261916302 6-drept-procesual-penal-partea-generala-i-si-ii-pdf

Mircea Damaschin

Drept procesual penal. Partea

generală I și II - suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI

2013

Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii

„Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau difuzarea

conţinutului sub orice formă.

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Mircea Damaschin

Drept procesual penal.

Partea generală I și II

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606

Email: [email protected]

ISBN: 978-606-8517-43-8

5

În elaborarea lucrării a fost folosit materialul legislativ, jurisprudenţial şi documentar

existent la data de 01 octombrie 2012. Au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 202

din 25 octombrie 2010. De asemenea, a fost avută în vedere jurisprudența Înaltei Curți de

Casație și Justiție și a Curții Constituționale până la data de 01 octombrie 2012.

6

DREPT PROCESUAL PENAL.

PARTEA GENERALĂ I şi II

Introducere

Obiectivele cursului (modulului)

Suportul de curs se adresează studenţilor Universităţii Nicolae Titulescu, învăţământ la

distanţă, având ca finalitate explicarea instituţiilor Dreptului procesual penal. Partea generală

I şi Dreptului procesual penal. Partea generală II. Lucrarea este concepută în vederea tratării

aspectelor fundamentale ale părţii generale a Dreptului procesual penal, astfel încât studenţii

să aibă posibilitatea de a-şi însuşi noţiunile şi termenii de specialitate din cadrul acestei

discipline universitare. La elaborarea cursului a fost avut în vedere Codul de procedură penală

din 1969, cu actualizările şi completările legislative la zi. De asemenea, în considerarea

caracterului de uniformizare a practicii judiciare în materie, au fost prezentate deciziile Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, cu relevanţă în ceea ce priveşte instituţiile Părţii

generale a Codului de procedură penală.

Cursul de faţă are ca obiective:

1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale Dreptului procesual penal, partea generală şi

conexiunile existente între aceste instituţii;

2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi aplicarea corectă a legii

procesual penale;

3. Să transmită în mod clar studenţilor cunoştinţele de Drept procesual penal, partea generală,

care să le permită acestora să devină specialişti în domeniul juridic.

Competenţe conferite

Conform programei analitice, competenţele specifice conferite sunt următoarele:

1. Competenţe de cunoaştere şi înţelegere

cunoaşterea din punct de vedere ştiinţific a conţinutului normelor procesual penale,

precum şi a jurisprudenţei referitoare la aplicarea acestora

înţelegerea instituţiilor Părţii generale a Dreptului procesual penal

însuşirea unui mod de gândire logico-juridic corect

înţelegerea corelaţiilor existente între normele Părţii speciale şi cele ale Părţii

generale

2. Competenţe de explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,

procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

explicarea instituţiilor Părţii generale a Dreptului procesual penal

explicarea şi interpretarea normelor procesual penale

explicarea corelaţiilor între Partea specială a Dreptului procesual penal şi instituţiile

cuprinse în Partea generală a Dreptului procesual penal

explicarea şi înţelegerea soluţiilor pentru problemele apărute în practică

interpretarea corectă a normelor procesual penale

3. Competenţe instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor

practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi aplicare)

analiza evoluţiei legislaţiei şi a jurisprudenţei în materie

aspecte de drept comparat

soluţionarea unor speţe prin folosirea cunoştinţelor acumulate

4. Competenţe atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de

domeniul ştiinţific/cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii

democratice/promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice/valorificarea optimă

şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice/implicarea în dezvoltarea

instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice/angajarea în relaţii de parteneriat cu alte

persoane – instituţii cu responsabilităţi similare/participarea la propria dezvoltare

profesională)

7

formarea unei atitudini pozitive faţă de ştiinţa dreptului procesual penal

dezvoltarea abilităţilor de gândire juridico-penală

incitarea pentru o abordare multidisciplinară a instituţiilor Dreptului procesual penal,

partea generală

obişnuinţa de a interpreta corect normele procesual penale şi aplicarea sistematică a

acestora

Însuşirea temeinică a disciplinei Drept procesual penal, partea generală presupune, pe lângă

activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte

studiul individual pe baza bibliografiei recomandate în suportul de curs. De asemenea, fiecare

student are obligaţia întocmirii a două referate (un referat în semestrul I şi un referat în

semestrul al II-lea), având ca obiect de studiu instituţii ale Dreptului procesual penal, partea

generală. Tema referatului va fi stabilită pentru fiecare student de către titularul disciplinei.

Referatul trebuie să conţină elemente de originalitate şi nu poate avea mai puţin de 10 pagini

şi mai mult de 20.

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru studierea disciplinelor Drept procesual penal. Partea generală I şi Drept procesual

penal. Partea generală II vor fi avute în vedere:

- legislaţia relevantă în domeniul Dreptului procesual penal. Partea generală la zi;

- culegeri de practică judiciară;

- pagina web a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

- pagina web a Curţii Constituţionale

Structura cursului

Cursul Drept procesual penal. Partea generală I conţine 10 unităţi de învăţare şi trei teme de

control (constând în elaborarea de referate). Temele de control se vor transmite studenţilor

prin poşta electronică.

Cursul Drept procesual penal. Partea generală II conţine 10 unităţi de învăţare şi trei teme de

control (constând în elaborarea de referate). Temele de control se vor transmite studenţilor

prin poşta electronică.

Cerinţe preliminare

În vederea studierii cursului Drept procesual penal. Partea generală I şi II se impune

cunoaşterea noţiunilor disciplinelor Teoria generală a dreptului şi Drept penal.

Durata medie de studiu individual

Fiecare unitate de învăţare se va parcurge, în medie, în 2-3 ore de studiu individual.

Evaluarea

La stabilirea notei finale se iau în considerare răspunsurile la examen (70%) şi testarea

continuă pe parcursul semestrului prin elaborarea referatelor (30%). Examenul scris constă în

rezolvarea unui test grilă, cu 30 de întrebări. Fiecare răspuns corect valorează 0,3 puncte. Se

acordă un punct din oficiu. Cerinţe minime pentru nota 5: studentul trebuie să rezolve corect

cel puţin 13 întrebări. Cerinţe minime pentru nota 10: studentul trebuie să rezolve corect cel

puţin 29 de întrebări.

8

CUPRINS

TITLUL I

DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA GENERALĂ I

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

Noţiunea şi sistemul procesului penal şi ale dreptului procesual penal

1.1. Introducere

1.2. Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale

1.2.1. Definiţia procesului penal

1.2.2. Analiza definiţiei procesului penal

1.2.3. Fazele procesului penal român

1.3. Dreptul procesual penal. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri ale dreptului

1.3.1. Noţiunea, obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal

1.3.2. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept

1.4. Faptele şi raporturile juridice procesual penale

1.4.1. Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice procesual penale

1.4.2. Noţiunea, elementele şi trăsăturile raporturilor juridice procesual penale

1.5. Ştiinţa dreptului procesual penal. Sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal. Legăturile ştiinţei

dreptului procesual penal cu ştiinţe auxiliare ale dreptului

1.5.1. Noţiunea, obiectul şi metodele ştiinţei dreptului procesual penal

1.5.2. Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu ştiinţe auxiliare ale dreptului

1.6. Test de autoevaluare

1.7. Bibliografie


Izvoarele dreptului procesual penal. Interpretarea şi aplicarea normelor juridice procesual penale.

2.1. Introducere

2.2. Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal român

2.3. Interpretarea normelor juridice procesual penale

2.4. Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu şi timp

2.4.1. Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu

2.4.2. Aplicarea legii procesual penale române în timp


2.6. Bibliografie


Principiile fundamentale care stau la baza procesului penal în România

3.1. Introducere

3.2. Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal

3.3. Conţinutul principiilor fundamentale ale procesului penal român

3.3.1. Legalitatea procesului penal

3.3.2. Principiul oficialităţii

3.3.3. Principiul aflării adevărului

3.3.4. Rolul activ al organelor judiciare penale

3.3.5. Garantarea libertăţii persoanei

3.3.6. Respectarea demnităţii umane

3.3.7. Prezumţia de nevinovăţie

3.3.8. Principiul garantării dreptului la apărare

3.3.9. Limba în care se desfăşoară procesul penal

3.3.10. Egalitatea persoanelor în procesul penal

3.3.11. Operativitatea în procesul penal

9

3.3.12. Dreptul la un proces echitabil


3.5. Bibliografie


Participanţii în procesul penal - organele judiciare

4.1. Introducere

4.2. Noţiunea de participanţi în procesul penal

4.3. Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali

4.4. Organele judiciare

4.4.1. Instanţele judecătoreşti

4.4.2. Ministerul Public

4.4.3. Organele de cercetare penală


4.6. Bibliografie


Participanţii în procesul penal – părţile

5.1. Introducere

5.2. Învinuitul-subiect procesual

5.3. Inculpatul

5.4. Partea vătămată

5.5. Partea civilă

5.6. Partea responsabilă civilmente

5.7.Test de autoevaluare

5.8. Bibliografie


Apărătorul în procesul penal

6.1. Introducere

6.2. Apărătorul ca participant la desfăşurarea procesului penal

6.3. Asistenţa juridică

6.4. Drepturile şi obligaţiile apărătorului


6.6. Bibliografie


Acţiunile în procesul penal. Acţiunea penală.

7.1 Introducere

7.2. Acţiunea penală

7.2.1. Noţiunea de acţiune penală

7.2.2. Obiectul şi subiecţii acţiunii penale

7.2.3. Trăsăturile acţiunii penale

7.2.4. Momentele desfăşurării acţiunii penale


7.4. Bibliografie


Acţiunile în procesul penal. acţiunea civilă

8.1. Introducere

8.2. Acţiunea civilă

8.2.1. Noţiunea de acţiune civilă

8.2.2. Obiectul şi subiecţii acţiunii civile în procesul penal

8.2.3. Trăsăturile acţiunii civile

10

8.2.4. Exercitarea acţiunii civile

8.2.5. Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal

8.2.6. Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă


8.4. Bibliografie


Competenţa în materie penală. Noţiune. Forme

9.1. Introducere

9.2. Noţiunea de competenţă şi formele competenţei

9.3. Competenţa funcţională, materială şi personală a instanţelor de judecată

9.3.1. Competenţa judecătoriei

9.3.2. Competenţa tribunalului

9.3.3. Competenţa Curţii de Apel

9.3.4. Competenţa tribunalului militar

9.3.5. Competenţa tribunalului militar teritorial

9.3.6. Competenţa Curţii Militare de Apel

9.3.7. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie


9.5. Bibliografie


Competenţa în materie penală. Prorogarea de competenţă. Incompatibilitatea. Declinarea de competenţă.

Strămutarea judecării cauzelor penale

10.1. Introducere

10.2. Prorogarea de competenţă

10.2.1. Consideraţii generale

10.2.2. Conexitatea

10.2.3. Indivizibilitatea

10.2.4. Disjungerea

10.2.5. Chestiunile prealabile

10.2.6. Schimbarea încadrării juridice

10.3. Incompatibilitatea şi remediile acesteia

10.3.1. Incompatibilitatea

10.3.2. Abţinerea

10.3.3. Recuzarea

10.4. Declinarea de competenţă, conflictele de competenţă şi excepţiile de necompetenţă

10.4.1. Declinarea de competenţă

10.4.2. Conflictele de competenţă

10.4.3. Excepţiile de necompetenţă

10.5. Strămutarea cauzelor penale. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei

10.5.1. Noţiune. Cazuri

10.5.2. Procedura strămutării

10.5.3. Desemnarea altei instanţe


10.7. Bibliografie

TITLUL II

DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA GENERALĂ II


Probele în procesul penal

1.1. Introducere

1.2. Noţiunea şi importanţa probelor

1.3. Clasificarea probelor

11

1.4. Obiectul probaţiunii

1.5. Cerinţele probelor

1.6. Sarcina probaţiunii

1.7. Administrarea probelor

1.8. Aprecierea probelor


1.10. Bibliografie


Mijloacele de probă în procesul penal. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor.

2.1. Introducere

2.2. Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă

2.3. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului

2.4. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente

2.5. Declaraţiile martorilor

2.6. Procedee speciale de obţinere a declaraţiilor părţilor şi martorilor

2.6.1. Confruntarea

2.6.2. Folosirea interpreţilor


2.8. Bibliografie


Mijloacele de probă în procesul penal. Înscrisurile şi mijloacele materiale de probă. Procedee de

descoperire şi ridicare.

3.1. Introducere

3.2. Înscrisurile

3.3. Mijloacele materiale de probă

3.4. Procedee de descoperire şi ridicare

3.4.1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

3.4.2. Percheziţia

3.4.3. Cercetarea la faţa locului

3.4.4. Reconstituirea


3.6. Bibliografie


Mijloacele de probă în procesul penal. Interceptările şi înregistrările de sunete şi imagini. Constatările

tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizele

4.1. Introducere

4.2. Interceptările şi înregistrările audio sau video şi fotografiile

4.3. Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale

4.3.1. Constatările tehnico-ştiinţifice

4.3.2. Constatările medico-legale

4.4. Expertizele

4.5. Alte instituţii legate de administrarea probelor în procesul penal (comisia rogatorie, delegarea, martorii

asistenţi)

4.5.1. Comisia rogatorie

4.5.2. Delegarea

4.5.3. Martorii asistenţi


4.7. Bibliografie

12

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.5

Măsurile procesuale. Măsurile preventive

5.1. Introducere

5.2. Noţiunea şi caracterizarea măsurilor procesuale

5.3. Clasificarea măsurilor procesuale

5.4. Măsurile preventive

5.4.1. Consideraţii preliminare

5.4.2.Luarea măsurilor preventive

5.4.3.Înlocuirea măsurilor preventive

5.4.4. Revocarea măsurilor preventive

5.4.5. Încetarea de drept a măsurilor preventive

5.4.6. Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra măsurilor preventive

5.4.7. Măsurile preventive privite în special

5.4.7.1. Reţinerea

5.4.7.2. Obligarea de a nu părăsi localitatea

5.4.7.3. Obligarea de a nu părăsi ţara

5.4.7.4. Arestarea preventivă

5.5. Dispoziţii speciale pentru minori

5.6. Dispoziţii speciale pentru persoanele juridice


5.8. Bibliografie


Măsurile procesuale. Liberarea provizorie

6.1. Introducere

6.2. Concept. Organe competente

6.3. Liberarea provizorie sub control judiciar

6.4. Liberarea provizorie pe cauţiune

6.5. Procedura liberării provizorii sub control judiciar şi a liberării provizorii pe cauţiune

6.6. Căi de atac

6.7. Revocarea liberării provizorii


6.9. Bibliografie


Măsurile procesuale. Măsurile de ocrotire şi de siguranţă. Măsurile asigurătorii

7.1. Introducere

7.2. Măsurile de ocrotire

7.3. Măsurile de siguranţă

7.4. Măsurile asigurătorii


7.4.2. Sechestrul penal propriu-zis

7.4.3. Inscripţia ipotecară

7.4.4. Poprirea

7.5. Restituirea lucrurilor

7.6. restabilirea situaţiei anterioare


7.8. Bibliografie


Actele procesuale şi procedurale comune. Citaţia. Mandatul de aducere

8.1. Introducere

8.2. Actele procesuale şi actele procedurale. Noţiune

8.3. Citarea

13

8.4. Comunicarea altor acte procedurale

8.5. Mandatul de aducere


8.7. Bibliografie


Actele procesuale şi procedurale comune. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor

materiale. Termenele în procesul penal

9.1. Introducere

9.2. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite

9.3. Termenele în procesul penal


9.5. Bibliografie


Actele procesuale şi procedurale comune. Sancţiunile procedurale. Cheltuielile judiciare. Amenda

judiciară.

10.1. Introducere

10.2. Sancţiunile procedurale penale

10.2.1. Inexistenţa

10.2.2. Decăderea

10.2.3. Inadmisibilitatea

10.2.4. Nulităţile

10.3. Cheltuielile judiciare

10.4. Amenda judiciară


10.6. Bibliografie

Bibliografie generală

14

TITLUL I

DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA GENERALĂ I


Noţiunea şi sistemul procesului penal şi ale dreptului procesual penal

Cuprins

1.1. Introducere

1.2. Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale



1.2.3. Fazele procesului penal român

1.3. Dreptul procesual penal. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri ale dreptului





1.4.2. Noţiunea, elementele şi trăsăturile raporturilor juridice procesual penale

1.5. Ştiinţa dreptului procesual penal. Sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal. Legăturile ştiinţei

dreptului procesual penal cu ştiinţe auxiliare ale dreptului


1.5.2. Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu ştiinţe auxiliare ale dreptului

1.6. Test de evaluare/autoevaluare

1.7. Bibliografie

1.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi: fazele procesului penal,

noţiunea, obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal, legăturile dreptului procesual penal cu

alte ramuri de drept, noţiunea şi clasificarea faptelor juridice procesual penale, noţiunea,

elementele şi trăsăturile raporturilor juridice procesual penale, noţiunea, obiectul şi metodele

ştiinţei dreptului procesual penal, legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu alte ştiinţe

auxiliare ale dreptului.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

1.2. Procesul penal, mijloc de realizare a justiţiei penale


Procesul penal reprezintă o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele judiciare, cu

participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a

faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie

pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere

penală.

Definiţia

procesului penal

15


etimologie: termenul latin processus - înaintare, progres;

activitate reglementată de lege; mai mult decât în oricare domeniu al activităţii judiciare,

procesul penal trebuie să se desfăşoare între coordonatele stricte ale legii (nullum judicium

sine lege);

organele judiciare, organe de stat, care acţionează ca subiecţi oficiali în anumite faze ale

procesului penal; organele judiciare sunt instanţele de judecată, ministerul public şi organele

de cercetare penală (organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare

penală speciale);

părţile, persoane fizice sau juridice, cu drepturi şi obligaţii, penale sau civile, ce reies din

calitatea lor procesuală, având interese directe în cauză; părţile în procesul penal sunt:

inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente;

alte persoane care nu au interese directe în cauză (martori, experţi, interpreţi, martori

asistenţi, grefieri etc.).

Exemplu de alte persoane care pot participa la procesul penal

persoane care nu au interese directe în cauză;

martori, experţi, interpreţi, martori asistenţi, grefieri etc.

1.2.3. Fazele procesului penal

1.2.3.1. Noţiune

Fazele procesului penal reprezintă diviziuni ale acestuia, în cadrul cărora îşi desfăşoară

activitatea anumite categorii de organe judiciare.

Fazele procesului penal sunt următoarele:

o urmărirea penală;

o judecata;

o punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive;

Din punct de vedere al numărului fazelor se întâlnesc procese desfăşurate

o în formă tipică - procesul penal parcurge toate cele trei faze ale sale,

o în formă atipică - procesul penal se desfăşoară fără parcurgerea tuturor celor trei faze

(spre exemplu, după începerea urmăririi penale, se dispune netrimiterea în judecată

printr-o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală; ulterior ordonanţa de scoatere

de sub urmărire penală este infirmată de judecător care dispune reţinerea cauzei spre

judecare, conform art. 2781 alin. 8 lit. c C.pr.pen.).

1.2.3.2. Urmărirea penală

Urmărirea penală reprezintă acea fază a procesului penal care are drept obiect identificarea

făptuitorilor, administrarea probelor, luarea măsurilor procesuale în vederea trimiterii ori

netrimiterii făptuitorului în judecată.

Urmărirea penală presupune o limită iniţială şi o limită finală

Limita iniţială este reprezentată de începerea urmăririi penale

o actele care marchează începerea urmăririi penale sunt următoarele:

rezoluţia organului de urmărire penală, când acesta este sesizat despre

săvârşirea unei infracţiuni prin plângere sau denunţ ori în cazul sesizării din

oficiu;

ordonanţă, în ipoteza soluţionării de către procuror a unui conflict de

competenţă intervenit între organele de cercetare ale poliţiei judiciare; cu acest

Actele care

marchează

începerea

urmăririi

penale

Fazele

procesului penal

Definiţie

16

prilej, se poate dispune şi începerea urmăririi penale dacă din lucrările existente

se desprinde existenţa unei fapte penale.

Limita finală este reprezentată de actul de dispoziţie prin care procurorul poate dispune

trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale,

clasarea.

o actele care marchează terminarea urmăririi penale sunt următoarele:

rechizitoriul, în cazul trimiterii în judecată;

ordonanţa, în cazul scoaterii de sub urmărire penală, încetării urmăririi penale

sau clasării;

rezoluţia, în cazul scoaterii de sub urmărire penală sau încetării urmăririi

penale.

1.2.3.3. Judecata

Judecata reprezintă acea fază a procesului penal desfăşurată cu respectarea principiilor

publicităţii şi contradictorialităţii, în cadrul căreia se continuă activitatea începută în faza de

urmărire penală, în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului.

Limita iniţială este reprezentată de sesizarea instanţei prin rechizitoriu, printr-o altă

hotărâre judecătorească sau prin plângerea îndreptată împotriva actelor şi măsurilor de

urmărire penală;

Limita finală este reprezentată de pronunţarea hotărârii judecătoreşti (sentinţă sau decizie)

prin care se poate dispune condamnarea inculpatului, achitarea ori încetarea procesului

penal.

1.2.3.4. Punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive

Punerea în executare a hotărârilor penale definitive reprezintă acea fază a procesului penal

fază a procesului penal care are rolul de a traduce în viaţă hotărîrea penală, în vederea

realizării scopului legii penale şi al legii procesual penale.

Limita iniţială a punerii în executare:

o în ipoteza punerii în executare a pedepselor principale constă în eliberarea mandatului de

executare de către instanţă şi trimiterea lui către organul competent;

o în ipoteza punerii în executare a pedepselor complementare constă în trimiterea de către

instanţă a unei copii de pe dispozitivul hotărârii către organul competent;

o în ipoteza punerii în executare a măsurilor de siguranţă, este diferenţiată în funcţie de

natura măsurii dispuse;

Limita finală a punerii în executare:

o în ipoteza punerii în executare a pedepsei închisorii constă în întocmirea procesului-

verbal de către comandantul locului de deţinere, unde se consemnează şi data la care a

început executarea;

o în ipoteza punerii în executare a amenzii penale constă în depunerea recipisei de plată

integrală a amenzii la instanţa de executare etc

Fazele procesului penal, în formă tipică, sunt în număr de 3, după cum urmează: faza

urmăririi penale, faza de judecată şi faza de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti. În

formă atipică, cea mai reprezentativă situaţie o reprezintă judecarea unei cauze penale nu ca

urmare a desfăşurării fazei de urmărire penale (finalizată prin actul clasic al rechizitoriului), ci

urmare a procedurii atacării actelor de netrimitere în judecată în faţa judecătorului.

Actele care

marchează

terminarea

urmăririi

penale

Definiţie

Definiţie

17

1.2.3.5. Organele judiciare care acţionează în fiecare fază a procesului penal

pe parcursul urmăririi penale procurorul, instanţa de judecată, organele de cercetare penală

pe parcursul judecăţii instanţa de judecată, procurorul

pe parcursul punerii în executare a hotărârilor penale rămase definitive instanţa de

judecată, prin judecătorul delegat cu punerea în executare a hotărârii, procurorul ori alte

organe nejudiciare anume prevăzute în lege (cum ar fi lucrători de poliţie, comandantul

locului de deţinere, când inculpatul condamnat este arestat, comandantul unităţii militare,

dacă inculpatul condamnat se află în executarea serviciului militar etc.).

1.3. Dreptul procesual penal. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept.


Dreptul procesual penal reprezintă ansamblul normelor juridice care vizează reglementarea

procesului penal.

normele dreptului procesual penal sunt înscrise în Codul de procedură penală, în legile de

organizare judiciară şi în diferite alte legi speciale

obiectul dreptului procesual penal este reprezentat chiar de procesul penal cu care nu

trebuie confundat

o dreptul procesual penal reprezintă ansamblul normelor juridice care vizează

reglementarea procesului penal;

o procesul penal este o activitate reglementată de lege;

sarcinile dreptului procesual penal sunt multiple şi decurg din complexitatea relaţiilor

sociale pe care le reglementează; acestea constau în

o stabilirea organelor judiciare şi a competenţelor acestora;

o stabilirea persoanelor care participă la desfăşurarea procesului penal şi a drepturilor şi

obligaţiilor acestora;

o reglementarea desfăşurării activităţii probatorii;

o stabilirea garanţiilor procesuale pentru buna realizare a drepturilor participanţilor în

procesul penal.


Constituţia reprezintă legea fundamentală a unei ţări, normele juridice constituţionale stînd

la baza fiecărei ramuri de drept;

în Constituţie se regăsesc dispoziţii cu incidenţă asupra normelor procesual penale, cum ar

fi, de exemplu accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil (art. 21); libertatea

individuală (art. 23); dreptul la apărare (art. 24).

între cele două ramuri de drept există o legătură organică, în sensul că dispoziţiile dreptului

penal substanţial se transpun în practică numai prin intermediul dreptului procesual penal

(material);

Dreptul procesual penal, la rândul său, nu poate exista fără dreptul penal, deoarece dreptul penal

consacră faptele considerate infracţiuni, a căror săvârşire impune aplicarea unei sancţiuni.

normele dreptului civil reglementează unele instituţii de drept procesual penal, cum ar fi, de

exemplu, acţiunea civilă, partea civilă, partea responsabilă civilmente;

Definiţie

Dreptul

constituţional

Dreptul penal

Dreptul civil

18

ambele ramuri de drept sunt guvernate, în parte, de aceleaşi principii, cum ar fi principiul

legalităţii, principiul aflării adevărului, egalitatea persoanelor în faţa legii etc.

cele două ramuri de drept au în vedere desfăşurarea activităţii procesuale pe cele două laturi

- penală şi civilă.



Faptele juridice procesual penale sunt împrejurări de fapt care determină apariţia, naşterea,

modificarea, stingerea raporturilor juridice procesuale ori împiedicarea naşterii acestora.

în funcţie de criteriul efectelor pe care le produc asupra raporturilor juridice procesual penale

faptele juridice procesual penale sunt constitutive, modificatoare, extinctive şi impeditive

o faptele juridice constitutive dau naştere unor raporturi juridice procesual penale (spre

exemplu, sesizarea organelor judiciare despre săvârşirea unei infracţiuni, constituirea

persoanei vătămate ca parte civilă etc.);

o faptele juridice modificatoare modifică drepturile şi obligaţiile participanţilor la procesul

penal (spre exemplu, persoana vătămată, ascultată iniţial ca martor în proces, solicită să

participe în calitate de parte vătămată, calitate care îi conferă alte drepturi şi obligaţii);

o faptele juridice extinctive sting raporturile juridice procesual penale (spre exemplu,

retragerea plângerii prealabile, intervenţia prescripţiei răspunderii penale);

o faptele juridice impeditive împiedică naşterea raporturilor juridice procesual penale (spre

exemplu, lipsa plângerii prealabile împiedică declanşarea procesului penal).

Exemple fapte juridice constituive

sesizarea organelor judiciare despre săvârşirea unei infracţiuni

constituirea persoanei vătămate ca parte civilă

intervenţia părţii responsabile civilmente în procesul penal

Exemplu fapte juridice modificatoare

persoana vătămată, ascultată iniţial ca martor în proces, solicită să participe în

calitate de parte vătămată, calitate care îi conferă alte drepturi şi obligaţii

Exemple fapte juridice extinctive

retragerea plângerii prealabile

împăcarea părţilor

intervenţia prescripţiei răspunderii penale. 1.4.2. Noţiunea, elementele şi trăsăturile raporturilor juridice procesual penale

Săvârşirea unei infracţiuni dă naştere unui raport juridic de conflict, iar aducerea acestuia

spre soluţionare în faţa organelor judiciare conduce la apariţia unor raporturi juridice

procesual penale; raporturile juridice procesual penale sunt acele raporturi juridice care

apar în cursul desfăşurării procesului penal.

Definiţie

Dreptul

procesual civil

Clasificare

Definiţie

19

Elementele constitutive ale raportului juridic procesual penal sunt: subiecţii, conţinutul şi

obiectul.

o Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt reprezentaţi de participanţii la

procesul penal, după cum urmează: organele judiciare penale, părţile, subiecţii

procesuali care pot înlocui părţile în procesul penal (succesorii, reprezentanţii,

substituiţii procesuali), apărătorul etc.;

o Conţinutul raportului procesual penal constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor

participanţilor la procesul penal

o Obiectul raportului procesual penal constă în stabilirea existenţei sau inexistenţei

raportului de drept substanţial de conflict adus spre soluţionare organelor judiciare

penale

Trăsăturile raportului juridic procesual penal

o sunt raporturi juridice de putere (tragerea la răspundere penală este atributul exclusiv

al organelor judiciare)

o iau naştere, de regulă, peste şi în afara acordului de voinţă al părţilor

o în baza principiului oficialităţii, organele judiciare desfăşoară procesul penal în mod

obligatoriu;

o există o serie de excepţii, caracterizate prin existenţa anumitor raporturi procesuale în

funcţie de voinţa părţilor; spre exemplu, constituirea persoanei vătămate ca parte civilă

determină naşterea raporturilor procesuale care conduc la stabilirea existenţei vreunui

eventual prejudiciu;

o în majoritatea cazurilor unul dintre subiecţi este organ al statului

o raportul dintre părţi şi apărătorii acestora intră în cadrul raporturilor juridice procesual

penale în care nu apar ca subiecţi organe ale statului;

o drepturile organelor judiciare au valoare de obligaţii pentru acestea (dreptul de a

declanşa procesul penal, dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală, etc.).

1.5. Ştiinţa dreptului procesual penal. Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu alte ştiinţe auxiliare ale

dreptului.


Ştiinţa dreptului procesual penal reprezintă un ansamblu de cunoştinţe despre dreptul

procesual penal (despre raporturile procesuale şi normele procesual penale). Ştiinţa dreptului

procesual penal nu trebuie confundată cu dreptul procesual penal.

Obiectul ştiinţei dreptului procesual penal constă în studierea normelor juridice procesual

penale şi a raporturilor pe care acestea le reglementează

Metodele uzitate în ştiinţa dreptului procesual penal sunt diverse, cum ar fi, metoda logică,

metoda comparativă, metoda istorică etc.

o metoda logică se bazează pe analiză şi sinteză, inducţie şi deducţie;

o metoda comparativă se bazează pe comparaţia cu alte norme juridice din acelaşi

sistem sau din sisteme străine;

o metoda istorică are în vedere evoluţia în timp a instituţiilor juridice.

1.6.2. Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu alte ştiinţe auxiliare ale dreptului

ştiinţa dreptului procesual penal se află în strânsă legătură cu ştiinţe ca: medicina legală,

criminalistica, psihologia judiciară, statistica judiciară, psihiatria judiciară etc.

Definiţie

Elementele

constitutive

Trăsăturile

raportului juridic

procesual penal

Obiect

Metode

20

o medicina legală pune la dispoziţia organelor judiciare date referitoare la viaţa şi

integritatea corporală a persoanei, fiind esenţială, mai cu seamă în soluţionarea

cauzelor penale având ca obiect infracţiuni contra persoanei;

o criminalistica, prin intermediul procedeelor specifice (fotografia judiciară, tactica

criminalistică, dactiloscopia, cercetarea grafică), poate oferi informaţii esenţiale

despre persoana făptuitorului;

o psihologia judiciară oferă informaţii în legătură cu psihologia infractorului, precum şi

a celorlalţi participanţi în procesul penal;

o psihiatria judiciară are rolul de a stabili existenţa discernământului infractorului prin

raportare la momentul săvârşirii infracţiunii;

o statistica judiciară oferă date şi informaţii referitoare la frecvenţa şi dinamica

fenomenului infracţional.


1. Definiţi procesul penal. Care sunt fazele procesului penal şi limitele acestora?

2. Care sunt actele prin care se marchează limita iniţială a procesului penal?

3. Ce se înţelege prin sintagma „organe judiciare”? În ce mod participă acestea în cadrul fazelor procesului

penal?

4. Prin ce se disting raporturile juridice procesual penale de celelalte raporturi juridice?

Fazele procesului penal sunt: a). urmărirea penală şi judecata; b). urmărirea penală, judecata şi condamnarea;

c). urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive; d). urmărirea

penală, procesul penal şi executarea hotărârilor penale.

Urmărirea penală presupune ca limită iniţială : a). trimiterea în judecată; b). sesizarea organelor de urmărire

penală; c). întocmirea actului de începere a urmăririi penale; d). punerea în mişcare a acţiunii penale.

Raporturile juridice procesual penale: a). iau naştere, de regulă, peste şi în afara acordului de voinţă al

părţilor; b). presupun în mod obligatoriu prezenţa persoanei care a săvârşit infracţiunea; c). se sting odată cu

trimiterea în judecată a inculpatului; d). implică luarea măsurii arestării preventive a învinuitului sau

inculpatului.

Momentul final al fazei de judecată constă în: a). rămânerea definitivă a hotărârii penale; b). trimiterea în

judecată; c). prezentarea materialului de urmărire penală către inculpat; d). pronunţarea hotărârii judecătoreşti

de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal.

1.8. Bibliografie

1. Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 19-

46

2. Mircea Damaschin, Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 21-36

3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Mapă de seminarii, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2010, pp. 25-31.

Medicina legală

legală

Criminalistica

Psihologia

judiciară

Psihiatria

judiciară

Statistica

judiciară

21


Izvoarele dreptului procesual penal.

Interpretarea şi aplicarea normelor juridice procesual penale.

Cuprins

2.1. Introducere

2.2. Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal român


2.4. Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu şi timp

2.4.1. Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu

2.4.2. Aplicarea legii procesual penale române în timp


2.6. Bibliografie

2.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ definiţi izvoarele juridice ale dreptului

procesual penal român; de asemenea veţi înţelege conceptul de interpretare a normelor juridice

procesual penale, clasificarea acestei operaţii juridice în funcţie de mai mulţi factori. Nu în

ultimul rând, veţi învăţa despre aplicarea legii procesual penale române în spaţiu şi timp.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

2.2. Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal român.

Din punct de vedere material, prin izvor al dreptului se înţeleg condiţiile materiale de existenţă ale

societăţii; din punct de vedere formal (sau juridic), izvorul dreptului procesual penal este

reprezentat de normele juridice obligatorii care au în conţinut voinţa juridică a poporului.

principalele izvoare ale dreptului procesual penal sunt Constituţia, Codul de procedură

penală Codul penal, Codul civil, Codul de procedură civilă, legile de organizare judiciară,

tratate şi convenţii internaţionale, diferite alte acte normative care conţin prevederi

procesual penale;

Constituţia cuprinde o serie de reglementări cu aplicabilitate în ceea ce priveşte înfăptuirea

justiţiei

Exemple

art. 21 consacră accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil;

art. 23 reglementează libertatea individuală; în conţinutul acestui articol se regăsesc

reglementări de principiu cu referire la restrângerea libertăţii individuale pe parcursul

procesului penal prin intermediul reţinerii şi arestării preventive

Definiţie

Constituţia

22

Codul de procedură penală o reprezintă principalul izvor al dreptului procesual penal; structurat pe două părţi

(Partea generală şi Partea specială), conţine majoritatea dispoziţiilor ce guvernează

desfăşurarea unui proces penal;

o primul Cod de procedură penală a intrat în vigoare la 2 decembrie 1864 (s-a aplicat în

Principatele Unite);

o al doilea Cod de procedură penală a intrat în vigoare la 19 martie 1936 (s-a aplicat pe

întreg teritoriul ţării)

o al treilea Cod de procedură penală a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 (a fost

modificat şi completat, până în prezent, prin numeroase legi, ordonanţe de urgenţă şi

decrete).

Codul penal o conţine dispoziţii care fac referire la desfăşurarea procesului penal;

o dispoziţiile privitoare la punerea în mişcare prin plângere prealabilă pentru o serie de

infracţiuni (vătămare corporală, viol în formă simplă, ameninţare, tulburare de posesie

etc.);

o dispoziţii referitoare la stingerea acţiunii penale, cum ar fi împăcarea părţilor ori

retragerea plângerii prealabile etc.

Codul civil o o serie prevederi ale Codului civil sunt de aplicare pe parcursul procesului penal

o reglementarea categoriilor de persoane care pot participa în cadrul procesului penal în

calitate de parte responsabilă civilmente (art. 1000 C. civ.);

o repararea pagubei în cazul exercitării acţiunii civile în procesul penal se face potrivit

legii civile;

o hotărârea definitivă a instanţei civile asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune

prealabilă în procesul penal are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile

Codul de procedură civilă o conţine reglementări care se aplică pe parcursul soluţionării unei cauze penale

o prin art. 406 şi următoarele C.pr.civ. sunt stabilite categoriile de bunuri care nu pot fi

supuse sechestrului, măsură asigurătorie care poate fi luată pe parcursul procesului

penal;

o dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi cheltuielile

judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile (art. 446 C.pr.civ.);

Legile de organizare judiciară o Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,

republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005

o Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, republicată în M. Of.

nr. 827 din 13 septembrie 2005

o Legea nr. 364 din 15 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei

judiciare, publicată în M. Of. nr. 869 din 23 septembrie 2004

o Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea în cadrul

Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate

Organizată şi Terorism, publicată în M.Of. nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004;

o Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Departamentul Naţional

Anticorupţie, publicată în M.Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002

Tratatele şi convenţiile internaţionale prin care statele lumii îşi acordă asistenţă judiciară,

la care România este parte

Codul de

procedură penală

Codul penal

Codul civil

Codul de

procedură civilă

Legile de

organizare

judiciară

Tratatele şi

convenţiile

internaţionale

23

Diferite acte normative care conţin dispoziţii procesuale penale o Decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974 pentru organizarea şi înfiinţarea de secţii

maritime şi fluviale la instanţele din Constanţa şi Galaţi, publicat în B.Of. nr. 131 din

31 octombrie 1974

o Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor

de corupţie, publicată în M.Of. nr. 219 din 18 mai 2000

Practica judiciară o în principiu, practica judiciară nu poate fi considerată izvor de drept, putând fi luată în

considerare într-o măsură lăsată la aprecierea instanţelor

o în prezent, prin prisma art. art.4142 C.pr.pen., deciziile pronunţate în soluţionarea

recursului în interesul legii de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

au caracter obligatoriu pentru instanţele din România; se impune astfel reconsiderarea

punctului de vedere conform căruia practica judiciară nu poate reprezenta izvor de

drept.

Cututuma nu este considerată izvor de drept, întrucât desfăşurarea procesului penal nu se

poate face în baza unor reguli de conduită care nu au caracter obligatoriu.


Interpretarea normelor juridice reprezintă acea operaţiune logică prin care se caută sensul

exact al legii, necesară în vederea unei aplicări corecte a acesteia .

în funcţie de criteriul subiectului care face interpretarea, aceasta poate fi:

o interpretare legală este făcută de însuşi organul care a edictat legea; prezintă caracter

obligatoriu (spre exemplu, conform art. 30 alineat final C.pr.pen., prin „locul săvârşirii

infracţiunii” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau

în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia);

o interpretare judiciară este făcută de organele judiciare care aplică legea; nu are

caracter obligatoriu, de principiu

o interpretare doctrinară este făcută de către cercetătorii din domeniul dreptului; nu este

obligatorie, dar poate influenţa atât procesul de legiferare, cât şi practica judiciară;

în funcţie de criteriul metodelor folosite, interpretarea poate fi:

o interpretare gramaticală urmăreşte înţelegerea din punct de vedere etimologic a termenilor

folosiţi, conexiunile gramaticale şi împărţirea frazei în propoziţii;

o interpretare sistematică urmăreşte înţelegerea conţinutului unei norme juridice prin

corelarea cu alte dispoziţii (spre exemplu, condiţiile şi cazurile în care se poate

dispune arestarea preventivă a inculpatului se evidenţiază doar prin coroborarea art.

148 cu art. 143 C.pr.pen.);

o interpretare logică urmăreşte lămurirea conţinutului unei norme juridice cu ajutorul

raţionamentelor logice;

raţionamentul a fortiori: potrivit art. 145 C.pr.pen. procurorul poate dispune, în

cursul urmăririi penale, măsura obligării învinuitului sau inculpatului de a nu

părăsi localitatea pentru o durată de cel mult 30 de zile. Prin folosirea

raţionamentului a fortiori procurorul îl va putea obliga pe învinuit sau inculpat

să nu părăsească localitatea şi pentru o perioadă mai mică de 30 de zile;

raţionamentul per a contrario: potrivit art. 313 alin. 2 C.pr.pen. citaţia trebuie

să fie înmânată inculpatului cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată

fixat; per a contrario, pentru celelalte părţi, citaţia poate fi remisă într-un

termen mai mic de 5 zile.

Definiţie

Alte acte

normative

Practica judiciară

Cutuma

Clasificare

– legală

– judiciară

– doctrinară

Clasificare

– gramaticală

– sistematică

– logică

24

în funcţie de criteriul efectelor produse, interpretarea poate fi:

o interpretare declarativă are în vedere redarea întru totul a textului de lege interpretat;

o interpretare restrictivă se foloseşte în situaţia în care se constată că în textul de lege s-

a spus mai mult decât s-a intenţionat (litera legii a depăşit voinţa legiuitorului);

o interpretare extensivă se foloseşte în situaţia în care textul de lege spune mai puţin

decât s-a intenţionat iniţial; prin interpretare norma se extinde şi la alte ipoteze care se

subînţeleg în mod implicit.

2.4. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp

2.4.1. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu

la baza aplicării normelor procesual penale în spaţiu se află principiul teritorialităţii;

potrivit acestuia, legea procesual penală se aplică numai activităţilor desfăşurate pe

teritoriul României;

excepţii de la principiul teritorialităţii

o comisia rogatorie internaţională

comisia rogatorie internaţională activă - la solicitarea organului judiciar român

un act procedural (ascultarea unui martor) îndeplinit în ţara străină potrivit legii

acelei ţări este valabil în faţa organelor judiciare române;

comisia rogatorie internaţională pasivă - un act procedural solicitat de organul

judiciar străin se realizează pe teritoriul statului român, cu aplicarea legii

procesual penale române şi are consecinţe juridice în procesul penal desfăşurat

în acea ţară.

o recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (potrivit art. 115 alin.

