei clase (I-A; I-B; IV-A). Elevii a două clase au servit drept martori. Complexul a fost supraadăugat conţinutului lecţiilor curente de educaţie fizică pe parcursul anului şcolar 2002-2003.

Alegerea pentru experiment a claselor menţionate este motivată de faptul că deprinderile profesionale nu şi-au pus amprenta pe atitudinea corpului la clasele mici, iar la clasele mari aceste deprinderi au avut timpul să influenţeze atitudinea corpului.

De asemenea, am avut acceptul conducerii şcolii să desfăşurăm lecţiile de educaţie fizică şi la clasele din ciclul primar.

Exerciţiile fizice folosite au fost structurate după următoarele principii: ► principiul educării atitudinii corecte (formarea reflexului neuropsihic de

postură corectă si dezvoltarea în mod specific a musculaturii care menţine segmentele în atitudine corectă);

►specificul deprinderilor profesionale (solicitarea intensă a planului posterior de sprijin al corpului şi predominenţa mişcărilor de flexie ale capului şi gâtului, trunchiului, membrelor superioare şi inferioare);

► frecvenţa atitudinilor deficiente, respectiv predominenţa atitudinilor cifotice şi asimetrice.

149

Complexul de exerciţii folosit în experiment este: Demonstrarea atitudinii corecte a corpului de către profesor şi explicarea

detaliilor privind atitudinea unor segmente, şi în special a capului şi gâtului, coloanei vertebrale, bazinului şi picioarelor.

Exerciţiul 1. Poziţia iniţială: stând cu spatele lipit de un plan vertical: − ducerea braţelor de jos în sus prin lateral păstrând contactul palmelor în

planul vertical; − braţele sus: inspiraţie profundă liberă cu „sugerea” abdomenului,

revenire cu expiraţie; se reia exerciţiul ducând câte un genunchi la orizontală la momentul ixpiraţiei şi coborându-l la expiraţie;

− braţele sus: încordarea musculaturii întregului corp în mod voluntar, urmată de relaxarea ei profundă fără deplasarea niciunui segment;

− pas înainte cu un picior urmată de apropierea piciorului din spate (marcarea noii poziţii), revenire în acelaşi mod, suprapunând în acelaşi timp toate punctele părţii posterioare ale corpului pe planul vertical.

Exerciţiul 2. Poziţia iniţială: pe genunchi cu sprijin pe palme, coloana vertebrală sub orizontală: extensia amplă a capului, gâtului şi trunchiului executată îndeosebi din segmentul toracal al coloanei vertebrale; târâre înainte prin ridicarea alternativă a umerilor şi prin impulsul alternativ al picioarelor; culcat dorsal de-a lungul băncii de gimnastică, cu braţele sus şi cu genunchii îndoiţi la piept, târâre înainte prin tracţiunea simultană sau alternativă a braţelor.

Exerciţiul 3. Stând: mers cu braţele duse în diferite poziţii: lateral oblic sus şi jos, definirea acestor poziţii de către elevi.

Exerciţiul 4. Stând: mers cu autocontrolul atitudinii corpului; mers cu musculatura corpului foarte încordată, urmată de mers cu musculatura foarte relaxată, urmată în continuare de mers cu musculatura în stare de tonicitate normală; mers cu un obiect pe creştet menţinut din lateral cu ambele mâini; mers cu ducerea câte unui genunchi la orizontală simultan, cu ducerea braţelor prin înainte sus cu inspiraţie şi coborârea lor cu expiraţie.

La clasele a I-a s-a pus accentul pe educarea atitudinii corecte, folosindu-se exerciţii care să exercite componenta neuro-psihică din cadrul metodei generale de educare a atitudinii, iar la clasele a IV-a am folosit exerciţii care să se adreseze în mare măsură substratului musculo-articular.

REZULTATE OBŢINUTE ŞI INTERPRETAREA LOR Prelucrarea statistică a datelor obţinute prin examenul somatoscopic iniţial

pune în evidenţă unele date pe care le prezentăm în tabelul nr. 1 şi din care rezultă următoarele:

1. Atitudinea cifotică este cea mai frecventă, fiind constatată într-un procent de 14,8 %, urmează în continuare atitudinea asimetrică care are un procent de 8,2 %, după care urmează atitudinea lordotică cu un procent de 4,5 % şi atitudinea plan-rigidă cu procentul cel mai scăzut 4,5 %.

2. Frecvenţa atitudinii cifotice ca şi a celei asimetrice se explică prin faptul că deprinderile profesionale şcolare sunt dominate de poziţia de flexie a trunchiului

150

şi solicitarea asimetrică a centurii scapulare. O altă explicaţie a acestei atitudini poate fi aceea că majoritatea copiilor iau atitudinea cifotică pentru a se odihni, ştiindu-se că în această poziţie elementele senzitive aflate în partea anterioară a ligamentelor coloanei vertebrale sunt mai puţin impresionate de presiunea mecanică.

3. Datele examenului somatoscopic efectuat asupra copiilor luaţi în experiment ne arată următoarele: din cei 23 de copii cu atitudini deficiente cuprinşi în cele trei clase, şi-au corectat viciul de atitudine 18 dintre ei (78,26 %), iar 5 (21,74 %) au rămas în continuare cu atitudini deficiente. Acestea sunt de natură cifotică.

4. La elevii claselor martori, unde au fost iniţial 13 copii cu atitudini deficiente, în final s-a constatat apariţia a încă 9 copii cu atitudini deficiente dintre care 7 cu atitudini cifotice şi 2 cu atitudini asimetrice.

5. Dintre atitudinile deficiente segmentare care însoţesc atitudinile deficiente globale au corectat: capul şi gâtul înclinat înainte şi lateral, umerii aduşi asimetrici, genunchii în flexie şi în hiperextensie, atitudinea scoliotică şi lordotică a coloanei vertebrale şi în măsură mai mică abdomenul proeminent. Nu au corectat în acest timp înfundarea bazelor toracelui, înfundarea sternului şi omoplaţii desprinşi.

CONCLUZII 1. Ponderea atitudinilor deficiente existente: atitudinea cifotică 16,3 %

băieţi şi 13, 4 % fete; cea asimetrică cuprinde ambele sexe, pe băieţi într-un procent de 8,7 % iar pe fete într-unul de 7,8 %; atitudinea plan – rigidă este aproape egală la ambele sexe, aflându-se într-un procent de 4,4 %, iar cea lordotică cuprinde pe băieţi într-un procent de foarte mic 1,7 % în timp ce la fete are o valoare superioară, respectiv 7 %.

2. Atitudinea corpului se poate educa iar atitudinile deficiente se pot corecta sau reeduca prin exerciţii fizice special alese şi aplicate în lecţiile curente de educaţie fizică şcolară. O atenţie deosebită trebuie acordată atitudinii cifotice care este mai rezistentă la efectul corectiv al exerciţiilor fizice, ca şi toracelui înfundat la bază şi omoplaţilor desprinşi care însoţesc atitudinea cifotică.

3. Exerciţiile pe care le-am standardizat pot fi adaptate şi aplicate la orice fel de înzestrare materială a şcolilor, întrucât cele folosite de noi au fost executate sub formă activ-liberă şi îngreuiate doar cu ajutorul gravitaţiei.

4. Exerciţiile de respiraţie şi cele pentru membrele superioare sub forma mişcării de rotaţie externă trebuie să ocupe o pondere mai mare în complexele de exerciţii folosite în scop corectiv.

5. Educarea atitudinii corecte a corpului trebuie să devină o sarcină reală a procesului de educaţie fizică şcolară şi să înceapă din clasa a I-a. Preocupările pentru aceasta trebuie să continue pe toată durata şcolarizării, ce corespunde perioadei de creştere, pentru a se împiedica la timp transformarea lor în deformaţii.

6. Curricula de educaţie fizică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu şi mijloace pentru educarea şi reeducarea atitudinii corpului la copiii de vârstă şcolară.

Frecvenţa atitudinilor deficiente globale la elevi pe clase la băieţi (Tabelul 1) şi la fete (Tabelul 2) în cifre absolute şi procente sunt prezentate în tabelele de mai jos.

151

Tabelul 1. Frecvenţa atitudinilor deficiente globale la elevii studiaţi Atitudine Deficientă

Atitudine cifotică

Atitudine lordotică

Atitudine plan -rigidă

Atitudine asimetrică


Clasa

Atitudine normală

Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % I 75 58 77,7 17 23,3 9 12 - - 2 2,6 6 8 II 53 38 71,6 15 28,4 10 18,8 2 3,7 1 1,8 2 3,7 III 80 54 67,5 26 32,5 17 21,2 1 1,2 2 2,5 6 7,5 IV 68 49 72,0 19 28,0 15 22,0 1 1,4 - - 3 4,4 V 83 58 70,0 25 30,0 10 12,0 1 1,1 9 10,8 5 6,0 VI 81 47 58,0 34 42,0 15 18,5 3 3,7 9 11,1 7 8,6 VII 97 66 68,0 31 32,0 16 16,5 - - 4 4,1 11 11,5 VIII 106 69 65,0 37 35,0 14 13,2 5 4,7 2 1,9 16 15,0 IX 25 19 76,0 6 24,0 3 12,0 - - 1 4,0 2 8,0

Total 668 458 69,5 210 30,4 109 16,3 13 1,9 30 4,4 58 8,7

Tabelul 2. Frecvenţa atitudinilor deficiente globale la elevele studiate

Situaţia dezvoltării fizice din punct de vedere al atitudinii corpului a elevilor din clasele luate pentru experiment şi al claselor martori înainte şi după efectuarea experimentului este prezentată în Tabelul 3.

Tabelul 3. Evaluarea atitudinii corporale

înainte şi după aplicarea sistemelor de acţionare

ÎNAINTE DE EXPERIMENT DUPĂ EXPERIMENT Clasa Ef. Norm. Atit

Def. Cif. Lord. Asim. Pl.

Rig. Ef. Norm. At.

Def. Cif. Lord. Asim. Pl.

Rig. I A

Exp. 38 30 8 3 1 3 1 38 36 2 2 - - -

I B Exp.

38 29 9 4 - 4 1 38 37 1 1 - - -

IV A Exp.

29 24 5 5 - - - 29 27 2 2 - - -

I D Mar.

31 25 6 4 - 1 1 31 21 10 8 - 1 1

IV B Mar.

27 20 7 6 1 - - 27 15 12 8 1 3 -

Atitudine deficientă

Atitudine cifotică

Atitudine lordotică

Atitudine plan rigidă



Clasa

Atitudine normală

Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % I 65 49 75,3 16 24,7 7 10,7 3 4,6 2 3,0 4 6,1 II 63 38 58,3 25 41,7 15 23,8 4 6,3 2 3,1 4 6,3 III 72 56 77,7 16 22,3 9 12,5 2 2,7 1 1,3 4 5,5 IV 65 48 73,8 17 26,2 10 15,3 2 3,0 1 1,5 4 6,1 V 81 56 69,1 25 30,9 10 12,0 6 7,4 4 4,9 5 6,1 VI 74 44 59,5 30 40,5 9 12,1 10 13,5 6 8,1 5 6,7 VII 111 79 71,1 32 28,9 10 9,0 8 7,2 6 5,3 8 7,2 VIII 96 51 53,6 45 46,4 15 15,6 10 10,4 6 6,2 14 14,5 IX 37 23 70,0 11 30,0 4 10,8 2 5,4 1 2,6 4 10,8

Total 664 447 67,6 217 32,4 89 13,4 47 7,0 29 4,4 52 7,8

152

BIBLIOGRAFIE CORDUN, M., Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti, 1999. FOZZA, C. A., Îndrumar pentru corectarea deficienţelor fizice, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2002. SABĂU, E., Refacere, Recuperare, Kinetoterapie în activitatea sportivă, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006. VÂJIALĂ, G. E., Igienă şi evaluare biologică, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2004.

ABSTRACT

Attitude is a function which can be educated under the influence of family and school, mainly through the means of scholar physical education. Discovered early, before modifications in the tissue structure appear, physical deficiencies can be corrected, in most situations, through the regular activities in school.

Key words: physical education, correction, right attitude of the body.

153

STUDIU ASUPRA MODELĂRII PERSONALITĂŢII ELEVILOR CU DIZABILITĂŢI

PRIN UTILIZAREA JOCURILOR DINAMICE

Maria-Cristiana PORFIREANU* Academia de Studii Economice, Bucureşti

REZUMAT

Jocurile dinamice au multiple valenţe formative şi instructive. Prin formă, conţinut şi efecte oferă avantaje în învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice, dar şi în dezvoltarea proceselor psihice şi a personalităţii copiilor cu disabilităţi de ordin intelectual.

Cuvinte-cheie: personalitate, jocuri dinamice, modelare, copii cu disabilităţi. SCOPUL CERCETĂRII este formarea şi perfecţionarea trăsăturilor

pozitive ale personalităţii copiilor din şcolile speciale prin folosirea jocurilor dinamice în lecţiile de educaţie fizică. Modelarea personalităţii copiilor cu disabilităţi este obiectiv al educaţiei fizice şcolare în vederea integrării acestor copii cu nevoi speciale în societate.

IPOTEZA LUCRĂRII Dacă în organizarea şi desfăşurarea lecţiilor de educaţie fizică în şcolile

speciale jocurile dinamice sunt folosite ca mijloace permanente pentru realizarea obiectivelor, se intervine mai uşor în modelarea trăsăturilor de personalitate ale elevilor cu disabilităţi.

SARCINILE CERCETĂRII • Studierea metodelor de cunoaştere a elevilor cu disabilităţi, a

particularităţilor de lucru cu aceşti copii, a formării trăsăturilor de personalitate prin activitatea de educaţie fizică, şi în special, prin contribuţia jocurilor dinamice ca mijloace ale educaţiei fizice şcolare.

• Cunoaşterea elevilor cuprinşi în cercetare. • Alcătuirea fişelor de caracterizare psihologică cu ajutorul psihologilor din

şcoală. • Testarea iniţială şi finală a elevilor. • Prelucrarea statistico-matematică a datelor. • Formularea concluziilor şi propunerilor.

* Departamentul de Educaţie Fizică şi Sport, Academia de Ştiinţe Economice

154

METODE DE CERCETARE: documentarea ştiinţifică, observaţia pedagogică, metoda experimentală, metoda testelor, metoda analizei statistico-matematică.

CONŢINUTUL EXPERIMENTULUI Experimentul s-a organizat în anul şcolar 2004-2005 în perioada

01.09.2004 – 15.06.2005 la Şcoala Specială nr. 4 din Bucureşti, pe un eşantion de 12 elevi ai clasei experimentale a V-a A şi un grup de 12 elevi ai clasei a V-a C, grupa martor.

Conceptul de personalitate a fost larg discutat în literatura de specialitate pentru că desemnează o realitate extrem de complexă, dar şi datorită importanţei deosebite ce-o prezintă pentru cunoaşterea individului.

