UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE

Departamentul Lingvistică Română și Știință Literară

CLAUDIA CEMÂRTAN

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

Note de curs

Partea I

Chișinău

2020

1

PRELIMINARII

Viitorul specialist filolog, profesor de limba şi literatura română, se înzestrează, prin disciplina

de faţă cu cunoştinţe şi abilităţi privind constituirea şi evoluţia normelor literare, începând cu primele

scrieri în limba română şi până la etapa contemporană. Studierea materiei se face în strânsă legătură

cu fenomenele social-istorice şi culturale care au generat constituirea şi evoluţia limbii literare. În

paralel cu urmărirea contribuţiei culturale a cărturarilor din trecutul nostru, se cercetează şi

particularităţile de limbă la faza respectivă de evoluţie. Prin prezentul curs se dezvoltă la studenţi

capacităţi practice de analiză a textelor din diferite perioade, de analiză a opiniilor de ordin filologic,

expuse de către învăţaţi, cu privire la diverse probleme de lingvistică românească, de a-şi formula

opiniile proprii pe marginea opiniilor controversate.

Pentru o mai bună realizare a obiectivelor propuse, studenților li se pun la dispoziție aceste

Note de curs, structurate în conformitate cu tematica prevăzută în Curriculum-ul la disciplină și

incluzând două aspecte ale cursului – teoretic și practic.

Partea teoretică a lucrării reprezintă un compendiu al principalelor etape din evoluția limbii

române literare. Caracterul sintetic al acestei expuneri a permis reducerea numărului de fenomene

examinate prin excluderea analizelor lor detaliate, precum și limitarea la strictul necesar a notelor cu

referințe la studiiile esențiale consultate pentru subiectele prezentate.

Partea practică include subiecte și materiale ce urmează a fi discutate și analizate în cadrul

orelor de seminar, în baza lecturii și consultării diferitor surse bibliografice suplimentare, dar și a

propriilor interpretări.

Cursul este destinat studenților de la specialitățile cu componenta „Limba și literatura română”

și este parte constitutivă a modulului respectiv, fiind cumulat cu disciplina Gramatica istorică a limbii

române. Formele de activitate în cadrul cursului sunt variate: prelegeri, seminare, lucru individual,

lucrări de control și de autoevaluare, realizarea pe parcursul semestrului a mai multor teste (după

anumite cicluri de teme), examen prin testare (scris).

2

Tema 1. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ: REPERE GENERALE

Obiective:

să definească obiectul și metodele de cercetare ale disciplinei;

să compare diverse atitudini și perspective de abordare în definirea conceptului de limbă literară;

să prezinte principalele caracteristici ale noțiunii de limbă literară;

să caracterizeze viziunile asupra periodizării istoriei limbii române literare;

să aprecieze rolul unor lingvişti notorii (B. P. Hasdeu, S. Puşcariu, O. Densusianu, Al. Rosetti, G.

Ivănescu, Al. Philippide) la constituirea istoriei limbii române literare ca ştiinţă;

să prezinte argumentele privind epoca de constituire a limbii române literare;

să argumenteze cu fapte de ordin lingvistic vechimea scrisului în limba română;

să prezinte principalele teze ale teoriilor privind cauzele apariției scrisului în limba română;

să caracterizeze principalele teorii privind baza dialectală a limbii române literare;

să ia atitudine faţă de teoriile cu privire la baza dialectală a limbii române literare.

Prospectul temei:

♦ Istoria limbii române literare – disciplină a lingvisticii. Iniţierea cercetărilor de istorie a limbii

române. Mari filologi români preocupați de istoria limbii române literare. Tradiția lingvistică ieșeană

și cea bucureșteană în abordarea problemelor de istorie a limbii române.

♦ Conceptul de „limbă literară” în tradiția românească. Definiții și interpretări ale conceptului de

„limbă română literară”. Trăsăturile definitorii ale limbii literare: caracter supradialectal, normat și

cultivat.

♦ Periodizarea istoriei limbii române literare. Discuţii privind delimitarea epocilor de evoluție a limbii

române literare. Caracterizare generală a etapelor de evoluție a limbii române literare.

♦ Originile limbii române literare. Teorii privind epoca de formare a limbii române literare. Vechimea

tradiției scrise românești.

♦ Baza dialectală a limbii române literare. Teorii privitoare la baza dialectală a limbii române literare.

Baza dialectală a vechilor variante ale românei literare și a variantei moderne.

Bibliografie:

1. MUNTEANU, ȘT., ȚÂRA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, p.

5 -52.

2. IVĂNESCU, G. Problemele capitale ale vechii române literare, Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”, 2012,

partea I, cap. I – V, p.30 -49.

3. PAMFIL C.-G. „Istoria limbii române” de Alexandru Philippide. În: Philologica Jassyensia, IV (1), 2008, p. 211-

232, http://www.philologica-jassyensia.ro/list_art.php?id_r=7 [accesat 1.X.2017]

4. BRÂNCUŞ G. „Istoria limbii române” în concepţia lui B. P. Hasdeu. În: Studii şi Cercetări Lingvistice, LIX, 2008,

nr. 1, p. 31-36.

5. CAPIDAN, TH. Bogdan Petriceicu Hasdeu. În: www.unibuc.ro/CLASSICA/thcapidan/cap15.pdf [accesat

13.01.2018].

6. BOCHMANN K. O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea. În: Akademos, nr. 4(15),

decembrie 2009, p. 15-18. http://www.akademos.asm.md/archive [accesat 1.X.2017]

7. NICOLAU C. Principii ale cercetării istoriei limbii la G. Ivănescu. În: Anuar de Lingvistică şi Istorie Literară.

Tomul LIII, 2013, p. 251-255. http://www.alil.ro/?p=2692 [accesat 1.X.2017].

8. BEJAN, D.-M. Contribuția lui A.Niculescu la studiul istoriei limbii și culturii române din perspectivă

europeană. În: http:// www.diacronia.ro/indexing/details/V1269/pdf [accesat 2.I.2018].

3

9. CHIVU, GH. „Dialectele literare” – o „problemă capitală” a vechii romîne literare în concepția lui G.Ivănescu

și I. Gheție. În: Anuar de Lingvistică și Istorie Literară, tomul LIII, București, 2013, p.75-83, http://

www.alil.ro/wp-content/uploads/2014/07/Gh.-Chivu_Dialecte-literare.pdf [accesat 2.I.2018].

10. BUTUC, P. Despre noțiunile științifice de limbă literară și română literară. În: Limba Română (Chișinău),

anul XIX, 2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=519 [accesat

13.01.2018].

11. CORLĂTEANU, N. Despre sursele de formare a românei literare, În: Limba Română (Chișinău), anul XIX,

2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=524 [accesat 08.01.2018].

12. GHEȚIE, I. Baza dialectală a românei literare, București, Editura Academiei RSR, 1975.

1.1. ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE – DISCIPLINĂ A LINGVISTICII

Lingvistica secolului al XIX-lea şi a începutului secolului următor a fost dominată de studierea

istorică şi comparativă a limbilor indo-europene vechi, de principiile istoriste ale neogramaticienilor şi

de metodele de lucru ale geografiei lingvistice. Toate aceste curente analizau limba în contextul

dezvoltării naturale şi istorice, în funcţie de legile care explicau transformările survenite în timpul

evoluţiei sale. Limbii literare i se refuza fundamentul unui asemenea proces evolutiv, fiind considerată,

în comparaţie cu limba populară, artificială.

În deplin acord cu principiile adoptate în lingvistica europeană, și în lucrările lingviștilor noștri

de la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea predomină preocupările de istorie a

limbii române asociate cu interesul pentru cercetările dialectologice, elocvente, în acest sens, fiind

contribuțiile lui A. Philippide, Ov. Densusianu, S. Pușcariu.

Printre primii lingviști care au avut un rol important în inițierea unor cercetări științifice

asupra limbii române a fost și filologul-enciclopedist Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 - 1907).

Pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești, academician, enciclopedist, jurist, lingvist,

folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii

române din toate timpurile.

Dintre lucrările filologice cele mai însemnate menționăm: Cuvente den bătrâni și Etymologicum

Magnum Romaniae. A editat, de asemenea, Psaltirea lui Coresi din 1577, publicând-o în 1881. Prin

lucrarea sa Cuvente den bătrâni (1878-1879) a fost primul exeget al literaturii apocrife din România.

În această operă cu un titlu arhaic, apărută în 2 volume, a publicat o serie de documente și de studii de

o mare valoare. Volumul I se intitulează Limba română vorbită între 1550-1600. Din acest timp noi

posedăm un număr foarte restrâns de opere, mai toate bisericești și mai toate traduceri. Hasdeu și-a

dat seama că ar fi mai interesante pentru istoria limbii scrieri românești propriu-zise. Compuneri

literare n-a găsit, dar a găsit acte publice și particulare, scrisori etc., în care – dacă nu se putea urmări

dezvoltarea unor idei – se pot vedea fazele evoluției limbii. Volumul al II-lea poartă titlul special

de Cărțile poporane ale românilor în secolul XVI, în legătură cu literatura poporană cea nescrisă . În el se

publică colecția de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus. Textele sunt publicate cu

transcrierea în litere latine și cu un studiu asupra fiecăruia. Volumul se termină cu o serie de

monografii asupra diferitor chestiuni de ligvistică, ca reduplicarea și triplicarea articolului definit ș.a.

Etymologicum Magnum Romaniae (1887 – 1898) constituie începutul unui amplu dicționar

enciclopedic al limbii române, dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns până la

definiția cuvântului bărbat. Operă monumentală, dicționarul are în vedere nu numai limba literară de

la acea dată, ci mai cu seamă limba vorbită și limba veche și de aceea a și fost subintitulat: Dicționarul

limbii istorice și poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicționar s-a oprit când de-abia

începuse și nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicționar. Hasdeu

4

voia să facă din fiecare cuvânt o monografie, la fiecare articol de dicționar redând forma cea mai

răspândită și formele dialectale vechi și noi; diferite sensuri ale cuvântului, cu exemple; derivarea lui.

O prezență notorie în inițierea unor cercetări lingvistice din perspectivă istorică este și tânărul

lingvist ieșean Alexandru Lambrior. Elev al lui Gaston Paris şi neogramatic de forţă, A. Lambrior este

considerat creatorul lingvisticii diacronice româneşti şi, probabil, cel mai important precursor al Şcolii

lingvistice ieşene. În scurta sa viaţă (1845-1883), acesta a elaborat o Schiţă de fonetică şi de morfologie

istorică a limbii române şi un proiect de Dicţionar etimologic. Mai mult, Al. Lambrior a deschis câteva

direcţii noi de cercetare, toate impregnate de spiritul metodei comparativ-istorice, astfel încât rigoarea

şi obiectivitatea vor deveni temeiurile unei direcţii cu adevărat ştiinţifice în cercetările urmașilor săi.

Printre iluștrii discipoli ai lui Al. Lambrior se remarcă, în special, Alexandru Philippide (1859

– 1933), profesor la Catedra de istorie a limbii şi filologie începând cu anul 1893. El este recunoscut

până astăzi, de tradiţia ieşeană, ca adevăratul fondator al unei Şcoli lingvistice ieșene, cu un profil

metodologic şi moral distinct. Neogramatic de formaţie germană, cu vaste cunoştinţe de filologie

clasică, istorie, filosofie, antropologie şi istorie a culturii, preocupat prioritar de fonetica şi

dialectologia istorică, A. Philippide a ţinut cursuri de lingvistică diacronică până în anul morţii sale

(1933). Printre scrierile sale - unele rămase fundamentale până în prezent - un loc aparte îl

ocupă Principii de istorie a limbii (1894) şi cursurile Introducere în ştiinţa limbii şi Fiziologia sunetelor.

O necesitate stringentă a epocii sale era, după încercarea temerară a lui B.P. Hasdeu, elaborarea

unui dicţionar-tezaur şi a unei istorii complete a limbii române. A. Philippide şi-a asumat, cu mare

osteneală şi ştiinţă, o responsabilitate copleşitoare în ambele direcţii. Lucrând aproape singur timp de

opt ani, în condiţii de mare austeritate şi efort, Alexandru Philippide nu a reuşit totuşi să ducă la capăt

proiectul Dicţionarului limbii române (operă neîncheiată nici astăzi, ea fiind continuată de către

cercetători conduşi de un alt mare lingvist român, părintele Şcolii lingvistice de la Cluj, Sextil Puşcariu).

Cel de-al doilea deziderat al lingvisticii româneşti din epoca respectivă, o lucrare exhaustivă privind

geneza limbii române, s-a împlinit într-o operă fundamentală, unică şi neegalată până astăzi în

lingvistica românească şi mondială (cu această tematică), Originea Românilor, în două volume masive,

apărute în anii 1925 şi 1927.

Deși printre operele lui A. Philippide nu figurează nici o lucrare intitulată Istoria limbii române,

asta nu înseamnă că lingvistul ieșean nu a elaborat o asemenea lucrare. „Istoria propriu-zisă a limbii

române, scria I. Iordan, Philippide a făcut-o la cursurile sale” [Iordan, 1969:83]. Este vorba de ciclul de

prelegeri, intitulat Istoria limbii române, ținute timp de aproape 40 de ani (1893 – 1933) în fața

studenților ieșeni. Acestea au văzut lumina tiparului în anul 2011, într-o ediție critică realizată de

G. Ivănescu, C.-G. Pamfil și L. Botoșineanu, având titlul Istoria limbii române. Pentru reconstituirea

textului s-a folosit manuscrisul autograf al ultimelor două părți ale cursului (Istoria sunetelor și Istoria

formelor), precum și caietele unor foști studenți ai lui Philippide, din diferite perioade (Mihai

Costăchescu, Iorgu Iordan, Ion Lăzărescu, Elvira Irimia, Virginia Ghibu, Lucia Pop, Haralambie

Mihăescu, D. Strungaru). Textul, amplu adnotat, este completat de Bibliografie, un Indice de autori și

un Indice de cuvinte, forme gramaticale, variante fonetice și elemente derivative, rezumate în limbi

străine de circulație (germană, engleză și franceză) și o Anexă în care au fost reproduse hărți și

fotocopii după manuscrisul autograf al lui Philippide și după caietele elevilor săi [Philippide, 2011].

George Ivănescu (1912 – 1987) aparţine Şcolii lingvistice ieşene, creată de A. Philippide, al

cărui discipol a fost şi al cărui principal exeget a devenit. Dar, dacă Philippide şi-a fondat doctrina pe

baza unor direcţii şi curente convergente şi complementare din secolul al XIX-lea (pozitivism,

naturalism, etnopsihologism, materialism, neogramaticism etc.), G.Ivănescu, pentru edificarea

doctrinei sale, a reţinut, pe lângă principiile acestora, şi concepţii opuse, divergente, aparţinând

idealismului şi structuralismelor din secolul al XX-lea. Filonul unificator îl constituie atenţia acordată,

5

în cercetarea limbajului, omului fizic şi spiritual, cu întreaga lui realitate internă şi externă, ceea ce face

din cercetătorul ieşean un antropologist autentic şi, în acelaşi timp, un lingvist realist, cum îi plăcea să

se considere.

Teoria ivănesciană a dialectelor literare, dezvoltată într-o altă lucrare a sa, Problemele capitale

ale vechii române literare (Iaşi, 1948), este astăzi acceptată de majoritatea lingviştilor români. În

concepţia lui G. Ivănescu, factori istorico-sociali au favorizat apariţia limbii române literare. Dar limba

română scrisă, începând din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea, în fiecare provincie (cu

excepţia Maramureşului, în veacul al XVI-lea), nu era identică cu graiul vorbit de popor, şi autorul

ajunge la concluzia că existau variante ale limbii literare, pe care le-a numit dialecte literare. Acestea

erau la origine un grai prelucrat de aristocraţie şi cler, de sorginte maramureşeană în Moldova şi

străveche muntenească în Muntenia. Lingvistul ieşean distingea următoarele dialecte literare: „1.

dialectul rotacizant; 2. dialectul din Ardealul propriu-zis de la nord de Mureş; 3. dialectul muntenesc,

scris şi în Ardealul de sud; 4. dialectul moldovenesc; 5. dialectul bănăţean, scris în Banat şi în regiunea

Haţegului şi a Orăştiei” [Ivănescu, 1980:568]. El admite o uniformizare a limbii române literare abia în

a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca un fenomen supradialectal, când intelectualii moldoveni şi

ardeleni acceptă normele limbii scrise în Muntenia. Până pe la 1830-1860, Ivănescu distinge „un

dialect sudic şi vestic, care se scria în Oltenia, Muntenia şi peste munţi, şi un dialect moldovenesc”

[Ivănescu, 1980:569].

Dăruit cu un excepţional simţ al istoriei, G.Ivănescu a fost pasionat toată viaţa de problemele

devenirii limbii române, reuşind să publice, în 1980, Istoria limbii române, suma contribuţiilor sale din

acest domeniu. Este urmărită cu precădere relaţia de cauzalitate dintre diferiţi factori extralingvistici

şi evoluţia limbii. Prezentarea fenomenelor diacronice, delimitate pe epoci, în acord cu viziunea sa

teoretică, înlesneşte înţelegerea modului în care s-a dezvoltat româna în fiecare etapă în parte. După

Ivănescu, vechea română literară a avut norme diferite de la o regiune la alta, căci „nu exista la scriitori

o conştiinţă lingvistică unică şi identică pe tot teritoriul românesc”[Ivănescu, 1980:567]1.

Linia deschisă de Philippide și continuată de Ivănescu a fost urmată îndeaproape de un alt

lingvist ieșean, Vasile Arvinte (1927 – 2011). Gândind şi acţionând ca un neogramatic, asumându-şi în

mod deschis această titulatură, profesorul V.Arvinte a desfăşurat o activitate intensă, atât la

Universitatea „Al.I.Cuza”, cât şi la Institutul de Lingvistică „Al.Philippide” din Iași, fiind un factor de

revigorare a Şcolii lingvistice ieşene, păstrător al valoroaselor principii dobândite prin gândirea şi

activitatea predecesorilor săi, implicându-se în formarea cercetătorilor lingvişti. În cadrul Institutului

de Lingvistică „A.Philippide” din Iași, a organizat colectivele de toponimie și de dialectologie, inițiind și

conducând numeroase anchete dialectale, în Moldova și Bucovina, lucrând la Atlasul Lingvistic Român

pe regiuni. Moldova și Bucovina. De asemenea, a fost redactor-șef la Anuarul de Lingvistică și Istorie

Literară al Institutului, publicație care a reușit să atingă o înaltă ținută științifică.

V. Arvinte a fost preocupat, în special, de studiul limbii în diacronie, perspectivă din care

cercetează limba română, relațiile lingvistice româno-germane, chestiuni de etnonimie, de etimologie,

precum și de evoluție a aspectului literar al limbii române. Este coautor al unor prestigioase ediții de

text, pentru care a elaborat studii lingvistice amănunțite, s-a îngrijit de componenta etimologică a mai

multor dicționare și a elaborat câteva studii fundamentale asupra limbii din opera marilor clasici

români. A lăsat o moștenire științifică valoroasă, între care pot fi amintite monografiile: Raporturi

lingvistice româno-germane. Contribuții etimologice (Bacău, 2002); Normele limbii literare în opera lui

1 Constatăm, aşadar, că viziunea lui G. Ivănescu despre limba română literară diferea substanţial de concepţia

lingviştilor bucureşteni (B.P. Hasdeu, Ov. Densusianu Al. Rosetti şi alţii, susţinută, după 1950 până la apariţia, în 1975, a cărţii lui Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare, de cei mai mulţi specialişti români) care vorbeau despre o unificare a românei literare în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea pe baza textelor coresiene sau a Bibliei de la Bucureşti..

6

Ion Creangă (Iași, 2002); Român, românesc, România (ed. a II-a, Bacău, 2004); Studii de istorie a limbii

române, (Iași, 2006); Normele limbii literare în opera lui I.L. Caragiale (Iași, 2007); Normele limbii

literare în opera lui Mihai Eminescu (Iași, 2008) ș.a. Este coautor al edițiilor: Monumenta Linguae

Dacoromanorum, I Genesis, II Exodus, III Leviticus, IV Numerii, V Deuteronomium (Iași, 1988-1997);

Biblia de la București, 1688, I, II, (2001-2002); Palia de la Orăștie, I, Textul, II, Studii (Iași, 2005-2007), la

care a elaborat și studiile lingvistice aferente.

Printre discipolii lui A. Philippide a fost și Ovid Densusianu (1873 – 1938), care, după

absolvirea (numai într-un an și jumătate) a Facultății de Litere din Iași, își continuă studiile la École

des Hautes Études din Paris (1894-1896), unde cercetează, sub îndrumarea profesorului Gaston Paris,

texte medievale franceze și își ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul

al XIV-lea. Revenit în țară, este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii și literaturii române de la

Universitatea din București (1897-1901), unde deschide primul său curs cu o lecție despre „Obiectul și

metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii

române, începând din 1901 până la sfârșitul vieții sale. În 1901 îi este publicată, la Paris, opera

fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt adunate informații

vaste asupra formării și evoluției limbii române. Volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue

roumaine apare după moartea sa, în anul 1938; aici realizase, pe baza unui riguros examen critic al

documentelor de limbă, o descrirere minuțioasă a dacoromânei din secolul al XVI-lea sub aspect

fonetic, morfologic, sintactic și lexical, descriere pe care cercetările ulterioare n-au putut decât s-o

detalizeze, fără a-i aduce amendamente fundamentale. Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicționarul

etimologic al limbii române. Elementele latine (A – a putea). În lingvistica românească, prin activitatea

sa științifică și didactică, se înscrie ca fondator al Școlii lingvistice bucureștene.

Patronul spiritual al acestei Școli este considerat însă Alexandru Rosetti (1895 – 1990),

reputat lingvist și filolog român, istoric al limbii române, profesor la Facultatea de Litere din București,

membru titular al Academiei Române din 1948.

Activitatea de filolog a lui Alexandru Rosetti se întinde pe aproape șapte decenii de muncă

intensă, coroborată cu pasiunea sa extraordinară pentru bibliofilie. Atât în epoca interbelică, cât și în

perioada comunistă, A.Rosetti s-a ocupat de editarea unor opere complete ale scriitorilor și

cronicarilor români ca Miron Costin, Ion Neculce, Grigore Ureche sau Ion Luca Caragiale (la această

ediție lucrând alături de Silvian Iosifescu, Șerban Cioculescu și Liviu Călin). De importanță națională și

internațională rămân studiile și cercetările sale lingvistice, cu precădere trebuie precizat interesul pe

care l-a arătat pentru istoria limbii române, cu susținerea unor teorii proprii de o mare originalitate,

recunoscute pentru acribia și metodele cu care acesta operează.

În activitatea sa, desfășurată pe coordonate multiple, cuprinzând aproape toate ramurile

lingvisticii și filologiei, se remarcă preocupările și interesul deosebit pentru fonetică și fonologie,

istoria limbii române, lingvistică generală. Lucrarea sa fundamentală o constituie însă Istoria limbii

române (6 volume, București, 1938 – 1966 în mai multe ediții, ultima ediție a întregii lucrări – 1978). A

doua sinteză a istoriei limbii române, după aceea a lui Ovid Densusianu, lucrarea urmărește evoluția

acesteia, începând cu latina populară – punct de plecare și bază a românei – continuând cu româna

comună (sec.IV-X) și cu descrierea dacoromânei din sec.XIII – XVI. Documentarea bogată și la zi,

expunerea clară și concisă conferă lucrării caracterul unei surse de informații indispensabile în

studierea evoluției și structurii limbii române.

Ca disciplina lingvistică, Istoria limbii literare a fost introdusă în Planurile de studii ale

universităţilor în anii ’50. Recunoaşterea ei ca disciplină a lingvisticii, cu obiect propriu de studiu, a

fost prilejuită de susţinerea şi dezbaterea, la Congresul al VIII-lea de studii romanice (Florenţa, 1956),

a referatului de bază al lui B. Terracini, care analiza conceptul de limbă literară.

7

Și în lingvistica românească problema definirii conceptului de limbă literară a constituit

obiectul unor numeroase discuții purtate în revistele și publicațiile de specialitate. O primă distincție

ce trebuia făcută era delimitarea acestui concept de cel al limbii literaturii artistice; la acestea s-a mai

adăugat discutarea amplă și deseori contradictorie a unor probleme specifice limbii noastre,

referitoare la originea și baza ei dialectală, etapele de dezvoltare, condițiile de realizare a unității ei,

precum și locul limbii scriitorilor în cadrul cercetării istorice a limbii.

Deşi conceptul de limbă literară, cu sensul actual de variantă cultivată a limbii naţionale,

guvernată de norme scrise, a fost intuit şi abordat încă de reprezentanţii Şcolii Ardelene, cercetările

propriu-zise de limbă literară apar destul de târziu la noi. Petre V. Haneş (în Limba literară română în

prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1904) întreprinde primul demers de acest tip,

considerând limba literară legată, în egală măsură, de istoria limbii şi de istoria literaturii. Preocupări

asemănătoare, diferite însă prin teorie şi metodă, au avut G. Ibrăileanu (cursul Istoria literaturii

moderne – Epoca lui Conachi, ţinut la Universitatea din Iaşi în anii 1909 – 1910) şi O. Densusianu

(cursul Evoluţia estetică a limbii române, ţinut la Universitatea din Bucureşti în perioadele 1929–1932

şi 1937–1938).

În domeniul cercetărilor de limbă literară s-au format de-a lungul timpului reputaţi specialişti

români, iar bibliografia românească de specialitate înregistrează un număr considerabil de volume,

studii şi articole, consacrate acestor probleme.

1.2. CONCEPTUL DE „LIMBĂ LITERARĂ” ÎN TRADIȚIA ROMÂNEASCĂ

Conceptul limbă literară ridică o serie de probleme de natură terminologică, dar şi din punctul

de vedere al realităţii lingvistice, culturale şi sociale pe care se consideră, în general, că o acoperă. De-a

lungul timpului, acesta a fost desemnat prin diverşi termeni, mai mult sa u mai puţin diferiţi:

I. Budai-Deleanu, în lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti

(1815 – 1820), vorbeşte despre limba muselor, care este „limba întru care să învaţă ştiinţele”, ea

„să află la toate neamurile politicite, la care floresc învăţăturile, şi este în sine tot aceieşi limbă

a norodului de obşte, numai cât este mai curată şi curăţită de toate smintelile ce se află la limba

de obşte a gloatei, cu un cuvânt, este limba lămurită şi adusă la regule gramaticeşti, apoi şi

înmulţită cu cuvinte obicinuite la învăţături, care nu să află la vorba de obşte”.

I. Heliade Rădulescu foloseşte în lucrările sale termeni precum: limbă literară,

limbă literală sau limbă generală; el vorbeşte nu numai despre „limba inimei sau a

simţământului“, ci şi despre „limba ştiinţelor sau a duhului“, fapt care demonstrează că Heliade

remarcase coexistenţa a două stiluri în cadrul limbii literare (unul beletristic şi altul ştiinţific).

B. Petriceicu Hasdeu introduce termenul de limbă tipică;

A. Philippide, urmat de câţiva din elevii săi, cum ar fi G. Ivănescu, utilizează, după

model francez (H. Paul), sintagma limbă comună;

Al.Niculescu propune termeni ca limbă de cultură sau limbă de civilizaţie (după

germ. Kultursprache sau fr. langue de civilisation).

S-a considerat, iniţial, că noţiunea de limbă literară coincide cu aceea de limbă scrisă; însă,

chiar dacă acceptăm că limba literară este, mai ales, o limbă scrisă, cu menirea de a exprima o

„literatură” (alt termen ale cărui sensuri pot varia), totuşi această sinonimie este lipsită de temei.

Noţiunea de limbă scrisă dezvoltă, inevitabil, opoziţia cu limba vorbită, distincţie în baza căreia s-au

construit numeroase teorii. Tot aici putem menţiona şi distincţia operată încă de la sfârşitul secolului

al XIX-lea între textele literare şi cele neliterare, fapt ce conduce la o deosebire suplimentară, o

separare (fie şi aproximativă) între limba scrisă şi limba literară scrisă”.

8

Dacă admitem caracterul predominant scris al limbii literare (aceasta fiind destinată, prin

excelenţă, să exprime o literatură, în sensul cel mai larg al termenului), trebuie să evităm confuzia care

încă persistă între limba scrisă, în general, şi limba literară scrisă.

Se spune adesea că oamenii scriu altfel de cum vorbesc; să admitem atunci că, alcătuind opere

literare, ei adoptă alte exigenţe decât atunci când redactează însemnări curente, de interes personal.

Utilizarea specializată a limbii literare scrise, în funcţie de natura mesajelor, implică existenţa stilurilor

funcţionale, care sunt greu de semnalat în limba scrisă fără intenţii literare.

Pe lângă aspectul scris, există şi posiblitatea exprimării orale a limbii literare, folosită în

conversaţia îngrijită şi în genul oratoric (discursuri, expuneri, conferinţe etc.). „Limba literară vorbită

nu trebuie, fireşte, confundată cu limba vorbită luată în totalitatea ei, căreia i se subsumează în acelaşi

fel în care limba literară scrisă se subordonează limbii scrise, privită în ansamblu” (I.Gheţie).

Problema raportului dintre limba literară scrisă şi limba literară vorbită a generat mai multe

opinii. I. Iordan, insistând asupra relaţiei istorice dintre limba literară scrisă şi cea vorbită, enunţă un

adevăr incontestabil: „O limbă literară vorbită există numai după ce se formează limba literară scrisă”.

Acest punct de vedere, care fusese exprimat de I. Heliade Rădulescu, a fost acceptat, între alţii, de Al.

Rosetti şi Al. Graur. Fiindcă aspectul oral e posterior celui scris şi întemeiat pe acesta, reiese că limba

literară vorbită va cunoaşte aceeaşi orientare ca şi limba literară scrisă, în sensul că pronunţarea

literară urmează aceeaşi orientare ca şi scrisul literar. Pronunţarea literară are ca model dialectul

(graiul) aflat la baza limbii literare scrise; de asemenea, la nivel morfologic şi lexical, formele şi

termenii acceptaţi în scris se vor impune şi în vorbire. Astfel, influenţa scrierii devine determinantă în

procesul de normare a limbii literare vorbite. Evident, aceste observaţii nu înseamnă că distincţia

dintre cele două aspecte ale limbii literare trebuie neglijată pe considerentul că analizăm două procese

care se dezvoltă în aceeaşi direcţie.

Limba română literară scrisă şi-a fixat, în linii mari, normele, în jurul anului 1880, iar aspectul

vorbit al românei literare îşi stabileşte normele generale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul

secolului al XX-lea; norma unică de pronunţare se constituie treptat. Satira lingvistică din opera lui

Caragiale, spre exemplu, denunţă pronunţia uneori ridicolă şi exagerată în raport cu normele în

constituire, în orice caz recomandabile: pronunţia ardelenilor (Un pedagog de şcoală nouă), a

moldovenilor (Telegrame, High-life) şi chiar unele pronunţii munteneşti (25 de minute, Gazometru, 1

aprilie, Dă dămult, mai dă dămult). Caragiale combătea aceste forme regionale în raport cu normele

considerate supradialectale.

O altă interpretare curentă tratează noţiunea de limbă literară ca fiind identică cu cea de limbă

a literaturii artistice. Confuzia porneşte de la faptul că limba literară reprezintă unicul instrument

pentru exprimarea literaturii beletristice şi că, prin urmare, limba literară, cu această utilizare, devine

creaţia scriitorului. Multe manuale de istorie a limbii române literare, dincolo de valoarea lor, tributare

concepţiei exprimate mai sus, sunt concepute ca un şir de monografii dedicate unor scriitori, şi nu ca o

sinteză a faptelor de limbă şi a ideologiilor culturale specifice unei anumite perioade.

În concepţia lui I. Iordan, limba literară este „aspectul cel mai desăvârşit” al limbii întregului

popor, rezultat al unei perfecţionări neîntrerupte, realizate în toate sectoarele culturale ale societăţii;

în raport cu limba naţională, varianta literară este mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului

normativ al acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai

mare stricteţe normele” [Iordan, 1977:75].

Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu accentuează ideea folosirii prioritare în scris a limbii literare, dar

şi caracterul ei normat: limba literară este „o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii

întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă

9

manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită

stabilitate şi unitate” [Rosetti, Cazacu, Onu, 1971:52].

Caracterul „îngrijit” al limbii literare este menţionat de Al. Graur, pentru care limba literară

este „limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente” [Graur, 1979:24] şi de I. Coteanu, care

precizează că „limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune” [Coteanu, 1961:49].

Pentru cei doi autori primează caracterul „îngrijit” în raport cu caracterul „normat“, primul

reprezentând condiţia esenţială pentru ca o limbă să devină literară. În altă ordine de idei, J. Byck

subliniază caracterul ei „corect”, referirea evidentă fiind la caracterul „normat”.

Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra oferă o definiţie-sinteză: limba literară „este acea variantă a limbii

naţionale caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate şi

stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îngrijit. Ea are o sferă largă, întrucât cuprinde

producţiile şi manifestările culturale, în sensul larg al cuvântului: este limba scrierilor ştiinţifice,

filozofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba folosită în diferite instituţii:

administraţie, şcoală, teatru etc.” [Munteanu, Țâra, 1983:16].

Pentru a încheia enumerarea celor mai importante definiţii şi opinii privitoare la conceptul de

limbă literară, prezentăm definiţia propusă de I. Gheţie, care reţine multe din elementele precizate

anterior, în timp ce le elimină pe altele. Lingvistul observă că este inutilă menţionarea într-o definiţie a

folosirii limbii literare cu precădere în scris (întrucât există o variantă orală a limbii literare); pe de

altă parte, caracterul „unitar“ al limbii literare este o problemă relativă, deoarece, în perioada

premergătoare unificării, nici o limbă literară nu prezintă un aspect unitar. Astfel, pentru I. Gheţie,

„limba literară ar putea fi definită drept aspectul sau varianta cea mai îngrijită a limbii întregului

popor, care serveşte ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se

caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia se

adresează” [Gheție, 1982:21].

Limba literară, așadar, este o formă elaborată de existență a limbii comune, naționale, ea este

expresia ei cea mai desăvârșită, în sensul că reprezintă o sinteză a dezvoltării și posibilităților

întregului popor. Fiind legată de tradiție, ea este mai conservatoare decât limba populară, mai

convențională, dar și mai receptivă la inovațiile impuse de dezvoltarea economiei, a științelor și a

tehnicii. Ea este, totodată, un produs al vieții culturale a unui popor, ale cărui manifestări spirituale le

exprimă în formele scrisului și le transmite de la o generație la alta.

Printre trăsăturile esențiale ale limbii literare se înscriu caracterul normat și cel cultivat al ei.

Caracterul normat se manifestă în toate compartimentele limbii: în fonetică (unde vizează

pronunţarea şi scrierea sunetelor), în gramatică (respectarea flexiunii etc.), în lexic (utilizarea

cuvintelor înţelese pe întregul teritoriu lingvistic al unei naţiuni). Iată un exemplu elocvent, în acest

sens, din domeniul derivării: în Atlasul lingvistic român (serie nouă, vol. V) sunt înregistrate mai multe

variante pentru adjectivul glumeţ: şăgos, şuguitor, şăgaci (Moldova), glumeţ, şod, şodeţ (Ardeal),

glumuos (Maramureş), glumaş (Banat). Toate aceste sinonime, cu excepţia lui glumeţ, sunt

regionalisme, pe care limba literară le evită.

Normele limbii literare au caracter istoric, ele constituie în diacronie, iar dicţionarele şi

lucrările academice consemnează existenţa lor în sincronie. Caracterul normat al limbii literare nu

implică faptul că aceasta este o limbă definitiv fixată, dar nici că înregistrează o evoluţie regulată;

limba literară oscilează între fixare şi evoluţie, ceea ce G. Devoto ar numi „stabilitate lingvistică activă” .

O trăsătură esenţială a normei literare o reprezintă coerenţa ei, care rezultă din caracterul

unitar. Acesta cunoaşte fluctuaţii de-a lungul timpului; înainte de unificarea limbii literare, când

existau diferite variante literare regionale, nu se putea vorbi de norme unice, ci de mai multe norme

regionale. Gradul de coerenţă al fiecăreia variază în funcţie de perioadă şi de regiune. Se poate spune

10

deci că norma literară este expresia convenţională, în general coerentă, a unui uz lingvistic dominant

(existent sau nu în limbă la un moment dat în timpul aplicării unei norme), impusă, în funcţie de

nivelul cultural al societăţii, prin măsuri mai mult sau mai puţin coercitive, persoanelor aparţinând

unei anumite comunităţi (culturale).

Dacă prin caracterul normat limba literară se opune graiurilor, selectând și sintetizând

elementele comune ale limbii naționale, prin caracterul cultivat (îngrijit, prelucrat, elaborat, ca

urmare a intervenției factorului conștient) ea se opune limbajului spontan al conversației curente.

Acesta din urmă este mai „liber”, mai puțin supus constrângerilor, fapt ce îi permite să lase loc utilizării

termenilor populari și expresiilor familiare, precum și unor procedee variate specifice stilului oral.

Termenul literar din expresia limbă literară se referă nu numai la aspectul scris al limbii, ci și la forma

îngrijită, controlată a comunicării unui vorbitor cult.

Aspectul cultivat al limbii literare se realizează prin selectarea mijloacelor celor mai adecvate,

reclamate de scopul comunicării, prin folosirea exactă și nuanțată a cuvintelor, prin îmbinarea lor în

propoziții și fraze menite să asigure expunerii – orale sau scrise – claritate și coerență. Limba literară

nu exclude latura estetică a comunicării, ci o implică, cu precizarea că funcţia estetică are în cadrul

limbii literare normate altă menire decât cea care vizează limba literaturii artistice: estetica limbii

literare indică o competenţă lingvistică ridicată a celui care foloseşte limba, în timp ce estetica

limbajului beletristic este expresia talentului scriitorului, care recurge la resurse lingvistice

individuale, intervenind creator în limba naţională.