1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,

hotărârile penale străine rămase definitive pot fi recunoscute în România în vederea

executării);

o imunitatea de jurisdicţie aplicabilă personalului diplomatic şi consular

imunitatea de jurisdicţie diplomatică este absolută (diplomatul nu poate fi supus

procedurii penale române);

imunitatea de jurisdicţie consulară este parţială (operează numai în condiţiile

săvârşirii unor infracţiuni în legătură cu atribuţiile de serviciu);

o extrădarea (act de reciprocă asistenţă judiciară internaţională, extrădarea reprezintă

predarea de către un stat a unei persoane aflate pe teritoriul său şi care este urmărită

penal ori este trimisă în judecată pentru o infracţiune sau are de executat o pedeapsă

către autorităţile judiciare ale altui stat;

o Principiul teritorialităţii nu operează nici în cazul infracţiunilor săvârşite pe teritoriul

statului român dar care sunt comise

pe o navă sau aeronavă militară străină de către membrii echipajului;

pe o navă sau aeronavă civilă străină, în condiţii de reciprocitate, de către

membrii echipajului;

de către militari aparţinând unor armate străine staţionate sau aflate în trecere

pe teritoriul României.

2.4.2. Aplicarea legii procesual penale în timp

acţiunea legii procesual penale se încadrează în timp între cele două momente specifice

acţiunii oricărei legi, intrarea în vigoare, respectiv, ieşirea din vigoare

intrarea în vigoare a legii are loc la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la

o dată ulterioară prevăzută în textul ei

Clasificare

– declarativă

– restrictivă

– extensivă

Principiul

teritorialităţii

Excepţii

Principiul

activităţii

25

ieşirea din vigoare se poate realiza astfel:

o prin abrogare (totală sau parţială);

o prin ajungerea la termen (în cazul că legea a fost dată pentru un termen limitat);

o prin modificare;

o prin căderea legii în desuetudine.

aplicarea legii procesual penale în timp are la bază principiul activităţii; potrivit acestuia,

activitatea legii de procedură înseamnă aplicarea acesteia din momentul intrării în vigoare

şi până în momentul ieşirii din vigoare

la aplicarea în timp a legii procesual penale nu se ia în considerare data săvârşirii

infracţiunii, ci data la care se efectuează actul procesual sau procedural, chiar dacă procesul

a fost declanşat anterior intrării în vigoare a legii.

excepţii de la principiul activităţii

o retroactivitatea legii procesual penale apare când dispoziţii ale noii legi sunt aplicabile şi

actelor efectuate sub legea anterioară (nulitatea unui act efectuat sub legea anterioară nu

poate fi invocată dacă legea nouă nu o prevede);

o ultraactivitatea legii procesual penale operează când unele dispoziţii din legea

anterioară se aplică şi sub noua lege (regulile de competenţă rămân valabile în

procesele pentru care nu există o hotărâre definitivă);

situaţiile tranzitorii şi dispoziţiile tranzitorii

Situaţiile tranzitorii sunt acele momente în care se trece de la aplicarea unei legi la aplicarea

unei legi noi (modalităţile de trecere trebuie realizate prin intermediul unor acte normative).

Dispoziţiile tranzitorii sunt norme care reglementează situaţiile tranzitorii; ele pot fi cuprinse

în conţinutul legii noi sau în dispoziţii aparte care pun în aplicare noua lege


1. Prin raportare la subiectul chemat să procedeze la interpretarea normelor juridice procesual penale, de câte

feluri poate fi aceasta? Exemplificaţi.

2. Poate fi apreciată practica judiciară ca fiind izvor de drept procesual penal?

Conform art. 229 C.pr.pen. „persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât

timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa”. Conceptul de mai sus reprezintă un exemplu

de: a). interpretare legală; b). interpretare judiciară; c). interpretare doctrinară; d). interpretare sistematică.

Conform art. 313 alin. 4 C.pr.pen. ”în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest,

judecătorul ... comunică citaţia împreună cu o copie a actului de sesizare a instanţei”. Per a contrario

inculpatului aflat în stare de libertate, o dată cu citaţia, nu i se trimite şi copia actului de sesizare a

instanţei. Această concluzie se desprinde ca urmare a aplicării regulilor de: a). interpretare legală; b).

interpretare sistematică; c). interpretare doctrinară; d). interpretare logică.

Conform art. 2 alin. 1 C.pr.pen. ”procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în

cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”. Se apreciază că dispoziţiile citate sunt de aplicare

şi în ceea ce priveşte faza punerii în executare a hotărârilor penale. Această concluzie se desprinde ca

urmare a aplicării regulilor de: a). interpretare legală; b). interpretare extensivă; c). interpretare restrictivă; d).

interpretare declarativă.

Excepţii

Definiţie

Definiţie

26

2.6. Bibliografie


67




27


Principiile fundamentale care stau la baza procesului penal în România

Cuprins

3.1. Introducere


3.3. Conţinutul principiilor fundamentale ale procesului penal român


3.3.2. Principiul oficialităţii


3.3.4. Rolul activ al organelor judiciare penale

3.3.5. Garantarea libertăţii persoanei

3.3.6. Respectarea demnităţii umane

3.3.7. Prezumţia de nevinovăţie

3.3.8. Principiul garantării dreptului la apărare


3.3.10. Egalitatea persoanelor în procesul penal

3.3.11. Operativitatea în procesul penal



3.5. Bibliografie

3.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ definiţi conceptul de principiu fundamental

al procesului penal din România. De asemenea, veţi parcurge trăsăturile de bază ale procesului

penal, observând că aceste reguli sunt reglementate atât în Codul de procedură penală, cât şi în

Constituţia României, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dar şi în legi speciale, cu

prevederi procesual penale. Astfel, sunt analizate principiul legalităţii, principiul rolului activ

al organelor judiciare penale, principiul aflării adevărului, principiul oficialităţii, principiul

respectării libertăţii individuale şi al respectării demnităţii umane, principiul garantării

dreptului la apărare, principiul prezumţiei de nevinovăţie şi principiul limbii în care se

desfăşoară procesul penal.



Principiile fundamentale reprezintă acele reguli de bază cu caracter general, în temeiul

cărora este organizată desfăşurarea procesului penal.

sediul legal: art. 2-8 C.pr.pen; Constituţia României

tratarea lor se face în raport cu aria de cuprindere, după cum ele guvernează întregul proces

penal sau numai părţi ale acestuia

sistematizarea principiilor fundamentale ale procesului penal determină împărţirea acestora

în două grupe

Definiţie

28

o prima grupă reuneşte principii pe care Codul de procedură penală le consacră în art. 2-8

sub denumirea de reguli de bază ale procesului penal, după cum urmează: legalitatea

procesului penal, oficialitatea procesului penal, aflarea adevărului, rolul activ al

organelor judiciare, garantarea libertăţii persoanei, respectarea demnităţii umane,

prezumţia de nevinovăţie, garantarea dreptului de apărare şi limba în care se desfăşoară

procesul penal;

o a doua grupă reuneşte principii cuprinse în Constituţie sau în alte norme decât cele

cuprinse în Codul de procedură penală, după cum urmează: egalitatea persoanelor în

procesul penal, dreptul la un proces echitabil şi operativitatea soluţionării cauzelor

penale.

3.3. Conţinutul principiilor fundamentale


întreaga activitate procesuală trebuie să se desfăşoare în conformitate cu dispoziţiile legale;

sediul legal (art. 2 alin. 1 C.pr.pen.): procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi

penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege

aplicarea principiului legalităţii presupune

o înfiinţarea prin lege a instanţelor judecătoreşti, a parchetelor şi a organelor de

cercetare penală şi desfăşurarea activităţii lor în compunerea şi limitele competenţelor

stabilite prin lege;

o respectarea de către organele judiciare, pe tot parcursul procesului penal, a legii

procesual penale;

o garantarea respectării absolute a drepturilor procesuale ale participanţilor din proces;

o efectuarea oricărui act procesual sau procedural cu îndeplinirea condiţiilor de fond şi

de formă stabilite prin lege;

o organizarea controlului judiciar precum şi supravegherea judiciară pentru asigurarea

respectării dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură penală;

operează nu numai în ceea ce priveşte activitatea organelor judiciare, cât şi faţă de părţi şi

ceilalţi participanţi în proces.

3.3.2. Oficialitatea procesului penal

sediul legal (art. 2 alin. 2 C.pr.pen.): actele necesare desfăşurării procesului penal se

îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel

excepţii de la principiul oficialităţii

o imunităţile de jurisdicţie ale demnitarilor

deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte

care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea

mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea

Camerei din care fac parte, după ascultarea lor (art. 72 alin. 2 din Constituţia

României);

pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, membrii Guvernului pot fi

urmăriţi penal numai în urma unei cereri făcute de către Camera Deputaţilor,

Senat şi Preşedintele României (art. 109 alin. 2 din Constituţia României);

punerea sub acuzare a Preşedintelui României se poate hotărî pentru înaltă

trădare, de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel

puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor (art. 96 alin. 1 din

Constituţia României);

o imunitatea magistraţilor (conform art. 95 din Legea nr. 303/2004 privind statutul

magistraţilor, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi

sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al

Principiul

legalităţii

Principiul

oficialităţii

29

Magistraturii; în caz de infracţiune flagrantă, judecătorii, procurorii şi magistraţii asistenţi

pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, Consiliul Superior al Magistraturii fiind

informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia);

o în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau

de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, contra siguranţei

naţionale a statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o

vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, acţiunea

penală se pune în mişcare numai la autorizarea prealabilă a procurorului general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 5 C. pen.)

o în cazul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau

demnităţii, săvârşite împotriva reprezentantului unui stat străin, acţiunea penală se pune

în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin (art. 171 C.pen.)

o pentru anumite infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate acţiunea penală

se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate (art. 273

alin. 1, art. 274 alin. 1, art. 275 alin. 1 şi 2 C.pen.);

o pentru anumite infracţiuni contra capacităţii de apărare a României acţiunea penală se

pune în mişcare numai la sesizarea comandantului (spre exemplu, infracţiunea de

dezertare, absenţa nejustificată, etc.);

o pentru anumite infracţiuni acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea

prealabilă a persoanei vătămate (spre exemplu, infracţiunea de lovire sau alte violenţe,

vătămarea corporală, violarea de domiciliu, etc.).


sediul legal (art. 3 C.pr.pen.): în desfăşurarea procesului penal, trebuie să se asigure

aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la

persoana făptuitorului.

în virtutea acestui principiu organele judiciare au următoarele obligaţii:

o constatarea existenţei faptei ce constituie obiectul învinuirii;

o stabilirea împrejurărilor în care s-a produs fapta;

o stabilirea formei şi modalităţii vinovăţiei;

o stabilirea mobilului şi scopului urmărit de făptuitor;

o stabilirea prejudiciului cauzat (dacă există);

o constatarea oricăror aspecte care ar putea să influenţeze răspunderea penală şi civilă a

făptuitorului;

garanţii pentru respectarea principiului aflării adevărului:

o obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză penală, strângând

probele necesare pentru lămurirea cauzei (art. 202, art. 287 C.pr.pen.);

o dreptul părţilor de a putea dovedi împrejurările care duc la aflarea adevărului în cauză

(art. 67 C.pr.pen.);

o obligaţia oricărei persoane de a contribui, prin informaţiile pe care le deţine, la aflarea

adevărului (art. 65 alin. 2 C.pr.pen.);

o axarea sistemului probator pe principiile libertăţii probelor şi ale liberei lor aprecieri

(art. 63, 64 C.pr.pen.).

În practica judiciară s-a apreciat că procedeul instanţei de judecată de a soluţiona cauza

limitându-se la a-i întreba pe martori dacă îşi menţin declaraţiile date în cursul urmăririi

penale este nelegal, prin aceea că s-au încălcat dispoziţiile art. 3 C. pr. pen. referitoare la

aflarea adevărului

Principiul aflării

adevărului

30

3.3.4. Principiul rolului activ

art. 4 C.pr.pen.): organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să

aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal

art. 202, art. 287 C.pr.pen. consacră obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul în

fiecare cauză penală, strângând probele necesare pentru lămurirea cauzei;

în realizarea acestui principiu, organele judiciare au o serie de obligaţii:

o să dispună începerea urmăririi penale;

o să ceară şi să administreze probe;

o să stabilească faptele;

o să asigure respectarea drepturilor părţilor, îndrumarea şi sprijinirea acestora;

o să dispună administrarea din oficiu a probelor;

o să examineze cauza penală sub toate aspectele etc.;

există situaţii în care principiul rolului activ se caracterizează printr-un anumit coeficient de

relativitate, în sensul că anumite acte procesuale au caracter strict personal, rămânând la

libera atitudine a subiecţilor interesaţi, cum ar fi,

o constituirea persoanei vătămate ca parte civilă;

o cererea de intervenţie în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente, etc.

3.3.5. Principiul garantării libertăţii persoanei

art. 5 C.pr.pen.: (1) În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. (2)

Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu

poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile

prevăzute de lege.

art. 23 Constituţia României: (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt

inviolabile. (2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise

numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.

garanţii instituite pentru respectarea principiului libertăţii persoanei:

o persoana arestată nelegal se poate adresa în tot cursul procesului penal instanţei

competente;

o orice persoană condamnată pe nedrept ori care a fost privată de libertate în mod

nelegal are dreptul la acţiune în repararea pagubei materiale ori a daunelor morale;

o în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat poate solicita liberarea

provizorie, sub control judiciar ori pe cauţiune;

o controlul judiciar permanent efectuat asupra legalităţii măsurilor preventive luate şi

asupra locurilor de deţinere.

3.3.6. Principiul respectării demnităţii umane

art. 51 C.pr.pen.: Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată

trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la

tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.

art. 22 alin. 2 din Constituţia României: Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de

pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.

art. 68 alin. 1 C.pr.pen.: Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de

constrângere...în scopul de a se obţine probe.

garanţii instituite pentru respectarea principiului respectării demnităţii umane:

o atitudinea nedemnă a magistraţilor în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de

colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili este considerată abatere disciplinară

(art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor);

o arestarea nelegală, cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura sunt

reglementate distinct ca fiind infracţiuni (art. 266, 267, 2671 C.pen.).

Principiul rolului

activ

Principiul

garantării

libertăţii

persoanei

Principiul

respectării

demnităţii umane

31

3.3.7. Principiul prezumţiei de nevinovăţie

art. 52 C.pr.pen.: Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei

sale printr-o hotărâre penală definitivă.

art. 28 alin. 11 din Constituţia României: până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

garanţii instituite pentru respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie:

o sarcina probei revine organelor judiciare şi nu învinuitului sau inculpatului;

o orice dubiu în interpretarea probelor este în favoarea învinuitului sau inculpatului;

prezumţia de nevinovăţie este înlăturată când se stabileşte că probele au fost riguros

administrate.

3.3.8. Principiul garantării dreptului de apărare

art. 6 C.pr.pen.: (1) Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte

părţi în tot cursul procesului penal.(2) În cursul procesului penal, organele judiciare sunt

obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile

prevăzute de lege şi să le administreze probele necesare în apărare...(4) Orice parte are

dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.

art. 24 din Constituţia României: (1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul

procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

în realizarea acestui principiu, organele judiciare au următoarele obligaţii:

o să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale şi să administreze

probele necesare în apărare;

o să încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat

despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure

posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării;

o să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre

dreptul de a fi asistat de un apărător;

o să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă

acesta nu are apărător, în condiţiile şi cazurile prevăzute de lege.

aspecte principale ale dreptului de apărare :

o posibilitatea părţilor de a-şi asigura singure apărarea;

o obligaţia organului judiciar de a avea în vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt în

favoarea părţii; posibilitatea şi, uneori, obligaţia acordării asistenţei juridice în cursul

procesului penal;

nerespectarea reglementărilor care se subsumează principiului dreptului de apărare pot determina

nulitatea actelor întocmite în acest mod ori incidenţa unor sancţiuni penale, în ipoteza în care

încălcările respective întrunesc elementele constitutive ale unor infracţiuni.

În practica judiciară, s-a stabilit că instanţa de judecată, nepronunţându-se asupra cererii

formulate de inculpat de a dispune amânarea cauzei pentru a-i da posibilitatea de a-şi angaja un

apărător, a încălcat dreptul acestuia la apărare ,lipsindu-l pe inculpat de posibilitatea de a

beneficia de apărările pe care avocatul ales le-ar fi putut face la un alt termen, precum şi de

posibilitatea ca, în acest mod, să influenţeze soluţionarea cauzei. Împrejurarea că instanţa nu a

avut la dosar cererea de apărare pentru lipsă de apărare formulată de inculpat şi depusă la

registratură în preziua termenului de judecată nu poate să împieteze asupra dreptului de

apărare al inculpatului. Greşeala este de ordin administrativ şi este imputabilă instanţei, nu

inculpatului, care nu trebuie să-i suporte consecinţele.

Principiul

prezumţiei de

nevinovăţie

Principiul

garantării

dreptului de

apărare

32


art. 7 C.pr.pen.: (1) În procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba

română.(2) În faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în

proces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limba română.

art. 13 din Constituţia României: În România limba oficială este limba română.

art. 128 din Constituţia României: (1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.

(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba

maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice.

art. 8 C.pr.pen.: Părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot

exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului,

dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune concluzii în instanţă, prin interpret.

În practica judiciară s-a statuat că, în ipoteza în care inculpatul, cetăţean străin, cunoaşte bine

limba română, fiind de acord cu consemnarea declaraţiilor sale, prin semnarea acestora împreună

cu apărătorul său, prin faptul că nu s-a apelat la serviciile unui interpret nu s-au încălcat

dispoziţiile legale

3.3.10. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal

art. 16 din Constituţia României: (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor

publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege.

aspecte particulare ale principiului:

o existenţa aceloraşi organe judiciare pentru realizarea justiţiei penale în raport cu toate

persoanele fizice şi juridice;

o existenţa aceloraşi reguli procesuale pentru toate persoanele;

o egalitate de drepturi şi obligaţii procesuale.

3.3.11. Principiul operativităţii în procesul penal

principiul nu beneficiază de o reglementare expresă în legislaţie

principiul operativităţii (al celerităţii, rapidităţii) derivă din conţinutul art. 1 alin. 1

C.pr.pen.: constatarea...la timp a faptelor care constituie infracţiuni...

se află în strânsă legătură cu:

o activitatea de strângere a probelor;

o administrarea probelor;

o rolul activ al organelor judiciare;

o scopul procesului penal;

o asigurarea calităţii în efectuarea activităţilor judiciare.


art. 21 alin. 3 din Constituţia României: Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la

soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

orice persoană are dreptul la judecarea sa în mod echitabil, în mod public şi într-un termen

rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege,

care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Limba în care se

desfăşoară

procesul penal

Principiul

egalităţii

persoanelor în

procesul penal

Principiul

operativităţii în

procesul penal

Dreptul la un

proces echitabil

33


Punerea sub acuzare a Preşedintelui României, ca excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal:

a). se realizează de către Guvernul României, pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul

membrilor; b). se realizează de către Camera Deputaţilor şi Senat, pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin

două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, în şedinţă comună; c). se realizează de către Guvernul

României, Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două

treimi din numărul membrilor; d). presupune suspendarea din funcţie a acestuia.

Limba în care se desfăşoară procesul penal: a). părţile care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se

pot exprima li se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi precum şi

dreptul de a pune concluzii prin interpret, cheltuielile urmând a fi suportate individual de către aceste persoane;

b). în procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba română; c). se asigură folosirea limbii materne a

populaţiilor de altă naţionalitate decât cea română în cazul unor proceduri judiciare penale; pentru litigiile de

natură civilă, persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate

actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret; d). se stabileşte în funcţie

de limba maternă a participanţilor la procesul penal; consemnarea declaraţiilor se face în dublu exemplar, în

limba română şi în limba maternă a participantului.

În conformitate cu principiul prezumţiei de nevinovăţie făptuitorul va fi considerat nevinovat: a). până la

rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti penale; b). până la punerea în mişcare a acţiunii penale; c). până la

dispunerea arestării preventive pe 30 de zile; d). până la trimiterea în judecată prin rechizitoriu.

Dreptul de apărare este garantat învinuitului sau inculpatului: a). pe tot parcursul fazei de urmărire penală;

în cursul fazei de judecată, apărarea se organizează de către procuror; b). pe tot parcursul procesului penal, dacă

asistenţa juridică este obligatorie; c). pe tot parcursul procesului penal; d). până la strângerea probelor necesare

trimiterii în judecată prin rechizitoriu.

Momentul de la care se naşte obligaţia organelor judiciare de a-l încunoştinţa pe învinuit sau inculpat

despre dreptul de a fi asistat de un apărător: a). concomitent cu trimiterea în judecată; b). înainte de a se

dispune arestarea preventivă; c). de îndată şi mai înainte de luarea primei declaraţii; d). pe parcursul urmăririi

penale, la punerea în mişcare a acţiunii penale, prin rechizitoriu.

3.5. Bibliografie


121




34


Participanţii în procesul penal - organele judiciare

Cuprins

4.1. Introducere








4.6. Bibliografie

4.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi: succesorii, reprezentanţii,

substituiţii procesuali, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public, organele de cercetare penală.

Veţi diferenţia categoriile procesuale de succesori, reprezentanţi şi substituţi, veţi defini

organele judiciare şi veţi analiza principalele atribuţii conferite acestora.



Prin participanţi în procesul penal se înţelege totalitatea organelor şi persoanelor care

cooperează în cadrul procesului penal şi care prin calitatea şi rolul pe care îl au contribuie la

realizarea scopului acestuia.

în sens larg, trebuie să avem în vedere toţi subiecţii oficiali şi particulari care participă la

desfăşurarea procesului penal; vom reţine organele judiciare, părţile, apărătorul şi orice alte

persoane (martori, experţi, interpreţi, agenţi procedurali etc.);

în sens restrâns, avem în vedere organele judiciare, părţile, apărătorul.


4.3.1. Succesorii

intervin în cazul persoanelor fizice, părţi în proces (art. 21 alin. 1 C.pr.pen.)

o acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi

introducându-se în cauză moştenitorii acesteia.

în cazul persoanelor juridice, părţi în proces (art. 21 alin. 2 C.pr.pen.)

o succesorii în drepturi, în caz de reorganizare;

o lichidatorii, în caz de desfiinţare ori dizolvare.

Definiţie

Succesorii

35

succesorii pot interveni numai în latura civilă a procesului penal, devenind părţi prin

succesiune (spre deosebire de reprezentanţi şi substituiţi); succesorii nu valorifică drepturile

antecesorilor, ci drepturile lor;

succesorii nu pot interveni în latura penală, deoarece răspunderea penală este personală

succesiune activă - succesorii părţii civile;

succesiune pasivă - succesorii inculpatului şi ai părţii responsabile civilmente.

4.3.2. Reprezentanţii

Reprezentanţii sunt acele persoane împuternicite să participe la îndeplinirea activităţilor

procesuale în numele şi în interesul unei părţi în proces; nu au calitatea de parte în proces,

fiind simpli subiecţi procesuali, îndeplinind în cadrul activităţii judiciare penale acte

procesuale în numele şi în interesul altor persoane

distincţie reprezentanţi/succesori

o drepturile reprezentanţilor în procesul penal se înfăţişează ca însărcinări ale acestora

pe care trebuie să le îndeplinească în mod obligatoriu;

o succesorii au latitudinea de a-şi exercita sau nu drepturile pe care le au.

reprezentarea a fost clasificată ca fiind legală şi convenţională

reprezentarea legală se asigură de o persoană desemnată prin lege să participe la proces în

locul părţii interesate care nu are dreptul de a sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai

interpus prin intermediul reprezentantului

o pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea - ca modalitate de

stingere a conflictului penal - se face numai de reprezentanţii lor legali;

o persoana juridică, parte în proces, îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile

prin organele sale, în calitate de reprezentanţi legali

reprezentarea convenţională se asigură având drept temei un contract de mandat

intervenit între reprezentant şi reprezentat (persoană care are capacitate deplină de exerciţiu

şi este parte în proces)

o reprezentarea convenţională în faza de urmărire penală (spre exemplu, învinuitul sau

inculpatul poate fi reprezentat la efectuarea unor percheziţii, cercetări la faţa locului,

autopsii, ridicări de obiecte şi înscrisuri; celelalte părţi pot fi reprezentate, în principiu,

întotdeauna).

o reprezentarea convenţională în faza de judecată este posibilă, în principiu, pentru toate

părţile; sunt situaţii în care, însă, inculpatul participă în mod obligatoriu la şedinţa de

judecată, caz în care reprezentarea acestuia nu este posibilă.

În practica judiciară, s-a stabilit că mandatarul cu procură specială poate să reprezinte în

judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume, aceasta însemnând, de regulă,

că în cuprinsul contractului este necesară şi obligatorie inserarea consimţământului

mandantului de a fi reprezentat în judecată de către mandatar. Această dispoziţie de excepţie nu

operează pentru actele procesuale de dispoziţie, cum sunt chemarea în judecată, achiesarea sau

renunţarea la judecată, care pot fi aduse la îndeplinire de către mandatar numai dacă este

împuternicit, în acest scop, printr-o procură specială. Astfel, s-a apreciat că nu este valabilă

cererea de retragere a recursului formulată de apărătorul inculpatului, atâta vreme cât acesta

nu avea mandat special în acest sens

Clasificare

Definiţie

Clasificare

36

4.3.3. Substituiţii procesuali

Substituiţii procesuali sunt acei subiecţi procesuali care apar în cadrul procesului penal în

virtutea unui drept procesual propriu, dar pentru valorificarea unui interes al altuia, având

drepturi limitate la anumite aspecte ale procesului penal.

Exemple

plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ, sau de copilul major

pentru părinţi (art. 222 alin. 5 C.pr.pen.);

cererea de liberare provizorie poate fi făcută de către soţul ori rudele apropiate ale

învinuitului ori inculpatului arestat (art. 1606 alin. 1 C.pr.pen.)

substituiţii procesuali nu răspund pentru rămânerea în pasivitate ori pentru neglijenţă



4.4.1.1. Consideraţii preliminare

Subiecte principale ale activităţii procesuale cu atribuţii bine determinate

o în faza de urmărire penală dispune cu privire la privarea de libertate a învinuitului sau

inculpatului pe calea arestării preventive, se pronunţă asupra liberării provizorii sub

control judiciar ori pe cauţiune, percheziţiei domiciliare, etc.;

o în faza de judecată, pronunţă hotărârea judecătorească;

o în faza de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti penale realizează majoritatea

activităţilor;

o verifică legalitatea tuturor actelor procesuale şi procedurale efectuate de ceilalţi

participanţi.

4.4.1.2. Organizarea instanţelor judecătoreşti

art. 126 alin. 1 din Constituţia României: Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege

structura instanţelor judecătoreşti

o instanţe civile, reglementate prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

(judecătoriile, tribunalele specializate, tribunalele şi curţile de apel);

o instanţe militare, reglementate prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

(tribunale militare, tribunale militare teritoriale şi Curtea Militară de Apel);

o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (organizarea şi funcţionarea instanţei supreme este

reglementată prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară);

Judecătoriile o funcţionează în fiecare judeţ şi în cele 6 sectoare ale municipiului Bucureşti;

o numărul şi localităţile de reşedinţă ale judecătoriilor sunt prevăzute în anexa A din

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară; circumscripţiile judecătoriilor din

cadrul fiecărui judeţ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului

justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii;

Tribunalele specializate o funcţionează în fiecare judeţ şi în cele 6 sectoare ale municipiului Bucureşti;

o pot fi înfiinţate la nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti, având, de regulă,

sediul în municipiul reşedinţă de judeţ;

Definiţie

Organizare

Judecătoriile

Tribunalele

specializate

37

o datele la care vor începe sa funcţioneze tribunalele specializate şi localităţile în care îşi

vor desfasura activitatea se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului

justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii.

Tribunalele o în fiecare judeţ funcţionează un tribunal cu sediul în localitatea de reşedinţă a

judeţului; în municipiul Bucureşti funcţionează de asemenea un tribunal;

o fiecare tribunal are în circumscripţia sa toate judecătoriile din judeţ, respectiv

municipiul Bucureşti;

Curţile de apel o îşi exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale; numărul

curţilor de apel, reşedinţele acestora, precum şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile

lor, sunt prevăzute în anexele B şi C din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară;

Tribunalele militare o funcţionează în număr de 4

o Tribunalul Militar Bucureşti, cu reşedinţa în mun. Bucureşti;

o Tribunalul Militar Iaşi, cu reşedinţa în mun. Iaşi;

o Tribunalul Militar Cluj, cu reşedinţa în mun. Cluj-Napoca;

o Tribunalul Militar Timişoara, cu reşedinţa în mun. Timişoara;

Tribunalele militare teritoriale o funcţionează o singură asemenea instanţă, Tribunalul Militar Teritorial, cu reşedinţa în

mun. Bucureşti;

Curtea militară de apel o funcţionează o singură asemenea instanţă, Curtea Militară de Apel, cu reşedinţa în

mun. Bucureşti;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o instanţă unică şi superioară tuturor instanţelor judecătoreşti din România, asigură

interpretarea şi aplicarea unitară a legilor de către celelalte instanţe judecătoreşti (art. 18

alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară);

o cu sediul în Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii:

Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială, Secţia de

contencios administrativ şi fiscal.

4.4.1.2. Compunerea completelor de judecată

Prin compunere a completului de judecată se înţelege numărul de judecători care participă la

judecarea unei cauze penale, la soluţionarea acesteia şi care, în urma deliberării, pronunţă

hotărârea judecătorească.

compunerea completelor de judecată este următoarea (art. 54 din Legea nr. 304/2004)

o cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului

şi curţii de apel se judecă de un singur judecător;

o apelurile se judeca in complet format din 2 judecători;

o recursurile se judeca in complet format din 3 judecători.

compunerea completelor de judecată de la instanţele militare este următoarea

o cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a tribunalelor militare,

tribunalului militar teritorial şi Curţii Militare de Apel se judecă de un singur judecător

militar;

Tribunalele

Curţile de apel

Tribunalele

militare

Tribunalele

militare

teritoriale

Curtea militară

de apel

Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie

Definiţie

38

o apelurile se judecă de tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de Apel în complet

format din 2 judecători militari;

o recursurile se judecă de tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de Apel în

complet format din 3 judecători;

compunerea completelor de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

o în primă instanţă completele de judecată se constituie cu 3 judecători din aceeaşi

secţie;

o pentru recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală

completele de judecată se constituie cu 9 judecători; în această compunere sunt

soluţionate şi alte cauze date în competenţa sa prin lege.

o când instanţa supremă judecă în secţii unite, vor trebui să ia parte la judecată cel puţin

două treimi din membrii în funcţie.

nerespectarea normelor relative la compunerea instanţei de judecată este sancţionată prin

nulitate absolută (art. 197 alin. 2 C.pr.pen.)

În practica judiciară, s-a stabilit că nesemnarea minutei de către unul dintre judecătorii care

au participat la soluţionarea cauzei, chiar şi în condiţiile în care sentinţa a fost semnată de

către aceştia, atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii, neexistând garanţia soluţionării

cauzei în conformitate cu dispoziţiile legale privitoare la compunerea completului de judecată.

Soluţia se impune având în vedere că minuta, redactată imediat după deliberare, este aceea

care reflectă cu exactitate modul în care a fost compusă instanţa de judecată


4.4.2.1. Consideraţii preliminare. Organizare.

art. 131 alin. 1 din Constituţia României: în activitatea judiciară, Ministerul Public

reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile

şi libertăţile cetăţenilor.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete.

Ministerul Public este organizat în parchete ce funcţionează pe lângă fiecare instanţă de

judecată

activitatea Ministerului Public este organizată potrivit următoarelor principii

o principiul legalităţii;

o principiul imparţialităţii;

o principiul controlului ierarhic.

Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi îşi exercită

atribuţiile numai în temeiul legii şi în vederea respectării ei.

4.4.2.2. Atribuţiile Ministerului Public

efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă,

potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;

conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi

controlează activitatea altor organe de cercetare penală; în exercitarea acestei atribuţii,

procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală, dispoziţiile date de

procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală;

sesizează instanţelor judecătoresti, pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;

exercită acţiunea civilă în cazurile prevăzute de lege;

participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;

Nulitatea absolută

Principiile de

organizare a

activităţii

Atribuţii

39

exercită căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;

apără drepturilor şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie,

ale dispăruţilor şi ale altor persoane;

acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului

justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;

studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă

ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru

perfecţionarea legislaţiei penale;

exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.


4.4.3.1. Consideraţii preliminare.

organele de cercetare penală participă împreună cu procurorul la desfăşurarea urmăririi

penale;

organele de cercetare penală nu au atribuţii legate de desfăşurarea fazei de judecată

4.4.3.2. Organizarea şi funcţionarea organelor de cercetare penală

urmărirea penală se efectuează de către procuror şi organele de cercetare penală;

organele de cercetare penală:

o organele de cercetare ale poliţiei judiciare (lucrători specializaţi din Ministerul

Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu

avizul conform al procurorului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);

o organele de cercetare penală speciale (art. 208 C.pr.pen.)

ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare, corp aparte şi

similare, precum şi de către comandanţii acestor unităţi;

ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, precum şi

de şefii comenduirilor de garnizoană;

ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, precum şi de

către comandanţii centrelor militare;

ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră;

căpitanii porturilor;

organele de cercetare penală au o dublă subordonare, administrativă şi funcţională;

o subordonarea administrativă se realizează faţă de organele ierarhic superioare din

cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor; în prezent, prin prisma modificărilor

şi completărilor survenite prin Legea nr. 281/2003, s-a consacrat, pentru lucrătorii

Poliţiei judiciare, un statut caracterizat printr-o pregnantă subordonare funcţională,

având drept firească consecinţă diminuarea subordonării administrative;

o subordonarea funcţională se realizează faţă procuror; presupune, ca principală

obligaţie, executarea dispoziţiilor procurorului care supraveghează activitatea de

cercetare penală.

4.4.3.3. Atribuţiile organelor de cercetare penală în cadrul procesului penal

sunt legate exclusiv de desfăşurarea urmăririi penale, după cum urmează:

o efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu excepţia celor date prin lege în

competenţa exclusivă a procurorului;

o începerea urmăririi penale;

o administrarea probelor necesare rezolvării tuturor aspectelor legate de cauză;

o efectuarea de acte procedurale (percheziţii domiciliare, cercetări la faţa locului etc.)

Clasificare

Subordonarea

organelor de

cercetare penală

Atribuţiile

organelor de

cercetare penală

40

o pentru o serie de acte de dispoziţie care sunt date în competenţa procurorului se

întocmesc referate cu propuneri motivate;

anumite activităţi de urmărire penală nu pot fi efectuate de către organele de cercetare

penală; astfel:

o punerea în mişcare a acţiunii penale;

o luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori ţara;

o luarea măsurilor asigurătorii;

o trimiterea în judecată, etc.;

concluzie: întreaga activitate a organelor de cercetare penală se desfăşoară în condiţiile

legii, sub supravegherea lucrătorilor Ministerului Public.


Se încadrează în conceptul de participanţi în procesul penal, în sens restrâns: a). organele judiciare,

apărătorul şi părţile; b). organele judiciare şi părţile; c). inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea

responsabilă civilmente; d). procurorul, apărătorul, părţile şi alte persoane chemate să participe la desfăşurarea

procesului penal.

Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea, sub autoritatea ministrului justiţiei, potrivit următoarelor

principii: a). principiul imparţialităţii; b). principiul controlului ierarhic; c). principiul independenţei

procurorilor.

Fac parte din categoria organelor de cercetare penală speciale: a). ofiţerii şi subofiţerii din cadrul

Jandarmeriei Române; b). subofiţerii Poliţiei de Frontieră anume desemnaţi; c). comandanţii de nave şi

aeronave; d). ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare.

Pot fi substituiţi procesuali: a).părintele care formulează plângere pentru copilul major; b). soţul persoanei

vătămate care solicită procurorului punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului; c). copilul major

care face plângere prealabilă pentru părinţi; d). soţul care declară apel pentru celălalt soţ inculpat.

Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuţii: a). asigură interpretarea şi aplicarea

unitară a legii de către instanţele de judecată; b). conduce şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei

judiciare; c). sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale caracterizate prin punerea în

mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă adresată instanţei de judecată; d). soluţionează căile de atac

exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti.

4.6. Bibliografie

1. Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp.

122-174




41


Participanţii în procesul penal – părţile

Cuprins

5.1. Introducere


5.3. Inculpatul


5.5. Partea civilă


5.7.Test de autoevaluare

5.8. Bibliografie

5.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ definiţi persoanele care pot dobândi

calitatea de parte în procesul penal. De asemeneneam, veţi acumula cunoştinţele necesare

pentru a putea analiza regimul juridic instituit pentru fiecare parte a procesului penal. Deşi nu

este parte în procesul penal, în debutul unităţii de învăţare, veţi observa existenţa descrierii

învinuitului, participant procesual important all primei faze a procesului penal.



nu este parte în procesul penal, fiind însă subiect procesual, titular de drepturi şi obligaţii

procesuale, expres prevăzute în lege

pe parcursul soluţionării unei cauze penale, cel despre care există presupunerea că a săvârşit

infracţiunea dobândeşte o serie de calităţi care conduc la cunoaşterea stadiului în care a

ajuns procedura judiciară şi la determinarea drepturilor şi obligaţiilor celui în cauză

o înainte de declanşarea procesului penal, cel care a săvârşit fapta are calitatea de

făptuitor;

o odată cu începerea urmăririi penale, făptuitorul capătă calitatea procesuală de învinuit


o odată cu punerea în mişcare a acţiunii penale învinuitul devine inculpat.

pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, învinuitul are o serie de drepturi, după cum

urmează

o are dreptul de a nu declara nimic;

o are dreptul de a fi încunoştinţat despre fapta pentru care este învinuit şi despre

încadrarea juridică a acesteia;

o are dreptul de a-şi proba nevinovăţia;

o are dreptul de a propune administrarea de probe;

o are dreptul de a cunoaşte conţinutul materialului de urmărire penală etc.

învinuitul este legat să se conformeze unor anumite obligaţii procesuale:

o poate fi obligat la privarea libertăţii prin luarea măsurilor preventive (reţinerea,

arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea );

Stadii procesuale

Drepturi

procesuale

Obligaţii

procesuale

42

o poate fi obligat la aplicarea sechestrului penal asigurător pe bunuri;

o poate fi obligat la restrângerea libertăţii de mişcare prin dispoziţia de internare

medicală, în condiţiile legii etc.

5.3. Inculpatul

Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală, fiind parte în

procesul penal (art. 23 C.pr.pen.).

actele prin care se poate pune în mişcare acţiunea penală şi prin care, totodată, învinuitul

devine inculpat sunt următoarele

o ordonanţa procurorului;

o rechizitoriul procurorului;

o declaraţia orală a procurorului;

o încheierea instanţei de judecată (când se dispune extinderea procesului penal cu

privire la alte fapte şi cu privire la alte persoane, în condiţiile art. 336 şi art. 337

C.pr.pen.);

pe parcursul procesului penal inculpatul are o serie de drepturi, dintre care amintim

o dreptul la apărare;

o dreptul de a cunoaşte materialul de urmărire penală;

o dreptul de a propune probe;

o dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată;

o dreptul de a folosi căile de atac;

o dreptul de a formula cereri, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii etc.

obligaţii procesuale ale inculpatului:

o obligaţia de a se prezenta personal în faţa organelor judiciare ori de câte ori este

chemat;

o obligaţia de a suporta măsurile coercitive dispuse împotriva sa;

o obligaţia de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată etc.


Partea vătămată este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau

materială, dacă participă în proces (art. 24 alin. 1 C.pr.pen.)

distincţie: partea vătămată/persoana vătămată

o persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a săvârşirii infracţiunii, în raportul de

drept penal substanţial se numeşte persoană vătămată;

o persoana vătămată, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată

organele judiciare au obligaţia să cheme persoana vătămată şi să o întrebe dacă se constituie

parte vătămată sau, după caz, parte civilă;

concluzie: persoana vătămată în vreun mod prin infracţiune nu dobândeşte automat şi

calitatea de parte vătămată, ci numai în urma unei manifestări de voinţă în acest sens;

declaraţia de participare în proces în calitate de parte vătămată se poate face în tot cursul

urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe până la citirea actului de sesizare;

pe parcursul procesului penal partea vătămată are o serie de drepturi, dintre care amintim:


o poate să formuleze cereri, să pună concluzii, să ridice excepţii;

o dreptul de a declara apel şi recurs;

o dreptul de a propune administrarea de probe;

Definiţie

Actele prin care

învinuitul devine inculpat

Drepturi

procesuale

Obligaţii

procesuale

Definiţie

Drepturi

procesuale

43

o poate fi întotdeauna reprezentată; în ipoteza în care partea vătămată este un minor,

acesta îşi exercită drepturile în condiţii legale de asistare şi reprezentare;

o dreptul de a proceda la retragerea plângerii prealabile etc.;

obligaţii partea vătămată

o sesizarea organelor judiciare trebuie să fie conformă cu realitatea; în caz contrar pot fi

aplicate dispoziţiile relative la săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă (art.

259 C.pen.);

o obligaţia de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată, etc.;

partea vătămată exercită un drept personal, exclusiv în latura penală a cauzei; în caz de

deces, partea vătămată nu poate fi înlocuită, dreptul stingându-se odată cu titularul său;

în ipoteza în care partea vătămată renunţă la calitatea sa, acţiunea penală va fi exercitată în

continuare de către procuror.

