1    

DRACULA ÎN CARPAŢI În România, omul nu se ciondăneşte cu moartea,

nu face nazuri în faţa ei, primind-o şi însoţindu-se cu această Regină, Logodnica Lumii, trăindu-şi măritişul fără să cârtească.

Abia ieşit din mijlocul naturii, găseşte dulce şi ispititor să întoarcă la sânul ei.

Jules MICHELET, Légendes démocratiques du Nord (1854)

      

2    

CUPRINS  

1. Capturarea unui Irlandez ce umbla după Dracula prin Carpaţi . . . . 4 2. Haiducii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11 3. Proasta reputaţie a învinşilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21 4. Un Irlandez în patul regelui României . . . . . . . . . . . . . . . . . 28 5. Împărtăşania răzbunătorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52 6. Liceul din Petrodava . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58 7. Bocanci pentru celălalt tărâm . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62 8. Muzeul Crimei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77 9. Cine este femeia în doliu? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84 10. Saga Arminei şi a lui Decebal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95 11. Capturarea preasfinţitului episcop Iktir . . . . . . . . . . . . . . . . . 104 12. Măsuri de securitate pentru morţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121 13. Cei cărora mormântul le este interzis . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124 14. Adolescentul cu mâini se savant . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131 15. Irlandezul ce îl căuta pe Dracula îşi găseşte o nevastă în Carpaţi . . . . 148 16. Întâlnire cu haiducul decapitat, al cărui cap a fost tras în

ţeapa jandarmeriei de la Petrodava . . . . . . . . . 157 17. Gloria lui Decebal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 168 18. Fructele gloriei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179 19. Un bacalaureat la poarta palatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182 20. Dizgraţia lui Decebal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 186 21. Schimbare de drum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192 22. Toate căile sunt interzise . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 196 23. Statutul special al aspirantului Decebal . . . . . . . . . . . . . . . . . 203 24. Un mormânt pentru Armina . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 208 25. Caleaşca Mamei lui Dumnezeu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 212 26. Ultima zi pe pământ a Arminei Decebal . . . . . . . . . . . . . . . 217 27. Crima de la Cercul Militar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232 28. Decebal în afara legii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 256 29. Mesagerul munţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 265 30. Sânge în fântână . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 270 31. Morţii şi autorităţile – Dinamitorul . . . . . . . . . . . . . . . . . . 275 32. Tehnica vânătorilor de lupi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 294 33. Amnistierea morţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 304 34. Nicio îndurare pentru cei vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 308 35. Peştera ce a sărit în aer . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 316 36. Sfârşitul haiducilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 321 37. Morţii din peştera Mitridate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 326 38. Un fenomen de halucinaţie colectivă . . . . . . . . . . . . . . . . . 331 39. Haiducul decapitat şi tras în ţeapă vizitează cimitirul

în care a fost îngropat . . . . . . . . . . . . . . . . 340 40. Mortul scrie logodnicei sale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 355 41. Aspirantul decedat se prezintă colonelului său . . . . . . . . . . . . 360

3    

42. Irlandezul ce îl căuta pe Dracula este vizitat de câţiva morţi . . . . 371 43. Ţara natală a lui Dracula este invadată de morţi . . . . . . . . . . . 378 44. Dracula apare în patul regelui României din palatul Roşcoveanu . . 390 45. Oraşul ajuns pe mâna morţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 402 46. Hohenzollern abandonează afacerea tronului şi impostura regatului, ducându-se unde şi-a înţărcat Dracul pruncii . . . . . . . . . . . . . . . 422

EPILOG . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 436

   

4    

1. CAPTURAREA UNUI IRLANDEZ CE UMBLA DUPĂ DRACULA PRIN

CARPAŢI

Prizonierul este un vagabond. E tânăr şi slab. Are un sac de spate kaki, capul gol, ciufulit, părul roşcat. Îmbrăcat cu o cămaşă roşie cu pătrăţele negre, pantalon bleu de bumbac, încălţat cu opinci legate cu şireturi din piele. Este escortat de doi jandarmi în ţinută de luptă, puşca pe umăr şi baioneta la ţeavă. Jandarmii şi prizonierul lor au aceeaşi vârstă, către 20 de ani.

Convoiul avansează încet, pe mijlocul drumului, care nu este o şosea adevărată ci mai mult un drumeag croit în pădurea de brazi, din inima muntelui. Din când în când, drumeagul devine sumbru ca un tunel săpat în masa verde a pădurii. Suntem în nordul României, în Moldova, la vreo zece km de Petrodava, capitala judeţului. Este cam ora două, după amiază, soarele încă pe verticală iar căldura grea, ca plumbul topit. Suntem în 23 iunie, două zile după solstiţiul de vară. În această regiune din marea periferie orientală a Europei, cele patru anotimpuri se scurg cu precizia mersului trenurilor. Iarna este atât de frig încât seva îngheaţă în trunchiurile arborilor iar casele sunt îngropate până la streaşină în zăpadă. Primăvara începe brusc, fără tranziţie, găsind muntele trist ca un câmp de bătălie după bombardamentul artileriei. Rocile sunt de-a dreptul explodate, drumurile tăiate, copacii ciopârţiţi şi sfâşiaţi, pământul parcă dezbrăcat şi răvăşit. Începută de două zile, vara este deja toridă, copleşitoare. E cald ca în Sahara, deşi climatul este continental.

Cei doi jandarmi avansează lent, târîndu-şi bocancii ferecaţi în fier şi jinduind opincile suple ale prizonierului lor.

« Dacă toţi prizonierii regatului ar fi ca dumneavoastră, Domnule Albion, viaţa jandarmilor ar fi numai zile de sărbătoare », zise unul dintre soldaţi.

« Nu mă numesc Albion», strigă prizonierul. Vorbeşte rău româneşte, dar adaugă furios: « De ce mă numiţi voi într-una Albion? Ştiţi foarte bine că nu acesta este numele meu ».

-- « Albion este un nume foarte frumos », spuse jandarmul ce mergea în dreapta prizonierului şi care se numeşte Titus Cozoroc. Apoi adăugă surâzând: « Mie mi-ar place să mă cheme Albion. Nu

5    

numai că Albion este un nume foarte frumos, dar el vă vine atât de bine încât privindu-vă nu vă putem numi altfel. Cum altfel am putea numi un om care are pielea albă ca a voastră? Nu aţi remarcat că numindu-vă Albion o facem cu prietenie, cu tandreţe? Vă spunem Albion pentru că vă iubim. Nu aveţi nici un motiv de supărare. Din câte am auzit, altădată Englezii nu aveau alt nume decât acela de Albion. Dacă asta nu vă place, trebuie să ne iertaţi. Nu ştim să ne comportăm cum trebuie. Cum am putea şti? Sunteţi primul Englez capturat vreodată în Carpaţi. Ca să spun drept, şi v-o zic pe şleau, nici prin gând nu ne-a trecut că vom găsi un Englez în pădurile noastre. Este adevărat că aţi venit în Carpaţi pentru a-l întâlni pe Dracula? »

-- « Sunteţi din ce în ce mai stupid », zise Albion. « Mai întâi, nu am fost capturat, cum aţi spus. De ce spuneţi că am fost capturat? Sunt om, iar oamenii nu se capturează. Animalele sălbatice se capturează, nu oamenii ».

Pielea albă cu pete roşcate, a lui Albion, se împurpură toată. -- « Numele meu este Baldwin Brendan. Nu mă numesc Albion

şi nu am fost capturat. Am fost interpelat de autorităţile militare româneşti. Recent, în munţii voştri s-a promulgat legea marţială şi starea de asediu. Străinii ce vin la voi trebuie să aibă o viză militară pe paşaportul lor. Nu am această viză. Nu am ştiut că s-a declarat starea de asediu. Iată de ce am fost interpelat. Nu m-a capturat însă nimeni. Să vă intre bine asta în cap. Numai lupii, vulpile, iepurii, mistreţii pot fi capturaţi, nu oamenii ».

-- « Vă cerem iertare », spuse Mircea Gologan, jandarmul ce mergea în stânga prizonierului şi care adăugă: « În jandarmerie, spunem că cutare sau cutare persoană a fost capturată. Chiar şi ziarele scriu ’’ Poliţia tocmai a capturat…’’ Nu ştiam că nu este corect să spunem asta unui Englez. Iertaţi-ne. Suntem ignoranţi. Nu ştim cum să ne comportăm cu oamenii civilizaţi. De altfel, după cum aţi auzit, vorbim pentru prima oară cu un Englez. Sunteţi singurul Englez în carne şi oase pe care l-am văzut vreodată. În regiunea asta, nimeni n-a văzut un Englez. Când ne vom întoarce în satele noastre, la sfârşitul serviciului militar, vom povesti că am văzut un Englez, că am vorbit cu el, că l-am escortat… Cei din satele noastre ne vor invidia ».

6    

-- « Eu nu sunt Englez », strigă prizonierul. « V-am spus că sunt Irlandez ».

-- « Iertaţi-ne », zise jandarmul Gologan, care adăugă: « Ce va spune mama voastră când îi veţi povesti, la întoarcere, că v-am transportat pe jos, între doi jandarmi, cum îi transportăm pe marii criminali? Mama voastră va spune că noi, Românii, suntem un popor sălbatic. Nu-i aşa că asta va crede mama voastră?».

-- « Mama mea nu va crede nimic. Ea este moartă. În ce mă priveşte, interpretarea mea este că armata regală a României a avut o atitudine corectă faţă de mine. Comportamentul ei a fost totdeauna curtenitor. Muntele este sub legea militară. Acesta este un fapt. Eram obligat să mă conformez legii. Ignorantia legis neminem excusat. Asta înseamnă: ignoranţa legii nu este o scuză. Când am ajuns la Vatra Dornei, acum două zile, mi s-a adus la cunoştinţă că am intrat ilegal în zonă, pentru că nu posedam viza militară. Mi-am recunoscut greşeala. Am vrut să mă întorc la Bucureşti, să solicit viza necesară. Locotenentul ce comanda oraşul Vatra Dornei mi-a spus că nu pot să plec, pentru că el nu are puterea să mă respingă. Competenţa lui este limitată. De asemenea, el nu avea nici puterea să mă lase liber. Tot ce putea face era să mă interpeleze şi să mă trimită la comandamentul superior cel mai apropiat. Comandamentul superior cel mai apropiat este la Petrodava, la o sută de kilometri. Nu mi s-a putut acorda permisiunea de a merge liber la Petrodava. Nimeni nu circulă liber, fără viză. Pe de altă parte, nu se putea constitui un convoi de transport de prizonieri numai pentru mine, un singur om. Ar fi fost excesiv. În starea actuală, un convoi regulamentar de prizonieri înseamnă o jumătate de companie, mai multe maşini. Asta costă scump. Ar fi disproporţionat, ţinând cont că nu există decât un singur prizonier. Armata şi poliţia sunt ocupate cu războiul contra haiducilor, aceşti tâlhari sângeroşi ce au infectat muntele şi care seamănă teroarea. Am înţeles dificultăţile implicate de cazul meu. Am acceptat cu plăcere şi de bună voie singura soluţie posibilă. Soluţia ce prevedea transferul meu, de la Vatra Dornei la Petrodava, în câteva etape scurte, în convoaie de mică viteză. Viteza pasului omenesc. Deplasări cu ziua. Zi după zi. Jandarmii din sate, care nu au drept de misiune decât în raza postului lor, mă escortă pe jos până în satul vecin, unde petrec noaptea la postul local de jandarmi. Apoi, ziua următoare, iar sunt escortat pe jos, un sat mai departe.