În accepţiunea sa cea mai largă, conceptul de personalitate denumeşte fiinţa umană considerată în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală. Concret, „personalitatea este un sistem bio-psiho-sociocultural” ce se construieşte în condiţiile activităţii şi integrării încă din primele etape ale dezvoltării individului în societate (Golu, M., 1993). În cadrul acestui sistem se desprind relevant blocurile unitare: psihosomatic, psihosocial şi psihocultural.

Personalitatea este întotdeauna unică şi originală. Didactic personalitatea se compune din aptitudini, temperament şi caracter,

unii autori adăugând şi atitudinile (Epuran, M., Horghidan, V., 1994). Atitudinile reprezintă capacitatea subiectului de a rezolva cu mare eficienţă

sarcini într-un domeniu. Cercetările recente accentuează importanţa pregătirii generale, multilaterale şi pericolul specializării timpurii.

Temperamentul este latura dinamico-energetică a personalităţii. Purtând amprenta puternică a factorului ereditar, temperamentul se exprimă în mod specific în activitatea reflexă de mobilizare şi susţinere energetică a activităţii.

Caracterul exprimă sistemul schemelor comportamentale relativ stabile care asigură „direcţionarea” adaptării prin satisfacerea simultană a nevoilor individuale şi sociale (Tudoş, Ş, 2001). Caracterul este nucleul personalităţii, întrucât exprimă atât partea profund individuală, cât şi valoarea ei morală. El s-a format ca urmare a adaptării la solicitările mediului social şi acţionează ca un filtru selectiv, în raport cu influenţele mediului social.

Cunoaşterea elevilor este o cerinţă de bază a conducerii procesului instuctiv-educativ, a cărei însemnătate creşte pe măsură ce se dezvoltă participarea conştientă a acestora la munca şcolară şi se accentuează necesităţile unei corecte orientări şcolare şi profesionale.

Prin specificul muncii sale, profesorul este şi psiholog în direcţia cunoaşterii şi a conducerii pedagogice a colectivului clasei.

Cunoaşterea elevilor apare astfel ca o necesitate de maximă însemnătate pentru asigurarea eficienţei procesului instructiv-educativ, ea răspunzând unor necesităţi concrete, multiple, dintre care menţionăm:

– cunoaşterea specificului particularităţilor de vârstă, sex; – stabilirea scopului şi alegerea mijloacelor de instruire; – formarea personalităţii elevilor în conformitate cu „modelul” omului de

tip nou;

155

– dezvoltarea dorinţei şi posibilităţilor elevilor de autocunoaştere şi a nevoii de autoeducare şi autoinstruire;

– integrarea socială şi profesională, prin cunoaşterea aptitudinilor, intereselor şi motivaţiei în armonie cu nevoia socială.

Profesorul de educaţie fizică trebuie să urmărească îndeplinirea unor obiective privind dezvoltarea personalităţii elevilor şi în funcţie de aceste obiective alege mijloacele necesare instruirii.

Psihicul uman există prin activitate. După Horghidan, V., (2000) formele de activitate pot fi grupate după următoarele criterii:

– activitate de joc; – activitate de învăţare. Jocul este dat de un ansamblu de conduite autotelice, definind o dimensiune

fundamentală a personalităţii, însoţind întreaga evoluţie a omului având funcţie generativă la vârstele de creştere şi regenerativă la adulţi şi senescenţi (Golu, M., 1993).

Printre beneficiile practicării acestui tip de activitate enumerăm: asimilarea de cunoştinţe, formarea de trăsături, exersarea diferitelor mişcări (jocurile de mişcare, pregătitoare, sportive), echilibrarea şi tonifierea psihică, precum şi descărcarea diferitelor tensiuni care ar putea perturba activitatea psihică.

Învăţarea este condiţia sine-qua-non a existenţei oricărui sistem viu. Formarea structurilor se realizează prin învăţare, ca urmare a soluţionării diverselor situaţii problematice.

Jocurile dinamice incluse în lecţia de educaţie fizică asigură realizarea unei densităţi motrice crescute, atât motrice cât şi funcţionale. Ca mijloace ale educaţiei fizice prezintă numeroase avantaje (Todea, S. F., 2003):

– contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, la menţinerea unei stări optime de sănătate;

– creează stări emoţionale pozitive; – contribuie eficient la formarea deprinderilor şi priceperilor motrice de

bază, utilitar– aplicative şi specifice unor ramuri şi probe sportive; – stimulează colaborarea cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, a

motivelor, acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale colectivului; – facilitează integrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea

conducătorului, a liderului, precum şi asumarea unor responsabilităţi personale; – contribuie la educarea calităţilor morale şi de voinţă; – contribuie la educarea atenţiei, a percepţiei şi reacţiei motrice; – contribuie la dezvoltarea gândirii, a creativităţii, iniţiativei. La clasa a V-a B, clasa la care s-a efectuat experimentul, mijlocul principal

al realizării sarcinilor şi temelor lecţiilor au fost jocurile dinamice, iar la clasa martor s-au folosit mijloace specifice educaţiei fizice din atletism şi gimnastică.

Pentru realizarea cercetării s-au alcătuit cu ajutorul psihologilor din şcoală fişe de caracterizare psihologică pentru fiecare elev. La componentele personalităţii elevii au primit note la începutul studiului şi la sfârşitul acestuia.

156

Fişa psihologică a cuprins următoarele componente: 1. Capacitatea de percepere a stimulului: vizual, auditiv, al spaţiului şi

spiritul de observaţie. 2. Concentrarea atenţiei: rapiditatea însuşirii informaţiei, capacitatea de

selecţionare a celei mai bune informaţii. 3. Aptitudinle: calităţi naturale, perseverenţă, aptitudini motrice. 4. Deprinderile: coordonarea mişcării, uşurinţa formării deprinderii,

stabilitatea deprinderii. 5. Afectivitatea: dispoziţia dominantă – pozitivă, negativă. 6. Voinţa: curaj, perseverenţă, capacitate de luptă. 7. Temperamentul: influenţa activităţii – de succese, de insuccese. 8. Caracterul: atitudinea faţă de activitatea sportivă, stilul de muncă, locul

ocupat în colectiv, atitudinea faţă de coechipieri. Din cifrele cuprinse în Tabelul 1, se poate constata că media valorică a

capacităţii de percepere a stimulului, a aptitudinilor, a deprinderilor, a voinţei, a trăsăturilor temperamentale şi a celor de caracter la clasa experimentală este peste valorile obţinute de clasa martor care are totuşi o valoare mai mare a mediei la afectivitate, iar la concentrarea atenţiei valorile sunt egale.

Putem afirma că folosirea jocurilor dinamice în lecţia de educaţie fizică are o influenţă mare asupra dezvoltării personalităţii elevilor prin valenţele acestora, ca mijloace ale educaţiei fizice şcolare.

Prezentăm rezultatele centralizate ale celor două înregistrări:

Tabelul 1. Valorile medii ale componentelor personalităţii în cele două testări

VALOAREA MEDIE Nr. crt.

COMPONENTELE PERSONALITĂŢII

CLASA Valoarea iniţială

Valoarea finală

PROGRESUL REALIZAT

Experiment 7,68 7,86 0,18 1 Capacitatea de percepere a stimulului Martor 7,54 7,59 0,04

Experiment 7,58 7,67 0,09 2 Concentrarea atenţiei Martor 7,08 7,17 0,09

Experiment 7,64 7,83 0,19 3 Aptitudini Martor 7,41 7,53 0,12 Experiment 7,64 7,75 0,11 4 Deprinderi Martor 7,31 7,39 0,08 Experiment 7,92 8,25 0,33 5 Afectivitate Martor 7,50 7,92 0,42 Experiment 7,72 7,86 0,14 6 Voinţa Martor 7,44 7,55 0,11 Experiment 7,62 8,00 0,38 7 Temperamentul Martor 7,42 7,58 0,16 Experiment 7,80 7,97 0,17 8 Caracterul Martor 7,56 7,59 0,03

157

CONCLUZII Jocul este dat de un ansamblu de conduite autotelice, definind o

dimensiune fundamentală a personalităţii, însoţind întreaga evoluţie a omului. Este o activitate naturală, spontană, liberă ce angajează întreaga fiinţă umană şi aduce beneficii prin ea însăşi, este recreativă şi compensatorie.

Jocurile dinamice au multiple valenţe formative şi educative. Prin conţinut, formă şi efecte, ele prezintă mari avantaje faţă de alte mijloace şi sisteme de acţionare folosite în lecţiile de educaţie fizică pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice de bază, utilitar-aplicative şi a celor specifice unor probe şi ramuri sportive ca şi pentru dezvoltarea calităţilor motrice, a proceselor psihice şi a trăsăturilor de personalitate.

Jocurile dinamice, pregătitoare sunt mai eficiente în învăţarea unui joc sportiv la acest nivel.

În desfăşurarea jocurilor dinamice elevul participă activ, observă, gândeşte, reactulizează creator sarcinile, caută soluţii şi le aplică, acţionează în interrelaţie cu colegii – parteneri sau adversari de joc, are responsabilităţi în desfăşurarea jocului ceea ce conduce la o mai bună educare motrică şi psihologică.

Jocul reprezintă o forţă puternică, o formă de pregătire pentru viaţa matură şi fixează multe achiziţii pe care le creează. El este folosit ca factor educativ.

La copiii cu dizabilităţi analiza desfăşurării jocului dinamic cu reuşita participării fiecărui elev în funcţie de sarcinile primite contribuie la dezvoltarea trăsăturilor personalităţii acestor copii cu nevoi speciale.

Comunicate cu tact şi selective, constatările dau posibilitatea elevilor să fie mai obiectivi în autocunoaşterea posibilităţilor proprii şi valorificarea lor în activitatea şcolară (lecţii, recreaţii) şi extraşcolară.

Prin conţinutul forma şi efectele lor, jocurile dinamice oferă condiţii favorabile de dezvoltare simultană a proceselor psihice şi a trăsăturilor de personalitate ale elevilor. Prin practicarea acestor jocuri se obţine un beneficiu emoţional prin satisfacţii de ordin senzorial (auditiv, vizual, kinestezic etc.), de aceea jocul are şi importante funcţii informativ-formative, educative şi terapeutice. BIBLIOGRAFIE CÂRSTEA, GH., Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Editura AN-DA,

Bucureşti, 2000. CERGHIT, I., Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1997. DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi

Pedagogică RA, Bucureşti, 1997. EPURAN, M., Pedagogie şi psihologie. Lecţia I – Învăţarea şcolară, IEFS,

Bucureşti, 1985. EPURAN, M., HORGHIDAN, V., Psihologia educaţiei fizice, Universitatea

Ecologică, Bucureşti, 1994.

158

GOLU, M., Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti, 1993. HORGHIDAN, V., Metode de psihodiagnostic, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1997. HORGHIDAN, V., Problematica psihomotricităţii, Editura Globus, Bucureşti,

2000. POPESCU, F., Jocuri pregătitoare pentru învăţarea baschetului, ANEFS,

Bucureşti, 1996. TODEA, S. F., Jocuri de mişcare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,

2002. TODEA, S. F., Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, Editura


ABSTRACT

Dynamic games have multiple habit-forming and instructive valence. Through content, shape and effects, they presents advantages for teaching, consolidating and improvement of motive skills and know-how, but also for developing of psychic processes and personality with special effects in teaching chlidren with intelectual disabilities.

Key words: personality, dynamic games, modeling, children with handicap.

159

PARTICULARITĂŢILE CONŢINUTULUI REFACERII PRIN ODIHNA PASIVĂ LA STUDENŢII ÎN VÂRSTĂ DE 18-20 DE ANI

Elena SABĂU*

Viorela Elena POPESCU**

REZUMAT Lucrarea reprezintă un studiu efectuat asupra unor tineri studenţi, de la o

unitate de învăţământ superior, prin care încercăm să surprindem unele aspecte legate de nivelul de conştientizare şi utilizare a unor deprinderi igienice de bază, care sunt dependente de conţinutul şi dozarea activităţilor cotidiene, cât şi de capacitatea de practicare independentă sau asistată a exerciţiilor fizice. Concret, intenţia noastră este de a identifica măsura în care tinerii studenţi se odihnesc la parametrii cantitativi şi calitativi corespunzători, dat fiind natura activităţilor curente şi nivelul condiţiei lor fizice în aceste circumstanţe.

Cuvinte-cheie: oboseală, refacere, somn, frecvenţă cardiacă.

ORIENTARE GENERALĂ Efortul prestat cotidian de populaţia activă creează o mare uzură în

organismul. Indiferent de natura profesiilor sau a activităţilor efectuate continuu şi riguros, organismul tânăr sau adult, se resimte într-o anumită măsură la sfârşitul zilei, fiind cuprins de starea de oboseală.

În scopul revenirii la o stare optimă de funcţionare, organismul trece printr-un proces de regenerare, de refacere a potenţialului biologic şi psihologic, în care cel mai natural şi eficient mijloc este odihna pasivă, respectiv somnul. Aşadar, refacerea presupune combaterea stării de oboseală şi restructurarea, reechilibrarea biologică a organismului ca urmare a prestării unor eforturi specifice sau profesionale semnificative. În scopul atingerii obiectivelor performanţiale curente sau tardive, atât persoana obişnuită, cât şi sportivul, are nevoie o refacere rapidă a organismului. Somnul este cel mai eficient, sigur şi ieftin mijloc de refacere completă a potenţialului uman, care se află în relaţie strânsă cu nivelul condiţiei fizice şi care poate identifica starea de sănătate a individului.

SCOP, IPOTEZĂ Demersul urmăreşte să verifice gradul de informare al studenţilor din anul

I şi II, curs zi, din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti, asupra unor

* Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret ** Departamentul de Educaţie Fizică şi Sport, Academia de Ştiinţe Economice

160

deprinderi igienice corecte de consolidare a stării optime de sănătate şi ameliorarea condiţiei fizice.

Studiul practic porneşte de la ipoteza de bază, conform căreia tinerii studenţi prin somnul de noapte, nu se odihnesc suficient din punct de vedere calitativ şi cantitativ.

METODE DE CERCETARE – Studiul literaturii de specialitate. – Metoda anchetei prin chestionar, prin care am investigat calitatea şi

cantitatea odihnei prin somn, cât şi capacitatea subiecţilor de a conştientiza importanţa somnului în activitatea diurnă. Am utilizat un chestionar cu 24 itemi. Subiecţii au primit întrebările şi variantele de răspunsuri, prin care am considerat că putem să obţinem informaţiile prin care să atingem scopul studiului propus. – Investigarea gradului de funcţionare a cordului, prin măsurarea şi înregistrarea frecvenţei cardiace. Subiecţii au fost instruiţi şi verificaţi în tehnica de măsurare a F.C. prin numărarea pulsului la nivelul arterei radiale timp de 15 secunde, urmând să efectueze acasă această investigaţie, timp de 7 zile, la momentul deşteptării, în poziţie clinostatică şi ortostatică.

– Metoda analizei statistico-matematică a rezultatelor obţinute, utilizând parametrii ce oferă gradul de generalizare-centrare a evenimentelor investigate.

– Reprezentarea grafică a rezultatelor obţinute.