5.5. Partea civilă

Partea civilă este persoana vătămată (fizică sau juridică) care exercită acţiunea civilă în

cadrul procesului penal (art. 24 alin. 2 C.pr.pen.)

persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni care urmăreşte repararea pagubei

materiale ori a daunelor morale pe calea unui proces penal beneficiază de o serie de

avantaje

o rapiditatea obţinerii despăgubirilor civile;

o probele în procesul penal se administrează mult mai uşor comparativ cu procesul civil,

activitatea judiciară penală permiţând folosirea unor mijloace energice de administrare a

probelor (percheziţii domiciliare, cercetări a faţa locului etc.);

o acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este scutită de taxa de timbru;

poate dobândi calitatea de parte civilă în procesul penal persoana care a suferit un

prejudiciu material sau moral în urma săvârşirii infracţiunii;

condiţii formale: manifestarea de voinţă a persoanei vătămate;

condiţii substanţiale: existenţa unui prejudiciu izvorât din săvârşirea infracţiunii (spre

exemplu, soţia victimei unei infracţiuni de omor sau persoanele care au suportat cheltuielile

cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea acesteia);

persoana vătămată se poate constitui parte civilă în cursul urmăririi penale şi în faţa

instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare

o prin excepţie, se poate depăşi momentul citirii actului de sesizare doar în

circumstanţele existenţei unui accept din partea inculpatului

organele judiciare au obligaţia de a pune în vedere persoanei vătămate că poate participa în

proces în calitate de parte civilă;

persoana vătămată se poate constitui parte civilă :

o printr-o cerere scrisă sau orală (în această ipoteză există obligaţia consemnării ei într-un

proces-verbal, de către organul de urmărire penală, ori într-o încheiere de şedinţă, de către

instanţa de judecată);

o prin orice altă manifestare de voinţă din care să rezulte, în mod evident, dorinţa

persoanei vătămate de a fi despăgubită;

pe parcursul procesului penal partea civilă are o serie de drepturi, dintre care amintim:


o dreptul de a solicita repararea prejudiciului;

o administrarea de probe, etc.;

obligaţii partea civilă:

o respectarea momentului limită pentru constituire;

Obligaţii

procesuale

Definiţie

Avantaje ale

constituirii ca

parte civilă

Drepturi

procesuale

Obligaţii

procesuale

Constituire

44

o respectarea ordinii desfăşurării anumitor activităţi procesuale (în cadrul dezbaterilor

care au loc în faţa primei instanţe, partea civilă poate lua cuvântul numai după partea

vătămată).

În practica judiciară s-a stabilit că atâta timp cât persoana vătămată , prin plângerea

adresată organelor de urmărire penală şi prin declaraţia dată în faţa instanţei, a cerut

restituirea bunurilor furate sau contravaloarea lor în bani, instanţa era obligată să

soluţioneze, alături de acţiunea penală, şi acţiunea civilă


Partea responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit

legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului (art. 24 alin. 3 C.pr.pen.).

pot dobândi calitatea de parte responsabilă civilmente în cadrul unui proces penal

o părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 C.civ.);

o comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000

alin. 3 C.civ.);

o institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub

supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 C.civ.);

o persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum şi orice alte persoane care s-

au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar fără

respectarea condiţiilor legale de vârstă, studii şi stagiu, precum şi a dispoziţiilor

referitoare la antecedentele penale ale acestuia (art. 28 si 30 din Legea nr. 22 /1969);

o persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească, faptul că au

dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi că le-au

dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscând că acesta

gestionează astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22/1969);

o persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar (art. 10 şi urm. din Legea nr.

22/1969);

În practica judiciară s-a stabilit că părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul va răspunde în

calitate de parte responsabilă civilmente pentru prejudiciile cauzate prin infracţiune, în

măsura în care se constată în sarcina sa vreo culpă în legătură cu educaţia minorului. În acest

caz, însă, răspunderea va opera în baza art. 998-999 C. civ. şi nu a art. 1000 alin. 2 C. civ.

constituirea părţii responsabile civilmente poate avea loc prin următoarele modalităţi

o introducerea persoanei în această calitate, de către organele judiciare, fie în cursul

urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare;

prin excepţie, se poate depăşi momentul citirii actului de sesizare doar în

circumstanţele existenţei unui accept al persoanei în cauză;

o intervenţia persoanei în cauză, până la terminarea cercetării judecătoreşti; în această

ipoteză, toate actele procesuale şi procedurile efectuate până la acel moment îi sunt

opozabile;

persoana poate interveni în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente

printr-o cerere scrisă sau orală (în această ipoteză există obligaţia consemnării ei într-un

proces-verbal, de către organul de urmărire penală, ori într-o încheiere de şedinţă, de către

instanţa de judecată).

Definiţie

Clasificare

Constituire

45


Dobândirea calităţii de învinuit este determinată de: a). punerea în mişcare a acţiunii penale; b). începerea

urmăririi penale; c). sesizarea organelor judiciare despre săvârşirea unei infracţiuni; d). trimiterea în judecată

prin rechizitoriu.

Dobândirea calităţii de inculpat este determinată de: a). dispoziţia de arestare preventivă; b). începerea

urmăririi penale; c). declanşarea procesului penal în urma sesizării organelor judiciare; d). punerea în mişcare a

acţiunii penale.

Declaraţia de participare în procesul penal în calitate de parte vătămată se poate face: a). până la

momentul redactării rechizitorului de către procuror; b). numai o dată cu redactarea plângerii penale, la

momentul săvârşirii infracţiunii; c). din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale până la terminarea

dezbaterilor; d). în faţa primei instanţe, până la citirea actului de sesizare.

Partea vătămată : a). poate fi reprezentată în procesul penal numai în situaţia în care este lipsită de capacitate

sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă; b). este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică,

materială sau morală, dacă participă în procesul penal; c). beneficiază de asistenţă juridică obligatorie în ipoteza

în care este militar în termen ori militar cu termen redus; d). devine parte în procesul penal doar în urma

trimiterii în judecată a inculpatului.

Introducerea părţii responsabile civilmente în procesul penal poate avea loc: a). în tot cursul urmăririi

penale; b). până la terminarea cercetării judecătoreşti, luând procedura din stadiul în care se află la momentul

intervenţiei; c). în faţa instanţei de judecată, până la pronunţarea hotărârii; d). numai până la momentul

prezentării materialului de urmărire penală către inculpat.

5.8. Bibliografie


175-226



Bucureşti, 2010, pp. 53-57

46


Apărătorul în procesul penal

Cuprins

6.1. Introducere





6.6. Bibliografie

6.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ definiţi apărătorul în procesul penal,

avocat în cadrul unui barou legal constituit în cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din

România. Veţi parcurge modul de dobândire a calităţii de avocat, drepturile şi obligaţiile

acestuia în procesul penal, în mod special.



în procesul penal, apărător poate fi numai un avocat, membru al unui barou de avocaţi şi care

îşi desfăşoară activitatea într-una din formele juridice prevăzute de lege;

pentru a putea dobândi calitatea de avocat şi a exercita profesia o persoană trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

o să fie membru al unui barou din România;

o cetăţean român având exerciţiul drepturilor civile şi politice;

o licenţiat al unei facultăţi de drept ori doctor în drept;

o nu se găseşte în vreunul din cazurile de nedemnitate prevăzute de lege;

o este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei;

o a promovat examenul organizat în acest sens;

o să nu se afle în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute în lege; spre

exemplificare, prin lege sunt menţionate o serie de cazuri de incompatibilitate:

activitate salariată în cadrul altor profesii;

exercitarea nemijlocită de fapte de comerţ;

calitatea de membru în comitetul de direcţie al unei societăţi comerciale pe

acţiuni;

avocatul a fost ascultat anterior ca martor, în aceeaşi cauză;

profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la parchetul

unde soţul avocatului ori ruda sau afinul său până la gradul al 3-lea inclusiv

îndeplineşte funcţia de magistrat;

foştii procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la organele de

urmărire penală din localitate timp de doi ani de la încetarea funcţiei respective.

Condiţii pentru

dobândirea

calităţii de avocat

Incompatibilitate

avocat

47

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţiile Unite a statuat că asistenţa juridică acordată în

procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat

în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează

cu lipsa de apărare a acestuia


Asistenţa juridică reprezintă o componentă a dreptului de apărare care constă în faptul că

apărătorul, prin participarea sa în cadrul procesului penal, îndeamnă, sprijină şi lămureşte,

sub toate aspectele procesuale, partea pe care o apără, folosind în acest scop toate mijloacele

legale.

asistenţa juridică se poate realiza prin următoarele modalităţi

o consultaţii şi cereri cu caracter juridic;

o asistenţă şi reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală sau

notariat;

o apărarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale

persoanelor fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi orice

persoană română sau străină;

o redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi

datei actelor;

o orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.

asistenţa juridică este facultativă în cadrul procesului penal, cu următoarele excepţii,

conform art. 171 C.pr.pen.:

o în tot cursul procesului penal, când învinuitul sau inculpatul este

minor;

internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ;

reţinut sau arestat, chiar în altă cauză;

când faţă de acesta s-a dispus măsura de siguranţă a internării medicale sau

obligarea la tratament medical

când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori

inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;

în alte cazuri prevăzute de lege.

o în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţiile Unite a statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 132 C.

pen., că în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este

condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată şi asistenţa

juridică este obligatorie potrivit art. 171 alin. 2 şi 3 C.pr.pen., instanţa dispune încetarea

procesului penal ca urmare a împăcării părţilor numai în prezenţa apărătorului ales sau a

apărătorului din oficiu


pe parcursul procesului penal, apărătorul are o serie de drepturi

o dreptul de a asista şi reprezenta orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui

contract încheiat în formă scrisă;

o dreptul de a renunţa la contractul de asistenţă juridică, în condiţiile legii;

Definiţie

Modalităţi de

realizare a

asistenţei juridice

Asistenţa juridică

Drepturi

procesuale

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20171

48

o dreptul la onorariu şi la acoperirea tututror cheltuielilor făcute în interesul clientului

său;

o dreptul la inviolabilitatea actelor şi lucrărilor cu caracter profesional aflate asupra

avocatului sau în cabinetul acestuia;

o dreptul de a formula cereri şi de a depune memorii;

o dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală;

o dreptul de a lua contact cu învinuitul ori inculpatul reţinut sau arestat, în condiţii de

confidenţialitate;

o posibilitatea de a exercita drepturile procesuale ale părţii pe care o apără etc.;

pe parcursul procesului penal, apărătorul are o serie de obligaţii

o apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţii

respective; nerespectarea acestei obligaţii poate conduce la aplicarea unei sancţiuni

disciplinare din partea baroului;

o obligaţia de a studia temeinic cauzele încredinţate;

o obligaţia de a se prezenta la fiecare termen stabilit de organele judiciare penale;

o obligaţia de a pleda cu demnitate faţă de judecători şi părţi, prin respectarea ordinii şi

solemnităţii şedinţei de judecată;

o obligaţia de a restitui actele încredinţate de persoana căreia i se acordă asistenţă juridică etc.


Cazuri de asistenţă juridică obligatorie: a). inculpatul este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu

capacitate de exerciţiu restrânsă; b). partea vătămată are calitatea de militar; c). inculpatul este minor; d).

inculpatul este elev al unei instituţii speciale de învăţământ.

Se poate interzice luarea de contact a inculpatului arestat cu apărătorul? a). da; de către procuror, din

oficiu sau la propunerea organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, o singură dată, pe o durată de cel mult 5

zile; b). nu; inculpatul arestat are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se confidenţialitatea

convorbirilor; c). nu; inculpatul arestat are dreptul să ia contact cu apărătorul, în prezenţa organelor de urmărire

penală, pentru a se preveni posibilitatea schimbării declaraţiilor date până la acel moment; d). numai de către

instanţa de judecată, pe parcursul judecăţii în primă instanţă, o singură dată, pentru cel mult 48 de ore.

Apărătorul învinuitului sau al inculpatului a). trebuie să aibă vechime în avocatură de cel puţin 3 ani; b).

participă în mod obligatoriu la toate activităţile de urmărire penală, dacă asistenţa juridică este obligatorie; c).

are dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa

învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea; d). concomitent, poate acorda asistenţă juridică şi părţii

vătămate, dacă aceasta nu s-a constituit însă parte civilă în procesul penal.

Apărătorul părţii responsabile civilmente: a). are dreptul de a asista la ascultarea celorlalte părţi în procesul

penal; b). poate participa doar la efectuarea acelor acte de urmărire penală care vizează situaţia părţii

responsabile civilmente şi a inculpatului; c). poate fi desemnat din oficiu, dacă pedeapsa prevăzută de lege este

detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani; d). are dreptul de a formula cereri şi de a depune

memorii.

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare apreciază că inculpatul nu îşi poate face singur apărarea. a).

în aceste condiţii, asistenţa juridică este obligatorie; b). asistenţa juridică este obligatorie doar dacă pedeapsa

prevăzută e lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani; c). în aceste condiţii, urmărirea

penală se suspendă până la momentul la care inculpatul va putea să îşi organizeze apărarea; d). asistenţa juridică

este obligatorie doar dacă, suplimentar, se constată că inculpatul este arestat chiar în altă cauză.

Obligaţii

procesuale

49

6.6. Bibliografie


227-269




50


Acţiunile în procesul penal. Acţiunea penală

Cuprins

7.1 Introducere


7.2.1. Noţiunea de acţiune penală





7.4. Bibliografie

7.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi: noţiunea acţiunii penale,

obiectul şi subiecţii acţiunii penale, trăsăturile acţiunii penale, momentele desfăşurării acţiunii

penale.



7.2.1. Noţiune

Acţiunea penală reprezintă instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal

este adus spre soluţionare organelor judiciare, în vederea tragerii la răspundere penală a

persoanelor fizice şi juridice care au săvârşit infracţiuni.


obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care au

săvârşit infracţiuni

subiecţii acţiunii penale: subiecţii raportului juridic de drept substanţial care îşi inversează

rolurile în ce priveşte rezolvarea conflictului dedus organelor judiciare, astfel:

o subiectul activ principal: societatea, ca subiect pasiv al infracţiunii, singurul subiect

în drept a cere respectarea legii penale

o subiectul activ secundar: persoana vătămată prin infracţiune, dacă se constituie parte

vătămată (persoana vătămată nu poate fi niciodată titular al acţiunii penale, chiar şi în

circumstanţele conferirii, prin lege, a prerogativelor de introducere ori retragere a

plângerii prealabile sau de împăcare cu făptuitorul)

o subiectul pasiv: inculpatul, ca subiect activ a infracţiunii, împotriva acestuia fiind

îndreptată, în mod direct, acţiunea penală.

Definiţie

Obiectul

acţiunii penale

Subiecţii

acţiunii penale

51


acţiunea penală aparţine statului

o numai statul are dreptul de a acţiona împotriva celor care se fac vinovaţi de încălcarea

legii penale, prin intermediul organelor anume învestite în acest sens

acţiunea penală este obligatorie

o actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu (principiul

oficialităţii); obligativitatea acţiunii penale încetează în cazurile ce constituie excepţii

de la principiul oficialităţii.

acţiunea penală este indisponibilă (irevocabilă)

o o dată pusă în mişcare acţiunea penală nu mai poate fi oprită şi nici limitată de cel care a

declanşat-o; acţiunea penală se va stinge doar în cazurile prevăzute în lege

acţiunea penală este indivizibilă

o trăsătură determinată de unitatea infracţiunii ca fapt juridic, a cărei săvârşire dă naştere

la un drept unic de acţiune;

o pe cale de consecinţă, într-o cauză penală va exista o singură acţiune indiferent de

numărul participanţilor la infracţiune.

acţiunea penală este individuală

o trăsătură determinată de principiul conform căruia răspunderea penală este personală;

nimeni nu poate solicita să fie considerat subiect pasiv al acţiunii penale alături de

inculpat sau în locul acestuia.


7.2.4.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale

titulari ai punerii în mişcare a acţiunii penale

o procurorul (din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală);

o instanţa de judecată;

punerea în mişcare a acţiunii penale se poate dispune prin următoarele acte de inculpare

o ordonanţa procurorului la începutul ori pe parcursul urmăririi penale;

o rechizitoriu, în ipoteza în care urmărirea penală s-a desfăşurat fără acţiune penală pusă

în mişcare şi se impune trimiterea în judecată a făptuitorului;

o declaraţia verbală a procurorului (în ipoteza în care procurorul, în faza de judecată,

solicită extinderea procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane;

declaraţia verbală este consemnată în încheierea de şedinţă);

o încheierea instanţei de judecată (atunci când procurorul nu participă la judecată şi se

impune extinderea procesului penal cu privire la alte fapte);

în ipoteza punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane juridice, organul

judiciar va comunica despre aceasta organului care a înregistrat persoana juridică, în vederea

efectuării menţiunilor corespunzătoare (art. 4797 alin. 1 C.pr.pen.);

distincţie: punerea în mişcare a acţiunii penale/începerea urmăririi penale

o acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare decât in personam (presupune cunoaşterea

făptuitorului); urmărirea penală poate fi declanşată şi numai in rem (în considerarea

numai a faptei comise);

Acţiunea penală

aparţine statului

Acţiunea penală

este obligatorie

Acţiunea penală

este indisponibilă

Acţiunea penală

este indivizibilă

Acţiunea penală

este individuală

Titularii punerii

în mişcare a

acţiunii penale

Actele prin care

se pune în

mişcare acţiunea

penală

Persoana

juridică-inculpat

52

o acţiunea penală presupune existenţa unor probe suficiente cu privire la infracţiune şi la

vinovăţia celui care a săvârşit-o; începerea urmăririi penale presupune existenţa unor

informaţii despre săvârşirea unei infracţiuni;

o acţiunea penală are drept principal efect conferirea calităţii de inculpat celui care a săvârşit

infracţiunea, cu toate consecinţele procesuale care decurg de aici; începerea urmăririi

penale implică dobândirea de către făptuitor a calităţii de învinuit.

7.2.4.2. Exercitarea acţiunii penale

Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea acţiunii prin supunerea inculpatului

urmăririi penale şi procedurii de soluţionare a cauzei în faţa instanţei de judecată, în vederea

declanşării procesului de tragere la răspundere penală.

sarcina exercitării acţiunii penale revine procurorului, organelor de cercetare penală sau

părţii vătămate (în ipoteza în care procurorul nu participă la şedinţa de judecată)

se poate renunţa la exercitarea acţiunii penale, astfel:

o procurorul poate pune concluzii de achitare ori de încetare a procesului penal dacă se

constată, pe parcursul cercetării judecătoreşti, că învinuirea nu se confirmă;

o partea vătămată poate renunţa la exerciţiul acţiunii penale prin retragerea plângerii

prealabile ori prin împăcarea cu inculpatul.

7.2.4.3. Stingerea acţiunii penale

intervine în ipotezele în care atitudinea funcţională a acţiunii penale este exclusă sau

înlăturată (acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau a fost pusă în mişcare dar nu mai

poate fi exercitată);

împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale ori stingerea acţiunii penale se

fundamentează pe constatarea existenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10

C.pr.pen.;

cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen. sunt clasificate astfel:

o cazuri în care acţiunea penală este lipsită de temei;

o cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect;

cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei o fapta nu există (art. 10 lit. a C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea

urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, achitarea şi clasarea (dacă nu există

învinuit în cauză);

o fapta nu este prevăzută de legea penală (art. 10 lit. b C.pr.pen.); soluţiile care pot fi

dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală şi

achitarea;

o fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 10 lit. b1 C.pr.pen.);

soluţiile care pot fi dispuse sunt: scoaterea de sub urmărire penală, respectiv,

achitarea;

În practica judiciară s-a apreciat că pentru ca o faptă să fie lipsită de gradul de pericol social

al unei infracţiuni, legea nu cere, în mod expres, ca făptuitorul să nu aibă antecedente penale,

dar există prevederea conform căreia la stabilirea în concret a gradului de pericol social se va

ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în

care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de

persoana şi conduita făptuitorului

Definiţie

Cazurile în care

acţiunea penală

este lipsită de

temei

53

o fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat (art. 10 lit. c C.pr.pen.); soluţiile care

pot fi dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală,

achitarea;

o faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10 lit. d

C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale, scoaterea de

sub urmărire penală, clasarea (când nu există învinuit în cauză şi numai în ipotezele

care permit această soluţie) şi achitarea;

o există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e

C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale, scoaterea de

sub urmărire penală şi achitarea.

În practica instanţelor de judecată s-a considerat că nu se poate reţine starea de legitimă

apărare, şi, implicit, nu se poate dispune achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a

raportat la art. 10 lit. e C. pr. pen., în ipoteza în care inculpatul a aplicat loviturile mortale

victimei după ce o dezarmase sau după ce atacul acesteia se consumase şi nu mai prezenta

pericol pentru persoana inculpatului.

cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect o lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului

competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a

acţiunii penale (art. 10 lit. f C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea

urmăririi penale, încetarea urmăririi penale şi încetarea procesului penal;

o a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea

persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor (art. 10 lit. g C.pr.pen.);

soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi

penale, încetarea procesului penal;

o a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord

de mediere în condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii

sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală (art. 10 lit. h C.pr.pen.); soluţiile

care pot fi dispuse sunt: încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal;

o s-a dispus înlocuirea răspunderii penale (art. 10 lit. i C.pr.pen.); se poate dispune

încetarea procesului penal;

În soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a statuat, în aplicarea

dispoziţiilor art. 132 C. pen., că în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a

acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana

vătămată şi asistenţa juridică este obligatorie potrivit art. 171 alin. 2 şi 3 C.pr.pen., instanţa

dispune încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părţilor numai în prezenţa

apărătorului ales sau a apărătorului din oficiu

În soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a statuat că încetarea procesului

penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală

poate fi dispusă de instanţă numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă

al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv,

exprimat în şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special,

ori prin înscrisuri autentice.

o există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege (art. 10 lit. i1 C.pr.pen.); soluţiile care

pot fi dispuse sunt: încetarea urmăririi penale şi încetarea procesului penal;

o există autoritate de lucuru judecat (art. 10 lit. j C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse

sunt: încetarea urmăririi penale şi încetarea procesului penal;

în funcţie de momentul constatării existenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10

C.pr.pen., sunt posibile următoarele ipoteze

Cazurile în care

acţiunea penală

este lipsită de

obiect

Soluţii

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20171

54

o dacă se constată existenţa impedimentului înainte de începerea urmăririi penale se va

dispune neînceperea urmăririi penale, acţiunea penală neputând a fi pusă în mişcare;

o dacă se constată existenţa impedimentului pe parcursul urmăririi penale, înainte de

punerea în mişcare a acţiunii penale; procurorul poate dispune scoaterea de sub

urmărire penală, încetarea urmăririi penale ori clasarea;

o dacă se constată existenţa impedimentului după ce acţiunea penală a fost pusă în mişcare, în

faza de urmărire penală, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală ori

încetarea urmăririi penale; în faza de judecată, instanţa va dispune achitarea ori

încetarea procesului penal.


Se va dispune scoaterea de sub urmărire penală în următoarele ipoteze: a). fapta nu există; fapta nu este

prevăzută de legea penală; b). fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; a intervenit decesul

făptuitorului; c). faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; lipseşte plângerea prealabilă a

persoanei vătămate; d). părţile s-au împăcat.

Învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal, în ipoteza dispunerii încetării

urmăririi penale ori încetării procesului penal pentru următoarele considerente: a). partea vătămată şi-a

retras plângerea prealabilă; b). părţile s-au împăcat; c). în ipoteza în care se constată că faptei îi lipseşte unul din

elementele constitutive ale infracţiunii; d). dacă se constată că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Ce soluţie se impune în ipoteza în care nu există învinuit în cauză şi s-a împlinit termenul de prescripţie

al răspunderii penale? a). scoaterea de sub urmărire penală; b). încetarea urmăririi penale; c). cercetările se

continuă în vederea descoperirii făptuitorului; d). clasarea.

Acţiunea penală: a). se poate pune în mişcare prin ordonanţă a procurorului; b). are drept obiect tragerea la

răspundere civilă a persoanei care a săvârşit o infracţiune; c). aparţine persoanei vătămate, în ipoteza în care

acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă; d). se pune în mişcare în momentul pronunţării

hotărârii definitive de condamnare..

Trăsăturile acţiunii penale: a). acţiunea penală aparţine statului; în situaţiile în care sesizarea instanţei de

judecată se face prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate, acţiunea penală aparţine acesteia din urmă; b).

acţiunea penală este accesorie acţiunii civile; c). acţiunea penală este personală; d). acţiunea penală se poate

exercita şi în faţa unei instanţe civile, în ipoteza suspendării procesului penal.

Actele prin care se poate dispune punerea în mişcare a acţiunii penale: a). ordonanţa procurorului (în

timpul fazei de urmărire penală); b). rechizitoriul întocmit de procuror (la momentul începerii urmăririi penale;

c). plângerea prealabilă a persoanei vătămate adresată organelor de urmărire penală; d). în cursul fazei de

judecată, numai prin încheiere a instanţei de judecată.

7.4. Bibliografie


270-311




55


Acţiunile în procesul penal. Acţiunea civilă

Cuprins

8.1. Introducere


8.2.1. Noţiunea de acţiune civilă

8.2.2. Obiectul şi subiecţii acţiunii civile în procesul penal




8.2.6. Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă


8.4. Bibliografie

8.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi: noţiunea acţiunii civile,

obiectul şi subiecţii acţiunii civile, trăsăturile acţiunii civile, condiţiile exercitării acţiunii

civile, elementele acţiunii civile. De asemenea, veţi asimila modalităţile prin care acţiunea

civilă este rezolvată în cadrul procesului penal.



8.2.1. Noţiune

Acţiunea civilă reprezintă instrumentul juridic prin intermediul căruia o persoană care a suferit

o pagubă materială sau o daună morală prin infracţiune solicită repararea prejudiciului în

cadrul procesului penal, declanşat ca urmare a constatării infracţiunii respective.

acţiunea civilă pusă în mişcare şi exercitată în cadrul procesului penal prezintă o serie de

particularităţi, după cum urmează

o dreptul la acţiune se naşte ca urmare a unei infracţiuni;

o se exercită în faţa organelor judiciare penale;

o de regulă, se exercită la cererea persoanei prejudiciate prin infracţiune sau a

reprezentanţilor acesteia;

o este facultativă, în sensul că persoana prejudiciată are latitudinea de a cere repararea

pagubei.

8.2.2. Obiectul şi subiecţii acţiunii civile înprocesul penal

8.2.2.1. Obiectul acţiunii civile

obiectul acţiunii civile constă în tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi,

eventual, a părţii responsabile civilmente, concretizată în obligarea la repararea pagubelor

materiale şi a daunelor morale provocate prin infracţiune

repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale se poate face în natură sau prin plata

unor despăgubiri băneşti

repararea magubelor materiale şi a daunelor morale în natură;

Definiţie

Particularităţi

acţiunea civilă

Obiectul

acţiunii civile

Repararea în

natură

56

o prin restituirea lucrurilor

se poate dispune restituirea lucrurilor ridicate de la învinuit sau inculpat ori de

la persoana care le avea în păstrare;

lucrurile sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din

posesia sau deţinerea sa;

prin restituire nu se stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei;

o prin restabilirea situaţiei anterioare (dacă schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod

vădit din comiterea infracţiunii şi restabilirea situaţiei trebuie să fie posibilă);

o prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris;

o prin orice mijloc de reparare în natură

repararea magubelor materiale şi a daunelor morale prin plata unor despăgubiri băneşti

o are un caracter subsidiar faţă de repararea pagubei în natură;

o cuprinde atât suma de bani care acoperă prejudiciul efectiv cauzat (damnum

emergens) cât şi folosul de care a fost lipsită partea civilă (lucrum cessans);

o obligarea la despăgubiri băneşti poate avea drept obiect şi repararea daunelor morale;

în acest caz întinderea despăgubirilor, în lipsa unor criterii legale, este lăsată la

aprecierea instanţei de judecată.

De exemplu, instanţa de judecată, acordând despăgubiri pentru daune morale, a reţinut că “în

toată perioada în care partea vătămată a fost în imposibilitate de a-şi desfăşura în mod

normal activităţile ce-i incumbă prin profesie, s-a aflat într-o situaţie psihică deosebită, pentru

ea contuziile care s-au evidenţiat pe ambele mâini creându-i o stare aparte, precum şi

perspectiva eventuală ca acestă stare să evolueze în mod nefavorabil, ceea ce ar putea împieta

la continuarea profesiei de medic stomatolog

8.2.2.2. Subiecţii acţiunii civile

persoana fizică sau juridică care a suferit o vatămare materială sau o daună morală prin

infracţiune şi care, prin exercitarea acţiunii civile în procesul penal, dobândeşte calitatea de

parte civilă;

reprezentanţii legali, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate

de exerciţiu restrânsă;

succesorii, în cazul decesului persoanei prejudiciate;

succesorii în drepturi, în cazul reorganizării persoanei juridice prejudiciate;

lichidatorii, în cazul desfiinţării sau dizolvării persoanei juridice prejudiciate;

învinuitul sau inculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente;

succesorii acestora;

succesorii în drepturi, în cazul reorganizării persoanei juridice având calitatea de parte

responsabilă civilmente;

lichidatorii, în cazul desfiinţării sau dizolvării persoanei juridice având calitatea de parte

responsabilă civilmente.


acţiunea civilă este disponibilă

o punerea în mişcare a acţiunii civile se face ca urmare a cererii exprese a persoanei

vătămate (cu următoarele două excepţii 1. cel vătămat este o persoană lipsită de

capacitate ori cu capacitatea de exerciţiu restrânsă; 2. instanţa dispune din oficiu cu

privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi restabilirea

situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii);

o în timpul procesului penal partea civilă are dreptul de a renunţa la pretenţiile civile,

fapt care determină stingerea acţiunii civile;

Repararea prin

plata unor

despăgubiri

băneşti

Subiecţii

acţiunii civile

Acţiunea civilă

este disponibilă

Acţiunea civilă

este accesorie

acţiunii penale

57

acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale (acţiunea civilă poate fi pornită şi se exercită

în cadrul procesului penal numai alături de acţiunea penală);

acţiunea civilă este divizibilă (poate fi exercitată numai împotriva unora dintre cei care

răspund civil);

acţiunea civilă nu este individuală (poate fi îndreptată şi împotriva altei persoane decât cel

care a săvârşit fapta generatoare de prejudicii).


8.2.4.1. Condiţiile exercitării acţiunii civile

infracţiunea trebuie să fi cauzat o pagubă materială sau daune morale

între infracţiunea săvârşită şi paguba reclamată să existe un raport de cauzalitate

prejudiciul trebuie să fie cert

o prejudiciul actual, constatat, întotdeauna este cert

o prejudiciul viitor este cert numai în ipoteza în care este susceptibil de evaluare

prejudiciul să nu fi fost reparat

să existe o manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu desdăunarea lui

(condiţia nu este cerută în ipoteza în care pornirea şi exercitarea acţiunii civile se face din

oficiu).

În practica judiciară s-a apreciat că există legătură cauzală între moartea victimei şi

cheltuielile de înmormântare şi cele ocazionate de comemorările ulterioare, potrivit

mentalităţii religioase a comunităţii respective; în aceeaşi categorie au fost incluse şi

cheltuielile făcute cu ridicarea unui monument funerar. Astfel s-a considerat că respectiva

construcţie funerară nu reprezintă o manifestare de orgoliu şi vanitate, fiind apreciată

expresia sentimentelor fireşti de pietate şi de cinstire a memoriei victimei

8.2.4.2. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile

Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile constă în posibilitatea pe care o are persoana fizică

vătămate, cu capacitate deplină de exerciţiu ori persoana juridică vătămată de a-şi valorifica

pretenţiile civile pe două căi, şi anume, calea penală ori calea civilă.

dreptul de opţiune nu funcţionează în cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu

infracţiunea trebuie să fi cauzat o pagubă materială sau daune morale

electa una via non datur recursus ad alteram: o dată ce persoana prejudiciată a ales una din

cele două căi, nu mai poate părăsi calea respectivă

excepţii de la regula electa una via non datur recursus ad alteram

o în ipoteza în care acţiunea civilă a fost pornită şi se exercită în cadrul procesului penal,

partea civilă poate părăsi calea penală şi să se adreseze instanţei penale

o când procesul penal a fost suspendat (indiferent de faza procesuală în care a intervenit

motivul de suspendare); în caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la

instanţa civilă se suspendă;

o când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, iar

instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă;

o în ipoteza în care acţiunea civilă a fost pornită şi se exercită în faţa instanţei civile

partea civilă poate părăsi calea civilă şi să se adreseze organelor judiciare penale în

următoarele cazuri

o când punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior pornirii acţiunii civile;

o când procesul penal a fost reluat după suspendare, scoaterea de sub urmărire penală ori

încetarea urmăririi penale.

Acţiunea civilă

este divizibilă

Acţiunea civilă nu

este individuală

Condiţiile

exercitării acţiunii

civile

Definiţie

Electa una via non

datur recursus ad

alteram

58

8.2.4.3. Exercitarea acţiunii civile la instanţa penală

pornirea acţiunii civile se face prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă contra

învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente;

o constituirea ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, precum şi în

faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare;

o persoana vătămată poate participa, în aceeaşi cauză, atât în calitate de parte vătămată,

cât şi în calitate de parte civilă;

o acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este scutită de taxă de timbru.

8.2.4.4. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă

situaţie premisă: inexistenţa posibilităţii alăturării acţiunii civile celei penale

cazuri

o instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă;

o acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu şi se constată din probe noi că paguba nu a

fost integral reparată;

o recuperarea pagubelor care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii

de către prima instanţă.


în cadrul unui proces penal sunt posibile 4 ipoteze cu privire la soluţionarea ori

nesoluţionarea acţiunii civile, după cum urmează:

o instanţa poate admite acţiunea civilă în totul sau în parte;

o instanţa respinge acţiunea civilă;

o instanţa nu soluţionează acţiunea civilă;

o rezolvarea separată a acţiunii civile.

instanţa poate admite acţiunea civilă în totul sau în parte (art. 346 alin. 2 C.pr.pen.)

o când achitarea s-a pronunţat pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. b1), d)

sau e) C.pr.pen. şi se constată că părţii civile i s-a cauzat un prejudiciu

o când încetarea procesului penal s-a dispus pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10

lit. g), h), i) sau i1) şi se constată că părţii civile i s-a cauzat un prejudiciu;

instanţa respinge acţiunea civilă (art. 346 alin. 3 C.pr.pen.)

o când achitarea s-a dispus pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) sau c) C.pr.pen.;

o când se constată că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile;

În practica judiciară s-a stabilit că este legală hotărârea instanţei de judecată prin care nu se

acordă despăgubiri pentru fapta de lovire, de vreme ce achitarea s-a dispus în baza art. 10 lit.

c C. pr. pen.

instanţa nu soluţionează acţiunea civilă (art. 346 alin. 4 C.pr.pen.)

o când încetarea procesului penal s-a dispus pentru vreunul din cazurile prevăzute în art.

10 lit. f) şi j) C.pr.pen., precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile (instanţa va

îndruma partea să se adreseze unei instanţe civile);

o când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b C.pr.pen.;

rezolvarea separată a acţiunii civile (art. 347 C.pr.pen.)

o în cazul în care instanţa dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării

acesteia într-o altă şedinţă, pe considerentul că rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca

întârzierea soluţionării acţiunii penale.

Admiterea

acţiunii civile în

totul sau în parte

Respingerea

acţiunii civile

Nesoluţionarea

acţiunii civile

Rezolvarea

separată a

acţiunii civile

59

8.2.6. Raportul dintre acţiunea civilă şi acţiunea penală

ipoteza rezolvării acţiunii penale separat şi înaintea acţiunii civile

o hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei

civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a

săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

ipoteza rezolvării acţiunii civile separat şi înaintea acţiunii penale

o hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are

autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa

faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

ipoteza exercitării celor două acţiuni concomitent, în faţa aceleiaşi instanţe

o instanţa se va pronunţa prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile;

ipoteza exercitării celor două acţiuni concomitent, în faţa unor instanţe diferite

o judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei

penale (regula penalul ţine în loc civilul”).


Repararea prejudiciului în natură se poate face: a). prin restituirea lucrurilor, prin plata unor despăgubiri

băneşti, prin restabilirea situaţiei anterioare sau prin orice alt mijloc de reparare în natură; b). prin plata unor

despăgubiri băneşti, prin restituirea lucrurilor sau prin restabilirea situaţiei anterioare; c). prin restituirea

lucrurilor, prin restabilirea situaţiei anterioare, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris ori prin orice alt

mijloc de reparare în natură; d). numai pe calea unei acţiuni introduse la instanţa civilă.

Acţiunea civilă în procesul penal se poate exercita împotriva: a). părţii vătămate şi persoanei responsabile

civilmente; b). inculpatului, moştenitorilor inculpatului şi părţii responsabile civilmente; c). părţii responsabile

civilmente, cu condiţia ca inculpatul să se sustragă de la judecarea cauzei; d). inculpatului, părţii civile şi părţii

responsabile civilmente.

Adagiul latin electa una via, non datur recursus ad alteram semnifică: a). dreptul persoanei vătămate de a-şi

valorifica pretenţiile civile ce rezultă din infracţiune în faţa instanţei penale; b). dreptul părţii civile de a face

recurs împotriva hotărârii instanţei prin care se rezolvă latura civilă; c). regula conform căreia persoana

prejudiciată, odată ce a ales una din cele două căi puse la dispoziţie pentru acoperirea pagubei, nu mai poate

reveni sau, altfel spus, nu mai poate părăsi calea respectivă; d). dreptul persoanei vătămate de a se constitui

parte vătămată ori parte civilă, în funcţie de aprecierea acesteia.

Acţiunea civilă: a). se pune în mişcare prin rechizitoriul procurorului; b). are drept obiect tragerea la

răspundere penală a persoanei care a săvârşit o infracţiune; c). aparţine statului; d). presupune provocarea unui

prejudiciu prin săvârşirea unei infracţiuni.

Rezolvarea acţiunii

civile separat şi

înaintea acţiunii

penale

Exercitarea acţiunii

civile şi a acţiunii

penale concomitent,

în faţa aceleiaşi

instanţe

Exercitarea acţiunii

civile şi a acţiunii

penale concomitent,

în faţa unor

instanţe diferite

60

Pronunţând achitarea, instanţa penală poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale

potrivit legii civile: a). când se constată că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; b). când

partea vătămată şi-a retras plângerea prealabilă; c). când se constată existenţa unei cauze de nepedepsire; d).

când inculpatul a decedat şi moştenitorii acestuia au fost introduşi în cauză.

Înainte cu o zi de prezentarea materialului de urmărire penală inculpatul decedează. a). organele de

cercetare ale poliţiei judiciare vor dispune scoaterea de sub urmărire penală; b). procurorul va dispune încetarea

urmăririi penale; c). procurorul va propune instanţei de judecată competente clasarea cauzei; d). la propunerea

organelor de cercetare ale poliţiei judiciare procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală.

Trăsăturile acţiunii civile: a). acţiunea civilă este disponibilă; b). acţiunea civilă este principală acţiunii

penale; c). acţiunea civilă este individuală; d). acţiunea civilă aparţine Ministerului Public.

Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în cadrul procesului penal : a). infracţiunea trebuie să

producă un prejudiciu material sau moral; b). între infracţiunea săvârşită şi paguba reclamată nu trebuie să

existe un raport de cauzalitate; c). prejudiciul trebuie să fie actual; d). prejudiciul trebuie să fi fost reparat.

8.4. Bibliografie


312-348




61


Competenţa în materie penală. Noţiune. Forme

Cuprins

9.1. Introducere

9.2. Noţiunea de competenţă şi formele competenţei


9.3.1. Competenţa judecătoriei

9.3.2. Competenţa tribunalului

9.3.3. Competenţa Curţii de Apel

9.3.4. Competenţa tribunalului militar

9.3.5. Competenţa tribunalului militar teritorial

9.3.6. Competenţa Curţii Militare de Apel

9.3.7. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie


9.5. Bibliografie

9.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi:noţiunea şi formele

competenţei (competenţa funcţională, competenţa materială, competenţa teritorială,

competenţa personală, competenţa specială), competenţa judecătoriei, competenţa tribunalului,

competenţa curţii de apel, competenţa tribunalului militar, competenţa tribunalului militar

teritorial, competenţa curţii militare de apel şi competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.


9.2. Noţiunea şi formele competenţei

9.2.1.Noţiune

Competenţa în materie penală constă în atribuţiile pe care le are de îndeplinit, potrivit legii,

fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal.

9.2.2. Formele competenţei

9. 2.2.1. Clasificare

forme fundamentale (competenţa funcţională; competenţa materială; competenţa

teritorială);

forme subsidiare (competenţa personală; competenţa specială).

9.2.2.2. Competenţa funcţională

Competenţa funcţională: formă de competenţă prin care se determină categoriile de activităţi

pe care le desfăşoară fiecare organ judiciar.

Definiţie

Definiţie

62

exemplu

o organele de cercetare ale poliţiei judiciare, prin prisma competenţei funcţionale, au

atribuţii legate de desfăşurarea fazei de cercetare penală;

o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin prisma competenţei funcţionale, soluţionează

cererile de strămutare, recursurile în interesul legii, etc.

9.2.2.3. Competenţa materială

Competenţa materială: formă de competenţă prin care se stabileşte capacitatea unui organ

judiciar de a instrumenta anumite cauze penale.

competenţa materială poate fi determinată în mod concret sau în mod abstract;

determinare abstractă

o judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege

în competenţa altor instanţe;

o cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei judiciare pentru

orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de

cercetare;

determinare concretă

o competenţa materială a tribunalului în primă instanţă este reglementată în mod concret

prin dispoziţiile art. 27 C.pr.pen.;

o urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror pentru o serie de

infracţiuni reglementate expres în art. 209 alin. 3 C.pr.pen.;

sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale relative la competenţa materială este nulitatea

absolută, care poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau din oficiu, pe tot

parcursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive (art. 197 alin. 2 şi 3 şi

art. 39 alin. 1 C.pr.pen.).