7    

Sunt escortat de zece zile, între cinci şi zece kilometri în fiecare zi. Etape asemănătoare cu cea pe care o facem astăzi. E greu, dar soluţia este corectă, echitabilă şi conformă cu împrejurările. În munţii voştri este război. Un război fără milă contra haiducilor. Am înţeles situaţia. Dacă voi doi sunteţi în ţinută de luptă, baioneta la ţeavă şi grenade la brâu, una la dreapta, alta la stânga, asta nu-i pentru a mă împiedica pe mine să fug, prizonierul vostru, ci pentru a mă proteja în caz că ne atacă haiducii. Voi nu sunteţi temnicerii mei ci bodigarzii mei. De aceea, deşi merg de zece zile între doi jandarmi, din sat în sat, escortat ca un criminal, asta nu mă jenează de loc. Dimpotrivă, asta mă scapă de orice grijă, ba chiar mă flatează ».

-- « Astăzi este ultima voastră etapă », spune jandarmul Gologan. « Este însă şi cea mai lungă ».

Mircea Gologan participă de la început la conversaţie, dar continuă să fredoneze o melodie lentă, o doină. O melodie nostalgică. Jandarmul Gologan pare într-una absent, căci este îndrăgostit lulea de o fată din Bogaz, unde îşi face serviciul militar de doi ani, ca jandarm. Îşi ţine dragostea secretă, căci un jandarm este o autoritate. O autoritate militară. El este în serviciu zi şi noapte. Fără întrerupere. Autorităţile militare nu au dreptul să întreţină relaţii afective sau de dragoste cu civilii, în timpul serviciului. Prin forţa lucrurilor, iubita lui este o civilă iar el este şi rămâne o autoritate în exerciţiul funcţiunii, până la sfârşitul serviciului militar. El aşteaptă cu nerăbdare lăsarea la vatră şi reintrarea în viaţa civilă, pentru a-şi declara iubirea pentru o civilă. Civil cu civilă, pe picior de egalitate. Între timp, el fluieră cântece triste, de dragoste.

-- « Asta vă este ultima etapă », repetă jandarmul Gologan. Încetând să-şi fluiere cântecul, el adaugă: « Pariez că nu veţi uita niciodată cele zece zile de captivitate la Români. Nu-i aşa că asta nu se uită? Toate jandarmeriile au primit ordin să vă primească, să vă găzduiască, să vă trateze ca pe un prinţ. Înaintea sosirii voastre, soţia plutonierului nostru şef ne-a pus să curăţăm, să lustruim jandarmeria din pivniţă până în pod. Curăţenie generală. Patul v-a fost pregătit cu cearceafuri absolut noi. V-am pus sub saltea levănţică şi alte flori, să vă miroasă patul frumos. Pentru primirea voastră s-a cheltuit mai mult decât pentru colonelul comandant al legiunii de jandarmi, când îşi face turneul de inspecţie. În ajunul sosirii voastre, jandarmeria a tăiat un purcel de lapte, trei găini, s-a pregătit brânză proaspătă, s-a

8    

adus un butoiaş de vin de la oraş. Toţi domnii au fost înştiinţaţi că trebuie să vă ţină companie la masă. La bairamul de ieri seară i-aţi avut pe preotul din Bogaz, preceptorul, cei trei dascăli ai şcolii, primarul, medicul districtului, secretarul primăriei. Toţi au fost aduşi la jandarmerie în onoarea voastră. Se spune că de zece zile sunteţi primit la fel peste tot, în toate posturile de jandarmi prin care treceţi. Ieri seară aţi benchetuit până către două dimineaţa. Ca la Nunta din Cana. Taraf, orchestră de ţigani, discursuri. Toţi convivii au vorbit şi ridicat paharul pentru regina Angliei, pentru dumneavoastră şi ţara din care veniţi, urându-vă bine aţi venit şi petrecere frumoasă în Carpaţi. Autorităţile prezente v-au mulţumit pentru onoarea pe care o faceţi satului prin prezenţa dumneavoastră. Nu aveţi de ce să vă plângeţi, dimpotrivă. Fără îndoială, v-a făcut plăcere să vedeţi harta Imperiului britanic desenată în culori pe pereţii popotei jandarmeriei, pentru a vă onora ».

-- « Anglia nu este ţara mea », răspunse prizonierul scurt. « Ţara mea este Irlanda. V-am spus că nu sunt Englez. Sunt Irlandez ».

-- « Aveţi paşaport englezesc », zise jandarmul Cozoroc, « L-am văzut. E asupra mea, cu toate celelalte documente ale voastre. L-am examinat bine, căci este prima oară că văd un paşaport englezesc. Foarte frumos, deasupra este scris că documentul v-a fost eliberat în numele graţioasei Sale majestăţi, coana regină a Angliei, al cărei supus sunteţi ».

-- « Eu sunt Irlandez », strigă Baldwin Brendan, roşu la faţă… -- « Pentru noi, asta n-are nicio importanţă », zise Gologan.

«Noi, Românii, iubim toţi străinii, oricare ar fi ei. Mai ales cei veniţi foarte de departe, ca dumneavoastră. În toate casele româneşti, chiar şi în cele mai sărace, există o cameră pentru străini, care este în permanenţă gata să-şi primească oaspeţii. Nu turişti care îşi plătesc sejurul. Nu. Camera asta este pregătită pentru cazul în care, la căderea nopţii, străinii vor bate la uşă ca la poarta lui Avraam şi Sara. Cei trei oaspeţi ai lui Avraam erau străini, ca toţi ceilalţi, dar numai aparent. În realitate erau trei îngeri. Aţi văzut icoanele ce reprezintă această vizită? Noi, Românii, îi zicem Philoxenia acestei icoane, nume ce semnifică dragostea pentru străini. Se vede bine Sara, nevasta bătrânului Avraam, ce dă să mănânce celor trei străini, fără să ştie că ei sunt îngeri. Totdeauna facem aşa. Îi invităm la masă şi pregătim patul la toţi străinii ce ne bat la poartă, căci cine ştie dacă nu cumva

9    

aceşti străini sunt îngeri, ca cei care au ajuns la Avraam, Cine poate să ştie asta? ».

-- « Credeţi că aş putea fi un înger », exclamă Albion. Apoi adăugă: « Stupizi mai puteţi fi. Terminaţi cu aceste salamalekuri ».

-- « Chiar dacă nu sunteţi un înger, ci doar un om, după cum păreţi, nu aveţi mai puţină valoare », spuse Cozoroc. « Aş zice chiar, în cazul că nu sunteţi înger, că aveţi şi mai multă valoare. Dumnezeu a coborît din cer pentru a salva oamenii nu îngerii ».

-- « Pentru că oamenii erau cufundaţi în păcate », spuse Irlandezul.

-- « Şi îngerii se scăldau în păcate. O parte dintre ei. Îngerii trimişi la reciclare. Dumnezeu nu a venit să îi salveze iar îngerii vor rămâne caterisiţi până la sfârşitul lumii. Pe oameni însă, Dumnezeu i-a salvat, ceea ce înseamnă că ei sunt mai preţioşi decât îngerii. Totdeauna, întâi se salvează ceea ce este mai preţios, ceea ce iubim mai mult. Aşa credem noi. Din cauza asta iubim toţi oamenii, iar pe dumneavoastră, ce mai, vă iubim foarte special. Mai mult ca pe alţi străini, cum poate deja aţi remarcat. Vă iubim pentru că veniţi mai de departe decât alţi străini pe care îi întâlnim. Locuiţi în Extremul Occident. Am văzut harta oraşului Derry, unde v-aţi născut. Dincolo de insula voastră, nu mai este nimic. Apă şi numi apă. Acolo sfârşeşte pământul şi începe marea oceanică ».

-- «Vă iubim şi pentru vocea superbă pe care o aveţi. Cântaţi foarte bine», spuse jandarmul Gologan. «Vocea voastră parcă-i de velur, precum coarda violoncelului. Ieri seară, la masă, toată lumea v-a rugat să mai cântaţi ceva din ţara voastră ».

Prizonierul se înroşi până în vârful urechilor. Faţa i s-a luminat de plăcere. Ştie că jandarmul exagerează, că spune ce spune pentru a-l flata. Totuşi, asta îi face plăcere.

-- « Mulţumesc pentru compliment », spus Irlandezul, dar cam exageraţi.

-- « Nu-i vorba de complimente », spuse Gologan. « Aveţi multe daruri. Portretele plutonierului şef şi ale soţiei sale sunt formidabile», seamănă foarte bine. Parcă sunt fotografii. Nevasta plutonierului era atât de mulţumită că i-aţi făcut portretul încât a venit cu el în bucătărie, să-l arate la toată lumea, înainte de a se usca culorile. Ne-a spus că va târgui rame aurite, şi va pune portretul, alături de cel al soţului, pe marele zid al jandarmeriei ».

10    

-- « Portretele popii, doctorului, perceptorului, tot ce aţi pictat sau desenat ieri seară este formidabil », adăugă Gologan. « Dimineaţa asta, toţi sătenii au venit să le admire. Desenaţi foarte bine, şi foarte repede. La fel de repede precum scrieţi. V-ar deranja cumva de ne-aţi face şi nouă portretele noastre? Pentru dumneavoastră asta-i o nimica toată, cât ai zice peşte. Vom cumpăra şi noi rame aurite ».

-- « Nici eu, nici camaradul Gologan n-am avut vreodată ocazia să ne vedem portretele pictate de un mare artist, un pictor ca dumneavoastră, venit din Extremul Occident. Dacă vă cerem însă prea mult, iertaţi-ne de îndrăzneală ».

-- « De aceea îmi faceţi atâtea plecăciuni », exclamă prizonierul? « Accept. Alegeţi un loc, să ne putem opri. Undeva la umbră. Voi face ce voi putea. Vă voi face portretele. Veţi avea o amintire de la Irlandezul pe care l-aţi capturat în Carpaţi. All rght ! ».

2. HAIDUCII

A trecut o jumătate de oră de când jandarmii Gologan şi

Cozoroc stau pe iarbă, în faţa prizonierului lor, pe marginea drumului ce duce de la Bogaz la Petrodava. Baldwin Brendan, prizonierul irlandez le face portretele pe un bloc de desen scos din sacul său de spate. Din contingentul abia recrutat, cei doi jandarmi stau nemişcaţi, ca la fotograf. Au acceptat serviciul militar în jandarmerie, deşi fac un an în plus faţă de celelalte arme. Când sunt lăsaţi la vatră, cei ce şi-au făcut serviciul militar în jandarmerie capătă o patalama de studii, un fel de certificat cetăţenesc ce le conferă unele avantaje. Ei vor putea solicita posturi în administraţie, conţopişti la primărie, vor fi consideraţi aproape membrii ai nomenclaturii satelor şi târgurilor. În jandarmerie, soldaţii studiază istoria, dreptul, căpătând o instrucţie civică destul de solidă. Trecerea prin jandarmerie este un fel de avansare socială.

-- « Terminat ! », strigă prizonierul, detaşând cele două foi din blocul de desen şi dându-le jandarmilor. Răsfoindu-şi blocul destul de voluminos, adăugă ca pentru sine: « am aici şi altele, schiţe sumare, dar le păstrez pentru mine. Şi eu vreau să păstrez ca amintire capetele voastre, căpăţânile temnicerilor mei din Carpaţi, pe care le voi afişa pe pereţii casei mele, din Irlanda ».

11    

-- « Ca şi cum m-aş privi în oglindă », exclamă Cozoroc. Îşi ţine portretul cu două mâini, ca pe o relicvă scumpă. E roşu de plăcere. Faţa îi radiază. Adaugă, căutându-şi emoţionat cuvintele: « Domnule, mi-aţi făcut scăfârlia mai bine decât fotografii. Mult mai bine. Mulţumesc. Mulţumesc din toată inima ».

-- « Nu vă puteţi imagina bucuria ce ne-aţi făcut», exclamă celălalt jandarm. « Nimeni, niciodată, de când mă ştiu pe lume, nu mi-a făcut un cadou mai preţios ca acesta. Dumnezeu să vă păzească. Vă sunt recunoscător ».