EŞANTIONUL INVESTIGAT ŞI ORGANIZAREA STUDIULUI Subiecţii supuşi studiului practic au fost 25 de studenţi, ai Facultăţilor de

Comerţ, Relaţii Economice Internaţionale şi Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti. Studenţii, 15 fete şi 10 băieţi, au vârste cuprinse între 18 şi 20 de ani şi sunt aparent sănătoşi.

Programul zilnic de studii în formă frontală (în facultate) este în medie de 6 ore, cu participare la lecţiile de educaţie fizică la un program de 60 minute/săptămână.

Studiul practic, prin anchetă-chestionar şi prin protocol autocontrol (Tabelul 1) s-a efectuat în perioada 11-17 decembrie 2006. Înregistrările studenţilor au fost centralizate în perioada18-22 decembrie 2006.

Tabelul 1. Protocol de autocontrol al frecvenţei cardiace

(clino şi ortostatism) la deşteptare şi orele de somn

NUMELE ŞI PRENUMELE

ANUL DE STUDIU FACULTATEA

ODIHNA PASIVĂ FRECVENŢA CARDIACĂ Nr. bătăi/minut

ZILELE

SĂPTĂMÂNII

Clino Orto Diferenţa

Ora de culcare

Ora de deşteptare

Total somn

161

ANALIZA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR

Analiza şi interpretarea chestionarului În urma analizei răspunsurilor oferite de subiecţi la cei 24 itemi, am realizat o

situaţie statistică din care prezentăm comentariul şi reprezentarea grafică a celor mai reprezentativi dintre aceştia.

Item 2 – 21 de subiecţi reuşesc să doarmă 4-5 ore la un ciclu zi-noapte, iar 4 dintre cei chestionaţi între 6 şi 8 ore. Din răspunsurile primite de la tinerii chestionaţi constatăm că doar un procentaj de 24 % alocă un număr de peste 6 ore somnului, în vederea asigurării odihnei după o zi de activitate profesională, stres etc., restul de 76 % sunt cei ce reuşesc să doarmă între 4 şi 5 ore (Graficul 1).

DURATA SOMNULUI

76%

24%

4 - 5 ore6 - 8 ore

Graficul 1. Durata somnului la subiecţii chestionaţi

Item 3 – 5 subiecţi au ca oră de culcare ora 23.00, 10 dintre cei chestionaţi se culcă la ora 24.00, 10 subiecţi după miezul nopţii. Orele puţine de somn se explică prin faptul că 20 % au ca oră de culcare ora 23.00, 40 % dintre cei chestionaţi se culcă la miezul nopţii, iar 40 % la ore mai mici. Acest lucru este prezentat în Graficul 2.

ORA DE CULCARE

20%

40%

40% 23 h24 h 01 h

Graficul 2. Ora de culcare la subiecţii chestionaţi

162

Item 6 – din cei 6 subiecţi care apelează la mijloace speciale înainte de culcare, 4 sunt cei ce folosesc duşul cald, iar 2 dintre aceştia se uită la televizor. Dintre cei chestionaţi, 76 % nu apelează la mijloace speciale de relaxare, de provocare a somnului, iar din cei 24 % care apelează la aceste mijloace, 16 % sunt cei ce fac un duş cald înainte de culcare, iar un procentaj de 8 % stau în faţa televizorului, după cum se poate vedea din Graficul 3.

MIJLOACE SPECIALE

24%

76%

DA

NU

Graficul 3. Gradul de apelare la mijloacele de inducere a somnului

Item 7– din cei 6 subiecţi care apelează la mijloace speciale înainte de culcare, 4 sunt cei ce folosesc duşul cald, iar 2 dintre aceştia se uită la televizor. Dintre cei chestionaţi, 76 % nu apelează la mijloace speciale de relaxare, de provocare a somnului, iar din cei 24 % care apelează la aceste mijloace, 16 % sunt cei ce fac un duş cald înainte de culcare, iar un procentaj de 8 % stau în faţa televizorului, după cum se poate vedea din Graficul 4.

MIJLOACE SPECIALE

16%8%

76%

DUŞ CALD

TV

NIMIC

Graficul 4. Mijloacele de inducere a somnului

Item 8 – 2 subiecţi mărturisesc că se trezesc în timpul somnului, pentru 12 dintre aceştia acest lucru se întâmplă uneori, iar 11 dintre subiecţi declară că nu se trezesc în timpul somnului. 8 % dintre subiecţii chestionaţi se trezesc frecvent în timpul somnului, 48 % se trezesc uneori, iar 44 % nu se trezesc în timpul somnului. Această situaţie este prezentată în Graficul 5.

163

SOMN ÎNTRERUPT

8%

48%

44% FRECVENT

UNEORI

NU

Graficul 5. Somnul întrerupt la studenţii chestionaţi

Itemi 9 şi 10 – pentru 8 subiecţi problemele personale sunt cele care le provoacă insomniile, iar pentru 6 insomniile, când apar, sunt provocate de problemele şcolare. Un procent de 56 % dintre tinerii chestionaţi au insomnii, 32 % provocate de problemele personale, altele provocate de problemele şcolare în procentaj de 24 %, iar 44 % au declarat că nu au insomnii. (Graficul 6 şi Graficul 7).

INSOMNIA

56%

44% RAR

NU

Graficul 6. Prezenţa insomniei

MOTIVUL INSOMNIEI

32%

24%

44% PROB PERS.

PROB ŞC.

NICI UN MOTIV

Graficul 7. Cauzele insomniei

164

Item 17 – 10 dintre subiecţi recuperează în timpul zilei orele de somn pierdute noaptea, pe când 15 dintre subiecţi nu recuperează somnul pierdut. Un alt motiv al acumulării oboselii este faptul că 60 % dintre tinerii chestionaţi nu recuperează în timpul zilei orele de somn pierdute, pe când 40 % recuperează somnul pierdut noaptea (Graficul 8).

SOMNUL RECUPERAT ZIUA

40%

60%

DA

NU

Graficul 8. Somnul recuperat ziua

Itemi 23 şi 24 – din cei 10: 2 studenţi au ca obişnuinţă dansul, 4 sunt practicanţi ai jocurilor sportive, 2 subiecţi joacă tenis şi 2 subiecţi practică înotul. Un procentaj destul de mare pentru eşantionul de vârstă chestionat, adică 60 % nu practică exerciţiile fizice în mod frecvent, constant, iar 40 % au declarat că apelează la această formă de odihnă activă, de relaxare şi petrecere a timpului liber. Această situaţie este prezentată în Graficul 9 şi Graficul 10.

PRACTICAREA EXERCIŢIILOR FIZICE

40%

60%

DA

NU

Graficul 9. Practicarea exerciţiilor fizice

165

FORME DE PRACTICARE A EXERCIŢIILOR FIZICE

8%16%

8%8%

60%

DANS

JOCURI SP.

TENIS

ÎNOT

NIMIC

Graficul 10. Forme de practicare a exerciţiilor fizice

Item 24 – 2 subiecţi apelează la duş scoţian ca mijloc de relaxare, 1 student merge la saună, 5 studenţi obişnuiesc să meargă la masaj pentru relaxare, 6 folosesc meloterapia, 1 student practică yoga pentru a se relaxa, iar 1 student reflexoterapia în acelaşi scop (Graficul 11).

MIJLOACE DE RELAXARE

8% 4%20%

24%4%4%

36%

DUŞ SCOŢIA

SAUNĂ

MASAJ

MUZICĂ

YOGA

REFLEXO

NU

Graficul 11. Mijloace de relaxare

Analiza şi interpretarea protocolului de autocontrol În urma analizei protocoalelor culese de la subiecţii incluşi în studiu,

semnalăm următoarele aspecte: – frecvenţa cardiacă în clinostatism şi ortostatism prezintă o diferenţă

extrem de variată la subiecţii investigaţi, amplitudinea valorilor medii fiind de la 4,00 la 32,57 bătăi-minut, fapt pe care ni-l explicăm în principal prin nestăpânirea corectă a tehnicii de înregistrare a pulsului; faptul denotă o lipsă semnificativă de informare şi însuşire a unor deprinderi minimale de control a stării de sănătate, la o populaţie tânără şi intelectuală. Declarăm faptul că deşi valoarea medie a diferenţei

166

dintre f.c. clino şi f.c. orto este de 12,51 bătăi-minut, nu putem să afirmăm că aceasta este reprezentativă pentru grup, dat fiind extrem de marea amplitudine a valorilor individuale, valori care nu se regăsesc în datele literaturii de specialitate, pentru persoane sănătoase, tinere şi sedentare.

– în ceea ce priveşte analiza componentei de odihnă pasivă, de-a lungul săptămânii stabilite, constatăm faptul că întregul grup înregistrează în protocolul de autocontrol, o durată medie de somn optimă, cu o plajă a valorilor medii cuprinsă între 6,57 şi 8, 85 ore; durata medie de somn a întregului grup, pe o săptămână este de 7,99 ore, ceea ce corespunde din punct de vedere cantitativ cu recomandările literaturii de specialitate. Aspectul negativ reieşit din analiză se referă la faptul că orele de somn, încep după miezul nopţii, ceea ce reprezintă o deprindere cu efecte negative în ceea ce priveşte calitatea somnului.

CONCLUZII Ipoteza de lucru de la care am pornit în demersul practic, se confirmă

parţial, prin următoarele argumente: ▪ Majoritatea subiecţilor chestionaţi recunosc necesitatea obiectivă a

odihnei prin somn, dar aproape aceeaşi majoritate declară (în chestionar) că nu reuşeşte să doarmă decât 4-5 ore pe noapte.

▪ Cei mai mulţi tineri chestionaţi au un somn bun, liniştit, odihnitor, cu vise fără să apeleze la mijloace stimulatoare.

▪ Majoritatea studenţilor au declarat ora de culcare la/după miezul nopţii şi faptul că iau cina cu 2-3 ore înainte de a adormi.

▪ Insomniile care apar la mai mult de jumătate dintre subiecţii chestionaţi sunt cauzate, în ordine, de probleme personale sau profesionale (şcolare).

▪ După eventualele întreruperi somnul este reluat, de majoritatea celor chestionaţi, prin simpla schimbare de poziţie.

▪ Pentru toţi cei care şi-au sacrificat somnul de noapte, pentru distracţie, lipsa odihnei este resimţită a doua zi, dar majoritatea nu recuperează odihna pierdută.

▪ Mijloacele de relaxare, utilizate ocazional, de o mică parte dintre studenţi, sunt în ordinea opţiunilor: muzica, masajul, sauna, masajul reflexogen.

▪ Pentru mai mult de jumătate dintre tinerii care au fost cuprinşi în studiu, practicarea independentă a exerciţiilor fizice nu face parte din obişnuinţele cotidiene.

▪ Valorile indicate de frecvenţa cardiacă în clinostatism şi ortostatism conduc spre aprecierea calităţii de neantrenat, a grupului de studenţi studiat. Surprinzător este că, din protocolul centralizat de autocontrol a reieşit că studenţii dorm 8 ore, iar în chestionar marea majoritate a studenţilor au declarat că dorm 4-5 ore. În cazul în care cele 8 ore sunt reale, se pune problema intervalului de timp în care ele sunt efectuate, deoarece subiecţii au ora de culcare la/după miezul nopţii.

▪ Deşi cu condiţie fizică modestă, studenţii cuprinşi în studiu, conform declaraţiilor din chestionar, se odihnesc bine din punct de vedere calitativ, fapt pe care ni-l explicăm, prin vârsta şi tinereţea acestora. Menţionăm, de asemenea, că

167

suntem sub rezerva sincerităţii răspunsurilor oferite de subiecţii prin chestionar şi al înregistrării corecte a datelor din protocolul de autocontrol.

BIBLIOGRAFIE DRĂGAN, I., Medicina sportivă, Editura Medicală, Bucureşti, 2002. NENCIU, G., Fiziologia generală a efortului fizic, vol. I, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2005. SABĂU, E., Refacere, Recuperare, Kinetoterapie în activitatea sportivă, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006. SIDENCO, E. L., Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2003. TIOSHI, W., Masajul terapeutic, Editura ANTET, Bucureşti, 2003. TODEA, S. F., Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, Editura


ABSTRACT

This paper presents a study conducted on a group of young university students, with the purpose to emphasize some aspects related to the use of some basic hygienic customs, which are dependent on the content of the daily physical activities, as well as on the capacity to practice physical exercises independently or assisted. Our intension was to identify whether young university students get rest at the right quantitative and qualitative parameters, given the nature of the current activities and the level of their physical condition under these circumstances.

Key words: fatigue, recovery, sleep, heart rhythm.

169

ROLUL SUPRASOLICITAT AL HIDROTERAPIEI ÎN ROMA ANTICĂ

Nicolae POSTOLACHE*

REZUMAT Cum rezultă şi din titlu, studiul evidenţiază faptul că dintre toate

mijloacele kinetoterapeutice pe care Antichitatea le-a avut la dispoziţie, hidroterapia a fost uzitată în mod excesiv de către lumea romană. Roma antică este creatoarea unui model arhitectonic special, numit thermae, gen de edificii care s-au răspândit apoi în întreg Imperiul, cel mai mare imperiu din Antichitate. Astfel de edificii s-au descoperit şi pe teritoriul României, în partea care s-a aflat sub cucerirea şi influenţa romană.

Cuvinte-cheie: termă, masaj, kinetoterapie.

Italia antică a dat un alt înţeles exerciţiilor fizice iradiate din Vechea Eladă şi Orientul mediteranean. În timpurile mai vechi, romanii nu obişnuiau să facă băi calde, ci numai reci, scăldându-se în apele Tibrului, îndeosebi după exerciţiile efectuate pe Câmpul lui Marte. Ei credeau pe atunci, că băile calde moleşesc şi chiar slăbesc organismul.

Către secolul al II-lea î. Hr. această concepţie avea să se schimbe radical şi ca dovadă stau numărul mare de băi publice de care dispuneau romanii, băi care funcţionau sub supravegherea permanentă a edililor. Ele au apărut iniţial în Campania, iar începând din vremea consulatului lui L. Cornelius Sulla (88-78 î. Hr.) le aflăm şi la Pompei.

Treptat-treptat, aceste edificii ce derivau din palestra greacă deveneau un model de creaţie în care se afirma spiritul civic şi practic al romanilor. În timpul Imperiului, băile au devenit foarte luxoase şi au luat numele grecesc thermae.

În anul 33 î. Hr. se spune că existau la Roma 170 de băi particulare care, în pofida concurenţei instalaţiilor imperiale, au rămas gratuit utilizate (Grimal, P., 1973).

În celebrele terme, construite de împăraţii din familia Flavilor (Caracalla, Diocleţian etc.), unde confortul varia, ca şi clientela (nobilimea, dar şi plebea), baia era gimnaziu, club şi for. Romanii au lansat deviza in balneis salus (în băi este sănătatea), deci nu în exerciţiile fizice din palestrele greceşti, cu toate că numele de thermae (terme) este tot de origine grecească.