9.2.2.4. Competenţa teritorială

Competenţa teritorială: formă de competenţă prin intermediul căreia se repartizează cauzele

penale din punct de vedere teritorial, între organe judiciare penale de acelaşi grad.

repartizarea cauzelor penale se realizează pe linie orizontală, astfel:

o judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ (cel puţin două) şi în municipiul Bucureşti

(în fiecare sector);

o tribunalele funcţionează în fiecare judeţ (cu sediul în municipiul reşedinţă) şi în

Bucureşti;

o curţile de apel funcţionează în circumscripţii care cuprin mai multe tribunale; în

prezent există un număr de 15 curţi de apel;

o tribunalele militare funcţionează în Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara

o tribunalul militar teritorial funcţionează în Bucureşti, având competenţă teritorială

pentru întreg teritoriul ţării;

o Curtea Militară de Apel funcţionează în Bucureşti, având competenţă pentru întreg

teritoriul ţării;

o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are ca circumscripţie întreg teritoriul ţării;

o parchetele sunt constituite pe lângă fiecare instanţă judecătorească, corespunzându-le

aceeaşi circumscripţie teritorială;

o secţiile maritime şi fluviale înfiinţate prin Decretul nr. 203/1974 (secţiile maritime şi

fluviale care funcţionează pe lângă instanţele din Constanţa îşi exercită competenţa

teritorială într-o circumscripţie cuprinzând judeţele Constanţa şi Tulcea, marea

teritorială şi Dunărea până la mila marină 64 inclusiv; secţiile maritime şi fluviale care

funcţionează pe lângă instanţele din Galaţi îşi exercită competenţa teritorială într-o

Nulitatea absolută

Definiţie

Definiţie

63

circumscripţie cuprinzând celelalte judeţe ale ţării şi Dunărea de la mila 64 în amonte

până la kilometrul fluvial 1075);

competenţa teritorială se stabileşte distinct, în funcţie de mai multe ipoteze, după cum

infracţiunea s-a săvârşit în ţară sau în străinătate;

ipoteza în care infracţiunea s-a săvârşit în ţară:

o criteriul preferinţei legale, pentru infracţiunile săvârşite de persoane fizice, care se aplică

în situaţia sesizării simultane, în funcţie de:

locul unde a fost săvârşită infracţiunea;

locul unde a fost prin făptuitorul;

locul unde locuieşte făptuitorul;

locul unde locuieşte persoana vătămată;

o criteriul preferinţei legale, pentru infracţiunile săvârşite de persoanele juridice, care se

aplică în situaţia sesizării simultane, în funcţie de

locul unde a fost săvârşită infracţiunea;

locul unde se află sediul persoanei juridice;

locul unde locuieşte persoana vătămată sau unde aceasta îşi are sediul;

o criteriul preferinţei cronologice; se aplică în situaţia în care mai multe organe

judiciare au fost sesizate în momente diferite, competenţa revenind organului mai întâi

sesizat;

ipoteza în care infracţiunea s-a săvârşit în străinătate

o instanţele civile sau militare în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte

făptuitorul (art. 31 alin. 1 teza I C.pr.pen.);

o Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (sau celelalte instanţe din Bucureşti, competente după

materie şi după calitatea persoanei), în ipoteza în care făptuitorul nu are domiciliul şi nici

nu locuieşte în România (art. 31 alin. 1 teza finală C.pr.pen.);

o instanţa în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava sau

primul loc de aterizare pe teritoriul român când infracţiunea a fost săvârşită în afara

teritoriului ţării pe o navă sau aeronavă (art. 31 alin. 2 şi 3 C.pr.pen.);

o instanţa prevăzută în art. 31 alin. 1 C.pr.pen., în ipoteza în care nava nu ancorează într-

un port român ori aeronava nu aterizează pe teritoriul român (art. 31 alin. 4 C.pr.pen.);

sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale relative la competenţa teritorială este nulitatea

relativă, care poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau chiar din oficiu, numai

până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată (art. 197 alin. 1 şi 4 şi


9.2.2.5. Competenţa personală

Competenţa personală: formă de competenţă prin intermediul căreia se stabilesc organele

judiciare care pot soluţiona anumite cauze penale în funcţie de calitatea făptuitorului.

prezintă relevanţă numai calitatea făptuitorului, nu şi calitatea celorlalte părţi; per a

contrario, dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei

penale (art. 40 alin. 2 C.pr.pen.);

o prin excepţie, dobândirea vreuneia din calităţile prevăzute în art. 29 pct. 1 C.pr.pen. va

conduce la schimbarea competenţei;

când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne

competentă să judece cauza, chiar dacă inculpatul, după comiterea infracţiunii, nu mai are acea

calitate, în următoarele cazuri (art. 40 alin. 1 C.pr.pen.):

o fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului;

o s-a dat o hotărâre în primă instanţă.

Stabilirea

competenţei

teritoriale

Nulitatea relativă

Definiţie

64

sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale relative la competenţa personală este nulitatea

absolută, care poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau din oficiu, pe tot

parcursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive (art. 197 alin. 2 şi 3 şi


9.2.2.6. Competenţa specială

Competenţa specială: formă de competenţă care revine unor organe judiciare special înfiinţate pentru

soluţionarea unor cauze penale ce privesc infracţiuni dintr-o anumită ramură de activitate.

competenţa secţiilor maritime şi fluviale care funcţionează în cadrul instanţelor de la

Constanţa şi Galaţi cu privire la infracţiuni săvârşite în legătură cu regimul navigaţiei

maritime şi fluviale;

tribunalele militare judecă în primă instanţă infracţiunile prevăzute în art. 348-354 C.pen.

săvârşite de militari; din această perspectivă se observă o specializare a acestor instanţe prin

raportare la specificul infracţiunii săvârşite.


9.3.1. Competenţa judecătoriei (art. 25 C.pr.pen.)

competenţa funcţională o judecătoria judecă numai în primă instanţă;

competenţa materială o judecătoria judecă toate infracţiunile cu excepţia celor date prin lege în competenţa

altor instanţe;

competenţa teritorială o se stabileşte potrivit art. 30 şi 31 C.pr.pen.;

o judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ (cel puţin două) şi în Bucureşti (în fiecare

sector);

competenţa specială o secţiile maritime şi fluviale de pe lângă judecătoriile Constanţa şi Galaţi.

9.3.2. Competenţa tribunalului (art. 27 C.pr.pen.)

competenţa funcţională o judecă în primă instanţă;

o judecă în recurs;

o soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa.

competenţa materială o în calitate de primă instanţă tribunalul judecă o serie de infracţiuni expres prevăzute în

art. 27 pct. 1 C.pr.pen. (spre exemplu, omorul, luarea de mită, infracţiunile săvârşite

cu intenţie care au avut ca urmare moartea sau siniciderea victimei, infracţiunea de

spălare a banilor etc.)

o în calitate de instanţă de recurs tribunalul judecă recursurile împotriva sentinţelor

pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii

penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi recursurile

împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia măsurilor preventive,

a liberării provizorii sau a măsurilor asigurătorii, a hotărârilor penale pronunţate de

judecătorii în materia executării hotărârilor penale sau a reabilitării, precum şi în alte

cazuri anume prevăzute de lege (art. 27 pct. 3 C.pr.pen.).

competenţa teritorială o în fiecare judeţ şi în Bucureşti funcţionează câte un tribunal cu sediul în localitatea de

reşedinţă a judeţului, respectiv Bucureşti;

Nulitatea relativă

Definiţie

Judecătoria

Tribunalul

65

competenţa personală o în anumite cazuri expres prevăzute în lege, competenţa tribunalului este determinată prin

raportare la calitatea persoanei (spre exemplu, conform art. 27 alin. 3 lit. a din Legea nr.

218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române competenţa de a judeca în

fond infracţiunile comise de agenţii de poliţie care au calitatea de organe de cercetare ale

poliţiei judiciare aparţine tribunalului);

competenţa specială o secţiile maritime şi fluviale ale tribunalelor Constanţa şi Galaţi, potrivit Legii nr.

191/2003, judecă o serie de infracţiuni săvârşite la regimul navigaţiei maritime şi

fluviale (spre exemplu, preluarea fără drept a comenzii sau controlului unei nave;

împiedicarea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu ale personalului navigant, etc.).

9.3.3. Competenţa Curţii de Apel (art. 281 C.pr.pen.)


o judecă în apel;


o soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele din circumscripţia sa,

judecătoriile şi tribunalele din circumscripţia sa, judecătorii din circumscripţia unor

tribunale diferite, dar situate în circumscripţia sa;

o soluţionează cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau transferul persoanelor

condamnate în străinătate ori alte cereri în ceea ce priveşte cooperarea judiciară

internaţională în materie penală;

competenţa materială şi personală o în calitate de primă instanţă, curtea de apel judecă

infracţiunile contra siguranţei naţionale a României prevăzute în Codul penal şi

în legi speciale;

infracţiunile prevăzute în Codul penal în art. 2531, art. 273-276 când s-a produs

o catastrofă de cale ferată şi infracţiunile contra păcii şi omenirii;

infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de

procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi

de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai

Curţii de Conturi; infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate

în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul

de arhiereu sau echivalent al acestuia; infracţiunile săvârşite de magistraţii

asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de

apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe

lângă aceste instanţe; infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de

preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului;

alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa (spre exemplu, conform art. art. 27

alin. 1 lit. b din Legea nr. 218/2003 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei

Române, infracţiunile comise de ofiţerii de poliţie, până la gradul de comisar-şef

inclusiv, care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare se judecă în

primă instanţă de curtea de apel);

o în calitate de instanţă de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate

în primă instanţă de tribunale;

o în calitate de instanţă de recurs judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate

de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului,

precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege;

competenţa teritorială o judecă în primă instanţă;

o în prezent există un număr de 15 curţi de apel, fiecare având în circumscripţie mai

multe tribunale.

Curtea de Apel

66

9.3.4. Competenţa Tribunalului Militar (art. 26 C.pr.pen.)

competenţa funcţională o judecă numai în primă instanţă;

competenţa materială şi personală o judecă infracţiunile prevăzute în art. 331-352 C.pen., precum şi alte infracţiuni în

legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de militari până la gradul de colonel

inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe;

o judecă alte cauze anume prevăzute de lege;

competenţa teritorială o funcţionează în Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, având în circumscripţie mai

multe judeţe.

9.3.5. Competenţa Tribunalului Militar Teritorial (art. 28 C.pr.pen.)



o soluţionează conflictele de competenţă dintre tribunalele militare din circumscripţia sa;

o soluţionează alte cazuri anume prevăzute de lege;

competenţa materială şi personală o tribunalul militar teritorial judecă în primă instanţă (art. 28 pct. 1 C.pr.pen.)

infracţiunile menţionate în art. 27 pct. 1 lit. a-e1 C.pr.pen. săvârşite în legătură cu

serviciul de militari până la gradul de colonel inclusiv precum şi alte infracţiuni date

prin lege în competenţa sa;

o în calitate de instanţă de recurs judecă recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de

tribunalele militare privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii

penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi recursurile

împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalul militar în materia măsurilor

preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor asigurătorii, a hotărârilor penale

pronunţate de tribunalul militar în materia executării hotărârilor penale sau a

reabilitării, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege (art. 28 pct. 3 C.pr.pen.);

competenţa teritorială o în prezent, există un singur tribunal militar teritorial cu sediul în Bucureşti şi cu

competenţă pe întreg teritoriul ţării;

9.3.6. Competenţa Curții Militare de Apel (art. 282 C.pr.pen.)


o judecă în apel;


o soluţionează conflictele de competenţă între tribunalele militare teritoriale sau între

tribunalele militare şi tribunalele militare teritoriale ori între tribunale militare din

circumscripţia unor tribunale militare teritoriale diferite;

o soluţionează alte cazuri anume prevăzute de lege;

competenţa materială şi personală o curtea militară de apel judecă în primă instanţă infracţiunile prevăzute în art. 155-173

C.pen. (infracţiuni contra siguranţei statului) şi în art. 356-361 C.pen. (infracţiuni

contra păcii şi omenirii) săvârşite de militari; infracţiunile săvârşite de judecătorii

tribunalelor militare şi ai tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii

militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe; alte infracţiuni date prin

lege în competenţa sa (art. 282 pct. 1 C.pr.pen.);

Tribunalul

Militar

Tribunalul

Militar Teritorial

Curtea Militară

de Apel

67

o ca instanţă de apel, curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate

în primă instanţă de tribunalele militare teritoriale (art. 282 pct.2 C.pr.pen.);

o ca instanţă de recurs, curtea militară de apel judecă recursurile împotriva hotărârilor

pronunţate de tribunalele militare teritoriale în apel, precum şi în alte cazuri anume

prevăzute de lege (art. 282 pct. 3 C.pr.pen.);

competenţa teritorială o în prezent, există o singură curte militară de apel, cu sediul în Bucureşti şi cu

competenţă pe întreg teritoriul ţării.

9.3.7. Competenţa Înaltei Curți de Casație și Justiție (art. 29 C.pr.pen.)

competenţa funcţională o judecă în primă instanţă


o judecă recursurile în interesul legii;

o soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţă superioară

comună;

o soluţionează cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt;

o soluţionează cererile de strămutare;

competenţa personală o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă potrivit art. 29 pct. 1

C.pr.pen.:

infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi europarlamentari;

infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului;

infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale;

infracţiunile săvârşite de membrii Consiliului Superior al Magistraturii;

infracţiunile săvârşite de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum

şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori;

alte cauze date prin lege în competenţa sa (spre exemplu, conform art. 96 alin. 4

din Constituţia României, republicată, competenţa de judecată a Preşedintelui

României pentru înaltă trădare aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie);

competenţa materială o în calitate de primă instanţă Înalta Curte de Casație și Justiție judecă infracțiunile

săvârșite de persoanele menționate mai sus

o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu judecă în apel;

o ca instanţă de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile

de apel şi curtea militară de apel;

recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţe de apel, de

curţile de apel şi curtea militară de apel;

recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de Secţia

penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

competenţa teritorială o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţă pe întreg teritoriul ţării.

În practica judiciară s-a stabilit că este legală hotărârea instanţei de judecată prin care nu se

acordă despăgubiri pentru fapta de lovire, de vreme ce achitarea s-a dispus în baza art. 10 lit.

c C. pr. pen.

Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie

68


Sunt considerate forme fundamentale ale competenţei penale: a). competenţa personală, competenţa

teritorială; b). competenţa funcţională, competenţa materială; c). competenţa materială, competenţa personală;

d). competenţa funcţională, competenţa specială.

Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor relative la competenţa materială şi momentul până la care poate fi

ridicată această excepţie: a). nulitatea relativă, care poate fi invocată până la momentul rămânerii definitive a

hotărârii; b). nulitatea absolută, care poate fi invocată până la momentul citirii actului de sesizare a primei

instanţe; c). nulitatea absolută, care poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal, până la pronunţarea

hotărârii definitive; d). nulitatea relativă, care poate fi invocată până la momentul citirii actului de sesizare a

primei instanţe.

Constituie criterii pentru determinarea competenţei teritoriale în cazul săvârşirii unor infracţiuni în ţară

(ipoteza sesizării simultane): a). locul unde a fost săvârşită infracţiunea; b). locul efectuării urmăririi penale;

c). locul unde locuieşte partea responsabilă civilmente; d). locul în care se descoperă cele mai multe probe.

Competenţa pentru o infracţiune de omor săvârşită în afara teritoriului ţării, în ipoteza în care

făptuitorul nu-şi are domiciliul sau nu locuieşte în ţară, aparţine: a). Tribunalului Bucureşti; b). judecătoriei

în a cărei circumscripţie făptuitorul a avut ultimul domiciliu în România; c). Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti;

d). tribunalului în a cărei circumscripţie făptuitorul a avut ultimul domiciliu în România.

Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor relative la competenţa după teritoriu şi momentul până la care

poate fi ridicată această excepţie: a). nulitatea relativă, care poate fi invocată până la momentul rămânerii

definitive a hotărârii; b). nulitatea absolută, care poate fi invocată până la momentul citirii actului de sesizare a

primei instanţe; c). nulitatea relativă, care poate fi invocată până la citirea actului de sesizare a primei instanţe;

d). nulitatea absolută, care poate fi invocată până la momentul terminării cercetării judecătoreşti.

9.5. Bibliografie


349-384




69


Competenţa în materie penală. Prorogarea de competenţă. Incompatibilitatea. Declinarea de

competenţă. Strămutarea judecării cauzelor penale

Cuprins

10.1. Introducere

10.2. Prorogarea de competenţă

10.2.1. Consideraţii generale

10.2.2. Conexitatea


10.2.4. Disjungerea


10.2.6. Schimbarea încadrării juridice



10.3.2. Abţinerea

10.3.3. Recuzarea

10.4. Declinarea de competenţă, conflictele de competenţă şi excepţiile de necompetenţă


10.4.2. Conflictele de competenţă


10.5. Strămutarea cauzelor penale. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei

10.5.1. Noţiune. Cazuri


10.5.3. Desemnarea altei instanţe


10.7. Bibliografie

10.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ definiţi prorogarea de competenţă

(conexitatea, indivizibilitatea, schimbarea încadrării juridice). De asemenea, veţi învăţa despre

incompatibilitatea subiecţilor oficiali ai procesului penal şi despre abţinere şi recuzare, remedii

procesuale. Nu în ultimul rând, veţi putea defini conceptul de declinare de competenţă şi

procedura strămutării.


10.2. Prorogarea de competență

10.2.1. Considerații generale

Prorogarea de competenţă constă în extinderea sau prelungirea competenţei unui organ

judiciar asupra unei cauze care, în mod normal, revine altui organ judiciar, inferior sau egal

în grad.

prorogarea de competenţă operează numai în favoarea unui organ judiciar superior

o excepţie: chestiunile prealabile;

prorogarea de competenţă presupune, întotdeauna, operaţia de reunire a cauzelor şi de

rezolvare a acestora împreună, la acelaşi organ judiciar;

Definiţie

70

reguli de prorogare de competenţă (art. 35 C.pr.pen.)

o dacă prin prorogare competenţa aparţine mai multor instanţe egale în grad – instanţa

mai întâi sesizată;

o dacă prin prorogare competenţa aparţine mai multor instanţe de grad diferit – instanţa

superioară în grad;

o dacă prin prorogare competenţa aparţine unei instanţe civile şi unei instanţe militare –

instanţa civilă;

o dacă prin prorogare competenţa aparţine unei instanţe civile şi unei instanţe militare

superioare în grad – instanţa civilă echivalentă în grad instanţei militare

o tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa

instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar dacă competenţa după

calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate

cauzele reunite revine instanţei superioare în grad;

reunirea cauzelor

o reunirea cauzelor se hotărâşte de instanţa căreia îi revine competenţa de judecată,

potrivit dispoziţiilor art. 35 C.pr.pen.;

o în situaţia în care competenţa aparţine unei instanţe civile şi unei instanţe militare superioare

în grad, instanţa militară va hotărî reunirea cauzelor; de asemenea, instanţa militară va trimite

dosarul instanţei civile echivalente în grad (art. 36 alin. 2 C.pr.pen.).

10.2.2. Conexitatea

Conexitatea reprezintă legătura dintre două sau mai multe infracţiuni, legătură care, pentru o

mai bună soluţionare a cauzelor, impune reunirea acestora la un singur organ judiciar.

se realizează o mai bună soluţionare a cauzelor penale ce privesc infracţiuni conexe, având

în vedere posibilitatea conferită organelor judiciare de a avea o viziune de ansamblu asupra

tuturor împrejurărilor în care au fost comise faptele;

se elimină posibilitatea pronunţării unor soluţii contradictorii privind infracţiunile conexe;

se realizează operativitate şi economie în activitatea procesuală prin degrevarea unor

organe judiciare;

conform legii, se vor reţine cazuri de conexitate în următoarele ipoteze:

o când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau de mai multe

persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc (art. 34 lit. a C.pr.pen.);

o când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o

prealabilă înţelegere între infractori (art. 34 lit. b C.pr.pen.);

o când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei

infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere

penală a făptuitorului altei infracţiuni (art. 34 lit. c C.pr.pen.);

o când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se

impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei (art. 34 lit. d C.pr.pen.);

cauzele sunt reunite dacă se află în faţa primei instanţe de judecată, chiar după desfiinţarea

hotărârii cu trimitere de către instanţa de apel sau după casarea cu trimitere de către instanţa

de recurs;

cauzele sunt reunite şi în ipoteza în care ele se află la instanţele de apel ori la instanţele de

recurs

o condiţie: cauzele să se afle în acelaşi stadiu de judecată (art. 37 alin. 2 C.pr.pen.).


Indivizibilitatea reprezintă legătura dintre două sau mai multe persoane care săvârşesc o singură

infracţiune sau dintre două sau mai multe infracţiuni care au aceeaşi sursă cauzală (aceeaşi faptă) ori

dintre mai multe fapte care alcătuiesc latura obiectivă a unei singure infracţiuni.

Reunirea cauzelor

Definiţie

Cazuri de

conexitate

Definiţie

71

se realizează o mai bună soluţionare a cauzelor penale ce privesc infracţiuni conexe, având

în vedere posibilitatea conferită organelor judiciare de a avea o viziune de ansamblu asupra

tuturor împrejurărilor în care au fost comise faptele;

există indivizibilitate în următoarele ipoteze

o când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane (art. 33 lit. a

C.pr.pen.);

o când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act (art. 33 lit. b

C.pr.pen.);

o în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte

materiale alcătuiesc o singură infracţiune (art. 33 lit. c C.pr.pen.);

în cazurile de indivizibilitate prevăzute în art. 33 lit. a şi b C.pr.pen.

o cauzele sunt reunite dacă se află în faţa primei instanţe de judecată, chiar după

desfiinţarea hotărârii cu trimitere de către instanţa de apel ori după casarea hotărârii cu

trimitere de către instanţa de recurs;

o cauzele sunt reunite dacă se află în faţa instanţelor de apel ori în faţa instanţelor de

recurs, cu condiţia de a se afla în acelaşi stadiu de judecată

în cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. c C.pr.pen., cauzele trebuie reunite

întotdeauna.

În practica judiciară s-a apreciat că există indivizibilitate dacă la săvârşirea aceleiaşi fapte au

participat mai multe persoane iar în sarcina fiecăreia s-au reţinut infracţiuni ( vătămare

corporală şi, respectiv, tentativă de omor) care atrag competenţa unor organe judecătoreşti

diferite

10.2.4. Disjungerea

Disjungerea reprezintă operaţia prin care cauzele reunite se despart, astfel încât, în interesul

unei bune judecăţi, soluţionarea unora dintre infracţiuni ori tragerea la răspundere a unora

dintre infractori să se facă separat

se poate apela la instituţia disjungerii în următoarele ipoteze:

o în cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. a C.pr.pen.;

o în toate cazurile de conexitate;

o dacă rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale

instanţa poate dispune disjungerea acţiunii penale şi amânarea judecării acesteia într-o

altă şedinţă (art. 347 C.pr.pen.).


Chestiunile prealabile sunt probleme de natură extrapenală ce trebuie rezolvate înainte de

soluţionarea cauzei penale şi care pot influenţa soluţia în cauza respectivă.

sunt chestiuni prealabile stabilirea dreptului de proprietate, în vederea soluţionării unei

infracţiuni de tulburare de posesie; stabilirea valabilităţii căsătoriilor, pentru soluţionarea

unei infracţiuni de bigamie; determinarea calităţii de cetăţean român ori de persoană fără

cetăţenie, domiciliată în România etc.;

prorogarea de competenţă, în acest caz, nu presupune în mod neapărat stabilirea

competenţei în favoarea unui organ judiciar superior, fiind posibilă şi învestirea cu

soluţionarea chestiunii prealabile a unei instanţe inferioare celei competente în mod normal

cu soluţionarea problemei;

o în cauză este vorba despre soluţionarea unor aspecte de natură civilă, şi nu penală;

Cazuri de

indivizibilitate

Definiţie

Definiţie

72

instanţa penală judecă chestiunea prealabilă potrivit regulilor şi mijloacelor de probă

privitoare la materia căreia îi aparţine aceea chestiune (art. 44 alin. 2 C.pr.pen.);

hotărârea definitivă a instanţei civile asupra unor împrejurări ce constituie chestiuni

prealabile în procesul penal are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale (art. 44

alin. 3 C.pr.pen.);

o în cauză este vorba despre soluţionarea unor aspecte de natură civilă, şi nu penală.

Instanţa penală învestită cu rezolvarea acţiunii civile alăturată acţiunii penale în cadrul

procesului penal este competentă, în temeiul art. 44 C.pr.pen., să anuleze certificatul de

moştenitor eliberat cu încălcarea prevederilor legii civile, în cazul exercitării acţiunii civile

faţă de succesorii inculpatului decedat. În acest caz, dacă instanţa penală constată că

certificatul de moştenitor a fost eliberat cu încălcarea prevederilor legii civile, nu poate

rezolva acţiunea civilă fără a soluţiona chestiunea prealabilă privind legalitatea certificatului

de moştenitor.

10.2.6. Schimbarea încadrării juridice şi schimbarea calificării faptei

distincţie: schimbarea încadrării juridice/schimbarea calificării faptei

o schimbarea încadrării juridice se dispune de către organul judiciar;

o schimbarea calificării faptei se realizează numai prin lege, de către legiuitor

schimbarea încadrării juridice o instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca chiar

dacă constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de

competenţa unei instanţe inferioare (art. 41 alin. 1 C.pr.pen.);

o condiţie: necesitatea schimbării încadrării juridice a faptei să rezulte din mijloacele de

probă administrate în etapa cercetării judecătoreşti;

schimbarea calificării faptei o instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca în ipoteza

în care, în cursul judecării cauzei, se produce schimbarea calificării faptei, printr-o

lege nouă, exceptând cazul în care, prin aceea lege, s-ar dispune altfel (art. 41 alin. 2

C.pr.pen.).



Incompatibilitatea reprezintă legătura dintre două sau mai multe persoane care săvârşesc o

singură infracţiune sau dintre două sau mai multe infracţiuni care au aceeaşi sursă cauzală

(aceeaşi faptă) ori dintre mai multe fapte care alcătuiesc latura obiectivă a unei singure

infracţiunisituaţia în care se poate afla o persoană care participă la activitatea judiciară şi

care, din cauza unor împrejurări personale, poate fi suspectată de lipsă de obiectivitate în

soluţionarea anumitei cauze penale

instituţia incompatibilităţii vizează următoarele categorii de subiecţi procesuali: judecătorii,

procurorii, magistraţii-asistenţi, organele de cercetare penală, grefierii, experţii şi

interpreţii;

faţă de judecători există următoarele 13 cazuri de incompatibilitate:

o judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul patru inclusiv, nu pot

face parte din acelaşi complet de judecată (art. 46 C.pr.pen.);

o judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la

judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desfiinţarea

hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs (art. 47 alin.1

C.pr.pen.);

o judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată

în cauză (art. 47 alin. 2 C.pr.pen.);

Schimbarea

încadrării

juridice

Schimbarea

calificării faptei

Definiţie

Incompatibilitate

judecători

73

o judecătorul care, în cauza respectivă, a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus

trimiterea în judecată ori a pus concluzii în fond în calitate de procuror la instanţa de

judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării

preventive în cursul urmăririi penale (art. 48 alin. 1 lit. a C.pr.pen.);

o judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părţi (art. 48 alin. 1

lit. b C.pr.pen.);

o judecătorul care a fost expert sau martor în cauza respectivă (art. 48 alin.1 lit. c

C.pr.pen.);

o când există orice împrejurare din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau

vreo rudă apropiată (art. 48 alin. 1lit. d C.pr.pen.);

o soţul, ruda sau afinul său, până la gradul patru inclusiv, a efectuat acte de urmărire penală,

a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în

cursul urmăririi penale (art. 48 alin. 1 lit. e C.pr.pen.);

o este soţ, rudă sau afin, până la gradul patru inclusiv, cu una din părţi sau cu avocatul ori

mandatarul acesteia (art. 48 alin.1 lit. f C.pr.pen.);

o există duşmănie între el, soţul sau una din rudele sale până la gradul patru inclusiv, şi una

din părţi, soţul sau rudele acesteia până la gradul al treilea inclusiv (art. 48 alin. 1 lit. g

C.pr.pen.);

o este tutore sau curator al uneia dintre părţi (art. 48 lit. h C.pr.pen.);

o a primit liberalităţi de la una din părţi, avocatul sau mandatarul acesteia (art. 48 alin. 1 lit. i

C.pr.pen.);

o judecătorul este incompatibil de a participa la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci

când soţul, ruda ori afinul său până la gradul patru inclusiv a participat, ca judecător sau

procuror, la judecarea aceleiaşi cauze (art. 48 alin. 2 C.pr.pen.)

În soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a statuat că judecătorul care a

participat la judecarea recursului, împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori

prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale nu devine incompatibil să

judece un nou recurs, având ca obiect o altă încheiere, prin care s-a dispus în aceiaşi fază de

urmărire penală cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză

dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 48 alin. 1 lit. b-i şi alin. 2

se aplică procurorului, persoanei care efectuează cercetarea penală, magistratului-asistent şi

grefierului de şedinţă;

procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate

pune concluzii la judecarea ei în căile de atac;

persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea

acesteia, când refacerea este dispusă de instanţă (art. 49 alin.4 C.pr.pen.).

10.3.2. Abţinerea

Abţinerea reprezintă instituţia prin care cel aflat într-un caz de incompatibilitate declară că nu

participă la rezolvarea cauzei penale în legătură cu care există situaţia de incompatibilitate.

instituţia incompatibilităţii vizează următoarele categorii de subiecţi procesuali: judecătorii,

procurorii, magistraţii-asistenţi, organele de cercetare penală, grefierii, experţii şi

interpreţii;

în faza de urmărire penală procedura de soluţionare a cererii de abţinere se face astfel:

o cererea va fi soluţionată fie de către procurorul care supraveghează activitatea de

cercetare penală (în cazul în care cererea de abţinere este făcută de organul de

cercetare penală, expert sau interpret), fie de către procurorul ierarhic superior celui

care face cererea de abţinere în procesul penal;

o termenul de soluţionare: cel mult 3 zile;

o actul prin care se dispune asupra cererii: ordonanţa;

Incompatibilitate

alţi participanţi

procesuali

Definiţie

Procedura

abţinerii în faza de

urmărire penală

74

în faza judecăţii procedura de soluţionare a cererii de abţinere se face astfel:

o cererea va fi soluţionată, în cazul în care abţinerea priveşte un judecător, procuror,

magistrat-asistent, grefier, de către un alt complet de judecată, din compunerea căruia

persoana care face cererea de abţinere nu face parte; în cazul în care nu se poate

alcătui completul, cererea se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară;

o cererea de abţinere se soluţionează de îndată, în şedinţă secretă, ascultându-se

procurorul, când este prezent în instanţă, părţile (dacă se consideră necesar), precum şi

persoana care se abţine

o actul prin care se dispune asupra cererii: încheiere, care nu este supusă nici unei căi de

atac, indiferent dacă s-a admis sau s-a respins cererea;

o efectele admiterii cererii de abţinere

când abţinerea priveşte cazul prevăzut în art. 46 şi art. 49 alin. 1 C.pr.pen.,

instanţa stabileşte care dintre persoanele arătate în menţionatele texte nu vor

lua parte la judecarea cauzei;

instanţa va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se

menţin;

când din cauza abţinerii nu se poate alcătui completul la instanţa competentă să

soluţioneze cauza, instanţa ierarhic superioară va desemna pentru judecarea

cauzei o instanţă egală în grad cu cea în faţa căreia s-a formulat abţinerea.

10.3.3. Recuzarea

Recuzarea reprezintă instituţia prin intermediul căreia situaţia de incompatibilitate este

înlăturată la iniţiativa uneia din părţi, atunci când persoana incompatibilă nu a făcut cererea de

abţinere.

procedura de soluţionare este similară procedurii de soluţionare a cererii de abţinere, cu

următoarele aspecte distinctive

o recuzarea se formulează oral sau în scris, cu arătarea pentru fiecare persoană în parte a

cazului de incompatibilitate invoca şi a tuturor temeiurilor de fapt cunoscute la momentul

recuzării;

o cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de

judecată;

o cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se poate adresa

persoanei în cauză, care este obligată să o înainteze procurorului, împreună cu lămuririle

necesare, în termen de 24 de ore, fără a întrerupe cursul cercetării ori procurorului care

exercită supravegherea activităţii de cercetare penală desfăşurată de organul în cauză;

o încheierea prin care s-a admis recuzarea nu poate fi supusă nici unei căi de atac (art.

52 alin. 6 C.pr.pen.);

o este inadmisibilă recuzarea judecătorului chemat să decidă asupra recuzării.

În soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a statuat că declaraţia de

abţinere sau cererea de recuzare se judecă de complete constituite în compunerea prevăzută

de lege pentru soluţionarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural, respectiv în

compunerea de un judecător în cauzele în primă instanţă, de 2 judecători în apel şi de 3

judecători în recurs.

10.4. Declinarea de competenţă, conflictul de competenţă şi excepţiile de necompetenţă


Declinarea de competenţă reprezintă instituţia prin care organul judiciar care constată că

nu este competent să soluţioneze o anumită cauză penală, trimite aceea cauză organului

competent.

Procedura

abţinerii în faza de

judecată

Definiţie

Procedura

recuzării

Definiţie

75

declinarea de competenţă se dispune printr-o hotărâre care nu este supusă nici unei căi de

atac;

instanţei arătate în hotărârea de declinare ca fiind competentă i se trimite dosarul cauzei de

către instanţa care îşi declină competenţa;

valabilitatea actelor sau măsurilor dispuse de instanţa care îşi declină competenţa

o în ipoteza declinării de competenţă determinată de norme ale competenţei după

materie ori după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis dosarul cauzei poate

folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată (art.

42 alin. 2 C.pr.pen.);

o în ipoteza declinării de competenţă determinată de competenţa teritorială, actele

îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin (art. 42 alin. 3 C.pr.pen.).

10.4.2. Conflictul de competenţă

Prin conflict de competenţă se înţelege situaţia în care, în raport de competenţa lor asupra

unei anumite cauze penale, două sau mai multe organe judiciare pot intra într-un conflict, în

sensul că se recunosc deopotrivă competente (conflict de competenţă pozitiv) sau îşi declină

succesiv competenţa reciproc (conflict de competenţă negativ).

instanţa competentă să soluţioneze un conflict de competenţă este instanţa ierarhic

superioară comună;

când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că aceea cauză

este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care

nu este instanţă ierarhic superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune;

sesizarea instanţei se face de către

o instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă (în ipoteza unui conflict pozitiv);

o instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa (în ipoteza unui conflict negativ);

o procuror (în toate cazurile);

o părţi (în toate cazurile);

soluţionarea unui conflict de competenţă pozitiv are ca efect suspendarea judecăţii; fac

excepţie măsurile şi actele ce reclamă urgenţă;

soluţionarea unui conflict de competenţă implică citarea părţilor;

efectele soluţionării unui conflict de competenţă

o instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai

poate declara necompetentă (cu excepţia ipotezei în care, în urma noii situaţii de fapt

ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o

infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe);

o dacă conflictul a fost determinat de competenţa materială sau de competenţa

personală, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate menţine măsurile şi actele dispuse de

prima instanţă;

o dacă conflictul de competenţă a fost determinat de competenţa teritorială, actele

îndeplinite şi măsurile dispuse se menţin;

conflictele de competenţă între organele de urmărire penală se soluţionează de către

o procurorul ierarhic superior (în ipoteza unui conflict de competenţă intervenit între doi

sau mai mulţi procurori);

o procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală în ipoteza unui

conflict de competenţă intervenit între două sau mai multe organe de cercetare penală

(în ipoteza în care activitatea organelor de cercetare penală este supravegheată de

procurori din parchete cu rază teritorială diferită sau de grad diferit - procurorul

ierarhic superior comun procurorilor care exercită supravegherea organelor de

cercetare penală aflate în conflict).

Definiţie

76


Excepţiile de necompetenţă reprezintă modalităţi procesuale prin intermediul cărora părţile,

procurorul ori instanţa din oficiu pot invoca lipsa de competenţă a unui anumit organ judiciar,

solicitând desesizarea organului respectiv.

excepţiile de necompetenţă pot fi invocate de oricare din părţi, procuror sau instanţa de

judecată, din oficiu;

excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate

o în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive (în ipoteza

excepţiei de necompetenţă materială şi personală);

o până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată (în ipoteza

excepţiei de necompetenţă teritorială).

10.5. Strămutarea

10.5.1. Noţiune.Cazuri.

Strămutarea reprezintă remediul procesual prin care o anumită cauză este luată din competenţa

unei instanţe şi dată spre rezolvare unei alte instanţe de acelaşi grad, în scopul înlăturării

situaţiilor care pun în pericol normala desfăşurare a procesului penal din cauza unor stări de fapt

neconvenabile existente la locul unde urmează să fie judecată respectiva cauză.

cazurile de strămutare sunt reglementate în art. 55 alin. 1 C.pr.pen.

o imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei,

duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;

o există pericolul de tulburare a ordinii publice;

o una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre judecători

sau procurori, asistenţii judiciari sau grefierii instanţei.


instanţa competentă - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Potrivit art. 55 alin. (1) C.pr.pen., strămutarea judecării unei cauze se dispune de la instanţa

competentă pe rolul căreia se află cauza la o altă instanţă egală în grad. În consecinţă,

cererea de strămutare a judecării unei cauze aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţia penală este inadmisibilă, întrucât nicio altă instanţă din ţară nu este egală în grad cu

această instanţă

titularii cereri de strămutare: partea interesată, procuror sau ministrul justiţiei;

efectul suspensiv al cererii de strămutare o suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă numai de către completul de judecată

învestit cu judecarea cererii de strămutare;

procedura de informare o preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a cere, pentru lămurirea

cauzei, informaţii de la

o preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare

se cere;

o Ministerul Justiţiei (în ipoteza în care instanţa ierarhic superioară este Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie);

examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică; părţile prezente pot pune

concluzii;

soluţionarea (admiterea sau respingerea )cererii de strămutare o se dispune prin sentinţă motivată, care nu poate fi supusă nici unei căi de atac;

Definiţie

Definiţie

Cazurile de

strămutare

77

o în ipoteza admiterii cererii de strămutare:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei la una

dintre instanţele din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din

circumscripţia unei curţi de apel învecinate acesteia; strămutarea judecării

cauzei de la o curte de apel se face la una dintre curţile de apel dintr-o

circumscripţie învecinată

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili în ce măsură actele îndeplinite în

faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin;

instanţa de la care s-a strămutat cauza precum şi instanţa la care s-a strămutat

cauza vor fi înştiinţate de îndată;

strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou; excepţie: cazul în care noua cerere se

întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea

cererii anterioare sau ivite după aceasta.

10.5.3. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei (art. 611 C.pr.pen.)

procurorul care efectuează ori supraveghează urmărirea penală poate solicita Inaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie, în baza aceloraşi cazuri ca şi în ipoteza strămutării, desemnarea unei

ale instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă

instanţă;

procedura de soluţionare o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează cererea în camera de consiliu, în termen

de 15 zile;

o încheierea de admitere ori e resingere a cererii nu este supusă nici unei căi de atac;

o în ipoteza admiterii cererii, va fi desemnată instanţa egală în grad cu cea căreia i-ar

reveni competenţa să judece în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se

va emite rechizitoriul.


Cazuri de incompatibilitate ale organului de cercetare penală: a). doar atunci când a fost reprezentant al

inculpatului; b). când există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă

apropiată; c). când a pus în mişcare acţiunea penală, a emis mandatul de arestare, a dispus trimiterea în judecată;

d). când a dispus arestarea preventivă a inculpatului.

Conflictul de competenţă ivit între o instanţă civilă şi una militară este soluţionat de către: a). instanţa

militară ierarhic superioară; b). instanţa civilă ierarhic superioară; c). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; d).

instanţa militară implicată în respectivul conflict de competenţă.

Este indivizibilitate: a). când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane; b). când două sau

mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori; c).

când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună

înfăptuire a justiţiei; d). când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau mai

multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc.

Este conexitate: a). când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane; b). când două sau mai

multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act; c). în cazul infracţiunii continuate; d). când o infracţiune este

săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni

sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni.

Procedura

78

Când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să

judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când: a).

fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului; b). hotărârea a rămas definitivă în recurs; c).

infracţiunea care formează obiectul cauzei priveşte traficul şi consumul ilicit de droguri; d). prejudiciul produs

prin infracţiune este recuperat în cursul fazei de urmărire penală.

Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa: a). instanţei

mai întâi sesizate; b). instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă; c). instanţei în circumscripţia

căreia s-a desfăşurat urmărirea penală; d). instanţei ierarhic superioare celei competente să judece infracţiunea

la care acestea se referă.

Conflictul de competenţă apărut între două sau mai multe organe de cercetare penală: a). este dat în

competenţa de soluţionare a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor

organe; b). va fi soluţionat de către conducătorul parchetului căreia i-ar reveni competenţa să instrumenteze

dosarul; c). se rezolvă de către şeful ierarhic superior din punct de vedere administrativ al celor două organe de

cercetare penală; d). este instrumentat de către instanţa căreia îi revine competenţa de a judeca în primă instanţă

cauza cu privire la care a apărut conflictul de competenţă

Când pentru soluţionarea cererii de recuzare nu se poate alcătui un complet de judecată la instanţa la

care a fost înregistrată cererea de recuzare: a). recuzarea se soluţionează de către Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie; b). recuzarea se va soluţiona de către un complet de divergenţă alcătuit prin participarea şi a

preşedintelui respectivei instanţe; c). recuzarea se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară; d).

recuzarea va fi respinsă ca fiind inadmisibilă.