1.3. PERIODIZAREA ISTORIEI LIMBII ROMÂNE LITERARE

Problema periodizării istoriei limbii române literare a fost insuficient abordată în lucrările de

specialitate, iar un punct de vedere unitar, conturat prin criteriul esenţial de clasificare în funcţie de

evoluţia internă, structurală a limbii literare, nu există.

Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu [Rosetti, Cazacu, Onu, 1971] adoptă un criteriu comod, lipsit

însă de justificare teoretică şi metodologică, al împărţirii pe secole. Astfel, prima perioadă o constituie

secolul al XVI-lea, reprezentativ prin activitatea diaconului Coresi, care pune la baza limbii literare

graiul din nordul Munteniei şi din sudul Transilvaniei. Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea sunt cuprinse

în următoarea perioadă, în care româna literară nu mai resimte atât de mult puternica influenţă a

limbii bisericeşti, diversificându-şi stilurile. Pentru perioada cuprinsă între începutul secolului al XIX-

lea şi zilele noastre, autorii nu propun diviziuni şi criterii ferme.

În opinia Paulei Diaconescu [Diaconescu, 1974], istoria limbii române literare moderne

(1830–1900) prezintă trei perioade importante în procesul de fixare a normelor limbii literare

(identice, conform autoarei, cu perioadele de dezvoltare ale literaturii moderne din secolul al XIX-lea):

a) perioada paşoptistă (1830–1860), încadrată de date ale istoriei politice (1829 şi 1859) și

caracterizată prin preocuparea pentru unificarea şi modernizarea limbii literare;

b) perioada de după Unire (1860–1867–1875), când se impune latinismul, iar în planul ideologiilor culturale

domină revista Convorbiri literare;

c) perioada marilor clasici (1875–1900), marcată de influenţa exercitată de stilurile individuale ale

marilor scriitori. Lipsa unor criterii ferme de delimitare, care să vizeze evoluţia propriu-zisă a limbii

literare, face ca această încercare de periodizare să fie discutabilă în unele privinţe.

Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra [Munteanu, Țâra, 1983] disting două etape fundamentale: vechea

română literară şi româna literară modernă, delimitate de o perioadă de tranziţie (1780–1840).

Epoca veche, în care nu avem o limbă literară propriu-zisă, normată şi unitară, ci mai multe

variante cultivate ale unor subdialecte dacoromâne, dintre care nici una nu este predominantă,

cuprinde două perioade importante:

11

a) prima începe prin secolul al XV-lea şi durează până la 1640, fiind caracterizată de puţine

scrieri originale (mai ales scrisori, documente), traduceri şi tipărituri; se conturează două variante

literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (muntenească şi sud-transilvăneană);

b) a doua perioadă durează de la 1640 până la sfârşitul secolului al XVIII-lea (1780), interval în

care slavona este înlăturată definitiv ca limbă oficială; variantele literare se delimitează mai precis, în

special cea muntenească şi cea moldovenească, iar cultivarea valorilor estetice ale limbii române

înregistrează reuşite notabile (Dosoftei, Cantemir); româna literară se află încă aproape de vorbirea

populară, iar dintre variantele stilistice, numai cea administrativ-juridică se conturează mai precis.

Epoca veche se încheie pe la 1780, an care marchează – prin tipărirea primei gramatici a limbii

române – începutul unui lung proces de normare și unificare a exprimării culte.

Epoca modernă cuprinde trei perioade:

a) prima perioadă (1780–1840), numită şi „premodernă“ sau „de tranziţie“, înregistrează

laicizarea culturii, proces având drept consecinţă a) pierderea unităţii limbii culte, unitate realizată

prin traducerile bisericeşti, tipărite între 1725–1728, şi b) accentuarea diferenţelor dialectale dintre

variantele literare; există însă şi preocuparea pentru unificarea limbii culte (Şcoala Ardeleană, I.

Heliade Rădulescu);

b) a doua perioadă (1840–1880) este etapa marcată de căutarea soluţiilor pentru

modernizarea și normarea limbii (problema împrumuturilor, a ortografiei cu litere latine, a unificării

formelor);

c) în ultima perioadă (1880–1900), se produce unificarea variantelor literare şi consolidarea

stilurilor limbii literare; în 1904, prin modificările aduse ortografiei de Academia Română, se stabilesc

definitiv bazele scrierii fonetice a limbii române, ce s-au păstrat, cu unele modificări, până astăzi.

Secolul al XX-lea nu este inclus în faza modernă a limbii române literare, pentru că autorii îl identifică,

fără să menţioneze însă acest lucru, cu epoca contemporană; după 1918, procesul de desăvârşire a

unităţii limbii române literare intră într-o nouă şi ultimă fază, când limba scrisă, folosită de oamenii

cultivaţi din provinciile intrate în componenţa României, pierde o serie de trăsături regionale.

Periodizarea propusă de I. Gheţie [Gheție, 1997] acceptă existenţa a două mari epoci în

evoluţia limbii literare: epoca veche (1532–1780) şi epoca modernă (1780–1960); perioada de

tranziţie este încadrată în epoca modernă.

Epoca veche include două perioade:

a) perioada cuprinsă între 1532 (anul semnalării celor mai vechi texte literare româneşti,

astăzi pierdute, Evanghelia şi Apostolul din Moldova) şi 1656 (data apariţiei cărţii bălgrădene Scutul

Catehismului, care marchează sfârşitul unei epoci de intensă activitate culturală) delimitează faza

formării principalelor variante teritoriale ale limbii literare;

b) perioada cuprinsă între 1656 şi 1780 (anul apariţiei gramaticii lui S. Micu şi Gh. Şincai,

Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, care expune doctrina lingvistică a Şcolii Ardelene) se

caracterizează prin realizarea unei prime unificări a românei literare.

Epoca modernă are trei perioade:

a) între 1780 şi 1836 (când începe corespondenţa dintre I. Heliade Rădulescu şi C. Negruzzi,

prilej de exprimare a unor opinii importante despre limba literară) este consemnată o perioadă de

diversificare lingvistică, la sfârşitul căreia unitatea realizată în veacul trecut este, în mare parte,

pierdută;

b) între 1836 şi 1881 (anul în care este votat primul proiect ortografic oficial al Academiei

Române) se desfăşoară procesul de constituire a principalelor norme ale limbii literare actuale;

c) între 1881 şi 1960 (când apare Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie) are loc

fixarea definitivă, în detaliu, a normelor limbii române literare contemporane.

12

Așadar, cele prezentate confirmă teza privind diversitatea pozițiilor acceptate de diferiți autori

în problema periodizării limbii române literare. Niculina Iacob [Iacob, 2008] realizează o sinteză a

acestor opinii, constatând că cei mai mulţi specialişti consideră că două sunt epocile fundamentale

ale limbii române literare: vechea română literară şi româna literară modernă. Intre cele două

perioade se delimitează o etapă de tranziţie cuprinsă aproximativ între 1780-1840, aceasta fiind şi

prima etapă a limbii literare moderne.

Vechea română literară permite o împărţire în două epoci. Prima începe prin secolul al XVI-

lea şi durează până la 1640, a doua se desfăşoară între 1640-1780.

Pentru perioada de până la 1640, bibliografiile limbii române vechi au înregistrat primele

texte în limba română. Acestea, manuscrise sau tipărituri, reprezintă traduceri de cărţi religioase, acte

şi scrisori - particulare sau oficiale. Limba lor prezintă un vocabular sărac şi numeroase particularităţi

dialectale, care i-au determinat pe specialişti să vorbească, pentru această perioadă, de două variante

literare: una de tip nordic - maramureşeană, alta de tip sudic - muntenească sau sud-transilvăneană.

Nu lipsesc din aceste prime texte traduse, şi se vor întâlni şi în traducerile de mai târziu, construcţiile

artificiale, nefireşti, imitate după limba originalului. Perioada 1640-1780 se caracterizează printr-o

tendinţă de laicizare a culturii române. Ca urmare, româna literară începe a se elibera de sub influenţa

limbii textelor religioase şi are loc o apropiere de limba vie a poporului. Pe lângă textele religioase -

principala formă de manifestare a culturii şi în această perioadă - apar cronicile, textele juridice,

textele cu caracter oratoric şi filozofic. Influenţa limbii slavone asupra limbii române mai scade fără a

dispărea însă; cresc concomitent influenţele neogreacă şi turcă, acestea atingând apogeul în epoca

fanariotă (1711-1821). Cu timpul, se face simţită pătrunderea elementelor ruseşti şi romanice.

Epoca premodernă acoperă o perioadă relativ întinsă, delimitată aproximativ de anii 1780 –

1840, numită şi perioada de tranziţie la epoca modernă; textele realizate în această perioadă ilustrează

accentuarea procesului de laicizare a culturii. Apar manuale şi cărţi tehnice, care pun în circulaţie un

număr mare de neologisme din cele mai diferite domenii: matematică, fizică, agronomie, geografie,

gramatică, putându-se vorbi acum despre începuturile stilului ştiinţific. Unii specialişti, printre care Al.

Rosetti, B. Cazacu, L. Onu [Rosetti, Cazacu, Onu, 1971], sunt de părere că deschizător de drumuri în

acest domeniu trebuie considerat totuşi Dimitrie Cantemir, realizator al unui prim glosar românesc de

neologisme în Scara numerelor şi cuvintelor străine tâlcuitoare din romanul alegoric Istoria ieroglifică.

Anul apariţiei primei gramatici româneşti tipărite - 1780 - este considerat punctul de plecare

al procesului de normare şi unificare a exprimării culte. Cu toate că gramatici ale limbii române se

scriseseră şi înainte, dar nu se tipăriseră (D. Eustratievici Braşoveanul şi călugărul Macarie de la

schitul Sihla), S. Micu şi Gh. Şincai, autorii primei gramatici tipărite a limbii române – Elementa linguae

daco-romanae sive valachicae – îşi propuneau, în prefaţă, perfecţionarea limbii materne, lucru extrem

de important pentru vremea respectivă. La aceasta se adaugă faptul că lucrarea are o circulaţie

incomparabil mai mare decât una păstrată în manuscris şi acela că, fiind scrisă în latină - limbă de cult

a epocii în ţările catolice, putea fi cunoscută şi de străini, iar limba română putea astfel fi recunoscută

între limbile romanice surori. Se manifestă acum şi o tendinţă de modernizare a exprimării literare şi

de unificare a normelor acesteia datorită activităţii lingvistice a corifeilor Şcolii Ardelene. Bazele

creării normei unice supradialectale se pun de către Petru Maior. Criteriul fundamental în selectarea

normelor este cel al maximei apropieri de prototipul latin. Activitatea lingvistică a ardelenilor va

reprezenta punctul de plecare pentru Ion Heliade Rădulescu, realizatorul lucrării Gramatica

românească, 1828, una dintre cele mai de seamă contribuţii în direcţia normării limbii literare, a

creării normei unice. În Prefaţa acestei lucrări, autorul susţine ortografia fonetică şi propune soluţii

pentru îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi, mai cu seamă din latină şi din limbile romanice

„surori”, indicând şi modalităţile concrete de adaptare a neologismelor. Aceeaşi grijă manifestă autorul

13

şi pentru norma morfologică. Până la exagerările italienizante ale lui Heliade (după 1840), el rămâne

un real modelator al limbii române literare.

A doua perioadă a epocii moderne (1840-1880) începe odată cu apariţia Daciei Literare la

Iaşi sub conducerea lui M. Kogălniceanu. El este iniţiatorul curentului naţional în cultură românească.

Sub raportul lingvistic, perioada se caracterizează prin: îmbogăţirea vocabularului cu neologisme şi

adaptarea lor; aşezarea limbii vorbite a poporului la baza dezvoltării limbii literare; înlocuirea

alfabetului chirilic cu cel latin şi stabilirea unei ortografii bazate pe principii fonetice (ortografia cu

alfabet latin a fost adoptată oficial în 1860 în Muntenia, iar în 1862 în Moldova). Începutul acestei

perioade a stat sub semnul activităţii lui Ion Heliade Rădulescu, M. Kogălniceanu, Al. Russo, C.

Negruzzi, V. Alecsandri, iar în a doua parte – a lui T. Maiorescu şi, bineînţeles, a marilor clasici ai

literaturii noastre.

Cea de a treia etapă (1880-1900) se caracterizează prin unificarea variantelor literare, prin

consolidarea stilurilor limbii literar-artistice. După 1900, în 1904, Academia Română reglementează

ortografia, păstrată cu unele modificări neesenţiale până astăzi.

1.4. ORIGINILE LIMBII ROMÂNE LITERARE

Numeroşi specialişti leagă originile limbii române literare de apariţia scrisului în limba

română, plasând epoca de început în secolul al XVI-lea.

Primul care a formulat această teorie a fost B. P. Hasdeu [Hasdeu, 1937:98], în 1879. El

considera că începuturile românei literare ar trebui căutate în tipăriturile coresiene, unde se găsea

limba tipică a românilor.

Un punct de vedere asemănător susţinea şi lingvistul ieşean Al. Lambrior, care afirma că limba

textelor de la Braşov a avut rol de limbă literară şi a menţinut unitatea românei.

Ulterior, acest punct de vedere a fost împărtăşit şi de majoritatea lingviştilor bucureşteni.

Astfel, O. Densusianu [Densusianu, 1961:14], reticent în legătură cu elementele de limbă literară din

secolul al XVI-lea, admitea rolul textelor braşovene în formarea şi dezvoltarea limbii române literare.

Rolul tipăriturilor coresiene este categoric susţinut de I. Bianu, Al. Rosetti, B. Cazacu, D. Macrea, I.

Gheţie. S-a afirmat adesea că textele din secolul al XVI-lea sunt redactate într-o limbă greoaie, uneori

ininteligibilă. Deşi aceste defecte şi lipsuri sunt reale, vechii traducători s-au străduit să realizeze o

exprimare literară, deosebită de vorbirea curentă şi de limba folosită în actele particulare.

O teorie oarecum diferită de cea a „şcolii bucureştene“ a fost formulată de N. Iorga [Iorga,

1925:192-193] (preluată de S. Puşcariu, N. Drăganu, Al. Procopovici); fără a contesta importanţa

textelor coresiene, savantul afirmă că diaconul Coresi nu a făcut altceva decât să tipărească, cu

intervenţii minime, textele husite, adică manuscrisele rotacizante, despre care se credea că au fost

realizate în secolul al XV-lea, considerându-se astfel că aici trebuie căutat momentul de început al

limbii noastre literare. Cercetările au demonstrat însă că manuscrisele maramureşene sunt copii

realizate la mijlocul secolului al XVI-lea sau chiar mai târziu după originale care s-au pierdut şi care, în

consecinţă, nu pot fi datate.

O concepţie diametral opusă faţă de ideile exprimate anterior este susţinută de „şcoala

ieşeană“. Potrivit acestei opinii, limba română literară s-a constituit efectiv abia în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, după Unirea Principatelor. Aspectul cult al limbii române, până la unirea din 1859,

prezenta variante regionale, care aveau originea în limba vorbită de clasele dominante începând cu

secolul al XV-lea.

Ideea conform căreia prima formă cultivată a limbii române trebuie căutată în vorbirea

claselor stăpânitoare din cele trei ţări române a fost susţinută iniţial de I. Nădejde, preluată de G.

Ibrăileanu, care, în cursul său, Istoria literaturii române moderne. Epoca lui Conachi, ţinut la

14

Universitatea din Iaşi între anii 1909–1920, a dezvoltat această teorie; pornind de la observaţia lui D.

Cantemir, potrivit căreia, pe la 1700, „era o deosebire între limba poporului şi cea a celor de sus“ şi

bazându-se pe propriile cercetări, criticul concluzionează că „moldovenii scriau limba vie a claselor de

sus în secolul al XVI-lea, care limbă vie era o limbă literară, iar în Muntenia a fost la fel” [Ibrăileanu,

1979:109].

Acest punct de vedere este reluat, cu o argumentare temeinică, de către G. Ivănescu: „Formarea

unei aristocraţii româneşti, distincte de popor, uneori cu origini în alte regiuni ale ţării, a dus la

formarea unor graiuri specifice ei, deosebite parţial de graiurile populare, şi, în cele din urmă, la

formarea unei limbi literare”[Ivănescu, 1980:499]. Iniţial, „graiul aristocraţiei va fi numai vorbit, dar,

în secolele al XV-lea şi al XVI-lea el va deveni şi scris. Prin unele particularităţi ale ei, limba literară

românească veche îşi are originea în graiul acestei aristocraţii” [Ibidem]. În ceea ce privește româna

literară propriu-zisă, unică și unitară, G.Ivănescu susține că aceasta începe a se constitui abia pe la

sfârșitul secolului al XVIII-lea, după 1780, și în prima jumătate a veacului al XIX-lea [Ivănescu,

2012:383].

I. Iordan condiţionează formarea limbii literare de apariţia naţiunii, susţinând că „varianta

literară a unei limbi se iveşte odată cu naşterea naţiunii sau, mai precis, începuturile limbii literare

sunt legate de începuturile transformării poporului în naţiune”. Astfel, înaintea secolului al XIX-lea, noi

nu am avut limbă literară, „ci numai limbă scrisă sau, ceea ce e tot una, dialecte literare”. Ideea de a

condiţiona limba literară de constituirea naţiunii respective este discutabilă, însă putem reţine de aici

importanţa esenţială a caracterului unitar al limbii literare (şi acest adevăr sub rezerva că, deşi limba

literară şi-a fixat normele supradialectale în secolul XIX-lea, ea a existat neunificată şi anterior acestui

secol).

O altă teorie, respinsă de majoritatea specialiştilor, susţinută însă de lingvişti prestigioşi (L.

Onu, I. Coteanu, Al. Graur) argumentează că primele forme de manifestare a limbii române literare –

considerând aspectul „îngrijit“ suficient pentru definirea limbii literare – trebuie căutate în literatura

populară; cu alte cuvinte, limba literară apare înaintea scrisului, ca expresie a culturii populare. În

aceste condiţii, epoca de formare a românei literare coboară mult în timp, iar orice încercare de datare

devine inutilă.

N. Iacob consideră că începuturile vechii române literare trebuie căutate în textele din secolul

al XVI-lea. Apariţia acestor texte şi implicit, a limbii literare a fost posibilă numai printr-un proces

pregătitor îndelungat. Astfel, în perioada când slavona era limba de cultură, s-a realizat treptat

adaptarea alfabetului chirilic la scrierea limbii române şi îmbogăţirea vocabularului de cultură al

românilor.

Amintim şi teoria lingvistului rus R. A. Budagov, după care româna literară se naşte în secolul al

XVII-lea, prin contribuţia cronicarilor. Excluzând textele din secolul al XVI-lea pe motiv că sunt scrise

într-o limbă imperfectă şi necizelată, autorul afirmă că „primele monumente ale limbii literare apar

numai în secolul următor, o dată cu apariţia cronicarilor şi a legendelor, în epoca lui M. Costin şi I.

Neculce” [Budagov, 1967:324-325].

Șt. Munteanu și V.D.Țâra consideră că la baza acestei mari diversități de opinii stă modul diferit

de a concepe româna literară în diversele momente ale evoluției ei, dar și lipsa unor cercetări detaliate

asupra monumentelor de limbă cultă din veacurile anterioare [Munteanu, Țâra, 1983:36].

Cei care susțin întâietatea tipăriturilor din veacul al XVI-lea în procesul de formare a limbii

române literare pornesc de la ideea că cele dintâi eforturi îndreptate spre cultivarea conștientă a limbii

pot fi identificate numai în scrierile tipărite, întrucât aici găsim expresia cea mai înaltă a efortului de

selecție a formelor și de perfecționare a exprimării. Dar acești cercetători pierd din vedere faptul că

15

limba celor dintâi cărți românești tipărite care ni s-au păstrat este rezultatul unui șir de strădanii mai

vechi, despre care mărturisesc manuscrisele din veacul al XVI-lea ajunse până la noi, precum și

mențiunile privitoare la folosirea limbii române în redactarea unor documente traduse apoi în slavonă

sau în alte limbi. Totodată, se admite, în general, că „activitatea literară desfășurată în Brașov în a doua

jumătate a secolului al XVI-lea a constat în copierea și revizuirea unor texte provenind din diverse

regiuni ale țării și în primul rând din Banat – Hunedoara și Moldova” [Gheție, 1975:261]. Tipărind deci

cărți traduse de alții, Coresi s-a străduit doar să adapteze limba acestor scrieri la normele variantei

literare muntenești, pe care o cunoștea, probabil, de la curtea domnească din Târgoviște. Dar acțiunea

lui Coresi și a colaboratorilor săi nu se poate imagina fără a admite că în această parte a țării exista o

tradiție literară mai veche, singura care putea să determine impunerea unor norme în lipsa cărților

normative. Prin urmare, cultivarea limbii române scrise trebuie să fi început înainte de elaborarea

traducerilor cunoscute din veacul al XVI-lea, adică aproximativ din timpurile când s-au întocmit

primele „manuale” bilingve folosite în școli de viitorii preoți și dieci, precum și de numeroși

reprezentanți ai claselor stăpânitoare.

Ideea conform căreia originile românei literare trebuie căutate în limba creațiilor folclorice nu

poate fi susținută cu argumente convingătoare. Chiar dacă intenția unei exprimări îngrijite, care

presupune un efort de selecție a mijloacelor lingvistice, este evidentă în aproape întreaga literatură

populară, nu se poate ajunge totuși la concluzia că în aceste producții orale găsim cea dintâi

manifestare a aspectului literar al limbii române, pentru că aici selecția nu se face în baza unui criteriu

normativ, ci a unui estetic. Limba artistică populară se subordonează vorbirii populare și se realizează,

mai ales, în perioada anterioară limbii culte, în limitele structurii graiului din zona în care au fost

create sau în care circulă diverse producții folclorice.

Dacă fixarea începuturilor limbii române literare în varianta artistică a vorbirii populare, a

cărei vechime nu poate fi precizată, ar însemna o evidentă exagerare, nu s-ar exagera mai puțin

admițându-se că româna literară a început să se constituie abia în secolul al XVII-lea, prin contribuția

cronicarilor. Chiar dacă în acest secol se consemnează biruința limbii române asupra celei slavone, nu

poate fi acceptată părerea lui R.Budagov, fără a ignora strădaniile unui șir întreg de cărturari români

din secolul al XVI-lea (poate chiar al XV-lea), îndreptate spre „lucrarea” și îmbogățirea limbii noastre.

În concluzie, se poate afirma că procesul de formare a limbii române prin concursul cărturarilor

şi al oamenilor instruiţi din cele trei provincii româneşti a început încă din epoca în care slavona

îndeplinea, la noi, funcţiile limbii de cultură şi s-a accelerat de prin sec. al XVI-lea, când româna îşi

asumă, treptat, aceste atribuţii.

Dar limba română literară normată, unitară şi stabilă, a început să se constituie abia după 1780,

dată la care începe procesul de unificare a variantelor literare româneşti prin intervenţia deliberată

a cărturarilor, în primul rând a filologilor şi scriitorilor. Deplina unificare a normelor limbii române

literare se va realiza însă după constituirea statului naţional unitar român.

1.5. BAZA DIALECTALĂ A LIMBII ROMÂNE LITERARE

Un adevăr general acceptat este acela că o limbă literară se naşte, de regulă, pe baza unui

dialect. Condiţii de ordin politic, economic sau cultural, combinate sau nu, fac ca un anumit dialect să

se impună drept limbă scrisă, fiind ulterior adoptat ca limbă unică şi de vorbitorii celorlalte dialecte

ale limbii naţionale. De cele mai multe ori, un dialect este recunoscut ca normă comună, dacă este

vorbit în regiunea unde se găseşte capitala sau un oraş important (aceste centre urbane pot modifica

baza dialectală a unei limbi: pentru limba engleză, până în secolul al XV-lea, dialectul din Essex a jucat

un rol major, fiind apoi depăşit în importanţă de cel londonez). Limba franceză literară are la bază

16

dialectul francien din Île-de-France, din zona Parisului, care, devenind principalul centru al vieţii

politice şi culturale franceze, a impus idiomul folosit în această regiune şi în celelalte provincii ale ţării.

O situaţie diferită prezintă alte limbi. De exemplu, dialectul toscan s-a impus, începând cu

secolul al XIV-lea, ca limbă literară prin prestigiul conferit de operele lui Dante, Petrarca, Boccaccio,

scrise în acest dialect, iar limba literară germană s-a constituit pe baza dialectului saxon datorită

influenţei exercitate de Biblia lui Luther, redactată în acest dialect. Însă limba literară nu coincide

niciodată cu dialectul aflat la baza ei, ea renunţând la ceea ce acesta are strict particular, acceptând

totodată forme şi cuvinte specifice celorlalte dialecte; această fuziune a formelor şi unificarea

lingvistică propriu-zisă se produce la nivelul variantelor scrise ale dialectelor implicate. Dialectul

dominant îşi păstrează trăsăturile specifice mult timp după ce varianta sa literară, devenită normă

comună, a renunţat la unele dintre ele. Celelalte dialecte îşi menţin existenţa de-a lungul timpului, fiind

influenţate şi ele de limba unică.

În ceea ce priveşte baza dialectală a românei literare, au fost emise până astăzi o serie de teorii

divergente, elaborate de pe poziţii teoretice şi metodologice diferite.

1. Teoria cea mai veche şi mai răspândită este aceea care susţine că la baza limbii române

literare stă graiul muntenesc. Prima afirmare a acestui punct de vedere o face B. P. Hasdeu (1879),

care consideră că graiul din Muntenia şi sudul Transilvaniei, cu o structură mai clară, a dobândit încă

din secolul al XVI-lea un statut aparte, întrucât pe el s-a întemeiat limba tipăriturilor coresiene, iar mai

târziu s-a impus ca bază a limbii române literare moderne. Importanţa textelor coresiene este

remarcată şi de Al. Lambrior (1881), care a comparat rolul graiului muntenesc în procesul de formare

a românei literare cu acţiunea de unificare a dialectului din Paris şi Île-de-France în cadrul limbii

franceze. Această concepţie a fost susţinută mai ales de Școala lingvistică bucureşteană (O. Densusianu,

P. V. Haneş, Al. Rosetti, J. Byck, Al. Graur, I. Coteanu ş.a.)

Prima demonstraţie amplă, cu scopul de a dovedi caracterul muntean al românei literare, a fost

realizată de I. Coteanu. Pentru a arăta că „la baza limbii noastre literare stă demult şi a fost tot timpul

dialectul muntean“, lingvistul a comparat trăsături ale limbii literare cu elemente corespunzătoare din

principalele subdialecte dacoromâne. Din punct de vedere sincronic, rezultatele analizei sunt

concludente, însă, dacă lucrurile sunt abordate diacronic – aşa cum este normal, întrucât procesul de

cultivare a limbii române şi de fixare a normelor începe din secolul al XVI-lea sau chiar mai devreme,

iar repartiţia geografică a fenomenelor dialectale nu este identică cu cea de azi –, atunci concluziile pot

fi diferite. Subdialectul muntenesc a stat la baza variantei literare de tip sudic (până la formarea

românei literare moderne), care a contribuit decisiv, dar numai la sfârşitul secolului trecut, la

întemeierea normelor unice ale românei culte actuale. În concluzie, subdialectul muntenesc se află

indirect, prin intermediul variantei literare munteneşti, la baza limbii române literare moderne.

Selecţia normelor unice s-a făcut pornindu-se de la variantele literare (rar de la graiurile populare din

secolul al XIX-lea), astfel încât se impune comparaţia structurilor vechilor variante literare cu limba

cultă modernă, pentru a determina în ce măsură aceasta este influenţată de diferitele zone lingvistice

româneşti.

2. După alţi cercetători, la baza limbii române literare se află graiul maramureşean. Această

teorie pleacă de la premisa larg acceptată, că primele manifestări ale românei literare le întâlnim în

textele maramureşene (rotacizante), reproduse, cu câteva modificări lingvistice în cărţile tipărite de

Coresi. N. Iorga a fost primul care a susţinut această opinie, preluată şi de S. Puşcariu, Al. Procopovici,

N. Drăganu. S. Puşcariu, care a studiat amănunţit problema, consideră că româna literară s-a născut prin

adaptarea limbii textelor maramureşene la graiul din sudul Transilvaniei, foarte asemănător cu cel din

Muntenia. Adepţii teoriei se limitează la studierea românei scrise din secolul al XVI-lea, ceea ce,

desigur, nu este un argument în favoarea acestei opinii. Pentru evoluţia ulterioară, S. Puşcariu admite o

17

bază dialectală dublă: maramureşeană şi munteană (transilvăneană de sud), realizată prin fuziunea

principalelor trăsături ale celor două graiuri dacoromâne în cărţile lui Coresi.

3. Concepţia conform căreia limba română literară nu are la bază un anumit grai, ci este un

compromis între toate graiurile dacoromâne a fost exprimată pentru prima oară de A. Philippide

(1894). Lingvistul observă că graiul muntenesc a tins spre preponderenţă, însă influenţa sa a fost

concurată de activitatea scriitorilor moldoveni. Limba română literară ar fi început să se fixeze ca

limbă comună drept „un compromis între dialectele diferitelor provincii româneşti.“ Teoria a fost

preluată de G. Pascu, I. Iordan, G. Istrate. I. Iordan admite că, de regulă, la baza limbii literare stă un

singur dialect; în cazul românei, se poate vorbi însă de participarea „mai multor variante locale la

constituirea limbii naţionale şi a celei literare...“, limba română literară modernă fiind considerată o

koiné realizată prin integrarea vechilor variante literare. În procesul de formare a limbii literare

comune, I. Iordan atribuie graiului muntenesc un rol important (însă nu decisiv).

4. O teorie interesantă a formulat E. Petrovici [Petrovici, 1960:78], care susţine că norma unică

a rezultat, după 1859, prin fuziunea normelor regionale din Bucureşti (varianta munteană) şi Iaşi

(varianta moldoveană). Lingvistul clujean arată că integrarea celor două variante literare într-o

singură koiné a condus la eliminarea unor particularităţi dialectale munteneşti şi moldoveneşti; deşi

minimalizată, contribuţia deosebită a filologilor şi a scriitorilor transilvăneni la stabilirea normelor

limbii române literare moderne nu este de ignorat.

5. Importantă este şi teoria (susţinută de G. Ivănescu şi I. Gheţie) după care nu am avut o limbă

literară unitară până în secolul al XIX-lea, ci mai multe variante („dialecte“) literare, întemeiate, fiecare,

pe câte unul din principalele subdialecte dacoromâne. În urma unei ample analize, G. Ivănescu conchide

că, începând cu secolul al XVI-lea, se pot identifica cinci „graiuri“ sau „dialecte“ literare: a) cel

maramureşean (din textele rotacizante); b) cel transilvănean (aproape identic cu cel maramureşean,

dar fără rotacism, reprezentat prin unele texte de la 1600 scrise în Transilvania); c) cel din Muntenia şi

Transilvania de sus (regiunea Sibiu–Braşov, atestat în Scrisoarea lui Neacşu, în tipăriturile lui Coresi etc.); d) cel

din Moldova (din textele de pe la mijlocul veacului al XVI-lea); e) „dialectul“ literar bănăţean (atestat, din a

doua jumătate a secolului al XVI-lea, în textele din Banat, Ţara Haţegului, Orăştie).

Observând că, în secolul a XVI-lea, cele cinci „dialecte“ literare se aseamănă foarte mult, G.

Ivănescu nu susţine ferm clasificarea de mai sus; autorul afirmă că „s-ar părea că nu există, la drept

vorbind, în cea mai veche limbă literară românească decât două mari varietăţi: una nordică,

ardelenească, moldovenească şi bănăţeană în acelaşi timp, şi alta sudică, muntenească şi oltenească în

acelaşi timp... şi că abia cu secolul al XVIII-lea, când elementele populare pătrund puternic în limba

scrisă, se observă patru dialecte literare bine distincte unul de altul: cel muntenesc, cel moldovenesc,

cel ardelenesc şi cel bănăţean” [Ivănescu, 2012:91]. Lingvistul nu susţine deci că în primele două

secole limba română literară a avut o bază exclusiv maramureşeană, ci consideră numai că varianta

literară nordică, prin textele rotacizante, care au avantajul întâietăţii cronologice, a influenţat cu

precădere limba textelor din secolul al XVI-lea (inclusiv pe cele coresiene), a cărei importanţă se

diminuează în veacurile următoare, o dată cu mutarea spre sud a centrelor culturale româneşti.

O concepţie asemănătoare prezintă I. Gheţie (existenţa mai multor variante literare, realizarea

unificării literare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe baza variantei literare munteneşti, dar şi

prin contribuţia celorlalte variante literare dacoromâne, importanţa textelor coresiene etc.). Însă I.

Gheţie se îndepărtează de G. Ivănescu când respinge influenţa maramureşeană asupra variantelor

literare din primele secole. Observând că scrisul literar românesc apare simultan în mai multe centre

culturale, I. Gheţie identifică, în secolul al XVI-lea, „patru variante literare regionale: munteană – sud-est

ardeleană, nord-moldoveană, bănăţeană-hunedoreană şi nord-ardeleană”[Gheție, 1975:624]. În

intervalul 1588–1656 se consolidează trei variante literare: cea moldoveană (a cărei bază dialectală

18

înregistrează o serie de modificări o dată cu mutarea centrului cultural din Bucovina la Iaşi); cea

muntenească (a cărei bază dialectală se schimbă prin deplasarea centrului cultural din Oltenia la

Târgovişte); cea sud-vest-transilvăneană (care se formează datorită mutării centrului cultural din

nordul spre sud-vestul Transilvaniei, la Bălgrad). În principiu, aceste variante se menţin până în

secolul al XIX-lea, când limba română literară se unifică pe baza vechii variante literare munteneşti din

anii 1750 (cu modificările aduse de Heliade în 1829) [Gheție, 1975:629]. I. Gheţie distinge trei etape

importante în procesul de impunere definitivă a graiului muntenesc ca bază a limbii literare: a)

momentul 1750 (când varianta literară muntenească s-a generalizat în tipărituri); b) intervalul 1840–

1880 (când graiul muntenesc este acceptat ca exponent al tradiţiei de unitate a limbii literare); c)

perioada de după 1860–1880 până prin 1953–1960 (când muntenizarea limbii literare este

confirmată de lucrările normative ale Academiei) [Gheție, 1982:112].

Teoria expusă de G. Ivănescu şi, cu unele modificări, de I. Gheţie, rămâne singura bazată pe

aprofundarea faptelor de limbă culese dintr-un număr mare de texte literare, oferind soluţii

convingătoare pentru lămurirea relaţiei complexe dintre limba literară şi graiurile dacoromâne.

Aşa cum a rezultat din cele câteva din teoriile prezentate supra, în epoca veche, datorită

existenţei mai multor variante literare ale limbii române, diferenţiate în timp şi spaţiu, este normal să

căutăm mai multe baze dialectale şi nu una singură, în funcţie de numărul variantelor literare. Româna

este o limbă romanică mai puţin diversificată dialectal, iar variantele cultivate ale limbii române vechi

prezintă puţine elemente de diferenţiere majoră. Explicaţia stă în relativa unitate a limbii române, în

ciuda îndelungatei separări administrative şi politice a românilor; cărţile, îndeosebi cele religioase, au

promovat variante ale limbii române care s-au influenţat reciproc, insuficient pentru constituirea unei

limbi literare unitare, dar suficient pentru a întemeia o tradiţie a limbii noastre scrise.

Există două tipuri principale de variante literare:

a) variantele sudice (mai apropiate între ele, se bazează pe graiul muntenesc, inclusiv pe

trăsăturile din sud-estul Transilvaniei);

b) variantele nordice (care se diferenţiază mai accentuat între ele şi se bazează pe graiurile

transilvănene de nord şi sud-vest, pe graiul bănăţean şi pe cel din Moldova de nord).

Specialiştii au selectat un număr de 21 de trăsături fundamentale care prezintă realizări

diferite pe teritoriul dacoromân. Ele se pot identifica practic în orice perioadă şi în cadrul fiecărei

variante regionale, cu precădere la nivel fonetic şi morfologic; depistarea unor elemente specifice la

nivel sintactic este dificilă, iar în ceea ce priveşte lexicul, stabilirea unui tablou complet al

corespondenţelor lexicale interregionale rămâne o sarcină anevoioasă.

Prezentăm lista trăsăturilor fundamentale, specifice variantelor sudice vs variantele nordice:

ă protonic păstrat sau trecut la a: bărbat – barbat;

e medial aton păstrat sau trecut la i: veni – vini;

e final aton păstrat sau trecut la i: cade – cadi;

ḙa accentuat final, păstrat sau redus la e: mea – me;

ia accentuat în poziţie „tare“ păstrat sau trecut la ie: băiat – băiet;

f (+iod) păstrat sau palatalizat în stadiul h´: fi – hi;

labialele p, b, m şi labiodentalele f, v moi sau dure, în poziţie „tare“ (după care e şi ḙa apar

păstrate sau trecute la ă, a): merg – mărg, tocmeală – tocmală;

d dur sau moale (după care e şi i se păstrează sau trec la ă, î): desface – dăsface, din – dân;

n (intervocalic, în elemente de origine latină) păstrat sau trecut la r (nr): bune – bu(n)re;

ń păstrat sau trecut la i : spuńi – spu

i ;

19

s, dz, z, ţ moi sau dure (după care e, i, e a se păstrează sau trec la ă, î, a): sec – săc, (d)zice –

(d)zâce, zid – zâd, ţe apă – ţapă.