170

Kinetoterapia de factură romană poartă pecetea urbanizării masive. Din această cauză, destinul istoric al civilizaţiei romane a fost să scrie capitolul cel mai consistent al hidroterapiei universale. Bazinele de apă, care în palestre serveau la spălarea atleţilor, la înlăturarea nisipului şi uleiului ce le acopereau corpul în timpul lucrului de pe pistele şi arenele de exerciţii, au căpătat în Italia antică alte dimensiuni şi semnificaţii terapeutice. Băile au devenit elementul principal al termelor romane – instituţii amplasate în spaţii care să permită plimbarea şi odihna, nu numai baia, de la deschiderea lor (în jurul orei 10) şi până la apusul soarelui. O realizare arhitectonică originală, din ce în ce mai fastuoasă, sunt aceste stabilimente romane, ale căror încăperi şi instalaţii pentru aducerea apei, încălzirea ei şi a spaţiilor anexe, evacuarea apei reziduale etc. au împânzit întreg Imperiul Roman. Urmele lor mai pot fi văzute azi şi în castrele construite în Dacia, după transformarea unei părţi a ei în provincie romană. Instalaţiile şi confortul variau în funcţie de clientelă, însă în ceea ce priveşte succesiunea procedeelor, tehnicilor terapeutice, ea era cam aceeaşi, atât pentru cei înstăriţi, cât şi pentru „plebei”:

− Apodyterium (vestiarul termei). − Frigidarium (o sală rece prevăzută cu duş pentru a stimula sudaţia –

cella frigidaria). − Tepidarium (sală călduţă). − Sudatorium (etuva pentru activarea transpiraţiei; aici se rămânea mai

mult, apoi urma ungerea). − Caldarium (baie de aburi, supraîncălzită, pentru a provoca o transpiraţie

abundentă). Aproape fiecare sală era prevăzută cu bazine sau căzi în care se putea

scălda sau înota. Unii autori mai enumeră şi laconicum sau baia de caldură uscată, de sudoare (assa sudatio), numită astfel deoarece se credea că se utiliza de spartani. Era o sală de formă circulară în care lumina venea din cupola şi unde se concentra o mare căldură. Despre aceste băi, romanii credeau că ajută la digestie. După masaj, urmau apoi plimbarea, conversaţiile, eventual lectura în sălile bibliotecii sau în aer liber etc. Masajului i se acorda o atenţie deosebită de către ambele sexe. Existau încăperi speciale, în care un corp de masori profesionişti, profilaţi fie numai pe ungerea corpului (alyptes) cu diferite uleiuri, creme şi balsamuri rare, aduse din întreg Imperiul, fie doar pentru masaj (frictores), făceau din această terapie o artă ce se dorea încă un omagiu adus de romani igienei corporale, pe lângă baia propriu-zisă. De fapt, valoarea igienică a băilor, practicate cu exagerarea şi rafinamentul introduse de romani, era îndoielnică şi o descriere documentată a acestui aspect ne oferă Palestrica, din care cităm: „ele au transformat îngrijirile trupului într-un pretext pentru o viaţă de plăceri şi trândăvie” (Kiriţescu, C., 1964). Totuşi, nu s-ar putea nega băilor şi un rol pozitiv: au răspândit o oarecare obişnuinţă pentru curăţenia corporală, pentru exerciţii fizice şi pentru desfătările cititului şi ale artelor.

Cele mai importante dintre băile clădite de împăraţii romani în Roma au fost termele lui Caracalla, una din minunile arhitectonice ale lumii vechi, care

171

acopereau o suprafaţă de 11 hectare, şi termele lui Diocleţian, pe o suprafaţă de 13 hectare. Erau stabilimente nu numai uriaşe ca dimensiuni, dar şi foarte complicate ca instalaţii. Termele lui Caracalla erau astfel amenajate, încât 2.300 persoane puteau face baie în acelaşi timp, iar în cele ale lui Diocleţian se puteau îmbăia 3.000 de persoane. Aveau piscine de apă rece, călduţă şi caldă: frigidarium, tepidarium şi caldarium. Una din ele, de formă circulară, avea 30 m diametru, alta avea formă de dreptunghi, de 56/24 m. Mai erau săli de sudaţie uscată şi de aburi, băi de cadă, duşuri etc. Cupolele, susţinute de stâlpi de granit, se ridicau la 14 m înălţime. Ca anexe ale băilor erau grădini şi promenade răcoritoare cu fântâni, xyste şi saloane de odihnă, săli de gimnastică, de jocuri şi de masaj, exedre, biblioteci, muzee. În părţile exterioare, sub porticuri, se aliniau numeroase prăvălii. În această împerechere a preocupărilor de mediu fizic şi intelectual, într-o atmosferă de viaţă publică şi de satisfacţie artistică, sta originalitatea concepţiei romane. Sub această formă specifică, romanii au acceptat importarea educaţiei fizice greceşti, rămânând însă ferm ostili atletismului de formă pur elenă, căruia îi imputau imoralitatea exhibiţiilor nudiste, depărtarea de la meseria războiului şi preocupările estetice. Nuditatea nu era admisă decât în interiorul stabilimentelor de băi şi, acolo unde nu existau stabilimente separate pentru cele două sexe, separaţia se făcea prin orarul de frecventare diferit. Deşi în captivitate sau atraşi de glorie şi bogăţii, numeroşi medici, gimnaşti şi kinetoterapeuţi greci se stabilesc la Roma, aducând cu ei obiceiul de a practica gimnastica şi masajul. Dacă gimnastica nu a putut concura cu exerciţiile războinice ale romanilor, în schimb masajul executat de sclavi a devenit în scurt timp o practică nelipsită în regimul de viaţă al romanilor bogaţi. Se practica un mesaj igienic de dimineaţă pentru înviorare şi un altul de seară pentru refacere, relaxare şi odihnă. Cel mai răspândit era masajul aplicat în terme sau băi publice.

Baia patricianului roman era lungă şi complicată. De obicei începea cu o şedinţă de atletism sau de joc cu mingea. Apoi, romanul făcea baie uscată într-o sudatoria unde, într-o atmosferă de etuvă, îşi activa transpiraţia. După aceasta trecea în caldarium; aici, temperatura era tot ridicată, dar putea să facă duş cald şi să-şi cureţe pielea, răzând-o cu strigilul. După ce se usca, trecea spre piscina cu apă călduţă, tepidarium, pentru transpiraţie, şi la sfârşit de tot făcea o baie rece în frigidarium. După baie se întindea pe bănci ori pe paturi, pentru odihnă, şi era luat în primire de masori, apoi de alyptes, care-i ungeau corpul şi-l parfumau. În băile populare masajele se executau prin fricţiuni reciproce. Urmau, după preferinţe, plimbările igienice pe sub porticurile de marmură ale xystelor, care erau pavate cu mozaicuri artistice şi împodobite cu capodopere ale artei statuare ca: Hercule Farnese, Flora, Taurul Farnese, Laocoon; în timpul plimbărilor aveau loc discuţii.

În chipul acesta, romanul bogat îşi petrecea o mare parte a timpului său în baie.

Aceasta făcea parte integrantă din viaţa publică. Cele descrise până acum se referă în principal la Roma din perioada

imperială, când romanii ajung în contact cu acel popor care avea menirea să devină după ei poporul universal-istoric.

172

Multe dintre aceste practici, mai puţin „kinetoterapeutice”, cum ar fi luxul şi desfrâul, au fost aduse la Roma din Asia, iar bogăţiile aduse ca pradă de război din tot imperiul.

Nicăieri nu se poate vedea mai bine modul cum au degenerat exerciţiile fizice, gimnastica şi atletismul ca la Roma. Opoziţia romanilor faţă de aceste activităţi, faţă de motricitate şi kinetoterapie avea să coste însăşi existenţa imperiului.

Populaţia acestuia, moleşită în sănătatea şi dezvoltarea ei, datorită numărului mare de ore pe zi petrecute în băile publice şi în tribune, la spectacolele din circuri, amfiteatre şi hipodromuri, a devenit atât de vulnerabilă încât imperiul avea să fie cucerit de neamurile migratoare.

Romanii socoteau că exerciţiile fizice sunt bune doar pentru sclavi, pentru pregătirea militarilor (majoritatea lor mercenari) şi a gladiatorilor. Doar medicii lor au înţeles şi mediatizat valoarea adevărată a kinetoterapiei.

Ei au promovat-o şi în afara situaţiilor cauzate de cele întâmplate în arene, hipodromuri sau în antrenamentele pentru spectacolele din aceste locuri, locuri despre care celebrul arhitect Vitruvius (sec. I î. Hr.) scria: „Îmi pare nimerit să vorbesc acum şi despre clădirile palestrelor, cu toate că azi nu mai sunt în obiceiurile italice; voi explica pe acelea care ne-au rămas şi cum se fac ele la greci”.

În palestre se fac curţi cu peristiluri pătrate sau dreptunghiulare, aşa fel ca perimetrul lor să măsoare o lungime de două stadii, ceea ce grecii numesc diaulos. Porticurile din jurul curţilor trebuie să fie pe trei dintre laturi simple, iar pe a patra, cea orientată spre miazăzi, duble, pentru ca, atunci când se iscă furtuni însoţite de vânt, ploaia să nu pătrundă până în părţile lor din fund. În cele trei porticuri simple se vor construi exedre încăpătoare cu scaune, pentru ca filosofii, retorii şi ceilalţi care se complac în studii să poată discuta şezând.

În porticul cel dublu se vor aşeza următoarele anexe: la mijloc, sala efebilor, care e o exedră foarte încăpătoare cu scaune, având lăţimea egală cu 2/3 din lungime. La dreapta acesteia se va găsi coriceul; alături, conisteriul, iar după conisteriu, în dreptul aripii cu portic, baia rece denumită de greci lutrón. La stânga sălii efebilor se va aşeza aşa-numitul elaeothesium, iar alături de elaeothesium baia călduţă, din care se merge spre sala focurilor, într-o aripă a porticului. Alături de baia rece şi sala focurilor, se va instala baia de sudaţie, de două ori mai lungă decât lată, care va avea într-o parte baia de aburi, proporţionat cum s-a scris mai sus, iar în partea opusă băii de aburi, baia caldă.

Băile de soare, băile în bazinele termelor sau piscinelor particulare, la care s-a referit şi Phylostratos, rămân într-adevăr un specific al kinetoterapiei Romei antice, cu toate că nici grecii nu le-au ignorat. Încă Pausanias (perieget grec din sec. II d. Hr.), în călătoria sa prin Grecia nota, de pildă, că în multe puncte ale cetăţii Corint există băi, unele construite din banii tezaurului public, iar altele construite cu cheltuiala împăratului Hadrianus. Cele mai vestite sunt băile din preajma templului lui Poseidon; ele au fost zidite de bărbatul spartan Eurycles şi împodobite cu marmură de diferite feluri.

Prin urmare, nu mai miră pe nimeni faptul că Roma dispunea către sfârşitul secolului IV d. Hr. de un număr de 854 de terme. Aşa după cum nu constituie o

173

curiozitate că mari „jocuri”, procesiuni şi competiţii de care poporul era foarte dornic, încep să fie inserate în calendarul religios (Istoria Universală, 2006).

Rolul Romei în kinetoterapia antică universală este în primul rând acela de a fi intermediat realizările civilizaţiei greceşti pe acest tărâm pentru a fi cunoscute şi de apusul modern, respectiv de populaţiile Franţei, Marii Britanii, Germaniei etc.

După împărţirea Imperiului Roman şi căderea Imperiului Roman de Apus (476), tradiţia îngrijirii şi tratării corpului prin intermediul masajului, exerciţiilor fizice, hidroterapiei a fost continuată o vreme de Imperiul Roman de Răsărit (Bizanţ), dar fără a mai atinge succesul de până atunci cunoscut la Roma. BIBLIOGRAFIE GRIMAL, P., Civilizaţia romană, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, 347. Istoria Universală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 2006, 410. KIRIŢESCU, C., Palestrica, Editura UCFS, Bucureşti, 1964, 131.

ABSTRACT

The civilization created by the Roman Empire gave hydrotherapy such an important role, never known before by this component of health improvement. This Roman world launched the slogan in balneis salus (health comes from the bathrooms), reflected in the thousands of therme built in all the cities of the Empire. The only downside involved refers to the fact that inside these institutions, where hydrotherapy was so praised, the development of any other possible therapy was blocked.

Key words: therma, massage, kinetotherapy.

175

MANAGEMENTUL ÎN FOTBAL

Grigore SICHITIU*

REZUMAT

Lucrarea prezintă în concepţie modernă demersul managerial în fotbal. Ca disciplină sportivă, devenită puternic fenomen social, fotbalul se supune tendinţelor actuale de dirijare, îndrumare şi coordonare a întregii activităţi, desfăşurate în scopul atingerii performanţei sportive maxime.

Cuvinte-cheie: management, fotbal, jucători, antrenori, strategie.

DEFINIREA MANAGEMENTULUI Este un concept modern sau o ştiinţă după alţii, care ne ajută să fim

eficienţi în tot ce facem. A fost definit ca o artă de a-i convinge pe alţii să facă. Nu putem vorbi de management în fotbal în afara unei structuri organizatorice – Organigrama unui club de fotbal din România, care reprezintă cadrul de bază al aplicării conceptelor manageriale cu eficienţă în fotbal.

Stiluri manageriale de conducere cu influenţă asupra eficientizării muncii într-un club de fotbal:

1. Managerul dominator, orientat spre procesul decizional: − are nevoie să-şi domine subordonaţii; − tipul care preia problemele.

2. Managerul impulsiv, energic fizic: − cunoscut pentru decizii impulsive; − rezolvă sarcini cu multă muncă şi agitaţie.

3. Managerul orientat către sarcină şi îndeplinirea ei: − are o mare satisfacţie când îndeplineşte personal o sarcină; − nu deleagă autoritatea.

4. Managerul pitoresc, plăcut: − preocupat de comunicarea de la om la om; − îi place să fie apropiat emoţional de cei din jur.

* Fotbal Club Rapid Bucureşti

176

5. Managerul structurat pe teorie şi detalii: − face modele rigide de organizare; − îi place să se ocupe de detalii.

6. Managerul orientat spre schimbare: − iubeşte schimbarea; − găseşte rutina apăsătoare şi plictisitoare.

7. Managerul orientat spre parteneriat: − are nevoie de laude şi încurajări de la superiori; − îi place labirintul birocratic.

STILURI MANAGERIALE GENERAL ACCEPTATE

INTELIGENT CONCILIATOR

Bazat pe analiza şi interpretarea unui mare volum de informaţii, finalizat în abordări şi soluţii inedite, fundamentate frecvent pe combinaţii de variabile şi modele relativ sofisticate.

Se caracterizează prin consultarea largă de către decident a celorlalţi manageri şi specialişti implicaţi şi preocuparea majoră de a găsi „compromisuri” între opţiunile diferite ale acestora.

CREATIV Implică primatul proceselor creative în elaborarea deciziei, străduinţa intensă de a contura soluţii decizionale noi, pornind de la aserţiunea că acestea prezintă o probabilitate maximă de a fi superioare.

DOGMATIC EFICACE Constă în fundamentarea deciziei pe un volum restrâns de informaţii, de regulă de către manageri, cu un sistem de valori rigid, închistat, decizie, care, apoi este aplicată inflexibil, refuzând luarea în consideraţie a informaţiilor relevante, sesizate sau manifestate ulterior.