Baldwin Brendan este mulţumit de bucuria pe care a reuşit să o procure celor doi jandarmi ce nu încetează să se minuneze în faţa portretelor lor. Caschetele de fier, armele de război şi sacii lor de jandarmi sunt pe iarbă, printre ferigi. Buruienile sunt înalte şi destul de dense.

Dintr-o dată însă, bucuria de pe feţele jandarmilor se stinge de parcă s-ar fi tras perdeaua sau învârtit comutatorul. Jandarmii s-au făcut ca pământul, au sfeclit-o cu totul. Din spatele lor, dintre tufele de ferigi, căzuţi ca din cer, au apărut vreo zece haiduci. Prea târziu pentru vreo mişcare, nici gând de ripostă, de una sau alta. Prizonierul irlandez şi cei doi jandarmi au rămas ca de piatră. Nu pot face decât să rămână imobili. Cei zece haiduci au picat peste ei cu iuţeala fulgerului. Haiducii sunt de aceeaşi vârstă cu prizonierul şi jandarmii. Toţi sunt în cizme negre, pantaloni albi de călărie, brâuri largi, din piele, îmbrăcinaţi cu ornamente metalice. Irlandezul îi numără. Nu sunt decât şapte, toţi îmbrăcaţi la fel, cămăşi albe, de in, cu guler pe gât. Cămăşi ţărăneşti ce lucesc ca zăpada. Peste cămăşi, toţi poartă un suman negru şi pitoresc, ornamentat cu broderii şi tighele cusute parcă de mâinile îngerilor şi agăţate pe umărul stâng, precum călăraşi, de altă dată. Căciulile lor sunt negre, din blană de miel, aplecate pe o ureche. Irlandezul îi recunoaşte îndată. Le ştie numele. Portretele acestor oameni sunt imprimate în mii de exemplare şi afişate pe avizele de căutare ale jandarmeriei, care oferă recompense celor ce îi vor da, morţi sau vii, pe mâna poliţiei. Mari cât paginile ziarelor, avizele de căutare sunt lipite pe uşile şi porţile tuturor posturilor de jandarmi, în toate satele, pe uşile bisericilor, ale primăriilor, pe zidăria fântânilor, stâlpii de telegraf şi chiar pe trunchiurile copacilor. În cele zece zile, de când umblă prin munţi, Baldwin Brendan a văzut peste tot capetele haiducilor ce s-au

12    

plantat, carne şi oase, în faţa ochilor săi. De când a sosit în mijlocul munţilor, Brendan a auzit multe despre haiduci şi isprăvile lor nemaiauzite. Acesta este subiectul tuturor conversaţiilor. Se spun lucruri teribile despre haiduci. Prizonierul nici nu-şi mai simte pielea găini, cei doi jandarmi nu mai cotcodăcesc. Teribilii haiduci sunt prea aproape, în faţa lor, îi văd de aproape, îi simt cum respiră. Un haiduc este chiar în spatele Irlandezului, foarte aproape de el. Ca pornită dintr-un aruncător de flăcări, respiraţia haiducului arde ceafa pufoasă a Irlandezului ce aruncă o ocheadă către cei doi jandarmi, cărora haiducii le-au pus gâtul la frânghie – frânghii albe, de Tomis, cu care ţăranii îşi leagă boii. Frânghii noi nouţe. Cei doi jandarmi abia respiră, nu pot mişca. Sunt în genunchi, cu mâinile legate la spate. Feţele lor sunt congestionate, violet-albastru, amândoi sunt pe jumătate sufocaţi.

Un haiduc se apleacă şi adună din iarbă armele, caschetele de război şi sacii de spate ai jandarmilor.

-- « Ridicaţi-vă, jandarmilor, Cozoroc şi Gologan », ordonă şeful haiducilor. « Jos centurile, la pământ cu ele ». Cei doi jandarmi îşi desfac centurile cu cartuşierele şi grenadele de război, lăsându-le să cadă pe iarbă.

Prizonierul irlandez îl recunoaşte pe cel care a ordonat jandarmilor să-şi lepede centurile. Este Gaspar Novalis, Starkosul sau şeful haiducilor. E un tânăr frumos. Foarte frumos. Toată lumea ştie că a comis o crimă, înainte de a se refugia în pădure. Este un fost profesor de matematică, la Iaşi. El l-a ucis pe prefectul de poliţie cu cinci gloanţe de revolver în chiar sala tribunalului. Seamănă ca două picături de apă cu cel mai celebru actor american, care joacă în filmele de aventuri şi westernurile de la Hollywood. Eroul de aproape doi metri, din filmele americane, ce călăreşte un cal alb, cu pălărie de cowboi, în fruntea tuturor. Toţi băieţii din lume îl cunosc, îl admiră şi îl visează. După cum spun cântecele, acest erou din filme nu este niciodată obosit, nu ştie ce este foamea, setea, somnul. Nu-i este niciodată cald, niciodată frig, niciodată învins. Este un invincibil. Bandiţii în uniformă trag în el cu mitraliera, cu automatele lor, dar gloanţele nu-l ating. I se întind curse, este atras în locuri periculoase, în situaţii imposibile, dar el trece peste orice dificultate, dejoacă toate cursele, scapă din toate ambuscadele. Pe cât de frumos, pe atât este de brav. Şeful haiducilor este totdeauna

13    

victorios, căci este un om drept, tânăr, curajos puternic, Făt-Frumos în persoană.

Gaspar Novalis, profesorul de matematică ajuns haiduc şi şeful suprem al haiducilor din munţii Petrodavei seamănă întru totul cu eroul filmelor americane. Când actorul american apare pe ecranul unui cinematograf din Petrodava, Iaşi sau orice târg de prin munţi, spectatorii, majoritatea adolescenţi şi femei, scandează în cor: «Novalis, Novalis, Novalis! ».

De când s-a declarat starea de asediu în Moldova, toate filmele americane în care joacă sosia haiducului Gaspar Novalis, cu pălăria de zile mari, ciubotele, talia de arhanghel şi mersul de felină carpatină, tot ce aminteşte acest erou, carte sovietică, film american şi democrat, totul este interzis.

Deşi cuprins de teroare, irlandezul examinează cu interes faţa lui Novalis. Se zice că acest haiduc poate sta ore întregi sub apă, fără să respire şi fără să se înece, că poate ridica ditamai calul pe umeri. Acest om face minuni, poate fi invizibil, vorbeşte limbile animalelor, poate trăi iarna toată în grotele munţilor, alături de urşi, lupi şi alte sălbăticiuni care nu îi fac nici un rău. Dimpotrivă, îl încălzesc noaptea cu blana lor, mai bine decât orice plapumă.

Novalis deschide sacii de spate ai jandarmilor şi examinează documentele Irlandezului, mai ales paşaportul britanic. Apoi priveşte portretele abia uscate ale celor doi jandarmi,

-- « Bravo, Mister Baldwin », spune el. « Sunteţi un talent. Un mare talent. Păcat că nu aţi desenat scăfârliile acestor doi nefericiţi, cu funia la gât. Priviţi-i: ca jandarmi ce se află, nu sunt mai frumoşi acum, sugrumaţi pe jumătate, cu respiraţia drămuită şi feţele galben-palide-roş-albăstrui? Cu aşa portrete de jandarmi aţi fi ajuns celebru mai repede ».

-- « Vorbiţi englezeşte? », exclamă Irlandezul. Frica i-a dispărut, piuitul i-a revenit. Apoi adăugă cu evidentă satisfacţie şi plăcere: «De zece zile, de când sunt în munţii Petrodavei, pentru prima dată aud pe cineva vorbind englezeşte ».

Irlandezul şi-a revenit pe deplin, parcă a înviat din morţi. Teroarea în care căzuse, parcă nici n-a fost.

-- « Asta da, surpriză! », spuse Baldwin Brendan. « V-am recunoscut imediat. Sunteţi celebrul Novalis, căpitanul haiducilor. Toată lumea vorbeşte numai de dumneavoastră. Nu mi-am închipuit

14    

însă niciodată că teribilul Novalis vorbeşte englezeşte. Nimeni nu ştie asta. Mi s-au spus multe lucruri incredibile, în ce vă priveşte. Nimeni nu mi-a spus însă că vorbiţi englezeşte. Niciodată ».

-- « Ştiu astea, foarte normal, nimic de mirare », spune Novalis. «Peste tot vi s-a spus că suntem cei mai teribili bandiţi. Nu vorbiţi suficient de bine româneşte pentru a înţelege. Mulţi vă vor fi spus că suntem pandiţi, nu bandiţi. Panditul, printre Brahmanii indieni, este un doctor suprem, un savant şi un înţelept. Unii vă vor fi spus că suntem pandiţi, adică licenţiaţi şi doctori ai Universităţii. Suntem însă şi bandiţi. Deopotrivă: pandiţi şi bandiţi! ».

Novalis se porneşte pe un râs bărbătesc şi de zile mari, precum clopotele unei catedrale adevărate, spunând:

-- « Este o glumă, un banc, cum începe să se spună, Mister Brendan. Daco-Românii sunt poporul ce cultivă spiritul, glumele, bancurile, satira, epigramele, ironia, de când lumea şi pământul. Ca Daco-Român amestec adesea gluma cu seriozitatea, cu sobrietatea ».

Toate acestea sunt spuse într-o engleză impecabilă din punct de vedere gramatical, dar cu un puternic accent din Europa centrală. Pe deplin în al nouălea cer, Irlandezul se ridică fără permisiune.

« Rămâneţi pe iarbă, cum aţi fost, Mister Brendan, ordonă Novalis ». Irlandezul păleşte, dar se execută.

-- « Auzindu-vă limba maternă, aţi uitat în ce situaţie vă aflaţi. Vorbindu-vă ca acasă, a fost ca şi cum v-am repatriat, iar acum din nou vă este frică. Nu trebuie să vă fie frică de noi. Nu vă vom ucide. Nu vă vom face niciun rău, nici dumneavoastră, nici celor doi temniceri care v-au adus aici ».

-- « Mulţumesc Domnule Novalis», spune Baldwin Brendan. -- « Îmi mulţumiţi pentru că nu vă ucid, sau pentru că v-am

răpit? Nu aveţi de ce să-mi mulţumişi. Nu vă vom ucide pentru că nu este necesar. Vă răpim însă din mâna jandarmilor. Nu ne face nicio plăcere, dar, din păcate, suntem obligaţi să vă răpim. Avem nevoie de un prizonier. Un veritabil prizonier. Cu documente autentice de prizonier. Noi, haiducii, vă vom escorta până în oraş, la Petrodava, unde sunteţi aşteptaţi sub vesperum, înainte de căderea nopţii. Peste tot s-au instalat baraje. Oraşul este înconjurat de armată. Nimeni nu poate intra, nici ieşi din Petrodava. Ne veţi servi de Ausweis, paşaport, pentru a putea traversa barajele. Nu aţi servit încă niciodată de paşaport, Mister Brendan, nu-i aşa? Trebuie să o

15    

faceţi şi pe asta. Nu-i greu. N-aveţi decât să vă lăsaţi condus şi să tăceţi. Să nu deschideţi gura niciodată. Asta-i tot ».

Novalis se întoarce către cei doi jandarmi ce sunt în genunchi, mai palizi ca moartea, cu funiile la gât.

-- « Drepţi, jandarmilor! », ordonă Novalis. Titus Cozoroc şi Mircea Gologan se ridică foarte dificil. Nu

reuşesc să se echilibreze. Cei doi haiduci din spatele lor continuă să strângă nodul, puţintel, în jurul gâtului lor.