ş, j moi sau dure, de regulă în poziţie „tare“ (după care e, i se păstrează sau trec la ă, î):

aşe(d)za – aşă(d)za, şir – şâr;

ş, j moi sau dure, în poziţie „moale“ (după care elementul vocalic şi-a păstrat articulaţia

palatală sau a trecut la a): grijëşte (grijeşte) – grijaşte, şëpte (şepte) – şapte; ulterior, prin velarizarea lui

e (<e a ), raportul între fonetisme devine: grijëşte (grijeşte), grijăşte – grijaşte; şëpte (şepte), şăpte –

şapte.

dz păstrat sau trecut la z: dzice – zice;

ğ ( +o, u) păstrat sau trecut la j: gioi – joi, giudeca – judeca;

r moale sau dur, de regulă în poziţie „tare“ (după care apar e, i sau ă, î: reu – rău, riu – râu);

r moale sau dur, în poziţie „moale“ (după care elementul vocalic şi-a păstrat articulaţia

palatală sau a trecut la a): ocărëşte (ocăreşte) – ocăraşte; ulterior, prin velarizarea lui e (< e a ), raportul

între fonetisme devine: ocărëşte (ocăreşte), ocărăşte – ocăraşte;

rr păstrat sau trecut la r: urrî – urî;

articolul posesiv variabil în funcţie de număr sau de gen ori invariabil: al, a, ai, ale – a;

formele de prezent indicativ şi conjunctiv ale verbelor de conjugarea II, III şi IV, cu radical în

d, n, t, terminate în -(d)z(ă); -i(u), ie; -t(ă) sau cu dentala refăcută: să au(d)z – să aud, să au(d)ză – să

audă; să rămâi – să rămân, să rămâie – să rămână; să viu – să vin, să vie – să vină; să scoţ – să scot, să

scoaţă – să scoată.

Procesul deliberat de unificare a variantelor literare româneşti începe după 1780, anul în care

este publicată prima gramatică, prin activitatea laborioasă a Şcolii Ardelene, şi continuă în secolul al

XIX-lea prin contribuţia unor mari cărturari. Principalele criterii în funcţie de care au fost selectate

normele limbii române literare moderne sunt cele propuse de I. Heliade Rădulescu și acceptate de

Academia Română: a) criteriul etimologic, b) criteriul regularităţii formelor gramaticale, c) al

răspândirii geografice şi d) al eufoniei sau estetic.

Varianta literară muntenească prezenta norme care, mai ales la nivel fonetic, erau cele mai

apropiate de aceste condiţii, însă la impunerea ei ca bază a limbii române literare moderne au

contribuit şi factori extralingvistici (cel mai important fiind, desigur, stabilirea capitalei la Bucureşti).

Spre deosebire de limba unică din textele tipărite în jurul anului 1750, româna literară modernă nu

coincide perfect cu varianta muntenească. Influenţa celorlalte variante literare, mai ales în ceea ce

priveşte structura morfologică şi vocabularul, a fost importantă, fapt explicabil prin aceea că normele

actuale ale limbii literare sunt rezultatul unui efort gradual şi comun de selecţie depus, în secolul al

XIX-lea, de importanţi cărturari din toate provinciile româneşti.

În concluzie, limba română literară modernă se bazează numai indirect pe graiul muntenesc,

întrucât acesta este completat și îmbogățit cu multe elemente aparţinând celorlalte variante literare

româneşti.

20

ACTIVITĂȚI PRACTICE

A. SEMINAR:

1. Conceptul de limbă română literară: definire şi caracteristici.

2. Istoria limbii române literare în preocupările filologilor români.

3. Periodizarea limbii române literare.

4. Epoca de formare a limbii române literare: teorii şi concepţii.

5. Baza dialectală a limbii române literare: teorii şi abordări.

B. APLICAȚII:

1. Indicați exponenții și susținătorii următoarelor teze privind formarea limbii române și expuneți

argumentele (eventual, contraargumentele) lor:

Nr.

d/o

Teza Exponenții și

susținătorii

Argumente / contraargumente

1. Începuturile limbii române literare au fost

puse de textele coresiene.

2. Momentul de început al limbii române

literare trebuie căutat în textele

rotacizante.

3. Limba română literară s-a constituit în a

doua jumătate a sec.al XIX-lea, după

unirea Principatelor.

4. La originile limbii române literare stă

vorbirea claselor dominante.

5. Limba literară se formează odată cu

națiunea.

6. Limba literară apare înaintea scrisului, în

creația populară orală.

7. Limba română se naște în secolul al XVII-

lea datorită cronicarilor.

2. Formulați, într-un enunț, fiecare din teoriile privind baza dialectală a limbii române literare:

Autorul teoriei Teoria Susținători ai acestei

teorii

1. B.P.Hasdeu

2. A.Philippide

3. G.Ivănescu

4. I.Coteanu

5. E.Petrovici

C. REFERATE:

1. Probleme de istorie a limbii române în concepția lui B.Petriceicu Hasdeu.

2. Istoria limbii române literare în concepția lui A.Philippide.

3. Cercetarea diacronică a limbii române în opinia lui G.Ivănescu.

21

Tema 2. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA VECHE

Obiective:

să descrie procesul de evoluție a limbii române din această perioadă;

să explice rolul slavonismului cultural în procesul de formare a limbii române literare;

să prezinte monumentele de limbă slavonă și cele bilingve din istoria limbii române;

să argumenteze cu fapte de ordin lingvistic vechimea scrisului în limba română;

să expună principalele teze ale teoriilor privind cauzele apariției scrisului în limba română;

să caracterizeze principalele trăsături lingvistice ale textelor redactate în epoca veche;

să aprecieze eforturile cărturarilor din epoca veche orientate spre crearea unor norme unice ale

limbii române literare.

Prospectul temei:

♦ Începuturile scrisului în limba română. Slavonismul cultural și rolul lui în istoria limbii române

literare. Mărturii despre vechimea scrisului în limba română. Începuturile scrierii românești cu litere

latine. Cauzele introducerii limbii române în scriere.

♦ Dezvoltarea limbii române literare până la mijlocul secolului al XVII-lea. Textele rotacizante: datare

și localizare. Cele dintâi traduceri religioase în limba română. Primele încercări de normare a limbii

române.

♦ Problemele și evoluția limbii române literare în perioada 1640 – 1780. Cărturari și monumente de

limbă română din această perioadă (Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul). Structura limbii literare.

Bibliografie:

1. MUNTEANU, ȘT., ȚÂRA, V. Istoria limbii române literare, Privire generală, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1983, p. 54 -138.

2. GHEȚIE, I. (coord.) Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532 – 1780), București, Editura Academiei

Române,1997

3. ROSETTI, AL. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, București, Editura Științifică și

Enciclopedică, 1978.

4. CORLĂTEANU, N., PURICE, M. Schițe de istorie a limbii moldovenești literare, Chișinău: Lumina, 1986.

5. COTEANU, I. Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1880), București, Editura Academiei

R.S.R., 1981.

6. ARVINTE, V. Normele limbii literare în Biblia de la București (1688), Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”,

2004.

7. PANAITESCU, P.P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, București, Editura Academiei RSR,

http://ru.calameo.com/read/000827433c08a288f0cb6 [accesat 08.01.2018]

8. CHIȚIMIA, I.C., Începuturile scrisului în limba română, în: https://dacoromanica.wordpress.com/studii-

clasice/profdrdoc-ic-chitimia-inceputurile-scrisului-in-limba-romana/ [accesat 08.01.2018]

9. GHEȚIE, I., MAREȘ, AL. Originile scrisului în limba română. Contribuții filologice și lingvistice, Editura Științifică

și Enciclopedică, București, 1985, 463 p.

10. URS, A.-O. Diaconul Coresi. Monografie și antologie de texte, Cluj-Napoca, 2009, 363 p.

11. MOCANU, A. Contribuția diaconului Coresi la dezvoltarea limbii române literare în opinia lui I. Gheție (1930

– 2004) , În: www.diacronia.ro/indexing/details/A8589/pdf [accesat 08.01.2018].

12. STĂNCULESCU, S. Începuturile scrisului în limba română și diaconul Coresi, În:

www.sebastianstanculescu.ro/scrisul-diaconul-coresi [accesat 08.01.2018]

13. CHIVU, GH. Scrisul religios – componentă definitorie a culturii vechi românești, În Dacoromania, anul XVII,

2012, nr.1, p.54 – 67; http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2012_1_4.pdf [accesat

08.01.2018].

22

2.1. ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

2.1.1. Slavonismul cultural și rolul lui în istoria limbii române literare

În epoca de formare a culturii și limbii române trebuie delimitate mai multe tipuri de

exprimare lingvistică. În primul rând, este vorba de texte scrise în limba slavă veche de redacție

românească care aveau conținut laic, dar și religios. În al doilea rând, în această perioadă capătă o

răspândire importantă textele religioase traduse din alte limbi, mai ales, din slava veche sau din greaca

bizantină, ce se caracterizau prin respectarea întocmai a originalului. În al treilea rând, în epoca

respectivă, circulau texte religioase alcătuite în spațiul românesc, în care cărturarii timpului se

orientau spre sursele lingvistice ale vorbirii populare vii.

În perioada premergătoare apariției scrierilor în limba română sunt atestate următoarele

tipuri de documente:

a) Monumente de limbă slavonă de redacție românească (texte religioase, juridice, acte, scrisori

particulare, letopisețe);

b) Texte bilingve (documente oficiale, cronici etc.).

Una din trăsăturile carcateristice ale literaturii Evului Mediu – atât în Estul, cât și în Vestul

Europei – consta în faptul că tot ce apărea ideal în privința conținutului și desăvârșit ca formă nu putea

fi exprimat decât în câteva limbi „alese”, numite „limbi sacre”, ele fiind apreciate ca perfecte din

punctul de vedere al structurii și formei, al bogăției de lexic, alte limbi fiind considerate inapte a

exprima sublimul, abstractul și delicatul. De aceea, în perioada respectivă, era inimaginabil ca limba

folosită în biserică, în cancelaria statului sau în operele științifice sau literare să fie alta decât cea

„aleasă”, chiar dacă ea nu era înțeleasă de majoritatea locuitorilor din spațiul geografic dat. În calitate

de asemenea „limbă sacră”, la popoarele Europei Occidentale era utilizată latina, în Europa de Est, în

acest rol se folosea limba medio-greacă (bizantina) și limba slavă veche (slavona). Moldova și Țara

Românească s-au aflat printre țările de cultură bizantină ortodoxă, unde limba oficială era slavona,

formată în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Iată de ce în calitate de limbă a bisericii și a literaturii

religioase, a cancelariilot domnești din Moldova și Muntenia, multă vreme s-a utilizat limba slavonă, cu

puternice influențe slave răsăritene (rusești și ucrainene).

În aceste teritorii, pe lângă textele religioase de limbă slavonă, aduse prin rețeaua bisericească

din centrele de cult din Rusia, dar și din Balcani, au fost redactate asemenea texte și aici, în Moldova și

Muntenia. Astfel, prin anii 1403-1406, din porunca domnitorului Alexandru cel Bun, cunoscutul

cărturar Grigore Țamblak (1364 – 1418) a compus, în slavonă, Pătimirea sfântului și slăvitului mucenic

Ioan cel Nou și mai multe predici. Gavriil Uricariul, de la mănăstirea Neamțu, copiază, în 1435-1436, în

slavonă un Evangheliar slavono-grecesc (Tetraevanghelul). În 1473, ieromonahul Nicodim copiază, din

porunca lui Ștefan cel Mare, un Tetraevanghel, pe care, în 1477, Ștefan cel Mare îl dăruiește Mănăstirii

Humorului [Corlăteanu, Purice, 1986:37].

Slavona îndeplinea și funcția de limbă oficială a cancelariei domnești, ea fiind folosită la

redactarea actelor oficiale interne, dar și a unora din cele ce se refereau la relațiile externe. Iată, spre

exemplu, un document emis de cancelaria lui Ștefan cel Mare din numele acestuia: «Милостïю

Божïею мы, Стефан воевода, господарь земли молдавскои, знаменито чиним ис сѣмі листомъ

нашим въсѧмь кто или оузрит или его чтᴕчи оуслышит, оже тот истинный слᴕга наш Корлат

слᴕжил нам право и вѣрно. Тѣм мы видѣвше его правою и вѣрною службою до нас, жалѡвали

есмиего особною нашею милостïю и дали есми ему и потвръдили оу нашей земли оу молдавскои

его правую и питомую отнину, село на имя Беркишещïи на Молдавѣ…».

Între 1504 – 1511, un protopsalt de la Mănăstirea Putna, Eustatie, alcătuiește o carte de

cântece în limba slavonă cu notație muzicală greco-bizantină.

23

În limba slavonă de redacție românească au fost scrise și primele letopisețe. Pe la 1451 este

alcătuită Cronica scurtă a Moldovei, care este, de fapt, o formă primară a letopisețului dinaintea

domniei lui Ștefan cel Mare, istorisind evenimentele dintre anii 1359 și 1451. Diecii din cancelaria lui

Ștefan cel Mare redactează în slavonește „Letopisețul de când s-au început Țara Moldovei”, cunoscut

drept Letopisețul de la Bistrița, în care firul povestirii începea cu domnia lui Dragoș și se încheia cu

anul 1506, narațiunea fiind întemeiată mai ales pe tradiția orală. Domnia lui Ștefan cel Mare este

descrisă și în Cronica moldo-rusă, care cuprinde o legendă despre originea moldovenilor și duce firul

istorisirilor până în anul 1504. În Cronica moldo-polonă, redactată, probabil, de solul polonez Nicolai

Bžeski, evenimentele sunt descrise până în 1564.

Trebuie amintite aici și letopisețele scrise în limba slavonă de Macarie, Eftimie și Azarie.

Macarie își scrie letopisețul din însărcinarea lui Petru Rareș și cuprinde în el evenimentele dintre anii

1504-1542. Eftimie continuă cronica lui Macarie și prezintă faptele istorice din a doua domnie a lui

Petru Rareș (1541-1546) și ale fiilor acestuia (1546-1552), încheind cu primii ani ai domniei lui

Alexandru Lăpușneanul, din a cărui poruncă a și scris letopisețul. Azarie urmează istorisirea din 1551

până în 1574.

În toate aceste texte, după cum era și de așteptat, pătrundeau nume comune și proprii, expresii

românești, care n-au putut fi evitate de cei ce scriau în slavonă. Astfel, în diferite texte au fost atestate

elemente lexicale ca: blidar, bucium, verigă, vulpe, grumaz, jude, cremene, mazăre, mierlă, oțel, palmă,

plăcintă, purcel, secară, strungă, fir, șarpe, știubei, cireș ș.a. Sau: «… а они келтовали… ради своих

комати инше что не имали от них възѣти» (1601); «…ватра села Махаилашѣ… да имаиш

поставити стълп … како бъдет май добре» (1603) ș.a.m.d.

Pe parcursul secolului al XVI-lea apar și un șir de texte bilingve, în special, lucrări cu conținut

religios. Astfel, în anul 1512, la mănăstirea Neamțu este copiată o Tetraevanghelie, scrisă în două limbi

– slavonă și română. Tot în slavonă și română a fost redactată și Psaltirea Voronețeană, despre care se

va discuta infra.

În anul 1581, ritorul Lucaci de la mănăstirea Putna copiază și el un text bilingv (slavo-român) –

așa-numita Pravilă de ispravă, cunoscută ca Pravila ritorului Lucaci și considerată cel mai vechi

manuscris juridic.

2.1.2. Mărturii despre vechimea scrisului în limba română

În legătură cu apariţia scrisului în limba româna şi cu împrejurările care au determinat acest

eveniment cultural s-au expus numeroase puncte de vedere.

În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, pe teritoriul românesc, limba oficială a cultului ortodox şi a

administraţiei era slavona. Totuşi, se poate presupune că şi în această perioadă s-a scris româneşte,

deci înainte de data primului document românesc păstrat.

Al. Rosetti, bazându-se pe câteva informaţii, susţine în acest sens că „...trebuie să se fi scris

româneşte întotdeauna, sporadic şi pentru nevoi particulare. Dar aceste texte s-au pierdut (...) Atât

textele româneşti din secolul al XVI-lea, care întrebuinţează o ortografie tradiţională, adică fixată la o

epocă anterioară, cât şi câteva ştiri precise, ne arată că s-a scris româneşte în veacul al XV-lea” [Rosetti,

1978:189].

În ciuda puţinelor mărturii pe care le avem, este în general admis faptul că s-a scris româneşte

şi înainte de 1500. Încă din 1881, Al. Lambrior a susţinut această idee într-un articol apărut în revista

„Convorbiri literare”: „românii au scris în toate timpurile în limba lor”, iar mai târziu, în 1896, aceeaşi

idee a fost actualizată de istoricul A. D. Xenopol, în Istoria românilor din Dacia Traiana, vol V. El afirmă

că limba română fusese utilizată din timpuri foarte vechi la scrierea unor acte private.

24

Afirmaţiile de mai sus sunt susţinute prin argumente furnizate şi de alte lucrări de specialitate:

Istoria limbii române literare, St. Munteanu, V. D. Târa; Istoria limbii române, Al. Rosetti; Începuturile

scrisului în limba româna I. Ghetie; Structura si evolutia limbii române (de la origini pâna la 1860), I.

Coteanu ş.a.

Specialiştii au grupat mărturiile prin care se poate susţine această idee în trei categorii:

a) informaţii istorice despre folosirea limbii române în scris;

b) unele aspecte ale grafiei româno-chirilice;

c) fragmente de limbă românească în textele slave anterioare anului 1500.

a) Din prima categorie de mărturii face parte o menţiune documentară care vorbeşte despre

jurământul de fidelitate, depus de Ştefan cel Mare în 1485, faţă de regele Cazimir al Poloniei: „hec

inscriptio ex valachico in latinum versa est, sed rex ruthenica lingua scriptam accepit” („această

scrisoare a fost tradusă din limba valahă în latină, dar regele a primit versiunea scrisă în limba slavă

bisericească de tip ucrainean = „ruthenica lingua”). Este clar deci că versiunea latină a acestui act a fost

făcută după una redactată în limba română. O altă mărturie din această categorie o reprezintă

informaţia în legătură cu suma de 1 florin care s-a plătit în 1495 (30 nov.) de către municipalitatea

Sibiului unui preot român pentru redactarea unor scrisori în limba română.

b) În a doua categorie de dovezi intră discuţiile privind notarea unor sunete româneşti prin

semnele chirilice ius, gi şi î. O amplă interpretare a aspectelor legate de grafia româno-chirilică face

Ion Gheţie în lucrarea Inceputurile scrisului în limba româna, capitolul Vechimea scrierii chirilice

româneşti. Specialistul bucureştean afirmă ca iusul (Ѫ) reda vocala centrală orală ă sau â, fără

nazalitate. În limba română ius nu redă niciodata pe ăn sau pe în.

Slova gi (џ) nu există în alfabetul chirilic. Până la începutul secolului al XX-lea s-a considerat că

această slovă a fost creată pe terenul limbii române pentru a reprezenta grafic un sunet specific limbii

noastre şi pe care limba slavă nu-l cunoştea. Începând din 1904, odată cu lucrarea Fonetica alfabetului

chirilic în textele române din veacul al XVI-lea şi al XVII-lea a lui Ilie Bărbulescu, s-a impus opinia

potrivit căreia gi (џ) ar fi o slovă împrumutată de la sârbi, unde se nota (џ). Bărbulescu însă pierde din

vedere faptul că atestarea acestei slove într-un document sârbesc este mai recentă cu un secol decât

cea mai veche atestare a ei în documentele româneşti1. Despre acest lucru vorbeşte Ion Gheţie şi

conchide: „Nu e exclus, teoretic vorbind, ca românii să fi creat pe gi (џ) independent de un model

străin sau cel puţin să-l fi luat pe gi (notat invers) din cărţile sârbeşti de redacţie bosniacă (unde avea

valorile [č] şi [ğ]) şi să-l fi inversat (scriindu-l cu cele două bare laterale în sus şi cu bara din mijloc în

jos) pentru a reda africata ğ. Născocită de români sau împrumutată de ei de la sârbi (cu unele

modificări) slova gi a fost întrebuinţată din cele mai vechi timpuri pentru a reda în scris un sunet

specific românesc” [Gheție, 1985:17-18].

Acelaşi lingvist este de părere că dacă românii au creat o slovă nouă ori au împrumutat-o din

altă limbă, cu unele modificări, aceasta presupune scrierea relativ curentă a limbii române: „Numai

scriind de mii de ori cuvinte cu gi, românii au putut simţi nevoia de a găsi un echivalent grafic diferit

de celelalte slove ale alfabetului chirilic. A fost nevoie, deci, de un exerciţiu grafic îndelungat pentru a

simţi insuficienţa notaţiilor curente şi a recurge la împrumut sau la crearea unei slove noi. Gi nu putea

apărea în cadrul scrisului slavon cu litere chirilice din ţările române, ci numai în cadrul scrisului

românesc şi anume în momentul când acest scris avea o oarecare vechime, o anumita tradiţie” [Gheție,

1985:18].

1 Slova gi (џ) apare pentru prima oară în 1415 în Ţara Românească şi în 1454 într-un document provenind din Moldova

(Neamţ). Dar şi după această dată pentru notarea lui gi se mai foloseşte j sau apar în documente combinaţii de tipul dc,

cj, dj, prin care se încerca o redare aproximativa a lui gi. (cf. A. Rosetti, ILR, IV, V, VI, p.154, 176).

25

Până în 1454, gi apare izolat, dar după 1649 – în documentele slavo-române – această slovă se

întâlneşte frecvent. Gheţie plasează cu prudenţă apariţia ei în texte în anii 1450-1480. În documentele

slave de pe teritoriul românesc, g era notat tot prin g sau j deoarece scribii acestor documente erau de

obicei străini: sârbi, bulgari, ucraineni, iar gi nu aparea, mai ales la început, decât la cei care scriau

româneşte şi care nu puteau fi decât români. În textele slavo-române, notarea lui gi prin j continuă să

apară până spre jumătatea secolului al XVI-lea şi, izolat, şi după această dată, dar în textele româneşti,

începând cu Scrisoarea lui Neacşu, gi nu va fi notat decât prin gi.

Semnul î folosit în scrierea limbii române cu slove chirilice a rezultat prin modificarea lui ius

(Ѫ). Această modificare s-a petrecut în Bulgaria, „obţinându-se o slovă cu o triplă valoare fonetică:

în primul rând, la iniţială, î notează pe î nazal: îpărat (împărat CV, 68,5); această

valoare fonetică a lui î se explică prin însăşi originea acestei slove, pentru că în română, ius (Ѫ)

nota pe î;

în al doilea rând, î notează nazalitatea vocalei care precedă pe n sau pe m: mîndrie (=

mândrie, CV, 97,13);

în sfârşit, în unele cazuri, î mai notează şi oclusiva nazală respectivă: uîbra (= umbra CV,

113, 7-8; Avram, Graf. chiril., 98-113)” [Rosetti, 1978:153].

Î apare pentru întâia oară într-un document slav din 1442, însă acest document reprezintă o

copie târzie. Acest semn apare în 1499 într-un document al lui Radu cel Mare (Ţara Românească)

pentru Mânăstirea Glavacioc (cf. Rosetti, 1978:153).

În cea de a treia categorie de mărturii prin care se susţine faptul că s-a scris româneşte

întotdeauna în mod sporadic şi pentru nevoi particulare se încadrează cuvintele româneşti, în special

nume proprii şi frazele ori fragmentele de fraze româneşti care apar în textele slave şi latine încă

înainte de secolul al XVI-lea.

Mărturii de acest tip ne oferă I. Coteanu în lucrarea Structura si evoluţia limbii române (de la

origini pâna la 1880), Bucuresti, 1981, în care selectează fapte de limbă pentru toate nivelurile.

La nivel fonetic se menţionează următoarele particularităţi care atestă că s-a scris româneşte

şi înainte de secolul al XVI-lea:

scrierea cu un i la plural nearticulat şi cu doi i la pluralul articulat este consecventă în textele

tipărite în secolul al XVI-lea; draci, pomi, robi se notează astfel când sunt monosilabice şi au în

structură un [i], dar se notează dracii, pomii, robii atunci când sunt bisilabice datorită celui de al doilea

i. Între secolele al XIII-lea şi al XV-lea s-a produs diferenţierea dintre cele două feluri de i. Acesta putea

fi şoptit sau putea fi plenison. Grafia cu ii, pentru i plenison este foarte îngrijită în primele texte

româneşti, indiferent dacă sunt manuscrise ori tipărituri.

rotacismul lui n intervocalic este un fenomen regional la data la care poate fi controlat:

cinre, cire/ cine; lunră, lură/ lună; mănre, măre, mânre, mâre/ mâine; pănre, păre, pânre, pâre/ pâine;

venre, vinre, vire/ vine. Aceste forme sunt atestate în nordul Moldovei, în Maramureş, în vestul şi sud-

vestul ţării în secolul al XVI-lea, dar sunt în mod sigur şi mai vechi.

La nivel morfosintactic este de reţinut prezenţa, în scrierile slave şi în documentele latineşti, a

unui număr mic de cuvinte româneşti: substantive, câteva adjective, participii, pronume

demonstrative şi adverbe.

În documentele cercetate din secolul al XIII-lea s-au înregistrat numai baci, bun, mic, singur, ca

porecle. Pentru secolul următor se cunosc 12 cuvinte, între care poate un verb în numele propriu

compus Caştevara. Celelalte sunt substantive şi adjective, nume proprii sau entopice. În secolul al

XVlea, numărul cuvintelor înregistrate creşte la aproximativ 400.

Substantivele atestate în secolul al XV-lea au flexiunea foarte asemanatoare cu flexiunea celor

din secolul al XVI-lea: femininele au pluralul în -e şi -i: bârtve/bârfe, Căscioarele, Cetate, Fântâneale,

26

Fântâniţe, obede, scule, vedre. Plural în -i au: Arsuri, livedzi, Rupturi. Există şi alternanţe la nivelul

radicalului: căscioare, cetate, livedzi; masculinele au pluralul peste tot în -i: Bărboşi, boieri, Călugări,

Corbi, Curteani, Găinari, marturi, mejiaşi, moldoveni, nastări (nasturi), Pitulaţi, tâlhari, Ulmi, Ursi,

vameşi, vecini; neutrele au pluralul în –e şi –ure: coşure, mălure (= maluri), cornele, izvo(a)rele, sipote.

Adjectivele atestate în documente din secolul al XV-lea au particularităţi flexionare pe care le

regăsim la adjectivele din textele ulterioare acestei perioade: adjectivul repede, faţă de invariabilele

ferice, mare, tare, face parte din categoria celor variabile cu o terminaţie. Se întâlneşte şi ca nume

propriu Repede într-un document slav din secolul al XVI-lea. Formarea comparativului de superioritate

cu adverbul mai este atestată de construcţii mixte ca: mai vâşe (= “mai sus”) sau mai lepşago roditelea

(= „părinte mai bun”).

Articolul avea la masculin singular forma -lu, iar la plural -l’i. Femininul avea -a şi -le.

Verbul ridică probleme, deoarece sunt puţine forme atestate. E vorba de participii precum:

afumatu, cârpitu, clăditu, deochiatu, giuratu, împuţitu, lăudatu, lepădatu, liubitu, luminatu, pitulatu,

pârlitu, rasu, săpatu, săratu, speriatu, tunsu, urâtu, uscatu, vrâstatu, toate folosite ca porecle sau

entopice, în afară de unele derivate ca arsuri, cursură, care trimit la participiile arsu, cursu. Alte discuţii

referitoare la verb se bazează doar pe presupuneri.

Cercetând formele din secolul al XVI-lea, se poate presupune că au existat în limba secolelor al

XIII-lea – al XV-lea, paralel cu flexiunea obişnuită astăzi, forme verbale compuse cu a fi: era spusu,

mersu; au fost spusu, mersu; fusese spusu, mersu; va fi spusu, mersu; au fost, era, vor fi spunându,

mergându. Cele doua modalităţi de formare a timpurilor verbale aveau valoare activă, iar pasivul se

reda, după toate probabilităţile, prin diateza reflexivă. E posibil, de asemenea, ca în această perioadă să

se fi continuat fenomenul de scurtare a infinitivului.

O formă verbală care prezintă interes este cea numită condiţional-simplu: să ascultare, să

lăsare. Ea reproducea perfectul conjuncitvului latin cu sens de condiţional prezent. Faptul că această

formă este relativ rară în secolul al XVI-lea constituie o dovadă că era arhaică, fiind utilizată mai

frecvent între secolele al XIII-lea – al XV-lea.

La perfect simplu şi la mai mult ca perfect lipseşte sufixul flexionar -ră- la primele doua

persoane ale pluralului, ca şi mai târziu.

Sintaxa este foarte slab reprezentată, unicul fenomen fiind redarea prepoziţiei pre prin

prepoziţia slava po, cu sens local. Este discutabilă apariţia acesteia şi pe lângă un acuzativ complement

direct la numele de persoană.

În vocabular intră cuvinte de origine slavă, populare: cimbru, coş, cârn, crâng, drag, iaz, izvor,

liubit, moghilă, neamt, nevoie, poiană, răspântie, vrabie etc. sau culte: boier, călugăr, cârjă, cliucer, comis,

crai, (d)vornic, logofăt, monastire, ocină, stolnic, târgoveţ, vistiernic etc.; cuvinte de origine greacă:

fanariu („felinar”), pirostrie, părăsi; cuvinte de origine turcă: bogasiu („stofa”), ciorap, dulamă, hamalâc,

papuci; cuvinte de origine maghiară: birău („primar”), chezaş, dijmă, ham, megiaş, nădragi, pârcălab,

pârgar, şoim, uliu, vamă, vameş; cuvinte săseşti: laţ („şipcă”), şindrilă etc.

În concluzie, aceste dovezi, indiferent de natura lor, atestă că s-a scris româneşte şi înainte

de secolul al XVI-lea.

Dispunem astăzi de informaţii mai exacte referitoare la începuturile scrisului în limba română

cu litere latine. Conform acestora, în Transilvania s-a tipărit o Carte de cântece românească, scrisă cu

litere latine şi cu ortografie maghiară. Se pare că traducerea s-a făcut după un original maghiar, dar nu

se cunoaşte autorul traducerii, după cum nu se ştiu sigur nici locul tipăririi ei şi nici anul apariţiei.

Cercetătorii au stabilit că traducătorul ar fi fost un român bănăţean, datorită particularităţilor

bănăţene reflectate în acest text. De asemenea, se mai precizează că această traducere s-a realizat după

27

ce românii bănăţeni şi hunedoreni trecuseră la protestantism (calvinism). Locul probabil al tipăririi

este Clujul, iar perioada în care s-a realizat este 1560-1570 (1573)1.

Ion Gheţie analizează fragmentul păstrat din acest text şi consideră că unele grafii

demonstrează neîndoielnic faptul că, „scriind unele cuvinte, traducătorul a avut înaintea ochilor

etimoanele latineşti corespunzătoare, stabilind, aşadar, o prealabilă relaţie de ordin etimologic între

termenii în discuţie” [Gheție, 1985:25]. Dintre exemplele prezentate de cercetătorul bucureştean

reţinem: campuluj (= câmpului), credintza (= credinţă), crestinilor (= creştinilor), hommul (= omul),

kastiga (= câştigă), sze laudem (= să lăudăm), mane (= mână), pane (= pâine), peccate (= păcate),

planczem (= plângem), szuffletul (= sufletul).

Deci traducătorul Cărţii de cântece cunoştea limba latină şi conştientiza originea latină a limbii

române, punând cuvintele româneşti alături de etimoanele latineşti corespunzătoare. Aşa se explică de

ce în cazul unor cuvinte precum hommul, peccate, szuffletul se reflectă fenomenul reducplicării

consoanelor, iar în grafiile campuluj, credintza, crestinilor semnul grafic c este folosit în loc de k, prin

care se reda, după model maghiar, velara surdă. În astfel de grafii Ion Gheţie vede „originile

îndepărtate ale etimologismului ortografic românesc” [Gheție, 1985:25].

Astfel de grafii etimologice au fost păstrate şi mai târziu în copiile Cărţii de cântece şi în alte

lucrări apărute în Transilvania.

2.1.3. Cauzele introducerii limbii române în scriere

Chiar dacă limba literară nu trebuie identificată cu cea scrisă, totuşi nu putem neglija rolul

fundamental pe care l-au avut textele scrise în procesul de formare şi, mai ales, de unificare a limbii

române literare.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea textelor rotacizante, s-a pus problema

cauzelor care au determinat folosirea limbii române în scrierile oficiale şi în biserică. Discuţiile

privitoare la această problemă au fost ample şi înverşunate, însă nici savanţii români, nici cei străini nu

au ajuns la un consens. În prezent, se conturează trei poziţii dominante în interpretarea acestui

subiect. Conform acestor poziţii, începuturile scrisului în limba română sunt determinate:

1) de factori social-politici şi culturali interni;

2) de factori externi, în special, datorită influenţei unor curente culturale străine;

3) atât de factori interni, cât şi de cei externi.

Teoria imboldului intern sau curentul naţional. Această teorie a fost enunţată pentru prima

dată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către A.D.Xenopol, dar ea şi-a găsit adepţi și mai târziu. Dintre

cei care au acceptat punctul de vedere al lui Xenopol putem aminti pe: Ion Bianu, Gh.Ghibănescu, Milan

Şesan, Şt.Ciobanu, P.P.Panaitescu, Em.Vârtosu și G.Ivanescu. Argumentele pe care se bazează cei care

susțin teoria imboldului intern sunt mai ales de natură istorică decât de ordin lingvistic.

Opinia potrivit căreia tălmăcirea primelor scrieri bisericeşti în limba română s-a făcut sub

impulsul necesităţii didactico-religioase şi al împrejurărilor istorico-culturale din Maramureş este

susţinută de Ştefan Ciobanu. P.P. Panaitescu pune traducerea primelor texte pe seama factotilor interni

de natură social-politică şi culturală, istoricul fiind convins că traducerea acestor texte era rezultatul

unei reacţii a anumitor pături sociale faţă de dominaţia culturală a slavonei. Unii specialişti leagă acest

eveniment cultural de lupta bisericii româneşti din Maramureş pentru autonomie la sfârşitul secolului

al XV-lea. Altii (Şt.Munteanu şi V.D.Ţâra) acceptă în această privinţă punctul de vedere al

academicianului Al.Rosetti, după care o astfel de autonomie era imposibilă.

1 Până la descoperirea acestui document, primul document redactat cu litere latine a fost considerat textul rugaciunii

Tatăl nostru (descoperit de B. Petriceicu Hasdeu), transcris pentru prima dată la noi cu litere latine de Luca Stroici, în

1593, şi inclus în istoria lui Stanislav Sarnicki, apărută în 1597.

28

Em.Vârtosu susţine ideea impulsului intern, dar se referă şi la mişcarea europeană de

renunţare la vechile limbi de cultură, în scopul dezvoltării şi impunerii limbilor naţionale. După

părerea lui, exprimată în lucrarea Paleografia româno-chirilică, renunţarea la limbile generale de

cultură este un fenomen european, fiecare popor având s-o pună în practică mai devreme sau mai

târziu.

În concepţia lui G.Ivanescu, la noi, ca şi în Apus, aristocraţia şi clerul au scris cei dintâi în limba

etnică. Aceasta s-a putut întâmpla însă numai în momentul în care limba română şi-a faurit o variantă

cultivată care să poată face concurenţă limbii slavone. Totuşi, „după ce s-a creat limba literară

românească, limba slavă bisericească, ca limbă oficială şi de cultură, a mai continuat a fi utilizată ca

limbă literară, dar cu vremea ea a fost înlăturată, întâi de toate pentru motivul că era mai comod să se

scrie în română decât într-o limbă străină” [Ivănescu, 1980:510-511]. Ideea de mai sus este completată

în sensul că nu numai comoditatea a fost cauza introducerii limbii române în scris. Neîndoielnic,

aceasta era o cauză obiectivă, dar ei i s-au alăturat altele mai întemeiate, precum pregătirea preoţilor şi

exemplul unor popoare vecine (polonii şi cehii). Bazându-se pe fapte istorice, G.Ivănescu este de

părere că acţiunea de introducere a limbii române în scris a pornit de la Mănăstirea Peri din

Maramureş, mănăstire care îşi dobândise dreptul de a hirotonisi preoţi şi de a administra biserici. Ca

urmare, e probabil să fi existat aici şi o şcoală de preoţi care învăţau după texte bilingve slavo-române.

În concluzie, aici s-a făcut prima traducere a textelor religioase în limba română.

Teoria influenţelor externe. În funcţie de curentul cultural străin care se presupune că a

determinat introducerea limbii române în scris, se vorbeşte despre direcţii diferite de influenţă, pe

care le prezintă critic Ion Gheţie [1985:80-82]: influenţa bogomilică (B.P.Hasdeu, I.G.Sbierea, I.Ieşean);

influenţa husită (N.Iorga – 1904, S.Puscariu, N.Draganu, I.A. Candrea, Al. Procopovici, I.Bianu); influenţa

protestantă – luterană şi calvină (N.Iorga – 1902, Ov.Densusianu, I.Balan, Al.Rosetti, N. Drăganu);

influenţa catolică (G.Moldovan, Ilie Bărbulescu); influenţa Patriarhiei din Constantinopol (N.Teaciuc-

Albu; curentul naţional (A. D. Xenopol, I. Bianu, Gh. Ghibănescu, Milan Şesan, Şt. Ciobanu, P. P.

Panaitescu, J. Smrčkova), trei dintre acestea fiind mai importante:

Influenţa bogomilică1. Abordând pentru prima dată problema cauzelor care au favorizat

introducerea limbii române în scris, B.P.Hasdeu era de părere că mişcarea bogomilică a fost aceea care

a influenţat apariţia celor dintâi scrieri româneşti. Această teorie nu a câştigat mulţi adepţi şi nu a fost

nici suficient argumentată de către susţinătorii ei.

Influenţa husită. I-a avut ca susţinători de prestigiu pe N.Iorga (Istoria literaturii religioase a

românilor până la 1688), Sextil Puşcariu (Istoria literaturii române, vol. I. Epoca veche), N.Drăganu

(Două manuscripte vechi. Codicele Todorescu şi Codicele Marţian), I.-A. Candrea (Psaltirea Şcheiană

comparată cu celelalte psaltiri din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea), Al. Procopovici (Introducere în

studiul literaturii vechi). Adepţii acestei teorii susțin că românii puteau abandona limba slavonă numai

influenţaţi de o mişcare reformatoare din Europa, desfăşurată până în veacul al XVI-lea. Ei au arătat că

primele texte religioase s-au tradus în Maramureş sub presiunea husitismului (Jan Huss). Mişcarea

husita capătă proporţii mai mari după moartea lui Huss, ea corespunzând aspiraţiilor maselor

ţărăneşti asuprite de nobili şi de clerul catolic. Din Cehia, aceasta s-a răspândit în Ungaria şi Polonia,

iar din Ungaria, în Ardeal. N.Iorga era de părere că răscoala ţăranilor ardeleni din 1437 (Bobâlna)

trebuie pusă în legătură cu propaganda husită. În concepţia lui, din cauza lipsurilor de tot felul şi fără

supravegherea preoţilor, românii trecuseră în masă la husitism.