Regimul exercitării căilor de atac împotriva încheierii prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea: a).

recurs, în 3 zile de la pronunţare; b). apel, în 3 zile de la pronunţare; c). încheierea nu este supusă nici unei căi

de atac; d). încheierea se atacă odată cu fondul cauzei, cu apel sau cu recurs.

10.7. Bibliografie


385-435



Bucureşti, 2010, pp. 96-106.

79

TITLUL II

DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA GENERALĂ II


Probele în procesul penal

Cuprins

1.1. Introducere









1.10. Bibliografie

1.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi: noţiunea, importanţa şi

clasificarea probelor, obiectul probaţiunii, cerinţele probelor, sarcina probaţiunii, administrarea

şi aprecierea probelor în procesul penal.



Probele sunt elemente de fapt cu relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale.

Mai pot fi definite ca fiind elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau

inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea

împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

din momentul declanşării procesului penal şi până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătoreşti, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor;

probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia realizându-se de organele

de urmărire penală şi de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor

administrate, în scopul aflării adevărului.


criteriul caracterului (funcţiei) probelor o probe în acuzare: servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a

existenţei unor circumstanţe agravante;

o probe în apărare: servesc la dovedirea nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a

existenţei unor circumstanţe atenuante;

Definiţie

-probe în acuzare

-probe în apărare

80

criteriul surselor din care provin o probe imediate (primare), obţinute din sursă originală (cuprinsul depoziţiei unui

martor ocular, conţinutul unui act original etc.);

o probe mediate (secundare), obţinute din altă sursă decât cea originală (conţinutul

copiei unui act original, cuprinsul declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a

povestit un martor ocular despre o anumită împrejurare);

Exemple de probe imediate

cuprinsul depoziţiei unui martor ocular

conţinutul unui act original

Exemple de probe mediate

conţinutul copiei unui act original

cuprinsul declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor

ocular despre o anumită împrejurare

criteriul legăturii cu obiectul probaţiunii o probe directe, care dovedesc în mod direct, nemijlocit, fapta învinuitului sau

inculpatului (prinderea făptuitorului în flagrant delict; conţinutul declaraţiei prin care

făptuitorul recunoaşte săvârşirea infracţiunii);

o probe indirecte (indiciile), care nu dovedesc în mod direct fapta, dar, prin coroborarea

cu alte probe, pot conduce la formularea anumitor concluzii în cauza respectivă

(relaţiile de duşmănie existente între părţi).

Exemple de probe directe

prinderea făptuitorului în flagrant delict;

conţinutul declaraţiei prin care făptuitorul recunoaşte săvârşirea infracţiunii

Exemple de probe indirecte

relaţiile de duşmănie existente între părţi;

găsirea unui obiect asupra unei persoane, imposibilitatea persoanei de a justifica

provenienţa obiectului şi prezenţa posesorului obiectului în apropierea locului sau

chiar la locul de unde a fost furat obiectul respectiv


1.4.1. Noţiune şi clasificare

Obiectul probaţiunii: totalitatea faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul

clarificării unei cauze penale.

obiect generic (abstract): caracter general care trebuie dovedit în orice proces; constă în

următoarele elemente

o împrejurările care confirmă sau înlătură caracterul penal al faptei;

o Împrejurările care-l acuză sau îl apără pe făptuitor de răspundere penală;

o mobilul infracţiunii (acesta poate constitui un element de natură a evidenţia

periculozitatea sporită a făptuitorului);

o urmările infracţiunii;

o împrejurările care duc la agravarea sau la atenuarea răspunderii penale a făptuitorului

(circumstanţe agravante sau atenuante);

o anumite date cu privire la părţile din proces (în special cu privire la inculpat, în

vederea unei corecte individualizări a pedepsei);

-probe imediate

-probe mediate

-probe directe

-probe indirecte

-obiect generic

Definiţie

81

o împrejurările care au favorizat comiterea infracţiunii (în scopul luării măsurilor de

prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni de acelaşi gen sau în acelaşi loc, ori în condiţii

similare)

obiect specific (concret): trebuie dovedit numai în anumite cauze penale

o admisibilitatea ori inadmisibilitatea unei anumite probe;

o modul în care într-un caz concret o faptă ajută în activitatea de dovedire;

o care fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite etc;

Exemplu de obiect specific (concret)

obiectul probaţiunii pentru o infracţiune de furt implică dovedirea unor fapte şi împrejurări

distincte faţă de ceea ce presupune obiectul probaţiunii pentru o infracţiune de trafic de

influenţă; în primul caz, faptele care trebuie dovedite constau în stabilirea provenienţei

bunurilor găsite asupra făptuitorului, ridicarea de amprente papilare, etc., în vreme ce pentru

infracţiunea de trafic de influenţă trebuie dovedită fapta de primire de bani de către o

persoană care are influenţă aupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă un act ce intră

în atribuţile sale de serviciu

1.4.2. Fapte şi împrejurări care formează obiectul probaţiunii

fapte şi împrejurări care se referă la fondul cauzei (la existenţa infracţiunii, vinovăţia

făptuitorului şi la răspunderea acestuia)

o faptele principale; prin intermediul acestora se poate face dovada existenţei sau

inexistenţei faptei, a urmărilor ei socialmente periculoase, precum şi a vinovăţiei sau

nevinovăţiei făptuitorului; pot conduce singure la rezolvarea cauzei penale (spre

exemplu, acţiunea prin care a fost suprimată viaţa victimei reprezintă faptul principal

în cazul unei infracţiuni de omor);

o faptele probatorii (indiciile); conduc la stabilirea, pe cale indirectă, a faptelor

principale (spre exemplu, declaraţia unei persoane care relatează ceea ce i s-a povestit

de către o altă persoană );

fapte şi împrejurări care se referă la normala desfăşurare a procesului penal o boala gravă a inculpatului poate reprezenta o împrejurare care să conducă la

suspendarea procesului penal (art. 303 C.pr.pen.);

o împrejurarea că inculpata condamnată are un copil mai mic de 1 an determină

amânarea executării pedepsei (art. 453 alin. 1 lit. b C.pr.pen.).

1.4.3. Faptele auxiliare, faptele similare şi faptele negative

deşi nu se referă la dovedirea împrejurărilor care privesc cauza, ajută la aprecierea unor

probe administrate (spre exemplu, declaraţia unei persoane din care se desprinde

credibilitatea unui martor audiat în respectiva cauză)

se aseamănă cu faptele care formează obiectul probaţiunii, fără a se afla, însă, în raport de

cauzalitate cu acestea (spre exemplu, faptele de aceeaşi natură săvârşite anterior de către

aceeaşi persoană conduc la stabilirea unui fapt concret de operare - modus operandi);

sunt fapte care nu s-au petrecut

o faptele negative determinate, pot forma obiect al probaţiunii deoarece există

posibilitatea de a fi dovedite prin fapte pozitive (spre exemplu, o persoană poate proba

că, la data săvârşirii infracţiunii nu se afla la locul faptei, deoarece se afla în alt loc -

alibiul);

o faptele negative nedeterminate; nu pot forma obiectul probaţiunii (spre exemplu, de

regulă, nu se poate dovedi că o persoană nu a fost niciodată într-o localitate).

-obiect specific

Fapte şi

împrejurări care

se referă la fondul cauzei

- principale

- probatorii

Fapte şi

împrejurări care

se referă la normal

desfăşurare a

procesului penal

Fapte auxiliare

Fapte similare

Fapte negative

82

1.4.4. Faptele şi împrejurile care nu pot forma obiectul probaţiunii

limitări legale

o situaţii în care legea interzice expres administrarea de probe sau impune administrarea

numai a anumitor probe (spre exemplu, conform art. 911 alin. 6 C.pr.pen., înregistrarea

convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu

poate fi folosită ca mijloc de probă dacă din cuprinsul acesteia nu rezultă date sau

informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a

unei infracţiuni grave);

limitări impuse de principii generale despre lume şi societate

o faptele şi împrejurările care vin în contradicţie cu cunoştinţe ale ştiinţei sau cu normele

morale

Nu poate fi admisă proba că o persoană a săvârşit o anumită infracţiune din cauza faptului că

nu are suficiente mijloace de trai

În practica judiciară a fost respinsă drept contrară cunoştinţelor noastre cererea unor

inculpaţi de a se constata că mama lor şi-ar fi ucis soţul prin vrăji

1.4.5. Faptele şi împrejurile care nu trebuie dovedite

prezumţiile legale o prezumţiile legale relative: pot fi înlăturate cu probe contrarii (minorul care are vârsta

între 14 şi 16 ani răspunde penal dacă a săvârşit fapta cu discernământ; deci, se poate

dovedi, pe baza unei expertize psihiatrice, existenţa discernământului la un minor de

15 ani);

o prezumţiile legale absolute nu admit proba contrară; astfel, minorul care nu a împlinit

vârsta de 14 ani nu răspunde penal (art. 99 alin. 1 C. pen.); rezultă că, în ipoteza în

care făptuitorul are vârsta de până la 14 ani, lipsa de discernământ se prezumă, fiind

inutilă efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice prin care să se dovedească

lipsa discernământului

faptele evidente o cunoştinţele despre lume dobândite din experienţa vieţii; conduc la neadministrarea

unor probe pentru dovedirea unor împrejurări a căror existenţă reprezintă o certitudine

(spre exemplu, într-o cauză penală având ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de furt,

constând în sustragerea unor bunuri la ora 23.30, nu se vor administra probe pentru a

se reţine circumstanţa agravantă temporală „pe timpul nopţii”, acest aspect fiind

evident);

faptele notorii o cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de persoane; notorietatea poate fi

generală sau locală;

o un fapt poate fi însă cunoscut de un număr mai restrâns de persoane, ceea ce determină

calificarea lui ca fiind un fapt notoriu local (spre exemplu,faptul că inculpatul avea o

anumită calitate într-o comunitate mai mică, calitate care determină o competenţă

personală a organelor judiciare, este un fapt de notorietate locală, calitatea făptuitorului

fiind cunoscută doar respectivei colectivităţi);

Limitări legale

Limitări impuse

de principii

generale despre

lume şi societate

Prezumţiile legale

Faptele evidente

Faptele notorii

83

În practica judiciară s-a stabilit că, în circumstanţele în care este de notorietate că sumele

cheltuite pentru înmormântarea unei persoane sunt mult inferioare despăgubirilor solicitate de

partea civilă, soţia victimei infracţiunii de omor, aceasta nu mai trebuie să aducă probe în

dovedirea cuantumului despăgubirilor.

faptele necontestate o împrejurări cu privire la care părţile, de comun acord, nu ridică probleme, acceptându-

le existenţa sau inexistenţa.


de regulă, orice probă este admisibilă, cu excepţa ipotezei în care legea interzice

administrarea anumitor probe;

probele trebuie să aibă legătură cu soluţionarea procesului penal

probele trebuie să fie esenţiale în cauză, contribuind la soluţionarea procesului penal

În practica judiciară s-a apreciat că cererea inculpaţilor prin care aceştia solicitau instanţei

de judecată să dispună ca partea civilă să fie supusă unei expertize medico-legale, prin care

să se verifice dacă, în cazul unei intervenţii chirurgicale, i s-ar înlătura incapacitatea de

muncă, nu poate fi admisă, proba solicitată fiind neconcludentă, în condiţiile în care nimeni nu

poate obliga o persoană să se supună unei intervenţii medicale, pe de o parte, şi nu există

certitudinea că intervenţia medicală va fi reuşită, pe de altă parte.

probele trebuie să fie necesare pentru soluţionarea cauzei penale şi să clarifice aspecte care

nu au fost dovedite prin alte probe; trebuie să contribuie la rezolvarea cazului prin

informaţii noi

Exemplu de neîndeplinire a cerinţei utilităţii

într-o cauză penală au fost audiaţi 7 martori care au susţinut că autorul infracţiunii

este A.A.; convingerea instanţei fiind formată cu privire la identitatea făptuitorului

devin inutile depoziţiile altor martori care susţin, de asemenea, că A.A. este cel

care a săvârşit fapta.


Sarcina probaţiunii constă în obligaţia procesuală ce revine unui participant în procesul penal

de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii.

sarcina probaţiunii revine organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată (art. 65 alin.

1 C.pr.pen.), în virtutea principiilor rolului activ şi al aflării adevărului; în exercitarea

acestui drept (care constituie, totodată, şi o obligaţie), la cererea organelor judiciare penale,

orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le

aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze (art. 65 alin. 2 C.pr.pen.).

Faptele

neconstestate

Admisibilitatea

Pertinenţa

Concludenţa

Utilitatea

Definiţie

84


Administrarea probelor reprezintă activitatea procesuală desfăşurată de organele judiciare, în

colaborare cu părţile, constând în îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege cu

privire la procurarea , verificarea şi preluarea, ca piese ale dosarului, a dovezilor prin prisma

cărora urmează să fie elucidate faptele şi soluţionată cauza.

probele trebuie să provină numai din mijloacele de probă reglementate expres limitativ în

art. 64 C.pr.pen.;

mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.


Aprecierea probelor constă în operaţia finală a activităţii de probaţiune, prin intermediul

căreia organele judiciare determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele

şi împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate.

principiul liberei aprecieri a probelor;

aprecierea probelor trebuie să se întemeieze pe o analiză minuţioasă a materialului probator

şi apoi pe o sinteză a evaluărilor făcute din examinarea probelor în ansamblul lor.


Faptele principale pot fi definite ca fiind: a). probe indirecte, întrucât prin informaţiile furnizate conduc la

stabilirea pe cale indirectă a faptelor principale; b). probele cunoscute de un cerc foarte larg de persoane; c).

probe directe, prin intermediul lor putându-se face dovada existenţei sau inexistenţei faptei, urmările ei

socialmente periculoase şi vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului; d). probele care, deşi nu se referă la

dovedirea împrejurărilor unei cauze, pot furniza informaţii privind rezolvarea acelei cauze.

Probele în procesul penal: a). pot fi administrate doar în cursul urmăririi penale; b). trebuie să fie pertinente,

concludente, utile şi admisibile; c). pot fi propuse până la momentul trimiterii dosarului în instanţă prin

rechizitoriu; d). sunt acele date existente în cauză din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de

care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie constă în aceea că persoana este considerată nevinovată: a). până la

rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti penale; b). până la punerea în mişcare a acţiunii penale; c). până la

dispunerea arestării preventive pe 30 de zile; d). până la prelungirea arestării preventive.

Sarcina probaţiunii în procesul penal: a). revine organelor judiciare penale; b). revine părţilor; c). revine

organelor judiciare penale şi părţilor; d). revine doar părţii vătămate.

1.10. Bibliografie


436-454



Bucureşti, 2010, pp. 116-121.

Definiţie

Definiţie

85


Mijloacele de probă în procesul penal.

Declaraţiile părţilor şi ale martorilor.

Cuprins

2.1. Introducere






2.6.1. Confruntarea



2.8. Bibliografie

2.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi următoarele mijloace de probă

care se pot administra în cadrul procesului penal: declaraţiile învinutului, declaraţiile

inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi declaraţiile

martorilor.



Mijloace legale prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe.

Mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt

mijloacele de probă reglementate în legislaţia procesual penală din România sunt:

o declaraţiile învinuitului, ale părţilor şi declaraţiile martorilor;

o înscrisurile;

o înregistrările audio sau video şi fotografiile;

o mijloacele materiale de probă;

o constatările tehnico-ştiinţifice şi constatările medico-legale;

o expertizele.


declaraţii extrajudiciare (făcute în afara procesului penal);

declaraţii judiciare (făcute în cadrul procesului penal, în faţa organelor judiciare, cu

respectarea procedurii);

situaţii în care declaraţiile învinuitului sau inculpatului sunt luate în mod obligatoriu

o la începutul urmăririi penale (art. 70 alin. 3 C.pr.pen.);

o cu ocazia luării măsurii arestării preventive (art. 146 alin. 1 C.pr.pen.);

o în cazul continuării cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 237

C.pr.pen.);

o la prezentarea materialului de urmărire penală (art. 250 C.pr.pen.);

Definiţie

Declaraţiile

învinuitului şi ale

inculpatului

86

o în faza de judecată ori de cîte ori este necesar (art. 323-325, art. 377 alin. 4, art. 38513

alin. 3 C.pr.pen.);

darea de declaraţii reprezintă un drept al învinuitului sau inculpatului; acesta nu poate fi

obligat să procedeze la darea unor declaraţii;

luarea declaraţiei învinuitului sau inculpatului presupune parcurgerea unei proceduri

reglementate în lege;

cunoaşterea datelor personale ale învinuitului sau inculpatului (nume, prenume, poreclă, data şi

locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţie militară, ocupaţie, adresa

la care locuieşte efectiv, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale);

o învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei,

încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a avea un apărător precum şi dreptul de a nu face

nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi

împotriva sa; dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie i se pune în vedere să declare

tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta;

o învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă şi obligaţia să anunţe în scris, în

termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal.

înainte de ascultare, i se cere învinuitului sau inculpatului să dea o declaraţie scrisă personal

cu privire la învinuirea ce i se aduce (art. 70 alin. 3 C.pr.pen.);

învinuitul sau inculpatul este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză (art. 71 alin. 3

C.pr.pen.)

organul judiciar pune întrebări prin care se pot obţine informaţii noi sau prin care se verifică

exactitatea celor relatate; în faza de judecată pot pune întrebări, prin intermediul preşedintelui

instanţei, şi ceilalţi judecători, procurorul, părţile, ceilalţi inculpaţi, apărătorii;

declaraţiile sunt consemnate de către organul de urmărire penală, respectiv grefierul de

şedinţă; sunt semnate pe fiecare pagină şi la sfârşit de către învinuit sau inculpat şi organul

de urmărire penală (pentru faza de urmărire penală), respectiv inculpat, preşedintele

completului şi grefier (pentru faza de judecată); în fiecare declaraţie se va consemna ora

începerii şi ora încheierii ascultării învinuitului sau inculpatului;

consemnarea se poate face şi prin intermediul unei înregistrări pe suport magnetic; în această

ipoteză, înregistrarea se transcrie într-un proces-verbal semnat de cel ascultat;

este interzisă folosirea de ameninţări, violenţe, promisiuni sau alte mijloace de

constrângere;

dacă în timpul ascultării învinuitului sau inculpatului, acesta acuză simptomele unei boli

care i-ar putea pune viaţa în pericol, ascultarea se întrerupe, iar organul judiciar ia măsuri

pentru ca acesta să fie consultat de un medic; ascultarea se reia imediat ce medicul decide

că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol (art. 711 C.pr.pen.);

declaraţiile învinuitului sau inculpatului au o valoare probatorie relativă, condiţionată de

confirmarea lor prin celelalte probe administrate; conform art. 69 C.pr.pen. declaraţiile

învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea

adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din

ansamblul probelor existente în cauză;

declaraţia dată de învinuit sau inculpat este retractabilă;

o în timpul cât este ascultat, învinuitul sau inculpatul poate reveni asupra celor declarate

sau să facă unele completări, rectificări sau precizări;

o pe parcursul procesului penal, inculpatul poate să procedeze la schimbarea celor

declarate, în principiu, ori de câte ori doreşte;

În practica judiciară s-a apreciat că se poate da eficienţă faptului de a retracta declaraţiile

anterioare numai în circumstanţele unei temeinice justificări, cu fapte şi împrejurări

convingătoare că exprimă realitatea

Prima etapă

Procedură

A doua etapă

(ascultarea

propriu-zisă)

Valoare

probatorie

87

declaraţia învinuitului sau inculpatului este divizibilă (se va reţine de către organele

judiciare numai ceea ce se confirmă prin coroborarea cu alte probe).


obligaţii ale organelor judiciare

o chemarea, spre a fi ascultată, a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune,

precum şi a persoanei responsabile civilmente;

o aducerea la cunoştinţă, înainte de ascultare, a faptului că poate participa în proces în

calitate de parte vătămată, sau, dacă a suferit o pagubă materială ori o daună morală,

că se poate constitui parte civilă;

o încunoştinţarea despre termenul în care se poate constitui parte vătămată ori parte

civilă;

procedura de obţinere a declaraţiei este similară celei de luare a declaraţiei învinuitului sau

inculpatului;

declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente făcute în cursul

procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu

fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză

declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente sunt divizibile

şi retractabile;

în situaţii speciale, partea vătămată şi partea civilă pot fi audiate conform unei proceduri

derogatorii, după cum urmează;

o pot fi aplicate modalităţi speciale de ascultare în cazul în care poate fi periclitată viaţa,

integritatea corporală sau libertatea părţii vătămate ori a părţii civile sau ale rudelor

apropiate ale acesteia;

o procurorul sau instanţa de judecată (în funcţie de faza procesuală în care se află

procesul) pot încuviinţa audierea părţii fără ca aceasta să fie prezentă la locul unde se

află organul judiciar;

o audierea poate avea loc prin intermediul unei reţele video şi audio;

o la audiere poate participa un consilier de probaţiune;

o declaraţiile luate în această modalitate se transcriu în cuprinsul unui proces-verbal.


Martorul reprezintă persoana care, având cunoştinţă de vreo faptă sau împrejurare de

natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, este ascultată de organele

judiciare în această calitate.

în cadrul procesului penal o serie de persoane nu pot fi audiate în calitate de martor, după

cum urmează:

o persoanele obligate să păstreze secretul profesional cu privire la faptele şi

împrejurările de care au luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, cum ar fi medici, notari,

avocaţi, preoţi etc. (în ipoteza în care persoana fizică ori organizaţia faţă de care există

obligaţia de a păstra secretul profesional încuviinţează divulgarea acestuia, persoana în

cauză va putea fi audiată în calitate de martor);

o persoana vătămată, dacă participă în proces în calitate de parte vătămată, ori se

constituie parte civilă (art. 82 C.pr.pen.);

Declaraţiile părţii

vătămate, părţii

civile şi părţii

responsabile

civilmente

Procedură

Valoare

probatorie

Modalităţi speciale

de audiere a părţii

vătămate şi a părţii

civile (art. 771

C.pr.pen.)

Definiţie

Persoane care nu

pot fi audiate ca

martor

88

În practica judiciară s-a stabilit că, în ipoteza în care partea vătămată a fost audiată ca

martor, deşi a participat în proces ca parte vătămată, nu se va ţine seama de declaraţia dată

Totuşi, în această ipoteză declaraţia respectivă trebuia să fie luată în consideraţie ca

declaraţie de parte vătămată, cu forţa ei probatorie specifică, deoarece partea vătămată nu şi-

a pierdut această calitate, chiar dacă a fost audiată în calitate de martor

în cadrul procesului penal o serie de persoane nu pot fi obligate să participe în calitate de

martor, după cum urmează:

o soţul învinuitului sau inculpatului;

o rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului (în ipoteza în care persoana în cauză

este de acord să depună în calitate de martor, aceasta va putea fi audiată);

martorul are o serie de obligaţii, după cum urmează:

o obligaţia de a se prezenta la chemare;

o obligaţia de a depune;

o obligaţia relatării adevărului;

obligaţia de a se prezenta la chemarea organului judiciar

o persoana citată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora indicate în

citaţie, în faţa organelor judiciare (art. 83 C.pr.pen.)

o sancţiunile care se pot dispune faţă de martorul care nu şi-a îndeplinit obligaţia de

prezentare, în circumstanţele unei proceduri de citare legale, sunt amenda judiciară de

la 250 lei la 5.000 lei sau aducerea silită;

o dacă neprezentarea este justificată de imposibilitatea de deplasare, organele judiciare îl

vor audia pe martor la locul unde acesta se află;

o în cauzele privind infracţiuni de violenţă între membrii aceleiaşi familii, instanţa poate

dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în şedinţa de judecată, admiţându-se

prezentarea unei audieri efectuate în prealabil, prin înregistrări audio-video, în

condiţiile legii (art. 864 C.pr.pen.);

obligaţia de a depune

o martorul este obligat să declare tot ce cunoaşte cu privire la faptele şi împrejurările

asupra cărora este întrebat;

o dacă martorul refuză să facă declaraţii pe motiv că nu cunoaşte nimic în cauză, deşi

are cunoştinţe esenţiale, comite infracţiunea de mărturie mincinoasă (art. 260 C. pen.);

obligaţia relatării adevărului (martorul este obligat, sub prestare de jurământ, să declare

adevărul cu privire la faptă şi făptuitor; în caz contrar, săvârşeşte infracţiunea de mărturie

mincinoasă);

martorul are următoarele drepturi procesuale

o dreptul de a depune liber;

o dreptul de a cenzura întrebările care i se pun;

o dreptul de a solicita consemnarea exactă şi completă a declaraţiei făcute;

o drepturi de ordin patrimonial, vizând cheltuielile de judecată;

luarea declaraţiei martorului presupune parcurgerea unei proceduri legale

cunoaşterea datelor personale ale martorului;

stabilirea existenţei sau inexistenţei vreunui interes în cauză pentru martor (rudenia cu

vreuna dintre părţi, raporturile existente cu vreuna din părţi, un eventual prejudiciu suferit

în urma săvârşirii infracţiunii);

depunerea jurământului ori a angajamentul

minorii sub 14 ani nu depun jurământ; li se atrage, însă, atenţia, să spună adevărul;

martorului i se atrage atenţia că, dacă nu va spune adevărul, va săvârşi infracţiunea de

mărturie mincinoasă

Persoane care nu

pot fi obligate să

depună ca martor

Obligaţii martor

Drepturi martor

Procedură

Prima etapă

89

În practica judiciară s-a stabilit că în ipoteza în care minorul sub 14 ani a fost audiat ca

martor fără să fie de faţă unul din părinţi ori tutorele sau persoana căreia îi este încredinţat

spre creştere şi educare, hotărârea pronunţată nu este nulă, dacă părţile, prezente la proces,

nu au învederat ilegalitatea comisă şi că aceasta le-ar fi cauzat vreo vătămare.

a doua etapă este similară ascultării părţilor.

declaraţiile martorilor au o forţă probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă.


2.6.1. Confruntarea

Confruntarea reprezintă un procedeu probatoriu complementar, prin care se urmăreşte

lămurirea contrazicerilor care există între declaraţiile date anterior de două sau mai multe

persoane, în aceeaşi cauză.

persoanele în cauză sunt chemate şi trebuie să răspundă la întrebările organelor judiciare cu

privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile anterioare se contrazic;

persoanele confruntate pot să îşi pună reciproc întrebări;

declaraţiile şi răspunsurile date se consemnează într-un proces-verbal semnat de persoanele

confruntate şi organele judiciare.


folosirea interpreţilor se impune atunci când una din părţi sau o altă persoană care

urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima şi atunci când

unele dintre înscrisurile aflate la dosar sau prezentate în instanţă sunt redactate într-o altă

limbă decât cea română;

procedura utilizată este similară celei prin care sunt audiaţi martorii.


Nu pot dobândi calitatea de martor în cadrul procesului penal: a). rudele apropiate ale învinuitului sau

inculpatului; b). soţul învinuitului sau inculpatului; c). minorii; d). partea vătămată şi partea civilă.

În faţa organelor de cercetare penală, inculpatul refuză să dea declaraţii. Atitudinea sa procesuală: a).

constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă; b). va fi sancţionată de către procuror prin aplicarea unei amenzi

judiciare; c). nu atrage nici o sancţiune; inculpatul nu poate fi obligat să dea declaraţii, darea declaraţiilor

reprezentând un drept al său şi nu o obligaţie; d). reprezintă o probă directă care conduce la reţinerea vinovăţiei

penale a inculpatului.

Există pentru organele judiciare obligaţia de a chema spre a fi ascultate persoanele care au suferit o

pagubă materială sau o daună morală prin săvârşirea infracţiunii ? a). organele judiciare sunt obligate să

cheme, spre a fi ascultate, persoanele care au suferit o vătămare materială prin infracţiune; b). nu, deoarece

repararea prejudiciului în procesul penal este guvernată de principiul disponibilităţii, trebuind să existe o

manifestare de voinţă din partea persoanei vătămate; c). da, numai în ipoteza în care cel vătămat este o persoană

A doua etapă

Valoare

probatorie

Definiţie

90

lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă; d). da, numai în ipoteza în care

persoana vătămată este o unitate de interes public.

În procesul penal, nu poate fi ascultat ca martor: a). soţul inculpatului; b). persoana obligată a păstra secretul

profesional, în legătură cu faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără

încuviinţarea persoanei sau a organizaţiei faţă de care este obligată a păstra secretul; c). fiul inculpatului; d).

minorul sub 14 ani.

Mărturia mincinoasă săvârşită de soţul învinuitului sau inculpatului, martor în proces, este pedepsibilă?

a). nu, deoarece legiuitorul ocroteşte sentimentele de afecţiune pe care soţul învinuitului sau inculpatului le are

faţă de acesta din urmă; b). da, pentru faptele de corupţie; c). da, pentru faptele prevăzute cu pedeapsa închisorii

mai mare de 5 ani; d). da, deoarece, participând în proces în această calitate, soţul învinuitului sau inculpatului

are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca orice alt martor.

Faţă de martorul care lipseşte nejustificat se poate dispune: a). aplicarea unei amenzi penale, între 20 lei şi

100 lei; b). aducerea silită; c). arestarea preventivă (în ipoteza în care martorul se împotriveşte executării

mandatului de aducere); d). aplicarea unei amenzi penale între amendă penală între 200 lei şi 1.000 lei.

Procedura de ascultare a martorului minor care nu a împlinit 14 ani prezintă elemente de distincţie? a).

nu; b). ascultarea martorului minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani se face în prezenţa unuia dintre părinţi sau

a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare; c). ascultarea are loc la domiciliul

părinţilor pentru a se evita influenţarea martorului minor de către persoanele participante la proces; d). minorul

care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ; este însă obligat să rostească următoarea formulă :”Mă oblig că

voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.

2.8. Bibliografie


455-482

2. Mircea Damaschin, Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 193-210.


Bucureşti, 2010, pp. 121-124.

91


Mijloacele de probă în procesul penal.

Înscrisurile şi mijloacele materiale de probă. Procedee de descoperire şi ridicare.

Cuprins

3.1. Introducere

3.2. Înscrisurile




3.4.2. Percheziţia




3.6. Bibliografie

3.1. Introducere


care se pot administra în cadrul procesului penal: înscrisurile şi mijloacele materiale de probă.

De asemenea, veţi parcurge conceptele teoretice referitoare la percheziţia domiciliară,

cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi reconstituirea.


3.2. Înscrisurile

În sens larg, prin înscris se înţelege orice act scris, inclusiv formele scrise în care se

consemnează celelalte mijloace de probă (de exemplu, declaraţiile părţilor sau ale

martorilor, raportul de expertiză medico-legală, etc.). În sens restrâns, prin înscris se

înţelege numai actul care, prin conţinutul său, contribuie la aflarea adevărului în cauză, fără

să reprezinte forma scrisă de exprimare a celorlalte mijloace de probă (corespondenţa,

chitanţele, registrele, actele sub semnătură privată sau emanând de la diverse instituţii etc.).

vor fi considerate înscrisuri - mijloace de probă, numai acele obiecte pe care sunt marcate

semnele scrierii fonetice (reprezentarea prin semne grafice a sunetelor şi cuvintelor dintr-o

limbă);

în funcţie de criteriul sursei din care provin, distingem

o înscrisuri care provin de la părţi sau alte persoane;

o înscrisuri care provin de la diferite instituţii;

în funcţie de criteriul modului de folosire, se disting

o înscrisuri folosite în original;

o înscrisuri folosite în copii certificate;

în funcţie de criteriul scopului urmărit, se disting

o înscrisuri necaracterizate, care cuprind elementele de fapt susceptibile de a servi la

aflarea adevărului, cu condiţia de a nu fi fost întocmite pentru a avea destinaţia de

mijloc de probă (întocmirea unui certificat de căsătorie, întocmirea unui înscris

contabil);

Definiţie

Clasificare

înscrisuri

92

o înscrisuri caracterizate, întocmite pentru a servi ca mijloc de probă (procesele-verbale

încheiate de organele judiciare);

cel mai important înscris întâlnit pe parcursul soluţionării unei cauze penale este procesul-

verbal;

Procesul-verbal reprezintă acel mijloc scriptic prin care organele prevăzute de lege

constată direct fapte sau împrejurări ce pot servi la aflarea adevărului într -o cauză

penală.

în funcţie de finalitatea acestora, se disting:

o procesele-verbale care au funcţie probatorie pe fondul cauzei (procesul-verbal de

constatare a infracţiunilor);

o procesele-verbale prin care se dovedeşte efectuarea unor acte procedurale (procesul-

verbal de efectuare a percheziţiei domiciliare);

sub aspectul condiţiilor de fond, procesul-verbal trebuie să cuprindă următoarele elemente

o data şi locul unde este încheiat, ora la care a început şi ora la care s-a terminat

încheierea procesului-verbal;

o numele şi prenumele, precum şi calitatea celui care îl încheie;

o numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;

o descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;

o numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal,

obiecţiile şi explicaţiile acestora;

o menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale;

sub aspectul condiţiilor de formă, se disting:

o procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl încheie,

precum şi de martorii asistenţi (când există) şi de către persoanele la care se referă;

o dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune

despre aceasta

În practica judiciară s-a stabilit că în ipoteza în care procesul-verbal nu a fost semnat de

martorul asistent, actul nu-şi pierde valabilitatea, dacă cele consemnate au fost confirmate

prin alte mijloace de probă, această omisiune nefiind sancţionată cu nulitatea absolută

sancţiunile care pot interveni pentru nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă:

o nulitatea absolută (spre exemplu, întocmirea procesului-verbal de către un organ

necompetent);

o nulitatea relativă (spre exemplu, procesul-verbal nu cuprinde o menţiune obligatorie,

iar prin această omisiune s-a cauzat vreuneia dintre părţi o vătămare care nu ar putea fi

înlăturată prin alt mod);

o incriminarea falsificării, reţinerii ori distrugerii proceselor-verbale (art. 288-294 C.pen.,

art. 272 C.pen.);

înscrisurile nu au o valoare probatorie preferenţială faţă de celelalte mijloace de probă,

principiul libertăţii de apreciere a mijloacelor de probă fiind aplicabil şi în această materie.


Mijloacele materiale de probă sunt obiectele care care conţin sau poartă o urmă a faptei

săvârşite sau care pot servi la aflarea adevărului, precum şi obiectele care reprezintă mijloace

de săvârşire a infracţiunii ori obiectele care sunt produsul acesteia.

mijloacele materiale de probă sunt fi împărţite în patru grupe:

Definiţie proces-

verbal

Condiţii de fond

proces-verbal

Condiţii de formă

proces-verbal

Sancţiuni

Valoare

probatorie

Definiţie

Clasificarea

mijloacelor

materiale de probă

93

o obiecte care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite (spre exemplu, înscrisuri care

poartă impresiuni digitale şi care se folosesc în procesul penal nu în calitate de

înscrisuri ci în calitate de mijloace materiale de probă, ele interesând nu prin

conţinutul lor ci prin urmele pe care le poartă);

o orice obiecte care pot servi la aflarea adevărului (spre exemplu, un act de identitate al

infractorului uitat la locul infracţiunii);

o obiecte folosite sau destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni (cheile false

folosite pentru pătrunderea fără drept în locuinţe în vederea sustragerii de bunuri);

o obiecte care sunt produsul infracţiunii (monedele false, bilete la ordin contrafăcute,

băuturi falsificate etc.);

probele obţinute prin intermediul mijloacelor materiale de probă au o valoare probatorie

egală cu a celorlalte probe administrate în procesul penal, ele trebuind a fi coroborate cu

acestea în vederea stabilirii adevărului.



organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să ridice obiectele şi

înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal (art. 96 C.pr.pen.);

orice persoană fizică sau persoană juridică în posesia căreia se află un obiect sau un înscris

ce poate servi ca mijloc de probă este obligată să-l prezinte şi să-l predea sub luare de

dovadă organului de urmărire penală sau instanţei de judecată la cererea acestora;

instanţa de judecată, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, sau din oficiu,

în cursul judecăţii, poate dispune ca orice unitate poştală sau de transport să reţină şi să

predea scrisorile, telegramele şi oricare altă corespondenţă, ori obiectele trimise de învinuit

sau inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect;

ridicarea de obiecte şi înscrisuri se poate dispune de către organele de urmărire penală (prin

rezoluţie) ori de către instanţa de judecată (prin încheiere);

dispoziţia de reţinere şi de predare a corespondenţei ori a obiectelor trimise/adresate

învinuitului sau inculpatului aparţine instanţei de judecată (cu următoarea excepţie:

reţinerea şi predarea scrisorilor, telegramelor şi a oricăror alte corespondenţe ori obiecte

adresate/trimise de către învinuit ori inculpat pot fi dispuse, în scris, în cazuri urgente şi

temeinic justificate şi de către procuror, care este obligat să informeze de îndată despre

aceasta instanţa);

înscrisurile pot fi ridicate în original sau în copii; se reţine numai copia atunci când organul

de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie de pe un înscris poate

servi ca mijloc de probă (art. 97 alin. 2 C.pr.pen.);

condiţiile care se impun a fi îndeplinite pentru a se dispune reţinerea şi predarea corespondenţei

şi a obiectelor sunt următoarele:

o să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru

care urmărirea penală se face din oficiu;

o reţinerea şi predarea să se impună pentru aflarea adevărului (adică stabilirea situaţiei de fapt

sau identificarea făptuitorului să nu poată fi realizate în baza altor probe).

3.4.2. Percheziţia

Percheziţia reprezintă un procedeu probator care constă în cercetarea efectuată asupra

îmbrăcămintei unei persoane, asupra corpului acesteia sau la locuinţa acesteia cu scopul de a

găsi şi ridica obiecte sau înscrisuri, cunoscute organului judiciar, dar nepredate de bună-voie,

precum şi în vederea eventualei descoperiri a unor alte mijloace de probă necesare

soluţionării cauzei penale.

în funcţie de legătura existentă cu derularea unui proces penal, percheziţiile sunt

o judiciare (corporale şi domiciliare);

Valoare

probatorie

Condiţii

Definiţie

percheziție

Clasificare

percheziţie

Ridicarea de

obiecte şi

înscrisuri

94

o extrajudiciare (percheziţia vamală, percheziţia efectuată la accesul într-o instituţie

publică, aeroport, complex sportiv etc.);

din punct de vedere al obiectului lor, percheziţiile se clasifică în:

o percheziţii domiciliare;

o percheziţii corporale;

o percheziţii asupra vehiculelor (ultimele două pot fi dispuse, după caz, de organul de

cercetare penală, procuror sau judecător);

condiţii premisă pentru percheziţia domiciliară

o când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris care are legătură cu

rezolvarea cauzei, tăgăduieşte existenţa ori deţinerea acestora;

o ori de câte ori, pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar;

efectuarea percheziţiilor se dispune prin încheiere motivată;

o în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de la instanţa căreia

i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa

corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din

care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală;

o în cursul judecăţii, de către completul de judecată desemnat pentru a judeca;

în baza încheierii, judecătorul emite de îndată autorizaţia de percheziţie, care trebuie să

cuprindă următoarele elemente (art. 100 alin. 41 C.pr.pen.)

o denumirea instanţei;

o data, ora şi locul întocmirii;

o numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis autorizaţia de percheziţie;

o perioada pentru care s-a emis autorizaţia;

o locul unde urmează a se efectua percheziţia;

o numele persoanei la domiciliul sau reşedinţa căreia se efectuează percheziţia;

o numele învinuitului sau inculpatului;

autorizaţia poate fi folosită o singură dată (art. 100 alin. 42 C.pr.pen.);

punerea în aplicare a dispoziţiei de percheziţie se realizează de către:

o procuror;

o organul de cercetare penală;

o instanţa de judecată;

timpul efectuării

o între orele 6-20

o pe timpul nopţii, în următoarele două ipoteze: în caz de infracţiune flagrantă şi în

cazul în care este vorba despre prelungirea unei percheziţii începute între orele 6-20;

organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca, în prealabil să se

legitimeze; organul judiciar va prezenta autorizaţia dată de către judecător;

percheziţia domiciliară se efectuează în prezenţa persoanei în cauză sau a unui reprezentant,

membru al familiei ori vecin al acesteia având capacitate de exerciţiu (dacă persoana în

cauză lipseşte) şi a martorilor asistenţi;

organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă încăperile sau alte

mijloace de păstrare a obiectelor sau înscrisurilor căutate, dacă cel în măsură să le deschidă

refuză aceasta;

organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor

care au legătură cu fapta săvârşită;

obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă, se ridică întotdeauna;

se vor lua măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se face

percheziţia şi care nu au legătură cu cauza să nu devină publice;

este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a oricăror acte procedurale în aceeaşi

cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziţia să participe la

percheziţie;

Condiţii

percheziţia

domiciliară

Conţinutul

autorizaţiei

de percheziţie

domiciliară

Timpul efectuării

percheziţiei

domiciliare

Modalitatea

de efectuare

95

obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă,

pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare;

obiectele şi înscrisurile se etichetează şi se sigilează;

în cazul în care sunt obiecte care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi

sigilii, acestea se împachetează şi se închid, pe cât posibil laolaltă, după care se aplică

sigilii;

ataşarea la dosar (propriu-zisă sau prin prin fotografiere);

se păstrează la organul judiciar care a dispus ridicarea, cu următoarele excepţii

obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare fie celui la care se află,

fie unui custode (mai puţin obiectele supuse confiscării speciale);

persoanei i se pune în vedere că are obligaţia de a le păstra până la soluţionarea definitivă a

cauzei;

obiectele şi înscrisurile care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei (mai puţin cele

supuse confiscării speciale);

condiţii de formă (menţiunile prevăzute în art. 91 C.pr.pen., locul, timpul şi condiţiile în care

înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită

pentru a putea fi recunoscut, obiectele care nu au fost ridicate, obiectele care au fost lăsate în

păstrare);

întocmirea procesului-verbal se face în dublu exemplar; copia de pe procesul-verbal se lasă,

după caz, persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele sau

înscrisurile, reprezentantului acesteia, unui membru al familiei, celor cu care locuieşte sau

unui vecin (în lipsa celor de mai sus) sau custodelui (dacă este cazul);

se poate efectua de către organele judiciare sau organele de constatare;

se poate face numai de către o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată.