-- « Dezbrăcarea, jandarmilor », ordonă Novalis. Jandarmii se execută. Cam stîngaci, dar se execută. Cu funia la

gât, nu-i uşor să te dezbraci. La fiecare mişcare se dezechilibrează. În sfârşit, au reuşit să se dezbrace. La cazarmă, când îşi încheiau şi descheiau vestonul, toţi jandarmi cântau într-un glas: « Foaie verde păpuşoi, nici Dracu nu e ca noi, Şase nasturi pe buric/, Românul să crape mic/, Şase zile de Bulău/ Că Românu-i nătărău/, Şase şuturi drept în tur/ dar nu stânga împrejur ci tăierea tot împrejur. Trage chestia un tur, rade-o, taie-o împrejur, pe contur şi iar iar împrejur, dacă nu bulău, Român nătărău! ». În argoul soldăţesc, cântecul ăsta copilăresc se cânta până la orgasm pe melodia lui Treceţi batalioane Carpaţii, în care timp, din pantalon şi veston ieşea o umbră de om. Este pentru prima oară că lepădând pantalonul şi vestonul, jandarmii Cozoroc şi Gologan cântă şi nu prea tăierea împrejur, şuturile-n tur, ftuvă muma-n tur…

-- « Fără oprire! Hainele jos », ordonă Novalis. Cu gura căscată, stane de piatră, cei doi jandarmi se uită la şeful

haiducilor. -- « Jos pantalonii jandarmilor.! Meritaţi 50 la fund, în faţa

primăriei din Petrodava. Toate ţoalele jos ». Jandarmi se execută. În sfârşit, li se iau funiile de la gât. Respiră

mai liber, dar nu-i uşor să scoţi pantalonii peste bocanci, cântând stânga împrejur, tăierea din tur, retur, împrejur, ’tule muma-n tur tăiaţilor împrejur… Acum sunt în chiloţi şi cămaşă.

-- « Drepţi! », sună altă comandă. « Descălţaţi şi la piele. Inclusiv şosetele ».

Jandarmi îşi dau jos şosetele militare aspre şi groase, de cânepă, care ţin cât ţin bocancii.

Dezbrăcaţi la piele, jandarmii rămân în poziţia de drepţi. Feţele lor s-au iluminat şi surâsul le-a reapărut pe buze. Iată-i radiind de

16    

fericire, aproape euforici. S-au luminat ca şi Irlandezul când l-au auzit pe şeful haiducilor vorbind englezeşte, limba lui maternă. Din moment ce şi-au scos bocancii şi şosetele, iar talpa picioarelor calcă iarba pământului, jandarmii se simt în deplină securitate, pentru că sunt pe pământul lor natal. Pământul natal este prelungirea corpului fizic al fiecărui om, a cărnii de pe el. Cu pământul sub talpa picioarelor, jandarmii Cozoroc şi Gologan se simt reintegraţi în propria lor piele. Frica şi teroarea au dispărut dintr-o dată, subit, prin simplul contact cu pământul. Acum se simt puternici, gata să înfrunte orice pericol. Sucul vital al pământului le pătrunde în corp prin talpa picioarelor, ca seva ce urcă din rădăcini în trunchiul copacilor. Seva pământului aduce viaţă şi putere, restaurează. E terra succum trahere. Sucul, seva pământului urcă în corpul oamenilor cum urcă seva în arbori, în crengi, în flori. Seva pământului este viaţa. La spitalul militar din Petrodava, secţia boli mintale, un medic îşi scoate bolnavii la iarbă verde în fiecare seară, obligându-i să rămână desculţi, vreme de o oră, cu picioarele în iarbă. Contactul corpului cu pământul domoleşte bolile şi linişteşte bolnavii, a căror teroare şi angoasă se duc ca prin minune. Reîntorşi în camerele lor, bolnavii se simt mai bine, sunt calmi, dorm liniştiţi toată noaptea. Pentru bolnavi, pământul are acelaşi efect curativ ca pieptul mamei pentru sugari. Îndată ce mama lor îi ia în braţe şi îi strânge la piept, copiii încetează să plângă. Chiar şi durerile fizice dispar la contactul cu pieptul matern. Asupra oamenilor bolnavi, neliniştiţi, disperaţi, pământul are acelaşi efect ca pieptul mamelor asupra sugarilor. Contactul cu pământul suprimă frica. Pieptul mamelor face acelaşi lucru. Auzind câteva cuvinte în limba sa maternă, Irlandezul Baldwin Brendan a depăşit angoasa ce îl cuprinsese. Frica i s-a risipit. Cele câteva cuvinte în limba sa maternă au fost suficiente pentru a-i da curaj, forţă şi speranţă.

-- « Daţi-i drumul, Zadar », ordonă căpitanul haiducilor, arătând locotenenţilor săi Coriolan Zadar şi Ionel Nimic uniformele jandarmilor aflate în iarbă. « Numai voi puteţi face asta », spune căpitanul Novalis. « Sunteţi singurii cu aceeaşi talie ca jandarmii. Noi, ceilalţi, suntem prea mari pentru aceste uniforme ».

Cei doi haiduci, Coriolan Zadar şi Ionel Nimic, care au cam aceeaşi talie şi aceleaşi măsuri cu jandarmii dezbrăcaţi, îşi dezbracă sumanele, cămăşile, ghetele şi în câteva minute devin jandarmi din

17    

cap până-n picioare, cu centură, epoleţi şi carabină pe umeri. Amândoi iau poziţia de drepţi în faţa căpitanului, lestarkul lor. Novalis îi trece în revistă, aranjându-le gulerul, centurile. carabinele.

« În doi timpi şi trei mişcări aţi devenit din haiduci jandarmi veritabili », spune Novalis, foarte mulţumit de ei. Ceilalţi haiduci sunt şi ei mulţumiţi. Operaţia a reuşit perfect.

-- « Mi-ar fi plăcut plăcere să vă însoţesc eu însumi », spune Novalis adresându-se Irlandezului. « Din păcate sunt prea mare pentru a încăpea în uniformele de jandarmi de care dispunem. Camarazii Coriolan Zadar şi Ionel Nimic vă vor escorta până în oraş. Aveţi noroc că vă escortă chiar ei. Ionel Nimic vorbeşte engleza mai bine ca noi toţi. Ştiţi cum se traduce numele lui în engleză? John Nothing. Tocmai îşi pregătea definitivatul în Engleză, când l-am ucis pe prefectul de poliţie din Iaşi. Pentru că făcea parte din acelaşi grup ca mine, a fost şi el condamnat la moarte. S-a salvat în munţi, ca şi mine. A trecut în afara legii. Primise o bursă de doi ani în Anglia. Prin concurs. Istoria însă i s-a pus contra. In loc să meargă la Londra, a devenit bandit şi pandit în munţii Petrodavei. Totuşi, a rămas specialist în limba şi literatura engleză. Aici, în pădure, noi îl numim ’’Micul Shakespeare’’. Cel mai adesea însă, îi spunem Gepidul. Gepizii sunt acel popor barbar, din familia Goţilor, Ostrogoţilor şi Vizigoţilor, care venind din fundul Asiei au trecut peste România, luând-o către Occident, pentru a-l jefui şi incendia. Gepizii erau fraţi cu Goţii, dar cam leneşi de felul lor. Din cauza asta li se spune Gepizi, cuvânt care înseamnă Codaşi. În loc să cucerească Europa occidentală, Spania, Africa de Nord şi Bizanţul, Codaşii au rămas între Carpaţi şi Dunăre, formând Regatul Codaşilor sau Regatul Gepizilor, care a durat câteva secole bune. Ionel Nimic, care vă escortează, este ca Gepizii, pentru că-i Moldovean veritabil. Moldovenii trăiesc dincolo de timp. Ei nu se grăbesc niciodată. Ionel Nimic detestă aşa mult graba şi viteza încât este capabil să-şi trimită mesajele urgente alegând ca emisar un melc. Pentru el, ca veritabil Moldovean ce se află, dacă scrisoarea urgentă ajunge într-o oră, o lună sau un secol, e cam acelaşi lucru. Important este ca scrisoarea să fie bine scrisă şi adevărată. Aşa sunt Moldovenii, raportează totul la esenţial, la veşnicie. Pentru ei nu contează decât fondul problemei, iar aparenţele niciodată. Gepidul Ionel Nimic vă va spune mai multe

18    

decât mine despre veşnicie şi vanitatea timpului, în timp ce vă va escorta la Petrodava.

Al doilea haiduc ce vă escortează, Coriolan Zadar, este contrariul Gepidului. El s-a născut aici, la picioarele muntelui Dacia, pe Valea Bistriţei, între Pârâul Cârjei şi Mădei. El este ca râul Bistriţa, care înseamnă Rapid. Acest râu este ca un cal sălbatic, ce nu poate fi domesticit. Bistriţa nu acceptă să îşi facă drumul de la izvoare la mare ca celelalte râuri, păstrându-şi albia sa. Ea nu suportă constrângerea malurilor, îi este groază să curgă pe o albie trasată dinainte. Ea vrea să curgă liber, pe drumuri alese de ea însăşi, clipă după clipă. Din cauza asta torentul loveşte pereţii muntelui ca un prizonier ce loveşte porţile şi zidurile celulei sale, încercând să le dărâme cu pumnii. Debarcând la Vatra Dornei, aţi văzut Bistriţa. Apele ei sunt albe ca rochia miresei. Forţându-se să zdrobească malurile albiei sale, ea şi-a transformat apele în spumă. Zi şi noapte, Bistriţa se zbate şi se înspumează singură, neputându-se resemna să îşi vadă de treabă, să se închidă între zidurile albiei ei. Bistriţa zdrobeşte rocile, le învârte şi le lansează precum tunul ghiulele, ca pe nişte proiectile. Coriolan este ca Bistriţa. Din cauza asta noi îl numim Saxifragus sau Sfarmă Piatră, Spaima Stâncilor. Numele lui însă, Zadar, înseamnă în zadar, inutil, uselessly, fără rezultat. Damblaua lui de a sfărâma munţii este la fel de inutilă ca aceea a Bistriţei, ca a lui Sisif. Totuşi, el continuă. El vă va spune că Bistriţa nu se zbate în zadar cu adevărat, că apele sale, ce nu pot să evadeze chiar aici, pe pământul ei, îndată ce ajung la Marea Neagră o şterg pe sus, englezeşte, se transformă în nori şi recad sub formă de ploaie aici, în munţii. Aici, în ţinutul Petrodavei, plouă în fiecare zi. Coriolan spune că nu este vorba de o ploaie banală, că apele Bistriţei ce şi-au părăsit albia şi marea cea Mare, s-au fofilat pe sus şi se întorc pe calea cerului să-şi boteze muntele lor drag, Petrodava Cârjei, Borcii, a Mădeiului. Poate vi se pare poetic, dar Pâinea noastră cea de toate zilele nu vine de la Tatăl nostru din cer, ci mai ales de la Mama noastră, tot din cer, care face ce face şi întreţine ironia şi poezia, adică pâinea noastră, a Moldovenilor. Eu însumi, care sunt matematician şi profesor de matematici, nu reuşesc să mă rup de poezie. Aceasta face parte integrantă din natura şi sufletul nostru, al Moldovenilor. Nu mai puţin însă, eu sunt geometru, de aceea se spune că sunt şeful de bandă, lestargul, căpitanul Haiducilor. Mi se

19    

spune aşa pentru că ştiu să calculez, să stabilesc o strategie după cum rezolv o teoremă. Haiducii nu au şef. La noi domneşte socium regnum, comandamentul colegial. Fiecare dintre noi este propriul său rege. Rudenia mea cu geometria şi matematicile este aceeaşi cu a brazilor. Suntem perpendiculari pe pământ. Nu putem fi îndoiţi. Putem fi frânţi, dar nu îndoiţi. Nici boala, nici furtuna, nici moartea nu reuşeşte să ne îndoaie. Când murim schimbăm poziţia verticală ca şi brazii ce sunt tăiaţi, adoptând linia orizontală, fără să ne îndoim. Asta e tot. Prezentaţiile sunt făcute. Zadar şi Nimic, cei doi falşi jandarmi, vă vor escorta la Petrodava, chiar în oraş. Le veţi servi de paşaport. Au mai multe misiuni de îndeplinit. Când nu vor mai avea nevoie de paşaport, de niciun Ausweis, vă vor găzdui ca pe un prinţ, vă vor trata ca pe un rege. Veţi dormi în palatul regelui. Mâine dimineaţă, la opt şi două minute veţi fi eliberat şi veţi putea merge unde veţi dori. Pentru dumneavoastră, aventura se va termina ».