Această teorie însă şi-a găsit și numeroşi oponenţi, care o contraargumentează astfel:

1 Bogomilii erau o sectă reformistă, care a activat în Bulgaria între anii 950-1396, fiind înființată de un călugăr

Bogomil.

29

a) Nu avem mărturii scrise care să ateste influenţa husită în Maramureş. Totodată, se ştie că

românii nu au aderat niciodată la husitism, iar cazurile de convertire au fost din rândurile maghiarilor

şi ale germanilor din Transilvania, care erau însă catolici.

b) Deoarece mişcarea husită din Boemia, regiune apropiată de Maramureş, a ajuns la apogeu în

prima jumătate a secolului al XV-lea, ea a scăzut mult în intensitate spre sfârşitul secolului şi, prin

urmare, ea nu mai putea exercita nici o influenţă în Ţările Române după 1500.

c) Afirmând că husiţii nu s-au ridicat împotriva ortodoxiei şi a limbii slavone, P.P.Panaitescu îsi

susţinea punctul de vedere prin unirea husiţilor cu biserica ortodoxă în urma Sinodului de la

Constantinopol, din 1452. Această situaţie însă nu mai poate justifica punctul de vedere al adepţilor

teoriei husite.

d) Primele texte traduse în româneşte nu cuprind mărturii ale influenţei concepţiei religioase

husite, ci mai degrabă atestă o influenţă luterană.

e) Fiind întotdeauna prigoniţi în Transilvania şi în Ungaria, husiţii nu puteau influenţa

traducerea unui numar atât de mare de scrieri (psaltiri, evangheliare, apostoli, catehisme), acţiune

care trebuia organizată, care era foarte costisitoare şi care trebuia aprobată de oficialităţi.

Influenţa protestantă. Cei mai mulţi adversari ai teoriei husite sunt adepţii influenţei

protestante (luterane şi calvine). Dintre aceştia îi menţionam pe Ov.Densusianu, I.Balan, Al.Rosetti.

Pentru scurtă vreme (1902) şi Iorga a fost adeptul acestei influenţe, dar apoi a trecut în rândul celor

care au susţinut influenţa husită. De asemenea, N.Drăganu a trecut în rândul adepţilor influenţei

luterane, după ce, la început, susţinuse teoria husită.

Adeptii teoriei luterane şi-au argumentat punctul de vedere astfel:

a) În Transilvania, traducerea cărţilor religioase s-a făcut într-o perioadă în care se exercita o

puternică influenţă luterană şi nu husită.

b) Caracterul evident organizat al traducerii cărţilor religioase în a doua jumatate a secolului al

XVI-lea în sudul Transilvaniei.

c) Desfăşurarea unor acţiuni conştiente şi premeditate de atragere a românilor la luteranism

de către saşii din Braşov şi Sibiu. Aceste acţiuni au sporit în intensitate mai ales după 1560, după ce

Reforma fusese admisă oficial în Transilvania.

Argumentele de mai sus sunt respinse punct cu punct de către adversarii acestei teorii. Ei sunt

de părere că:

a) Luteranismul şi calvinismul nu i-au impresionat prea mult pe români, care au respins

reforma religioasă.

b) Catehismul tipărit în 1544 la Sibiu nu a avut ecou între români. Ion Gheţie este de părere că o

astfel de acţiune era o inițiativă a unor cercuri reformatoare.

c) reforma i-a influenţat pe românii din sudul Transilvaniei după 1560, iar cărţile tipărite de

Coresi nu sunt străine de încercarea luteranilor de a-şi găsi adepţi printre români.

Teoria interacţiunii factorilor interni şi externi. Această teorie este mai recentă, deşi a fost

formulată încă de la începutul secolului al XX-lea. Adepţii ei (T.Palade, Şt.Pașca, P.Olteanu, I.Gheţie)

sunt de părere că „folosirea limbii române în scris nu trebuie pusă numai pe seama influenţei culturale

externe sau numai pe seama condiţiilor interne, deoarece ambii factori au contribuit la apariţia

primelor texte româneşti în epoci, în locuri şi în condiţii diferite” [Munteanu, Țâra, 1983:63]. Sunt

situaţii în care introducerea limbii române în scris nu poate fi pusă pe seama factorilor externi: astfel

stau lucrurile în cazul scrierilor private (scrisori, însemnări). Scrierile de acest fel care s-au redactat,

probabil, şi înainte de secolul al XVI-lea aveau un caracter ocazional, ele nefiind destinate posterităţii,

aşa cum se întâmpla cu cele redactate în slavona. Se realizaseră de asemenea texte semioficiale în

30

limba română, destinate şcolilor în care studiau viitorii preoţi şi grămătici. Aşa explică Ştefan Paşca

apariţia textelor maramureşene.

I. Gheţie este de părere că Panaitescu „a văzut pretutindeni numai factori interni, neglijând

faptul că apariţia şi dezvoltarea unui fenomen sau proces social se datoreşte unei interacţiuni între

factorii interni şi externi (evident, cu predominarea celor dintâi)” [Gheție, 1985:86]. Îi dă totuşi

dreptate lui Panaitescu să afirme că „necesitatea reală de a comunica în scris prin intermediul limbii

nationale” ar sta la baza apariţiei scrisului în limba română, dar nu trebuie minimalizată sau ignorată

influenţa factorilor externi, în favoarea celor interni: „Ramânând pe plan teoretic, conchide I. Gheție, va

trebui să admitem că, de exemplu, scrierea documentelor, a corespondenţei, a diverselor notiţe etc. nu

se poate în nici un caz explica prin influenţa factorilor externi, în timp ce traducerea unei cărţi

religioase s-ar putea datora, la fel de bine, unei acţiuni interne sau unei influenţe din afară” [Gheție,

1985:87]. Aceasta este şi opinia pe care o adoptă Şt.Munteanu şi V.D.Ţâra: „Românii n-au trecut la

husitism, luteranism sau calvinism, dar au preluat de la propagatorii acestor curente religioase ideea

folosirii limbii naţionale în biserică, înscriindu-se astfel în curentul general european favorabil acestui

act revoluţionar pe la mijlocul celui de-al doilea mileniu al erei noastre” [Munteanu, Țâra, 1983:64].

2.2. DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE PÂNĂ LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XVII-LEA

2.2.1. Textele rotacizante – primele monumente scrise de limba română?

Atunci când este vorba despre începuturile scrisului în limba română, problemele sunt departe

de a fi clarificate în toată întinderea lor. În genere, se consideră că Scrisoarea lui Neacşu din

Câmpulung, de fapt o veritabilă „Notă informativă” adresată lui Hans Beckner din Braşov, datând din

1521, este prima scriere în limba română care ni s-a păstrat, dar acest lucru nu poate exclude

presupunerea că s-ar fi scris în limba română şi mai înainte de acest an. Însăşi relativa „maturitate” a

limbii din Scrisoarea lui Neacşu întăreşte această presupunere. Să urmărim un fragment din

documentul în cauză:

†M(u)drom(u) i plemenitomu i čistitomu i Ḃgo(m) darovannomu župa(n) Hanăș Begner o(t)

Brașov, mno(g)o z(d)ravie o(t) Neacșul o(t) Dlŭgopole1. I pa(k)2 dau știre domnietale ƺa3 lucrul turcilor,

cum am auzit eu că împăratul au ieșit den Sofiia și amintrea nu e. Și se-au dus în sus pre Dunăre. I pa(k)

să știi Domniia ta că au venit un om de la Nicopoe de mie mi-au spus că au văzut cu ochii lui că au trecut

ceale corabii ce știi și Domniia ta pre Dunăre în sus.

În afară de această Scrisoare, care are totuși un caracter particular, se emite în mod curent

afirmaţia că primele scrieri în limba română, datând de la începutul sec. al XV-lea, sunt aşa-numitele

„texte rotacizante” sau „texte maramureşene” şi că acestea au fost scrise undeva într-o mănăstire din

Maramureş, fără alte precizări.

„Textele rotacizante” sau „maramureșene” sunt niște texte religioase traduse la începutul

secolului al XV-lea (sau chiar începutul secolului al XIV- lea, după I. C. Chițimia) din surse liturgice

slavone și latine. Originalele acestor texte s-au pierdut de-a lungul timpului, ramânând doar niște copii

târzii ale lor, realizate de către calugări erudiți din Moldova acelor vremi. Denumirea de texte

1 Formulă epistolară introductivă, cu structură specifică pentru scrisorile românești din secolele al XVI-lea – al XVII-

lea; conține adresa și salutul ceremonios, protocolar adresat destinatarului, urmate de numele și adresa emitentului. Aici

formula este redactată în slavonă; în traducere: „Înțeleptului și nobilului și cinstitului și de Dumnezeu dăruitului jupân

Hanăș Begner din Brașov multă sănătate de la Neacșul din Câmpulung”. 2 În slavonă: „și iar”

3 În slavonă: „despre”

31

rotacizante se datorează prezenței, în cadrul lor, a unui fenomen fonetic, numit rotacism, specific

graiului maramureșean, care constă în transformarea unei consoane intervocalice în „r”, în cuvintele

moștenite din limba latină, cum este cazul cuvintelor lumiră, rugaciure, tire, gerure, viru, batriru,

margiri.

Cele patru texte sunt: Codicele Voronețean, Psaltirea Șcheiană, Psaltirea Voronețeană și

Psaltirea Hurmuzaki .

Codicele Voronețean a fost descoperit de profesorul bucureștean Grigore Crețu, în 1871, la

Mănăstirea Voroneț din Bucovina. Despre originalul documentului ne spune Sextil Pușcariu: „El a fost

rupt de bunăvoie, deoarece un Constantin din Dorna de la mănăstirea Voronețului a scris pe el la anul

1733: „Această carte a fost scrisă pe rumânie și nu-i bună de nimic”. Manuscrisul cuprinde un fragment

din Faptele apostolilor și alte câteva epistole apostolice .

Psaltirea Șcheiană a aparținut lui Gh. Asachi, apoi lui Dimitrie C. Sturdza-Șcheianu, care a

dăruit-o Academiei Române în 1884. Conține Psalmii lui David, la care se adaugă zece cântări

scriptuare (8 cântari ale lui Moise, în care se cuprind: Rugăciunea Anei, mama proorocului Samuel,

Cântarea lui Isaia proorocul, Rugăciunea lui Iona Proorocul, Cântarea Prea Sfintei de Dumnezeu

Născatoare, după care urmează Rugăciunea proorocului Zaharia) .

Psaltirea Voronețeană a fost descoperită de Simion Florea Marian, în 1882, la

mănăstirea Voroneț, fiind donată apoi Academiei Române de Dimitrie Sturdza. Cuprinde o parte din

Psalmii lui David, și, spre deosebire de celelalte Psaltiri vechi, prezintă mai întâi textul slavon al

Psalmilor şi apoi traducerea lor în limba română, frazele româneşti alternând cu cele slavone .

Psaltirea Hurmuzaki a fost donată Academiei Române de către istoricul Eudoxiu Hurmuzaki

și cuprinde cea mai veche versiune românească a psalmilor, pe primele 125 de file, și un tipic al

evangheliilor în slavonă, pe ultimele nouă file . I.-A. Candrea susținea, în 1916, că Psaltirea Hurmuzaki

nu este copia unui manuscris anterior, ci chiar autograful traducătorului din slavonă. Alți lingviști

(G. Pascu, Al. Procopovici, O. Densusianu, A. Avram, I. Gheție) au demonstrat ulterior că textul este

o copie executată după o psaltire slavo-română .

În ce privește locul traducerii „textelor rotacizante”, au aparut, în timp, numeroase teorii și

dispute scolastice. În 1904 apărea Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, lucrare în care

N.Iorga susţinea că textele rotacizante trebuie asociate cu Maramureşul secolului al XV-lea. Această

opinie, mai mult o ipoteză la început, a fost reluată în 1916 de Ion Aurel Candrea şi a fost argumentată

din punct de vedere filologic.

Pentru localizarea textelor rotacizante, Candrea a avut în vedere un șir de particularităţi

lingvistice, bazate pe datele dialectale ale dacoromânei, așa cum erau ele cunoscute în primele decenii

ale secolului al XX-lea. Ulterior, argumentele susținute de Candrea au fost combătute de informațiile

rezultate din cercetarea istorică a graiurilor românești de pe întregul teritoriu al României. Prezentăm,

mai jos, argumentele lui I.-A.Candrea și contraargumentele oferite de studiile efectuate mai târziu:

Argumentele lui I.-A.Candrea Contraargumentele teoriei lui

1) rotacismul;

2) redarea diftongului oa prin o

(broşte, nopte);

3) ă aton se rosteşte ca a

1) rotacismul lui –n-, prezent astăzi în Munţii Apuseni şi în parte în

câteva locuri din jumătatea de nord a ţării, se notează în secolul al

XVI-lea în texte din centrul şi nordul Transilvaniei (Codex

Sturdzanus, Manuscrisul de la Ieud), precum şi din Bucovina (pravila

Ritorului Lucaci);

2) diftongul oa redus la o deschis este prezent şi astăzi în Crişana,

Maramureş şi Transilvania, mai puţin în sud-estul Transilvaniei;

3) a rezultat dintr-un ă proton (barbat, calare) apare ca fenomen

32

(barbat, calare);

4) u final este prezent în

cuvinte terminate în consoană;

5) n păstrat în puniu, calcaniu;

6) j + o,u latin > ĝ (ĝuca, ĝude);

7) d + e,i latin > dz (dzilele);

8) formele asimilate gici, gice

din textele rotacizante sunt

prezente azi în aceleaşi regiuni;

9) pluralul mânuri se păstrează

până astăzi în Maramureş şi

Oaş;

10) construirea genitiv-

dativului numelor proprii cu lu

în loc de lui se păstrează şi azi

în aceleaşi regiuni;

11) imperfectul indicativului,

persoana I singular apare fără

-m în textele rotacizante şi azi

în Maramureş şi Oaş;

12) prezenţa formei şti în loc de

ştie, în textele rotacizante şi azi

în zonele amintite;

13) formele de conjugare sem,

seţi sunt şi azi prezente în

Maramureş-Oaş;

14) imperativul negativ în

-areţi, -ereţi, -ireţi din aceste

texte s-a păstrat până azi în

fonetic în secolul al XVI-lea în Moldova, Banat-Hunedoara,

Transilvania centrală. Astăzi fenomenul este, de asemenea, foarte

răspândit în Moldova, Maramureş, Banat-Hunedoara, Munţii

Apuseni, Bihor, Oltenia şi sporadic în Muntenia. Deci, ca şi celelalte

fenomene, nici acesta nu reprezintă un argument pentru localizarea

textelor rotacizante în Maramureş;

4) u final este notat în secolul al XVI-lea în texte care provin din

diferite regiuni ale teritoriului dacoromânesc, nu numai din

Maramureş;

5) n se păstrează în călcăn, pun nu numai în textele rotacizante, ci şi

în scrieri bănăţene (Palia –1582, Cartea de cântece – 1570), central-

transilvănene (Codex Sturdzanus) şi la Coresi;

6) ĝ – în cuvinte ca ĝur (şi cele din familia lui), ĝos, ĝupân, ĝumătate

– era folosit în trecut pe o arie mult mai întinsă. Dupa Rosetti, în

secolul al XVI-lea, ĝ era răspândit în Banat, nordul Ardealului,

Maramureş şi întreaga Moldovă. Concluzia pe care o putem trage

este aidoma celei de mai sus;

7) dz a fost un sunet răspândit, până după 1650, în Banat, Crişana,

Maramureş şi întreaga Moldovă şi, pornind de aici, traducerea

textelor rotacizante s-ar fi putut face în oricare dintre regiunile

amintite;

8) gice – provenit prin acomodare din dzice – avea o răspândire mai

mare decât zona Maramureşului şi Oaşului;

9) forma de plural mânuri nu este înregistrată în Glosarul Psaltirii

Şcheiene şi al Codicelui Voroneţean; formele de plural ale

substantivului mână erau în secolul al XVI-lea mânu (mânule) şi

mâini;

10) articolul lu, în loc de lui, este folosit şi astăzi în diferite graiuri;

11) persoana I singular a imperfectului în -a (eu făcea) este atestată

în limba actuală numai în Maramureş şi Oaş, dar ea a fost generală

în secolul al XVI-lea;

12) şti în loc de ştie se întâlnea în secolul al XVI-lea în Textele

măhăcene, scrise în regiunea centrală a Transilvaniei, iar în secolul

al XVII-lea – în Cazania lui Varlaam;

13) formele sem, seţi, întrebuinţate astăzi şi în Banat, nu numai în

Maramureş şi Oaş, apar şi în Palia de la Orăştie, Codex Sturdzanus, în

texte din Bucovina şi chiar în tipăriturile lui Coresi, şi în altele decât

cele realizate pe baza textelor rotacizante;

14) imperativul prohibitiv în –areţi, -ereţi, -ireţi era mai răspândit

decât în zona avută în vedere şi a circulat chiar la începutul

secolului al XX-lea în vestul Munteniei, în Oltenia, Banat, Crişana şi

33

regiunile amintite;

15) termeni de origine

maghiară care nu se găsesc în

alte texte, deoarece nu circulau

decât acolo unde elementul

unguresc era preponderent.

Maramureş;

15) cuvintele maghiare citate de Candrea sunt prezente şi în alte

texte decât cele rotacizante; cuvintele specifice acestor texte se

întâlnesc astăzi în diverse regiuni ale Transilvaniei de nord, dar nu

şi în Maramureş.

Aşadar, pe baza datelor furnizate de dialectologia sincronică şi istorică, se poate demonstra că

localizarea textelor rotacizante în Maramureş, idee avansată de N.Iorga şi argumentată de I.-A.

Candrea, este depăşită. Candrea a localizat textele rotacizante pe baza unor fapte de limbă pe care,

depistându-le în texte, le-a raportat la situaţia din graiurile vorbite la începutul secolului al XX-lea şi nu

la situaţia din graiurile vorbite în secolul al XVI-lea. Se ştie însă că răspândirea unor fenomene

lingvistice diferă de la o perioadă la alta, aceste fenomene putându-se restrânge sau extinde.

Faptul că nu se mai păstrează niciunul dintre originalele acestor texte, supranumite de către

lingvişti nu doar „texte rotacizante”, ci şi „texte maramureşene”(!), nu înseamnă nicidecum că aceste

originale nu ar fi existat. Copiile sunt numite, pe drept, „texte maramureşene” în virtutea faptului că

acestea conservă o particularitate lingvistică de ordin fonetic, rotacismul, specific sub-

dialectului/graiului maramureşean, dar nu şi celui moldovean. Rotacismul nu este cunoscut/nu a fost

semnalat în performarea curentă şi nici atestat istoric în graiul local din zona Moldovei, dar era încă

uzual, era viu în Maramureş, adică era atestat la generaţiile vârstnice şi neştiutoare de carte, respectiv

ne-expuse la influenţele livreşti şi mediatice, până în urmă cu două-trei decenii. Este de notorietate

publică faptul că în Maramureş se zicea până recent (poate se mai pronunţă şi azi de către unele

persoane mai înaintate în vârstă): „cer sărin” în loc de cer senin, „nimărui” în loc de nimănui, „verin” în

loc de venin, „gerunt’e” în loc de genunchi ş.a.m.d. Putem, aşadar, considera rotacismul ca pe o marcă

specifică graiului şi scrisului vechi maramureşean, o marcă proprie textelor originale, după care pot fi

recunoscute indubitabil şi copiile, indiferent unde s-ar fi realizat acestea, în întreg arealul limbii

române. Apoi, mai sunt vizibile în textele rotacizante şi unele urme ale influenţei lingvistice maghiare

(de exemplu: „gioc” în loc de joc, „gios” în loc de jos etc.), influenţe prezente în graiul maramureşean,

dar care istoriceşte nu s-ar fi putut exercita în Moldova.

Concluzia la care ajunge Ion Ghetie, după ce analizează amănunţit faptele de limbă prezentate

mai sus, este că „scrierea textelor rotacizante s-a făcut undeva într-o zonă mult mai întinsă, care

cuprinde Crişana, Transilvania de nord, Maramureşul şi, în unele privinţe, chiar Banatul şi Moldova (cu

alte cuvinte, pe teritoriul unde în secolul al XVI-lea se vorbea subdialectul nordic, delimitat de Al

Rosetti). Prin urmare, Maramureşul devine un loc posibil, dar nu obligatoriu, unde s-a putut face

traducerea textelor rotacizante” [Gheție, 1985:40].

Nici în privinţa datării textelor rotacizante nu există un punct de vedere unitar. După opinia

formulată de Ion Gheţie în lucrarea citată, ele datează din secolul al XVI-lea, mai exact, din jumătatea a

doua a secolului al XVI-lea, şi nu din secolul al XV-lea. Nu trebuie pierdut din vedere însă faptul că este

vorba despre datarea copiilor şi nu a originalelor, despre care nu se ştie nimic.

În raport cu exigenţele ştiinţifice, susţinerea argumentată a celor expuse supra întâmpină o

serie de reale dificultăţi, care nu pot fi ignorate. Anume: (a) Nu se păstrează nicăieri nicunul dintre

originalele acestor texte, deci lipseşte cumva chiar obiectul cercetării; (b) Se păstrează doar un număr

de patru texte, zise „texte rotacizante” (Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea

Hurmuzaki şi Psaltirea Șcheiană), despre care se ştie cu certitudine doar că sunt copii făcute după

manuscrise mai vechi şi se presupune că procesul de copiere pentru unele texte s-a efectuat la

mănăstirile din Moldova, în speţă la Voroneţ, unde unele dintre aceste documente vechi au fost

34

descoperite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea; (c) Aceste patru texte sunt copii, faptul este evident

din cuprinsul lor, dar nu există nicăieri în aceste texte referiri care să-l indice pe copist, manuscrisul

după care s-a copiat, nici locul şi data unde s-a realizat copierea; (d) Nu există dovezi directe privind

circulaţia/trecerea textelor rotacizante din Maramureş în Moldova.

2.2.2. Cele dintâi tipărituri religioase în limba româna

Multă vreme, aproape trei sferturi de veac, începând de la Petru Maior, s-a considerat că

tipăriturile coresiene ar reprezenta cele mai vechi monumente de limbă românească. Odată cu

descoperirea textelor rotacizante, cercetătorii au fost aproape unanimi în a plasa aceste texte, ca dată a

traducerii lor, în secolul al XVI-lea şi chiar într-o perioada mai îndepărtată şi în a recunoaşte că

tipăriturile lui Coresi sunt dependente de textele rotacizante (Al.Rosetti, S.Puscariu, P.P.Panitescu,

Şt.Ciobanu, G.Ivanescu, B.Cazacu, I.Coteanu).

Trebuie precizat însă că nu numai textele denumite prin tradiţie maramureşene sau rotacizante

au întâietate în ceea ce priveşte introducerea limbii române în scris. Alături de acestea trebuie aşezate

şi cărţile bisericeşti tipărite în sudul Transilvaniei după 1544, despre care Şt.Munteanu şi V.D.Ţâra

susţin că „prin limba lor mai clară şi mai atent prelucrată, dar, în special, prin larga circulaţie pe care

au avut-o între români, […] au jucat un rol mai însemnat decât manuscrisele rotacizante în cultivarea

limbii” [Munteanu, Țâra, 1983:67].

În secolul al XVI-lea, în Transilvania, se creaseră condiţii favorabile introducerii limbii române

în scris, din considerentul că aici slavona, fiind folosită ca limbă de cult numai în bisericile ortodoxe,

avea o poziţie mai slabă decât în Principate. Acestei cauze de ordin intern i se asociază şi un imbold

venit din afară: mişcările de idei favorabile utilizării limbilor naţionale în biserică, idei ce şi-au găsit

mai uşor ecou în Transilvania decât în Ţara Românească sau Moldova, unde întâmpinau opoziţia

oficialităţilor. În Ardeal reforma protestantă fusese admisă, iar reprezentanţii luteranismului şi

calvinismului căutau să-și facă prozeliţi îndeosebi în rândurile românilor, ceea ce i-a determinat în

multe rânduri să încuviinţeze şi să sprijine traducerea de cărţi bisericeşti în limba română.

Cele mai vechi tipărituri1 în limba română însă, despre care avem astăzi informaţii,

sunt legate de numele diaconului Coresi „ot Târgoviște” (c.1510 – c.1583). După o scurtă

perioadă de activitate la Târgovişte, acesta se stabileşte la Braşov, unde tipăreşte numeroase cărţi

slavoneşti şi româneşti. Tipografia lui Coresi devine astfel „centrul de gravitate al unei vaste activităţi

de românizare a culturii religioase”. Între anii 1558-1581, diaconul Coresi a tipărit la Schei (Braşov)

peste douăzeci de volume, dintre care unsprezece în limba română, printre ele numărându-se:

Întrebare creştinească (Braşov, 1559), cunoscută sub numele Catehismul luteran;

Tetraevangheliarul românesc (1561); Psaltirea românească şi Liturghierul românesc (1570);

Evanghelie cu învăţătură (1581).

Coresi a folosit traducerile manuscrise existente, dar a înlăturat în mare măsură lexicul şi

fonetismele dialectale. Atitudinea lui dezvăluie o intenţie conştientă: năzuia — cum mărturiseşte în

prefaţa la Tetraevangheliarul din 1561 — să realizeze un text accesibil preoţilor şi enoriaşilor, „să

înţeleagă, să înveţe rumânii cine-s creştini”. Pentru a fi mai convingător, citează cuvintele Sfântului

Pavel din Epistola către corinteni: „în sfănta beserecă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înţeles, decât o

mie de cuvinte neînţelese în limbă străină”. Coresi a introdus în traducerile sale graiul vorbit în

regiunea Târgovişte - Braşov.

1 Textele rotacizante sunt manuscrise.

35

Tipăriturile coresiene au o mare importanţă pentru evoluţia şi unificarea limbii române ca

limbă de cultură. Ele au cunoscut o mare circulaţie în cele trei Ţări Româneşti şi limba lor va fi luată ca

model de exprimare de către generaţiile ulterioare de cărturari.

În 1588 apare încă o Psaltire slavo-română, care a fost editată, probabil, de către Şerban, fiul lui

Coresi; la Orăştie, în partea de sud-vest a Transilvaniei, a apărut în 1582, Palia. Traducerea textului s-a

facut, probabil, după un original maghiar si cuprinde primele doua carti, Facerea si Iesirea, din Vechiul

Testament; la Cluj s-a tipărit, prin 1570-1573, Cartea de cântece, cu litere latine şi ortografie maghiară,

lucrare din care s-au păstrat numai opt pagini.

Textele tipărite în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de Coresi şi ucenicii săi nu cunosc

rotacismul. Se presupune că diaconul Coresi a avut la îndemână manuscrisele maramureşene, care au

circulat în copii. El a tradus doar unele din copiile acestora, supunându-le unei serioase revizuiri

lingvistice prin înlocuirea tuturor elementelor fonetice şi lexicale, care se deosebeau de limba vorbită

din nordul Munteniei şi din sud-estul Ardealului.

Astfel, Coresi şi ucenicii săi, prin munca de revizuire şi muntenizare a textelor maramureşene,

a făcut ca tipăriturile sale să fie înţelese de un cerc cât mai larg de cititori şi să constituie, totodată,

bazele pe care s-a dezvoltat limba literară. După cum conchid mai mulţi cercetători ai limbii române, la

baza acesteia stă anume subdialectul din nordul Munteniei şi din sudul Ardealului.

Nu încape îndoială că tipăriturile lui Coresi au pătruns pe întreg teritoriul românesc. Astfel,

Evangheliarul din 1561 a fost copiat în Ţara Românească de Radu din Munceşti (Teleorman) în 1574.

Cărţile lui Coresi au pătruns şi în Moldova, după cum o dovedesc muntenismele din scrierile lui

Varlaam şi Dosoftei. Limba literară, cu anumite particularităţi moldovenești, se impune în Moldova din

secolul al XVII-lea prin scrierile cronicarilor moldoveni.

La aceste texte se adaugă cărţile populare. Deşi în număr mic şi mai ales manuscrise la început,

acestea au avut o largă circulaţie în toate regiunile locuite de români. Pentru perioada 1532-1600

înregistrăm, în categoria textelor populare, textele apocrife (texte apocaliptice: Apocalipsul Sfântului

Pavel, Apocalipsul Maicii Domnului, Legenda lui Avram; legende hagiografice: Legenda Sfântului

Sisinie, Legenda Duminicii, Legenda Sfintei Vineri); textele situate între literatura canonică şi cea

apocrifă: Cugetările în ora morţii; textele laice: Floarea darurilor, Reţete medicale, Începătura de

nuiale – un text de magie populară, care foloseşte psalmi şi rugăciuni. Aceste lucrări, deşi sunt

traduceri, cele mai multe din slavă şi greacă, dar şi din maghiară, se caracterizează prin simplitatea,

naturaleţea şi cursivitatea stilului. Spre deosebire de textele religioase, unde limba originaluilui îşi

pune amprenta, în mare măsură, îndeosebi asupra sintaxei, aici fraza este mai liberă, mai puţin

tributară modelului după care se face traducerea, ca urmare a faptului că traducerea însăşi este mai

liberă, nefiind absolut literală, ca în cazul textelor bisericeşti. Aşa se face că limba textelor populare,

mai apropiată de limba vie a poporului, a devenit un model pentru autorii textelor literare din

perioada veche şi de mai târziu.

Privită în ansamblu însă, limba celor dintâi monumente literare româneşti se prezintă greoaie

şi dificilă, cu o fonetică neunitară, cu o structură morfologică arhaică şi cu un lexic nepotrivit cu

ambiţiile traducătorilor. Cărţile tălmăcite ori copiate în diverse centre culturale îmbracă haina

lingvistică a zonei în care apar, ceea ce înseamnă că nici unul din aceste centre n-a dobândit

autoritatea care să-i permită impunerea unei singure norme în exprimarea cultă românească. Deşi, în

general, limba textelor din secolul al XVI-lea e destul de unitară, divergenţele dialectale cu valoare de

normă, semnalate mai sus, ne permit să vorbim despre existenţa a două variante literare fundamentale

în această perioadă: una de tip nordic şi alta de tip sudic.

36

2.2.3. Primele încercari de a norma limba română literară scrisă

Dintre toate monumentele de limbă literară amintite, textelor rotacizante și celor coresiene li

se acordă întâietate când e vorba de cercetarea limbii române literare din secolul al XVI-lea.

Particularitățile limbii acestor texte ilustrează efortul traducătorilor de a se conforma unor norme

unice la toate nivelurile limbii.

A. La nivel fonetic. În toate variantele literare românești de până la mijlocul secolului al XVII-

lea se mențin, cu valoare de normă, unele fonetisme arhaice, care mai târziu și-au restrâns aria de

răspândire la anumite zone, devenind astfel caracteristice numai pentru unele variante literare. Între

acestea se numără:

păstrarea lui ă în cuvinte ca băsearecă, blăstema, fămeie, năsip, rădica, păhar, părete etc. (numai

în textele coresiene apare sporadic ă trecut la e, i, prin asimilație, în besѣrecă, ridica);

menținerea lui e nesincopat în derept, dereptate, derege (apare constant în toate textele);

î se menține în: împlea, îmbla, îmfla (numai la Coresi a fost notat de două ori î tercut la u:

umplut și umpluse;

conservarea lui u în preut, usteni (formele cu o sunt foarte rare);

e s-a păstrat în anumite cuvinte: arepi, ceti, demâneață, lepi, nește, nemeri etc. (paralel, apar

uneori, cu totul rar, și formele cu e devenit i);

ș netrecut la s în deșchide;

m păstrat în rumpe (numai în textele coresiene alternează formele rumpe – rupe) ș.a.;

Alături de fonetismele comune, limba română scrisă din secolul al XVI-lea conține și destul de

multe forme fonetice divergente. Unele dintre ele diferențiază textele sudice de cele nordice, în timp ce

altele, mai puțin numeroase, permit delimitări și mai stricte în cadrul celor două mari variante ale

limbii scrise.

Astfel, în toate variantele literare de tip nordic (maramureșeană, bănățeană și moldoveană

de nord) se atestă:

păstrarea africatelor dz (< d+e, i latin) și ğ (< j +o, u latin, dar și în unele cuvinte de altă

proveniență): dzăcea, dzile, dzise, Domnedzău etc.; agiungă, gios, giumătate, giudețu etc. (fricativele z

pentru dz și j pentru ğ apar cu totul sporadic);

menținerea formei etimologice, fără anticiparea elementului palatal i în: mâne, pâne, pâre

„pâine” etc. (excepțiile cele mai numeroase se găsesc în Palia de la Orăștie);

o anumită preferință pentru rostirea dură a consoanelor labiale, a fricativei s și a africatelor ț,

dz: iubăsc, ivăsc, mărg, mărgând, potopăsc, trupăsc, asamănă, audzând, să dzâcă, dzâse, puțân etc.

(păstrarea vocalelor anterioare după aceste consoane e destul de frecventă, mai ales în varianta

literară bănățeană);

r muiat în sufixele -ar, -tor: agiutoriu, dătătoriu, mărgăritariu, spăsitoriu etc. (excepțiile sunt

frecvente în toate scrierile) ș.a.

Dintre fonetismele specifice numai pentru anumite variante literare de tip nordic,

remarcăm:

trecerea lui n intervocalic la (n)r în cuvintele moștenite din latină constituie norma textelor

maramureșene: mârule, punrea, sunrar(ă) etc, dar apare, alternativ cu n păstrat, și în varianta nord-

moldoveană: împreurară, mâra etc.;

păstrarea lui ń în cuńele, pustińe etc. e caracteristică pentru varianta bănățeană, dar ń apare,

inconsecvent, și în textele rotacizante: călcâńiu, întâńiu etc.;

37

labiodentala f (+i, į) alternează cu hˊ în varianta nord-moldovenească: va fi – va hi, fir – hir etc.,

dar apare și în cea maramureșeană: fi – hi (peste tot însă preferința se îndreaptă spre labiala intactă)

ș.a.

Varianta literară de tip sudic (muntenească – sud-transilvăneană) se distinge de cele nordice

tot prin câteva norme specifice:

redarea consecventă a lui d+e, i latin prin z și a lui ğ (< lat. j+o, u) prin j: auzi, jos, ajutoriu etc.;

anticiparea elementului palatal în câine, mâine etc. (excepțiile sunt rare la Coresi);

de regulă, fricativele s, z, africata ț și labialele nu sunt dure: seară, înțelepciune, Dumnezeu,

iubesc, merg etc. (velarizarea vocalelor anterioare după aceste consoane apare totuși în multe cazuri);

după ș, j, r, diftongul ea se transformă în a (când în silaba următoare se află e): grijaște,

sfârșaște, șarpe, uraște etc. (fenomenul apare și în textele nordice, dar în alternanță cu rostirea muiată

a celor trei consoane).

Rezumând cele expuse mai sus, se impun câteva constatări:

prezentând numeroase alternanțe și divergențe dialectale, structura fonetică a vechii române

literare din această perioadă e departe de a fi unitară;

unele fonetisme, considerate azi regionale sau arhaice, aveau, în secolul al XVI-lea, valoare de

normă literară pentru exprimarea cultivată din anumite zone;

multe particularități fonetice regionale, chiar dacă apar sporadic în texte, nu s-au ridicat la

rangul de normă literară – fie din cauza apariției lor mai târzii în graiuri, fie din pricina unei tradiții

literare constituite pe o altă bază dialectală decât cea din zona respectivă;

în lipsa unor lucrări normative, nici o variantă literară nu prezintă un sistem unitar de norme

fonetice, capabil să exercite o influență evidentă asupra celorlalte.

B. La nivel morfologic. Structura morfologică prezintă, în toate variantele literare,

numeroase forme paralele, dar cuprinde mult mai puține divergențe dialectale decât fonetica.

Consemnăm unele particularități:

pluralul substantivelor feminine în -e şi nu în -i: grădine, rane, talpe, nunte, groape;

pluralul neutrelor în -ure este un fenomen specific tuturor textelor: ceriure, chinure, locure etc.

Excepţie face Psaltirea Hurmuzaki, unde apare mult mai frecvent desinenţa de plural -uri;

utilizarea în paralel a formelor sintetice de genitiv-dativ în -eei, -iei: peliţeei, cu cele analitice

de genitiv-dativ, formate cu prepoziţia de sau a: cale de cetate;

utilizarea vocativului etimologic în -e: ome, nebune, învățătoare etc.;

forma de plural a adjectivului gol este goli, prezentă în toate textele;

folosirea articolului hotărât în procliză, la masculin cu formele lui, lu, iar la feminin cu formele

ei, ii, i: a ei noastre credinţă;

numeralul colectiv îmbi este folosit în paralel cu amândoi, iar numeralul cardinal mie este

invariabil;

relativul care apare articulat, deci variabil la nominativ-acuzativ după gen şi număr: carele,

carea, carii;

sunt frecvente formele pronominale nehotarâte arhaice: neştinre „cineva”, cineşi „fiecare”,

neșchit „câtva, puțin” etc.;

în privinţa verbului, menţionăm frecvenţa formelor iotacizate: auz, spui, poci; folosirea

auxiliarului a avea la perfect compus în forma au la persoana a III-a, singular şi plural; mai mult ca

perfectul apare în structură perifrastică: au fost grăit, în loc de forma sintetică grăiseră; imperativul

prohibitiv în -areţi, -ereţi, -ireţi este întâlnit în toate textele: nu vă ĝiurareţi , nu iubireţi;

38

sunt prezente în aceste texte adverbe care ulterior vor ieşi din uz: ainte „înainte”, cătelin „cu

încetul”, dănăoară „odata, odinioară”, iuo „unde”;

prepoziţiile apar în forme mai apropiate de etimon: pre, suptu.