Cercetarea la faţa locului reprezintă un procedeul probator care constă în deplasarea

organului judiciar la locul unde s-a săvârşit infracţiunea, unde s-a produs rezultatul ori unde

au rămas urme în vederea constatării situaţiei locului săvârşirii infracţiunii, a descoperirii şi

fixării urmelor infracţiunii şi a stabilirii poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de probă şi a

împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea.

cercetarea la faţa locului se poate efectua de către organele de urmărire penală precum şi de

către instanţa de judecată;

participarea părţilor

o în faza de urmărire penală lipsa părţilor nu împiedică efectuarea actului;

o învinuitul sau inculpatul arestat trebuie să participe la cercetarea la faţa locului; când

nu este posibil, i se pune în vedere că are dreptul de a fi reprezentat;

o în faza de judecată, cercetarea la faţa locului se efectuează prin citarea părţilor şi în

prezenţa procurorului (când participarea acestuia la judecată este obligatorie);

participarea martorilor-asistenţi este obligatorie, cu excepţia situaţiilor în care asigurarea

prezenţei acestora este imposibilă;

persoanele participante (care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea) nu au

voie să comunice între ele sau cu alte persoane şi să plece înainte de terminarea cercetării;

rezultatele activităţii probatorii se consemnează în cuprinsul unui proces-verbal;

pentru reprezentarea în dosar a locului faptei, se pot face schiţe, desene sau fotografii, ori alte

asemenea lucrări, care se vizează şi se anexează la procesul-verbal.

Identificarea

obiectelor şi

înscrisurilor

Păstrarea

obiectelor şi

înscrisurilor

Consemnarea

efectuării

percheziţiei

domiciliare;

procesul-verbal

Percheziţia

corporală

Definiţie

cercetarea la faţa

locului

96


Reconstituirea reprezintă un procedeul probator care constă în reproducerea în întregime sau

în parte a modului şi a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta, în scopul de a verifica şi

preciza anumite date strânse de organele judiciare.

determinarea unor aspecte cu relevanţă în soluţionarea cauzei, cum ar fi

o cunoaşterea posibilităţilor reale de săvârşire a infracţiunii;

o verificarea declaraţiilor date de părţi ori de către martori;

o verificarea condiţiilor de audiţie şi vizibilitate în împrejurările concrete în care s-a

săvârşit fapta;

o determinarea modului de funcţionare a armei considerate drept arma crimei;

nu se poate proceda la reconstituire în următoarele ipoteze:

o dacă prin reconstituire s-ar aduce atingere moralităţii publice;

o dacă prin reconstituire s-ar crea o stare de pericol pentru alte persoane, pentru integritatea

unor bunuri etc.

o dacă prin reconstituire ar putea apărea pericolul ca învinuitul ori inculpatul să evadeze

din starea de deţinere

Exemple

nu se va reconstitui modul de săvârşire a unei infracţiuni privitoare la viaţa sexuală;

nu se va efectua reconstituirea în ipoteza unei infracţiuni de distrugere prin incendiere,

explozie sau prin orice alt asemenea mijloc

Procedura reconstituirii este similară celei de efectuare a cercetării la faţa locului

o excepţie: prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie.


Dispoziţia ca unităţile poştale să reţină şi să predea scrisorile trimise de inculpat ori adresate acestuia: a).

este neconstituţională, deoarece în acest mod se încalcă inviolabilitatea corespondenţei, drept fundamental al

fiinţei umane; b). poate fi pusă în practică doar în timpul fazei de urmărire penală; c). se aplică cu condiţia ca

infracţiunea care formează obiectul respectivei cauze să se urmărească la plângerea prealabilă a persoanei

vătămate; d). este de competenţa instanţei de judecată sau, în cazuri urgente, a procurorului.

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri se dispune de către; a). organul de urmărire penală; b). executorul

judecătoresc; c). organele proprii de executare ale unităţii păgubite, în cazul în care aceasta este o unitate de

interes public; d). secretarul parchetului.

Situaţiile care permit efectuarea de percheziţii pe timpul nopţii: a). în caz de infracţiune flagrantă; b). când

percheziţia urmează a se efectua într-un local public; c). când este efectuată de procuror; d). când persoana la

domiciliul căreia urmează a se face percheziţia consimte în scris la aceasta.

Instanţa de judecată poate proceda la efectuarea de percheziţii domiciliare? a). nu; dispoziţia instanţei de

judecată de a se efectua o percheziţie domiciliară se comunică procurorului în vederea efectuării acesteia; b).

nu, dispoziţia instanţei de judecată de a se efectua o percheziţie domiciliară se comunică organului de cercetare

penală în vederea efectuării acesteia; c). da, în situaţia în care sesizarea instanţei de judecată se face direct prin

plângere prealabilă, faza de urmărire penală lipsind; d). da, instanţa poate proceda la efectuarea percheziţiei cu

ocazia unei cercetări la faţa locului.

Definiţie

reconstituire

Ipoteze în care

reconstituirea nu

este posibilă

97

Percheziţia domiciliară: a). se dispune numai de judecător prin încheiere motivată; b). se dispune de procuror,

în cursul fazei de urmărire penală, şi de judecător, în cursul judecăţii; c). se dispune numai de judecător; în

cazuri urgente şi temeinic justificate şi procurorul poate dispune, în scris şi motivat, efectuarea percheziţiei,

fiind obligat să informeze de îndată instanţa; d). se dispune dacă sunt date sau indicii temeinice privind

pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu.

3.6. Bibliografie


482-487.



Bucureşti, 2010, pp. 125-131.

98


Mijloacele de probă în procesul penal. Interceptările şi înregistrările de sunete şi imagini.

Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizele

Cuprins

4.1. Introducere


4.3. Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale



4.4. Expertizele

4.5. Alte instituţii legate de administrarea probelor în procesul penal (comisia rogatorie, delegarea, martorii

asistenţi)


4.5.2. Delegarea



4.7. Bibliografie

3.1. Introducere


care se pot administra în cadrul procesului penal: interceptările şi înregistrările audio-video,

constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele. De asemenea, veţi

parcurge conceptele teoretice referitoare la alte instituţii care au legătură cu administrarea

probelor în procesul penal (comisia rogatorie, delegarea şi martorii asistenţi).



obiectul interceptărilor şi al înregistrărilor: convorbirile sau comunicările efectuate prin

telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare;

interceptările şi înregistrările audio sau video şi fotografiile se efectuează cu îndeplinirea

anumitor condiţii, după cum urmează:

o înregistrările trebuie efectuate numai cu autorizarea motivată a preşedintelui instanţei

căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa

corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din

care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală; în

lipsa preşedintelui instanţei autorizaţia se dă de către judecătorul desemnat de acesta;

o în cauză există date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei

infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu; cu titlu de exemplu, în art.

911 alin. 2 sunt prevăzute o serie de infracţiuni pentru care se poate acorda autorizarea

de către instanţă ( spre exemplu, infracţiunile de trafic de stupefiante, infracţiunile de

trafic de arme, infracţiunile de trafic de persoane, infracţiunile de terorism,

infracţiunile de spălare a banilor, etc.);

o interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt sau pentru că

identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori

cercetarea ar fi mult întârziată;

Condiţii

99

interceptările şi înregistrările convorbirilor ori comunicărilor efectuate de partea vătămată

prin telefon sau orice alt mijloc electronic de comunicare vor fi autorizate indiferent de

natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării, la cererea motivată a persoanei vătămate;

autorizarea interceptărilor şi a înregistrărilor se dispune prin încheiere motivată a instanţei,

care va cuprinde

o indiciile concrete şi faptele care justifică măsura;

o motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea

participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată;

o persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii;

o perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea;

excepţie: autorizarea interceptărilor şi a înregistrărilor se poate dispune şi prin ordonanţă

motivată a procurorului, înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228alin. 11 cu titlu

provizoriu, în următoarele condiţii

o să existe un caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizaţiei judecătorului ar

aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală;

o interceptarea si înregistrarea se pot dispune pentru cel mult 48 de ore;

o în termen de 48 de ore de la expirarea termenului în care interceptările şi înregistrările

au fost dispuse prin ordonanţă, procurorul prezintă judecătorului competent ordonanţa,

împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările şi înregistrările şi un proces-

verbal de redare rezumativă a convorbirilor, în vederea confirmării;

o judecătorul se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei în cel mult 24 de

ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu; se va dispune, după caz, fie

confirmarea ordonanţei şi, eventual, autorizarea în continuare a activităţii, fie

infirmarea actului procurorului, caz în care se va dispune încetarea de îndată a

interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea celor efectuate;

durata autorizării

o până la cel mult 30 de zile;

o pentru motive temeinic justificate şi în aceleaşi condiţii, autorizarea poate fi

prelungită, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile;

o durata maximă a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi

persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi 120 de zile;

interceptările şi înregistrările pot fi efectuate de către procuror, organul de cercetare penală

sau specialişti chemaţi să dea concurs tehnic (în mod evident, cu obligaţia pentru aceştia de

a păstra secretul operaţiunii);

înregistrările obţinute vor fi consemnate printr-un proces-verbal, care va cuprinde:

o autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea interceptării;

o numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poartă convorbirile;

o numele persoanelor care le poartă, dacă sunt cunoscute;

o data şi ora convorbirii;

o numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face

imprimarea;

la procesul-verbal se vor ataşa:

o redarea integrală scrisă a convorbirilor;

o banda magnetică sau orice alt tip de suport care conţine înregistrarea, în original,

sigilată;

convorbirile sau comunicările care conţin secrete de stat sau profesionale nu se vor menţiona în

procesul-verbal întocmit, ci se vor întocmi procese-verbale separate;

înregistrările care conţin convorbiri între avocat şi justiţiabil nu pot fi folosite ca mijloc de probă


banda magnetică sau orice alt tip de suport, transcrierea integrală şi copiile proceselor-verbale

întocmite se păstrează la grefa instanţei, într-un plic sigilat;

înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sa o asistă în proces nu

poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii

Conţinutul

autorizaţiei

judecătorului

Autorizarea

interceptărilor şi

înregistrărilor de

către procuror

Durata autorizării

Procesul-verbal de

consemnare

Secret de stat.

Secret de serviciu

100

concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni

grave (art. 911 alin. 6 C.pr.pen.);

inregistrările audio şi înregistrările de imagini nu au o valoare preferenţială, fiind egale, ca

forţă probantă, cu celelalte mijloace de probă.

4.3. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale


Constatările tehnico-ştiinţifice reprezintă un mijloc de probă prin care se folosesc în faza de

urmărire penală cunoştinţele unui specialist sau tehnician atunci când există pericol de dispariţie

a unor mijloace de probă şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale

cauzei.

Exemple

constatările tehnico-ştiinţifice în cazul infracţiunilor la regimul circulaţiei pe drumurile

publice

constatările tehnico-ştiinţifice în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii

constatările se dispun, în faza de urmărire penală, de organul de urmărire penală, prin

rezoluţie iar în faza de judecată, de instanţă, prin încheiere (se poate dispune refacerea sau

completarea constatării);

rezoluţia prin care se dispune efectuarea unei constatări va cuprinde obiectul constatării,

întrebările la care urmează să răspundă specialistul sau tehnicianul şi termenul de efectuare

a lucrării;

specialistul sau tehnicianul

o poate solicita completarea datelor şi a materialelor, dacă socoteşte că cele comunicate

sau puse la dispoziţie sunt insuficiente pentru a ajunge la o concluzie;

o are obligaţia de a nu îşi însuşi atribuţiile organului judiciar;

o are obligaţia de a întocmi raportul de constatare;

constatările tehnico-ştiinţifice nu au o valoare preferenţială, fiind egale, ca forţă probantă,

cu celelalte mijloace de probă (principiul liberei aprecieri a probelor).


Constatările medico-legale sunt mijloace de probă prin care se folosesc în faza de urmărire

penală cunoştinţele unui organ medico-legal în vederea lămuririi urgente a unei chestiuni care

implică cunoştinţe medicale.

cazurile în care se efectuează constatări medico-legale în mod obligatoriu (art. 114

C.pr.pen.):

o în caz de moarte violentă;

o în caz de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte sau este suspectă;

o când este necesară o examinare corporală a învinuitului ori a persoanei vătămate, pentru a

se constata dacă pe corpul acestora există urmele infracţiunii;

procedura efectuării constatărilor medico-legale este similară cu cea a efectuării

constatărilor tehnico-ştiinţifice;

constatările medico-legale nu au o valoare preferenţială, fiind egale, ca forţă probantă, cu

celelalte mijloace de probă (principiul liberei aprecieri a probelor).

4.4. Expertizele

Valoare

probatorie

Definiţie

constatări

tehnico-ştiinţifice

Valoare

probatorie

Definiţie

constatări

medico-legale

Constatări

medico-legale

obligatorii

Valoare

probatorie

101

Expertiza este acel mijloc de probă utilizat în procesul penal atunci când complexitatea aspectelor

cauzei necesită prezenţa unor specialişti din cele mai diverse domenii de activitate.

Expert este aceea persoană fizică având cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu al

ştiinţei, tehnicii sau artei, abilitată oficial în calitate de expert, chemată pentru lămurirea în

procesul penal a chestiunilor care implică asemenea cunoştinţe.

aspecte comune expertize/constatări

o atât expertizele cât şi constatările presupun o activitate de investigaţie desfăşurată de

specialişti din diferite domenii de activitate;

o finalitatea acestor activităţi constă în furnizarea de probe în vederea soluţionării

cauzelor penale;

o obiectul lor este fixat de organele judiciare;

o rezultatele expertizelor şi ale constatărilor sunt administrate în procesul penal prin

consemnarea lor în rapoarte etc;

distincţie expertize/constatări

o constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale prezintă un caracter de urgenţă, în timp

ce expertizele pot fi dispuse şi efectuate şi la intervale mai îndepărtate faţă de

momentul comiterii faptei;

o constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale pot fi dispuse numai în faza de

urmărire penală, pe când expertizele pot fi efectuate şi în faza de judecată;

o în cazul constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, specialiştii se rezumă la

consemnarea şi cercetarea mai puţin aprofundată a situaţiilor care fac obiectul

constatării, pe când în cazul expertizelor are loc o investigare amănunţită a

elementelor analizate;

în funcţie de natura problemelor care urmează a fi lămurite, se disting:

o expertiza criminalistică, împărţită, la rândul ei, în: expertiza dactiloscopică,

traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc.;

o expertiza medico-legală, prin care sunt lămurite probleme privind asfixia mecanică,

violul, moartea subită etc.;

o expertiza psihiatrică, prin care pot fi clarificate aspecte privind tulburările psihice,

schizofrenia, oligofrenia etc.;

o expertiza contabilă, cu ajutorul căreia se lămuresc aspecte privind controlul şi revizia

contabilă;

o expertiza tehnică, prin care pot fi lămurite unele probleme în cazul accidentelor de circulaţie,

al infracţiunilor contra protecţiei muncii etc.;

în funcţie de modul în care este reglementată necesitatea efectuării expertizei, sunt

expertize facultative, respectiv obligatorii

o expertiza este obligatorie în următoarele ipoteze:

în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav;

când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra

stării psihice a învinuitului sau inculpatului;

în situaţia în care trebuie stabilite cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport

medico-legal, este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale.

în cazul infracţiunii de pruncucidere;

în cazul unei cereri de suspendare a urmăririi penale ori a procesului penal

expertiza medico-legală este obligatorie pentru a se putea dispune în acest sens;

în ipoteza în care instanţa de judecată este sesizată cu o cerere de amânare ori

de întrerupere a executării pedepsei închisorii iar inculpatul condamnat prezintă

un certificat medical în acest sens, instanţa va dispune, în mod obligatoriu,

efectuarea unei expertize medico-legale.

Definiţie

expertiză

Definiţie expert

Clasificare

- criminalistică

- medico-legală

- psihiatrică

- contabilă

- tehnică

Clasificare

- facultativă

- obligatorie

102

În practica judiciară s-a dispus desfiinţarea sentinţei de condamnare în cazul în care

inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor fără ca raportul de

expertiză medico-legală să fi fost trimis spre avizare comisiei competente, întrucât în lipsa

acestui aviz nu există garanţia verificării concluziilor expertizei medico-legale asupra cauzei

morţii victimei.

în raport de modalitatea de desemnare a expertului

o expertiza oficială (expertul este numit de organul judiciar);

o expertiza contradictorie (experţii sunt numiţi şi aleşi de către organele judiciare ori de

către părţi);

o expertiza supravegheată (părţile pot desemna un specialist cu atribuţii de control

asupra modului de efectuare a expertizei);

expertizele sunt dispuse, în faza de urmărire penală, de către organele de urmărire penală,

prin rezoluţie iar în faza de judecată de către instanţă, prin încheiere;

conţinutul actului prin care se dispune efectuarea expertizei

o obiectul expertizei;

o întrebările la care urmează să răspundă expertul;

o termenul de efectuare;

organul de urmărire penală sau instanţa de judecată fixează un termen la care sunt chemate

părţile, precum şi expertul, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau

de instanţă; la termenul fixat se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului obiectul expertizei,

întrebările la care trebuie să răspundă expertul, dreptul de a face observaţii cu privire la

aceste întrebări şi de a cere modificarea sau completarea lor, dreptul de a cere să ceară

numirea şi a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la

efectuarea expertizei, încunoştiinţarea expertului despre termenul în care urmează a fi

efectuată expertiza;

În practica judiciară s-a stabilit că pentru termenul fixat de instanţă pentru a se da lămuriri

expertului, şedinţa trebuie să fie publică, contradictorie, să fie adus inculpatul arestat,

completul să fie compus în acelaşi mod şi la celelalte termene şi cu participarea procurorului

atunci când aceasta este obligatorie; nerespectarea acestor reguli atrage nulitatea absolută a

hotărârii.

raportul de expertiză cuprinde:

o partea introductivă (menţiuni cu privire la organul judiciar care a dispus efectuarea

expertizei; data când s-a dispus efectuarea acesteia; numele şi prenumele expertului;

data şi locul unde a fost efectuată; data întocmirii raportului de expertiză; obiectul

acesteia şi întrebările la care expertul urma să răspundă; materialul pe baza căruia a

fost efectuată expertiza; dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în

cursul expertizei);

o partea descriptivă (descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei;

obiecţiile sau explicaţiile părţilor; analiza obiecţiilor sau explicaţiilor în lumina celor

constatate de expert);

o partea finală (concluziile expertului ce cuprind răspunsurile la întrebările puse şi

părerea expertului asupra obiectului expertizei);

în ipoteza în care concluziile rezultate nu sunt de natură a forma convingerea organului

judiciar penal, se poate dispune

o efectuarea unui supliment de expertiză;

o redactarea unor lămuriri suplimentare de către expert ori de către instituţia în cauză;

o chemarea expertului spre a fi ascultat;

o efectuarea unei noi expertize;

expertizele nu au o valoare preferenţială, fiind egale, ca forţă probantă, cu celelalte mijloace

de probă (principiul liberei aprecieri a probelor).

Clasificare

- oficială

- contradictorie

- supravegheată

Conţinutul actului

prin care se

dispune expertiza

Raportul de

expertiză

Valoare

probatorie

103

În practica judiciară s-a apreciat că în ipoteza în care la dosarul cauzei se găsesc două

expertize medico-legale privind cauza decesului victimei infracţiunii de omor, sau două

exemplare ale aceluiaşi raport de expertiză, din care unul prezintă ştersături, modificări şi

adăugiri care duc la concluzii contradictorii, instanţa trebuie să stabilească autenticitatea

actului pe care se întemeiază sau să dispună efectuarea unei noi expertize, în vederea stabilirii

cauzei reale a morţii.

4.5. Alte instituţii legate de administrarea probelor în procesul penal


Comisia rogatorie reprezintă un procedeu de probaţiune auxiliar cu ajutorul căruia organele

de urmărire penală sau instanţa de judecată efectuează acte procedurale, prin intermediul

altor organe judiciare, privind anumite mijloace de probă pe care nu au posibilitatea să le

îndeplinească în mod nemijlocit.

nu pot forma obiect al comisiei rogatorii: o actele procesuale (spre exemplu, punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor

preventive, încuviinţarea de probatorii etc.);

o unele acte procedurale (ascultarea învinuitului sau inculpatului);

se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie sau de instanţa de judecată prin

încheiere şi se poate adresa numai unui organ de urmărire penală sau unei instanţe egale în

grad;

actul de dispoziţie trebuie să cuprindă:

o lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul comisiei rogatorii;

o în cazul în care urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta întrebările ce trebuie

să i se pună;

în cazul în care inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie

dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta.

În practica judiciară s-a stabilit că în ipoteza în care instanţa de judecată a efectuat comisia

rogatorie în lipsa inculpatului arestat şi fără să-i desemneze un apărător din oficiu hotărârea

pronunţată este lovită de nulitate absolută

4.5.2. Delegarea

Delegarea este un procedeu de probaţiune auxiliar care are ca finalitate efectuarea unor acte

procedurale de către un organ judiciar inferior în grad celui care are cauza spre soluţionare.

Reprezintă prerogativa procurorului de a dispune ca anumite acte de urmărire penală să fie

efectuate de organele de cercetare penală, modalitate de supraveghere a urmăririi penale.

dispoziţiile privitoare la comisia rogatorie (cu privire la actele care nu pot forma obiectul comisiei

rogatorii şi procedura de urmat) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza delegării


Martorii asistenţi sunt persoane care nu au cunoştinţă despre faptele şi împrejurările cauzei,

chemate să participe la efectuarea anumitor acte procedurale în scopul de a garanta faptul că

procedura urmată este cea legală, iar rezultatul corespunde celor consemnate.

Definiţie comisia

rogatorie

Definiţie delegare

Definiţie martorii

asistenţi

104

numărul martorilor asistenţi: cel puţin doi (lipsa motivată a martorilor asistenţi nu

conduce la neefectuarea activităţii propuse);

nu pot fi martori asistenţi minorii sub 14 ani; cei interesaţi în cauză; cei care fac parte din

aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul procedural;

procesul-verbal încheiat de organele judiciare, în care este consemnat modul de efectuare a

actului procedural va cuprinde datele de identificare ale martorilor asistenţi; eventualele

observaţii ale martorilor asistenţi; semnaturile martorilor asistenţi.


Pentru efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon

sau prin orice alt mijloc electronic de comunicare este necesar a se constata îndeplinirea uneia dintre

următoarele condiţii: a). să existe autorizarea legală a organului de urmărire penală; b). interceptarea şi

înregistrarea să se impună pentru stabilirea situaţiei de fapt; c). să existe date sau indicii temeinice privind

pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni îndreptate împotriva demnităţii persoanei; d). persoana făptuitorului să

fie cunoscută.

Durata pentru care se autorizează interceptările şi înregistrările convorbirilor sau comunicărilor

efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic de comunicare: a). 30 de zile, cu posibilitatea

prelungirii cu încă 30 de zile; b). 15 zile; pentru motive temeinic justificate şi în aceleaşi condiţii, autorizarea

poate fi prelungită, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile; c). 30 zile; pentru motive temeinic justificate şi

în aceleaşi condiţii, autorizarea poate fi prelungită, fiecare prelungire neputând depăşi 30 zile; durata maximă a

interceptărilor şi înregistrărilor autorizate este de 120 de zile; d). în faza de urmărire penală, 30 de zile, cu

posibilitatea prelungirii, iar în faza de judecată, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Constatarea medico-legală este obligatorie: a). în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav; b). în cazul

infracţiunii de pruncucidere; c). în caz de moarte violentă; d). în cauzele în care acţiunea penală se pune în

mişcare din oficiu.

Expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie: a). când este necesară o examinare corporală asupra

învinuitului ori persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii; b). în caz

de moarte violentă; c). când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării

psihice a învinuitului sau inculpatului; d). în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

În cadrul procesului penal, expertul depune jurământ? a). nu; jurământul este un aspect specific procedurii

de audiere a martorilor; b). da, în ipoteza în care expertul este recomandat de către părţi; c). da, în ipoteza în

care se dispune chemarea expertului spre a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiză; d). da, la

termenul fixat spre a se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului despre obiectul expertizei şi întrebările la care

expertul trebuie să răspundă.

Comisia rogatorie se dispune: a). de către instanţa de judecată, prin încheiere; b). de către instanţa de judecată,

prin sentinţă de învestire; c). de către organul de urmărire penală, prin rechizitoriu; d). de către părţi, prin

intermediul apărătorului ales sau desemnat din oficiu.

4.7. Bibliografie


488-504; 519-538.



Bucureşti, 2010, pp. 131-145.

105


Măsurile procesuale. Măsurile preventive

Cuprins

5.1. Introducere





5.4.2.Luarea măsurilor preventive

5.4.3.Înlocuirea măsurilor preventive




5.4.7. Măsurile preventive privite în special

5.4.7.1. Reţinerea

5.4.7.2. Obligarea de a nu părăsi localitatea

5.4.7.3. Obligarea de a nu părăsi ţara





5.8. Bibliografie

5.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi măsurile procesuale, cu

referire la noţiune, importanţa şi clasificarea acestora. De asemenea, veţi parcurge aspecte

teoretice (dar şi de practică judiciară) relative la măsurile preventive (reţinerea, obligarea de a

nu părăsi ţara, obligarea de a nu părăsi localitatea si arestarea preventivă).



Măsurile procesuale sunt mijloacele prevăzute de legea procesual penală de care pot uza

organele judiciare penale pentru a asigura desfăşurarea normală a procesului penal,

executarea pedepsei, repararea pagubei produse prin săvârşirea infracţiunii şi pentru a

preveni săvârşirea de fapte antisociale.

caracter provizoriu o durează atâta timp cât subzistă situaţiile de fapt care au condus la luarea lor

caracter facultativ o luarea măsurilor procesuale este lăsată la aprecierea organelor judiciare, în vederea

unei normale desfăşurări a procesului penal

o cu titlu de excepţie, sunt reglementate ipoteze în care luarea anumitor măsuri

procesuale este obligatorie (spre exemplu, conform art. 468 alin. 1 C.pr.pen., în cazul

procedurii urgente de urmărire a unor infracţiuni flagrante luarea măsurii preventive a

reţinerii învinuitului este obligatorie);

Definiţie

Caracterizare

măsuri procesuale

106

caracterul unor activităţi adiacente celei principale a procesului penal

o organele judiciare dispun luarea măsurilor procesuale în raport de circumstanţele

concrete ale fiecărei cauze penale


criteriul legal o măsurile preventive (măsurile procesuale cele mai drastice, prin prisma faptului că se

referă la restrângerea libertăţii persoanei, în condiţiile legii);

o alte măsuri procesuale (măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă, etc.);

criteriul valorii sociale asupra căreia se îndreaptă o măsuri procesuale personale - privesc persoanele, participante în procesul penal

(măsurile preventive, liberarea provizorie sub control judiciar şi pe cauţiune, măsurile

de siguranţă etc.);

o măsuri procesuale reale - privesc anumite bunuri sau relaţiile faţă de ele (măsurile

asigurătorii, restituirea lucrurilor etc.);

criteriul scopului special urmărit o măsuri procesuale de constrângere (măsurile preventive; măsurile asigurătorii etc.);

o măsuri procesuale de ocrotire (măsurile de ocrotire etc).



Măsurile preventive sunt acele măsuri procesuale, prevăzute de lege, cu caracter de

constrângere, prin luarea cărora organele judiciare urmăresc privarea de libertate sau

restrângerea libertăţii de mişcare a învinuitului sau inculpatului, în scopul de a asigura buna

desfăşurare a procesului penal ori de a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de

la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

măsurile preventive prevăzute în Codul de procedură penală sunt:

o reţinerea;

o obligarea de a nu părăsi localitatea;

o obligarea de a nu părăsi ţara;

o arestarea preventivă.

5.4.2. Luarea măsurilor preventive

pentru luarea măsurilor preventive sunt necesare o serie de condiţii

o infracţiunea cu privire la care se dispune luarea măsurii preventive să fie pedepsită cu

detenţiune pe viaţă sau cu închisoare (art. 136 alin. 1 C.pr.pen.); această condiţie se

consideră a fi îndeplinită şi în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa închisorii

sau amenda, cu excepţia măsurii arestării preventive care, potrivit art. 136 alin. 6

C.pr.pen., nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede

alternativ pedeapsa amenzii;

o să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă

prevăzută de legea penală (art. 143 alin. 1 C.pr.pen.);

Clasificare

-măsuri preventive

-alte măsuri

Clasificare

-măsuri personale

-măsuri reale

Clasificare

-măsuri de

constrângere

-măsuri de

ocrotire

Definiţie

Clasificare

Condiţii pentru

luarea măsurilor

preventive

107

Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea

rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de

urmărire penală a săvârşit fapta (art. 681 C.pr.pen.).

Exemplu indicii

cu ocazia percheziţiei domiciliare, în cazul unui furt prin folosirea unei chei mincinoase, s-au

descoperit cheia falsă, contrafăcută, precum şi obiectele sustrase;

o să existe vreunul din următoarele 7 cazuri prevăzute în art. 148 lit. a-f C.pr.pen.:

inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire

sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă

în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea

pedepsei (art. 148 lit. a C.pr.pen.);

inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea

sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri (art. 148 lit. a1

C.pr.pen.)

există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect

aflarea adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, ori prin

distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă (art. 148

lit. b C.pr.pen.);

există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni (art. 148 lit. c

C.pr.pen.);

inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (art. 148 lit. d C.pr.pen.);

există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că

încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta (art. 148 lit. e C.pr.pen.);

inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că

lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (art.

148 lit. f C.pr.pen.);

se vor avea în vedere următoarele aspecte distinctive:

o reţinerea poate fi dispusă pentru oricare din cazurile prevăzute în art. 148 lit. a-f

precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de pedeapsî prevăzute

de lege (art. 143 alin. 4 C.pr.pen.);

o în cazurile prevăzute în art. 148 lit. a-e C.pr.pen. măsura arestării preventive a

inculpatului poate fi luată cu îndeplinirea unei noi condiţii: pedeapsa prevăzută de lege

este detenţiune pe viaţă sau închisoare mai mare de 4 ani;

o în cazul obligării de a nu părăsi localitatea şi obligării de a nu părăsi ţara, cazurile

prevăzute la art. 148 C.pr.pen. nu prezintă nici o relevanţă;

în ce priveşte organul competent a lua o măsură preventivă

o reţinerea poate fi dispusă pentru oricare din cazurile reţinerea poate fi dispusă de către

organul de cercetare penală şi de procuror;

o obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara se pot lua de

procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de judecător, în cursul

judecăţii;

o arestarea preventivă se poate dispune numai de judecător;

actele prin care pot fi luate măsurile preventive sunt următoarele

o ordonanţa organului de cercetare penală;

o ordonanţa sau rechizitoriul procurorului;

o hotărârea instanţei de judecată (încheiere, sentinţă sau decizie);

actul prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive trebuie să cuprindă

o fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării;

o textul de lege în care aceasta se încadrează;

o pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită;

Definiţie indicii

temeinice

Aspecte distinctive

Organ judiciar

competent

Actele prin care

pot fi luate

măsurile

preventive

Conţinutul actului

prin care pot fi

luate măsurile

preventive

108

o cazul prevăzut în art. 148, precum şi temeiurile concrete din care rezultă existenţa

acestuia (în ipoteza luării măsurii arestării preventive).

5.4.3. Înlocuirea măsurilor preventive

măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, fie mai uşoară, fie mai

gravă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acesteia;

se dispune la cerere sau din oficiu, de către organul judiciar care le-a luat;

o în cazul în care măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de instanţă

sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe

procuror despre schimbarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive;

o procurorul va proceda, după caz, fie la înlocuirea măsurii preventive, în ipoteza în care

aceasta a fost dispusă de către el, fie la sesizarea judecătorului, când este vorba despre

măsura arestării preventive.

În practica judiciară s-a stabilit că cererile prin care se face apel, în general, bunăvoinţa şi

îngăduinţa organului judiciar nu pot conduce la înlocuirea măsurii arestării preventive,

deoarece nu exprimă o schimbare obiectivă reală a temeiurilor arestării. Astfel, împrejurarea

decesului fratelui inculpatului, coinculpat în proces (chiar în circumstanţele existenţei unei

puternice suferinţe psihice) nu poate fi privită ca o schimbare a temeiurilor care au determinat

luarea măsurii arestării şi nu justifică înlocuirea ei.


revocarea măsurii preventive se dispune în următoarele ipoteze:

o măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale;

o nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive.

se dispune, la cerere sau din oficiu, de către organul judiciar care a luat măsurile

în cazul în care măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de instanţă sau de

procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror

despre încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive.


încetarea măsurilor preventive operează de drept în următoarele situaţii

o la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la

expirarea termenului prevăzut în art. 160b alin. 1, dacă instanţa nu a procedat la

verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în acest termen;

o în caz de scoatere de sub urmărire şi încetare a urmăririi penale, în faza de urmărire

penală;

o în caz de încetare a procesului penal şi achitare, în faza de judecată;

o când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata

arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea

care face obiectul învinuirii;

o când instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi

arestării preventive etc;

instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul

reţinerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligaţia să

dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei

locului de deţinere o copie de pe dispozitivul hotărârii sau ordonanţă, ori un extras

cuprinzând următoarele menţiuni:

o datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului;

o numărul mandatului de arestare;

o numărul şi data ordonanţei sau a hotărârii prin care s-a dispus liberarea;

Înlocuirea

măsurilor

preventive

Revocarea

măsurilor

preventive

Încetarea de drept

a măsurilor

preventive

Punerea în

libertate

109

o temeiul legal al liberării;

dacă încetarea de drept a avut loc datorită expirării termenelor prevăzute de lege sau stabilite

de organele judiciare, nu mai este nevoie ca acestea să dispună punerea în libertate a celui

reţinut sau arestat şi nici să comunice aceasta organelor competente; în acest caz, intervine

obligaţia administraţiei locului de deţinere sau reţinere de a-l elibera pe cel care a împlinit

termenul legal al privării de libertate.


5.4.6.1. Consideraţii preliminare

actele de dispoziţie relative la măsurile preventive pot fi atacate după cum urmează

o plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului

privind măsura reţinerii;

o plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind obligarea de a nu părăsi

localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara;

o căile de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul urmăririi penale

privind arestarea preventivă;

o căile de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind

măsurile preventive.

5.4.6.2. Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura

reţinerii

măsura reţinerii poate fi contestată, înainte de expirarea termenului maxim de 24 de ore

o la procurorul care supraveghează cercetarea penală, dacă măsura reţinerii a fost

dispusă de către organul de cercetare penală;

o la procurorul ierarhic superior procurorului care a dispus măsura reţinerii.

procurorul se va pronunţa prin ordonanţă, în interiorul termenului de 24 de ore, putând

dispune, după caz

o admiterea plângerii şi, pe cale de consecinţă, revocarea măsurii reţinerii;

o respingerea plângerii şi confirmarea legalităţii reţinerii.

5.4.6.3. Plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind obligarea de a nu părăsi localitatea ori

obligarea de a nu părăsi ţara

ordonanţa poate fi atacată prin plângere introdusă la instanţa căreia i-ar reveni competenţa

să judece cauza în primă instanţă

termenul în care ordonanţa procurorului poate fi atacată: 3 zile de la luarea măsurii.

procurorul va înainta plângerea instanţei competente, în termen de 24 de ore;

termen de soluţionare: cel mult 3 zile de la sesizare

procedura soluţionării plângerii de către instanţa de judecată presupune următoarele reguli

procedurale:

o soluţionarea plângerii va avea loc în camera de consiliu;

o citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie, dar absenţa acestuia nu va

determina împiedicarea judecării plângerii;

o procurorul participă în mod obligatoriu;

o plângerea va fi soluţionată în aceeaşi zi, prin încheiere.

instanţa poate dispune:

o admiterea plângerii şi, pe cale de consecinţă, revocarea măsurii preventive;

Căi de atac

măsuri preventive

Plângerea

împotriva

ordonanţei

organului de

cercetare penală

sau a procurorului privind măsura

reţinerii

Plângerea

împotriva

ordonanţei

procurorului privind obligarea

de a nu părăsi ţara

sau localitatea

110

o respingerea plângerii şi confirmarea legalităţii obligării de a nu părăsi localitatea ori a

măsurii obligării de a nu părăsi ţara.

plângerea învinuitului sau inculpatului prin care se contestă luarea măsurii obligării de a nu

părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara nu are drept efect suspendarea

executării.

5.4.6.4. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de judecător în cursul urmăririi penale privind

măsurile preventive (art. 1403 C.pr.pen.)

încheierea prin care judecătorul dispune, în cursul urmăririi penale, luarea unei măsuri

preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive,

precum şi încheierea de respingere a propunerii de arestare preventivă cu recurs;

o încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea,

înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de

atac;

o titularii acestui recurs sunt învinuitul sau inculpatul şi procurorul;

procedura soluţionării recursului presupune următoarele reguli procedurale:

o termenul în care poate fi exercitat acest drept este de 24 de ore; termenul va începe să

curgă de la pronunţare, pentru cei prezenţi, de la comunicare, pentru cei lipsă;

o învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în faţa instanţei de recurs şi va fi ascultat în

prezenţa apărătorului său; în cazul în care învinuitul sau inculpatul se află internat în

spital şi, din cauza stării sănătăţii, nu poate fi adus în faţa instanţei sau când, din cauză

de forţă majoră sau stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, recursul va fi

examinat în lipsa acestuia, dar numai în prezenţa apărătorului său, căruia i se dă

cuvântul pentru a pune concluzii;

o participarea procurorului este obligatorie;

o termenul maxim de soluţionare a recursului este de 48 de ore, în cazul arestării

învinuitului, şi de 3 zile, în cazul arestării inculpatului;

o instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere.

soluţii care pot fi dispuse:

o admiterea recursului, urmând a se dispune revocarea măsurii preventive; în cazul

arestării preventive se va dispune punerea în libertate de îndată a învinuitului sau

inculpatului, dacă acesta nu este arestat într-o altă cauză;

o respingerea recursului;

recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii preventive sau prin care s-a

constatat încetarea de drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare.

5.4.6.5. Calea de atac împotriva încheierii pronunţată de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile

preventive

încheierea dată în primă instanţă şi în apel prin care se dispune, luarea, revocarea,

înlocuirea, încetarea de drept sau menţinerea unei măsuri preventive pot fi atacate, separat,

cu recurs

o încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare,

înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de

atac;

titularii acestui recurs sunt inculpatul şi procurorul;

procedura soluţionării recursului presupune următoarele reguli procedurale:

o termenul în care poate fi exercitat acest drept este de 24 de ore; termenul va începe să

curgă de la pronunţare, pentru cei prezenţi sau de la comunicare, pentru cei lipsă;

o instanţa competentă va soluţiona cauza în termen de 3 zile, urmând apoi a restitui

dosarul către prima instanţă, în termen de 24 de ore de la soluţionare;

Calea de atac

împotriva

încheierii

pronunţate de

judecător în cursul

urmăririi penale

privind măsurile

preventive

Calea de atac

împotriva

încheierii

pronunţate de

instanţă în cursul

judecăţii privind

măsurile

preventive

111

recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri

preventive sau prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive nu este

suspensiv de executare

În soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a statuat că încheierea dată în

primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau

încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs.

5.4.6.6. Tratamentul medical sub pază

administraţia locului de deţinere va dispune ca învinuitul sau inculpatul arestat preventiv să

efectueze un tratament sub pază permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii

Publice, dacă se constată, în baza actelor medicale, că arestatul suferă de o boală care nu

poate fi tratată în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor;

motivele dispunerii tratamentului medical se comunică de îndată:

o procurorului, în cursul urmăririi penale;

o instanţei de judecată, în cursul judecăţii.

5.4.7. Măsurile preventive privite în general

5.4.7.1. Reţinerea

Reţinerea este singura măsură preventivă privativă de libertate care poate fi luată atât de

procuror cât şi de organul de cercetare penală pe o durată de cel mult 24 de ore.

reţinerea poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii


prevăzută de legea penală;

o învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat în prezenţa apărătorului;

o pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea;

condiţia este îndeplinită şi în cazul în care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii

sau amenda;

o să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C.pr.pen. ori o infracţiune flagrantă,

oricare ar fi limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită

reţinerea poate fi dispusă de către:

o organul de cercetare penală ( acesta va încunoştinţa de îndată pe procuror);

o procuror;

ordonanţa prin care se dispune reţinerea învinuitului sau inculpatului are următorul conţinut:

o fapta care face obiectul învinuirii;

o textul de lege în care fapta se încadrează;

o pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită;

o temeiurile concrete care au determinat luarea reţinerii;

o ziua şi ora la care reţinerea a început.

ordonanţa de punere în libertate are acelaşi conţinut

persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă

o motivele reţinerii;

o faptul că are dreptul de a-şi angaja un apărător;

o faptul că are dreptul de a nu face nici o declaraţie;

o faptul că, în ipoteza în care va face declaraţii, acestea pot fi folosite şi împotriva sa.

măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore;

Tratamentul

medical sub pază

Condiţii pentru

luarea măsurii

reţinerii

Definiţie

Conţinut

ordonanţă

reţinere

112

în ipoteza în care persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a

conducerii la sediul poliţiei, timpul respectiv se va scădea din durata reţinerii; în situaţia

în care reţinerea se dispune după audierea învinuitului citat de către organul de urmărire

penală, termenul de 24 de ore se calculează de la ora emiterii ordonanţei;

reţinerea nu poate fi prelungită.