Novalis îi cheamă pe cei doi jandarmi adevăraţi dar dezbrăcaţi, care aşteaptă la iarbă verde, în poziţie de drepţi, cu picioarele goale, în chiloţi şi cămaşă albă de cânepă, ca doi neofiţi în rochiile lor îngereşti, pentru a fi botezaţi.

« Păstraţi-vă portretele jandarmilor, ca amintire de la prizonierul vostru irlandez. Vă vom păzi în pădure până mâine. La ora opt de dimineaţă, îl voi anunţa pe colonelul Panait Stafidis, comandantul legiunii de jandarmi Petrodava, să vă caute aici, la marginea drumului. Îi voi spune să vă aducă alte două uniforme, căci va fi indecent să vă întoarceţi la cazarmă cu picioarele goale şi în chiloţi ».

Escortaţi de Secară şi Cuza, cei doi jandarmi în cămaşă sunt conduşi în umbra pădurii.

« Dumneavoastră, Mister Brendan, vă spun vale, la revedere sau aeternum vale, adio. Voi merge şi eu la Petrodava, cu un alt fel de paşaport: Socia nocte, graţie favorii şi protecţiei nopţii. Noaptea îmi va servi de paşaport. Dacă ajung în oraş, vă voi revedea. Dacă nu, atunci ne dăm întâlnire în infinit ».

-- « Voi nu puteţi muri », spune Baldwin Brendan. «Dumneavoastră şi camarazii voştri sunteţi nişte tipi formidabili. I like You ».

-- « Mulţumesc pentru că ne veţi servi de paşaport, Mister Brendan. « Vale Hibernia. La revedere Irlandă ».

20    

Irlandezul se îndepărtează, între Zadar şi Nimic. Novalis dispare în pădure, cu restul camarazilor săi, intrând la propriu şi la figurat în natura din care ieşiseră.

Mica poiană rămâne liniştită. Nici urmă de haiduci, jandarmi sau prizonieri irlandezi. Nimeni n-ar putea spune că haiducii au răpit aici un prizonier irlandez şi s-au deghizat în jandarmi.

Câteva sute de metri mai încolo, pe drumul Petrodavei, Baldwin Brenda se opreşte. Este neliniştit.

-- « Auziţi? », îi întreabă Irlandezul de jandarmii săi improvizaţi. -- « Ce să auzim», răspunde Coriolan Zadar. -- « O luptă, în faţa noastră. Foarte aproape. Se trage cu tunul,

cu mortierele. Cum de nu auziţi? ». -- « Nu vă fie frică », spune Ionel Nimic. « Continuaţi drumul.

Bistriţa trage cu tunul. Bistriţa sfarmă munţii şi aruncă stâncile, precum tunul îşi zvârle ghiulele. Bistriţa aruncă stâncile învinse contra zidului albiei sale. Ne apropiem de Rebela ce nu poate fi domesticită. O veţi vedea de aproape. Nu va fi vorba de un râu oarecare, ci de turbarea libertăţii care a ajuns torent. Turbarea libertăţii devine uneori apă chioară. Uneori însă devine Apă Tare, Vitriol. Vitriolul trage cu tunul Let’s go!».

3. PROASTA REPUTAŢIE A ÎNVINŞILOR Să tot fie un sfert de oră de când s-au pus la drum. Nimic şi

Zadar, cei doi haiduci, deghizaţi în jandarmi, nu scot o vorbă. Liniştea lor este provocatoare. Irlandezul nu îndrăzneşte să vorbească primul.

-- « Se zice că aţi venit în Carpaţi pentru a vă întâlni cu Dracula », spuse dintr-o dată Ionel Nimic.

Înainte ca Irlandezul să răspundă, Nimic adăugă: « Simple baliverne, nu-i aşa? Asta nu poate fi adevărat ». -- « Dimpotrivă, este absolut adevărat », răspunse Baldwin

Brendan, mulţumit că haiducii au deschis vorba. Liniştea lor trezise frica din el, aşa că adăugă:

« Am primit o bursă de la Universitatea din Chicago. Mi-au plătit călătoria şi un an de sejur în România, pentru a reconstitui viaţa şi legenda lui Dracula. O şansă pentru mine. După

21    

bacalaureatul de la Dublin, unul dintre unchii mei din America m-a invitat la el. Nu mai am alte rude, iar unchiul meu american a luat pe seama lui studiile mele. Am pus mâna pe o bursă şi am debarcat la Petrodava ».

-- « O universitate adevărată v-a dat bursa asta?». -- « Bineînţeles », răspunde Irlandezul. -- « Dracula este studiat în universităţi?» -- Bineînţeles. -- În cadrul cărei catedre universitare se studiază Dracula? La

Facultatea de Ştiinţe ale naturii, la Facultatea de Teologie?, întrebă Ionel Nimic.

-- La catedra de Vampirologie. -- Vampirologie? – întrebă Coriolan Zadar. « Există universităţi

cu catedre, profesori şi cursuri de vampirologie? Dracula este studiat precum Platon, Alexandru cel Mare sau Dante? ».

-- Dracula este cel mai celebru dintre vampirii care au existat vreodată, explică Baldwin Brendan. Din cauza asta mi l-au dat pe Dracula ca subiect al tezei de doctorat.

-- Şi savanţii voştri vampirologi, doctorii în vampirologie v-au spus că Dracula este Român, compatriot cu noi, că a locuit şi locuieşte încă în Carpaţi?

--Toată lumea ştie că Dracula locuieşte în Carpaţi, răspunse Irlandezul cu oarecare aroganţă.

-- Aţi învăţat limba română pentru a vorbi cu Dracula, nu-i aşa? Speraţi să vă întâlniţi cu el, de aceea v-au dat bursa.

-- Absolut sigur. Ionel Nimic, Gepidul ce nu se grăbeşte niciodată, este roşu de

mânie. El îşi iubeşte pământul natal, poporul, limba. Iubeşte România cu o pasiune devorantă. Sfântul Toma din Aquino, care a fost şi filosof catolic, spunea « vehemens motus amantis in res amatam1 ». Când este vorba de obiectul iubirii lor, reacţiile îndrăgostiţilor sunt violente. Foarte calmul, blajinul Nimic este de nerecunoscut. Fiind vorba de Moldova lui iubită, a devenit violent.

-- « Noi îi iubim pe străini, Mister Brendan », zise Ionel Nimic. Suntem gata să le dăm patul nostru şi să ne culcăm pe jos. În ce vă priveşte însă, v-am lua de guler şi v-am da afară.                                                         1. Sf. Toma d’Aquino, Suma teologică, I-II, Q 28 – a4.

22    

-- « Ce am făcut însă », întrebă Baldwin Brendan. -- Cei ce vin la noi au totdeauna motive precise. Majoritatea

străinilor ne calcă pământul ca invadatori, cuceritori, ocupanţi. Alţii vin ca negustori, vând şi cumpără. Unii sunt ingineri, tehnicieni, oameni de afaceri care vin după petrol, după aurul şi fierul din munţii noştri, ba chiar şi după lupii, cerbii şi păstrăvii din apele de munte. Ştiind ce le poate pielea, îi privim de departe. Nici unul dintre cei ce ne-au umbrit pământul, nici măcar Hunii sau Tătarii nu ne-au ofensat mai rău ca dumneavoastră.

-- Cu ce v-am ofensat?, întrebă Baldwin Brendan cu candoare. -- Sunteţi sigur că Dracula s-a născut aici, în Carpaţi, la noi? -- V-am spus-o. Toţi vampirologii din lume sunt de acord

asupra acestui punct. -- Dracula nu s-a născut aici, în România, spune Ionel Nimic.

La noi, nimeni nu a auzit de Dracula. Dracula acesta al vostru s-a născut în creierul bolnav al unui scribălău din Dublin, capitala Irlandei voastre. Un anumit Abraham Stoker. Nu România este patria lui Dracula, Mister Brendan. Ţara natală a lui Dracula este creierul îmbibat cu alcool, al unui emigrant din Dublin. Dracula s-a născut în insula voastră, în Extremul Occident. Ca majoritatea vampirilor, el a fost conceput în timpul unei crize de delirium tremens. Ca atare, Dracula nu poate fi compatriotul meu. Eu, Ionel Nimic, nu m-am născut într-un creier bolnav, sclerozat de alcool. M-a adus pe lume burta unei femei brave. Tatăl meu a fost un viteaz muntean din Carpaţi. Sărac, dar brav, ca toţi compatrioţii mei. Noi nu suntem compatrioţii vampirilor.

-- Sorry, spus Baldwin Brandan. Nu-i greşeala mea. -- Desigur, nu-i greşeala voastră ci a acestui American nefericit. Constatăm cu milă şi tristeţe că mulţimea Americanilor, ce posedă atâtea bogăţii şi realizează lucruri atât de extraordinare în domeniul tehnic, a rămas la un nivel intelectual inferior Pigmeilor sau celor din Papuasia. N-o fi greşeala lor. Dar ei se cred evoluaţi. Totdeauna or fi fost evoluaţi. Marele poet Lenau îi scria amicului său Anton Schurz: “Brüder, diese Amerikaner sint Himmelan strinkende Krämerseelen. Tod für geistige Leben Mauestod”. Fratele meu, sufletul Americanilor pute. O putoare de butic ce infectează cerul. În ce priveşte preocupările spirituale, Americanii sunt morţi. Bolovani ca bolovanii. Nu mă miră că aceşti oameni trimit studenţi cu burse

23    

pentru a se întâlni cu vampirii şi a-i studia. Asta-i afacerea lor. Îi priveşte personal, dacă aşa înţeleg ei viaţa, dacă se pasionează după vrăjitorii şi fantome precum cele mai sălbatice triburi ale planetei. Un European celebru spunea că America nu are suflet şi nici nu merită să aibă2. Ceea ce ne ofensează şi întristează este însă calomnia. Este o ofensă de neiertat să vii în munţii noştri nu pentru bogăţiile lor, pentru a le jefui, ci pentru că noi am fi vampiri, nu fiinţe omeneşti. Noi suntem Vampirii? Priviţi-vă Domnilor în oglindă!

-- « Nu am vrut să vă ofensez », spuse Brendan cu tristeţe, cerându-şi scuze.