Se caracterizează printr-o varietate şi flexibilitate în toate fazele procesului decizional, subordonate valorificării la maximum a potenţialului şi posibilităţilor existente în vederea obţinerii de performanţe deosebite.

PROFILUL MANAGERULUI ADMINISTRATIV

1. Să aibă viziune asupra dezvoltării fenomenului. 2. Experienţă în fotbal; de preferinţă să provină dintr-un fost jucător. 3. Calităţi de lider înnăscute. 4. Calităţi manageriale de organizator şi negociator. 5. Foarte bun cunoscător al regulamentelor fotbalului şi al mecanismelor

economico-financiare actuale. 6. Aptitudini în stabilirea unor relaţii interumane la toate nivelele. 7. Cunoscător de limbi străine şi capacitate de comunicare rapidă. 8. Cunoscător al fotbalului modern. 9. Absolvent de studii superioare şi master în management fotbalistic. 10. Participant la cursuri şi schimburi de experienţă la marile cluburi.

177

11. Situaţie materială bună, care să-i ofere siguranţă, stabilitate şi linişte financiară.

12. Salariu şi compensaţii financiare stimulatorii. 13. Personalitate şi caracter de marcă în domeniu. 14. Capabil şi abil în a da răspunsuri raţionale în orice situaţie. 15. Să evite conflictele şi implicarea clubului în acţiuni care afectează

imaginea clubului. 16. Cultură şi cunoştinţe în domeniu. 17. Agreat şi acceptat de majoritatea patronatului şi acţionarilor. 18. Creativ, rasat, capabil să ia decizii eficiente. 19. Capacităţi de comunicare la toate nivelele. 20. Atribuirea succeselor întregului club şi nu sie însuşi.

Dacă ar fi să reprezentăm în procente calităţile managerului, acestea ar fi:

− puterea personalităţii: 33%; − competenţa: 26%; − comunicarea cu oamenii: 22%; − flexibilitate: 10%; − convingeri morale: 9%.

PROFILUL MANAGERULUI TEHNIC-ANTRENORUL

1. Experienţă de fost jucător. 2. Studii de specialitate. 3. Personalitate şi recunoaştere internaţională. 4. Performanţe ca jucător şi antrenor. 5. Calităţi de lider şi fin psiholog în relaţiile cu jucătorii. 6. Capacitate de adaptare şi rezolvare rapidă a situaţiilor neprevăzute. 7. Dorinţă de perfecţionare profesională şi cunoştinţe de specialitate de ultimă

oră. 8. Capabil să conducă personalităţi puternice şi să evite conflictele inutile. 9. Raţional şi abil în relaţiile cu mass-media. 10. Profund şi decis în luarea deciziilor corecte şi rapide. 11. Conciliant şi înţelegător cu nereuşitele care pot apărea în fotbal. 12. Participant curent la marile evenimente fotbalistice ale lumii. 13. Cunoscător al sistemelor moderne de analiză şi obiectivizare a jocului. 14. Capacitate de a-şi asuma responsabilitatea în situaţii dificile şi de risc. 15. Circulaţie şi experienţă internaţională. 16. Cunoscător de limbi străine. 17. Capacitate de a influenţa politica clubului în relaţia cu liderii. 18. Să ştie să-şi aleagă colaboratorii şi să-i responsabilizeze.

178

19. Să-şi completeze stafful tehnic cu oameni cu pregătire şi calităţi care-i lipsesc (abilităţi în gestionarea tehnologiei moderne, doctori, fiziologi, analişti ciberneticieni etc.).

20. Preocupare şi concentrare pentru conducerea procesului tehnic şi neimplicare în alte probleme care-i limitează realizarea performanţelor propuse.

21. Abil şi pregătit pentru compromisuri în vederea atingerii obiectivelor propuse.

22. Să aibă capacitatea să-şi impună principiile proprii şi să fie echidistant faţă de toţi jucătorii.

23. Să aibă continuitate în contracte, acceptând temporar şi cluburi sau echipe care sunt în situaţii mai puţin favorabile.

24. Să apeleze cât mai puţin la fotbalul trecutului şi să aibă curajul să folosească metodele fotbalului actual.

25. Să aibă o mare încredere în sine şi să o transmită şi celorlalţi. 26. Să impună cerinţe şi standarde cât mai înalte. 27. Să ştie să recompenseze şi să pedepsească când trebuie. 28. Să ştie să delege autorităţi şi răspunderi subalternilor şi colaboratorilor. 29. Să aibă capacitate de schimbare şi adaptare la noile metode şi tehnologii de

lucru, care cer perfecţionări şi studii permanente. 30. Să educe gândirea morală şi fair-play-ului în antrenamente şi jocuri.

MANAGEMENTUL CUMPĂRĂRII ŞI VÂNZĂRII DE JUCĂTORI În fotbalul românesc, mottoul este: „Toată lumea vrea să cumpere ieftin

şi să vândă scump!” Acest proces îşi găseşte sursele în managementul comercial. Cineva chiar

spunea că „fotbalul este o afacere cu oameni”. Pentru a nu se crea confuzii precizăm că se cumpără şi se vând drepturile federative ale jucătorilor, aportul la realizarea performanţelor şi dreptul de imagine, dar nimeni nu îşi poate propune să cumpere oameni.

În managementul cumpărării şi vânzării de jucători se regăsesc cei mai complecşi factori de natură managerială, economico-financiară şi de imagine, necesitând o cunoaştere foarte profundă a jucătorului, a legislaţiei sportive interne şi internaţionale, care implică responsabilităţi foarte mari pentru cei care iniţiază şi semnează o asemenea tranzacţie. Managementul cumpărării şi vânzării de jucători este cel mai mediatizat moment după câştigarea marilor competiţii (campionate, cupe). Nu există nicăieri un sistem de evaluare între preţul de cumpărare şi serviciile pe care vânzătorul ţi le asigură. Există însă criterii generale care ţin de performanţele sportive şi de imagine, care trebuie luate în considerare atunci când cumperi un jucător:

− nivelul competiţional şi performanţele realizate de jucător (câştigător de cupe, campionate, alte trofee care se acordă jucătorilor etc.);

179

− valoarea individuală şi postul jucătorului (totdeauna un marcator este mai scump decât un apărător);

− anticiparea aportului pe care îl va aduce jucătorul la realizarea viitoarelor performanţe ale clubului;

− cumpărarea jucătorului pentru atingerea performanţei, dar şi cu gândul la o nouă vânzare mult mai bună ulterior;

− imaginea, carisma şi valoarea de marketing, care contribuie mult la recuperarea fondurilor (Beckham, Ronaldinho);

− personalitatea şi look-ul jucătorului; − relaţia jucătorului cu mass-media; − multe alte aspecte care pot contribui la mărirea sau scăderea preţului.

Din punct de vedere financiar, fiecare club are un buget prevăzut pentru

cumpărări şi unul pentru vânzări de jucători, care, în fotbalul românesc, este întotdeauna în favoarea vânzării şi mai puţin a cumpărării. Puţine sunt cluburile care-şi pot permite să cumpere mai mult decât vând, pentru că vânzarea jucătorilor este una din principalele surse de supravieţuire a cluburilor noastre.

Din punctul meu de vedere, dacă am încerca, pentru fotbalul românesc o succesiune a acţiunilor în cazul unei tranzacţii de vânzare-cumpărare, am putea enumera:

1. Stabilirea unei strategii tehnice de vânzare-cumpărare Cel mai important aspect îl reprezintă alegerea momentului vânzării sau

cumpărării. Strategia, în mod normal, trebuie să fie elaborată de antrenor în colaborare

cu patronatul şi managerul tehnic şi administrativ. Aceasta trebuie aprobată de Consiliul de Administraţie. Că, în realitate, de multe ori lucrurile stau invers, patronul stabileşte şi pe cine şi cât, este un fapt pe care îl întâlnim tot mai des în fotbalul nostru, cu consecinţele de rigoare.

2. Managerul administrativ/tehnic este persoana care ar trebui să pună în practică strategia stabilită de antrenor şi aprobată de Consiliul de Administraţie.

Din experienţa marilor cluburi din fotbalul internaţional (Anglia), observăm că întreaga responsabilitate privind procesul de vânzare-cumpărare de jucători, îi revine managerului tehnic (Ferguson, Mourinho). El are un buget aprobat de Consiliul de Administraţie şi este răspunzător de evaluarea şi tranzacţia jucătorilor. În general, marii patroni ai fotbalului (Abramovici, Berlusconi) fac declaraţii de imagine în presă, anunţând preţuri exorbitante, dar niciodată nu intervin public pentru a-l pune în situaţii delicate pe manager sau a-i reproşa managerului în cazul unei tranzacţii nereuşite. Există destule cazuri de jucători cumpăraţi scump şi vânduţi ieftin (Ronaldo, Figo).

3. Observarea şi documentarea privind jucătorul pe care vreau să-l transfer, cuprinde:

− observarea la jocuri oficiale (la minim 4 jocuri acasă/deplasare) privind evoluţia şi calităţile jucătorului;

180

− aprecierea şanselor de integrare în sistemul de joc şi în concepţia elaborată de antrenorul echipei;

− cunoaşterea caracterului, preocupărilor şi comportamentului extrasportiv al jucătorului.

4. Startul negocierilor şi relaţia cu agenţii de jucători Fiecare parte îşi urmăreşte o strategie care trebuie foarte bine pusă la

punct, ţinută în secret şi realizată cât mai rapid, pentru că orice apariţie în presă duce la apariţia altor cumpărători, care participă la licitaţie numai din dorinţa de a mări preţul jucătorilor. Primii care au interes în a da publicităţii transferul sunt agenţii de jucători, care anunţă preţuri exorbitante pentru a-i face imagine jucătorului şi pentru a obţine un comision cât mai mare.

5. Semnarea contractului de transfer este actul juridic cel mai complex, la care, obligatoriu trebuie să participe avocatul sau juristul clubului, dar nu trebuie să uităm că responsabilitatea îi revine în totalitate celui care semnează. Orice contract de transfer internaţional trebuie să corespundă regulamentului de transfer internaţional al jucătorilor. Toate contractele sunt bine făcute până se ajunge la litigii şi judecată. Atunci se constată cu adevărat dacă s-au luat toate măsurile şi au fost prevăzute toate situaţiile care ar putea fi în defavoarea celui care a negociat şi semnat. Este o „luptă” în patru: club – club – agentul jucătorului – jucătorul, la care se folosesc toate strategiile pentru ca fiecare să-şi atingă scopul.

MANAGEMENTUL SELECŢIEI, FORMĂRII ŞI PROMOVĂRII

JUCĂTORILOR PROPRII

Este latura săracă şi ignorată din majoritatea cluburilor din România, iar marea vină o poartă, clar, managerii cluburilor şi nu antrenorii. Managementul selecţiei, formării şi promovării jucătorilor proprii este un concept care îşi are inspiraţia în managementul resurselor umane; avem de-a face aici cu arta transformării indivizilor. Fotbalul fiind o activitate bazată pe aptitudini speciale, conceptul se referă la transformarea oamenilor cu potenţial biomotric ridicat. Activitatea de selecţie este larg descrisă în nenumărate cărţi din fotbalul românesc, unde avem sisteme, probe şi norme de control pe fiecare grupă de vârstă, la care nu doresc să mă refer.

1. Aspectul nou managerial constă în faptul că managerii specializaţi pe această activitate trebuie să elaboreze programe manageriale în care să se stabilească obiective individuale pe termen scurt şi lung, în care prioritar este progresul individului şi nu al echipei.

− să controleze şi să evalueze periodic modul în care se dezvoltă şi progresează grupele de vârstă;

− să desfăşoare procese de selecţie constante şi tradiţionale, bine mediatizate, pentru ca toată lumea să cunoască datele şi locul acţiunilor, pentru a oferi şansa unei largi participări la toate cluburile din ţară şi străinătate;

181

− să aibă curajul renunţării la elementele care nu progresează pentru a evita o muncă inutilă, ani de zile şi costuri nerecuperabile;

− să stabilească premii şi recompense pentru cei care formează şi promovează jucători sau pentru jucătorii noi care vin la grupele de vârstă;

− să urmărească modul în care se realizează programele de pregătire, să tragă la răspundere pe antrenorii sau cei implicaţi în nerealizarea lor.

2. Rolul deosebit al implicării medicului în urmărirea şi dirijarea programelor de pregătire pentru a se lucra permanent la nivelul posibilităţilor maxime biologice, şi nu de vârstă.

3. Asigurarea condiţiilor tehnico-materiale optime, cel puţin pentru cei mai dotaţi tineri, care trebuie să participe la programe speciale de pregătire intensivă pentru a putea fi promovaţi cu curaj la echipele superioare.

4. Angajarea de antrenori specializaţi pe acest domeniu, care să fie bine remuneraţi şi motivaţi pentru a face performanţă, şi nu serviciu.

5. Participarea antrenorului principal sau a unor jucători de la prima echipă la anumite jocuri şi antrenamente pentru a-i stimula şi încuraja pe tinerii din cadrul clubului sau chiar a face jocuri cu echipa I şi participarea la unele antrenamente ale echipei mari.

Pentru orice manager este mult mai atractiv să cumpere un jucător format decât să urmărească ani de zile programe de formare a jucătorilor proprii.

Federaţiile naţionale obligă cluburile să aibă un număr de echipe de copii şi juniori, condiţii îndeplinite de manageri, dar ar trebui să oblige cluburile să aibă terenuri şi facilităţi minime pentru nivelul de competiţie la care participă. Atunci, fotbalul românesc şi-ar revigora rădăcinile. BIBLIOGRAFIE TODEA, S. F., Managementul educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2003. TODEA, S. F., Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 1999. HOFFMAN A., Resursele umane în activitatea de educaţie fizică şi sport, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. COLIBABA, D. E., BOTA, I., Teoria jocurilor sportive, Editura Aldin, Bucureşti,

1998.

ABSTRACT

The paper deals with a modern managerial conception approach in football game. As a discipline, football became a strong social phenomenon, which embraces the current trends of directness, guidance, coordination of the whole activity, in order to achieve superior performance in sports.

Key words: management, football, players, coaches, strategy.

183

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ

1. Manifestări ştiinţifice la care au participat şi au comunicat cadre didactice

din Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret, în anul 2006

– Sesiunea Internaţională de Comunicări Ştiinţifice, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Braşov – martie, 2006

− Paula Ivan, Cătălin Boeriu – Particularităţi ale dezvoltării rezistenţei la vârsta antepubertară.

− Georgeta Niculescu, Elena Sabău – Personalitatea profesorului de educaţie fizică şi competenţa sa.

− Elena Sabău, Georgeta Niculescu – Copilul între joc şi mediu. − Sorin Mirel Ciolcă – Repere funcţionale ale capacităţii de performanţă în

fotbal.