5.4.7.2. Obligarea de a nu părăsi localitatea (art. 145 C.pr.pen.)

Obligarea de a nu părăsi localitatea reprezintă o măsură preventivă restrictivă de libertate

care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea în

care locuieşte fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus această măsură.

pentru a se putea dispune obligarea de a nu părăsi localitatea este necesar a fi îndeplinite

următoarele condiţii


prevăzută de legea penală;

o învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat în prezenţa apărătorului;

o pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea;

condiţia este îndeplinită şi în cazul în care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii

sau amenda;

măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă de către

o procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale;

o judecător, prin încheiere, în cursul urmăririi penale;

o instanţa de judecată, prin încheiere, în cursul judecăţii.

pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, organul judiciar va dispune ca

învinuitul sau inculpatul să respecte 4 obligaţii (art. 145 alin. 11 C.pr.pen.) şi poate

dispune ca acesta să respecte alte 6 obligaţii (art. 145 alin. 12 C.pr.pen.)

obligaţiile care se dispun faţă de învinuit sau inculpat sunt următoarele:

o să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată, ori

de cîte ori este chemat;

o să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar care

a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie

ori de câte ori este chemat;

o să nu îşi schimbe locuinţa fără încunoştiinţarea organului judiciar care a dispus

măsura;

o să nu deţină, să nu folosească sau să nu poarte nici o categorie de arme;

obligaţiile care pot fi dispuse faţă de învinuit sau inculpat sunt urmă toarele:

o să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;

o să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive sau culturale sau în orice alte locuri

stabilite;

o să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună

cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane stabilite de organul judiciar şi

să nu comunice cu acestea, direct sau indirect;

o să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule stabilite;

o să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate;

o să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea

căreia a săvârşit fapta;

organului judiciar care a dispus măsura îi revin următoarele obligaţii:

o comunicarea copiei de pe actul procesual, în aceeaşi zi, învinuitului sau

inculpatului, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta,

jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze

paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea

asigurării respectării obligaţiilor care îi revin;

Definiţie

Condiţii pentru

luarea măsurii

obligării de a nu

părăsi localitatea

Obligaţiile care se

dispun faţă de

învinuit sau

inculpat


pot dispune faţă de

învinuit sau

inculpat

Obligaţiile

organului judiciar

113

o învinuitului sau inculpatului i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea -

credinţă a măsurii sau a obligaţiilor impuse, se va lua faţă de acesta măsura

arestării preventive;

o menţionarea expresă în în cuprinsul ordonanţei sau încheierii prin care se

dispune obligarea de a nu părăsi localitatea a obligaţiilor pe care învinuitul sau

inculpatul trebuie să le respecte;

o organul de poliţie desemnat de organul judiciar care a dispus măsura verifică

periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către înv inuit sau inculpat; în

cazul în care constată încălcări ale acestora sesizează, de îndată, procurorul, în

cursul urmăririi penale, ori instanţa de judecată, în cursul judecăţii.

obligarea de a nu păsări localitatea se dispune astfel :

o în faza urmăririi penale, durata măsurii nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când

ea este prelungită, în condiţiile legii;

o prelungirea măsurii, în cursul fazei de urmărire penală se dispune, în caz de necesitate

şi numai motivat, de procuror, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile;

În soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a statuat că măsura preventivă a

obligării de a nu părăsi localitatea, luată în cursul urmăririi penale de judecător, prin

aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 C.pr.pen. şi, respectiv art. 149

1 alin. 12 C.pr.pen., se

prelungeşte de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în

condiţiile art. 145 alin. 2 C.pr.pen. şi, respectiv art. 1451 alin. 2 C.pr.pen.

o prin prelungirea măsurii, în condiţiile legii, se poate ajunge la obligarea învinuitului

sau a inculpatului de a nu părăsi localitatea pe o durată maximă de un an; în mod

excepţional, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea

de 10 ani sau mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2

ani;

o în faza de judecată, obligarea de a nu părăsi localitatea se poate dispune până la

soluţionarea cauzei, neexistând, deci, o limitare în timp

5.4.7.3. Obligarea de a nu părăsi ţara (art. 1451 C.pr.pen.)

Obligarea de a nu părăsi ţara este o măsură preventivă restrictivă de libertate care constă în

îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea

organului judiciar care a dispus această măsură.

organul competent:

o procurorul, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale;

o judecător, prin încheiere, în cursul urmăririi penale;

o instanţa de judecată, prin încheiere, în cursul judecăţii.

procedura dispunerii măsurii este similară cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea.


Arestarea preventivă este acea măsură preventivă privativă de libertate, prin care organul judiciar

competent dispune deţinerea învinuitului sau inculpatului pe durata şi în condiţiile prevăzute de lege,

în locuri special destinate acestui scop, în interesul urmăririi penale sau al judecăţii.

A. Arestarea preventivă a învinuitului

pentru a se putea dispune arestarea preventivă a învinuitului este necesar a fi îndeplinite

următoarele condiţii

o să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea

penală;

Durata obligării

de a nu părăsi

localitatea

Definiţie

Definiţie

Condiţii pentru

luarea măsurii

arestării

preventive a

învinuitului

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20146

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20149

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20145

114

o învinuitul trebuie ascultat în prezenţa apărătorului;

o pentru fapta săvârşită, legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea;

dacă legea prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda, măsura nu se va mai

putea dispune;

o să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C.pr.pen.;

o să fie necesară privarea de libertate a învinuitului în interesul urmăririi penale.

arestarea învinuitului poate fi dispusă numai de către judecător

arestarea preventivă a învinuitului în faza de urmărire penală

o procurorul, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, va prezenta

dosarul cauzei cu propunere motivată în acest sens preşedintelui instanţei de judecată

competente ori unui judecător delegat;

o instanţa competentă : instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond;

instanţa corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie,

locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul

parchetului din care face parte procurorul;

o judecătorul va fixa termenul de soluţionare, precizând ziua şi ora; în ipoteza în care

învinuitul se află în stare de reţinere, termenul fixat se va afla în interiorul celor 24 de

ore cât durează reţinerea

o soluţionarea propunerii de arestare preventivă are loc în sala de consiliu;

o completul de judecată este format dintr-un singur judecător;


o participarea învinuitului este asigurată de procuror; se va dispune arestarea preventivă

în lipsa învinuitului în următoarele ipoteze:

învinuitul nu poate fi adus în faţa judecătorului din cauze de sănătate, din cauze

de forţă majoră ori de stare de necesitate;

învinuitul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea

penală.

o dacă judecătorul nu este de acord cu propunerea procurorului va dispune continuarea

anchetei penale cu învinuitul în stare de libertate; se poate dispune, de asemenea,

măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau măsura obligării de a nu părăsi ţara;

o dacă judecătorul este de acord cu propunerea procurorului se va dispune, prin

încheiere, arestarea preventivă a învinuitului; de asemenea, se va întocmi mandatul de

arestare;

o încheierea instanţei poate fi atacată cu recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare,

pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă.

arestarea preventivă a învinuitului în faza de judecată

o se poate dispune arestarea preventivă a învinuitului în cazul infracţiunilor de audienţă sau

în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, în condiţiile art. 337

C.pr.pen.;

arestarea preventivă a învinuitului nu poate fi prelungită.

B. Arestarea preventivă a inculpatului

pentru a se putea dispune arestarea preventivă a inculpatului este necesar a fi îndeplinite

următoarele condiţii:

o să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea

penală;

o să fie pusă în mişcare acţiunea penală;

o să existe vreunul din următoarele 7 cazuri prevăzute în art. 148 lit. a-f C.pr.pen.

(întâlnite şi la reţinere sau arestarea preventivă a învinuitului):

inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire

sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă

Arestarea

preventivă a

învinuitului în faza

de urmărire

penală

Arestarea

preventivă a

învinuitului în faza

de judecată

Condiţii pentru

luarea măsurii

arestării

preventive a

inculpatului

115

în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea

pedepsei (art. 148 lit. a C.pr.pen.);

inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea

sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri (art. 148 lit. a1

C.pr.pen.)

există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect

aflarea adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, ori prin

distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă (art. 148

lit. b C.pr.pen.);

există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni (art. 148 lit. c

C.pr.pen.);

inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (art. 148 lit. d C.pr.pen.);

există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că

încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta (art. 148 lit. e C.pr.pen.);

inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că

lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (art.

148 lit. f C.pr.pen.);

o pentru fapta săvârşită, legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani;

o inculpatul să fie ascultat de către procuror şi de către judecător, în prezenţa

apărătorului, înainte de a se dispune luarea măsurii (măsura arestării preventive a

inculpatului poate fi dispusă fără ascultarea acestuia dacă inculpatul este dispărut, se

află în străinătate, se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată ori inculpatul

aflat în stare de reţinere ori arestat nu poate fi adus în faţa judecătorului din cauza

stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate);

o să fie necesară privarea de libertate a inculpatului pentru buna desfăşurare a procesului

penal;

arestarea preventivă a inculpatului se dispune de către judecător, în cursul fazei de urmărire

penală, şi de către instanţa de judecată, în cursul fazei de judecată

după întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite de îndată

mandat de arestare individual;

În soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a statuat că în cazurile în care

judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive este

obligatorie întocmirea unei minute, sub sancţiunea nulităţii absolute.

procedura arestării preventive a inculpatului este distinctă în funcţie de faza procesuală în care a

fost dispusă, respectiv

o arestarea preventivă inculpatului în cursul fazei de urmărire penală

o arestarea preventivă inculpatului în cursul fazei de judecată

arestarea preventivă a inculpatului în cursul fazei de urmărire penală

o procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, constatând

îndeplinirea condiţiilor legale, va propune judecătorului luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului

o instanţa competentă : instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond;

instanţa corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie,

locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul

parchetului din care face parte procurorul;

o se fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, ţinând cont de

următoarele aspecte:

o ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă se fixează până la

expirarea mandatului de arestare preventivă a învinuitului devenit inculpat;

Organul

competent

Arestarea

preventivă a

inculpatului în

cursul fazei de

urmărire penală

116

o ziua şi şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă se fixează până la

expirarea celor 24 de ore de reţinere a învinuitului devenit inculpat.

o dacă inculpatul se găseşte în stare de libertate, judecătorul nu este ţinut de vreun

termen expres, fiind însă obligat să respecte prin dispoziţiile sale principiul

operativităţii procesului penal.

o propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu, în condiţii de

nepublicitate;

o completul de judecată este format dintr-un singur judecător;


o participarea inculpatului este obligatorie (cu excepţia cazurilor în care inculpatul

inculpatul este dispărut, se află în străinătate, se sustrage de la urmărirea penală ori

inculpatul aflat în stare de reţinere ori arestat nu poate fi adus în faţa judecătorului din

cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate);

o admiterea ori respingerea propunerii de arestare preventivă se face prin încheiere

motivată, care poate fi atacată cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare,

pentru cei prezenţă, şi de la comunicare, pentru cei lipsă;

o arestarea preventivă a inculpatului în timpul urmăririi penale se poate dispune pentru

cel mult 30 de zile;

se poate dispune prelungirea arestării preventive dacă temeiurile care au determinat

arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care

să justifice privarea de libertate;

o durata arestării preventive nu poate depăsi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180

de zile;

o instanţa competentă să dispună prelungirea arestării preventive este instanţa

competentă să dispună arestarea;

o instanţa hotărăşte asupra prelungirii arestării inculpatului printr-o încheiere;

o încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat; termenul de recurs

este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare,

pentru cei lipsă;

o recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive;

o recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării

preventive nu este suspensiv de executare;

o consecinţă: încheierea prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive îşi produce

efectele prin menţinerea stării de arest a inculpatului pe perioada judecării recursului.

arestarea preventivă a inculpatului în cursul judecăţii

o arestarea preventivă se dispune printr-o încheiere; de asemenea, se va întocmi un

mandat de arestare;

o încheierea poate fi atacată separat cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare,

pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă;

o recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv

de executare;

o instanţa de recurs va primi dosarul în termen de 24 de ore de la declararea căii de atac,

fiind obligată de a se pronunţa în termen de 3 zile;

o durata măsurii arestării preventive este în cursul judecăţii de cel mult 60 de zile, după

care instanţa are obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurii, dispunând,

după caz, revocarea ori menţinerea măsurii preventive;

o dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care a

determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice

privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi

punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Prelungirea

arestării

preventive a

inculpatului în

cursul fazei de

urmărire penală

Arestarea

preventivă a

inculpatului în

cursul judecăţii

117


5.5.1. Reţinerea minorului

minorul între 14 şi 16 ani, poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de

cercetare penală, în mod cu totul excepţional, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

o minorul să răspundă penal;

o să existe date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare;

o înştiinţarea procurorului care exercită supravegherea urmăririi penale;

durata reţinerii este de cel mult 10 ore; măsura poate fi prelungită de către procuror, prin

ordonanţă, numai dacă se impune, pentru o durată de cel mult 10 ore.

5.5.2. Arestarea preventivă a inculpatului minor

inculpatul minor între 14 şi 16 ani va putea fi arestat preventiv cu îndeplinirea următoarelor

condiţii

o minorul să răspundă penal;

o pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă

sau închisoarea de 10 ani ori mai mare;

o altă măsură preventivă nu este suficientă.

durata arestării minorului între 14 şi 16 ani, în cursul urmăririi penale:

o cel mult 15 zile;

o în mod excepţional, măsura poate fi prelungită, fiecare prelungire neputând depăşi, de

asemenea, 15 zile;

o în total, arestarea preventivă nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 60

de zile;

o dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani

ori mai mare, durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale va fi de

180 de zile;

durata arestării minorului între 14 şi 16 ani, în cursul judecăţii:

o măsura arestării preventive a inculpatului minor între 14 şi 16 ani nu este condiţionată

de respectarea unui termen limită;

o instanţa are obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia arestării în mod periodic,

dar nu mai târziu de 30 de zile;

inculpatul minor între 16 şi 18 ani va putea fi arestat preventiv cu îndeplinirea condiţiilor

impuse de procedura comună în materie;

durata arestării minorului între 16 şi 18 ani, în cursul urmăririi penale

o cel mult 20 de zile;

o măsura poate fi prelungită, de fiecare dată cu 20 de zile, astfel încât durata privării de

libertate să se circumscrie unui termen rezonabil, şi nu mai mult de 90 de zile;

o în mod excepţional, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau

închisoarea de 10 de ani ori mai mare, durata maximă a arestării preventive în cursul

urmăririi penale va fi de 180 de zile.

durata arestării minorului între 16 şi 18 ani, în cursul judecăţii

o în cursul judecăţii, măsura arestării preventive a inculpatului minor între 16 şi 18 ani

nu este condiţionată de respectarea unui termen limită;

o instanţa are obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia arestării în mod periodic,

dar nu mai târziu de 40 de zile.

judecătorul încunoştiinţează despre arestarea minorului părinţii, tutorele, persoana în

îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul ori alte persoane pe care le desemnează

acesta, precum şi serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a

executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să

Reţinerea

minorului; condiţii

Reţinerea

minorului; durată

Arestarea

preventivă a

minorului 14-16

ani; condiţii

Arestarea

preventivă a

minorului 16-18

ani; condiţii

118

judece în primă instanţă cauza; despre îndeplinirea acestei obligaţii procesuale, judecătorul

va întocmi un proces-verbal.

5.5.3. Arestarea preventivă a învinuitului minor

durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile(art. 160h alin. 4 C.pr.pen.)


împotriva persoanelor juridice se pot dispune următoarele măsuri preventive (art. 479

5 alin.

1 C.pr.pen.):

o suspendarea procedurii de dizolvare;

o suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice;

o interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea

semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;

o interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul judiciar;

o interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiul sau cu ocazia cărora a

fost comisă infracţiunea;

măsurile pot fi dispuse de către judecător, în cursul urmăririi penale (prin încheiere

motivată, dată în camera de consiliu), la propunerea procurorului, sau de către instanţă, în

cursul judecăţii;

măsurile preventive se vor dispune cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

o să existe motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică

a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

o să se asigure, în acest mod, buna desfăşurare a procesului penal;

măsurile preventive se pot dispune pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea

prelungirii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora; fiecare prelungire

nu poate depăşi 60 de zile;

persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni al cărei cuantum nu poate fi mai mic

de 5.000 lei, în vederea asigurării respectării măsurilor preventive dispuse.


Sunt măsuri preventive: a). arestarea preventivă; b). obligarea la tratament medical; c). interzicerea de a se

afla în anumite localităţi; d). inscripţia ipotecară.

Măsurile preventive încetează de drept: a). la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele

judiciare; b). în cazul în care se face plângere împotriva măsurii luate de organul de urmărire penală; c). în

ipoteza pronunţării unei hotărâri de condamnare a inculpatului; d). când s-au schimbat temeiurile care au

determinat luarea măsurii.

Arestarea preventivă se poate dispune prin: a). ordonanţa procurorului; b). încheierea instanţei de judecată;

c). mandatul de arestare; d). rezoluţia motivată a procurorului.

Prelungirea duratei arestării poate fi dispusă de către: a). procurorul ierarhic superior celui care a dispus

arestarea preventivă; b). instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond; c). procurorul competent

să efectueze urmărirea penală, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală; d). instanţa ierarhic

superioară celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Reţinerea învinuitului dispusă la 9 martie, ora 14 expiră la: a). 10 martie, ora 13; b). 10 martie, ora 14; c).

10 martie, ora 12; d). 10 martie, ora 14; dacă 10 martie este zi nelucrătoare, termenul se prorogă până la prima

zi lucrătoare.

Măsuri preventive

persoane juridice

Condiţii

Durata

119

Măsurile preventive pot fi dispuse prin următoarele acte: a). rezoluţia organului de cercetare penală; b).

ordonanţa organelor de constatare (agenţii poliţiei de frontieră); c). hotărârea instanţei de judecată; d).

rechizitoriul procurorului.

5.8. Bibliografie


539-601.



Bucureşti, 2010, pp. 146-153

120


Măsurile procesuale. Liberarea provizorie

Cuprins

6.1. Introducere

6.2. Concept. Organe competente




6.6. Căi de atac



6.9. Bibliografie

6.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi liberarea provizorie, în cele

două variante normative, şi anume liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea

provizorie pe cauţiune. Veţi parcurge condiţiile care trebuie întrunite pentru a se putea dispune

liberarea provizorie şi procedura de judecare a cererii de liberare provizorie.


6.2. Liberarea provizorie. Concept. Organe competente.

Liberarea provizorie este o măsură procesuală neprivativă de libertate care înlocuieşte

arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului şi se dispune de către instanţa de judecată,

în vederea asigurării desfăşurării normale a procesului şi executării pedepsei aplicate

inculpatului în caz de condamnare.

atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii, liberarea provizorie se dispune

exclusiv de instanţa de judecată

o în cazul în care cererea este formulată în cursul urmăririi penale, competenţa revine

instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond;

o în cazul în care cererea este formulată în cursul fazei de judecată competenţa va reveni

instanţei sesizate cu judecarea cauzei;

liberarea provizorie este reglementată sub următoarele două modalităţi:

o liberarea provizorie sub control judiciar;

o liberarea provizorie pe cauţiune.


liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda cu îndeplinirea următoarelor condiţii

o împotriva învinuitului sau inculpatului s-a dispus măsura arestării preventive;

o învinuitul sau inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau o infracţiune cu intenţie,

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani (art. 1602 alin. 1

C.pr.pen.);

Definiţie

Modalităţi

Condiţii liberare

provizorie sub

control judiciar

121

o să nu existe date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat

să săvârşească alte infracţiuni;

o să nu existe date că învinuitul sau inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte;

În soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a statuat că cererile de liberare

provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune sunt admisibile în ipoteza săvârşirii infracţiunii

prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat nu depăşeşte

18 ani.

pe timpul liberării provizorii, organul judiciar va dispune ca învinuitul sau

inculpatul să respecte 5 obligaţii (art. 1602 alin. 3 C.pr.pen.) şi poate dispune ca

acesta să respecte alte 6 obligaţii (art. 1602 alin. 3

1 şi 3

2 C.pr.pen.)

obligaţiile care se dispun faţă de învinuit sau inculpat sunt următoarele:

o să nu depăşească limitat teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă;

o să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată, ori

de cîte ori este chemat;

o să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform

programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este

chemat;

o să nu îşi schimbe locuinţa fără încunoştiinţarea instanţei care a dispus măsura;

o să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;

obligaţiile care pot fi dispuse faţă de învinuit sau inculpat sunt următoarele:

o să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;

o să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive sau culturale sau în orice alte locuri

stabilite;

o să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună

cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane stabilite de instanţă şi să nu

comunice cu acestea, direct sau indirect;

o să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule stabilite;

o să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate;

o să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea

căreia a săvârşit fapta;


liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda cu îndeplinirea următoarelor condiţii

o împotriva învinuitului sau inculpatului s-a dispus măsura arestării preventive;

o învinuitul sau inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau o infracţiune cu

intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 18 ani;

o să nu existe date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat

să săvârşească alte infracţiuni;

o să nu existe date că învinuitul sau inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte;

o s-a depus cauţiunea stabilită de organul judiciar competent;

învinuitul sau inculpatul arestat faţă de care se dispune liberarea provizorie pe cauţiune are

aceleaşi obligaţii ca şi în ipoteza dispunerii liberării provizorii sub control judiciar;

Cauţiunea reprezintă suma de bani pe care trebuie să o depună învinuitul sau inculpatul cu

scopul de a se garanta respectarea de către acesta a obligaţiilor ce-i revin în timpul liberării

provizorii.


dispun faţă de

învinuit sau

inculpat


pot dispune faţă de

învinuit sau

inculpat

Condiţii liberare

provizorie pe

cauţiune

Definiţie cauţiune

lnk:LEG%20PRL%2039%202003%200

122

cuantumul cauţiunii se fixează de către judecător şi este de cel puţin 1.000 lei; consemnarea

sa se poate face fie prin depunerea sumei de bani stabilită de instanţă, fie prin constituirea

unei garanţii reale imobiliare la dispoziţia instanţei care a stabilit cauţiunea (art. 1605 alin. 2

C.pr.pen.);

cauţiunea se consemnează la o instituţie financiară pe numele învinuitului sau inculpatului, dar

la dispoziţia instanţei de judecată;

cauţiunea se restituie în următoarele situaţii:

o când se revocă liberarea provizorie ca urmare a descoperirii unor fapte sau împrejurări

ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică

arestarea inculpatului;

o când se constată de către procuror, prin ordonanţă, iar de instanţă, prin încheiere, că nu mai

există cazurile care au justificat măsura arestării preventive;

o când se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea

sau încetarea procesului penal;

o când se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea

condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu

executarea la locul de muncă;

o când se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii;

o când cererea de liberare provizorie a fost respinsă potrivit art. 1608a

alin. 6 C.pr.pen.;

cauţiunea nu se restituie în următoarele situaţii:

o când liberarea provizorie s-a revocat ca urmare a faptului că inculpatul nu respectă cu

rea-credinţă obligaţiile ce-i revin;

o când liberarea provizorie s-a revocat ca urmare a faptului că inculpatul încearcă să

zădărnicească aflarea adevărului;

o când liberarea provizorie s-a revocat ca urmare a faptului că inculpatul săvârşeşte din

nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.


liberarea provizorie se poate obţine numai la cerere

cererea de liberare provizorie poate fi făcută de către:

o învinuit sau inculpatul;

o soţul învinuitului sau inculpatului;

o rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului;

o apărătorul poate introduce o cerere de liberare provizorie în numele oricăruia dintre

titularii cererii;

în situaţia în care cererea este făcută de către soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau

inculpatului, instanţa de judecată întreabă pe inculpat dacă îşi însuşeşte cererea, iar declaraţia

acestuia se consemnează pe cerere;

cererea de liberare provizorie poate fi făcută, în mod practic, pe toată desfăşurarea

procesului penal, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, fără limitări;

cererea de liberare provizorie trebuie să cuprindă:

o numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face;

o menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării

provizorii;

o obligaţia asumată de inculpat de a depune cauţiunea (în cazul cererii de liberare

provizorie pe cauţiune);

o menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii (în

cazul cererii de liberare provizorie pe cauţiune);

cererea de liberare provizorie se depune la instanţa de judecată competentă, la organul de

urmărire penală sau la la administraţia locului de deţinere;

Cazuri de

restituire a

cauţiunii

Cazuri de

nerestituire a

cauţiunii

Procedura

liberării provizorii

Conţinutul cererii

de liberare

provizorie

123

organele sesizate au obligaţia legală de a înainta cererea de liberare provizorie, în termen de

24 de ore, instanţei competente;

procedura soluţionării cererii de liberare provizorie presupune parcurgerea a două etape, etapa

preliminară a măsurilor premergătoare şi etapa soluţionării propriu-zise a cererii;

măsurile premergătoare constau în :

o verificarea cererii, în vederea constatării menţiunilor legale;

o însuşirea cererii de către învinuit sau inculpat, în ipoteza în care cererea nu este

formulată de acesta;

o stabilirea cuantumului cauţiunii şi a termenului în care aceasta urmează a fi plătită;

soluţionarea propriu-zisă

o şedinţa de judecată are loc în regim de urgenţă;

o sunt ascultaţi învinuitul sau inculpatul, apărătorul acestuia, procurorul;

o prin încheiere se poate dispune admiterea ori respingerea cererii de liberare

o în ipoteza admiterii cererii de liberare provizorie se vor îndeplini următoarele activităţi:

învinuitul sau inculpatul va fi pus în libertate provizorie;

instanţa va stabili obligaţiile ce urmează a fi respectate de către învinuit sau

inculpat;

copia de pe dispozitivul încheierii rămase definitive va fi transmisă către

administraţia locului de deţinere şi către organul de poliţie în a cărui rază

teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul;

persoanele interesate vor fi încunoştinţate.

o respingerea cererii de liberare provizorie se va dispune în următoarele cazuri:

nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii;

cererea nu este întemeiată;

cererea a fost făcută de către o altă persoană (un substituit procesual) şi nu a

fost însuşită de învinuit sau inculpat.

În soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a statuat că în cazul judecării

cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, şedinţa de judecată este publică.

6.6. Căi de atac

încheierile privind liberarea provizorie pot fi atacate cu recurs, la instanţa superioară, în

termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, ori de la comunicare, pentru cei

lipsă;

titularii dreptului de recurs sunt învinuitul sau inculpatul, respectiv procurorul;

procedura soluţionării recursului presupune

o soluţionarea recursului are loc în condiţii de publicitate;

o aducerea învinuitului sau inculpatului la judecarea recursului;

o participarea obligatorie a procurorului;

o rezolvarea cauzei în aceeaşi zi, prin admiterea sau respingerea recursului;

recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de liberare provizorie nu este

suspensiv de executare.


liberarea provizorie poate fi revocată în următoarele cazuri:

o se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de

liberare provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului (atunci când

după acordarea liberării provizorii se află despre existenţa condamnării anterioare care

atrage reţinerea stării de recidivă);

o învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin,

Măsurile

premergătoare

Soluţionarea

propriu-zisă

Soluţionarea

recursului

Revocarea

liberării

provizorii; cazuri

124

o învinuitul sau inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului;

o învinuitul sau inculpatul săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este

urmărit sau judecat;

revocarea liberării provizorii se dispune de către instanţă prin încheiere cu ascultarea

inculpatului, asistat de apărător; revocarea se poate dispune şi în lipsa inculpatului, când

acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută;

instanţa va dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului şi va emite un nou

mandat de arestare;

împotriva încheierii instanţei de judecată, de revocare a liberării provizorii se poate declara

recurs.

rezoluţia prin care se dispune efectuarea unei constatări va cuprinde obiectul constatării,


Pe durata liberării provizorii pe cauţiune inculpatul: a). este obligat să se prezinte la chemarea organelor

judiciare; b). poate să îşi schimbe locinţa fără a încunoştinţa organul judiciar; c). are obligaţia de a se prezenta la

toate termenele de judecată; d). beneficiază de asistenţă juridică obligatorie din oficiu.

Restituirea cauţiunii: a).nu este posibilă, respectiva sumă de bani făcându-se venit la bugetul Ministerului

Justiţiei; b). este posibilă numai dacă s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale,

achitarea sau încetarea procesului penal; c). se va dispune doar în cazurile în care acţiunea penală a fost pusă în

mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; d). se dispune când s-a pronunţat condamnarea la

pedeapsa închisorii.

Cererea de liberare provizorie poate fi făcută: a). în cursul urmăririi penale, până la întocmirea

rechizitoriului; b). în cursul judecăţii, până la terminarea dezbaterilor, în primă instanţă; c). pe tot parcursul

procesului penal; d). numai de către învinuitul sau inculpatul aflat în stare de arest preventiv.

Instanţa poate dispune liberarea provizorie sub control judiciar dacă: a). învinuitul sau inculpatul nu este

recidivist; b). pentru infracţiunea săvârşită cu intenţie legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani;

c). învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune din culpă sau cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii care nu depăşeşte 12 ani; d). există date din care rezultă că învinuitul sau inculpatul va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin distrugerea mijloacelor de probă.

Cauţiunea nu se restituie când: a). învinuitul sau inculpatul este recidivist; b). s-a dispus condamnarea la

pedeapsa închisorii; c). s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii iar liberarea provizorie s-a revocat ca

urmare a faptului că învinuitul nu a îndeplinit, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi reveneau; d). legea prevede

pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani.

Cererea de liberare provizorie poate fi făcută de către: a). învinuit sau inculpat; b). organele de cercetare ale

poliţiei judiciare; c). partea vătămată ori partea civilă; d). reprezentanţii legali ai părţii responsabile civilmente.

6.9. Bibliografie


602-614.



Bucureşti, 2010, pp. 162-166.

125


Măsurile procesuale. Măsurile de ocrotire şi de siguranţă. Măsurile asigurătorii

Cuprins

7.1. Introducere







7.4.4. Poprirea


7.6. restabilirea situaţiei anterioare


7.8. Bibliografie

7.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi măsurile de ocrotire şi

măsurile de siguranţă care se pot dispune pe parcursul procesului penal. De asemenea, veţi

parcurge teoretic, dar şi din perspectiva practicii judiciare, măsurile asigurătorii (sechestrul,

inscripţia ipotecară şi poprirea). Nu în ultimul rând, veţi conceptualiza restituirea lucrurilor şi

restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.



Măsurile de ocrotire sunt măsuri procesuale care se iau în cadrul procesului penal în vederea

ocrotirii persoanelor ce ar avea de suferit în urma luării împotriva învinuitului sau

inculpatului a unor măsuri preventive privative de libertate ori a unor măsuri de siguranţă ce

implică restrânge rea libertăţii.

măsurile de ocrotire se vor dispune cu îndeplinirea următoarelor condiţii

o faţă de învinuit sau inculpat să se fi luat măsura reţinerii sau arestării preventive ori o

măsură de siguranţă restrictivă de libertate (internarea medicală provizorie);

o în îngrijirea învinuitului sau inculpatului să se afle una din următoarele persoane, care

are nevoie de ocrotire: un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-

a instituit curatela sau o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie

de ajutor;

o în lipsa învinuitului sau inculpatului, aceste persoane să rămână fără ocrotire.

organul judiciar care a dispus luarea măsurii preventive ori a internării medicale

încunoştinţează autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire.

Definiţie

Condiţii măsurile

de ocrotire

126


Măsurile de siguranţă sunt măsuri procesuale care pot fi luate, în mod provizoriu, atât în faza de

urmărire penală, cât şi în faza de judecată de instanţă numai faţă de persoanele care au comis

fapte prevăzute de legea penală, pentru a înlătura starea de pericol generată de acele fapte şi

pentru prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni.

măsurile de siguranţă reglementate în Codul penal sunt următoarele: obligarea la tratament

medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie,

meserie ori o altă ocupaţie, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, expulzarea

străinilor, confiscarea specială şi interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă

determinată;

dintre aceste măsuri de siguranţă obligarea la tratament medical şi internarea medicală

devin măsuri procesuale;

măsurile de siguranţă cu caracter medical se dispun numai de către instanţa de judecată;

pentru a se dispune luarea măsurilor de siguranţă constând în obligarea la tratament medical

ori în internarea medicală trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii

o să existe starea de boală sau intoxicare cronică cu alcool, stupefiante sau alte

asemenea substanţe;

o să existe pericol pentru societate;

o să fie ascultat învinuitul sau inculpatul, în prezenţa apărătorului şi a procurorului;

o să se constate iresponsabilitatea învinuitului sau inculpatului cauzată de o boală

mintală ori de intoxicare;

în cursul urmăririi penale, măsura de siguranţă poate fi dispusă pe o durată ce nu poate

depăşi 180 de zile;

instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării medicale provizorii;

instanţa va sesiza comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintali şi a

toxicomanilor periculoşi;

hotărârea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată

separat cu recurs; recursul nu suspendă executarea măsurii de siguranţă.

În jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme în soluţionarea recursului în interesul legii s-

a statuat că în cazul în care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

învinuitului sau inculpatului, pe motiv de iresponsabilitate, iar faţă de acesta, în cursul

urmăririi penale, nu a fost luată în mod provizoriu măsura internării medicale, această

măsură se dispune de instanţa de judecată, la sesizarea procurorului.

În soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a statuat că în cazul în care

procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului, pe motiv

de iresponsabilitate, iar faţă de acesta, în cursul urmăririi penale, nu a fost luată în mod

provizoriu măsura internării medicale, această măsură se dispune de instanţa de judecată, la

sesizarea procurorului.



Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real ce se iau în cursul procesului

penal de către procuror sau de către instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea

anumitor bunuri mobile şi imobile, prin instituirea unui sechestru, în vederea confiscării

speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea

executării pedepsei amenzii.

Definiţie

Clasificare

Condiţii măsurile

de ocrotire

Definiţie

127

măsurile asigurătorii pot avea următoarele forme:

o sechestrul penal propriu-zis, aplicabil bunurilor mobile;

o inscripţia ipotecară, aplicabilă bunurilor imobile;

o poprirea, aplicabilă sumelor de bani.

măsurile asigurătorii se vor dispune, cu îndeplinirea următoarelor condiţii

o să existe o pagubă materială produsă prin infracţiune;

o să existe un proces penal cu privire la infracţiune;

o să existe parte civilă (excepţie face cazul exercitării acţiunii civile din oficiu, în

condiţiile art. 17 C.pr.pen., când nu există condiţia ca persoana vătămată să se

constituie parte civilă);

măsurile asigurătorii se pot lua asupra:

o bunurilor aparţinând învinuitului sau inculpatului (persoană fizică sau juridică), ori ale

persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei, în

cazul în care se urmăreşte asigurarea reparării pagubei ori confiscarea specială;

o bunurilor aparţinând numai învinuitului sau inculpatului, în cazul în care se

urmăreşte garantarea executării pedepsei amenzii;

nu se pot lua măsuri asigurătorii asupra următoarelor categorii de bunuri:

o bunuri care aparţin unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen.;

o bunurile exceptate de lege, arătate în dispoziţiile art. 406-409 C.pr.civ. (bunurile de uz

personal sau casnic strict necesare debitorului şi familiei sale, obiectele de uz religios, dacă

nu sunt mai multe de acelaşi fel, alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de

2 luni etc.);

luarea măsurilor asigurătorii, în principiu, este facultativă (cu excepţia iptezei în care cel

vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă, caz în care măsurile asigurătorii se dispun în mod obligatoriu);

luarea măsurilor asigurătorii se dispune de către:

o procuror, în faza de urmărire penală, prin ordonanţă;

o instanţa de judecată, în faza judecăţii, prin încheiere, sentinţă sau decizie.

măsurile asigurătorii pot fi aduse la îndeplinire de către:

o procurorul care a luat măsura;

o executorul judecătoresc, când măsura a fost luată de instanţa de judecată;

o organe proprii de executare ale unităţii păgubite, în cazul în care aceasta este una din

cele la care se referă art. 145 c.pen. Şi măsura asigurătorie a fost dispusă de organul de

urmărire penală sau de instanţa de judecată;

o secretarul parchetului, în cazul în care procurorul care efectuează urmărirea penală a

dispus această modalitate de aducere la îndeplinire.

În soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a statuat, în aplicarea

dispoziţiilor art. 168 C.pr.pen.: competenţa de a soluţiona plângerea formulată în temeiul art.

168 C.pr.pen. revine procurorului în cursul urmăririi penale şi, respectiv, instanţei de judecată

în cursul judecăţii


Sechestrul penal reprezintă măsura asigurătorie cu cea mai frecventă aplicare în practică;

constă în indisponibilizarea anumitor bunuri mobile aparţinând învinuitului sau inculpatului ori

părţii responsabile civilmente, (în ipoteza reparării pagubei produsă prin infracţiune ori a

confiscării speciale), ori aparţinând numai învinuitului sau inculpatului (în ipoteza garantării

executării pedepsei amenzii).

instituirea sechestrului presupune efectuarea următoarelor operaţiuni

o identificarea, constând în individualizarea şi enumerarea bunurilor sechestrate;

Clasificare

Condiţii măsuri

asigurătorii

Obiectul

măsurilor

asigurătorii

Bunuri exceptate

de la măsurile

asigurătorii

Executarea

măsurilor

asigurătorii

Definiţie

Instituirea

sechestrului

128

o evaluarea, constând în stabilirea valorii bunurilor, fie pe bază de acte, fie prin

folosirea experţilor;

o declararea ca sechestrate a bunurilor care formează obiectul măsurii asigurătorii, în

total sau în parte.

ulterior sechestrării bunurilor mobile, pot apărea următoarele situaţii, în funcţie de cum

apreciază organul competent pericolul înstrăinării bunurilor:

o bunurile sechestrate, nesigilate, rămân în posesia celui împotriva căruia s-a luat

măsura, acesta având obligaţia de a nu le înstrăina sau greva;

o bunurile sechestrate, sigilate, rămân în posesia celui împotriva căruia s-a luat măsura,

acesta având obligaţia de a nu le înstrăina sau greva; în acest caz, se poate numi un

custode pentru păstrarea bunurilor;

o bunurile sechestrate se ridică şi se încredinţează spre păstrare altor persoane, unităţi de

profil;

organul care aplică sechestrul încheie un proces-verbal care va cuprinde, în afară de

menţiunile prevăzute la art. 91 C.pr.pen., următoarele elemente: indicarea activităţilor

efectuate de organul competent, descrierea amănunţită a bunurilor sechestrate cu indicarea

valorii lor, indicarea bunurilor găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestrul şi care sunt

exceptate de lege de la urmărire, respectiv, consemnarea obiecţiilor părţilor sau ale altor

persoane interesate.


Inscripţia ipotecară reprezintă o formă specială a sechestrului, aplicabilă în cazul bunurilor imobile.

inscripţia ipotecară are ca efect indisponibilizarea bunului imobil în vederea garantării

reparării pagubei produse prin infracţiune sau executării pedepsei amenzii;

organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei

ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul

şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru;

o identificarea, constând în individualizarea şi enumerarea bunurilor sechestrate;

o evaluarea, constând în stabilirea valorii bunurilor, fie pe bază de acte, fie prin

folosirea experţilor.

7.4.4. Poprirea

Poprirea reprezintă o formă specială a sechestrului, folosită pentru urmărirea sumelor de bani.

sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile

civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile

acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează

sechestrul;

la instituirea unei popriri vor participa următorii subiecţi:

o creditorul popritar - persoana fizică sau juridică prejudiciată prin săvârşirea unei

infracţiuni;

o debitorul poprit - învinuitul, inculpatul sau partea responsabilă civilmente;

o terţul poprit - persoana fizică sau juridică ce datorează debitorului poprit o sumă de bani;

procedura popririi cuprinde două momente

o primul moment îl constituie înfiinţarea popririi prin ordinul dat terţului, debitor al

învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, să nu plătească suma

datorată şi să o ţină la dispoziţia organului judiciar care a înfiinţat poprirea;

o al doilea moment îl constituie plata sumei, care va fi consemnată de debitor, după caz, la

dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5

zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la

consemnare.

Definiţie

Definiţie

Procedura

popririi

129


Restituirea lucrurilor reprezintă o măsură procesuală care se ia în cursul procesului penal (până

la soluţionarea definitivă a cauzei), în scopul reparării în natură a pagubei pricinuită prin

infracţiune şi asigurării lucrurilor împotriva riscului unor înstrăinări viitoare de către învinuit

sau inculpat.

restituirea lucrurilor are caracter provizoriu; ea va avea efecte definitive şi depline în

momentul rezolvării definitive a acţiunii civile în procesul penal

cel în favoarea căruia s-a dispus măsura restituirii lucrurilor are obligaţia de a le păstra până

la rămânerea definitivă a hotărârii;

restituirea lucrurilor va fi dispusă de către:

o procuror, în faza de urmărire penală printr-o rezoluţie;

o instanţa de judecată, în faza de judecată, printr-o încheiere;

pentru a se dispune restituirea lucrurilor, se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:

o lucrurile sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia

sau detenţia sa;

o lucrurile au fost ridicate de la învinuit sau inculpat sau de la cel care le-a primit de la

aceştia pentru a le păstra;

o restituirea lucrurilor nu stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

7.6. Restabilirea situaţiei anterioare

Restabilirea situaţiei anterioare constituie o măsură procesuală prin care se urmăreşte

repararea în natură a pagubelor provocate prin infracţiune.

restabilirea situaţiei anterioare are caracter provizoriu; efecte definitive şi depline se

produc în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;

restabilirea situaţiei anterioare va fi dispusă de către:

o procuror, în faza de urmărire penală, prin rezoluţie;

o instanţa de judecată, în faza de judecată, printr-o încheiere.

restabilirea situaţiei anterioare presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

o schimbarea situaţiei rezultate în mod vădit din comiterea infracţiunii;

o restabilirea să fie posibilă.


Luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie: a). când prin infracţiune s-a produs un prejudiciu mai mare de

100.000 lei iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu; b). în cazul în care prin infracţiune s-a adus o

pagubă avutului unei persoane juridice de interes public; c). în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită

de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă; d). în funcţie de întinderea prejudiciului

cauzat prin săvârşirea infracţiunii.

Măsurile de ocrotire în cadrul procesului penal: a). vizează punerea sub protecţie a bunurilor de patrimoniu

care ar putea fi distruse ori deteriorate prin săvîrşirea infracţiunii; b). se pot dispune faţă de minorii aflaţi în

ocrotirea unui învinuit sau inculpat arestat preventiv; c). se pot dispune faţă de persoanele prejudiciate grav prin

săvârşirea infracţiunii; d). pot fi dispuse de organele de cercetare penală, în faza de urmărire penală, şi de către

procuror, în faza de judecată.

Definiţie

Condiţii

restituirea

lucrurilor

Definiţie

Condiţii

restituirea

lucrurilor

130

Organele competente să dispună luarea măsurilor asigurătorii sunt: a). în faza de urmărire penală,

procurorul sau organul de cercetare penală, prin ordonanţă; b). în faza de urmărire penală, procurorul, prin

ordonanţă (când acţiunea penală este pusă în mişcare) sau prin rezoluţie (când nu s-a pus în mişcare acţiunea

penală); c). în faza de judecată, instanţa de judecată, prin încheiere; d). pe tot parcursul procesului penal,

indiferent de stadiul procesual, de către instanţa de judecată, prin încheiere.

Restituirea lucrurilor: a). este dispusă, în faza de urmărire penală, de către procuror, prin ordonanţă sau de

către organul de cercetare penală, prin rezoluţie; b). se dispune de către organele de cercetare ale poliţiei

judiciare prin rezoluţie; c). nu poate fi dispusă decât de instanţa de judecată, în momentul rămânerii definitive a

hotărârii de condamnare; d). se dispune de către procuror, în cursul fazei de urmărire penală, ori de către

instanţă, în cursul fazei de judecată.

Măsurile asigurătorii dispuse de către procuror sunt aduse la îndeplinire de către: a). instanţa de judecată;

b). organele proprii de executare ale unităţii păgubite, în cazul în care aceasta este persoană juridică de interes

public; c). procurorul ierarhic inferior; d). inculpatului căruia i s-a instituit sechestrul.

Restabilirea situaţiei anterioare se poate dispune: a). în ipoteza în care schimbarea situaţiei a rezultat în mod

vădit din comiterea infracţiunii; b). dacă persoana vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal; c).

numai pe parcursul fazei de urmărire penală; d). numai în ipoteza în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare

în urma plângerii prealabile a persoanei vătămate.

7.8. Bibliografie


614-636.



Bucureşti, 2010, pp. 166-180.

131


Actele procesuale şi procedurale comune. Citaţia. Mandatul de aducere

Cuprins

8.1. Introducere

8.2. Actele procesuale şi actele procedurale. Noţiune

8.3. Citarea




8.7. Bibliografie

8.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţiactele procesuale şi

procedurale comune (concept, distincţii). De asemenea, veţi parcurge aspectele teoretice şi

practice ale procedurii citării, comunicării altor acte procedurale şi ale mandatului de aducere.


8.2. Actele procesuale şi procedurale. Noţiune.

Actele procesuale: manifestări de voinţă ale organelor judicare şi ale părţilor de care depinde

desfăşurarea procesului penal până la punerea în executare a hotărârii penale definitive.

Exemple acte procesuale

sunt acte procesuale următoarele manifestări de voinţă: începerea urmăririi penale, punerea

în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată, luarea măsurilor preventive sau a

măsurilor asigurătorii, dispoziţia de citare a unor anumite persoane, introducerea plângerii

prealabile de către persoana vătămată, împăcarea părţilor etc.

Actele procedurale: mijloacele juridice prin care se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg

din actele procesuale.

Exemple acte procedurale

sunt acte procedurale, spre exemplu, înmânarea citaţiei, executarea unui mandat de aducere

sau de arestare, efectuarea unei percheziţii, ascultarea unui martor, cercetarea la faţa

locului.

Acte de documentare procedurală: înscrisurile în care se consemnează îndeplinirea actelor

procesuale şi procedurale.

Exemple acte de documentare procedurală

sunt considerate acte de documentare procedurală, spre exemplu, rezoluţia de începere a

urmăririi penale, rezoluţia de clasare, ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală,

ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul, încheierile instanţei, etc.

Definiţie

Definiţie

Definiţie

132

8.3. Citarea

Citarea reprezintă instituţia prin intermediul căreia organele judiciare asigură prezenţa

părţilor sau a altor persoane la activitatea procesuală.

prezenţa părţilor sau a altor persoane poate fi asigurată şi prin intermediul încunoştinţării

(spre exemplu, potrivit art. 129 alin. 2 C.pr pen., încunoştinţarea părţilor despre efectuarea

cercetării la faţa locului);

neprezentarea în cazul încunoştinţării nu este sancţionată de lege, pe când neprezentarea în

urma citării poate determina aplicarea unei amenzi sau aducerea silită.

în cazul citării actul procesual îl reprezintă dispoziţia de citare iar actul procedural este

citaţia însoţită de procedura de înştiinţare a persoanei citate.

citaţia trebuie să cuprindă următoarele menţiuni (art. 176 C.pr.pen.):

o denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul

său, data emiterii şi numărul dosarului;

o numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;

o adresa celui citat, care trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii: localitatea, judeţul,

strada, numărul şi apartamentul unde locuieşte, iar în comune: comuna şi satul; în

citaţie se menţionează, când este cazul, orice alte date necesare pentru stabilirea

adresei celui citat;

o ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data

şi locul indicat, cu arătarea consecinţelor legale în caz de neprezentare;

o menţiunea despre dreptul părţii citate la un apărător cu care să se prezinte la termenul

fixat;

o menţiunea că potrivit art. 171 alin. 2 şi 3 C.pr.pen. apărarea este obligatorie, iar în

cazul în care partea nu îşi alege un apărător, cu care să se prezinte la termenul fixat, i

se va desemna un apărător din oficiu;

o menţiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte

dosarul aflat la arhiva instanţei;

o semnătura emitentului.

citarea unei persoane se poate face în mai multe locuri, după cum urmează

o adresa unde locuieşte persoana citată (adresa unde locuieşte efectiv persoana în cauză

poate fi aflată pe baza declaraţiei acesteia, în urma investigaţiilor organelor de

urmărire penală sau ca urmare a investigaţiilor agentului procedural);

o adresa locului de muncă (în ipoteza în care nu se cunoaşte adresa unde locuieşte

persoana citată; procedura se îndeplineşte prin prin serviciul de personal al unităţii);

o sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvîrşit infracţiunea (în ipoteza

în care nu se cunoaşte adresa unde locuieşte persoana citată şi nici adresa locului de

muncă; în ipoteza neidentificării sediului persoanei juridice);

o sediul consiliului local în a cărui rază teritorială se află organul care efectuează

urmărirea penală în cauză (în ipoteza în care nu se cunoaşte adresa unde locuieşte

persoana citată şi nici adresa locului de muncă iar locul săvârşirii infracţiunii este

multiplu);

o administraţia unităţii sanitare (în ipoteza în care persoanele citate sunt internate în

spital sau într-o casă de sănătate);

o administraţia locului de deţinere (în ipoteza în care persoanele citate se află în stare de

deţinere);

o unitatea militară (în ipoteza în care persoanele citate au calitatea de militari;

procedura se îndeplineşte prin comandantul unităţii militare);

Definiţie

Distincţie

citare -

încunoştinţare

Conţinutul

citaţiei

Locul

citării

133

În practica judiciară s-a stabilit că citarea este considerată neîndeplinită dacă s-a făcut la adresa

indicată de partea vătămată şi nu la cea indicată de inculpat. De asemenea, s-a stabilit că în

ipoteza în care există probabilitatea ca inculpatul să poată fi găsit la una dintre adresele indicate,

instanţei de judecată îi revine obligaţia de a-l cita la ambele adrese. În consecinţă, procedând la

a-l cita numai la adresa la care, conform declaraţiilor sale, locuieşte fără forme legale, instanţa a

pronunţat o hotărâre lovită de nulitate absolută.

persoana juridică se citează astfel

o la sediul acesteia;

o la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea,

când sediul este fictiv ori persoana juridică nu mai funcţionează la sediul

declarat, iar noul sediu nu este cunoscut;

o la locuinţa mandatarului ori la sediu practicianului în insolvenţă desemnat în calitate

de mandatar;

În cazul în care partea civilă, persoană juridică al cărei sediu nu este identificat, a fost

reprezentată în cursul urmăririi penale şi al judecăţii în primă instanţă pe baza unei procuri

speciale, o astfel de procură nefiind depusă la dosar pentru judecata în apel, citarea părţii

civile se realizează potrivit art. 177 alineat final C.pr.pen., prin afişare la sediul consiliului

local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea.

persoana citată locuieşte în străinătate (citarea se face normelor de drept penal

internaţional aplicabile în relaţia cu statul solicitat, în condiţiile legii; în absenţa unei

asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil o permite,

citarea se face prin scrisoare recomandată; în acest caz, avizul de primire a scrisorii

recomandate, semnat de destinatar sau refuzul de primire a acesteia ţine loc de dovadă de

îndeplinire a procedurii de citare);

înmânarea citaţiei se face prin îndeplinirea procedurii legale

procedura citării este adusă la îndeplinire de agenţii procedurali (persoane anume

însărcinate din cadrul organelor de urmărire penală sau al instanţei de judecată) ori de către

lucrătorii serviciului poştal;

înmânarea citaţiei persoanei care urmează să se prezinte în faţa organelor judiciare

o persoana citată primeşte citaţia şi semnează dovada de primire care se înaintează

organului emitent;

o dacă persoana citată primeşte citaţia dar nu vrea sau nu poate să semneze dovada de

primire, agentul procedural lasă citaţia celui în cauză şi menţionează acest aspect într-

un proces-verbal;

o dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia, agentul procedural afişează citaţia pe

uşa locuinţei acesteia, încheind despre aceasta un proces-verbal;

o dacă persoana este citată la locul de muncă, locul de deţinere, unitatea sanitară,

unitatea militară;

În practica judiciară s-a stabilit că prin omisiunea menţionării în dovada de îndeplinire a

procedurii a numărului scării şi a etajului la care se află apartamentul în care locuieşte

inculpatul, nu există certitudinea că citaţia s-a afişat la locuinţa celui în cauză şi nu la o altă

adresă, astfel că inculpatul, neavând cunostinţă de proces nu s-a prezentat în instanţă pentru

a-şi exercita dreptul la apărare, suferind o vătămare a drepturilor sale ce nu poate fi

înlăturată decât prin anularea actului.

citaţia destinată unei persoane juridice se predă la registratură sau funcţionarului însărcinat

cu primirea corespondenţei;

citaţia poate fi înmânată altor persoane dacă:

o persoana citată nu este acasă (în acest caz citaţia poate fi înmânată soţului, unei rude,

oricărei persoane care locuieşte cu ea, persoanei care, în mod obişnuit, îi primeşte

Locul citării

persoana juridică

Procedura

citării

Înmânarea citaţiei

altor persoane

134

corespondenţa; citaţia nu va fi înmânată unui minor sub 14 ani, unei persoane lipsite

de discernământ);

o persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, iar

persoanele care pot primi citaţia lipsesc (citaţia se predă administratorului, portarului

ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte;se aplică dispoziţiile relative la înmânarea

citaţie personal);

o dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel,

iar în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul procedural

face investigaţii în vederea descoperirii apartamentului sau camerei (dacă s-a descoperit

adresa completă, agentul procedural îndeplineşte procedura potrivit dispoziţiilor mai sus-

menţionate; dacă adresa nu este descoperită, citaţia se afişează pe uşa principală a clădirii,

încheindu-se proces-verbal);

o dacă persoana citată şi-a schimbat adresa fără a încunoştinţa organul judiciar, agentul

procedural afişează citaţia pe uşa locuinţei indicate în citaţie, se informează despre

noua adresă şi întocmeşte un proces-verbal;

o dacă imobilul indicat în citaţie nu mai există, agentul procedural se informează despre

noua adresă şi, în ipoteza imposibilităţii de a afla noua adresă, citaţia se înapoiază

organului emitent;

îndeplinirea procedurii de citare presupune redactarea dovezii de primire şi a procesului-

verbal de predare sau afişare a citaţiei.


Comunicarea altor acte procedurale: mijlocul prin care sunt aduse la cunoştinţa persoanelor

care participă la desfăşurarea procesului penal actele procedurale sau evenimentele

procesuale care au avut loc ori urmează să aibă loc.

transmiterea unei copii de pe actul procedural;

înştiinţarea despre îndeplinirea unui act procedural, care s-a produs, ori despre data la care

urmează să se producă un asemenea act;

terminologia folosită în Codul de procedură penală o comunicare (spre exemplu, potrivit art. 360 C.pr.pen., părţilor care au lipsit atât la

judecată, cât şi la pronunţare, inculpatului deţinut ori aflat în vreunul din cazurile de

asistenţă juridică obligatorie, care au lipsit la pronunţare, li se comunică copii de pe

dispozitivul hotărârii);

o înştiinţare (spre exemplu, potrivit art. 246 C.pr.pen., procurorul înştiinţează persoanele

interesate despre încetarea urmăririi penale);

o încunoştinţare (spre exemplu, potrivit art. 38 C.pr.pen., preşedintele instanţei ierarhic

superioare celei de la care se strămută cauza încunoştinţează părţile despre introducerea

cererii de strămutare);

o aducerea la cunoştinţă (spre exemplu, potrivit art. 159 alin. 11 C.pr.pen., administraţia

locului de deţinere este obligată să aducă la cunoştinţă inculpatului despre prelungirea

arestării preventive (art. 159 alin. 11 C.pr.pen.);

sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la citare privind locul unde se face comunicarea,

modul de înmânare sau predarea actului comunicat şi dovada de îndeplinire a procedurii

comunicării.


Mandatul de aducere: actul procesual prin care se ordonă aducera unei persoane în faţa organului

judiciar, în situaţia în care persoana citată nu s-a prezentat şi prezenţa ei este necesară.

Dovada de primire

Definiţie

Modalităţi

Definiţie

135

mandatul de aducere reprezintă actul procesual prin care se ordonă conducerea unei

persoane în faţa organului judiciar;

aducerea propriu-zisă (actul de executare al mandatului) constituie un act procedural cu

caracter de constrângere;

procedura aducerii cu mandat a unei persoane presupune o serie de reguli:

o învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin

citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul

rezolvării cauzei se impune această măsură;

o mandatul de aducere este adus la îndeplinire de către organele de poliţie, jandarmeria,

poliţia comunitară, respectiv comandantul unităţii militare sau comandantul garnizoanei

(în ipoteza în care prin mandatul de aducere se vizează o persoană având calitatea de

militar);

o persoanele aduse cu mandat de aducere au dreptul de a fi ascultate de îndată de către

cel care a emis dispoziţia respectivă;

o persoanele aduse cu mandat de aducere nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar

decât timpul strict necesar pentru audierea lor;

mandatul de aducere nu poate fi adus la îndeplinire:

o dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de boală sau din orice altă

cauză, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal,

care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată;

o dacă persoana prevăzută în mandat nu este găsită la adresa indicată, cel însărcinat cu

executarea face cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-

verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute şi se înaintează de îndată

organului de urmărire penală ori instanţei de judecată.


Mandatul de aducere se poate executa prin: a). agenţii procedurali; b). secretarul parchetului, când aducerea

a fost dispusă de procuror; c). poliţia comunitară; d). organele proprii de executare ale unităţilor de interes

public.

Părţile pot îndeplini, în cadrul procesului penal, acte procesuale? a). nu, deoarece actele procesuale sunt

definite ca fiind manifestări de voinţă ale organelor judiciare; b). da, în ipoteza în care instanţa de judecată este

sesizată direct prin plângere prealabilă de către persoana vătămată iar procurorul nu participă la şedinţa de

judecată; c). da; de exemplu, introducerea plângerii prealabile de către persoana vătămată, declaraţia de

participare a persoanei vătămate ca parte civilă etc.; d). da, numai pentru ipoteza în care prejudiciul cauzat prin

infracţiune a fost reparat înainte de sesizarea organelor de urmărire penală.

Reprezintă acte procedurale: a). punerea în mişcare a acţiunii penale; b). executarea unui mandat de aducere;

c). declararea apelului; d). trimiterea în judecată a inculpatului prin rechizitoriu.

Unde se afişează citaţia în ipoteza în care locul săvârşirii infracţiunii este multiplu şi nu se cunoaşte

adresa unde locuieşte învinuitul sau inculpatul şi nici locul său de muncă? a). la sediul consiliului local în a

cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea; b). la sediul organului care efectuează urmărirea penală; c). la

locul de domiciliu al persoanei vătămate; d). la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială se află organul

care efectuează urmărirea penală.

În ipoteza în care învinuitul sau inculpatul locuieşte în străinătate procedura de citare se desfăşoară

conform următoarelor reguli: a). citarea se face numai de către reprezentanţii Ministerului Public; b). citarea

se face prin scrisoare cu valoare declarată, în afară de cazul când prin lege se dispune altfel; recipisa de predare

a scrisorii ţine loc de dovadă a îndeplinirii procedurii de citare; c). citarea se face la sediul consiliului local în a

cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea; în acelaşi timp, Ministerul Justiţiei întreprinde demersurile

Procedura

aducerii cu

mandat

136

necesare extrădării învinuitului sau inculpatului; d). citarea se face potrivit normelor de drept internaţional penal

aplicabile în relaţia cu statul solicitat; în absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic

internaţional aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare recomandată.

8.7. Bibliografie


637-652.



Bucureşti, 2010, pp. 181-185.

137


Actele procesuale şi procedurale comune. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor

materiale. Termenele în procesul penal

Cuprins

9.1. Introducere

9.2. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite



9.5. Bibliografie

9.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi modificarea actelor

procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite. De asemenea,

veţi putea aborda, din perspectivă conceptuală şi jurisprudenţială, termenele în procesul penal

şi sancţiunile care devin incidente in ipoteza nesocotirii acestora.


9.2. Modificarea actelor procedurale. Îndreptarea erorilor materiale. Înlăturarea unor omisiuni vădite.

9.2.1. Modificarea actelor procedurale

din conţinutul unui act procedural lipsesc unele date, constatări ori menţiuni;

în conţinutul unui act procedural sunt consemnate în mod greşit unele date, constatări ori

menţiuni;

în conţinutul unui act procedural există date, constatări ori menţiuni care nu au fost voite ori

care nu corespund realităţii;

actele procedurale vor fi modificate în cursul întocmirii sau imediat după întocmire, dar anterior

semnării; dacă actul a fost semnat, nu se mai pot opera modificări, ci numai semnalări prin act

separat asupra defectelor de conţinut;

modificările sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului de către cei care l-au

semnat;

modificările neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei, rămân valabile;

locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate, astfel încât să nu se poată face

adăugiri.

9.2.2. Îndreptarea erorilor materiale evidente

Erorile materiale evidente sunt greşeli scriptice asupra unor nume sau prenume, asupra unor

date caracteristice la care se referă actul, asupra unor indicaţii numerice, calităţi procesuale

care rezultă fără dubiu din compararea cu datele dosarului sau cu ceea ce cuprinde însuşi

actul în care s-a produs eroarea.

îndreptarea erorilor materiale evidente se realizează astfel:

o erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuşi organul de

urmărire penală sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori

din oficiu;

o pentru îndreptarea erorii, părţile pot fi chemate pentru a da unele lămuriri;

Obiectul

modificării

Procedura

modificării

Definiţie

erori materiale

evidente

Procedura

îndreptării

erorilor materiale

evidente

138

o despre îndreptarea efectuată, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată

întocmeşte un proces-verbal sau încheiere, făcând menţiune şi la sfârşitul actului

corectat;

îndreptarea erorilor materiale nu este posibilă în situaţia în care greşelile cuprinse în actul

procedural scris pot avea consecinţe asupra desfăşurării procesului penal sau asupra

răspunderii penale sau civile (citarea sub nume sau prenume greşite, care a avut ca urmare

desfăşurarea judecăţii în lipsa celui greşit citat, nu constituie eroare materială).

9.2.3. Înlăturarea unor omisiuni vădite

omisiunile vădite presupun absenţa unor menţiuni pe care actul procedural trebuia să le

cuprindă;

sunt considerate omisiuni vădite situaţiile în care organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată nu s-au pronunţat cu privire la :

o sumele pretinse de martori, experţi, interpreţi, apărători;

o restituirea lucrurilor;

o ridicarea măsurilor asigurătorii.


9.3.1. Noţiune

Termenele sunt intervale de timp înăuntrul cărora sau după epuizarea cărora pot fi îndeplinite

acte şi măsuri procesuale sau procedurale.

9.3.2. Clasificarea termenelor

criteriul naturii drepturilor şi intereselor ocrotite o termene substanţiale - intervale de timp determinate de lege pentru ocrotirea unor

drepturi sau interese extraprocesuale, ele stabilind sau disciplinând în timp măsurile pe

care organele judiciare le pot lua în ceea ce priveşte privarea sau restrângerea drepturilor

persoanei, drepturi conferite în afara procesului penal

Exemple termene substanţiale

termenele care privesc durata măsurilor preventive, termenele aplicate în domeniul liberării

condiţionate, termenele de prescripţie a răspunderii penale etc.

o termenele procedurale - au în vedere intervale de timp fixate pentru a ocroti drepturi şi

interese ale persoanei, conferite în cadrul procesului penal

Exemple termene procedurale

termenul de apel şi termenul de recurs, termenul de rezolvare de către procuror a

plângerilor îndreptate împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală etc.

criteriul efectelor pe care le produc o termene peremptorii sau imperative - intervale de timp în interiorul cărora trebuie

îndeplinite anumite acte (termenul de 10 de zile pentru declararea apelului, termenul

de 20 de zile în care se poate face plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a

urmăririi penale);

o termene dilatorii - intervalele de timp după a căror expirare poate fi realizat un anumit

act (dacă într-o cauză penală nu s-a făcut recurs de către inculpatul condamnat, până la

expirarea termenului de recurs, nu se poate trece la punerea în executare a hotărârii);

Definiţie

termene

Clasificare

- substanţiale

- procedurale

Clasificare

- peremptorii

- dilatorii

- de recomandare

139

o termene de recomandare - intervalele de timp înăuntrul cărora este recomandat a se

efectua un anumit act procesual sau procedural;

criteriul unităţii de timp în funcţie de care se calculează o termenele pe ore (termenul de 48 de ore, în care organul de cercetare penală are

obligaţia să înainteze procurorului plângerea împotriva măsurilor şi actelor de

urmărire penală, conform art. 276 C.pr.pen.);

o termenele pe zile (termenul general, de apel sau de recurs, de 10 zile);

o termenele pe luni (termenul de 3 luni pentru depunerea recipisei de plată a amenzii,

conformart. 425 C.pr.pen.);

o termenele pe ani (termenul de 1 an pentru introducerea cererii de revizuire (art. 397

alin. 2 lit. a C.pr.pen.).

9.3.3. Modul de calcul al termenelor

modul de calcul al termenelor are în vederea clasificarea termenelor în termene

procedurale, respectiv termene substanţiale;

la calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în

actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune altfel

se folosesc două sisteme de calcul diferite, sistemul pe unităţi de timp libere şi sistemul

calendaristic

sistemul pe unităţi de timp libere; la calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte

ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se

împlineşte (spre exemplu, un termen de 24 de ore care începe să curgă joi la ora 10 se

împlineşte vineri la ora 12);

sistemul calendaristic; termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei

corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an

(spre exemplu, un termen de o lună început la 15 mai expiră la 15 iunie); dacă ultima zi a

termenului pe luni sau pe ani cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în

ultima zi a acelei luni; când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul

expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează;

în calcularea termenelor privind luarea, menţinerea ori revocarea măsurilor preventive, ora

sau ziua de la care începe şi la care sfârşeşte termenul intră în durata acestuia

sistemul unităţilor pline de timp ( spre exemplu, în cazul reţinerii, termenul de 24 de ore care

a început să curgă pe 16 mai la ora 9 se împlineşte pe 17 mai ora 9);

calcularea termenelor substanţiale pe luni şi pe ani: luna şi anul se socotesc împlinite cu o

zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă termenul.

În practica judiciară s-a apreciat că dispoziţiile legale incidente în materie nu permit ca la

calcularea unui termen stabilit pe zile să se ţină seama, concomitent, şi de ora la care a

început curgerea termenului, căci în acest fel se ajunge, în mod inevitabil, la prelungirea cu o

zi a termenului pe care legea l-a stabilit pe zile. Astfel, este nelegală procedura instanţei de a

dispune arestarea preventivă a învinuitului pe 5 zile de la data de 7.10.1998. ora 14.00 la data

de 12.10.1998, ora 14.00, având în vedere că, luând în calcul numai zilele, termenul ar fi

expirat la sfârşitul zilei de 11.10.1998.


Împotriva învinuitului s-a dispus de către judecător arestarea preventivă pentru 10 zile. În mandatul de arestare

întocmit se arată că arestarea începe în ziua de 7 octombrie, ora 14.00 şi sfârşeşte în ziua de 17 octombrie, ora

14.00. Dispoziţia instanţei de judecată este atacată de către învinuit. Recursul este motivat prin aceea că durata

arestării preventive dispusă de judecător este mai mare decât termenul legal stabilit.

Clasificare

- pe ore

- pe zile

- pe luni

- pe ani

Modul de calcul

pentru termenele

procedurale

Modul de calcul

pentru termenele

substanţiale

140

Recursul a fost respins ca fiind nefondat. Astfel, conform art. 188 C.pr.pen., în calcularea termenelor privind

luarea, menţinerea ori revocarea măsurilor preventive, ora sau ziua de la care începe şi la care sfârşeşte termenul

intră în durata acestuia. În acest fel, un termen de 10 zile care începe să curgă la 7 octombrie, ora 14.00 expiră

la 17 octombrie, ora 14.00. În acest fel, se respectă regula calculării termenului pe unităţi pline de timp, căci,

ziua (de 24 ore) calculându-se de la ora 14.00 a zilei în care inculpatul a fost arestat, termenul de 10 zile se

împlineşte la aceeaşi oră, în ziua de 17 octombrie.

Întrebare

Este legală soluţia instanţei de recurs? Argumentaţi.

9.5. Bibliografie


653-663.



Bucureşti, 2010, pp. 186-188.

141


Actele procesuale şi procedurale comune.

Sancţiunile procedurale. Cheltuielile judiciare. Amenda judiciară.

Cuprins

10.1. Introducere



10.2.2. Decăderea




10.4. Amenda judiciară


10.6. Bibliografie

10.1. Introducere

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ caracterizaţi sancţiunile procedurale penale

incidente în cadrul procesului penal, după cum urmează: inexistenţa, inadmisibilitatea,

decăderea şi nulităţile. De asemenea, veţi parcurge aspectele relative la cheltuielile de judecată

şi amenda judiciară.



Sancţiunile procedurale penale sunt remedii procedurale prin intermediul cărora actele

procesuale şi procedurale îndeplinite în mod nelegal devin lipsite de valabilitate.

în sens larg, sancţiunile procedurale penale sunt următoarele: inexistenţa, decăderea,

inadmisibilitatea, respectiv nulităţile;

în sens restrâns, prin sancţiuni procedurale penale se înţeleg nulităţile.


actele inexistente sunt socotite simple realităţi de fapt, ele având numai aparenţa unor

existenţe juridice;

actul procesual care nu a luat fiinţă juridică, respectiv nu s-a produs în condiţiile necesare pentru

a se naşte, nu este imperfect sau greşit realizat, ci pur şi simplu nu există (poate fi socotită ca

inexistentă, spre exemplu, o hotărâre judecătorească redactată de un student aflat în

practică).

10.2.2. Decăderea

pierderea unui drept procesual care nu a fost exercitat în termenul peremptoriu prevăzut în

lege

distincţie decădere/nulitate

Definiţie

Inexistenţa

Decăderea

142

o nulitatea se referă la acte procesuale; în aces caz, se impune refacerea actului sau

activităţii anulate;

o decăderea se referă la exercitarea drepturilor procesuale; se are în vedere un act care

nu mai poate lua fiinţă, deoarece a expirat termenul prevăzut de lege;

Exemple

este decăzut din exerciţiul dreptului procesual de a apela hotărârea, cel ce nu a declarat

apel în termenul prevăzut de lege; de asemenea, nerespectarea termenului până la care

persoana vătămată se poate constitui parte civilă duce, pentru cel vătămat, la

decăderea din dreptul de a avea această calitate în cadrul procesului penal.


Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine ca urmare a exercitării de

către părţile în proces a unor drepturi care nu le sunt conferite sau a unor drepturi procesuale

epuizate.

distincţie inadmisibilitate/nulitate

o inadmisibilitatea poate privi numai actele părţilor în proces, nu şi pe acelea ale

organelor judiciare; în cazul în care acestea îşi depăşesc limitele competenţei stabilite

prin lege, va interveni sancţiunea nulităţii

o spre exemplu, va fi incidentă sancţiunea inadmisibilităţii în ipoteza declararii unui apel

împotriva unei hotărâri de declinare a competenţei, deoarece, potrivit art. 42 alin. 4

C.pr.pen., o asemenea hotărâre nu poate fi supusă căilor de atac.


Nulităţile sunt sancţiuni procedurale care intervin ori de cîte ori un act procesual sau

procedural, ori o activitate procesuală s-a realizat fără respectarea legii, având drept urmare

apariţia unei vătămări procesuale.

criteriul modului de exprimare o nulităţi exprese (încălcarea dispoziţiilor relative la competenţa după materie,

încălcarea dispoziţiilor relative la sesizarea instanţei de judecată, încălcarea

dispoziţiilor relative la publicitatea şedinţei de judecată);

nulităţile pe care legea le prevede pentru respectarea unor anumite norme

procesuale;

prevăzute în mod limitativ;

vătămarea produsă este considerată întotdeauna ca existentă, nefiind nevoie de

probe în acest sens şi neputând a fi combătută;

o nulităţile virtuale (învinuitului, de îndată şi mai înainte de prima audiere, nu i se

aduce la cunoştinţă că are dreptul la apărare);

nu sunt prevăzute în mod expres, ele putând opera numai în situaţia existenţei

dovedirii unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului

criteriul modului de aplicare şi al efectelor produse o nulităţile absolute nu pot fi înlăturate în nici un mod, pot fi invocate în orice stare a

procesului penal, de orice parte, şi se iau în considerare chiar din oficiu; sunt

prevăzute limitativ în art. 197 alin. 2 C.pr.pen. şi constau în nerespectarea dispoziţiilor

relative la

competenţa după materie sau după calitatea persoanei;

sesizarea instanţei

Definiţie

Definiţie

Clasificare

nulităţi

- exprese

- virtuale

Clasificare nulităţi

- absolute

- relative

143

compunerea instanţei de judecată;

publicitatea şedinţei de judecată;

participarea procurorului la şedinţa de judecată, când este obligatorie potrivit legii;

prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestora de către apărător,

când sunt obligatorii potrivit legii;

efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori.

o nulităţile relative se caracterizează prin aceea că

vătămările produse pot fi acoperite prin voinţa părţilor, caz în care actul efectuat cu

încălcarea legii rămâne valabil, producând, totodată, efectele prevăzute de lege;

nulităţile relative pot fi invocate numai într-un anumit moment al procesului;

nulitatea poate fi invocată, când partea este prezentă, numai în cursul efectuării

actului, iar dacă a lipsit la efectuarea actului, numai la primul termen de

judecată cu procedură completă;

nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea care a suferit vătămarea prin

încălcarea legii;

nulitatea relativă poate fi invocată şi din oficiu de către instanţa de judecată, în

situaţia în care anularea actului poate contribui la aflarea adevărului şi la justa

soluţionare a cauzei.

incidenţa sancţiunii nulităţii determină

o anularea actului (lipsirea actului de efecte juridice; actul este considerat nul din

momentul în care a fost efectuat cu încălcarea legii şi nu din momentul în care s-a

declarat nulitatea lui)

o refacerea actului (de către organul judiciar care le-a întocmit; de către alte organe care

constată ulterior nulitatea actului); în cazul în care refacerea actului se poate face în

faţa instanţei care a constatat, prin încheiere, încălcarea dispoziţiilor legale, aceasta

acordă un termen scurt pentru refacerea imediată a actului (art. 197 alin. 5 C.pr.pen.).


Prin cheltuieli judiciare se înţeleg acele cheltuielile făcute, potrivit legii, pentru buna

desfăşurare a procesului penal (efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor,

conservarea mijloacelor materiale de probă, retribuirea apărătorilor şi alte cheltuieli

ocazionate de desfăşurarea activităţii judiciare).

cheltuieli de procedură (avansate de stat);

cheltuieli de judecată (avansate de părţi)

plata cheltuielilor avansate de stat în caz de condamnare:

o inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat;

o când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile

judiciare datorate de fiecare; la stabilirea acestei părţi se ţine seama, pentru fiecare dintre

inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare

o cheltuielile de procedură pot fi suportate şi de către partea responsabilă civilmente, în

măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la suportarea pagubei

În caz de pluralitate de inculpaţi, instanţa de judecată va stabili partea de cheltuieli judiciare

datorate statului de fiecare dintre aceştia. La stabilirea acestei părţi se ţine seama, pentru

fiecare dintre inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare. Rezultă că

obligaţia inculpatului de a plăti cheltuielile judiciare avansate de către stat este personală, ea

decurgând din împrejurarea că prin încălcarea legii penale a provocat declanşarea procesului

penal şi alocarea unor sume din bugetul statului pentru desfăşurarea acestuia, deci dintr-o

culpă procesuală.

Efectele nulităţilor

Definiţie

Clasificare

Plata

cheltuielilor

avansate de stat

în caz de

condamnare

144

plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri

o în caz de achitare de către partea vătămată (dacă cheltuielile au fost determinate de

aceasta), partea civilă (dacă i s-au respins pretenţiile civile şi numai în măsura în care

cheltuielile au fost determinate de către ea) sau inculpat (în cazul în care, deşi achitat,

a fost totuşi obligat la repararea pagubei sau dacă a fost achitat în baza art. 10 lit. b1

C.pr.pen.);

o în caz de încetare a procesului penal, de către inculpat (dacă s-a dispus înlocuirea

răspunderii penale sau există o cauză de nepedepsire), partea vătămată (în caz de

retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea a fost tardiv introdusă),

respectiv, ambele părţi, în caz de împăcare;

o în cazul în care inculpatul cere continuarea procesului penal de către partea vătămată

(dacă instanţa de judecată pronunţă achitarea în baza art. 10 lit. a-e C.pr.pen.) sau

inculpat (dacă instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal, întrucât nu s-a

constatat vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e C.pr.pen.);

o în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri,

cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori şi-a retras

apelul, recursul sau cererea;

o cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii,

pentru asistarea părţilor, rămân, în toate cazurile;

o în toate celelalte cazuri statul suportă cheltuielile de procedură;

În ipoteza în care acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu şi instanţa penală este

sesizată prin rechizitoriu, în principiu, părţii vătămate nu i se poate imputa nici o culpă

procesuală ce ar putea justifica suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat. Numai

dacă s-ar face dovada că partea vătămată a determinat sau a provocat anumite cheltuieli care

nu erau necasare cauzei, numai atunci ea va putea fi obligată la plata acestor cheltuieli şi

numai în raport cu contribuţia sa la efectuarea lor.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţiile Unite a statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 192

alin. 2 C.pr.pen., că în cazul respingerii plângerii formulate în condiţiile art. 2781 C.pr.pen.

împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de

netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea

acesteia vor fi suportate de către persoana căreia i s-a respins plângerea

plata cheltuielilor făcute de părţi în caz de condamnare

o dacă acţiunea civilă este admisă în totalitate, inculpatul este obligat să plătească

cheltuielile judiciare făcute de partea vătămată şi parea civilă;

o dacă acţiunea civilă este admisă în parte, instanţa poate obliga pe inculpat la plata

totală sau numai a unei cote din cheltuielile făcute de partea civilă;

o dacă sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa stabileşte partea din cheltuieli

datorată de fiecare;

o dacă în cauză a fost şi parte responsabilă civilmente, care a fost obligată în solidar cu

inculpatul la suportarea pagubei, aceasta va fi obligată, tot în solidar şi la plata

cheltuielilor judiciare făcute de partea civilă;

plata cheltuielilor făcute de părţi în caz de achitare:

o partea vătămată este obligată să plătească inculpatului şi părţii responsabile civilmente

cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de ea;

o în celelalte cazuri privind restituirea cheltuielitor judiciare făcute de părţi, instanţa

stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile;

Plata

cheltuielilor

avansate de stat

în celelalte cazuri

Plata

cheltuielilor

făcute de părţi

în caz de

condamnare

Plata

cheltuielilor

făcute de părţi

în caz de

achitare

145

o în cazul încetării procesului penal ca urmare a împăcării părţilor, inculpatul nu poate fi

obligat să plătească părţii vătămate cheltuielile judiciare atât timp cât inculpatul nu a

consimţit la plata lor.

10.4 Amenda judiciară

Amenda judiciară reprezintă acea sancţiune procesuală, aplicată în cazul săvârşirii unei abateri

judiciare prevăzute de Codul de procedură penală.

abateri judiciare sancţionate cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:

o neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de

comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte

lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal;

o neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a

citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale; precum şi neexecutarea mandatelor de

aducere;

abateri judiciare sancţionate cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei

o lipsa nejustificată a martorului;

abateri judiciare sancţionate cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei

o lipsa nejustificată a apărătorului, ales sau desemnat din oficiu, fără a sigura substituirea, în

condiţiile legii, ori înlocuirea sau refuzul acestuia de a asigura apărarea;

o împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor ce revin

organelor judiciare, peronalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al

parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor

procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor;

o lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat;

o tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;

o neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de

urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea,

precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al persoanei juridice

sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;

o nerespectarea obligaţiei de păstrare a obiectelor şi înscrisurilor lăsate în păstrare, în

urma unei percheziţii sau ridicări de obiecte;

o neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se

efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia, precum şi împiedicarea

de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;

o nerespectarea de către părţi, apărătorii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice

alte persoane a măsurilor luate de preşedintele completului de judecată pentru

asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei;

o manifestările ireverenţioase ale părţilor, apărătorilor acestora, martorilor, experţilor,

interpreţilor sau ale oricăror alte persoane, faţă de judecător sau procuror;

o nerespectarea de către învinuit sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în

termen de 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul

procesului penal;

o neîndeplinirea de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului,

în termenul stabilit de acesta;

aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie

infracţiune

amenda se aplică, după caz, de organul de urmărire penală, prin ordonanţă, iar de instanţa

de judecată, prin încheiere;

Definiţie

100 lei - 1000 lei

250 lei - 5000 lei

500 lei - 5000 lei

Procedura aplicării

amenzii judiciare

146

persoana amendată poate cere scutirea de amendă sau reducerea amenzii; cererea de scutire sau

de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea dispoziţiei de amendare,

justificând în cerere şi motivul pentru care nu a putut îndeplini obligaţia;

organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot dispune scutirea sau reducerea

amenzii.


Sancţiunea nulităţii absolute poate fi invocată dacă se constată: a). încălcarea dispoziţiilor relative la

competenţa teritorială; b). încălcarea dispoziţiilor relative la asistarea părţii vătămate de către apărător, când

aceasta era obligatorie, potrivit legii; c). nerespectarea dispoziţiilor relative la compunerea instanţei de

judecată; d). încălcarea dispoziţiilor relative la efectuarea expertizei medico-legale.

Amenda judiciară se aplică: a). numai de către instanţa de judecată; b). de organul de urmărire penală; c). de

instanţa ierarhic superioară celei competente în fond; d). numai de către procuror.

Cererea de scutire sau de reducere a amenzii judiciare se poate face: a). în termen de 15 zile de la

comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare; b). în termen de 15 zile de la pronunţarea ordonanţei ori a

încheierii de amendare; c). în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare; d). în

termen de 10 zile de la pronunţarea ordonanţei ori a încheierii de amendare.

Cheltuielile judiciare avansate de către stat sunt suportate, în caz de achitare: a). de către inculpat, în cazul

în care a fost achitat în temeiul art. 10 lit. b1; b). de către partea vătămată, în caz de retragere a plângerii

prealabile; c). de către partea vătămată, respectiv partea civilă; d). de către partea civilă, în ipoteza constatării

existenţei autorităţii de lucru judecat.

Nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa după calitatea persoanei poate reprezenta un motiv de:

a). nulitate absolută, care poate fi invocată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti; b). nulitate

relativă, care poate fi invocată până la citirea actului de sesizare a hotărârii judecătoreşti; c). nulitate relativă,

care poate fi invocată în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu

procedură completă când partea a lipsit la efectuarea actului; d). nulitate absolută, care poate fi invocată până la

primul termen de judecată cu procedură completă.

Este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute: a). încălcarea dispoziţiilor relative la asistarea obligatorie a

învinuitului de către apărător; b). încălcarea dispoziţiilor relative la efectuarea expertizei psihiatrice în cauzele

cu infractori minori; c). încălcarea dispoziţiilor relative la luarea declaraţiei părţii vătămate; d). întocmirea

referatului de terminare a urmăririi penale înainte de prezentarea materialului de urmărire penală.

10.6. Bibliografie


664-691.



Bucureşti, 2010, pp. 189-199.

147

Bibliografie generală

1. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală. Tratat, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2010

2. Damaschin Mircea, Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010

3. Damaschin Mircea, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010

4. Ion Neagu, Damaschin Mircea, Drept procesual penal. Mapă de seminarii, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2010

5. Grigore Theodoru, Tratat de procedură penală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008

6. Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2007

261916302 6-drept-procesual-penal-partea-generala-i-si-ii-pdf

Law

Transcript of 261916302 6-drept-procesual-penal-partea-generala-i-si-ii-pdf