-- « Noi Românii, Mister Brendan, suntem de o vârstă cu Biserica, avem două mii de ani. În aceste douăzeci de secole am fost liberi şi independenţi doar vreo câteva zeci de ani. Restul timpului am fost ocupaţi de invadatorii veniţi din Răsărit: Huni, Goţi, Ostrogoţi, Tătari, Attila, Tamerlan, toate relele pământului şi hoardele Asiei au venit peste noi şi rotundul ţării noastre, de la nordul Dunării, în jurul Carpaţilor, aici, în marea periferie orientală a Europei. Nu am avut noroc în istorie. O nefericire geografică. Suntem rău plasaţi pe harta Europei. Hoardele flămânzilor Asiei, Rusiei, Mongoliei, în drum spre Occident, pentru a-l jefui, treceau obligatoriu peste România. Nu le puteam opri. Migranţii şi invadatorii au fost ca nisipul mării. Două mii de ani am trăit ca simpli învinşi. Calomnia însă este mai rea decât ocupaţia străinilor, ce se dau astăzi mai români decât Românii. Inavadatorii, ocupanţi de astăzi s-au proclamat patrioţii, miniştrii noştri, ne învaţă româneşte, nu se mai mulţumesc să extermine popoarele învinse, să le jefuiască, să le pângărească istoria, bisericile, sufletele. După aceste blestemăţii, învingătorii îşi calomniază învinşii, inventând crime nemaiauzite pe seama lor. După ce a fost rasă de pe faţa pământului, Cartagina a fost calomniată şi ea, spunându-se că ar fi practicat sacrificii omeneşti. După ce au fost exterminaţi până la ultimul om, Indienii din America au fost şi ei calomniaţi de cuceritorii spanioli, englezi şi alţii. Un apologist şi politruc al acestor exterminatori scria că Amerindienii nu sunt chiar fiinţe omeneşti: ’’Aceşti homunculi

                                                        2. Walter Rathenau, citat de André Gide în Interviuri imaginare, Fontaine, Paris, 1945, p. 10

24    

(hombrecillos) atât de mediocri pe plan omenesc, lipsiţi de orice ştiinţă sau artă, nu au legi scrise, ignorând până şi dreptul de proprietate’’3. Oamenii aceştia erau exterminaţi în ţările lor, sub pretextul că nici măcar nu cunoşteau proprietatea. Masacrul şi calomnia nu au putut fi oprite nici măcar de Bula Papei Paul al III-lea, din 9 iunie 1537, intitulată Sublimis Deus, care afirma că Amerindienii sunt şi ei fiinţe omeneşti, ca şi Spaniolii, Italienii sau Portughezii, chiar dacă nu cunoşteau dreptul la proprietate. Calomnia nu putea înceta. Învinşii trebuie calomniaţi zi şi noapte, secol după secol, până la sfârşitul secolelor. Debarcând în Carpaţi cu certitudinea că nu veţi întâlni oameni ci vampiri, vă asociaţi calomniatorilor ţării noastre şi ai poporului nostru. De aceea vi s-a dat bursa, de aceea aţi fost trimis aici, Mister Brendan. În ce mă priveşte, ca specialist în literatura engleză vă critic şi mai mult pentru că, în calitate de Irlandez sunteţi şi mai calomniat decât noi. Altfel spus, în comparaţie cu alţi calomniatori ai învinşilor lor, sunteţi şi mai detestabil ca învins ce calomniaţi alţi învinşi, pupând mai cu metodă şi vrednicie poponeaţa învingătorilor ».

-- « Şi noi suntem calomniaţi? », întrebă Baldwin Brendan., foarte surprins. La colegiul iezuit din Dublin, el a învăţat că Irlandezii sunt un popor energic, curajos şi brav, că Irlandezii sunt cei mai buni catolici din lume, tenacitatea lor fiind un exemplu pentru celelalte popoare.

-- « Pentru că şi voi aţi fost învinşi de-a lungul Istoriei, voi, Irlandezii, sunteţi mai calomniaţi decât Indienii, Cartaginezii sau Romanii. Cât sunteţi voi de irlandezi şi de învinşi, să vă fie de bine. Nu aveţi însă nici un drept să îi calomniaţi pe alţii, pentru că sunteţi învinşi, iar învingătorii voştri vă plătesc burse universitare pentru a bârfi şi să calomnia alte popoare ».

-- « Ce se spune de rău despre noi? », întreabă Brendan. -- « Când am auzit că Irlandezii vin în Carpaţi pentru a-l întâlni pe Dracula şi a studia viaţa vampirilor ce ar locui chipurile în munţi, ne-am pus pe studiul istoriei Irlandei. Unul dintre primii scriitori ce vorbeşte despre voi este Strabon, savantul care în Cartea a VI-a, capitolul IV din Geografia sa spune că Irlandezii sunt poporul cel mai

                                                        3. Juan Gines de Sepulveda, « Democrates Alter », Boletin de la Real Academia de Histor et conscience chrétienne au XVI-e siècle, Paris, 1967.

25    

sălbatic de pe pământ. Irlandezii ar fi antropofagi şi ierbivori deopotrivă, crezând că fac bine mâncând trupul părinţilor lor şi având relaţii sexuale cu orice femeie, inclusiv mamele sau surorile lor. Iată calomnia, Mister Baldwin. Sunteţi calomniaţi în calitate de învinşi, oprimaţi şi nefericiţi. Tot aşa suntem calomniaţi şi noi. Vă recunoaşteţi în descrierea lui Strabon? Sunteţi cumva antropofag şi erbivor, Mister Baldwin? Mâncaţi cu regularitate carne omenească, prietenii voştri mănâncă trupul taţilor şi al mamelor lor? Sunteţi ierbivori precum boii şi oile? În loc să mănânce la restaurant sau acasă, Irandezii se duc la păscut pe câmpii, printre cai şi vaci? Vă recunoaşteţi cumva necrofagi, precum hienele, mâncaţi cumva trupurile părinţilor morţi? Vă împreunaţi public cu mamele şi cu surorile voastre? Din păcate, nu numai Strabon vă calomniază. Preoţii iezuiţi din Dublin, la care aţi studiat, v-au vorbit desigur de Sfântul Jérôme, unul dintre rarii savanţi ce a ajuns în calendarul Bisericii. El este patronul tuturor traducătorilor şi intelectualul calendarului, ca unul ce a tradus Biblia în latină, versiune oficială utilizată şi astăzi. Sfântul Jérôme este atât de savant şi de intelectual încât credincioşii nu îndrăznesc niciodată să îi adreseze vreo rugăciune de ajutor pentru afacerile lor de zi cu zi. El este prea savant pentru a-şi pierde vremea cu aşa ceva. Credincioşii se roagă sfinţilor care nu sunt intelectuali, ba chiar sfinţilor analfabeţi. Sfântul acesta formidabil, care a scris despre tot şi despre toate, precum Toma din Aquino, a scris şi despre Irlanda. Iată ce spune Sfântul Jérôme despre voi : “gentem Britannicam, humanis vesci carnibus : et cum per silvas porcorum greges et armentorum pecudumque reperiant, pastorum nates et faeminarum et papillas selere abscindere, et has solas ciborum delicias arbitrari’’4. Vă recunoaşteţi în această descriere? Voi, Irandezii, când întâlniţi o femeie îi tăiaţii mamelele pentru a le frige şi a le mânca? Sportul vostru preferat este într-adevăr de a umbla cu turmele de porci prin păduri şi de a-i vâna pe tinerii ciobanii, cărora le tăiaţi fesele pentru a le frige şi mânca? Asta spune sfântul şi cuviosul Jérôme, despre voi. Calomnii abracadabrante, ca şi cele despre noi, Românii. Orice                                                         4. Sf. Jérôme, Adv. Goviani anum 2/7 Patristique Grecque. vol. 23 col. 296. Voltaire raportează aceste coloane în Questions sur l’Encyclopédie, 1772, vol. 17 page 27, articolul ’’Anthropophagi’’ şi în Un creştin contra a şase Jidani, 1776.

26    

calomnie este însă bună pentru învinşii nefericiţi şi umiliţi. Ştiţi ce spune Shakespeare despre Irlandezi? În Richard al II-lea, marele Shakespeare sare peste cal : « Trebuie să-i punem la locul lor pe aceşti Irlandezi, animale veninoase ce trăiesc unde nicio reptilă nu ar accepta5». Considerându-ne vampiri, proferaţi acelaşi gen de calomnii, ba poate chiar mai grave. Găsiţi cumva că eu am faţă de vampir? Desigur, sunt haiduc, iar acest cuvânt, pe turceşte, înseamnă bandit, tâlhar. Nici eu, nici ceilalţi camarazi ai mei, în frunte cu Novalis, Căpitanul nostru, nu am avut altă soluţie. Am fost obligaţi să ne facem haiduci, adică să ieşim din societatea sclavilor netrebnici şi a stăpânilor, fanarioţi de pe alte meleaguri. A trebuit să ne punem în afara legilor, care în ţara asta nu se respectă şi nu obligă decât proştii şi neputincioşii. Dacă rămâneţi un an printre noi, nu veţi întâlni nici un vampir, cu atât mai puţin pe Dracula. Pretutindeni veţi întâlnii Români nefericiţi, disperaţi şi chiar pociţi sufleteşte de către hoţii şi bandiţii ce iau şapte piei de pe ei. Înţelegeţi de ce am devenit haiduci. Astea însă nu le veţi putea scrie în teza voastră de doctorat, pentru a obţine titlul de doctor în vampirologie al Universităţii din Chicago. Necazurile şi blestemăţiile pe care le suportă popoarele învinse nu trebuiesc scoase la lumină. Istoria oficială este un veşnic elogiu al învingătorilor şi o veşnică insultă, o calomnie permanentă a învinşilor. Dacă vreţi să primiţi şi alte burse, să deveniţi mâine-poimâine academician sau măcar profesor universitar, atunci trebuie să deveniţi politruc al învingătorilor, iar despre Daco-Români să spuneţi numai ceea ce se zice, numai ceea ce place bandiţilor de învingători. Iată de ce nu ne puteţi fi pe plac, Mister Baldwin.

-- Numele lui Dracula este necunoscut printre voi?, întrebă Brendan.

-- Absolut neunoscut, Mister Brendan. -- Totuşi, prin munţi există fiinţe supranaturale, există legende,

ca peste tot. -- Da, avem fiinţe fără de trup, aici şi acum, la munte. Carpaţii

noştri sunt plini de fiinţe fără de corp. Acum, aici, mai ales la această oră, există draci fără de număr. Aproape niciunde în lume, nu veţi

                                                        5. W. Shakespeare, Richard II, actul 2, scena 1.

27    

întâlni mai mulţi draci decât aici, în Carpaţi, la Petrodava, în pădurea în care ne aflăm chiar în acest moment.

-- Spuneţi asta pentru a mă înfricoşa?, exclamă Brendan. -- Deloc, răspunse Coriolan Zadar. -- De unde ştiţi că există draci în jurul nostru? Îi vedeţi cumva,

întrebă Irlandezul. -- Sunteţi creştin, Mister Baldwin. Ca atare, ştiţi că numărul de

demoni şi de draci este direct proporţional cu numărul călugărilor, al asceţilor şi cuvioşilor singuratici, care se găsesc într-un anumit loc.

4. UN IRLANDEZ ÎN PATUL REGELUI ROMÂNIEI

Salve Hibernia, salut Irlandă. -- Toaca v-a trezit, Mister Hibernia, întrebă Ionel Nimic. Este trei şi jumătate dimineaţa. Ziua începe să se ridice, una

dintre cele mai lungi zile din întregul an, căci suntem în 24 iunie, trei zile după solstiţiul de vară.

Baldwin Brendan tocmai s-a trezit într-un pat imens, cu baldachin, în care s-a culcat ieri, târziu în noapte, fără să ştie unde se află.

-- Ce se petrece? Ce-i cu mine aici?, întreabă el, în cămaşa lui roşie, cu pătrăţele negre, în care a dormit. Barba lui roşcată îi dă un aer de ţăran nordic. Părul lui de culoarea morcovului, un ghemotoc de paie, pare o căpiţă pe capul lui.

Toată noaptea a fost un coşmar. Am visat că sunt condamnat la moarte. Urma să fiu executat. Mă legau la ochi, pentru a mă împuşca. Eram acuzat că am introdus haiducii în oraşul Petrodava. Mi s-a spus clar : veţi fi împuşcat conform legii marţiale. M-am apărat spunând că am fost răpit de haiduci, nu i-am urmat pentru că mi-ar fi fost dragi ci pentru că împrejurările m-au constrâns. Eram prizonierul lor. Argumentele mele au fost respinse de judecătorii ce mi-au reproşat într-una: conştient sau inconştient, aţi băgat haiducii în oraş, în loc să îi daţi pe mâna jandarmilor. Veţi fi împuşcat ca toţi cei ce îi ajută pe haiduci. Asta am visat toată noaptea. M-am trezit în sudoare şi nu am mai putut dormi. Când aţi intrat, tocmai auzeam declicul armelor ce mă luau la ochi. Eram în faţa plutonului de execuţie.