– Sesiunea Internaţională de Comunicări Ştiinţifice, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti – mai, 2006

− Lygia Alexandrescu, Olga Djamo – Insulina şi zona de performanţă; Actualităţi privind crampele musculare la sportivi

− Adin Cojocaru, Marilena Ioniţă – Studiu asupra eficienţei acţiunilor şi structurilor de joc ale echipei Deltacons Tulcea, participantă la Campionatul Naţional de Volei, divizia A – masculin.

– Conferinţa Ştiinţifică Internaţională, Facultatea de Kinetoterapie, Oradea – mai, 2006

− Lygia Alexandrescu, Olga Djamo – Actualităţi privind alimentaţia sportivilor de performanţă.

− Marilena Ioniţă, Adin Cojocaru – Studiu privind eficienţa acţiunilor de joc, la nivel de cadete (15–16 ani) – în vederea determinării modelelor specifice voleiului contemporan.

− Georgeta Niculescu, Elena Sabău – Conţinutul exerciţiilor de junioare raportat la cerinţele specifice programului tehnic 2005-2008 în gimnastica ritmică.

− Elena Sabău, Georgeta Niculescu – Oboseala şi refacerea în activităţile sportive.

184

– Conferinţa Ştiinţifică Internaţională, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Timişoara – mai, 2006

− -Olga Djamo, Lygia Alexandrescu – Sindromul anemic la sportivi. − Lygia Alexandrescu, Olga Djamo – Actualităţi privind alimentaţia

sportivilor de performanţă.

– Congres Mondial de Medicină Sportivă, Beijing – iunie, 2006 − Buşneag Carmen – Acupuncture in the Treatment of Pain.

– The 3rd World Congress of Physical Activity and Sport Sciennces, Faculty of Physical Education and Sports, Cluj-Napoca – october, 2006

– Lygia Alexandrescu, Olga Djamo – Nutritional Strategies for Optimizing the Treatment of the Neurodegenerative Disorders in Non-Athletets.

– Georgeta Niculescu, Elena Sabău – Research on the Functional Probings Level of Junior Athletes in Rhythmical Gymnastics; Presents Regarding the Somatical Profil of the Junior Athletes in Rhythmical Gymnastics.

– Conferinţa Ştiinţifică Internaţională – ediţia a XV-a, Consiliul Ştiinţei Sportului din România, Bucureşti – octombrie, 2006

− Elena Sabău, Georgeta Niculescu – Experiment pilot pentru studiul dezvoltării motrice la copii de 5-6 ani.

– Conferinţa Ştiinţifică Internaţională, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Piteşti, – noiembrie, 2006

− Marilena Ioniţă, Adin Cojocaru – Studiu asupra eficienţei acţiunilor şi structurilor de joc ale echipei naţionale de volei senioare participante la CE 2003.

− Olga Djamo – Tratamentul cu antiinflamatoarele nesteroidiene în traumatismele din sport.

– Al 29-lea Congres Naţional de Recuperare Medicală, Poiana Braşov, 2006

− Sidenco Luminiţa Elena – Efectul vitezei asupra ritmicităţii mersului în boala Parchinson.

− Sidenco Luminiţa Elena – Evoluţia densităţii minerale osoase la pacienţii cu artrită reumatoidă sub tratament cu agenţi inhibitori TNFa.

− Sidenco Luminiţa Elena – Studiu prospectiv asupra artrozelor de suprasolicitare ale genunchiului la foste atlete cu dezechilibre musculare şi anomalii structurale.

– Congresul Naţional de Neurochirurgie, Braşov, 2006 − Sidenco Luminiţa Elena – Cortical Reorganization and Functional

Recovery in Stroke Patients by Movement Therapy.

– Conferinţa naţională de Stroke, Bucureşti, 2006 – Sidenco Luminiţa Elena – The Value of the Functional Stimulation in the

Gait Rehabilitation at the Spastic Patient.

185

2. Articole publicate de către cadre didactice din Facultatea de Educaţie

Fizică şi Sport a Universităţii Spiru Haret în anul 2006 Autor: Nicolae POSTOLACHE − Un istoric de renume al educaţiei fizice universale, C. Kiriţescu. În:

,,Discobolul”, nr. 3/2006. − 140 de ani de la moartea lui Evanghelie Zappa. În: „Noema”,

vol. VI/2006. − Modelul Burebista, un model de înălţare a unui popor. În: ,,Dacia”,

nr. 33/2006.

3. Programul provizoriu al sesiunilor de comunicări ştiinţifice – România, 2007

Luna UNIVESITATEA ORGANIZATOARE martie Universitatea Transilvania, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport – Braşov aprilie Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport – Bucureşti mai Universitatea din Oradea, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Universitatea Ecologică, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport – Bucureşti Universitatea Ovidius, FEFS – Constanţa Universitatea Politehnica, Departamentul de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti Universitatea Dunărea de Jos, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport – Galaţi

Universitatea Tibiscus, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport – Timişoara iunie Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti septembrie Universitatea din Suceava, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Consiliul Ştiinţei Sportului România, INCS, Bucureşti octombrie Universitatea Babeş Bolyai, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Cluj Napoca Universitatea din Bacău, Facultatea de Ştiinţe ale Mişcării, Sportului şi Sănătăţii Universitatea din Craiova, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

noiembrie

Universitatea din Piteşti, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport decembrie Universitatea Bucureşti, Departamentul de Educaţie Fizică şi Sport

187

RECENZII ŞI NOTE

În anul 2006 cadrele didactice din Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii Spiru Haret au publicat în Editura Fundaţiei România de Mâine, un volum important de cărţi, manuale şi cursuri, utile pentru studenţii de la formele de zi, frecvenţă redusă şi învăţământ la distanţă, de la liniile de studii licenţiale şi master. Dintre acestea prezentăm câteva.

APLICAŢII ALE EXERCIŢILOR ATLETICE ÎN KINETOTERAPIE

Autori: asist. univ. drd. Cătălin BOERIU, asist. univ. drd. Paula IVAN, 67 pagini

Pe tot parcursul derulării evoluţiei sale umane, omul s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de natura care l-a creat, ajungând să trăiască azi într-o lume a sedenta-rismului, stresului, şi a supraalimentaţiei. Bineînţeles, urmările nu s-au lăsat aşteptate şi asistăm la scăderea dramatică a vârstei de incidenţă pentru afecţiunile vârstei înaintate.

Din paleta largă a acestor afecţiuni, fac parte „cu succes” şi cele de ordin fizic, moştenite genetic, pe linie ascendentă sau dobândite ulterior. Şi într-un caz şi în altul, soluţia este unică, şi anume reîntoarcerea la natură, la mişcare, la armonizarea vibraţiilor interne cu cele ale pulsului mediului înconjurător. Suntem de părere că un mijloc important pentru îndeplinirea acestui deziderat poate fi mişcarea, exerciţiul fizic, sportul în general şi atletismul, cu exerciţiile sale specifice, în special,

Volumul se adresează studenţilor, viitori kinetoterapeuţi, profesorilor de educaţie fizică şi, în general, tuturor celor cărora, prin activităţile lor, nu le sunt indiferente toate aceste probleme, şi care au rolul de a preveni şi corecta deficienţele fizice apărute.

Exerciţiile atletice cuprinse în volum au fost selectate dintre cele mai simple şi accesibile, cu un nivel minim de tehnicitate, care nu reclamă folosirea unor materiale şi instalaţii sofisticate. S-a făcut distincţie între exerciţiile atletice şi probele atletice, considerând că pentru activitatea de prevenţie şi corectare a deficienţelor, reţinem doar exerciţiile atletice, probele atletice fiind proprii performerilor. Pentru fiecare deficienţă în parte a fost creat şi un cadru teoretic minim, din care nu au lipsit nici indicaţiile metodice aferente. Autorii doresc pe această cale să trezească interesul tuturor celor implicaţi în acest fenomen, pentru utilizarea cât mai multor căi şi mijloace kinetice în vederea, mai ales, a prevenirii dar şi a corectării principalelor deficienţe fizice.

188

KINETOTERAPIA ÎN AFECŢIUNILE ENDOCRINO-METABOLICE

Autor: lector univ. drd. Elena BUHOCIU, 152 pagini

Prezenta lucrare a apărut din necesitatea de a oferi studenţilor de la specializarea kinetoterapie, un suport de curs orientativ pentru disciplina cu acelaşi nume, dar şi pentru a diversifica studiul individual, în vederea elaborării lucrărilor de licenţă. În aceeaşi măsură, lucrarea se adresează masteranzilor în domeniul kinetoterapiei, sau al celor conexe, cărora le furnizează un instrument compact, util pentru elaborarea lucrărilor de disertaţie, deoarece bibliografia în acest perimetru este destul de modestă. Se poate vorbi deci de un manual, care conţine noţiunile de bază, necesare înţelegerii mecanismelor de declanşare a bolilor, a evoluţiei acestora şi a complicaţiilor precoce şi tardive, care pot surveni în caz de tratament incorect aplicat.

Cursul este structurat în două părţi. În prima parte sunt prezentate cele mai frecvente sau mai grave afecţiuni

endocrine (insuficienţa şi respectiv hiperfuncţia glandelor hipofiză, tiroidă, corticosuprarenale, care sunt expuse ţinând seama de disfuncţiile produse pe fiecare linie secretorie), urmate, în fiecare caz în parte, de tratamentul complex, chirurgical, medical, radioterapic (doar schiţate, deoarece cunoaşterea lor este doar orientativă pentru kinetoterapeuţi) şi kinetic. Kinetoterapia este abordată în funcţie de manifestările clinice specifice, de evoluţia prognosticată a fiecărei afecţiuni, de complicaţii şi de particularităţile individuale ale pacienţilor. Specialiştii domeniului vor observa că terapia prin mişcare nu acţionează asupra verigilor etio-patogenice ale acestor boli (unele încă necunoscute), însă are rol determinant în realizarea profilaxiei lor secundare (profilaxia agravării) şi terţiare (profilaxia complicaţiilor şi sechelelor, în multe dintre cazuri redutabile). Deşi în clinică tratamentul kinetic este considerat un instrument paliativ, credem că am reuşit să reliefăm rolul său pe lângă tratamentul complex, medico-chirurgical, de care beneficiază acest grup de afecţiuni.

Partea a doua cuprinde, în mod similar, cele mai frecvente şi mai cunoscute afecţiuni metabolice, specifice timpurilor prezente, unele dintre ele având incidenţă în creştere şi devenind o adevărată „epidemie” a noului mileniu. Este vorba de osteoporoză şi obezitate. În afara acestor afecţiuni mai sunt abordate diabetul zaharat, hiperuricemiile şi alcoolismul, afecţiune metabolică de aport (ca şi obezitatea, de altfel) cu tot mai multe victime în lumea modernă. În fiecare capitol sunt prezentate: descrierea afecţiunii, evoluţia şi prognosticul, tabloul clinic, complicaţiile şi mijloacele terapeutice complexe, o atenţie aparte acordându-se kinetoterapiei şi, după caz, mijloacelor asociate acesteia.

Această grupare a afecţiunilor are doar raţiuni didactice, deoarece diabetul zaharat poate fi prezentat în egală măsură în ambele părţi ale lucrării. Aceasta pentru că la baza producerii bolii stau mecanisme endocrine, însă este tratat frecvent ca afecţiune metabolică, datorită multiplelor tulburări, care interesează toate liniile metabolismului intermediar, care apar pe parcursul evoluţiei sale.

Lucrarea se constituie într-un demers ştiinţific şi didactic, util celor care activează în domeniul educaţiei fizice şi sportului, cât şi ştiinţelor medicale.

189

KINETOTERAPIA ÎN AFECŢIUNILE ORTOPEDICO-TRAUMATICE

Autor: lector univ. drd. Cristian BUDICĂ, 176 pagini

Cartea se adresează în mod special studenţilor de la specializarea kinetoterapie şi motricitate specială şi kinetoterapeuţilor. Informaţiile şi metodologia de abordare a unor traumatisme tratate în volum sunt utile, în aceeaşi măsură, şi celor care activează în domeniul practicii exerciţiului fizic, în scop de performanţă, agrement, loisir, timp liber. Cu un accident, cu un traumatism, ne putem întâlni oricând, fie că suntem direct implicaţi, fie că asistăm la un astfel de episod neplăcut.

În volumul primit cu mare interes, autorul oferă metodologia specială a kinetoterapiei de recuperare, ca principal mijloc de recuperare funcţională. Având la bază argumente didactice, cartea este structurată în capitole, aferente principalelor afecţiuni ale coloanei vertebrale şi membrelor.

Capitolul în care este abordată coloana vertebrală se ordonează în kineto-terapia algiilor (cervicale, dorsale, lombare), a leziunilor posttraumatice, a tulburărilor de statică vertebrală şi a spondilodiscitelor.

Capitolul care tratează afecţiunile membrului superior, prezintă cele mai frec-vente traumatisme ale umărului, cotului şi mâinii, cât şi schema de recuperare funcţio-nală, cu accent pe terapia de recuperare prin exerciţii fizice.

Capitolul care tratează afecţiunile membrului inferior, abordează metodic fiecare traumatism al şoldului, bazinului, genunchiului şi piciorului, pe baza examinării complexe, indicând traseul metodologic de recuperare funcţională, prin exerciţii fizice.

Capitolul final tratează o problematică deosebit de actuală, respectiv osteoporoza. Autorul specifică premisele instalării afecţiunii, mecanismele şi modi-ficările apărute la nivel osos, efectele în plan motric, cât şi kinetoterapia de prevenire şi combatere a osteoporozei.

Lucrarea este un ghid teoretic şi practic, valoros şi util, care nu trebuie să lipsească din biblioteca specialiştilor din domeniul nostru.

RECUPERAREA ÎN AFECŢIUNILE CARDIOVASCULARE

Autor: lector univ. dr. Carmen BUŞNEAG, 208 pagini

Până în urmă cu 10-15 ani, a discuta despre recuperarea bolnavilor cardiovasculari părea nu numai lipsit de sens, dar şi o gravă eroare medicală. Astăzi, recuperarea în general şi kinetoterapia în special, sunt considerate nu numai utile şi corecte în algoritmul de tratament al bolnavilor cardiovasculari, dar s-au dovedit capabile a ameliora mult calitatea vieţii acestor bolnavi. Desigur, nu pledăm pentru înlocuirea tratamentelor moderne, care aplică o medicaţie potentă şi bine studiată ştiinţific, ci pentru utilizarea progresivă şi standardizată a antrenamentului fizic, care poate conduce la obţinerea unei capacităţi de efort maxim în raport cu deficitul funcţional cardiac.

Informaţiile furnizate sunt utile în primul rând studenţilor de la facultăţile de kinetoterapie care vor lucra practic cu aceşti bolnavi pentru a înlătura decondiţionarea

190

fizică şi pentru a-i recupera, dar şi studenţilor medicinişti, medicilor de familie, medicilor de alte specialităţi, interesaţi în a combina metodele de tratament clasice cu metodele de tratament nemedicamentoase, din sfera kinetoterapiei şi a fizioterapiei.

Primul capitol al cărţii prezintă câteva date necesare despre structura şi funcţia aparatului cardiovascular, trecând apoi în revistă principalele entităţi din patologia cardiovasculară: ateroscleroza, cardiopatia ischemică, infarctul de miocard, precum şi metodologia generală de recuperare în aceste afecţiuni.