C. La nivel sintactic. Aici se impune să facem, mai întâi, precizarea că textele rotacizante sunt

traduceri după originale străine şi, prin urmare, sintaxa traducerii rămâne tributară modelului după

care s-a făcut traducerea. În acest sens este și constatarea lui Al. Rosetti: „Străine de spiritul limbii

noastre, construcţiile acestea vădesc nepriceperea primilor traducători şi încurcătura în care se găseau

de a transpune într-o limbă săracă, lipsită de termeni abstracţi şi nemlădiată printr-o tradiţie literară,

subtilităţile textelor biblice. Rezultatul aşteptat a fost, deseori, imitarea servilă a frazeologiei

originalelor, fără consideraţie la ordinea firească a cuvintelor în româneşte” [Rosetti, 1978:516].

1. La nivelul propoziţiei, semnalăm câteva particularităţi sintactice mai semnificative:

acordul apoziţiei în caz cu substantivul determinat: ĝiuraiu-me lu David, şerbului mieu

(PS), sfântulu I[sra]ililui, împăratului nostru (PH), vărsară sângele lu Stefanu, martorului tău

(CV). În unele situaţii acordul a fost evitat: svăntul lu Israil, împaratul nostru (PS);

acordul atributului adjectival în gen, număr şi caz cu substantivul determinat se

realizează uneori: se ispovedescu-se numelui tău marelui (PS); dimpreĝiurul locului aceluia (CV);

2. La nivelul frazei, coordonarea copulativă se realizează prin de, şi, nece, iar: scoală de te

boteadză (CV); veriţi si vedeţi lucrul dzeului (PS) etc.; coordonarea adversativă se realizează prin: ce,

iară: nu morţii laudă-te … ce noi viii blagoslovim domnul (PS); de multe ori izbăvi ei, iara ei măniară elu

(PS); tu credinţă ai, iara eu lucru amu (CV); construcţiile disjunctive întrebuinţate în aceste texte

sunt: sau, sau…sau, seva…seva, oare…oare: nime n-au venritu a afla sau a vesti sau a grai de tinre (CV).

În fraza creată prin subordonare, temporalele se introduc prin: cându, atunce…căndu, căndu… atunce,

cât, ca, de etc.; cauzalele – prin: că, căci, de, derept aceea, derep ce; finalele – prin: ca să (se), cum (se), de

se, de, pentru să (se); completivele – prin: că, cum se, se nu; consecutivele – prin: că, de, iară;

predicativele – prin: cum; subiectivele – prin: să; condiţionalele – prin: de, de se, deca, se.

Propoziţiile interogative sunt introduse prin: au ce, doară, au doară, căce, derepce, dereptu care,

prentru ce, pren ce, să.

D. La nivel lexical. În activitatea de traducere a primelor texte în limba română, traducătorii

au întâmpinat probleme îndeosebi din cauza sărăciei vocabularului românesc. Urmarea a fost

împrumutarea unui număr mare de cuvinte din limbile originalelor după care se realiza traducerea.

Lexicul textelor din secolul al XVI-lea, în general, cuprinde multe cuvinte care circulau în toate

variantele literare. Aceste elemente lexicale sunt clasificate în două categorii:

a) termeni azi dispăruţi sau păstraţi doar izolat în unele graiuri: agru „ogor”, arină „nisip”,

arbure, auă „strugure”, a cumpli „a sfârşi”, a deşidera „a dori”, a deştinge „a coborî”, gintu „neam”, a se

înveşti „a se îmbrăca” etc.;

b) cuvinte care s-au păstrat, dar au suferit o evoluţie semantică: adunătură „sfat”, bezaconie

„nelegiuire”, a certa „a da sfaturi”, ciuda, ciudesă „minune”, drac „duşman”, greaţă „greutate”, jale,

jelanie „dorinţă”, limbă „popor, neam”, mişel „sărac”, prost „simplu”, a răposa „a se odihni”, silă „putere”,

soţie „tovarăş” etc.

În afara acestor cuvinte, se întâlnesc, în aceste texte, derivate precum: mişelame, bogatate,

fericăciune „fericire”, odihneală, oamet „mulţi oameni” etc.

Specifice variantei nordice erau cuvintele: adămană „camătă”, arină „nisip”, alean „dor”,

aleaneş „duşman”, băsău „mânie, necaz”, brâncă, bumb, beseadă „discuţie”, a besedui „a discuta”, nea,

niştotă „lipsă mare”, păcurar, pită, rărunchi etc.

39

Influenţele străine sunt din slavonă şi maghiară. Multe dintre împrumuturile lexicale din aceste

texte nu au fost asimilate de limba română literară şi au ieşit din uz în veacurile următoare.

Comparând limba tipăriturilor lui Coresi cu cea a traducerilor maramureşene, se constată un

progres la Coresi, a cărui limbă are un caracter mai puţin arhaic, este mai apropiată de limba actuală,

pentru că are la bază graiul din regiunea Târgovişte - Braşov, care se va impune ca limbă literară în

Muntenia. Limba traducerilor maramureşene e mai regională şi mai apropiată de originalele în limba

slavonă.

Să urmărim pentru confirmarea celor spuse două fragmente din textele rotacizante, comparate

cu o versiune contemporană a aceluiași pasaj:

Psaltirea Hurmuzachi Psaltirea Șcheiană Psaltirea contemporană

Ascultă-te Domnul în dzi de

grije, scu ti-te numele

Domnullui a lui Iacob.

Tremease-ti agiutoriu de la

svîntul de Sion sprejeni-te.

Pomenit-au toată jratva ta şi

toate arsele tale grase-i fie.

Daţi-vă Domnului după înrima

ta şi tot sfatul tău împlu.

Bucurămu-ne de ispăşenia ta

şi în numele Domnului

Dumnedzeului nostru mări-

ne- vom.

Împlu Domnului toată cererea

ta.

Acmu cunoscui că au scos

Domnulu Hristosulu său, audzi-

l-va de in ceriu svatul tău, în

puterea scoateriei dereptăţii lui.

Aceste pre căruţe, şi aceia pre

cai.

Audzi-te Domnul în dzi de

grije, apără te numele

Dzeului lui Iacob.

Tremease-ţi agiutoriu de

sfîntu şi din Sionu apără-te.

Pomeneaşte toată

cumăndarea ta şi toate arsele

tale grase fie.

Deie-ti Domnul după înrema

ta şi tot sveatul tău împle.

Bucurămu-nă de spăsenia

ta şi în numele Domnului

Dumnedzeului nostru mări-

mu-n .

Împlă Domnul toată

cererea ta.

Şi acum cunoscu că spăsit-

au Domnul Hristosul său,

aude el din cer sfântul său

întru sie spăsenie dereapta

lui.

Ceşti în roate, şi ceia călări.

Domnul să te audă în ziua de

restrişte; numele Dumnezeului lui

Iacob să te ocrotească.

Trimite-ţi ţie ajutor din sfîntul său

lăcaş şi din Sion să-ţi fie de sprijin.

Aducă-şi aminte de toate prinoasele

tale şi arderea de tot a ta să-i fie prea

plăcută, dăruiască-ţi după dorinţa

inimii tale şi toate câte ţi-ai pus în

minte să le împlinească.

Să tresăltăm de bucurie pentru

ajutorul de care am avut parte şi întru

numele Dumnezeului nostru să

desfăşurăm flamura noastră.

Domnul să împlinească toate

cererile tale.

Acum cunosc că Domnul a izbăvit pe

unsul său şi, din cerurile sale sfinte, i-a

răspuns prin faptele mântuitoare ale

dreptei sale.

Unii se bizuiesc pe carele de război,

alţii pe caii lor.

În ceea ce priveşte fonetica şi morfologia, limba lui Coresi e mai evoluată. Reproducem un pasaj

din Evangheliar (1560-1561):

„Zise domnul ucenicilor lui: Fulgerul ce iase de la răsărit şi se iveaşte până la apus, aşa va fi şi

întru venitul fiului omenesc. Iuo [=unde] va amu fi trupul, acolo aduna-se-vor vălturii [=vulturii]. Aciiaşi

[=numaidecât] după scîrbitul [=suferinţe] zilelor acelor, soarele va întuneca şi luna nu-ş va da lumina ei,

şi stealele vor cădea din ceriu şi atunce se va ivi semnul fiului omenesc în ceriu, şi atunce vor plânge toate

rudele [=generaţiile] pământului şi vor vedea fiul omenesc vii[n]d în nuorii [=norii] ceriului cu silă

[=putere] şi cu slavă multă şi va tremeate îngerii lui cu buciune în glasurile mari, şi se vor aduna aleşii lui

de patru vânture, den capetele ceriului până la sfârşitul lor. De smochin învăţaţi-vă pildă, când amu

steblele [=ramurile] ei vor fi tinereale şi frunza înfrunzeaşte, să ştiţi că aproape iaste de secerat. Aşa şi voi

când veţi vedea acealea toate, să ştiţi că aproape iaste lângă uşi”.

Când nu este influenţată de originalul slav, sintaxa lui Coresi este mai liberă. Iată un pasaj din

prefaţa la Cazania a II-a (1581):

„Şi cu voia tuturor acestora, şi cu voia mitropolitului, marelui Serafim, noi o deadem [=dădurăm]

40

lu Coresi, diaconul, ce era meşter învăţat într-acest lucru, de o scoase den cartea sârbească

[=slavonească] pre limba rumânească, împreună cu preoţii de la beseareca Şcheailor, de lângă cetatea

Braşovului. Derept aceaia şi noi, greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii carii ne-am trudit aicea, noi ne rugăm

să ne milcuim [=rugăm cu umilinţă] fiecărora care-i veţi ceti acicea sau veţi propovedui altora, sau veţi

scrie dentru ea ceva, şi unde să [=dacă] veţi afla ceva neisprăvit bine sau greşit, iară voi să dereptaţi, să

nu blăstemaţi. Că ne-am nevoit ş-am trudit, iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domerit.

C-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată cum doară şi pre voi puteţi socoti, derept ce că şi voi înşivă

sunteţi oameni cu inimă de ţărână, ca şi noi, şi cu fire neprecepătoare de toate”.

Relevăm în acest pasaj stilul cărţilor religioase, cu manifestări de umilinţă, de micşorare a

personalităţii şi întrebuinţarea unor expresii consacrate: greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii, ceva

neisprăvit bine sau greşit; mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit; am avut... minte

nedestulă şi întunecată; sunteţi oameni cu inimă de ţărână etc. Fraze stereotipe, dar de alt tip, luate din

formulare, găsim în scrisorile particulare. De exemplu: şi avem nedejde pre domnia voastră să daţi noao

a şti de toate; ce va hi pohta şi treaba domnilor voastre la noi; nevoi vom să facem prentru voia domnilor

voastre; şi aşijdere ne rugăm domnilor voastre de rândul lui Tănase etc.

Faţă de limba greoaie, cu sintaxa în parte neromânească a traducerilor maramureşene, a

tipăriturilor de la Sibiu şi, uneori, a tipăriturilor lui Coresi, limba unor documente sau scrisori

româneşti din secolul al XVI-lea este simplă şi uzuală. În aceste texte, în afară de unele stereotipuri ca

cele de la începutul şi sfârşitul Scrisorii lui Neacşu, găsim deseori o expunere clară, într-o limbă

curgătoare, astfel încît o parte din aceste texte poate fi luată în consideraţie pentru studiul limbii

române literare din secolul al XVI-lea.

În confirmarea celor spuse, vom reproduce un pasaj dintr-o scrisoare particulară, păstrată în

arhivele Bistriţei, ce aparţine unui tânăr captiv şi trimisă părinţilor săi din Moldova. Textul scrisorii se

caracterizează printr-o limbă mult mai inteligibilă pentru cititorul contemporan.

Scrisoarea captivului Cocrişel părinţilor săi

Scriu închinăciune şi moltă sănătate părinţilor mei Spiridon şi maicei mele Constdandeei, şi dup-

aceea vă dau de ştire că simtul viu până acmu, nu-s pierit, ce amu scăpat de la Bălgrad, când au bătut

Mihai vodă război cu ungorie. Deci m-au prinsu nişte saşi; deci a vrut să mă taie; eu m-am rugatu şi am

spus că simt fecior Mogâldei; de niu m-au pierdut. Deci iu am trimes saşi de m-au cerşit. Ei au cerut 300

taleri, iară Andriiaş m-au scos dereptu 100 taleri şi m-au adus la Bistriţa. Eu am spus că m-au prinsu

Mihai vodă de la Hotin şi m-au dus în Ţara Iungurească. Deci mă rog domnilor vostre ca lui Dumnedzeu

den ceriu să nefoiţi să mă scoteţi în ţară creştină şi să nefoiţi să daţi ştire părintelui miu Mogâldei

vornicoloi că au dzacu în temniţă de mă mănâncă liutul şi păduchie. Şi iu amo spos către Andriiaş că

simtu nepot de frate de soflet giorat în besearecă. Deci iară mă rog domnilor vostre să no mă zăboviţi

părăsit aici, ce să mă scoteţi, măcar numai d-aş presi cu tropul; dacă tropul meu ar putea rezista încă să

ies în ţară că iu mor de dorol vostru. Şi îmbătrânesc, şi am făcut o barbă pănă la brâu. Şi să vă afle aiastă

scrisoare a mea sănătoşi pre dumneavoastră, o gospodi, amin.

Mai reproducem un pasaj dintr-un alt text cu o mare circulație în secolul al XVI-lea, publicat de

B.P.Hasdeu și datat cu anul 1580 - Legenda Sfintei Vineri:

„Într-acelea zile era un om într-acea cetate creştin dulce şi curat, şi ruga-se întru ascunsu cătră

domnul. E [= şi] cel om chema-l Agaton, e [=şi] boiereasa [= soţia] lui chema-o Polfâia; şi fu viaţa lor

şilăcuiră ei 35 de ai [=ani] fără de feciori. Şi ruga-se ei întru ascunsu în tot ceasul, aşa dzicea: dă mie,

Hristoase împărate, caută şi spre noi, şi dă noao plod să fie şi să se nască dentre noi feciorel sau fecioriţă;

noi da-l am sfinţiei tale cu toată partea ei. Şi venea îngerul Domnului spre ei şi zise lor: auzi şi ascultă

Dumnezeu rugăciunea voastră şi e să nască o feciorea dintre voi; să fie numele ei Sfânta Veneri."

41

Relevăm, și în acest text, fraze mai curgătoare decât în traducerile maramureşene sau

coresiene; imitaţia sintaxei slave este totuşi vădită; astfel, lipsa lui pre pentru construirea acuzativului:

e boiereasa lui chema-o [ =pre boiereasa] lui, encliza pronumelui personal neaccentuat: chema-l,

chema-o, da-l-am [=l-am da]. În domeniul morfologiei relevăm pe sem [=suntem] (pers. 1, pl. ind. prez.

a verbului a fi), pluralele neutre în - ure: lucrure etc. În fonetică, notarea cu e a lui i+n: Veneri etc.

Limba literară din secolul al XVI-lea are, așadar, un aspect diferit. În textele traduse, limba este

greoaie, uneori de neînţeles. Dar chiar în secolul al XVI-lea am constatat progrese, realizate, mai ales, în

tipăriturile lui Coresi. Textele netraduse au o limbă mai apropiată de cea contemporană. Prin urmare,

atunci când limba literară se apropie de cea populară, ea face progrese.

2.3. PROBLEMELE ȘI EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN PERIOADA 1640 - 1780

2.3.1. Cărturari și monumente de limbă română din această perioadă

Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti în diferite provincii, în secolul al XVII-lea şi la

începutul secolului al XVIII-lea, sunt asemănătoare. Ţările româneşti se află în plin feudalism. În

relaţiile culturale cu popoarele vecine, se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia,

Polonia şi Peninsula Balcanică. În felul acesta, se exercită asupra dezvoltării limbii şi culturii româneşti

influenţele rusă şi polonă, prin mijlocirea cărora pătrunde umanismul latin.

În această epocă se dezvoltă şi invăţământul. În Moldova, călugării iezuiţi înfiinţează primele

şcoli, cu limba de predare latină, la Iaşi, Cotnari şi Galaţi. În 1641, domnitorul Vasile Lupu întemeiează,

la Iași, colegiul Trei Ierarhi. În Ţara Românească, din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino, ia fiinţă, în

chiliile mănăstirii Sfântul Sava, Academia domnească. În toate aceste şcoli, limbile de predare erau

latina, greaca sau slavona.

În general, viaţa culturală din Țările româneşti se înviorează. Se tipăresc cărţi în slavonă,

greacă şi română. Alături de textele religioase, apar cărţi populare (Floarea darurilor, Alexandria),

precum şi texte juridice, mai ales, Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab.

Deplina biruinţă a scrisului în limba română nu s-a produs concomitent cu editarea textelor

bisericeşti din sec.al XVI-lea. Cărţile traduse şi tipărite atunci, fiind de inspiraţie calvină şi luterană, au

fost primite cu unele rezerve de majoritatea românilor ortodocşi din Transilvania, dar mai ales ele n-

au fost acceptate imediat şi fără opoziţie în Moldova şi Muntenia, unde tradiţia slavonă era

incomparabil mai puternică decât în Transilvania. De aceea în ţările române traducerea şi tipărirea

oficială a primelor cărţi bisericeşti în limba noastră începe să se facă abia spre mijlocul sec.al XVII-lea,

când învăţaţii mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei, precum şi domnitorii Vasile Lupu şi Matei Basarab,

încurajează sau se ocupă direct de introducerea limbii române în biserică şi în cancelaria domnească.

După 1640, numărul scrierilor în limba română sporeşte considerabil. Deşi cărţile bisericeşti,

aproape singurele care beneficiază de avantajele tiparului, deţin supremaţia ca număr şi ca răspândire,

textele laice se impun prin varietate tematică şi stilistică

Monumentele de limbă română care reprezintă perioada desemnată trebuie prezentate nu

doar cronologic, dar şi tematic, o primă distincţie fiind făcută între textele bisericeşti şi cele laice.

Texte religioase. Între anii 1640 şi 1660, Transilvania deţine întâietatea faţă de Moldova şi

Muntenia, datorită cărţilor tipărite la Bălgrad, unde se traduc şi se imprimă cărţi fundamentale, cum

sunt: Noul Testament (Bălgrad, 1648), scriere legată de numele mitropolitului Simeon Ştefan, şi

Psaltirea (Bălgrad, 1651). Treptat, activitatea tipografică își deplasează centrul spre Moldova, în

special, datorită celor doi mitropoliți ai Țării Moldovei – Varlaam și Dosoftei.

42

Varlaam s-a născut în jurul anului 1580, într-o familie de răzeși din Bolotești, Putna. Numele

său de mirean a fost Vasile Moțoc. În timpul mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa

și renumita biserică a Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, ctitoria cea mai cunoscută a

domnitorului Vasile Lupu. În anul 1640, cu ajutorul domnitorului Vasile Lupu, Varlaam reușește să

întemeieze la Iași prima școala de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei Duhovnicești de la

Kiev, înființată acolo de mitropolitul Petru Movilă. Sprijinit și de mitropolitul Petru Movilă al Kievului,

Varlaam înființează, tot în anul 1640, prima tipografie românească din Moldova, pe care a instalat-o la

Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași. În aprilie 1653 s-a retras la mănăstirea Secu, unde a decedat

în anul 1657.

Opera:

Carte românească de învăţătură sau Cazania lui Varlaam este o tipăritura de cel mai larg

răsunet în viaţa spirituală a poporului nostru în decursul secolelor trecute. Editată în 1643, pe 504 file,

este prima scriere tipărită în limba română în tipografia Trei Ierarhi (Trisvetitele) de la Iaşi, alcătuită

şi îngrijită de Mitropolitul Varlaam în timpul domniei lui Vasile Lupu. Cartea se distinge prin elemente

decorative foarte bogate, cu frontispicii de adevărată artă grafică. Pe verso-ul titlului este reprezentată

stema Moldovei și zece stihuri în stema domniei Moldovei. Reieșind din conținutul primei prefețe

adresate poporului din partea domnitorului, cartea urmărește nu numai să consolideze biserica

ortodoxă din Moldova, ci și să fie „de învățătură și de folos sufletelor pravoslavnici”. Motivele

principale care l-au determinat să scrie această carte în limba română sunt expuse clar în prefața a

doua, adresată către cititor, unde Varlaam scrie că biserica noastră „n-are carte pre limba sa” și „cu

nevoie este a înțelege cartea altei limbi”, de aceea, în „lipsa dascălilor ș-a învățăturei”, el se consideră

„datornic” de a întocmi această carte în limba poporului. Conținutul Cazaniei este, în fond, liturgic și

omiletic: pe lângă Evangheliile citite în toate duminicile și la sărbătorile bisericești mai mari, aici sunt

incluse și 74 de predici, care conțin sfaturi de înfrânare a dorințelor omenești, de ajutorare a

aproapelui. În pagini de o adevărată narațiune artistică, se povestește despre viețile mucenicilor

Gheorghe, Niculae, ale apostolilor Petru și Pavel. Povestirile hagiografice despre sfântul Ioan cel Nou și

despre sfânta mucenică Parascheva îi aparțin lui Varlaam și sunt legate de Moldova.

În literatura eceziastică din secolul al XVII-lea, Varlaam este cunoscut și prin cărțile, scoase de

sub tiparul aceleiași tipografii, Șeapte taine a bisearicii (1644) și Răspunsulu împotriva

Catehismului calvinescu (1645), prima scriere românească de polemică teologică, redactată drept

reacție la propaganda calvinistă din Transilvania. Opera este un pamflet, conceput în scopul de a-i

apăra pe ardeleni de calvinism și de pericolul deznaționalizării. Scrisă liber de orice izvor, cartea fierbe

de indignare sub învăluirile cuminți ale frazei.

Mitropolitul Dosoftei, cu numele mirean de Dimitrie Barilă, s-a născut în anul 1624, la

Suceava. A studiat pentru început acasă, apoi la Iași, la Colegiul de la Trei Ierarhi. De aici se îndreaptă

spre Liov, unde va studia la Școala Frăției Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului", învățând aici limba

greacă, latină, slavona bisericească și polona și devenind unul dintre poligloții vremii. În anul 1649 s-a

calugărit la Mănăstirea Probota, primind numele Dosoftei. În anul 1658 a fost ales și hirotonit episcop

de Huși, apoi episcop de Roman, iar în 1671 a fost ales mitropolit al Moldovei. Datorită relațiilor sale

cu patriarhul Moscovei, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia

din Iași, în românește, principalele cărți liturgice, unele traduse de el însuși. El a fost unul dintre

ierarhii care au promovat introducerea limbii române în biserică. În toamna anului 1686, datorită

43

evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus în Polonia de oștile regelui Jan Sobieski, unde a

rămas până la sfârșitul vieții, decedând în 1693.

Opera:

Psaltirea în versuri, Uniev 1673;

Dumnezăiasca Liturghie, Iași, 1679, (ed. a II-a, Iași, 1683);

Psaltirea de-nțeles, Iași, 1680 (text paralel: slavon și român);

Molitvănic de-nțeles, Iași, 1683, având, după prefață, un

Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;

Parimiile preste an, Iași, 1683, având tipărit din nou Poemul cronologic, cu mici adaosuri și

modificări;

Octoihul, Iași 1683;

Viața și petreaceria sfinților (numită și Viețile sfinților), 4 vol Iași, 1682-1686, lucrare de

compilație, după izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) și slave.

După luminoasa epocă a lui Dosoftei urmează o lungă perioadă de timp, până pe la mijlocul

secolului al XVIII-lea, în care activitatea tipografică din Moldova se desfăşoară sporadic, numărul

cărţilor bisericeşti tipărite aici fiind mult inferior celui din Muntenia. Abia pe la 1750 se înviorează

activitatea tipografiei ieşene, de unde ies numeroase cărţi: Liturghierul (1747), Triodul (1747),

Molitvenicul (1749), Octoihul (1749), Ceaslovul (1750), Penticostar (1753), Evanghelia (1762) ş.a.

În Muntenia, tipărirea cărţilor bisericeşti traduse în limba română începe tot pe la 1640,

imprimându-se cazanii (Evanghelia învăţătoare, Govora, 1642) sau cărţi de slujbă cu text slavon şi

tipicul românesc.

După 1680, activitatea tipografică din Ţara Românească cunoaşte o epocă de mare înflorire.

Cărţile editate de acum înainte la Bucureşti, Snagov, Târgovişte, Buzău şi Râmnic, întrec – cantitativ şi

calitativ – tot ceea ce se realizase până atunci în ţările române. Acum apar Evanghelia (1682), Apostolul

(1683), celebra Biblie de la Bucureşti (1688), iar în „epoca lui Antim Ivireanul”, mare cărturar şi

orator, un adevărat ctitor al limbii liturgice româneşti, din tipografiile muntene ies aproape toate

cărţile necesare oficierii slujbei în limba română: Psaltirea (Bucureşti, 1694), Evanghelia (Snagov,

1697), Molitvenic (Râmnic, 1706), Osmoglasnic (Râmnic, 1706), Octoih (Târgovişte, 1712), Liturgier

(Târgovişte, 1713) etc. Din opera lui A.Ivireanul s-au păstrat câteva remarcabile predici (Didahii), iar

episcopii Râmnicului Damaschin, Chesarie şi Filaret au editat traducerea integrală a Mineielor (1776-

1780), operă care marchează biruinţa deplină a limbii române asupra celei slavone în biserica

românească.

Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși, coordonate sau patronate, în limbi diferite și de o

mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, Antim Ivireanul este considerat - alături de

diaconul Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. Deși româna nu era limba

sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă de

contemporanii săi și este folosită până astăzi.

Texte laice. În epoca veche, scrierile din această categorie au circulat, cu rare excepţii, în

manuscris. Scrisorilor şi documentelor particulare sau oficiale redactate în limba română cu un secol

mai înainte li se alătură, din veacul al XVII-lea, scrieri istorice, texte juridice, cărţi populare şi chiar

unele lucrări ştiinţifice.

Istoriografia în limba română s-a dezvoltat aproape exclusiv în Moldova şi Muntenia. Cele mai

valoroase şi mai cunoscute scrieri istorice din secolul al XVII-lea aparţin cărturarilor moldoveni Gr.

44

Ureche, M. Costin, N. Costin, I. Neculce şi D.Cantemir, dar şi în Muntenia s-a desfăşurat o importantă

activitate cronicărească, mai ales în timpul domnitorilor Şerban Cantacuzino şi Constantin

Brâncoveanu, prin opera cărturarilor munteni Radu Greceanu, Radu Popescu şi, probabil, stolnicul

C.Cantacuzino.

Cronicile au rămas la statutul de manuscrise timp de aproape două secole și au fost tipărite de

către M. Kogălniceanu și N. Bălcescu abia după 1840. Acestea sunt considerate ca fiind primele scrieri

originale în limba română, de mari dimensiuni, reflectând caracteristicile limbii din epoca respectivă.

Importanța cronicilor este, în primul rând, de ordin științific, prin valoarea documentară a textelor,

oferind informații prețioase despre istoria de epocă medievală, iar în al doilea rând, de ordin filologic,

prin modelele de limbă pe care le include și prin ideile luate în discuție: romanitatea poporului,

latinitatea limbii române, continuitatea elementului latin în Dacia, unitatea tuturor românilor – toate

acestea contribuind la formarea conștiinței naționale a poporului român.

Primul cronicar care îndrăznește să dea formă operei sale într-o limbă românească este Grigore

Ureche (1590-1647), prin Letopisețul Țării Moldovei (1642-1647), care scoate la lumină

evenimentele petrecute între anii 1359-1594. Fiu al lui Nestor Ureche, boier refugiat pentru o vreme în

Polonia, Grigore Ureche studiază la școala din Lvov, unde învață latina, retorica și poetica. Cunoaște, de

asemenea, limba polonă și greacă. În țară a ocupat funcțiile de logofăt al treilea, de spătar, iar apoi – de

mare spătar și de mare vornic al Țării de Jos. În Letopisețul… său, pe lângă faptele de ordin istoric,

cronicarul face observații judicioase în legătură cu originea comună a moldovenilor, muntenilor și

ardelenilor („de la Râm ne tragem”) și cu influența altor limbi asupra limbii române („așijderea și limba noastră

din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiulnostru cu al vecinilor de prin prejur”), face

unele comparații etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la râmleni, ce le zicem latini:

pâne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al

nostru, noster și alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-{m

înțălege”).

G. Ureche merită o apreciere pe măsură pentru contribuția lui la formarea și dezvoltarea limbii

române literare. În lipsa unor norme literare adecvate, cărturarul a trebuit să întâmpine greutăți de

exprimare, pentru că nu a avut un model de cronică în limba română, de aceea frazele sunt mai

greoaie, amestecând sintaxa slavă cu cea orală românească. În acest sens, a depus eforturi colosale

pentru a găsi acele mijloace de limbă prin care ar reda cât mai expresiv și mai exact gândurile și

sentimentele sale, pentru a se debarasa de canoanele stilului religios din acea perioadă. G Ureche a

identificat aceste mijloace de exprimare în graiul popular, demonstrând – prin valorificarea

elementelor populare – că acesta este o sursă importantă și sigură de îmbogățire a limbii literare.

Miron Costin este un alt cronicar moldovean de seamă, mare patriot și umanist, înalt dregător

și iscusit diplomat, filozof și poet, primul nostru scriitor de autentică valoare, reprezentant de frunte al

culturii medievale din Moldova. Toate aceste titluri de erudiție și noblețe, atribuite marelui „înaintaș”

sunt pe deplin îndreptățite de viața și faptele sale, de harul și locul ce îi revine în istoria literaturii române.

De la Miron Costin au rămas următoarele lucrări: a) istorice: Letopiseţul Ţării Moldovei (în care

descrie evenimentele de la 1595-1661 ) , De neamul moldovenilor (despre originea poporului român şi

despre stăpânirea Daciei de către români), Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei; b) de literatură

artistică: Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (poem istoric adresat regelui

polon Ioan Sobieski), Viaţa lumii (poem filozofic pe tema fortuna labilis), Stihuri împotriva zavistiei

(versificaţia psalmului 5 din Psaltire); c) retorice: trei discursuri ocazionale (adresate domnului

Moldovei şi fiului acestuia).

Din lectura operelor lui, se profilează concepțiile social-politice ale lui Miron Costin, dar și cele

lingvistice. Axa în jurul căreia își expune opiniile sale lingvistice a fost originea romanică a poporului

45

roman și originea latină a limbii lui, despre care a scris în lucrarea „De neamul moldovenilor”. În

vocabularul operelor sale găsim urme netăgăduite ale culturii obținute de Miron Costin în colegiile

iezuite din Polonia. Miron Costin este conştient de rolul său în făurirea limbii literare, pe care o apropie

de modelele clasice: cronicarul vorbea curent latineşte; el a încercat – ca şi Dimitrie Cantemir, mai târziu – să

aplice limbii române regulile frazei latine şi a introdus în vocabularul scrierilor sale cuvinte latine. Unele

elemente latine ale limbii scrierilor sale se explică, de altfel, chiar prin izvoarele în limba latină, folosite

pentru documentarea cronicii şi a lucrării De neamul moldovenilor.

Ion Neculce (n. 1672 - d. 1745) a fost un cronicar moldovean, mare boier care a ocupat

diferite demnități importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir. Lucrarea de căpătâi a lui

Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija

Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, cuprinzând evenimentele din 1662 până la

1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape. Cercetătorii din domeniul

istoriei limbii române literare considerau că, în comparaţie cu Gr. Ureche şi M. Costin, Ion Neculce ne

apare mai puţin preocupat de problemele teoretice ale scrisului românesc. Acest lucru nu surprinde la o fire de

artist spontan şi la un om care, cum el însuşi declara, nu studiase în mod sistematic în şcoli anume.

Limba lui Ion Neculce reprezintă, în genere, graiul provinciei lui natale, cu particularităţi care,

în mare parte, sunt proprii şi graiului moldovenesc actual. În epoca în care scrie Neculce, exista o

diferențiere lingvistică între diversele provincii istorice româneşti, care constituiau sau erau încadrate

demult în structuri statale separate. Se manifestau însă şi pronunţate tendinţe de unificare lingvistică.

Relaţiile economice, sociale, culturale, circulaţia cărţilor şi, mai ales, necesitatea răspândirilor au creat

posibilitatea unor influenţe lingvistice reciproce. Fie că sunt o consecinţă a tendinţei de unificare a limbii, fie că se

datoresc unor copişti de origine munteană, care ne-au transmis textul cronicii, particularităţile (mai ales

fonetice) munteneşti sunt foarte numeroase în letopiseţul lui Neculce, concurând adesea

cu particularităţile specific moldoveneşti. Pe lângă trăsăturile regionale, limba lui Neculce are şi un pronunţat

caracter arhaic şi popular, care apare, mai ales, în sintaxă.

Secolul al XVIII-lea a mai cunoscut și activitatea unor cronicari munteni: Radu Popescu, Radu Greceanu,

Constantin Cantacuzino.

Radu Popescu (1655-1729) este cronicar muntean, fiu al vistierului Hrizea, care se trăgea

dintr-o familie greacă din părțile Ianinei, şi al Mariei Băleanu. Hrizea Popescu este ucis la Snagov din

ordinul lui Şerban Cantacuzino (1680), iar familia sa, printre care şi Radu Popescu este nevoită să

plece în exil la Istanbul. Va reveni în ţară în 1687 şi va intra în serviciul lui Constantin Brâncoveanu.

Radu Popescu a manifestat veleităţi diplomatice, fiind trimis în 1689 într-o misiune la generalul

Heissler, în Transilvania. Ajunge mare clucer şi este însărcinat cu repararea cetăţii Cladova. Radu

Popescu primeşte în 1714 de la domnul Ştefan Cantacuzino, vornicia de Târgovişte. Cariera sa politică

atinge apogeul sub Nicolae Mavrocordat, când este numit mare ban al Craiovei. Din punct de vedere

politic a fost un oportunist, trădându-şi binefăcătorul şi nefiind străin de răpirea lui Nicolae

Mavrocordat, de către imperiali, în 1716. Radu Popescu se va refugia în Transilvania. Revenit la

Bucureşti se va călugări sub numele de Rafail începând redactarea cronicii sale. Se stinge la

mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti în 1729. I se atribuie Istoriile domnilor Ţării Româneşti (1290-

1728) şi Cronica Bălenilor.

Radu Greceanu (1655-1714/1725), cronicar muntean, cărturar elenist, traducător şi poet, a

rămas de-a lungul întregii sale cariere logofăt în cancelaria domnească. A făcut parte, cu contribuţii

remarcabile, din echipa care s-a ocupat cu traducerea şi tipărirea Bibliei lui Şerban Cantacuzino

(1688). Tipăreşte în 1691 la Buzău traducerea românească a Mărturiei ortodoxe a lui Petru Movilă.

Fiind un apropiat al curţii brâncoveneşti, va redacta, începând cu 1693, istoria domniei lui Constantin

Brâncoveanu (Începătura istoriii vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Rumâneşti Io

46

Constantin Brâncoveanu Basarab voievod), cronică ce se întrerupe în 1714. Nu este exclus ca în

circumstanţele sfârşitului domnului să îşi fi aflat moartea şi Radu Greceanu, cronicarul curţii sale şi

sfetnicul său apropiat.

Cel mai important cronicar al Ţării Româneşti a fost stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-

1716), recunoscut drept un reprezentant de seamă al umanismului în spațiul cultural român, cu

aplecare spre domenii precum istoria și geografia. Era fiul postelnicului Constantin Cantacuzino și al

Elenei, fiica domnului Radu Șerban. Fratele Șerban Cantacuzino, nepotul Constantin Brâncoveanu și

fiul său Ștefan Cantacuzino au fost domni ai Țării Românești. Prin studiile începute, după uciderea

tatălui în 1663, la Adrianopol și Constantinopol și desăvârșite începând cu 1667 la Universitatea din

Padova, el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoștințe temeinice de limbă

italiană și latină, și al culturii grecești. Un izvor important pentru istoria românilor este harta Valahiei,

realizată de el împreună cu Ion Comnen. Cantacuzino este și autorul unei istorii a Țării Românești, în

care a încercat să umple lacuna de cunoștințe despre istoria timpurie a românilor.

A avut, de asemenea, multă influență în politică, fiind mentorul nepotului său de

soră Constantin Brâncoveanu, în timpul domniei căruia a condus multă vreme din umbră politica

externă. În numele voievodului, dar și în nume personal, stolnicul a purtat corespondență cu

cancelariile importante ale vremii. În 1707 un conflict latent cu Brâncoveanu a escaladat, ceea ce a dus

la retragerea lui Cantacuzino pe moșiile sale. Pe plan politic Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei

linii antiotomane și a pledat pentru apropierea de Rusia și Sfântul Imperiu Roman de Națiune

Germană. El a contribuit în mod hotărâtor la mazilirea și uciderea lui Constantin Brâncoveanuîn 1714,

probabil pentru a sprijini pretențiile la tron ale propriului fiu, Ștefan Cantacuzino. Alături de acesta, el

este executat în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716 la Constantinopol, sub acuzația colaborării cu

austriecii.

Pe lângă corespondența cu renumite personalități politice, diplomați și cărturari, ca Gherasim

Cretanul, Antonio dall'Acqua, Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul Cantacuzino a lăsat

posterității caiete de note istorice și o operă istorică fundamentală, Istoria Țării Rumânești dintru

început (1716), care analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini și

occidentali. Lucrarea este redactată la inițiativa lui Ferdinand Marsigli și susține cu multă fervență,

combătând opiniile contrare, originea romană a poporului român și continuitatea sa pe teritoriul

Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul și locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane

și romanizarea Daciei. Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin

capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menținerea structurilor politice

proprii. Implicațiile politice nu i-au lăsat răgaz să-și definitiveze scrierea, care aplică metode de

cercetare caracteristice istoriografiei moderne și conține prime elemente de critică a istoriei.