28    

-- De fapt aţi auzit toaca, toaca de lemn, spuse Ionel Nimic, care este îmbrăcat în costumul naţional de la munte: pantalon alb, cizme negre, cămaşă albă cu guler înalt, suman negru cu fireturi şi briz-bizuri, pe umărul stâng.

Redevenit haiduc, Ionel Nimic este descoperit şi proaspăt ras. Irlandezul îi observă abia acum anvergura atletică şi paloarea feţii. De centura lui neagră atârnă un cuţit sănătos, de luptă, şi un revolver militar.

-- Nu clinchetul armelor plutonului de execuţie v-a trezit, ci toaca noastră creştinească, un adevărat mega semantron, care se utilizează numai la zile mari, cum este cazul astăzi. Ştiţi ce este toaca? Pe vremea Turcilor, a căror ocupaţie a durat cinci sute de ani, creştinii nu aveau voie să aibă clopote în biserici. Pentru a anunţa liturghia şi celelalte slujbe, se folosea o scândură lungă de câţiva metri, bătută cu meşteşug de nişte ciocănaşe mânuite cu îndemânare, lumea ştiind astfel că a sosit ora lui Dumnezeu. Toaca cu ciocănaşele ei a fost clopotul bisericii vreme de cinci sute de ani. Acum însă, Imperiul otoman nu mai există. Turci au dispărut de aici iar bisericile dispun de adevărate clopote de bronz, ce anunţă sfânta, preacurata, divina liturghie de dimineaţă. Totuşi, păstrăm şi toaca, în continuare. Cu vicisitudinile istoriei nu se ştie niciodată. Mâine ar putea veni, de la est sau de la vest, alţi invadatori şi migratori, care vor interzice clopotele şi le vor rechiziţiona pentru a face tunuri şi alte arme. E mai prudent să păstrăm şi toaca, iar în zilele de mare sărbătoare o auzim şi pe ea, nu numai clopotele. Asta aţi auzit acum, în zori de zi. Petrodava nu este un monstru citadin ci un orăşel liniştit, care are vreo douăzeci de biserici. Fiecare dintre acestea şi-a pus toaca şi clopotul în funcţie la aceeaşi oră şi acelaşi minut, pentru că astăzi este o mare sărbătoare, naşterea sfântului Ioan Botezătorul, singurul sfânt din calendar ce apare în icoane cu o pereche de aripi. Ca şi îngerii. Cristos în persoană i-a spus că el este cel mai mare dintre oamenii născuţi vreodată de o femeie. Astăzi este sărbătoarea naşterii, a Sânzienelor. Până-n ziuă se culeg sânzienele. Aşa spunem pe româneşte florilor galbene, al căror nume vine de la Sânzeana sau Cosânzeana, o zână foarte frumoasă, ce s-a măritat cu un tânăr de pe aici, care i-a dăruit o coroană de flori gălbui, culoarea spicului. Şi voi aveţi o astfel de floare în Irlanda şi Anglia, dar pentru că nu aveţi zâne o folosiţi doar pentru colorarea untului şi a brânzei de Chester.

29    

În alte ţări, florile de sânziene se adaugă la hrana mamelor, a doicelor ce alăptează copiii. Noi, Moldovenii, suntem mai puţin practici decât alte popoare. La 24 iunie, noi culegem sânziene şi facem coroane, pe care le purtăm pe cap toată ziua. Seara, fiecare îşi ia coroane de pe cap şi o aruncă pe acoperişul casei, unde ea rămâne toată vara. Tradiţia creştină spune să fim atenţi cu coroana aruncată pe acoperişul casei. Dacă ea cade de pe casă, în cursul nopţii, cel ce a aruncat-o acolo cade şi el în cursul anului, uneori chiar în ziua respectivă. Noi nu suntem superstiţioşi, dar ştim că, în câteva ore, chiar în dimineaţa asta, la douăzeci de metri de aici, în marea piaţă publică, mai mulţi camarazi de-ai noştri vor muri. Nu se ştie bine care. Din cauza asta, trezindu-ne cu noaptea în cap, am putea face coroane de sânziene şi arunca pe acoperiş, pentru a şti dacă vom muri azi sau nu.

-- De ce ziceţi că aţi putea muri?, spus Irlandezul treaz doar pe jumătate.

Este încă în pat, mulţumit că noaptea de coşmar a luat sfârşit. Pare să fi uitat că încă este prizonierul haiducilor, I-am explicat-o ieri. Am pătruns în oraş pentru a recupera capul tăiat al camaradului nostru Lucian Fraga, care va fi expus, să-l vadă toată lumea, în chiar piaţa publică. În alte oraşe au fost expuse nu numai un craniu sau două ci câteva cadavre de haiduci, ucişi în numele regelui, al democraţiei regale, al civilizaţiei. Vom recupera capul lui Lucian Fraga, pentru a-l pune la locul lui, alături de corpul pe care l-am recuperat alaltăieri. Apoi îl vom îngropa pe camaradul nostru, ca pe orice creştin. Chiar şi sălbaticii îşi îngroapă morţii. Xenofon povesteşte6 că Atenienii au câştigat o bătălie, către anul 400 era veche, marea bătălie navală de la Arginusae. Când generalii victorioşi s-au întors la Atena, concetăţenii lor, în loc să-i primească cu muzică şi să-i încoroneze, i-au pus în lanţuri şi băgat la închisoare pentru că, după luptă, nu au acordat morţilor mormântul la care aveau dreptul. Nici noi nu-l putem lăsa fără mormânt pe Lucian Fraga. Nu putem lăsa să continue acest sacrilegiu. Să înfigi capul mortului într-un par şi să-l expui într-o piaţă publică este ceva teribil, Or, exact asta vrea să facă jandsarmeria, la ora opt. Nu putem tolera acest lucru, după cum nu vom tolera nici să fie pus într-un borcan şi expus în rafturile                                                         6. Xenofon, Elenicii, I, 6, 27.

30    

Muzeului Crimei. Capul unui om nu este obiect de muzeu, nici obiect de îngrozit lumea. De aceea vom recupera capul camaradului nostru şi îi vom acorda onorurile funerare la care orice om are dreptul. Platon spune că cel ce acceptă crima este la fel de vinovat ca cel care o comite7. Preferăm să murim, decât să-l lăsăm pe Lucian Fraga fără mormânt.

-- Deci este adevărat ce mi-aţi povestit ieri?, întrebă Irlandezul. Baldwin Brendan încă nu a ieşit din pat. Nu îndrăzneşte să facă

nimic fără să i se spună ce şi cum. De altfel, a fost foarte surprins că haiducul a intrat în camera lui, fără să bată la uşă, exact în momentul când el deschidea ochii, ceea ce îi arată că a fost supravegheat pe tot timpul somnului.

-- Bineînţeles, tot ce v-am spus este adevărat. V-am răpit din mâna jandarmilor din Bogaz şi am intrat în Petrodava pentru a recupera capul camaradului nostru martirizat de jandarmi.

-- Tot adevărat este şi că jandarmeria a dezgropat cadavrul, din mormântul lui, în mijlocul cimitirului, şi apoi la decapitat?

-- Absolut adevărat. -- Tot ce-mi spuneţi este oribil, exclamă tânărul Irlandez. N-am

mai auzit astfel de lucruri. Poporul român este atât de crud, barbar şi sălbatic încât dezgroapă cadavrele şi le taie capul? Astea sunt fapte demne de Attila, Gingis Han sau Tamerlan, lucruri ce nu se mai petrec în zilele noastre. România este la periferia Europei, totuşi în Europa. Autorităţile unei ţări europene nu pot comite astfel de fapte… Aş vrea să vă spun însă ceva, şi nu îndrăznesc.

-- Îndrăzniţi, Hibernianule! Nu vă supăraţi că vă spun Hibernian. Aşa numeau Anticii ţara voastră, Irlanda.

-- Ieri, pe drum, m-aţi acuzat că am calomniat România, venind aici pentru a-l întâlni pe Dracula. Acum aş vrea să vă spun că o ţară în care autorităţile dezgroapă morţii şi le taie capul pentru a-l expune în pieţele publice merită să fie considerată patria lui Dracula.

-- Cruzimea şi sacrilegiul comis de minoritatea venetică ce subjugă România nu dă nimănui dreptul să arunce oprobriul pe întreg poporul român şi pe ţara mea, considerând-o patria lui Dracula. Unul dintre cei trei sfinţi preferaţi de noi, Sfântul Grigore de Nazianz spune că « din cauza unui Iuda nu putem incrimina                                                         7 . Platon, Gorgias, 482-483.

31    

întreg soborul iudeu8». Dacă îi consideraţi pe toţi Românii vampiri, pentru că autorităţile se comportă ca Dracula, atunci vă înşelaţi şi comiteţi o nedreptate. Nu-i putem condamna în bloc pe ceilalţi 11 apostoli, pentru că un al doisprezecelea, Iuda, l-a vândut pe Cristos. Totuşi, chiar dacă sunteţi tentat să-i consideraţi vampiri pe toţi Românii, mai întâi trebuie să acordaţi acest privilegiu Occidentalilor, mai ales Romanilor din cartierul unde se găseşte Bazilica Sfântului Petre.

-- De ce îmi spuneţi asta? -- Pentru că acolo a avut loc un sacrilegiu mult mai teribil decât

cel comis contra cadavrului lui Lucian Fraga, pe care îl veţi vedea în câteva ore expus în mijlocul pieţei din Petrodava. Pe vremuri, la Roma, a existat un papă numit Formoza9, de origine portugheză. Papa Formoza avea mulţi inamici, ca toate marile personaje din lumea noastră. După moartea papei Formoza, pe tronul marelui sfânt Petru a ajuns papa Bonifaciu al VI-lea, care a domnit numai cincisprezece zile, în anul 896. Apoi, papa Bonifaciu VI a fost înlocuit cu papa Ştefan (Etienne), tot al VI-lea, care a fost sugrumat anul următor. Acest sfânt părinte al creştinătăţii, papa Ştefan al VI-lea îl ura atât de mult pe predeccesorul său, papa Formosza, încât a ordonat dezgroparea cadavrului în putrefacţie, care a fost adus la preacinstitul Vatican, unde a fost îmbrăcat cu odăjdiile de urmaş al apostolilor, cu tiara pe cap, mânuşile cu care se conduc gloatele de oiţe, inelul pontifical pe deget şi toate celelalte. Astfel împăiat şi ornamentat, prea-cinstitul papă şi sculă a Bisericii a fost cocoţat pe tronul pontifical, iar în jurul lui s-au reunit principalii cardinali şi prelaţi ai creştinismului. Deşi mort de o bună bucată de vreme, papa fu judecat de către colegiul cardinalilor şi toate eminenţele Bisericii, ca şi cum ar fi fost în viaţă. Bineînţeles, a fost acuzat de toate crimele posibile. Fiind mort cu adevărat, papa nu s-a putut apăra şi a fost condamnat la o doua moarte. Mai întâi i s-a tăiat mâna cu care binecuvântase în numele lui Cristos, Urbi et Orbi, cum se spune. Apoi aşa putred cum era, i s-a tăiat şi capul, după care cadavrul i-a fost aruncat în stradă, pentru a fi călcat în picioare de fidelii

                                                        8. Sf. Grigore de Nazianz, Patr. Gracea, 572-574. 9. Cel de-al 111-lea papă de la Roma, episcop de Porto (864), papă între 891 şi 896. (NT). 