Infarctul acut de miocard (IMA) beneficiază de un capitol bine reprezentat, dată fiind morbiditatea sa enormă în condiţiile vieţii moderne, insistând pe elementele foarte practice ale recuperării post IMA, elemente care sunt foarte bine standardizate: pe ore şi zile. Nu lipsesc capitolele de recuperare în hipertensiunea arterială (HTA), în valvulopatii, arteriopatii periferice şi afecţiuni venoase, dar şi în bolile în care, până acum, efortul fizic era considerat total interzis: tulburările de ritm cardiac şi insuficienţa cardiacă.

Nu puteau fi trecute cu vederea tehnicile moderne de revascularizare miocardică: by-passul aorto-coronarian şi angioplastia transluminală percutantă, tehnici care au revoluţionat concepţia de tratament în boala cardiacă ischemică, „mutând” terapia de la tableta de nitroglicerină, la chirurgia pe cord. În cadrul acestor intervenţii, precum şi în cazul transplantului cardiac, sunt prezentate detailat programele de recuperare pre şi postoperatorii.

În final sunt prezentate câteva anexe ce pot fi foarte utile în sala de kinetoterapie: un model de fişă de urmărire a recuperării bolnavului cardiovascular, testarea la efort, precum şi o anexă cu recomandări pentru bolnavii care au suferit un IMA, cu sfaturi generale privind activitatea fizică, obiceiurile alimentare, stresul, conducerea automobilului, activitatea sexuală sau reluarea activităţii profesionale. Lucrarea de faţă se doreşte a fi deschisă completărilor ulterioare, aprofundarea unora dintre temele puse în discuţie impunându-se ca o cerinţă esenţială pentru practicienii din domeniul recuperării medicale a diverselor afecţiuni cardiovasculare, boli cu cea mai mare morbiditate şi mortalitate la ora actuală pe plan mondial.

TEHNICA ŞI TACTICA JOCULUI DE FOTBAL. CURS DE BAZĂ

Autor: lector univ. dr. Sorin Mirel CIOLCĂ, 148 pagini

Autorul îşi propune să scoată în evidenţă aspectele importante referitoare la conţinutul tehnicii şi tacticii fotbalului.

Având o bogată sursă bibliografică, lucrarea sintetizează problemele generale şi specifice ale tehnicii şi tacticii jocului de fotbal, prezentate într-un material didactic util studenţilor de la cursurile de zi, frecvenţă redusă şi învăţământ la distanţă din facultăţile de educaţie fizică şi sport.

Primul capitol se referă la aspectele generale ale jocului de fotbal (obiectul teoriei şi metodicii jocului de fotbal, istoricul jocului şi al regulamentului de joc etc.), iar în capitolele al II-lea şi al III-lea sunt prezentate definiţiile, caracteristicile, sistematizarea şi descrierea elementelor tehnice şi acţiunilor tactice specifice fotbalului. Capitolul al IV-lea completează problematica abordată prin prezentarea celor 17 legi

191

ale jocului (regulamentul de joc), care sunt necesare studenţilor în scopul practicării jocului şi organizării competiţiilor de fotbal.

De asemenea, lucrarea poate fi utilă şi studenţilor de la cursul de specializare, precum şi tehnicienilor care activează în fotbal, indiferent de vârsta jucătorilor pe care îi pregătesc.

FOTBAL – CURS DE APROFUNDARE. PREGĂTIRE ANTRENORI

Autor: lector univ. dr. Sorin Mirel CIOLCĂ, 164 pagini

Fotbalul actual prezintă o serie de particularităţi care necesită o abordare ştiinţifică din partea tuturor specialiştilor implicaţi în această activitate. Problematica obţinerii performanţelor în fotbalul actual reprezintă obiectivul principal al antrenorilor şi jucătorilor, conducătorilor de cluburi, managerilor, metodiştilor etc. care îşi unesc eforturilor în scopul realizării acestui deziderat.

Cursul este structurat pe 14 capitole şi surprinde aspectele importante şi noutăţile desprinse din jocul oficial şi necesare procesului de antrenament. Astfel, sunt prezentate metodele şi mijloacele folosite în pregătirea fotbaliştilor, componentele antrenamentului în fotbal şi mijloacele fizice, tehnice şi tactice pentru consolidare şi perfecţionare, efortul şi accidentele în jocul de fotbal, periodizarea, planificarea şi evidenţa pregătirii fotbaliştilor, lecţia de antrenament, concepţia de joc şi de pregătire, forma sportivă, selecţia în fotbal ş.a., problematică de actualitate şi de mare importanţă în activităţile de antrenament şi joc din fotbal.

Conţinutul acestei lucrări corespunde tematicii programelor de studiu şi se adre-sează în primul rând studenţilor de la Facultăţile de Educaţie Fizică şi Sport care apro-fundează fotbalul ca disciplină de specialitate, viitori antrenori în acest domeniu de activitate.

Problematica abordată poate fi utilă, după părerea mea, şi antrenorilor care sunt deja în activitate, indiferent de vârsta şi nivelul de pregătire al jucătorilor.

VOLEIUL – JOC ADAPTAT ÎN KINETOTERAPIE

Autori: lector univ. drd. Adin COJOCARU, lector univ. dr. Marilena IONIŢĂ, 100 pagini

Lucrarea este utilă studenţilor de la specializarea kinetoterapie şi motricitate specială şi doreşte să vină în ajutorul celor, care vor deveni viitori specialişti în recuperarea persoanelor cu nevoi speciale, dar nu oricum, ci cu ajutorul mijloacelor specifice învăţării jocului de volei.

Ceea ce îşi propun autorii, este să arate utilitatea mijloacelor specifice învăţării jocului de volei, în recuperarea deficienţelor fizice, şi de ce nu, prin dezvoltarea simţului întrecerii şi al competiţiei.

Lucrarea este structurată pe şase capitole, pornind de la un scurt istoric al jocului de volei şi al jocului la persoanele cu nevoi speciale, reguli de joc ale voleiului modern, cât şi al voleiului la persoanele cu nevoi speciale şi continuând cu descrierea procedeelor tehnice şi metodica învăţării lor. Capitolul important al acestei cărţi este

192

acela, în care sunt tratate mijlocele specifice jocului de volei, cu aplicabilitate în corectarea deficienţelor fizice.

În încheiere sunt prezentate jocurile adaptate voleiului, prin care se poate dezvolta simţul întrecerii, al competiţiei.

KINETOTERAPIE – METODICA DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII

PRACTICE

Autor: prep. univ. Rodica COTOMAN, 112 pagini

Lucrarea este destinată activităţii studenţilor (viitori kinetoterapeuţi), în bazele de tratament din staţiunile balneare, unde aceştia, conform planului de învăţământ, efectuează stagiul practic cu pacienţii.

În numeroase stări patologice, programele de kinetoterapie au devenit o prezenţă obligatorie, kinetoterapia fiind cea mai reprezentativă şi mai complexă specialitate care abordează mişcarea în scop terapeutic.

Este tratată patologia cea mai frecvent întâlnită în secţiile de recuperare ale bazelor de tratament din staţiunile balneare şi cuprinde descrierea metodică a programelor desfăşurate în sala de kinetoterapie.

Autoarea introduce cititorul în activitatea de kinetoterapie, printr-un capitol în care specifică obiectivele şi metodele pe care le utilizează acest gen de terapie, amenajările necesare în sala de lucru, structura programului kinetic şi bazele relaţiei dintre kinetoterapeut şi pacient. O abordare necesară şi utilă este realizată prin echivalarea terminologiei preponderent specifice kinetoterapiei şi educaţiei fizice. Programele kinetice descrise în volum, se adresează în capitole distincte, afecţiunilor neurologice, reumatice, ortopedico-traumatice şi corectării deficienţelor fizice. Pentru fiecare afecţiune este alcătuit un protocol de prezentare, în care se specifică definiţia, obiectivele şi mijloacele operaţionale de intervenţie.

Cursul se constituie într-un îndrumar practic concis, util şi deschis la îndemâna fiecărui student, viitor kinetoterapeut, la început de drum în meserie.

CURS DE DANS SPORTIV

Autor: lector univ. drd. Cristina JELEASCOV, 120 pagini

Grupul ţintă căruia i se adresează cartea este format de studenţii de la specializarea educaţie fizică şi sportivă, care parcurg această disciplină modernă, conform planului de învăţământ. Volumul poate fi consultat de către toţi cei ce sunt interesaţi de această disciplină sportivă, deosebit de plăcută şi atractivă, pentru sportivi şi public în general.

Sunt prezentate câteva aspecte importante legate de caracteristicile generale ale dansului sportiv, precum şi momente importante ale istoriei acestei ramuri sportive atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.

În aceeaşi măsură prezintă câteva informaţii generale despre sala de dans, semnele convenţionale în descrierea coregrafilor de dans, precum şi aspecte legate de costumaţia obligatorie a dansatorilor.

193

Conţinutul lucrării prezintă atât tehnicile de bază pentru învăţarea dansurilor standard: vals lent, rango şi vals vienez, cât şi tehnicile de bază pentru învăţarea dansurilor latino: samba, cha-cha şi jive.

Un capitol important aduce în prim plan pregătirea şi antrenamentul în dansul competiţional, precum şi modalităţile de atragere, depistare şi selecţie al viitorilor dansatori.

Nu în ultimul rând, sunt prezentate aspecte ale sistemului competiţional de dans, stipulate în Regulamentul Federaţiei Internaţionale de Dans Sportiv (I.D.S.F.), precum şi câteva finalităţi şi valenţe formativ-educative ce influenţează sfera personalităţii şi ajută la integrarea socioculturală a individului.

CORECTAREA DEFICIENŢELOR FIZICE, MIJLOACE UTILIZATE

ÎN APĂ ŞI PE USCAT

Autori: conf. univ. Elena MUREŞAN, lector univ. drd. Cristina JELEASCOV, lector univ. drd. medic Doina MUREŞAN, 128 pagini

Lucrarea se adresează studenţilor cu specializarea kinetoterapie, precum şi celor interesaţi de acest domeniu. Într-o înlănţuire logică sunt prezentate exerciţii fizice în mediu acvatic şi pe uscat, utilizate în scop terapeutic, cu un conţinut specializat de reeducare funcţională şi corectare a deficienţelor fizice. Caracterul analitic al exerciţiilor prezentate în lucrare oferă posibilităţi multiple şi eficiente de acţionare selectivă asupra unor segmente sau regiuni ale corpului, în funcţie de obiectivele urmărite.

Pentru corectarea principalelor deficienţe fizice cunoscute (torticolis, cifoză dorsală, cifoză lombară – joasă, cifoză totală, lordoză lombară, cifo-lordoză, scolioză în „C”, scolioză în „S”, spate rotund, spate plan, torace plat şi înfundat, umeri căzuţi şi aduşi, omoplaţi depărtaţi şi desprinşi, abdomen aton, genunchi în varum, genunchi în valgum, picior plat) se recomandă indicaţii metodice de acţionare, însoţite de un mănunchi selectat de exerciţii colective utilizate, în scop terapeutic, în apă şi pe uscat. Complexele de exerciţii sunt simple, accesibile pentru orice vârstă.

Execuţia corectă a mişcării este ilustrată şi în imagini, ceea ce face ca în condiţiile practicării raţionale şi ştiinţific controlate, să ducă la corectarea deficienţelor şi ameliorarea tulburărilor funcţionale asociate.

BIOMECANICA ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Autor: conf. univ. dr. Georgeta NENCIU, 132 pagini

Lucrarea de faţă este utilă studenţilor în educaţie fizică şi sport, antre-norilor, precum şi specialiştilor din domeniul reabilitării deficienţelor aparatului loco-motor.

În formarea şi perfecţionarea celor care lucrează în aceste domenii, un rol important îl are şi biomecanica, această ştiinţă biologică, ce poate explica atât cauzele şi mecanismele mişcărilor, cât şi efectele acestora asupra corpului în întregime şi parţial, asupra segmentelor sale.

Cum biomecanica este în strânsă legătură cu alte discipline biologice, pe tot parcursul lucrării, cunoştinţele de biomecanică sunt legate de cele de anatomie

194

funcţională, deoarece se ştie că, nu poţi fi un bun specialist în acest domeniu: antrenor, profesor de educaţie fizică sau kinetoterapeut fără să cunoşti diversitatea formelor de mişcare ale corpului omenesc şi mecanismele lor. Nu poţi cunoaşte mecanismele mişcărilor dacă nu ai noţiuni de biomecanică. Nu poţi înţelege biomecanica dacă nu ai noţiuni de anatomie funcţională.

Pe de altă parte, anatomia funcţională şi biomecanica fac posibilă înţelegerea şi a altor discipline indispensabile, cum sunt: fiziologia şi biochimia efortului, precum şi kinetologia, cu aspectele ei practice, terapeutice, mijlocul cel mai valoros în reabilitarea deficienţelor aparatului locomotor.

Cunoaşterea corectă a aspectelor biomecanice ale mişcărilor, de către spe-cialişti, poate contribui la ameliorarea randamentului procesului de creştere a capa-cităţii de efort; la valorificarea la maximum în competiţii a capacităţii de efort, prin adaptarea tehnicilor la caracteristicile somatice şi funcţionale ale sportivului; la îmbunătăţirea criteriilor de selecţie primară pentru o anume ramură sportivă, prin compensarea caracteristicilor individuale în anumite limite. Mai poate contribui la creşterea performanţei sportive prin folosirea unor aptitudini predominant genetice, cum ar fi mobilitatea articulară, elasticitatea musculară şi anumite raporturi de lungime ale segmentelor corpului.

Tot în acest context, cunoaşterea şi studierea din punct de vedere biomecanic a modului de producere a diferitelor accidente, leziuni, rupturi musculare, fracturi, joacă un rol în prevenirea acestora, după cum şi recuperarea şi terapia în astfel de cazuri sunt mult ameliorate dacă se cunosc nu numai cauzele biomecanice ale accidentelor, dar şi efectele unor soluţii recuperatorii care limitează pentru moment mişcările (proteze, gipsuri, dispozitive de fixare sau întindere).

De aceea, considerăm că introducerea în Planul de învăţământ al studenţilor Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii Spiru Haret a disciplinei Biomecanica în Educaţie Fizică şi Sport reprezintă un lucru benefic pentru studenţi, viitori specialişti în aceste domenii.

GIMNASTICA ÎN KINETOTERAPIE

Autor: conf. univ. dr. Georgeta NICULESCU, 175 pagini

Lucrarea răspunde nevoii de formare a unei concepţii ştiinţifice, unitare a specialiştilor şi, îndeosebi, a celor aflaţi în amfiteatrele universitare, cu privire la gimnastica în ansamblul ei, cât mai ales a ramurii sale necompetitive denumită generic „gimnastica de bază” care asigură atât baza pregătirii pentru celelalte ramuri ale gimnasticii, pentru alte sporturi, cât şi mijloacele necesare corectării atitudinilor deficiente ale corpului.