Pentru istoria limbii române, cronicile sunt dovezi mai concludente asupra fizionomiei limbii

române vechi decât textele religioase, pentru că, nestingheriţi de lexicul şi sintaxa textului străin, ca

traducătorii de cărţi bisericeşti, cronicarii au utilizat un limbaj mai apropiat de cel real, vorbit, mai

autentic pentru stadiul de evoluţie a limbii române din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Dincolo de

acest aspect, opera cronicarilor e o mărturie a eforturilor de cultivare a posibilităţilor de expresie ale

limbii române, de transformare a ei din mijloc al comunicării directe într-unul de creaţie şi transmitere

a culturii.

În istoria culturii, literaturii și limbii române un loc aparte îi revine lui Dimitrie Cantemir

(1673 – 1723), unul din cei mai mari cărturari ai timpului său, o adevărată enciclopedie europeană a

secolului al XVIII-lea. Personalitatea sa ne reamintește pe „omul universal al Renașterii”, pasionat de

tot ce e nou, iubitor de arte și de adevărul științific. Considerat unul dintre cei mai erudiți umaniști, el

s-a situat cu mult deasupra cărturarilor vremii sale. și-a format cultura dinspre antici către moderni,

47

preluând limba latină drept instrument esențial al expresiei, alături de alte limbi de amplu suflu

cultural. Deviza sa este extrem de convingătoare: „Sufletul odihnă nu poate afla, până nu găsește

adevărul, carile îl cearcă oricât de cu trudă i-ar fi a-l nimeri”. O mare pasiune pentru cercetare a fost

ajutată de contactul cu cărturari de excepție, de șederea la Curtea Otomana în timpul căreia a avut

privilegiul descoperirii unor înalte valori universale.

Opera lui D. Cantemir are o importanță deosebită pentru evoluția limbii române literare. El a

fost primul cărturar român, care a căutat să ridice limba noastră („limba graiului cea de moșie”) la

nivelul și prestigiul altor limbi literare existente atunci în Europa și, în special, al limbilor clasice –

greaca și latina, împrumutând din acestea și un vocabular variat, dar și maniera de construire a

frazelor. Deși a scris în română doar trei lucrări din vasta sa operă – „Divanul sau gâlceava înțeleptului

cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul” (1698), „Istoria ieroglifică” (1705) și „Hronicul vechimei a

romano-moldo-vlahilor” (1717-1722) – aici aflăm diverse particularități lexicale, lingvistice și

stilistice, datorate modelelor latine pe care le urma. Printre acestea pot fi menționate: plasarea

predicatului la sfârșitul propoziției, separarea verbului auxiliar de verbul de bază, a pronumelui

reflexiv de verbul pe care-l însoțește ș.a. (hiperbatul), lipsa negației duble ș.a. Intenționând să facă

limba română capabilă a exprima orice noțiune, oricât de abstractă, el a introdus termeni științifici,

internaționali, manifestându-se ca un adevărat inovator al vocabularului românesc. Întrucât unele

cuvinte împrumutate de el din alte limbi, nu erau cunoscute cititorului, el s-a simțit obligat să dea la

sfârșitul „Istoriei ieroglifice” o Scară a numerelor și cuvintelor străine tâlcuitoare, cuprinzând circa 300

de cuvinte străine, traduse și explicate de autor.

D. Cantemir a folosit, pentru prima dată în limba română, neologisme ca: autor (și avtor),

perioadă, trop, academie, apocrif, armonie, dialog, diplomă, comedie, tragodie („tragedie”), ateist,

categorie, argument, monarhie ș.a. Deși a intuit corect căile de dezvoltare a limbii române, totuși

străduințele lui n-au putut darezultatele dorite, deoarece lucrările sale au rămas multă vreme

necunoscute în spațiul românesc.

Cărturar umanist, deschis către lume și progres, D. Cantemir a prefigurat iluminismul și nu în

zadar Școala Ardeleană și-l va lua, ulterior, ca model și inspirație.

Tot n această perioadă se traduc sau se adaptează mai multe coduri de legi, unele tipărite,

printre acestea sunt Carte românească de învăţătură (Iaşi, 1646) (cunoscută sub numele Pravila lui

Vasile Lupu) şi Îndreptarea legii (Târgovişte, 1652). O largă circulaţie o au cărţile populare: Alexandria,

Floarea darurilor, Rujdeniţa, Esopia, Istoria Troadei, romanele Sindipa filozoful şi Varlaam şi Ioasaf ş.a.

Contribuţia acestor scrieri se referă, în special, la îmbogăţirea vocabularului cu noi cuvinte şi, uneori,

construcţii sintactice, pe când la conturarea limbii române literare şi la unificarea ei aportul lor este

mai mic, dat fiind că fiecare autor şi-a redactat scrierile în varianta literară din zona geografică natală.

2.3.2. Structura limbii literare

Structura limbii culte din perioada 1640-1780 nu prezintă modificări esenţiale faţă de epoca

anterioară. Se observă o influenţă mai pronunţată a graiurilor de tip meridional asupra variantelor

literare din Transilvania şi Moldova, consecinţă firească a mutării centrelor culturale din nordul spre

sudul acestor provincii. Până la începutul sec.al XVIII-lea, atât în scrierile bisericeşti, cât şi în cele laice,

se respectă, în ansamblu, aceleaşi norme, caracteristice pentru scrisul literar din provinciile în care se

redactează. După 1725, limba cărţilor bisericeşti tipărite pe întreg teritoriul dacoromân tinde spre o

normă unică, ce se confundă cu varianta literară muntenească.

Prezentăm, în continuare, câteva din trăsăturile românei literare din această perioadă.

48

Fonetică. Dintre vechile fonetisme comune tuturor variantelor literare din epoca precedentă

se menţin următoarele:

păstrarea vocalei ă în: lăcui, păhar, rădica, răsipi ş.a.;

conservarea lui e în: ceti, den, dentre, inemă, neşte, nemeri ş.a.

grafiile cu ia netrecut la ie: iaste, grăiaşte, înnoiaşte, priiaten etc.;

trecerea lui î la i, în paralel cu păstrarea lui: atita, ride, sint, singe, tinăr, dar şi: atîta,

rîde, sînt, sînge, tînăr.

Se constată acum şi o tendinţă de individualizare a principalelor variante literare de tip nordic,

în special, cea moldoveană, datorită mulţimii şi varietăţii scrierilor româneşti apărute în această

perioadă. Astfel, la unii cărturari (Dosoftei, I.Neculce) se remarcă un şir de trăsături specifice graiului

popular, printre care:

diftongul ea > è (e deschis): avè, bătè, dzicè, mieluşè;

ia > iè, mai ales în poziţie finală: abiè, întârdziè, spăriè, tăièt etc.;

închiderea lui e neaccentuat, atât în poziţie finală, cât şi în interiorul cuvântului:

aproapi, careli, să vinim, piste ş.a.;

La sfârşitul sec. al XVII-lea, în varianta literară din Muntenia se constată unele inovaţii:

sincoparea lui i în: drept, dreptate;

durificarea lui d: dă „de”, dăstul, dăparte şi a lui p: pă „pe”;

trecerea lui î în u în: umbla, umfla, umplea.

Se pare însă că în această perioadă limba scrierilor bisericeşti tipărite în Muntenia a suferit o

influenţă nordică pronunţată, remarcată mai ales în Biblia de la Bucureşti (1688), însă, ulterior, norma

munteană este restabilită în cărţile editate de A.Ivireanul, prin intermediul cărora varianta literară de

tip sudic exercită o influenţă covârşitoare asupra limbii tuturor tipăriturilor de până la 1780.

Aşadar, structura fonetică a românei din perioada 1640-1780 îşi menţine caracterul neunitar.

În toate variantele literare apar inovaţii, determinate mai ales de influenţa graiurilor populare, ceea ce

duce la creşterea alternanţelor. Normele mai vechi rămân însă dominante.

Morfologia. Structura morfologică păstrează şi în această perioadă numeroase forme vechi şi

populare comune tuturor variantelor literare. Pe lângă acestea însă apar şi inovaţii, majoritatea de

origine dialectală, dintre care unele s-au impus, ulterior, ca norme unice ale exprimării culte

româneşti. Printre fenomenele morfologice mai frecvente se numără:

pluralul în –e al unor substantive feminine şi neutre: amăgele, cheltuiele, izbânde, talpe etc.;

pluralul în –ure al substantivelor neutre este mai frecvent în cărţile populare: lucrure, podure,

glasure;

vocativul masculin nearticulat: oame, pământe;

se păstrează forma de plural goli pentru gol;

este frecventă encliza particulei la pronumele relative: cineşi, careşi; la cele nehotărâte: cevaşi,

carevaşi;

cu excepţia variantei literare bănăţene, în celelalte continuă să se menţină formele iotacizate

ale verbelor: auz, văz, spui, sai, poci;

apar forme de mai mult ca perfect perifrastic: au fost grăit şi de viitor construit cu a avea +

infinitivul (n-are a se duce) şi forme de viitor alcătuite din a voi + conjunctivul (va să vie, va să-l

spânzure) etc.;

imperativul prohibitiv în –areţi, -ereţi, -ireţi continuă să apară în toate scrierile;

la cronicari se atestă adesea reflexivul cu valoare de pasiv: s-au osândit (=a fost osândit), s-au

îngropat (= a fost îngropat) ş.a.

49

Alături de aceste forme morfologice vechi şi populare, menţinute în toate variantele literare

din această perioadă, stau, aproape în toate cazurile semnalate mai sus, şi forme noi, care, adesea, le

depăşesc ca frecvenţă pe cele arhaice, asigurând limbii scrise din acea vreme o înfăţişare mai apropiată

de cea modernă.

Sintaxa. Structura sintactică a textelor din această perioadă mai păstrează unele trăsături

arhaice:

dativul adnominal: nepot lui Traian;

acordul în caz al substantivelor în genitiv şi dativ cu atributele şi apoziţiile: starea cetăţii

Cameniţâi, un pâlc luo Neagoe nădăjduindu-se spre ruga sfântului Nifon, părintelui său;

acordul gramatical prin înţeles: căci neamul turcilor sînt mai înţălepţ;

folosirea negaţiei simple: dacă aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face ş.a.

În structura sintactică a textelor laice distingem două maniere de exprimare diferite, atât

datorită intenţiilor, cât şi surselor de la care pornesc autorii acestor scrieri. În vreme ce cronicarii

savanţi (M.Costin, N.Costin, stolnicul C.Cantacuzino şi, în special, D.Cantemir) s-au străduit să dea

sintaxei româneşti o înfăţişare particulară, în care se pot recunoaşte uneori modele străine, sintaxa lor

dobândind astfel un caracter elaborat, livresc, structura sintactică a limbii celorlalţi cărturari români,

mai puţin erudiţi (Gr.Ureche, I.Neculce, R.Popescu) se identifică, în mare măsură, cu sintaxa vorbirii

populare.

Principala trăsătură a sintaxei cronicarilor savanţi este preferinţa pentru o topică aparte,

adesea incompatibilă cu ordinea cuvintelor din româna populară. Cei mai mulţi cercetători au văzut în

construcţiile amplu şi savant alcătuite, cu predicatul situat la sfârşitul propoziţiei sau al frazei, ori în

dislocarea frecventă a unor părţi de propoziţie, imitarea unor modele sintactice latine sau greceşti.

Privită în ansamblu, structura sintactică a vechii române literare din perioada 1640-1780 ne

apare, în comparaţie cu cea din secolul al XVI-lea, mai complexă, mai variată şi, prin apropierea de

sintaxa populară, mai limpede, însă greul urcuş spre claritate, concizie şi echilibru abia începuse.

Lexicul. Cu toate că şi lexicul limbii române, ca şi celelalte compartimente, a păstrat multe

trăsături specifice epocii anterioare, trebuie remarcat că vocabularul cărţilor religioase din această

perioadă este mai bogat şi mai variat decât cel examinat înainte. Explicaţia trebuie căutată atât în

cultura traducătorilor (ne referim la Dosoftei, Varlaam, A.Ivireanul ş.a.), cât şi în progresul general al

limbii române literare din acest secol. Totuși, se mai atestă numeroase elemente lexicale vechi: a

aulma „a mirosi”, bucin „trâmbiță”, camai „niciodată”, a cerși „a cere”, duroare „durere”, foale „burtă”,

fur „hoț”, județ „judecată”, lucoare „lumină”, measer „sărac”, neștine „cineva”, a prepune „a bănui” ș.a.,

toate moștenite din latină.

Dintre elementele specifice lexicului din cărţile bisericeşti se mai păstrează unele împrumutate

din slavonă pe cale livrescă: bdenie „veghe în rugăciuni”, blagocestie „evlavie”, blagocestivie „pioşenie”,

blagoslovi „a binecuvânta”, blagoveştenie „bunăvestire”, mamon „diavol”, preobrajenie „schimbarea la

faţă” ş.a.

Textele laice au un vocabular incomparabil mai bogat şi mai variat decât cele bisericeşti.

Scriitorii savanți (între care D. Cantemir s-a distins ca cel mai autorizat reformator al lexicului

românesc literar) au pus în circulaţie un număr mare de neologisme şi calcuri, pe care s-au străduit să

le adapteze la structura fonetică şi morfologică a limbii române. Ceilalţi cărturari, fără să ignoreze

împrumuturile externe, s-au mărginit la moştenirea pe care le-o puneau la îndemână graiurile

populare din provinciile în care trăiau. Cu toate că în lexicul variantelor literare româneşti pătrund

acum numeroase elemente regionale, puţine dintre acestea au o circulaţie limitată. Printre ele

menţionăm: arină, ciobotă, curechi, glod, harbuz, omăt, pântece, a sudui, a şugui, ţinterim, pită ş.a.

50

Înlocuind slavona în funcţiile ei de limbă a culturii, româna literară trebuia să devină un mijloc

de exprimare modern, capabil să pună la îndemâna vorbitorilor nu numai o structură fonetică şi

gramaticală unitară, ci şi un fond lexical bogat, care să poată asigura exprimarea corectă a celor mai

însemnate idei, sentimente şi noţiuni, în măsură să acopere golul ce se crease prin abandonarea

slavonismelor lexicale, considerate la începutul secolului al XVIII-lea ca arhaice şi nepotrivite pentru

textele cu caracter laic. Se impunea crearea unei terminologii ştiinţifice româneşti, absolut necesară

într-un moment când au început a se scrie şi a se traduce, în limba noastră, lucrări de fizică,

matematică, filozofie, logică, gramatică, medicină, agronomie etc. La rândul lor, domniile fanariote au

determinat unele modificări în structura administrativă a ţărilor române, precum şi în viaţa social-

politică şi culturală, în moda şi obiceiurile de la curte, fapt care s-a reflectat şi în lexicul limbii literare

din această perioadă. În aceste condiţii, era firesc să se încerce îmbogăţirea vocabularului românesc

atât prin mijloace interne (derivare, compunere, schimbarea clasei morfologice), cât şi prin mijloace

externe (împrumuturi din alte limbi). Într-o vreme când asupra vieţii noastre social-politice şi

culturale se exercita o puternică influenţă orientală, era normal ca şi vocabularul limbii literare din

ţările române să se îmbogăţească, în primul rând, cu neologisme de origine greacă şi turcă. Paralel

însă, prin strădania unor învăţaţi (C. Cantacuzino, D. Cantemir), au pătruns în limba română şi

numeroase neologisme de origine latină şi romanică.

Împrumuturile turceşti se referă aproape exclusiv la viaţa materială şi cea socială. Cuvintele

turceşti care, în majoritate, s-au păstrat până astăzi, întrucât au pătruns şi în graiurile populare, se

referă la:

locuinţă: acaret, balama, ceardac, cearşaf, geam;

comerţ: chilipir, magazie, cântar, raft, teanc, tejghea, muşteriu;

alimentaţie: baclava, cafea, ciulama, ghiveci, halva, iaurt, pilaf, sarma, şerbet, cazan, tava;

meserii: boiangiu, cazma, dulgher, duşumea, pingea etc.

floră: arpagic, bostan, harbuz, dovleac, liliac, pătlăgea;

termeni abstracţi: belea, chef, hal, hatâr, marafet, moft, haz etc.;

adverbe: abitir, buluc, doldora, taman etc.;

interjecţii: aman!, bre!, halal!

În epoca fanariotă, limba română a împrumutat din turcă numeroşi termeni oficiali, savanţi sau

istorici, care n-au pătruns în vorbirea populară şi au fost abandonaţi încă la începutul secolului al XIX-

lea. Printre aceştia se numără: agă „căpetenie militară”, carvasara „birou vamal”, ciftiric „moşie,

arendă”, elciu „ambasador creştin pe lângă Poartă” etc.

Alţi termeni de origine turcă şi-au schimbat valoarea semantică, căpătând în limba literară

actuală înţelesuri noi, de obicei, ironice sau depreciative: beşleagă (< tc. beşli-aga „căpitan de beşlii”) -

rom. „bătrân ramolit”, pehlivan (< tc. pehlivan „acrobat”) - rom. „şarlatan, escroc”, tertip (< tc. tertip

„plan”) - rom. „şiretlic, truc”, dandana (< tc. tantana „alai militar”) - rom. „belea, întâmplare neplăcută”.

Odată cu neologismele, au pătruns în limba română şi câteva sufixe turcești, care s-au încadrat

în sistemul derivativ românesc, servind la crearea unor cuvinte noi de diferite origini. Astfel, cu

ajutorul sufixului -giu (-ciu) s-au creat substantivele: barcagiu, duelgiu, scandalagiu, barmengiu,

pomanagiu etc., cu sufixul -lîc (-lâc) s-au format câteva substantive cu sens ironic: avocatlâc, crailâc,

savantlâc.

Turcismele au fost acceptate numai de munteni şi moldoveni, dar nici ei n-au avut o atitudine

identică faţă de ele, pentru că, uneori, în cele două provincii, au fost adoptate sinonime turceşti

diferite: bostan (Moldova) - dovleac (Muntenia), haraba (Moldova) - chervan (Muntenia). În varianta

literară din Transilvania, termenilor de origine turcă, adoptaţi în Principate, le corespund elemente

lexicale maghiare sau germane: catifea / barşon, cearşaf / lepedeu, dulap / almar, tutun / duhan.

51

Influenţa turcească asupra limbii române a fost limitată în timp şi spaţiu şi a atins numai

anumite sfere ale vocabularului.

Influenţa neogreacă s-a exercitat, mai ales, în secolul al XVIII-lea, când a atins apogeul, în

timpul domniei grecilor fanarioţi. Iată o serie a cuvintelor greceşti, dintre care multe au fost

abandonate în secolul următor:

ştiinţe şi învăţământ: agramat „ignorant”, vivlion „carte”, vivliotecă „bibliotecă”, a spudaxi „a-

si face studiile”;

artă: melos „cântec”, musicos „muzician”, tragodie „tragedie”;

politică: aftocrat „autocrat”, eterie „revoluţie”, politie „stat, oraş”;

familie: babac „tată”, ţaţă „mătuşă”, zulie „gelozie”;

administraţie: anaforă „raport adresat Domnului”, a chivernisi „a guverna, a administra”.

Influenţa greacă s-a produs, iarăşi, asupra variantelor literare din Moldova şi Muntenia, pentru

că în Transilvania învăţaţii români au apelat la o altă limbă de cultură, cea latină, pe baza căreia au

încercat, şi de multe ori au reuşit, să lărgească şi să modernizeze vocabularul limbii române literare. O

serie de elemente latine şi neoromanice au fost introduse şi de cărturarii epocii în discuţie. În scrierile

lor, găsim o serie de neologisme de tipul: activitas, argument, armistiţie, avocat, calendar, coronaţie,

eclipsă, epidemie, experienţia, metafizică, milă, milion, monetă, paradă, providenţia, senat etc.

În concluzie, deși sporesc ca număr, divergențele dialectale dintre vechile variante literare se

află într-o minoritate evidentă față de elementele comune tuturor acestor variante. Așa se explică de ce

scrierile redactate în orice variantă literară erau primite fără rezerve de ceilalți români, iar uneori erau

chiar copiate sau retipărite în alte provincii fără a li se modifica prea mult structura lingvistică.

ACTIVITĂȚI PRACTICE

A. SEMINARUL 1: LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN SECOLUL AL XVI-LEA –ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA

1. Monumentele scrise în limba română în secolul al XVI-lea: caracterizare generală.

2. Textele rotacizante

a) Descriere generală;

b) Particularități fonetice;

c) Particularități gramaticale;

d) Particularități lexicale.

3. Activitatea diaconului Coresi

a) Tipăriturile diaconului Coresi;

b) Coresi despre necesitatea introducerii limbii române în biserică;

c) Particularități de limbă în tipăriturile diaconului Coresi;

d) Importanța tipăriturilor diaconului Coresi.

4. Palia de la Orăștie – monument de limbă română veche.

a) Motivele traducerii;

b) Conținutul textului;

c) Sursa traducerii;

d) Autorul, data și locul tipăriturii.

5. Biblia de la București (1688) – monument de limbă română veche.

a) Izvoarele și premisele scrierii.

b) Particularități de limbă (fonetice, gramaticale, lexicale) în Biblia de la București;

c) Importanța Bibliei de la București pentru formarea și evoluția limbii române literare)

52

SEMINARUL 2: PROBLEME DE LIMBĂ ROMÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

1. Contribuția mitropolitului Varlaam la evoluția limbii române literare.

a) Activitatea culturală și literară;

b) Izvoarele și premisele Cazaniei;

c) Particularități de limbă în Cazania lui Varlaam.

2. Mitropolitul Dosoftei și limba literară din secolul al XVII-lea.

a) Activitatea culturală și literară;

b)Importanța scrierilor lui Dosoftei pentru dezvoltarea limbii române literare.

3. Contribuția cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii româe literare

a) Particularități de limbă (fonetice, gramaticale, lexicale) în cronica lui Gr.Ureche;

b) Limba scrierilor lui Miron Costin;

c) Particularități de limbă (fonetice, gramaticale, lexicale) în opera lui I.Neculce.

4. Rolul cărturarilor munteni în evoluția limbii române.

a) Antim Ivireanul și activitatea lui editorială în Țara Românească;

b) Contribuția cronicarilor munteni (Radu Greceanu, Radu Popescu, C. Cantacuzino) la

dezvoltarea limbii române.

B. APLICAȚII:

1. Completați tabelul de mai jos cu informațiile referitoare la teoriile despre cauzele introducerii

scrierii în limba română:

Teoria Adepți Argumente Contraargumente

Teoria imboldului intern

Teoria imboldului extern

Teoria interacțiunii

factorilor interni și externi

2. Explicați particularitățile fonetice identificate în cuvintele de mai jos (din Codicele

Voronețean):

Rrea, cuvente, leagea, nemică, acealea, mârule, urii, rreu, dzile, întâni, farrmăce, cărrțile, și deca

se sfârșiră, trezviți-vă, vendecă, lăcuiaște, rrăsipiriei, prăvindu, rrădica, fărecarea, nu mențireți, rreu,

nece uru, cu menre, derept, demâreața, feate, cetațile, voao, băsădui, cătră, urul glas.

3. Identificați particularitățile morfologice ale cuvintelor ce urmează și clasificați-le pe categorii

gramaticale (din Codicele Voronețean):

Ucigându, era merrși, va să sparrgă, audzi-veri, ară intra, nu vă blăznireți, fapt-au, nu

vorovireți, prorociia, prin toate dzile, sudorile greațeei, avea duhure, voi cinre seți, învâncu loru,

cărrțile, veriia, să rrăspundză gloateei, așa era dzis, se are puteare fi, acealea năravure, se-lu ucigă,

acolo ghice-ți-se-va, toți oamerii carii vădzuș, ară vrea, grăiia, se tremiță, ceindu, spuindu, nece urul

cuvânt, genrunchiele, mârule, muierile supuindu-se ale lor săi bărrbați, veastea eresului a ei noastre

credință, goli, patru mie, cinci înturearece, al optul, știu-o, puseră-nă, pomeni-lă, cu-rusul, acesta chipu,

omului acelui, acestuiaș.

53

4. Faceți analiza fonetică, gramaticală și lexicală a textelor de mai jos:

Textele rotacizante:

Sub denumirea generică de texte rotacizante sunt cuprinse patru traduceri religioase: Psaltirea

Hurmuzachi, Psaltirea Voroneţeană, Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiană. Calificativul „rotacizant” evocă o

veche particularitate fonetică, prezentă în toate cele patru texte – rotacismul, respectiv trecerea lui n intervocalic

în r în cuvintele româneşti de origine latină.

Textele s-au transmis sub formă de manuscrise incomplete, cu file lipsă la început şi la sfârşit; ele sunt

nedatate şi nelocalizate. Toate sunt copii ale unor originale mai vechi, care s-au pierdut.

a) PSALTIREA HURMUZACHI

(prima jumătate a secolului al XVI-lea)

Traducerea este intitulată Psaltirea Hurmuzachi după numele donatorului ei Academiei Române,

istoricul şi politicianul Euxodiu Hurmuzachi. Conţine o veche versiune românească a celor 151 de psalmi ai lui David

<Cântecul lui David>

Psaltirea Hurmuzachi Psalmul 100 (versiune modernă)

1. Domnie şi giudecată cântu ţie, Doamne.

2. Cântu şi înţeleg în căile nevinovate. Cându

veri venri cătră menri?

3. Trecuiu nu în rreul înrimiei meale, în

mijloculu caseei meale.

4. Nu adauş între ochii miei mai multă leage

călcată, cei ce făcu călcare gilăluiiu.

5. Nu se lepi mie înrima hicleană; a se

rrădzima de menre cel rreu nu-l cunoscuiu.

6. Clevetitoriulu furiş vecinrul său, acela scoş.

7. Cel cu ochiu trufaş şi cu înrima nesătul, cu

acela nu mâncaiu.

8. Ochii miei pre pământul credincioşilor a-i

şedea cu sinre. A îmbla pre cale

nevinovatului, acela-mi slujiia.

9. Şi nu via în mijloc de casa mea cinre face

trufăşia; a grăi în nedreptate nu isprăvia

înraintea ochilor miei.

10. Demânraţă ucişi toţi greşnicii pământului,

se pierdzu den cetatea lui Dumnedzeu toţi

făcătorii fărădeleage.

1. Mila şi judecata Ta voi cânta Ţie, Doamne.

2. Cânta-voi şi voi merge, cu pricepere, în cale fără

prihană. Când vei veni la mine?

3. Umblat-am întru nerăutatea inimii mele, în casa

mea.

4. N-am pus înaintea ochilor mei lucru nelegiuit;

pe călcătorii de lege i-am urât.

5. Nu s-a lipit de mine inima îndărătnică; pe cel

rău, care se depărta de mine, nu l-am cunoscut.

6. Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe

acela l-am izgonit.

7. Cu cel mândru cu ochiul şi nesăţios cu inima, cu

acela n-am mâncat.

8. Ochii mei sunt peste credincioşii pământului, ca

să şadă ei împreună cu mine. Cel ce umbla pe cale

fără prihană, acela îmi slujea.

9. Nu va locui în casa mea cel mândru; cel ce

grăieşte nedreptăţi nu va sta înaintea ochilor mei.

10. În dimineţi voi judeca pe toţi păcătoşii

pământului; ca să nimicesc din cetatea Domnului

pe toţi ce lucrează fărădelegea.

b) PSALTIREA VORONEŢEANĂ

(1551-1558)

Textul, descoperit în anul 1882 la Mănăstirea Voroneţ de folcloristul Simion Florea Marian, conţine o

versiune incompletă a psalmilor (din copia manuscrisă lipsesc primele 58 de file.

Cântarea lui Davidu de Aremiia

Psaltirea Voroneţeană Psalmul 136 (versiune modernă)

1. La rrâul Vavilonului, acii şedzumu şi

plânsemu de cându pomeniiamu noi Sionul.

1. La râul Babilonului, acolo am şezut şi am

plâns, când ne-am adus aminte de Sion.

54

2. În salce, prim mijloc de ea, spândzurămu

orrganele noastre,

3. că acie întrebară-ne prădătorii-ne cuvente

de cântare şi ducea pre noi în cântare:

„Cântaţi noauo de cântecele Sionului”.

4. Cum vrem cânta cântarea Domnului în

ţară striiră.

5. Se uitare tire, Ierosalime, uitată fie

dereapta mea.

6. Se se lepască limba mea de grumadzul

mieu se nu pomenire tire, se nu ainte

pomeni-voiu Ierosalimul ca începutul

veseliei meale.

7. Pomeneaşte, Doamne, fiii Edomului în

dzua Ierosalimului! Ce dziseră: „Deşertaţi,

deşertaţi pâra la urdziturile lui!”

8. Featele Vavilonului, măratele. Ferice de

acela ce dă ţie darea ta ce ai dat noauo.

9. Ferice cire prinde şi frânge tirerii tăi de

piatră.

2. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele

noastre,

3. că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut

nouă cântare, zicând: „Cântaţi-ne nouă din

cântările Sionului!”

4. Cum să cântăm cântarea Domnului în

pământ străin?

5. De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie

dreapta mea!

6. Să se lipească limba mea de grumazul meu,

de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi

pune înainte Ierusalimul, ca început al

bucuriei mele.

7. Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom în

ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau:

„Stricaţi-l, stricaţi-l până la temeliile lui!”

8. Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel

ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o

nouă.

9. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii

tăi de piatră.

c) CODICELE VORONEŢEAN

(1563 – 1583)

Codicele, descoperit în 1871 la Mănăstirea Voroneţ de profesorul G.Creţu, reuneşte fragmente din

Faptele Apostolilor, epistola lui Iacob şi cele două epistole ale lui Petru, în varianta integrală, respectiv

fragmentară.

Iacob, IV - V

Codicele Voroneţean Epistola lui Iacob, versiune actuală

7.Supureţi-vă amu lu Dumnedzeu şi protiviţi-

vă dracului şi fugi-va de la voi.

8. Apropiiaţi-vă lu Dumnedzeu şi apropiia-se-

va voao. Curăţiţi-vă mânrule, păcătoşi, şi vă

curăţiţi înremile de doao suflete.

9. Chenuiţi şi lăcrămaţi, plângeţi. Rrisul vostru

în plângere se întoarcă-se şi bucuriia întru

milcuire.

10. Supunreţi-vă înraintea Domnului şi

rrădica-vă-va.

11. Nu vă clevetireţi urul alaltu, fraţi, că cel ce

cleveteaşte şi leagea osândeaşte. Deaci se

leagea osândeşti, nu eşti făcătoriu legiei, ce

giudeţu.

12. Urul iaste leage-dătătoriu şi giudeţu cel ce

7.Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi

împotriva diavolului şi el va fugi de la voi

8. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi

El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi

sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici

9. Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi-vă şi vă

jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria

voastră în întristare.

10. Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va

înălţa.

11. Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel

ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele

său, grăieşte de rău legea şi judecă legea; iar

dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci

judecător.

55

poate mântui şi piarrde. E tu cinre eşti ce-ţi

osândeşti soţul?

13. Amu acmu cinre grăiaşte: astădzi şi

demânreaţă se nă ducemu în cea cetate şi

vremu lăcui acie într-un anu şi vremu face

negoţu şi dobândă;

14. şi nu ştiţi ceaea de mânre. Ce va fi viaţa

voastră? Aburu iaste, cea ce puţine lu iveaşte-

se, după acea piare.

15. În locul acela ce ară fi a grăi voao: se-ară

Domnul vrea şi se viseremu, face-vremu ceasta

sau ceaea.

16. Acmu lăudaţi-vă întru pâşeniile voastre;

toată lauda ceea ce e aşa rrea iaste.

17. C ela ce şti binre a face şi nu face păcatu lui

iaste.

1. Adică amu acmu bogăţii, plângeţi-vă

hlipindu de chinurele voastre cealea ce vinru

spre voi.

2. Bogătatea voastră putredi şi veşmintele

voastre moliile mâncară-le;

3. aurul vostru şi arrgintul rruginri şi rrugira

loru întru mărrturie voao fi-va şi mânca-va

trupul vostru ca focul. Cel ce cerrşitu întru

dzilele cealea ponile.

4. Adică preţurele lucrătorilor celora ce au

lucratu agrele voastre, lăsaţi de voi, strigă; şi

strigarea celora ce au seceratu întru urechile

Domnului Savaot întrară.

5. Îndulcitu-vă spre pământu, uspătatu-vă şi

îngrăşatu-vă înrema voastră ca întru dzua

giunghieriei.

6. Osânditu, ucisetu dereptul se nu se

potrivească voo.

7. RRebdaţi amu, fraţi, pânră la venritul

Domnului. Că adică lucrătoriul aşteaptă

cinstitul rrodu al pământului şi lungu-rreabdă

de elu pânră dobândeaşte ploaie timpurie şi

târrdzie.

8. Lungu-rrebdaţi şi voi, învârtoşiţi-vă

înremile voastre, că venritul Domnului

apropie-se.

9. Nu suspinareţi urul spre alaltu, fraţi, se nu

osândiţi fiţi. Că adică giudeţul între uşe stă.

12. Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel

ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine

eşti, care judeci pe aproapele?

13. Veniţi acum cei care ziceţi: Astăzi sau mâine

vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un

an şi vom face negoţ şi vom câştiga,

14. Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că

ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se

arată o clipă, apoi piere.

15. În loc ca voi să ziceţi: Dacă Domnul voieşte,

vom trăi şi vom face aceasta sau aceea.

16. Şi acum vă lăudaţi în trufia voastră. Orice

laudă de acest fel este rea.

17. Drept aceea, cine ştie să facă ce e bine şi nu

face păcat are.

1. Veniţi acum, voi bogaţilor, plângeţi şi vă

tânguiţi de necazurile care vor să vină asupra

voastră.

2. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre

le-au mâncat moliile.

3. Aurul vostru şi argintul au ruginit şi rugina

lor va fi mărturie asupra voastră şi ca focul va

mistui trupurile voastre; aţi strâns comori în

vremea din urmă.

4. Dar, iată, plata lucrătorilor care au secerat

ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi

strigătele secerătorilor au intrat în urechile

Domnului Savaot.

5. V-aţi desfătat pe pământ şi v-aţi dezmierdat;

hrănit-aţi inimile voastre în ziua înjunghierii.

6. Osândit-aţi, omorât-aţi pe cel drept; el nu vi

se împotriveşte.

7. Drept aceea, fiţi îndelung-răbdători, fraţilor,

până la venirea Domnului. Iată, plugarul

aşteaptă roada cea scumpă a pământului,

îndelung răbdând, până ce primeşte ploaia

timpurie şi târzie.

8. Fiţi, dar, şi voi îndelung-răbdători, întăriţi

inimile voastre, căci venirea Domnului s-a

apropiat.

9. Nu vă plângeţi, fraţilor, unul împotriva

celuilalt, ca să nu fiţi judecaţi; iată judecătorul

stă înaintea uşilor.

56

d) PSALTIREA ŞCHEIANĂ

(1573 – 1578)

Psaltirea, cunoscută sub un titlu convenţional, dat după numele donatorului ei – D.C.Sturdza-Şcheianul –

conţine seria celor 151 de psalmi şi prelucrări ale unor părţi din Biblie (Cântarea lui Moise şi a Sfintei Fecioare şi

Rugăciunea Anei).

Şedeare 11. Psalmu 77. Înţelepciurre lui

Asafu

Catisma a XI-a, psalm.77. Un psalm al lui Asaf. Al

înţelegerii

1.Audziţi, oaminii miei, leagea me, plecaţi

ureachile voastre cătră cuvintele rostului

mieu.

2.Deşchidzu în price rostul mieu, spuniu

măiestriile din ceput,

3. câte audzim şi le înţelesem şi părinţii

noştri spuseră noauo.

4. Nu ascunse de fiii lor, în neamu altu,

5. spunindu laudele Domnului şi vârtute lui

şi minuine lui ce face.

6. Şi rrădică ştirre în Iacov şi leagea puse în

Israil.

7. Câte dzâse părinţilor noştri se le spunie

fiilor săi, că se cunoască gintu altu,

8. fiii ce născu. Şi scoală-se şi spuniu fiilor

săi

9. se punie spre Dzeul upuvăinţa sa […]

11. şi nu încredinţă cu Dzeul duhul său.

12. Fiii lu Efrem se întindză şi se săgeate cu

arce, turnară-se, în dzi de rrozboiu.

13. Nu feriră dzisa Dzeului şi în leagea lui

nu vrură se îmble.

14. Şi ultarră binefapta lui şi minuine lui, ce

ivi lor,

15. între părinţii lor ce fece ciudă, în ţearra

Eghipetului, în câmpul Taneos.

16. Deşchise mairre şi trecu ei; puse apele

ca foale;

17. şi duse ei cu nuoru în dzi şi toate noapte

cu lumină de foc.

18. Deşchise piatra în pustinie şi adapă ei ca

în fără-fundu multu.

19. Şi scoase apă din piatră şi gios scoase ca

riure ape.

20. Şi adauseră şi încă se greşascu lui,

mâniară De-susul în fără-de-apă.

21. Şi ispitiră Dzeul întru înemile sale, se

cearre mâncare sufletelor sale.

1. Luaţi aminte, poporul meu, la legea mea, plecaţi

urechile voastre spre graiurile gurii mele.

2. Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele

ce au fost dintru început,

3. Câte am auzit şi am cunoscut şi câte părinţii

noştri ne-au învăţat.

4. Nu s-au ascuns de la fiii lor, din neam în neam,

5. Vestind laudele Domnului şi puterile Lui şi

minunile pe care le-a făcut.

6. Şi a ridicat mărturie în Iacob şi lege a pus în

Israel.

7. Câte a poruncit părinţilor noştri ca să le arate

pe ele fiilor lor, ca să le cunoască neamul ce va să

vină,

8. Fiii ce se vor naşte şi se vor ridica, şi le vor vesti

fiilor lor,

9. Ca să-şi pună în Dumnezeu nădejdea lor […]

11. şi nu şi-a încredinţat lui Dumnezeu duhul său.

12. Fiii lui Efraim, arcaşi înarmaţi, întors-au

spatele, în zi de război.

13. N-au păzit legământul lui Dumnezeu şi în

legea Lui n-au v rut să umble.