32    

evlavioşi, bine-credincioşii creştini ai vremii. Ultimele sfinte ciolane din cadavrul fostului şef al creştinătăţii au ajuns în apele Tibrului. Deşi lucrurile s-au petrecut aşa dacă nu şi mai rău, putem oare spune că pământul Romei este blestemat. Putem spune că pământul Romei nu este sfânt? Bineînţeles, papa Ştefan al VI-lea a fost un drac de urmaş al sfinţilor apostoli, dar pământul Romei a văzut atâtea glorii ale lumii, inclusiv sute de sfinţi şi de sfinte. Nici un colţ al pământului nu a avut parte de o concentraţie mai mare de sfinţi şi sfinte pe metrul pătrat decât oraşul Roma, sediul succesorului Sfântului Petrică. Cu atâta sfinţenie pe metrul pătrat, orice urme de sânge şi de crime s-au volatilizat. Şi la noi, în munţii noştri, aici la Petrodava, s-au comis crime teribile. Invadatorii, ocupanţii, migratorii s-au constituit la noi în autorităţi guvernante. De câţiva ani, chipurile, suntem independenţi, o caricatură de « independenţă » ca aceea a ţărilor din Africa. Miniştrii noştri nu sunt ai noştri, guvernul, prefecţii, generalii, bancherii, prinţii sunt aceleaşi persoane, aparţinând aceloraşi familii care ne-au oprimat sub Tătari, Gepizi, Huni, Turci Ruşi, fără a socoti chiar toţi invadatorii. Alături de aceşti bandiţi, ce se fac că reprezintă poporul român, trăiesc sfinţii şi martirii noştri adevăraţi, care nu sunt deputaţi, senatori sau miniştri de profesie şi nu apar niciodată în paginile ziarelor.

-- Lucian Fraga a fost prietenul vostru? - Mai mult decât un prieten. Un veritabil frate, fratele nostru. -- Cum a ajuns el haiduc de drumul mare, om în afara legii? -- Ca noi toţi, ca mine şi ca ceilalţi. Dintr-o dată, ne-am trezit cu

toţii în afara legii, cu un premiu pa capul fiecăruia. -- Dar cum s-a petrecut asta? -- Cum? Totul s-a petrecut aşa, fără ca măcar să ne dăm seama.

Sfârşitul lumii va veni la fel… fără ca nimeni să ştie când, cum şi de unde va începe.

-- Totuşi, trebuie să existe şi fapte precise… Toate pe lumea asta au un început.

-- Nenorocirea a căzut peste noi ca fulgerul. Ştie cineva unde începe şi unde cade fulgerul? Începutul? Lucian Fraga era student la Agronomie. Era un om al pâinii, om de pâine, cum se spune la noi. Aşa se numesc ţăranii din nordul Basarabiei, căci el era din Hotin, un oraş la extremitatea nord-estică a României. Fraga iubea pământul aşa cum alţii iubesc corpul unei femei. Era pasionat de

33    

agricultură. Când se ara, se apleca, lua o mână de pământ şi o privea de aproape, o mirosea. Uneori se lumina la faţă şi spunea: « acesta este un foarte bun pământ ». Spunea asta aşa, parcă cu gura plină, de parcă ar fi muşcat din fructul pământului. « Da, e un pământ foarte bine copt », spunea el după o clipă. L-am auzit spunând « acest pământ este bun ca cel din Canaan, sau acest pământ este ca de velur, ne-am putea rostogoli pe el ». La Iaşi, capitala Moldovei, unde eram studenţi cu toţii, Fraga făcea parte din grupul nostru. Noi nu vream să schimbăm lumea, nici să construim Raiul pe pământ. Grupul nostru de studenţi cerea fiecărui aderent să jure că nu va accepta crimele şi nedreptăţile, nu va colabora cu opresorii, nici cu profitorii. Asta era foarte greu, căci terminând facultatea fiecare din noi avea un loc în administraţie, învăţământ, justiţie, industrie, comerţ sau asistenţa medicală. Cel ce refuza să facă jocul hoţilor şi bandiţilor era eliminat, persecutat. Constatând corectitudinea, onoarea şi intransigenţa noastră, autorităţile banditeşti, în frunte cu guvernul, au decis să ne suprime fizic, să ne extermine ucigându-ne unul după altul. Sute de studenţi, liceeni, avocaţi, ţărani, muncitori, preoţi erau zilnic băgaţi la închisoare, unde erau chinuiţi, mutilaţi şi împuşcaţi, în cele din urmă, sub pretext că ar fi încercat să evadeze. Nu mai puteam suporta aceste crime şi blestemăţii. Exasperat, Gaspar Movalis, şeful nostru pe care l-aţi cunoscut ieri, ne-a spus într-o zi: ’’Nouă nu ne este frică de moarte. Suntem gata să îndurăm martiriul. Sute şi mii de camarazi de-ai noştri l-au îndurat deja. Asta însă nu mai ajunge. Nu mai este suficient să-ţi dai viaţa pentru a combate injustiţia şi opresiunea. Trebuie să sacrificăm mai mult decât propria noastră viaţă. Trebuie să ne sacrificăm veşnicia. Dăruirea vieţii pământeşti, pentru a merge la cer, ca martir, este uşor şi frumos, dar insuficient de acum. Trebuie să ne sacrificăm şi cealaltă viaţă, viaţa noastră veşnică, dacă vrem să ne ducem lupta şi misiunea până la capăt’’. Într-o zi, Novalis s-a prezentat la tribunal pentru a depună mărturie în favoarea unui nevinovat, pe care autorităţile voiau să-l condamne la moarte. Prefectul de poliţie din Iaşi s-a plantat în faţa lui Novalis, cu judecătorii şi întreg tribunalul de faţă, l-a ameninţat cu pistolul şi i-a cerut să îşi retracteze mărturia. Gaspar Novalis era însă decis să moară pentru dreptate, chiar dacă va trebui, pentru asta, să petreacă întreaga veşnici în Iad. Aşa că a scos şi el revolverul său, dovedindu-se mai rapid decât prefectul de

34    

poliţie, pe care l-a căptuşit cu cinci gloanţe şi l-a trimis pe lumea cealaltă. Judecătorii, procurorii, avocaţii, băgătorii de seamă au rămas ca de piatră, cu gura ca la dentist. Gaspar Novalis a ieşit din tribunal ca un prinţ în ţara lui, nimeni nu l-a împiedicat. În faţa tribunalului era o mulţime de oameni. Când l-au văzut pe Gaspar Novalis ieşind cu revolverul în mână, l-au aplaudat, i-au deschis calea. Mulţimea s-a retras, pentru a-i face cale liberă, aşa cum s-au retras apele Mării Roşii pentru a-i deschide drum lui Moise. În seara aceleiaşi zile, s-a pus premiu pe capul lui Gaspar Novalis şi s-a declanşat vânătoarea contra lui, la Iaşi cât şi în întreaga ţară. Atunci ne-am retras în munţi, unde trăim şi acum. Au trecut trei ani de atunci. Lucian Fraga suferea mai mult decât noi toţi. Muntele îi făcea rău. La munte nu găsea pământ bun de cultivat. Din cauza asta era nefericit. Aduna pământul de peste tot, îl mângâia între palmele sale, îl privea şi mirosea, apoi îl arunca şi spunea: ’’ăsta nu-i pământ, ci praf şi piatră seacă, steril’’. Cu riscul să fie arestat de jandarmi, el cobora primăvara în satul din vale, unde pământul era bun, ajutând ţăranii la munca ogorului. Nu cerea nimic pentru asta. Se mulţumea cu bucuria de a cultiva pământul. El muncea pământul şi îl iubea cu dragostea bărbatului ce îşi mângâie iubita. În cele din urmă, a murit din cauza acestei nemărginite iubiri. Gândindu-mă la el, mă podidesc lacrimile, deşi nu sunt plângăreţ.

-- Când a fost ucis Lucian Fraga? -- Acum nouă zile, răspunse Ionel Nimic. A coborît muntele pe

valea Ozana, în satul Plebea, aparţinător de comuna Opidani. De două luni lucra la o familie de agricultori, Letiţia şi Domiţian Rotaru. Lumea credea că este un văr de-al familiei. Jandarmii nu-i luaseră urma. El era fericit, dar pe pământ nu există fericire care să dureze. Nenorocirile ce se abat peste noi, de două mii de ani, sunt nenumărate. Ultima nenorocire pe capul nostru este aceea a calendarului. Din cauza asta a murit Lucian Fraga. Putem spune că a fost ucis de către calendar.

-- Cum aşa, ucis de către calendar? Se ucide cu toporul, cuţitul, cu puşca… Cum să ucizi cu calendarul?

-- De fapt nu a fost ucis de către calendar. Totuşi, sute şi mii de Români au murit din cauza calendarului. În urmă cu câţiva ani, puţin după independenţa noastră, guvernanţii au luat decizia să pună ţara la unison cu lumea occidentală. Din cauza ocupaţiei turceşti, care a

35    

durat cinci sute de ani, din cauza ocupaţiei Tătarilor, Gepizilor, Pecenegilor suntem cu mai multe secole în urma vecinilor noştri europeni. Sosise ceasul să ne punem la ora lumii civilizate. Vrând, nevrând, vorbind de oră ajungem însă la calendar. Guvernul şi regele României şi-au dat seama că Românii au un alt calendar decât popoarele Europei. În toată lumea civilizată, calendarul oficial fusese cel stabilit de Iulius Cezar. Creştini adoptaseră calendarul roman, pe care îl numeau calendarul iulian. Orice calendar este un instrument de măsură. Calendarul lui Iulius Cezar întârzia însă precum un ceas bătrânesc. În Evul Mediu, întârzierea calendarului iulian atinsese unsprezece zile. Pe atunci, papa de la Roma era şeful întregii lumi, căci lumea aceea coincidea cu lumea creştină, Orbis Christianus. Responsabil cu bunul mers al întregii lumi, papa a decis aducerea la zi a calendarului. Sfătuit de cei mai mari savanţi şi astronomi de atunci, Lilius Clavius şi Chaconius, papa Grigore al VIII-lea publică Bula Inter gravissimas, la 24 februarie 1582, ordonând schimbarea calendarului. Catolicii din lumea întreagă fură avertizaţi că, după 4 octombrie 1582 nu va urma 5 octombrie ci 15 octombrie. Numai copiii, ce învăţau să numere, s-au mirat că după cifra 4 nu urmează 5, 6 şi aşa mai departe ci 15 şi 16. Adulţii însă ştiau că papa este şeful suprem al Universului, că el are puterea să lege şi să dezlege ce vrea, că papa poate modifica aritmetica. Toţi catolicii au şters 11 zile din calendar. Începând cu 15 octombrie 1582, Occidentul socoteşte timpul după calendarul gregorian. Protestanţii din Germania, Olanda şi ţările nordice refuzară calendarul gregorian. Protestanţii germani au recunoscut justeţea calendarului gregorian, dar au refuzat să îl accepte pentru că, din punctul lor de vedere, tot ce venea de la papa era rău, pentru că papa era pentru ei dracu în persoană, adică Anticristul. Protestanţii germani au refuzat calendarul gregorian până în 1700. Englezii, care erau şi ei anti-papişti, au refuzat calendarul gregorian până în anul 1752. Suedezii care detestau papii mai mult decât orice, nu au adoptat calendarul gregorian decât în 1753.

Creştinii din Orient au decis schimbarea calendarului abia după primul Război mondial, când ultimii dintre ei au reuşit să se elibereze de sub jugul turcesc. Regele României şi patriarhul Bisericii române fură de acord să avanseze calendarul cu 13 zile. Decretul regal a fost publicat, dar poporul a refuzat să îl recunoască. Poporul român ştia că de două mii de ani toate guvernele ţării sunt impuse de

36    

invadatorii şi ocupanţii străini. Oamenii nu aveau şi nu au încredere în guvern, nici în celelalte autorităţi. Poporul se temea să schimbe calendarul, pentru că schimbarea venea de la nişte străini hrăpăreţi ce nu erau nici reprezentanţii poporului, nici prietenii acestuia. În plus, pentru Români, zilele de sărbătoare, adică zilele sfinte, sunt fixate de Dumnezeu însuşi încă de la facerea lumii, iar autorităţile pământeşti nu pot schimba ceea ce a fixat chiar Dumnezeu. Creştin