Este structurată pe opt capitole care prezintă informaţii ample cu privire la gimnastica de bază, oferind posibilitatea aprofundării aspectelor teoretice în conexiune cu cele practice. În capitolul întâi este prezentat un scurt istoric privind apariţia gimnasticii pe plan mondial şi naţional, originea şi evoluţia sa fiind indisolubil legată de dezvoltarea societăţii omeneşti din cele mai îndepărtate vremuri şi până în prezent.

195

În capitolul al doilea sunt prezentate obiectivele, caracteristicile, mijloacele, precum şi ramurile gimnasticii, iar capitolul trei prezintă aspecte de terminologie.

În capitolul patru sunt descrise noţiunile de bază în gimnastică şi kineto-terapie, şi anume: noţiuni despre mişcare, forţele interne şi externe care acţionează asupra corpului omenesc, planurile şi axele de mişcare ale corpului, tehnica poziţiilor. Sunt prezentate, de asemenea, poziţiile fundamentale şi derivate în gimnastică şi kinetoterapie, poziţiile şi mişcările segmentelor corpului, precum şi structura exerciţiului terapeutic. În capitolele următoare sunt prezentate în detaliu mijloacele gimnasticii de bază structurate în gimnastica organizatorică, exerciţii de dezvoltare fizică generală şi exerciţii aplicative.

S-a acordat o mare atenţie exerciţiilor de dezvoltare fizică generală pentru că ele contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a corpului, la formarea bazelor generale ale mişcărilor, la formarea şi menţinerea atitudinii corecte a corpului, prevenind apariţia deficienţelor fizice la nivelul coloanei vertebrale. Sunt descrise câteva modele operaţionale utilizate de kinetoterapeuţi în corectarea atitudinii cifotice, a atitudinii lordotice şi a atitudinii scoliotice a coloanei vertebrale şi a spatelui.

De remarcat este faptul că, fiecare capitol se încheie cu o listă de întrebări care pune cititorul în situaţia plăcută de a se testa imediat după parcurgerea materialului.

Prin conţinutul ei, lucrarea vine să completeze în mod fericit literatura de specialitate existentă şi se adresează atât studenţilor de la specializarea educaţie fizică, cât şi celor de la kinetoterapie şi motricitate specială, fiind utilă şi profesorilor de educaţie fizică şi kinetoterapeuţilor interesaţi în aprofundarea gimnasticii de bază.

ATLETISM CURS DE BAZĂ

Autori: conf. univ. dr. Toma PETRESCU, conf. univ. dr. Daniel GHEORGHE, conf. univ. dr. Elena SABĂU, 179 pagini

Lucrarea este destinată în primul rând studenţilor de la facultăţile de profil, specialiştilor din domeniu, dar şi oricărei persoane interesate de efort fizic şi mişcare, în general, şi atletism, în special.

Volumul acoperă problemele de atletism impuse în curriculum specific educaţiei fizice şi sportive, pentru învăţământul gimnazial şi liceal. Studenţilor li se oferă informaţii de specialitate şi li se formează abilităţi necesare în aplicaţiile efectuate în activitatea de practică pedagogică, prin prisma viitoarei lor deveniri, de profesori de educaţie fizică şi sportivă.

Cartea este structurată în două părţi distincte, respectiv: – partea I abordează aspecte generale legate de evoluţia atletismului pe plan

mondial, cât şi aspectele descriptive care explică modalitatea tehnică de execuţie a exerciţiilor, probelor de atletism, completate de precizări ale regulamentului de concurs;

– partea a II-a abordează aspecte metodice legate de predarea exerciţiilor de atletism, conform unei succesiuni logice şi legice, în scopul însuşirii rapide a unei execuţii corecte şi eficiente; tot în această parte a lucrării este realizată o prezentare a metodelor şi mijloacelor specifice atletismului, utilizate în scopul îmbunătăţirii calităţilor motrice, calităţi necesare exprimării motrice superioare.

196

Autorii au avut intenţia de a realiza o lucrare concisă, care să trateze aspectele teoretice şi metodice cele mai importante ale disciplinei şi să completeze activitatea prestată de student la lecţiile practice.

INFORMATICĂ APLICATĂ ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ, SPORTIVĂ ŞI

KINETOTERAPIE

Autori: lector univ. dr. Mariana POPA, asist. univ. md. Mihaela GHEORGHE, 135 pagini

Lucrarea este structurată pe 8 capitole şi se adresează tuturor studenţilor care debutează în activitate cu pachetul de programe OFFICE. Volumul cuprinde principalele noţiuni de WORD, EXCEL şi ACCESS, necesare în editarea unui text, prelucrarea avansată a acestuia, editarea şi lucrul cu tabele, utilizarea elementelor de desenare din WORD, calculul unor formule şi reprezentarea grafică a datelor în EXCEL, crearea unei baze de date în ACCESS etc.

În capitolul 1 sunt prezentate noţiuni introductive despre structura calculatoa-relor şi sistemul de operare Windows.

Capitolele 2 şi 3 cuprind generalităţi despre programul Microsoft Word, operaţii de bază asupra textului, tehnoredactare la nivel de caracter, căutarea şi înlocuirea automată în text a elementelor necesare tehnoredactării la nivel de paragraf.

Capitolul 4, în prima parte, cuprinde lucrul cu tabele: modalităţi de introducere a datelor, formatate, formule de calcul, sortări ce se pot efectua cu elementele din tabel. În partea a doua se studiază câteva noţiuni de grafică: desenarea cu WORD ART, desenarea utilizând bara DRAWING, inserarea de imagini.

În cadrul capitolului 5 sunt prezentate noţiuni introductive despre EXCEL: tehnici de bază, mape de lucru, foi de calcul, coloane, linii, celule.

Capitolul 6 prezintă referinţe şi calcule în EXCEL. Capitolul 7, în prima parte, cuprinde grafice în EXCEL. În a doua parte se

studiază funcţiile şi modul lor de utilizare. Capitolul 8 familiarizează cititorul cu lucrul în ACCESS. Aici se învaţă cum

se creează tabelele într-o bază de date şi cum se fac prelucrări simple cu datele din bază, cum ar fi: sortări, filtrări, filtrări/sortări avansate.

Autoarele au conceput cartea pentru a veni în ajutorul studenţilor ce pornesc să descifreze tainele calculatorului. Volumul este util tuturor studenţilor, de la toate formele de învăţământ, fiind un ghid practic de utilizare a celui mai modern mijloc de informare, învăţare, evaluare şi comunicare, respectiv calculatorul.

REFACERE-RECUPERARE, KINETOTERAPIE ÎN ACTIVITATEA

SPORTIVĂ

Autor: conf. univ. dr. Elena SABĂU, 200 pagini

Publicaţia se adresează în aceeaşi măsură studenţilor de la specializarea educaţie fizică şi sportivă, dar şi celor de la specializarea kinetoterapie şi motricitate specială, şi are ca scop însuşirea de către aceştia a principalelor mijloace şi tehnici,

197

utilizate pentru refacerea şi recuperarea sănătăţii şi capacităţii de performanţă a practicanţilor activităţilor sportive.

În contextul creşterii potenţialului bio-psiho-motric al sportivilor, al maxi-mizării capacităţii de performanţă, a creşterii numărului de competiţii şi antrenamente, o intervenţie prin care se poate eficientiza şi valorifica pregătirea, o constituie procesul de refacere a capacităţii de efort.

Alături de alte componente ale antrenamentului sportiv, respectiv pregătirea fizică, tehnică, tactică, teoretică, psihologică, biologică de concurs, refacerea capacităţii de efort întregeşte pregătirea sportivă modernă.

Efortul de antrenament, cât şi cel de competiţie, înseamnă extensie maximă a solicitării fizice, psihice şi emoţionale, fapt indus de aspectul de întrecere, de concurs, al prestaţiei sportive.

Emulaţia, succesul, performanţa superioară sunt aspecte pozitive ale activităţii sportive, dar din cauze de suprasolicitare, de uzură sau cauze banale, sportivii pot avea şi experienţe neplăcute, respectiv se pot accidenta, fapt ce le impune întreruperea pregătirii. Traumatismele, leziunile care se instalează, trebuie abordate cu măsuri precoce şi intensive, pentru recuperarea, reabilitarea sportivului, a stării optime de sănătate şi funcţionalitate la potenţial maxim.

Sunt prezentate mijloacele naturale şi dirijate (artificiale) utilizate în regenera-rea biologică, cât şi schemele (modelele) recomandate de specialiştii domeniului. Pentru a avea la îndemână un feedback, al procesului de regenerare, în volum sunt recomandate mijloacele şi parametri controlului şi autocontrolului refacerii.

Volumul poate fi consultat în aceeaşi măsură şi în scopul realizării unui manage-ment eficient al sănătăţii şi efortului psiho-fizic, depus cotidian, de către orice persoană.

METODICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTIVE

Autor: prof. univ. dr. Septimiu Florian TODEA, 268 pagini

Metodica educaţiei fizice şi sportive abordează problematica de bază teoretică, metodică a procesului de instruire, de învăţare şi organizare a activităţilor specifice domeniului acesta al Educaţiei fizice şi sportive la vârsta şcolară. Cursul se adresează, în primul rând, studenţilor Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport (forma de învăţământ: Zi, Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă), tuturor acelora care urmează diferitele specializări din cadrul facultăţii, pregătindu-se pentru a deveni profesori de educaţie fizică sau antrenori într-o ramură sportivă. Astfel, se oferă viitorilor specialişti posibilitatea cunoaşterii principalelor noţiuni teoretice, dar şi aspectele principale practice, metodice specifice domeniului educaţiei fizice şi sportive la vârsta elevilor.

Prima parte a cursului abordează teme ca: obiectul de studiu al Teoriei şi metodicii educaţiei fizice şi sportului; noţiunile de bază ale domeniului; proiectul de studiu al didacticii generale a educaţiei fizice şi sportive, ca proces instructiv-educativ, precum şi aspectele ce vizează abordarea sistemică a currriculum-ului; finalităţile şi obiectivele activităţii de educaţie fizică şi sport.

În partea a II-a a lucrării sunt prezentate: problematica învăţării şcolare şi cea a adulţilor; componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sport;

198

principiile didactice şi metodele de instruire, de învăţământ în activitatea de educaţie fizică şi sportivă în diferitele perioade ale vârstei şcolare.

Ultima parte a cursului cuprinde într-un spaţiu extins: tehnologia procesului didactic; strategiile didactice şi sunt abordate: metodologia asimilării (însuşirii) cunoştinţelor teoretice specifice domeniului, realizarea unor indici superiori, armonioşi, de dezvoltare fizică şi motrică; învăţarea, consolidarea, perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice practicării probelor şi ramurilor sportive şi, de asemenea, sunt prezentate: principalele aspecte ce vizează calităţile motrice, precum şi procedeele metodice de dezvoltare ale acestora; sistemul formelor de organizare a activităţii elevilor în acest domeniu, în regimul zilei de şcoală şi a celor organizate în timpul liber al elevilor; problematica proiectării activităţii de educaţie fizică şi sportivă în unităţile de învăţământ şcolar, precum şi evaluarea acestora.

Cunoştinţele transmise studenţilor contribuie la formarea şi perfecţionarea viitorilor specialişti ai domeniului, complectând cunoştinţele transmise prin celelalte cursuri, cum sunt cele de: teorie, pedagogie, psihologie, sociologie, management şi altele, ca şi cele asimilate în urma participării la activităţile practico-metodice din cadrul lecţiilor practice, a stagiilor de practică pedagogică şi a celei de pregătire a antrenorilor pentru o ramură sportivă.

TEORIA SPORTULUI

Autor: prof. univ. dr. Septimiu Florian TODEA, 284 pagini

Domeniul sportului şi, în special, procesul de antrenament şi concurs sportiv s-a perfecţionat continuu, iar teoria sportului a beneficiat mereu de date, idei, noi principii, teze de bază, ca şi de mijloace didactice şi organizatorice moderne, specifice sportului – procesului de antrenament şi concurs.

Sportul zilelor noastre este un adevărat fenomen social şi reprezintă una dintre cele mai atractive activităţi, fapt ce a dus rapid la dezvoltarea şi extinderea sa, ca şi la creşterea continuă a nivelului performanţelor sportive.

Teoria sportului urmăreşte abordarea fenomenului sportului în întreaga sa complexitate, cu multiplele sale valenţe şi implicaţii, urmărind cunoaşterea princi-palelor aspecte ce privesc sportul, antrenamentul şi concursul sportiv, ce sunt corelate într-un sistem complex de noţiuni specifice şi prezentate printr-o teorie proprie, ce caută a stabili principalele reguli, principii după care se prevăd, se valorifică şi se confirmă efectele biologice şi spirituale în practica vieţii sociale. Sportul este şi un benefic mijloc de petrecere a timpului liber într-un mod plăcut şi distractiv, numărul practicanţilor activităţilor sportului pentru toţi sau a simplilor spectatori la concursurile sportive fiind în continuă creştere.

Cursul Teoria sportului îşi propune să prezinte: principalele etape istorice ale evoluţiei şi dezvoltării sportului, ca şi unele mărturii şi date despre apariţia şi dezvoltarea sportului în România; sistemul naţional de educaţie fizică şi sport ce are la origine o serie de activităţi cu caracter de întrecere, participarea organizată sau independentă, colectivă sau/şi individuală, la diverse activităţi fizice (motrice sau corporale); structura sportului din ţara noastră; definiţiile şi caracteristicile de bază ale

199

sportului, antrenamentului şi concursului, competiţiei sportive; caracteristicile şi noţiunile principale ale domeniului sportului; clasificarea sporturilor, categoriile şi structura piramidală a sportului contemporan şi participanţii la activitatea sportivă; funcţiile sportului; procesul didactic sau de învăţământ în activitatea sportivă şi prezentând conceptele noi din teoria sportului care sunt benefice în evoluţia procesului de antrenament sportiv modern, ca şi unele tendinţe şi orientări metodologice moderne în instruirea (antrenamentul) sportivă.

De asemenea, un loc important în Teoria sportului îl ocupă: prezentarea principiilor antrenamentului sportiv modern; bazele teoretice ale mijloacelor şi metodelor de antrenament sportiv; componentele (factorii) antrenamentului sportiv; principalele forme de solicitare motrică; calităţile motrice (capacitatea motrică); bazele teoretice ale efortului în activitatea sportivă şi componentele (parametrii) acestuia în antrenamentul sportiv; bazele teoretice ale selecţiei pentru sportul de performanţă; bazele teoretice ale proiectării (planificării) pregătirii sportive; caracteristicile sportului feminin; teoria competiţiei sportive; refacerea organismului sportivilor după efort şi, în final, principalele aspecte ce privesc managerul activităţii sportive şi problematica specifică privind baza sportivă.

200

Redactor: Mihaela N. ŞTEFAN Tehnoredactor: Marcela OLARU

Coperta: Marilena BĂLAN

Coli tipar: 12,5 Format: 16/70×100

Editura Fundaţiei România de Mâine

Bulevardul Timişoara nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]

28984912 Educatie Fizica Sport Si Kinetoterapie

Documents

Transcript of 28984912 Educatie Fizica Sport Si Kinetoterapie