14. Şi au uitat facerile Lui de bine şi minunile Lui,

pe care le-a arătat lor,

15. Minunile pe care le-a făcut înaintea părinţilor

lor, în pământul Egiptului, în câmpia Taneos.

16. Despicat-a marea şi i-a trecut pe ei; stătut-au

apele ca un zid;

17. Povăţuitu-i-a pe ei cu nor ziua şi toată

noaptea cu lumină de foc;

18. Despicat-a piatră în pustie şi i-a adăpat pe ei

cu bogăţie de apă.

19. Scos-a apă din piatră şi au curs apele ca nişte

râuri.

20. Dar ei încă au greşit înaintea Lui, amărât-au

pe Cel Preaînalt, în loc fără de apă.

21. Şi au ispitit pe Dumnezeu în inimile lor,

cerând mâncare sufletelor lor.

57

22. Şi clevetiră spre Dzeul şi dziseră: „Doare

poate Dzeul a gheta masă îm pustinie?”

23. Că deşchise piatră şi corseră ape şi

izvoarre împlure-se de ape.

24. „Doare pâne poate da, sau se gheteadză

masa oaminilor săi?”

25. Derept acea audzi Domnul şi mânie-se şi

foc încinse-se în Iacov şi mânie sui spre

Israil,

26. derep ce nu credzură Dzeului, nici

upuvară în spăsenia lui.

27. Şi dzise nourilor de sus şi uşile cerului

deşchise.

28.Şi plouo lor mană se mănânce şi pâne din

ceriu deade lor.

22. Şi au grăit împotriva lui Dumnezeu şi au zis:

"Va putea, oare, Dumnezeu să gătească masă în

pustiu?"

23. Pentru că a lovit piatra şi au curs ape şi

pâraiele s-au umplut de apă.

24. Oare, va putea da şi pâine, sau va putea

întinde masă poporului Său?

25. Pentru aceasta a auzit Domnul şi S-a mâniat şi

foc s-a aprins peste Iacob şi mânie s-a suit peste

Israel.

26. Căci n-au crezut în Dumnezeu, nici n-au

nădăjduit în izbăvirea Lui.

27. Şi a poruncit norilor de deasupra şi uşile

cerului le-a deschis.

28. Şi a plouat peste ei mană de mâncare şi pâine

cerească le-a dat lor.

5. Comentați opinia diaconului Coresi despre necesitatea introducerii limbii române în biserică:

a) Cu mila lui Dumnezeu, eu, diacon Coresi, deaca văzui că mai toate limbile au cuvântul lui

Dumnezeu în limba, numai noi, rumânii, n-avăm, și Hs zise, Matei 190, cine cetește să înțeleagă, și

Pavel apsl încă scrie la Corint, 165, că întru beseareca mai vârtos cinci cuvinte cu înțelesul mieu să

grăiesc, ca și alalți să învăț, decât un tunearec de cuvinte neînțelease într-alte limbi. Derept aceea, frații

miei preuților, scrisu-v-am aceste psaltiri cu otveat, de-am scos de în psaltirea sârbească pre limba

rumânească, să vă fie de înțelegătură, și grămăticilor, și vă rog ca, frații miei, să cetiți bine să socotiți că

veți vedea înșivă că e cu adevăr [Psaltirea slavo-română, 1577, Epilog].

b) […] După aceea, nește creștini buni ocotiră și scoaseră cartea den limba sărbească pre limba

rumânească, cu știrea măriei lu crai și cu știrea episcopului Savei, Țărâiei Ungurești. Și scoasem Sfânta

evanghelie și Zeace cuvinte și Tatăl-nostru și Credința apostolilor, să înțeleagă toți oamenii cine-s

rumâni creștini, cum grăiaște și sfântul Pavel apostol cătră corinteani, 14 capete: „În sfânta besearecă

mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțăles, decât zece mie de cuvinte neînțelease în limbă striină

[Întrebare creștinească, Brașov, 1559].

6. Comentați particularitățile de limbă (fonetice, gramaticale, lexicale) din tipăriturile lui Coresi:

a) Întru una de sâmbete adunară-se ucenicii a frânge pâine. Pavel grăi cătr-înșii: vreare-aș să es

de-demăneață să tinz cuvânt1 pănă în miază-noapte. Era lumănări multe în gorniță unde eram adunați.

Ce ședea un june în nume Evtih lângă ocnă. Somnuros cu somnu adâncat. Grăia Pavel de multe, plecă-

se de somn și căzu de la al treilea acoperimănt jos, și-l luară el mort. Deștinse2 Pavel, căzu sprinsul3 și-l

cuprinse el, zise: nu voroviți că sufletul lui întru el iaste. Așezară-se și frânse păine și-i îmbucă pănă la

destul4, besedui pănă în zori. Așa eși, aduse feciorul viu și măngăiară-se nu puțin. E noi vinem5 în

corabie vănslămu-ne întru Asson, de aciia vru să ia Pavel așa amu era zis vrea însuși pedestru a merge.

Ce ca fum întru As<so>nea luo el vinem în Mitilin [Lucrul apostolesc, 1563].

1 să tinz cuvânt = să prelungesc cuvântarea

2 deștinse = coborî

3 sprinsul = peste dânsul; compus din prep.spre + pron.îns

4 pănă la destul = până la săturare

5 vinem = venirăm; forma mai veche de perfect simplu

58

b) Rugăciunea spre cădire: „Cădire aducemu-ți, Hrisoase, Doamne, Domnul nostru, întru

mirizmă de bună mirosenie ce luom întru al tău jărtăvnic, tremeate noauo dulceața ta preasfințitului al

Tău duh”. Diaconul: „Domnului să ne rugăm”. Preutul să cădească steaoa, să o puie spre sfânta pâine,

grăiască: „Vine steaoa, stătu desupra, io era feciorul”. Diaconul: „Domnului să ne rugăm”. Popa să

cădească întâiul pocrov, să acoapere sfânta pâine, grăiască: „Domnul împărăți-se și întru frâmseațe se

învești”. Până în sfârșit să zică psalomul. [Liturghier, 1570].

6. Comentați textul de mai jos, comparându-l cu versiunea contemporană:

PALIA DE LA ORĂȘTIE (1582)

Tipăritura, realizată la Orăștie, în 1581-1582, sub titlul de Palia (< gr. παλαιά „veche”), este cea mai

veche versiune românească a primelor două cărți din Biblie: Bitia (Facerea sau Geneza) și Ishodul (Ieșirea sau

Exodul). Consecință a propagandei calvine (care încuraja difuzarea cărții de cult în limba maternă), traducerea

Paliei a fost realizată de slujitori învățați ai Bisricii române, sub protecția lui Mihail Tordași, episcop român din

Ardeal. Unul dintre tipografi a fost Șerban Coresi, fiul diaconului Coresi. Traducerea a avut ca model un

Pentateuh (primele cinci cărți ale Vechiului Testament) maghiar, combinat cu versiuni slavone și latine ale

Bibliei. Particularitățile de limbă sunt specifice pentru zona Banatului și a Transilvaniei de sud-est.

Cap.1

Palia de la Orăștie Versiune contemporană

1. Început făcu Domnedzeu ceriul și

pământul.

2. E pământul era pustiiu și în deșert. Și

întunearec era spre adânc și duhul Domnului

se purta spre apă.

3. Și zise Domnedzeu: fie lumină. Și fu lumină.

4. Și văzu Domnedzeu c-ară fi bună lumina și

despărți Domnedzeu lumina de la întunearec.

5. Și chemă lumina dzio și întunearecul

noapte. Și fu dentru seară și dentru

demâneață; zua dentâniu.

6. Și zise Domnedzeu: fie tărie în mijlocul

apelor, să desparță apele de la ape.

7. Și feace Domnedzeu tărie și despărți apele

ce era de supt tărie de la cealea ce era

desupra tăriei; și fu așa.

8. Și chemă Domnedzeu cea tărie ceriul. Și fu

seară, și fu fu demâneață; zua a doa.

9. Și zise Dumnezeu: stringă-se apele de supt

ceriu într-un loc, să se vadză uscatul; și fu așa.

10. Și chemă Dumnedzeu uscatul pământ și

strinsul apelor chemă mare. Și văzu

Dumnedzeu că fu bine.

11. Și zise Dumnezeu: rodească pământul

iarbă vearde, făcând sămânță și pomi făcând

1. La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.

2. Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era

deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta

pe deasupra apelor.

3. Și a zis Dumnezeu: „Să fie lumină! Și a fost lumină.

4. Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina, și a

despărțit Dumnezeu lumina de întuneric.

5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-

a numit noapte. Și a fost seară și a fost dimineață:

ziua întȘi.

6. Si a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul

apelor și să despartă ape de ape!” Și a fost așa.

7. A făcut Dumnezeu tăria și a despărțit Dumnezeu

apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra

tăriei.

8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Și a văzut

Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost

dimineață: ziua a doua.

9. Și a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub

cer la un loc și să se arate uscatul!” Și a fost așa. Și s-

au adunat apele cele de sub cer la locurile lor și s-a

arătat uscatul.

10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar

adunarea apelor a numit-o mări. Și a văzut Dumnezeu

că este bine.

11. Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine

verdeață: iarbă, cu sămânța într-însa, după felul și

59

rodul său, după fealul său, care sămânță fie

întru sine spre pământ; și fu așa.

12.Și rodi pământul iarbă și veardze și pomi

roditori, cine întru sine rodiia poamele sale,

după a sa fire; și văzu Dumnezeu că fu bine.

13. Și fu seară și demâneață a treia zi.

asemanarea ei, și pomi roditori, care să dea rod cu

sămânță în sine, după fel, pe pământ!” Și a fost așa.

12. Pământul a dat din sine verdeață: iarbă, care face

sămânță, după felul și după asemanarea ei, și pomi

roditori, cu sămânță, după fel, pe pământ. Și a văzut

Dumnezeu că este bine.

13. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a treia.

7. Identificați fenomenele fonetice din următoarele forme din Cazania lui Varlaam:

Puteare, singe, nemică, direptul, giudeț, lumască, năroc, tremișii, nește zavistnici, să rădice,

amente, nărodul, agiunge, osinda, hiecine, cursără, le-am prăvit, dureare, cu heară, rugămente,

domenecă, să întoarsără, n-au măncat, mai chiar, viind, cătră, dzice, supt, mene, vărtutea, adecă, parți,

întru veaci de veaci, mai iușor, așea, vendecă, noaă, nice, slăbeaște, are hi mai bucuroși, va piarde,

cuventele meale, întăiul, să him, gios, atuncea, mentea, vreame, slăbască, șiapte, rrea.

8. Comentați particularitățile gramaticale din următoarele forme și îmbinări din Cazania lui

Varlaam, clasificându-le după părți de vorbire:

Să ne agiutorim, să scoață, mânule, într-acela chip, amărăciunea lucrurilor celor bune, o am

luat, să ai preuți, are amăgi, piarde-l-va, are hi, să-l scoață, în multe părți, în toate laturile lumiei, gătați,

gândurile inemiei, veri vedea, are putea, botedza-vă-veți, schimbătoriu, păindu-i, blemați iară, puțină

minune vrea hi fost, mai bine să nu hie fost viu pe lume, veri căuta, moartea frăține-său, lui Lazăr, poci

să înviu, mulțămescu-ți ție, să ucigă, nu o supărareți, ce casă zidiți mie, să nu him postit, să se găteadze,

chinurile izbăvitoriului nostru lui Hristos, Svenția Sa păcat n-au făcut, ranele lui, eu sînt acela pre

carele căotați, cum vrea scoate omul din blăstăm, are hi chemat, învățătură la îngroparea

dumnedzăiescului trup a Domnului nostru lui Isus Hristos, veri pesti în iad, păsați de străjuiți cum știți,

desupra groapiei, doi îngeri carii dziseră, al patrul rând, lucrure bune, al optul veac, șeapte veacuri

trecătoare a lumiei, nu vă spământareți, cum au fost grăit mai denainte, să-l piarză, spuind,nu vă

teamereți, filosofii lumiei aceștiia, ne lasă goli, ucig.

9. Identificați fenomenele fonetice din următoarele forme din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei:

Prăvește, să giudecaț, direaptă, să nu vă paie, să lipsască, să prăvască, rădice, cătră, să mulțască,

nu le-a hi în veaste, lăcuința, streină, ca nește hiare, vinează, jeale, împărțască, să-ț trimită, dzile,

iușurind, să creape, să aibă voaie, să-lu bămu, puindu-să-n price, coarde să vă rumpe iaste herbinte,

jărtvă, feate, izbască, slăbască, să-i orbască, să desfetează, grije, mărs, obosască, să crepe, mă feci, să

piaie, să topăsc, de prin gauri, să-i jărtvască, să-și ceaie, le țâiu minte, m-am săcat, jeratec, dzuă, lăcrămi

fierbinte.

10. Identificați particularitățile gramaticale din formele și îmbinările de mai jos, selectate din

Psaltirea în versuri a lui Dosoftei:

Să nu vă paie, să-i cuprindză, beseareca cea svântă carea ți-i de slavă, arcul încoardă, și-n voi le-

a slobodzî-le, aceste vase toate de moarte gătate, l-ai pusu-l mai mare, pre chiții cei mare, pre tot feali

de peaște, și nu va să cearce, să ucigă, și cu a ta milă a sărăci să giudeci, să săgete pre cei fără vină,

poate fi că s-au fost cântând, și cu-nșelăciune va de-l păgubeaște, să nu râdză, gătez lăcuința, mi-ai

cercatu-mi inima, că-m stau pizmașii pregiur suflet, te-oi vedea-te, iubi-te-voi, să poci călca, cu mânule

tinse, mi-ai gătat, iară păcătoșii rău să pață, munții cei goli, nu vă facereți ca calul fără minte, de rane

sînt putred, mă feciu, rușine să pață-n grea ocară, n-oi veni să cei la tine, acesta psalom s-au faptu, și

groapa carea-mi găteadză, pregiur casa lui Davidu, să nu-i ucidzi, vor să săgeate cei fără vină, ce-au

60

faptu în lume răulu să-și vadză, deadese-șu cuvântulu, să împarță, nu vă rădicareți, mă feci mârșav,

acolo șezumu și plânsămu lăcrămi herbinte.

11. Comparați cele două fragmente de mai jos – din Pravila lui Vasile Lupu și Pravila luiMatei

Basarab – și relevați diferențele de limbă specifice Moldovei și Munteniei la mijlocul secolului al XVII-lea:

CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂȚĂTURĂ

(Iași, 1646)

Cunoscută mai ales sub titlul Pravila lui Vasile Lupu,

acest text juridic este primul codice românesc oficial

de legi laice. Reprezintă traducerea și prelucrarea unor

legiuiri romano-bizantine. În istoria limbii și a scrisului

românesc, marchează începutul formării terminologiei

juridice, precum și a sintaxei specifice pentru stilul

funcțional juridico-administrativ.

ÎNDREPTAREA LEGII

(Târgoviște, 1652)

Cunocută îndeosebi sub titlul Pravila lui Matei Basarab,

reunește legi bisericești și laice; sub raport juridic-

legislativ, este mai cuprinzătoare decât Pravila lui

Vasile Lupu, pe care o prelucrează parțial, completând-

o cu diverse izvoare grecești. Textul constituie un

document important de limbă română literară veche, în

varianta muntenească.

Pravila pentru arsuri și toate fealurile de pojar

Pricina a opta

De va lăsa neștine pojar în pomătul său, pentru ca

să-l curățască, sau în vie, sau în fânaț și de va sări

focul d-acolea și va arde casa cuiva, sau aria, sau

viia: nu iaste vinovat, să n-aibă certare; numai

când va vedea că iaste vânt mare și va lăsa atunce

pojar, atunce să va certa.

Cela ce va slobodzi pojar în pădure streină, și de

vor arde niscare pomi, pre acesta să-l pecetluiască

în mână și să plătească paguba îndoit.

Cela ce va arde gardul vii, să-l pecetluiască în

mână și să-l bată și să plătească îndoit prețul

gardului.

Ceia ce vor aprinde casa omului sau aria sau

pâinea, sau aria cu fânul în pizmă pentru să-și

răscumpere despre vreun vrăjmaș, ce-i va fi făcut

vreo răutate; pre unii ca aceia ca să-i ardză în foc.

Ceia ce vor pune foc la grajd, sau la alt loc unde va

sta fânul sau paele: acestora să li se taie mânule.

Aicea scriem pentru arsuri și pentru toate feliurile

de pârjoale

Vina a opta. Glava 306

De va lăsa neștine pârjol în pometul lui, ca să-l

curațească, sau în vie, sau în fânațe, sau în livezi, și

de va sări focul de acolea și va arde casa cuiva, sau

area, sau viia: acela nu iaste vinovat și să n-aibă

certare; fără numai când va vedea că iaste vânt

mare și va lăsa atunce pârjol, atunce se va certa.

Cela ce va slobodzi pârjol în pădure striină și de

vor arde niscare pomi, pre acesta să-l pecetluiască

în mână și să plătească paguba îndoită.

Cela ce va arde gardul viei, pre acela să-l

pecetluiască în mână și să-l bată și să plătească

îndoit prețul gardului.

Ceia ce vor aprinde casa omului sau area cu

pâinea, sau aria cu fânul în pizmă, pentru să-și

răscumpere dăspre vreun vrăjmaș, ce-i va fi făcut

vreo răotate; pre unii ca aceia să-i arză în foc.

Ceia ce vor pune foc la grajd, sau la alt loc unde va

sta fânul sau paele: acestora să li se taie mânile.

C. REFERATE:

1. Vechimea scrisului în limba română în opinia lui P.P.Panaitescu, I.C.Chițimia și I.Gheție.

2. Rolul lui Coresi și a tipăriturilor lui în unificarea limbii române literare.

3. Biblia de la București (1688) și rolul ei în unificarea normelor lingvistice ale limbii române.

4. Contribuția lui Varlaam și Dosoftei la dezvoltarea limbii române literare.

5. Particularități (fonetice, gramaticale, lexicale) ale limbii cronicarilor moldoveni (Gr.Ureche,

M.Costin, I.Neculce): studiu comparativ.

6. Probleme de lingvistică în opera lui D. Cantemir (originea limbilor, originea limbii române,

originea scrisului, neologismee, sursele de dezvoltare a limbii române ș.a.).

61

Tema 3. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA PREMODERNĂ

Obiective:

să descrie procesul de evoluție a limbii române din această perioadă;

să explice geneza și rolul Școlii Ardelene în dezvoltarea culturii române din Transilvania;

să identifice problemele limbii literare dezbătute în cadrul Școlii Ardelene;

să prezinte principalele teze ale filologilor ardeleni privind evoluția limbii române literare;

să analizeze aspectele pozitive și cele negative ale activității Școlii Ardelene;

să ia atitudine față de opiniile filologilor ardeleni prin formularea propriului punct de vedere

asupra problemeloe vizate;

să argumenteze contribuția cărturarilor din Principate la cultivarea și modernizarea limbii române

literare;

să aprecieze aportul lui I.Heliade Rădulescu la unificarea și modernizarea normelor limbii române

literare.

Prospectul temei:

♦ Școala Ardeleană și problemele limbii române literare. Școala Ardeleană – expresie a iluminismului

românesc. Probleme de ortografie și ortoepie în viziunea reprezentanților Școlii Ardelene. Școala

Ardeleană și problemele de gramatică. Preocupări lexicografice ale Școlii Ardelene. Mijloacele de

îmbogățire a vocabularului în viziunea reprezentanților Școlii Ardelene.

♦ Contribuția cărturarilor din Principate la cultivarea și modernizarea limbii române literare .

Simplificarea alfabetului și fixarea normelor ortografice. Încercări de normare a limbii române prin

intermediul gramaticii. Contribuția lui I. Heliade-Rădulescu la unificarea și modernizarea normelor

limbii române literare. Trăsături ale limbii litarare în epoca premodernă.

Bibliografie:

1. MUNTEANU, ȘT., ȚÂRA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, p.

140 -176.

2. GHEȚIE, I. Ion Heliade Rădulescu și unificarea limbii române literare. În: Limba Română, XXI, 1972, nr.2,

p.91-102.

3. NICOLESCU, A. Școala Ardeleană și limba română, București, Editura Științifică, 1971.

4. LUNGU, I. Școala Ardeleană, București, Editura Minerva, 1978.

5. AVRAM, M. 200 de ani de la prima gramatică tipărită a limbii române. În: Limba Română, XXIX, 1980, nr.6,

p.573-584.

6. GRECU, V.V. Școala Ardeleană și unitatea limbii române literare, Timișoara, Editura Facla, 1973.

7. CHIVU, GH. Lexiconul de la Buda, primul dicționar modern al limbii române. În: Analele Universității

„Al.I.Cuza” din Iași, secțiunea IIIe, Lingvistică, tomul LVIII, 2012, p.45-56;

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1646/pdf [accesat 10.01.2018].

8. NUȚIU, F.-E. Contribuția Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare, În: Libraria, III, 2004,

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A19290/pdf [accesat 09.01.2018].

9. DRAICA, D. Școala Ardeleană și lupta pentru unificarea limbii și instituirea ortografiei românești (cu referire

la I. Budai-Deleanu, 1760-1820). În: Limba Română (Chișinău), anul XXIV, 2014, nr. 2;

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2412 [accesat 09.01.2018].

10. NAPEU, A.-S. Theses and antitheses in the linguistic works of Ion Heliade-Rădulescu, În: Journal of Romanian

Litterary Studies, issue no. 6 / 2015, p.1317-1320;

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A22112/pdf [accesat 09.01.2018].

62

3.1. ȘCOALA ARDELEANĂ ȘI PROBLEMELE LIMBII ROMÂNE LITERARE

3.1.1. Școala Ardeleană – expresie a iluminismului românesc

Iluminismul caracterizează pe plan ideologic și cultural secolul al XVIII-lea. Adepții săi pun un

accent deosebit pe cunoașterea științifică, iar mișcarea își manifestă un puternic accent laic,

anticlerical. Iluminismul preconizează emanciparea poporului prin cultură, realizând acest deziderat

prin școli și lucrări de popularizare. Se pun în circulație concepte ca: egalitatea și dreptul natural,

suveranitatea poporului, sisteme de guvernare prin republică ș.a.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, și în ţările române apar semne ale modernizării vieţii

social-politice şi economice. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) marchează trecerea spre epoca

modernă a istoriei poporului român. Se înmulţesc şcolile cu predare în limba română, se editează

manuale, se traduc lucrări din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei, iar prin câţiva poeţi şi scriitori

(Enăchiţă Văcărescu, Iancu Văcărescu, Costache Conachi, Dinicu Golescu) începe a se închega o

literatură cultă în limba naţională.

Cel dintâi nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Școala Ardeleană, mişcare a

intelectualității din Transilvania de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea,

apărută ca urmare a excluderii românilor din viața social-politică conform actului cunoscut sub

numele de Unio trium nationum (1437)1.

Programul politic al mișcării este sintetizat în memoriul din 1791, Supplex libellus valachorum

Transsilvaniae, trimis împăratului Leopold II, prin care se cerea recunoașterea românilor din

Transilvania ca națiune egală în drepturi cu celelalte popoare ce intrau în componența Imperiului

Habsburgic.

Preluând esența iluminismului european, reprezentanții Școlii Ardelene au pus la temelia

programului lor de luptă principiile de egalitate și libertate, de suveranitate a poporului, pe temeiul

ideii dreptului național și al contractului social. „O etapă de regenerare începe pentru întreaga noastră

intelectualitate, scrie Ovid Densuşianu, când învăţaţii transilvăneni vin să propage prin scrierile lor

convingerile pe care se întemeiază renaşterea noastră de la începutul secolului trecut. Ceea ce dă

caracter deosebit acestei epoci este faptul că toţi care au scris în acest timp au urmărit aceleaşi idei şi

au dat un exemplu rar de solidaritate intelectuală” [Densusianu, 1925:10].

Remarcabilă prin consecinţele ce le va avea şi asupra dezvoltării limbii literare este tendinţa de

laicizare a întregii culturi româneşti scrise. Între cei dintâi şi, totodată, cei mai de seamă reprezentanţi

ai curentului novator ce caracterizează această epocă se numără toţi acei cărturari români din

Transilvania care, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, s-au străduit să

asigure emanciparea culturală şi socială a românilor transilvăneni. Alături de ilustrele nume ale

corifeilor Şcolii Ardelene, ca Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, se cuvine

să amintim aici şi câteva personalități mai puţin cunoscute, dar foarte importante pentru istoria

culturii româneşti, cum ar fi: P. Iorgovici, R. Tempea, C. Diaconovici-Loga, V. Coloși, I. Teodorovici, I.

Cornelli s.a.

În ansamblu, activitatea Școlii Ardelene cunoaște două direcții fundamentale:

1 Fraterna Unio, cunoscută sub numele de Unio Trium Nationum („Uniunea celor trei neamuri”), deși părți semnatare

au fost patru (marea nobilime maghiară, clerul catholic, orășenii sași și cei secui), a fost un pact de alianță mutual

militară și politică, încheiat pe parcursul Răscoalei de la Bobâlna, în data de 16 septembrie 1437. Uniunea a stabilit

eliminarea completă a iobagilor, cei mai mulți aparținând etniei majoritare române, din viața politică și socială din

Transilvania.

63

1) prima, socio-culturală, este în strânsă legătură cu esența mișcării iluministe și urmărea

emanciparea oamenilor prin educație și cultură. În acest scop, se dezvoltă și se organizează

învățământul în limba română. Gheorghe Șincai, ca director al școlilor române, înființează 300 de școli;

se tipăresc manuale școlare, cărți de popularizare științifică, calendare și cărți populare.

2) cealaltă direcție este erudită și cuprinde numeroase tratate de istorie și filologie. Cele mai

importante dintre acestea sunt: Istoria și lucrurile și întâmplările românilor de Samuil Micu, Hronica

românilor și a mai multor neamuri de Gheorghe Șincai, Istoria pentru începutul românilor în Dachia de

Petru Maior, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae de Samuil Micu și Gheorghe Șincai,

Disertație pentru începutul limbii române de Petru Maior și Lexiconul de la Buda, primul dicționar

etimologic al limbii române.

Studiile de istorie arată un interes deosebit mai ales procesului de formare a poporului român,

contestându-se afirmațiile tendențioase ale celor care falsificau istoria pentru a justifica inechitatea

care se făcea românilor. Reprezentanţii Școlii Ardelene au adus argumente istorice, filologice și

demografice privind originea latină a limbii și a poporului român, continuitatea și unitatea sa etnică,

punându-se astfel bazele lingvisticii românești.

Aportul Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii este la fel de prețios. În această epocă s-a pus

problema adoptării alfabetului latin în locul celui chirilic, a fixării normelor gramaticale ale limbii, a

îmbogățirii vocabularului cu neologisme luate din limbile romanice.

Reprezentanții Școlii Ardelene au fost mai ales istorici si filologi, ei nu pot fi însă socotiti

scriitori. Totuși, Școala Ardeleană are marele merit de a fi creat un mediu favorabil literaturii, în

mijlocul căruia Ion Budai-Deleanu, cel dintâi mare poet român de talie europeană, a creat Țiganiada.

Opera este o sinteză artistică a ideilor iluministe ale epocii și reprezintă prima demonstrație de

valoare a posibilităților poetice ale limbii române, fiind sub acest aspect o neașteptată capodoperă.

Iluminismul Școlii Ardelene reprezintă prima etapă de modernizare a culturii noastre,

înscriindu-se în felul acesta, prin aspectele lui specifice, în iluminismul european. Data care marchează

punctul iniţial al perioadei moderne a limbi literare române este anul 1780, când apare la Viena

gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai Elementa linguae dacoromanae sive valachicae.

Fiind posesori ai unor temeinice cunoştinţe filologice, reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au pus,

pentru prima dată în mod deliberat, problema creării limbii literare. Ei şi-au dat seama de faptul că

modernizarea limbii române literare nu se poate face în afara contactului cu limba latină şi cu limbile

romanice „surori”. Pentru aceasta, trebuia să se înlocuiască, mai întâi, alfabetul chirilic, „haină

împrumutată şi rău adaptată limbii române” [Rosetti, 1978:415], mai ales că în vremea ceea se

foloseau de alfabetul latin majoritatea popoarelor europene, chiar şi cele care nu vorbeau limbi

neolatine.

Aşadar, trebuiau elaborate principiile ortografice, menite să faciliteze introducerea alfabetului

latin în scrisul romanesc şi, în acelaşi timp, să favorizeze unificarea limbii literare din punct de vedere

fonetic. Este lesne de înţeles că nici o limbă literară nu se poate unifica din punct de vedere fonetic

atâta vreme cât cei care o vorbesc şi o scriu nu sunt constrânşi să respecte norme ortografice şi

ortoepice precise. Dar unificarea limbii se realizează deplin abia atunci când vorbitorii respectă şi un

anumit număr de reguli morfologice şi sintactice. Pentru stabilirea acestor reguli, trebuiau scrise

gramatici. Or, una dintre preocupările de căpetenie ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene a fost

alcătuirea lucrărilor de acest fel.

Alături de gramatici, un rol fundamental în procesul de formare şi de îmbogăţire a limbilor

literare îl au dicţionarele. Ele pun la îndemâna tuturor un material lexical bogat, dau indicaţii cu

privire la scrierea şi pronunţarea cuvintelor înregistrate, dar mai ales, consemnează multiplele sensuri

64

pe care le pot avea termenii respectivi, sinonimele acestora şi cuvintele mai puţin uzuale. Şcolii

Ardelene îi datorăm şi elaborarea celor dintâi dicţionare româneşti.

Una dintre problemele fundamentale ale oricărei limbi literare este îmbogăţirea vocabularului

cu termeni şi sensuri noi. Introducerea şi adaptarea neologismelor, mai ales în epoca de formare a

limbii culte, este o muncă complexă şi anevoioasă. Învăţaţii Şcolii Ardelene au arătat şi aici drumul pe

care trebuia să-l străbată limba romană. Totodată, ei s-au străduit să creeze o terminologie adecvată

cerinţelor momentului istoric respectiv.

Acţiunea conştientă întreprinsă de filologii Şcolii Ardelene pentru unificarea şi modernizarea

limbii literare poate fi urmărită în cele mai multe dintre scrierile acestora. Astfel, Gh. Şincai, în prefaţa

primei gramatici româneşti tipărite, arată că unicul scop al acestei lucrări este perfecţionarea limbii

materne: „M-am străduit cât am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocmai româneşti nicicum să nu

mă abat şi depărtez, ci să le aleg după cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneşte decât pre

altele, precum am şi făcut, nu pentru altă ceva, fără numai ca prin normă, prin care trebuie să se

îndrepte toţi oamenii, să se îndrepte şi să sporească şi limba noastră, precum şi a altor oameni.”

Samuil Micu constată, în prefaţa Bibliei tipărite la Blaj în 1795, că Biblia de la Bucureşti (1688)

a fost tipărită „cu foarte şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc şi mult osibit de vorba

cea acum obicinuită şi mai ales, de graiul şi de stilul cel din cărţile bisericeşti”. Reiese de aici că S. Micu

a sesizat evoluţia limbii române în secolul trecut de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti şi tocmai de

aceea îşi propune să dea o nouă tălmăcire textului sacru, în care să fixeze noua fizionomie a limbii

culte.

Petru Maior distingea şi el varianta literară de cea populară a limbii, dar el se referea la limba

latină, nu la cea română.

Cea mai preţioasă constatare teoretică privitoare la limba literară o face însă I. Budai-Deleanu

în lucrarea sa Dascălul pentru temeiurile gramaticii româneşti. Aici filologul transilvănean dă cea dintâi

definiţie a limbii literare, afirmând că „…vorba sau limba muselor nu este altă fără limba întru care se

învaţă ştiinţele. Această limbă se află la toate neamurile politice [=civilizate] la care folosesc

învăţăturile şi este în sine tot aceeaşi limbă a norodului de obşte, numai cât este mai curată de toate

smintelile ce se află în limba lămurită şi adusă la regulile gramaticeşti, apoi şi înmulţită cu cuvinte

obicinuite de învăţături, care nu se află în vorba de obşte”.

3.1.2. Probleme de ortografie şi ortoepie în viziunea reprezentanţilor Şcolii Ardelene

Filologi autentici, buni cunoscători ai istoriei limbii române, reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-

au propus să elaboreze un s i s t e m o r t o g r a f ic b a z a t p e p r i n c i p i u l e t i m o lo g ic .

În felul acesta, ei sperau să apropie aproape până la identificare limba română scrisă de

cea latină. Prima încercare de a pune în practică acest punct de vedere o găsim în Carte de rogaciuni

pentru evlavia homului creştin, tipărită cu alfabet latin de Samuil Micu la Viena în 1779. La sfârşitul

acestei cărţi, autorul indică alfabetul utilizat (identic cu cel latin) şi dă unele explicaţii ortografice.

Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic, dar explicat şi argumentat

mai pe larg, îl găsim în prima gramatică amintită mai sus: Elementa linguae daco-romanae sive

valachicae. Ortografia propusă de S. Micu şi Gh. Şincai în această gramatică era menită să asigure o

„haină cât mai latinească” limbii române şi cerea din partea celor ce s-ar încumeta s-o utilizeze

serioase cunoştinţe de fonetică istorică. Fără îndoială, un astfel de sistem de scriere era aproape

impracticabil pentru cei care nu cunoşteau latina. Probabil că acest lucru a fost sesizat şi de Gh.Şincai,

de vreme ce în a doua ediţie a gramaticii, pe care o tipăreşte la Buda în 1805, fără să indice şi numele

lui S. Micu, se simte obligat să facă unele concesii principiului fonetic. Astfel, pentru î se propun

semnele â, î, ȇ (mâna, aşezemênt, rîu). Pentru ş se recomandă semnul Ϛ: uϛia < lat. ustia > rom. uşă.

65

Ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene au susţinut, de asemenea, ideea înlocuirii alfabetului

chirilic cu cel latin şi au propagat principiul etimologic în ortografie. Adoptarea scrierii etimologice ar

mai fi avut o consecinţă: integrarea mai rapidă a culturii noastre în cea romanică. Totodată,

deprinderea acestui principiu ortografic implică o bună cunoaştere a limbii latine şi, desigur, a

gramaticii istorice româneşti, ceea ce i-ar fi obligat pe intelectualii noştri să se orienteze mai grabnic

spre cultura latino-romanică. Aşa se face că aproape toţi lingviştii transilvăneni au propus şi au

susţinut în exclusivitate sistemele ortografice mai mult sau mai puţin etimologice. Petru Maior a fost

cel dintâi care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit chiar o lucrare în acest sens:

Ortographia romana sive latino-valachica cum clavi, apărută la Buda, în 1819. Aici, cu toate că propune

o ortografie etimologică, P. Maior admite şi alte principii ortografice, adoptând sistemul italian de

scriere a consoanelor africate (principiul silabic): ci, ce, gi, ge şi utilizând pentru prima dată semnele ş

şi ţ, păstrate şi în ortografia actuală.

Mai trebuie să menţionăm că, deşi au luptat consecvent pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu

cel latin, primii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene şi-au tipărit cele mai importante opere tot cu vechiul

alfabet, pentru că voiau să se facă înţeleşi de către toţi românii şi pentru că şi-au dat seama că vremea

reformelor ortografice totale nu sosise încă. Totuşi, de la 1800 încolo, apar numeroase cărţi cu alfabet

latin, mai ales, în Transilvania, prin care ideea abandonării scrierii chirilice în favoarea celei latine a

câştigat un loc sigur şi definitiv în conştiinţa intelectualilor români.

3.1.3. Școala Ardeleană și problemele de gramatică

Filologii transilvăneni ne-au lăsat şi câteva gramatici. Prima, Elementa linguae daco-romanae

sive valachicae, deşi e scrisă în limba latină (doar exemplele sunt româneşti) este deosebit de

importantă pentru că e cea dintâi gramatică românească tipărită. Dar, aşa cum afirmă acad. I.

Iordan, „…pe lângă faptul că este prima gramatică tipărită a limbii noastre, ea are meritul de a fi servit

multor străini, cunoscători ai limbii latine, să înveţe româneşte şi, mai ales, să-şi dea seama de originea

latină a limbii române. Printre aceştia, unul, şi anume Fridrich Diez, întemeietorul filologiei romanice

ca disciplină cu adevărat ştiinţifică, avea s-o consacre, peste ceva mai mult de jumătate de secol

(1836), ca un idiom romanic egal îndreptăţit în ochii specialiştilor cu franceza, spaniola, italiana etc”

[Iordan, 1954:451].

Gramatica lui S. Micu şi Gh. Şincai are o importanţă deosebită şi pentru formarea terminologiei

gramaticale româneşti. Utilizând termenii şi clasificările gramaticilor latineşti, mai potrivite şi mai

conforme cu structura limbii române, cei doi autori au făcut un însemnat pas înainte faţă de

predecesorii lor, care folosiseră o terminologie slavonă greoaie şi o clasificare complicată. Lucrarea

cuprinde 4 capitole: 1. Ortografia. 2. Etimologia. 3. Sintaxa. 4. Formarea cuvintelor, iar la sfârşit se dă

un mic glosar român-latin.

În capitolul I sunt expuse principiile ortografiei etimologice latinizante.

În capitolul al II-lea, Etimologia (Morfologia), se fac numeroase constatări juste, cum ar fi cea

privitoare la declinarea cu articol, despre care se spune că numai articolul, devenit parte integrantă a

cuvântului, se declină. Se adoptă forma populară a indicativului prezent de la verbul a fi: eu sȇnt (sînt),

noi sȇntem (sîntem) etc., şi nu forma latinizantă sunt, suntem. Vrând să dovedească însă că structura

gramaticală a limbii române se confundă cu cea a limbii latine, ei susţin că nu avem decât două genuri:

feminin şi masculin; nu ţin seamă de reducerea cazurilor în limba romană, încercând să găsească

forme şi pentru Ablativ, cu toate că acesta dispăruse încă în latina preromanică. Disting, de asemenea,

fără temei, forme de viitor pentru modurile imperativ, infinitiv şi chiar pentru participiu.

La capitolul Sintaxa, foarte redus de altfel, ei identifică sintaxa verbului românesc cu cea a

verbului latinesc, ceea ce este, de asemenea, o exagerare. Dar şi aici se dau numeroase reguli

66

judicioase, cum ar fi: formarea acuzativului cu prepoziţia pre, regimul anumitor verbe, când şi cum

trebuie folosit articolul etc. Lăsând la o parte greşelile inerente pentru vremea în care au fost elaborate

regulile şi lucrarea, trebuie să reţinem că prima gramatică românească tipărită a adus o contribuţie

reală la fixarea celor dintâi norme ale limbii române literare moderne.

R. Tempea publică la Sibiu, în 1797, o Gramatică românească, în care sesizăm influenţa lui

Ienăchiţă Văcărescu din Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor gramaticii rumâneşti, apărută

la Râmnic cu zece ani mai înainte, dar şi influenţa lui S. Micu şi Gh. Şincai. Lucrarea nu are o valoare

deosebită, însă autorul ei se dovedeşte a fi unul dintre cei dintâi filologi români care au încercat să

creeze o terminologie gramaticală românească, pornind, mai ales, de la cea latină.

În 1799, apare la Buda cartea bănăţeanului P. Iorgovici, Observaţii de limba rumânească, care

nu este, de fapt, o gramatică, deşi are caracter normativ, ci este prima lucrare importantă de lexicologie

a limbii române. Unele dintre afirmaţiile autorului privesc direct limba literară şi surprind prin

justeţea lor. Autorul îşi dă seama că limba română „are lipsă de îndreptare şi de înmulţire; aceasta se

poate face de vom aduce-o la regule fixe". El constată diferenţa dintre vorbirea oamenilor instruiţi şi a

celor neinstruiţi şi încuviinţează crearea limbajului savant, însă precizează că învăţatul care scrie

pentru publicul larg „trebuie să întrebuinţeze aşa cuvintele cu care vorbind să-l înţeleagă aceia pentru

care scrie". Cartea sa cuprinde şi alte idei interesante privitoare la studiul limbii în general şi al limbii

române în special. El propune câteva soluţii judicioase de îmbogăţire a lexicului românesc prin

mijloace interne, pe care le ilustrează cu numeroase exemple, care l-au entuziasmat pe I.Heliade-

Rădulescu, făcându-l să exclame în prefaţa gramaticii sale din 1828: „Vrednice de toată lauda sunt

sfaturile pentru cum să îndrepteze limba rumânească ale lui P.Iorgovici, tipărite la Buda în veacul

trecut”. În semn de omagiu, I. Heliade retipăreşte lucrarea lui P.Iorgovici în Curierul de ambe sexe, din

1838-1840.

Alt bănăţean, C.Diaconovici-Loga, tipăreşte în 1822, tot la Buda, o Gramatică românească

pentru îndreptarea tinerilor. După cum se vede din titlu, lucrarea era destinată mai ales şcolarilor,

pentru că autorul vedea în şcoală principala instituţie prin intermediul căreia puteau fi răspândite şi

impuse normele rostirii şi scrierii corecte. Cartea cuprinde 5 părţi: 1. Ortoepia sau grăirea dreaptă;

2. Ortografia sau scrierea dreaptă; 3. Etymologia sau deducerea cuvintelor; 4. Sintaxa (Alcătuirea

cuvintelor); 5. Prosodia sau măsura tonului.

Regulile ortoepice şi ortografice, precum şi normele morfologice şi sintactice propuse de

C.Diaconovici-Loga, sunt, în general, judicioase şi vădesc orientarea autorului mai ales spre formele ce

s-au impus mai târziu ca norme ale limbii literare moderne. Astfel, în domeniul foneticii, el propune ca

unică forma corectă cu j în locul lui gi, în cuvintele de tipul joc, judeţ etc., dar atrage atenţia asupra

faptului că înlocuirea africatei prepalatale cu fricativa corespunzătoare, conform pronunţiei din graiul

crişean, este incorectă şi trebuie evitată. Palatalizarea labialelor este ocolită cu grijă, iar în locul

africatei dentale sonore dz, obişnuită în limba veche şi în unele subdialecte dacoromâne, este preferată

fricativa sonoră z. Velarizarea vocalelor anterioare e şi i după consoanele dure (ş, j, s, z, ţ, r) este, de

asemenea, respinsă, ba chiar, datorită unei tendinţe latinizante, î şi ă sunt uneori înlocuiţi cu i şi e,

acolo unde limba literară îi păstrează: învețetură, chepetenie etc. Totuşi C. Diaconovici-Loga a fost un

latinist moderat, de aceea el n-a încercat să elimine din rostirea literară sunetele ă şi î, cu toate că în

gramatica sa nu pierde prilejul de a spune despre ele că „au un ton tâmp şi nefiresc”. În cuvântul român

şi derivatele sale î este înlocuit peste tot cu â. În general însă, modificările fonetice în spirit latinist,

propuse de C. Diaconovici-Loga, sunt rare şi nesupărătoare. Fonetismele regionale de tip bănăţean

sunt acceptate ca norme de rostire literară numai atunci când lasă impresia că se apropie de norma

existentă în latină, cum ar fi, de pildă, tinăr, spuni [=spui], petroni [=pietroi] etc.

67

Şi în domeniul morfologiei, formele latinizate sunt sporadice şi nu apar aproape niciodată

singure, ci sunt însoţite de formele populare sau de cele care s-au impus mai târziu în limba literară.

Astfel, C.Diaconovici-Loga încearcă să stabilească forme de ablativ pentru substantive, adjective,

pronume şi articol, nu sesizează existenţa genului neutru, propune formele leau, leai lea pentru iau, iei,

ia, pe care însă nu uită să le pună alături, îl recomandă pe formos în locul lui frumos şi distinge, după un

model latin, grupul verbelor deponente.

O valoroasă gramatică românească a elaborat şi I.Budai-Deleanu în jurul anului 1812, cu titlul

Temeiurile gramaticii româneşti. În 1812, autorul terminase şi versiunea latinească a acestei scrieri:

Fundamenta gramaticae romanicae seu ita dictae valachicae. Gramatica lui I. Budai-Deleanu este

alcătuită după principiul progresiv al reprezentării cunoştinţelor, de la simplu la complex, de aceea

capitolele mari ale scrierii sale sunt: fonetica, morfologia, sintaxa. Terminologia gramaticală folosită de

el este surprinzător de actuală: numele, pronumele, verbul, partiţipia, adverbia, prepoziţia, conjuncţia şi

interjecţia; graduri de comparaţie: pozitiv, comparativ şi superlativ etc. Din nefericire, această operă a

marelui cărturar transilvănean a rămas în manuscris.

3.1.4. Preocupări lexicografice ale cărturarilor Şcolii Ardelene

Alături de gramatici, dicţionarele sunt lucrări fundamentale şi indispensabile pentru stabilirea

şi impunerea normelor limbii literare. Contribuţia reprezentanţilor Şcolii Ardelene a fost hotărâtoare

în acest domeniu.

Până la apariţia Lexiconului de la Buda, cărturarii transilvăneni au elaborat, integral sau parţial,

mai multe lucrări lexicografice, care au pregătit apariţia acestei opere, tipărită abia la 1825.

Astfel, în 1801, S. Micu terminase un Dictionarum valachico-latinum, pe care, în 1803, încearcă

să-l transforme într-unul în 4 limbi. În 1805, lucrarea era terminată. Aceasta a fost prima formă a

Lexiconului budan. După cum observă Mircea Seche, „dicţionarul lui Klein (aşa i se mai zicea lui S.Micu)

este cea dintâi lucrare lexicografică de tip poliglot sau bilingv, în care se dau, alături de cuvintele-titlu

româneşti mai rare şi definiţii explicative” [Seche, 1968:22].

Şt.Crişan Köröși elaborase pentru tipar, încă în 1802, un Lexicon român-latin-maghiar, iar

P.Iorgovici a redactat un dicţionar poliglot român-german-francez-latin, care însă nu s-a păstrat nici în

manuscris.

Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipărite rămâne însă Lexiconul românesc-nemţesc,

redactat de I. Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani, egal ca număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda

(cuprinde circa 10 000 de termeni). În 1818 era gata pentru tipar, dar, din motive necunoscute, nu a

fost editat. Potrivit aprecierii lui M. Seche, în prefaţa acestei lucrări, găsim cea dintâi expunere de

motive a unui lexicograf român asupra concepţiei sale. Pentru prima oară în istoria lingvisticii

româneşti o lucrare lexicografică se bazează pe un material obţinut prin despuierea textelor. Ne aflăm,

de asemenea, în faţa unui dicţionar în care se înregistrează atât sensurile de bază, cât şi sensurile

secundare ale cuvintelor româneşti, ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind în general cea

istorică, etimologică. Lexiconul lui I. Budai-Deleanu este cea dintâi lucrare lexicografică în care se dau

sistematic indicaţii asupra accentului cuvântului-titlu, asupra categoriei gramaticale a genului (la

substantive) şi a diatezei (la verbe), a răspândirii geografice a cuvintelor şi, în sfârşit, asupra valorii lor

stilistice.

În 1822, dr. I. Molnar-Piuariu tipăreşte la Sibiu un Vocabularum nemţesc şi românesc.

În 1825 apare la Buda Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu (quare de mai mulţi

autori, în cursul a trudei şi mai multoru ani s-au lucratu sau Lexicon valachico-latinohungarico-

germanicum quod a pluribus auctoribis decursum triginta et amplius annorum elaboratum est),

cunoscut sub numele de Lexiconul de la Buda. Se poate afirma că, odată cu apariţia lui, ne aflăm la

68

începuturile lexicografiei românești moderne. La redactarea, revizuirea şi desăvârşirea acestei lucrări

monumentale au colaborat câţiva dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii Ardelene: S. Micu, P.

Maior, V. Cölöși, I. Cornelli, I. Teodorovici, Al. Teodori. Importanţa acestei lucrări pentru limba romană

literară constă, mai ales, în numărul mare de neologisme latineşti şi romanice pe care le înregistrează,

multe dintre ele păstrându-se cu forma dată de autori până azi. Iată câteva exemple: bal, bancă,

bibliotecariu, cadavru, chirurgu, chitară, companie, condiţie, contagios, conversaţie, cortină, epilogu,

examen, execuţie, fabulă, familie, gazetă, generosu, magie, modă, plantă, poesie, proprietate, respiraţie

etc.

În afară de neologisme, între care se includ şi numeroşi termeni tehnici, dicţionarul cuprinde

un material lexical de factură populară sau regională, provenit mai cu seamă din graiurile

transilvănene. Dornici să scoată în evidenţă şi cu acest prilej originea latină a limbii noastre, autorii

Lexiconului... încearcă să stabilească numeroase etimologii, dar multe dintre acestea sunt forţate ori

hazardate.

În ce priveşte ortografia, Lexiconul de la Buda urmează destul de fidel sistemul de scriere

propus de S. Micu, folosindu-se doar de câteva semne deosebite (ţ, ş, á „ă”). El constituie un monument

de seamă în dezvoltarea limbii şi culturii româneşti. Prin această scriere se încununează strădaniile

promotorilor Şcolii Ardelene în sensul celor mai mari tendinţe ale dezvoltării limbii literare:

îmbogăţirea ei cu elemente noi şi codificarea principalelor norme de vorbire corectă. Graţie extensiunii

materialului cuprins şi întocmirii lui judicioase, Lexiconul de la Buda a însemnat o etapă importantă în

evoluţia limbii literare şi o temelie trainică pentru dezvoltarea ei ulterioară.

3.1.5. Surse de îmbogățire a vocabularului limbii literare în viziunea Şcolii Ardelene

Una din problemele cele mai complexe şi, totodată, mai importante pe care le ridică procesul

de dezvoltare şi modernizare a oricărei limbi este crearea unui fond lexical capabil să asigure

exprimarea tuturor noţiunilor şi ideilor din orice domeniu al vieţii materiale şi spirituale a unui popor.

Spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, limba română se afla într-o stare deplorabilă din acest punct de

vedere. Termenii slavoni, turceşti şi greceşti pătrunşi în scrierile cărturarilor din secolele anterioare şi

în limba de la curtea domnitorului erau puţini şi adesea rău adaptaţi sistemului morfologic şi fonetic al

limbii române.

Meritul de a fi îndreptat limba românească spre izvoarele ei fireşti latino-romanice revine, de

asemenea, reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Indicând drept principala sursă de îmbogăţire cu

neologisme a limbii române literare limba latină şi limbile neoromanice, filologii transilvăneni

săvârşeau un act revoluţionar de importanţă capitală pentru modernizarea limbii noastre culte.

Latina şi limbile romanice apusene au dat românei, începând cu preajma anului 1780, un

număr important de termeni, dintre care cei mai mulţi au fost adaptaţi şi asimilaţi. Cărţile ştiinţifice de

tot felul, elaborate sau traduse de ei, reclamau crearea unei terminologii ştiinţifice adecvate.

Spre deosebire de latiniştii altor secole, corifeii Şcolii Ardelene s-au ferit de exagerări,

introducând în scrierile lor termenii absolut necesari limbii române. În procesul de îmbogăţire a

lexicului românesc cu neologisme, ei au acţionat conştient şi moderat. De aceea pare edificatoare

afirmaţia lui S.Micu: „Pentru aceea vorbim, ca alţii să înţeleagă. Nu se cade să amestecăm cuvinte

străine în limba românească, adică nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau dintr-alte

limbi. Iară unde lipseşte în limba noastră românească şi nu avem cuvinte cu care să putem spune unele

lucruri, mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe, atunci cu socoteală şi numai cât este lipsă putem să

luăm ori din cea grecească, ca din cea mai învăţată, ori din cea latinească, ca de la a noastră maică,

pentru că limba noastră cea românească este născută din limba cea latinească” [Micu, 1963:57].

69

La rândul său, P. Maior, constatând lacunele din vocabularul ştiinţific românesc de la începutul

secolului al XIX-lea, propune: „Unde întru ştiinţele cele înalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte, precum

grecilor le iaste slobod în lipsele sale a se împrumuta de la limba elinească, şi sârbilor şi ruşilor de la

limba slovenească cea din cărţi, aşa şi noi toată cădinţa avem a ne ajuta cu limba latinească cea corectă,

ba şi cu surorile limbii noastre, cu cea italienească, cu cea frâncească şi cu cea spaniolească” [Maior,

1813:183]. Se desprind de aici două importante idei:

a) lexicul limbii literare trebuie întregit prin introducerea neologismelor de origine latină şi

romanică;

b) limba romană literară trebuie ridicată la nivelul celorlalte limbi de cultură prin racordarea ei

la necesităţile şi exigenţele ştiinţei moderne.

Contribuţia lui Gh.Şincai la crearea terminologiei ştiinţifice româneşti este şi ea remarcabilă,

mai ales din punct de vedere practic lingvistul transilvănean a pus în circulaţie numeroşi termeni,

dintre care unii s-au păstrat şi azi în anumite ramuri ale ştiinţei, cum sunt astronomia, botanica, fizica,

matematica, chimia, agronomia etc.

Latiniştii nu au respins în totalitate elementele străine pătrunse în ţesătura limbii române, ci s-

au pronunţat mai ales împotriva acelor termeni care, neintrând în uzul general, au rămas adesea

neadaptaţi la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. De asemenea, ei nu au văzut în latină şi în

limbile romanice singura sursă de împrumut. Astfel, P.Iorgovici şi-a dat seama că limba română poate

fi îmbogăţită şi cu elemente lexicale create pe teren propriu, mai ales prin derivare de la rădăcini

moştenite din latină. De cele mai multe ori însă derivatele propuse de el sunt neologisme împrumutate

din latină sau din limbile romanice. Acest lucru se poate uşor constata citind, de pildă, termenii incluşi

de P.Iorgovici în familia substantivului parte: particulare „osebit”, părţire „împărţire”, porţie „o parte

măsurată”, proporţie „între două părţi asemănare”, parţialitate „ţinerea cu o parte” imparţialitate

„neţinerea cu nici unul”.

Prin strădania oamenilor de cultură transilvăneni din această epocă, fondul istoric latin al

limbii s-a îmbogăţit cu un mare număr de neologisme romanice, răspândite apoi şi în scrierile

autorilor munteni şi moldoveni. În felul acesta, grecismele şi turcismele pătrunse în limba literară au

putut fi înlăturate în numai câteva decenii.

Privită în ansamblu, contribuţia Şcolii Ardelene la întemeierea limbii române literare moderne

este, fără îndoială, remarcabilă, poate nu atât prin rezultatele practice imediate, cât, mai ales, prin

ideile judicioase privitoare la cultivarea şi unificarea limbii romane.

3.2. CONTRIBUȚIA CĂRTURARILOR DIN PRINCIPATE LA CULTIVAREA ȘI MODERNIZAREA LIMBII

ROMÂNE LITERARE

3.2.1. Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice

Datorită tradiţiei, dar şi din cauza lipsei unor lucrări de gramatică romanească, menite să

stabilească, încă de la începuturile scrisului, normele ortografice şi ortoepice, românii au menţinut în

alfabetul chirilic un mare număr de slove inutile. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, adică

odată cu apariţia celor dintâi gramatici, se încearcă fixarea unor norme de scriere corectă, avându-se

în vedere, totodată, şi unele probleme de ortoepie. Bucoavnele (cea mai veche datează din 1699), care

slujeau la deprinderea scrisului, nu cuprind expuneri detaliate asupra vreunui sistem ortografic

românesc, ceea ce a creat mari dificultăţi celor care încercau să inveţe a scrie româneşte, iar mai târziu

a generat numeroase confuzii la interpretarea grafiei textelor noastre vechi.

Până la sfârşitul veacului al XVIII-lea, asistăm doar la încercări sporadice şi nesemnificative de

simplificare a alfabetului chirilic. Prima încercare „oficială” de reducere a slovelor chirilice o datorăm

70

lui Ienăchiţă Văcărescu. În Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielelor gramaticii

rumâneşti, tipărită la Râmnic, în 1787, cărturarul muntean propune reducerea alfabetului româno-

chirilic la 33 de semne, intervenind cu modifiări și în semnele diacritice. Reforma inițiată de el însă nu

a avut ecou între contemporani, nici chiar autorul ei n-a respectat-o integral, pentru că in scrierile sale

folosea 38 de slove în loc de cele 33, recomandate de el însuși.

Nemaiţinând seamă de tradiţie, I. Heliade Rădulescu face o reformă radicală a ortografiei

româneşti cu slove chirilice. Motivându-şi acţiunea, el se declară partizan al principiului fonetic,

arătând că „pentru ce să nu scrim cum pronunţiem, când scrim pentru cei care trăesc, iar nu pentru cei

morţi?” [Heliade-Rădulescu, 1980:17]. Spre deosebire de I. Văcărescu, I. Heliade a înercat să-şi

convingă contemporanii de inutilitatea semnelor diacritice (accente, spirite, eric, paeric, titlă), precum

şi de oportunitatea eliminării din alfabetul românesc a slovelor de prisos, propunând un alfabet

alcătuit din 30 de slove, pe care tot el le-a modificat încă de două ori, în 1836 şi 1844, și asigurând, în

felul acesta, înlocuirea treptată a alfabetului chirilic cu cel latin.

Cu toate că reforma inițiată de I.Heliade-Rădulescu are un caracter revoluţionar, constatăm şi

câteva concesii pe care el le-a făcut tradiţiei. Astfel, învăţatul muntean acceptă fără justificare slova γ

„i”, semnul scurtării (ě, й), precum şi pe u mut la sfârşitul cuvintelor terminate în consoană, notat însă

prin apostrof.

Autoritatea ştiinţifică şi culturală de care se bucura I.Heliade-Rădulescu în prima jumătate a

secolului al XIX-lea, dar mai ales procesul de înnoire a vieţii economice, politice şi culturale româneşti

au asigurat succesul deplin al acestei îndrăzneţe reforme ortografice, care a avut consecinţe dintre cele

mai bune şi asupra unificării normelor fonetice ale limbii literare.

3.2.2. Încercări de normare a limbii române prin intermediul gramaticii

Cea dintâi gramatică românească tipărită, scrisă în limba română și menționată mai sus,

aparţine lui Ienăchiţă Văcărescu şi se intitulează Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi

orînduelelor gramaticii rumâneşti. Editată în acelaşi an (1787) la Râmnic şi Viena, această lucrare era

destinată, în primul rând, şcolarilor din Ţara Românească şi, eventual, celor din Transilvania.

Cărturarul muntean intuieşte bine rolul hotărâtor pe care-l au lucrările de gramatică în viaţa limbilor

culte, mai cu seamă în realizarea unităţii şi stabilităţii lor. Totodată, el constată şi importanţa textelor

scrise în limba română pentru fixarea normelor exprimării literare. De aceea el consideră că „limba

romanească dă la anul 1688 (când s-a tipărit Biblia de la Bucureşti – n.n.) s-au început, măcar şi dă era

începută dă la 105 dă la Hristos, adică cu 1583 de ani mai înainte”. Mai departe însă Văcărescu afirma

că „limba noastră de la 1688 au luat începutul cel dă al doilea sau acum”, ceea ce ne face să credem că

Ienăchiţă Văcărescu aprecia ca foarte important rolul gramaticii sale în procesul de formare a românei

literare. Cu toate că adopta numeroase fonetisme şi forme gramaticale munteneşti, pe care încerca să

le impună ca norme ale limbii corecte, Ienăchiţă Văcărescu ţine seama şi de situaţia existentă în

celelalte graiuri dacoromane. Considerând mai corecte formele moldoveneşti vreau, pot, faţă de cele

munteneşti voi, poci, el afirma: „Am băgat de seamă că la multe graiuri din obicei moldovenii păzesc

regula gramaticească mai cu scumpătate, nu vreau să merg zic, nu pot să fac şi aşa este regula. A putere

trebuie să facă pot, iar dă vom da că să schimbăm t trebuie să se schimbe în ţ, să să zică încai pot, la noi

însă s-au obicinuit poci şi nepăzind nici un canon, rămâne a fi fără regulă”. El consideră, de asemenea,

mai corectă forma transilvăneană eu lucru faţă de eu lucrez şi apreciază respectul transilvănenilor

pentru ortografie.

Cărturarul muntean a fost nevoit să-şi creeze singur terminologia gramaticală, utilizând şi

numeroşi termeni de origine italiană: anormal (< it. anormale), cvalita (< it. qualita), cvantita (< it.

quantita), concordanţa (< it. concordanza) etc., care stau alături de cei latineşti şi slavi. Prin lucrarea

71

sa, Ienăchiţă Văcărescu a deschis seria gramaticilor tipărite în limba română şi a exercitat o importantă

influenţă asupra celorlalţi învăţaţi care au realizat astfel de scrieri mai târziu.

3.2.3. Rolul lui I. Heliade-Rădulescu în unificarea și modernizarea normelor limbii

române literare

Activitatea de lingvist a lui I.Heliade Rădulescu a străbătut două etape.

Prima, predominant pozitivă, s-a desfășurat între anii 1828 – 1840, caracterizându-se prin

susținerea simplificării scrierii chirilice românești și a trecerii la scrierea cu litere latine după

principiul fonetic; prin campania de cultivare a limbii în direcția îmbogățirii lexicului românesc

modern cu cuvinte latino-romanice, în funcție de necesități și cu condiția adaptării neologismelor la

structurile limbii române și a „canonisirii” (normării) gramaticii în vederea realizării unei limbi

literare unitare pentru românii de pretutindeni.

A doua etapă, regresivă, a durat între anii 1840 – 1870, când atitudinea purist-reformatoare și

prescriptivă în raport cu problemele limbii se exacerbează până la încrederea în posibilitatea

construirii a posteriori a unui idiom româno-italian; este așa-numita etapă „italienizantă”, soldată cu

„reajustarea” în această direcție a unei părți din opera sa poetică. În această ultimă etapă a activității

sale lingvistice, devenit primul președinte al Societății academice române (1867), urmându-și propria

direcție italienizantă, Heliade avea să facă totuși unele concesii direcției latiniste, prin participarea la

elaborarea proiectului de ortografie din 1869.

Cea mai valoroasă lucrare din această epocă, la capitolul Gramatici, rămâne Gramatica

românească (1828) a lui Ion Heliade-Rădulescu, apreciată pentru ideile referitoare la ortografie şi la

principalele căi de modernizare a lexicului. Această lucrare se distinge, faţă de scrierile similare

apărute până atunci, printr-o structură mai amplă şi mai adecvată descrierii sistemului gramatical

românesc, printr-o terminologie surprinzător de modernă şi, mai cu seamă, prin claritatea şi concizia

cu care sunt formulate normele gramaticale.

Reforma chirilicei românești – profund justificată – printr-o reducere drastică, la 32-34 de

slove, a fost comentată convingător, dar și cu mult haz, de către tânărul autor în prefața Gramaticii de

la 1828. Se realiza, prin acea reformă, deși în scriere slavă, principiul fonetic în ortografia românească,

desideratul de a avea „pentru fieștecare sunet și pentru fieștecare glas câte un semn, adică câte o

slovă” [Heliade-Rădulescu, 1980:54]. A urmat apoi acțiunea de introducere treptată a alfabetului latin,

Începând cu anul 1836, prin intermediul alfabetului „civil”, sau „de tranziție”, cuprinzând în parte slove

și în parte litere, până la 1844, când numărul din noiembrie al „Curierului românesc” apare tipărit

integral în alfabet latin. Dar Heliade trecuse deja în a doua etapă a activității sale lingvistice și părăsise

unele dintre principiile juste din tinerețe. Acum, după o conlucrare strânsă cu Al.Roman și I.C.Massim

la proiectul academic de ortografie, care prevedea un șir de concesii făcute etimologismului, el

elaborează propriul sistem ortografic, în direcția italienizantă de data aceasta, chiar dacă, drept

principiu teoretic, susținea: „Orice am hotărî noi, tot nu s-ar putea impune ca lege, dacă nu vom

consulta firea limbei noastre; limba să ne fie nouă dascăl, ea să ne impună nouă ortografia, nu noi ei”

[Apud: Macrea, 1978:105].

Spre deosebire de predecesori, Heliade întreprinde o selecţie riguroasă a formelor, dar se

limitează aproape exclusiv la materialul oferit de varianta literară muntenească şi de limba veche. De

regulă, optează pentru o singură formă, dar când se întâmplă să noteze două variante, prima este cea

pe care o recomandă şi o foloseşte în scrierile sale. Totuşi, în câteva situaţii Heliade oscilează între

norma propusă şi o formă populară neconsemnată în gramatică. Deşi propune o formă unică pentru sg.

a pronumelui relativ care, uneori întâlnim şi forma carele: cel dintâi carele au aflat tiparul.

72

Heliade preferă formele mai vechi, considerate de el mai clasice, ale pronumelui demonstrativ:

acest, acel, acei, acele, alături de care citează şi formele munteneşti ăst, ăl, ăi. La fel procedează când

trebuie să aleagă între formele devenite literare şi cele populare munteneşti ale auxiliarului a voi: voi –

oi, vei – ei, va- o, vom – om, veţi – eţi, vor – or. Tot sub influenţa vechii române literare, Heliade acceptă

mai-mult-ca-perfectul perifrastic (am fost avut), precum şi formele diferenţiate după persoane ale

auxiliarului la conjunctiv perfect: să fiu fost, să fii fost, să fie fost etc.

Celelalte norme consemnate sau propuse de Heliade în Gramatica sa sunt în general identice cu

cele din româna literară actuală. În esenţă, el a rămas fidel acestor norme, pe care le-a promovat mai

ales în şcoală şi în presă, până când s-a lăsat cucerit de ideea italienizării limbii noastre culte.

Bazată aproape integral pe materialul de limbă oferit de varianta literară munteană, Gramatica

românească este, de fapt, cea mai izbutită lucrare normativă a exprimării culte din Muntenia. Circulând

şi în alte provincii romaneşti şi beneficiind de autoritatea ştiinţifică a autorului, această carte a

contribuit decisiv la impunerea bazei munteneşti a limbii române literare moderne.

Dacă filologii şi alţi intelectuali din această perioadă au intuit calea teoretică a cultivării limbii,

I.Heliade-Rădulescu a căutat să stabilească principiile raţionale şi practice care urmau să ducă la

înfăptuirea ei. Rolul său în această privinţă este considerabil. De aceea suntem îndreptăţiţi să vorbim,

între 1828 şi 1840, de un moment Heliade în istoria limbii noastre literare.

Impunându-se de tânăr ca o prestigioasă personalitate culturală, el a reuşit pentru un timp să-i

adune în jurul său pe cei mai reprezentativi scriitori şi oameni de cultură din principate, care i-au

împărtăşit ideile clare şi i-au acceptat ideile rezonabile, menite să îndrepte limba noastră literară pe

calea desăvârşirii.

Cele mai judicioase opinii ale sale însă nu sunt formulate în Gramatica românească, cum ne-am

fi aşteptat, ci în scrisorile sale către C. Negruzzi, Gh. Bariţiu şi P. Poenaru, publicate în Muzeul naţional

sau în Curierul românesc.

Cu toate că se formase şi crescuse în respectul faţă de ideologia literară clasică, Heliade era un

romantic, de aceea el respinge, la începutul activităţii sale, încercările raţionaliste de a schimba limba

arbitrar. „Vorbele mele, scrie el, n-au fost niciodată porunci, ci eu m-am supus totdeauna la poruncile şi

la glasul limbii, acolo unde am avut putere să-l inţeleg; şi cine este român se va supune şi el cu mine”

(Scrisoare către C. Negruzzi). În concepţia sa, limba literară nu se putea constitui decât printr-un amplu

efort de selecţie din materialul întregii limbi româneşti. Selecţia normelor unice ale românei culte

trebuia să se facă în baza a 4 criterii fundamentale: criteriul latinităţii formelor, cel al uzului sau al

circulaţiei acestor forme, al regularităţii gramaticale şi cel al eufoniei. Peste toate trebuia să

domnească însă logica limbii, structura şi tendinţele ei interne, pe care nici un „legiuitor” nu le poate

ignora.

Întemeindu-se pe aceste principii, Heliade propune o serie de norme fonetice şi gramaticale,

menite să ducă la unificarea limbii române literare, dintre care cele mai multe s-au impus în a doua

jumătate a secolului trecut. Le notăm pe cele mai importante.

În fonetică, sunt nerecomandabile formele cu e trecut la i în moldovenismele carile, binile, trii

şi recomandă carele, binele, trei; tot aşa el vorbeşte, ce, dar nu el vorbeşti, ci; de asemenea, nu înţăleg,

zisă, iubăsc, ci înţeleg, zise, iubesc; să se scrie şi să se pronunţe ea în prea, mea, putea, nu e: pre, me,

pute; după s să se păstreze diftongul ea: seară, seamănă, nu sară, samănă; se va scrie pîne, mîne, cîne

(dar cu privire la rostire, „pronunţe-l fiecare după obiceiul locului”. Se va scrie singur, nu sîngur, judecă,

nu giudecă, dar în împregiurări, încongiur gi trebuie păstrat, pentru că aceste derivate provin de la

latinescul gyrus. Fără a ţine seama de transformările fonetice specifice unor graiuri, Heliade

recomandă formele asemănătoare cu cele bănăţene sciu, nasce, pe care le credea „mai clasice” (lat. scit,

73

nascit) decit ştiu, naşte din restul graiurilor. Prepoziţiile pe, de se vor scrie aşa, şi nu pă, dă, ca în graiul

muntean, dar nici pi, di, ca în Moldova.

În morfologie, Heliade propune să se formeze superlativul cu adverbele foarte sau prea, ca în

Muntenia, nu cu moldovenescul tare. Recomandă formele verbale neiotacizate (să audă), şi nu pe cele

iotacizate (să auză), ca în Muntenia şi în limba bisericească; variantele munteneşti ale unor verbe sunt

recomandate în locul celor moldoveneşti (săvîrşeşte, pîrăşte), care sunt astăzi corecte; la fel, să se scrie

e, este, în loc de mold. îi. la indicativ perf. comp. pers. III sg. auxiliarul a avea să se scrie a, ca în

Muntenia, nu au. Sunt literare formele muntenească simte şi moldovenească socot, nu moldovenescul

simţeşte şi muntenescul socoteşte (socoteşte şi socoate sunt lucruri diferite). La indicativ imperfect să

se întrebuinţeze forma bănăţeană cu u (ei cîntau), nu cea veche, fără u (ei cînta). Trebuie respinsă

forma verbală moldovenească de hiperrepriză m-am dusu-m-am, ca şi cea muntenească a făcutără.

Varianta conjunctivului la pers. a III-a să deie să fie înlocuită cu să dea. Nu sunt recomandabile

participiile de tipul înviet, ci înviat, nici sufixele de tip nordic -ariu, -oriu (moraiu, agiutoriu), ci

variantele munteneşti -ar, -or.

Este lesne de constatat că aproape toate recomandările făcute de Heliade au fost acceptate, mai

devreme sau mai târziu, de limba literară.

Cunoscător al culturii şi al mai multor limbi străine, Heliade porneşte de la exemplul altor

popoare care şi-au creat termenii necesari pentru exprimarea noţiunilor ştiinţifice şi ale

„meşteşugurilor”, împrumutându-i din altă parte: grecii de la fenicieni, egiptenii de la asirieni, romanii

de la greci, iar popoarele Europei ‒ de la romani. Drumul acesta este – şi trebuie să fie – al limbii

noastre, cu deosebire că „noi nu împrumutăm, ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră moştenire şi

de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”. Aici însă Heliade recomandă să nu se ia decât ceea ce este

necesar, de unde trebuie şi într-o formă care să nu contrazică în chip flagrant spiritul limbii romane.

Dar limba latină nu era unica limbă chemată să furnizeze materialul necesar . Nici greaca nu-şi

pierduse încă prestigiul dobândit cu milenii în urmă şi răsfrânt în structura latinei clasice şi populare.

Numeroase limbi moderne împrumutaseră direct sau indirect termeni greceşti. De aceea era firesc să

se acorde drept de cetăţenie terminologiei ştiinţifice de origine grecească, alături de cea latină.

Acestea sunt poziţiile principale adoptate acum în materie de cultivare – prin împrumuturi – a

limbii literare. Era o primă soluţie în care locul predominant îl deţinea latina, iar alături de ea, limbile

romanice şi greaca. Adoptarea terminologiei latino-romanice sau greceşti nu oferea însă cheia

potrivită să deschidă de la sine porţile modernizării unei limbi vechi, care nu trebuia totuşi să-şi

schimbe în felul acesta fizionomia cu alta, deosebită de înfăţişarea ei moştenită de veacuri.

Cultura vastă, erudiţia filologică şi talentul literar, profunzimea gândirii, curajul opiniei

personale şi capacitatea de a intui surprinzător esenţa problemelor cercetate i-au permis lui Heliade să

se manifeste ca un vizionar, ca deschizător de drumuri în cele mai variate domenii ale culturii

româneşti, el îndeplinind astfel în Principate un rol similar cu cel pe care l-a avut Şcoala Ardeleană în

Transilvania. Ideile sale privitoare la modernizarea şi unificarea limbii române literare, exprimate

până la 1840, au fost preluate, dezvoltate şi aplicate de reprezentanţii curentului istoric şi popular, tot

aşa cum latinismul şi, în general, curentele puriste din secolul trecut au continuat principalele idei ale

Şcolii Ardelene.

3.3. TRĂSĂTURI ALE LIMBII ROMÂNE LITERARE DIN EPOCA PREMODERNĂ

În lucrările filologice scrise de muntenii Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu sau de

moldovenii Toader Şcoleriu şi George Săulescu, deşi se conturează unele păreri despre unificarea

normelor limbii romane, se pune la contribuţie, în cazul celor dintâi, aproape exclusiv material oferit

de varianta literară muntenească, iar în cazul celor din urmă, de varianta moldovenească.

74

În afara divergenţelor regionale, variantele literare din această perioadă prezintă şi tendinţe

comune, cum sunt: adoptarea unor fonetisme şi forme morfologice noi, care le înlătură pe cele simţite

ca fiind arhaice, şi mai ales preferinţa tot mai accentuată pentru împrumuturile latino-romanice.

Iată, pe scurt, principalele trăsături ale limbii romane literare în perioada 1780 – 1840.

Fonetică. Unele fonetisme arhaice, cu o largă circulaţie în toate scrierile din perioada

anterioară, sunt treptat şi definitiv abandonate. Astfel, e > i (citi, din, dintre etc.), diftongul ia (priiaten,

iaste) este înlocuit cu ie, slova ђ notează şi în variantele nordice vocala e în cuvintele de tipul lege,

greşeşte, u final, deşi este notat frecvent în Gramatica lui Heliade, este doar un ornament grafic, după

cum precizează însuşi autorul cărţii. Este foarte importantă înlocuirea, după 1780, a africatei dentale

dz (audzi, dzise) cu z în toate variantele literare de tip nordic.

Printre alte fonetisme am putea menţiona: păstrarea vocalei ă in păhar, rădica, răsipi etc. şi

înlocuirea lui i cu î in împle, îmblă, îmflă sau trecerea lui î la i in ride, sint, singe etc. Acestea s-au

menţinut nu numai datorită tradiţiei, ci şi în virtutea aplicării, mai ales de către filologii transilvăneni, a

principiului ortografic etimologic.

Setea de întoarcere la un prototip de limbă i-a determinat pe cărturarii Şcolii Ardelene să

apeleze şi la alte fonetisme vechi şi populare, uneori chiar la regionalisme, dacă acestea puteau sluji

idealului apropierii de modelul latin. Astfel, ei acceptă ca norme unice j pentru ğ (joc, judeţ) şi z pentru

dz (zic, auzi). Dar ğ e menţinut în cuvinte ca împregiur, încungiura, unde poate fi recunoscut latinescul

gyrus. Din aceleaşi considerente, ei utilizează formele fără i: cîne, mîne, pîne, care, de altfel, se vor

păstra în limba cultă până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Uzuale sunt şi formele cu e(i) nesincopate:

direg, diregătorie, dirept etc. Din dorinţa de a reduce cât mai mult frecvenţa vocalelor „intruse”, fără

corespondent în latină (şi în celelalte limbi romanice) – ă şi î – filologii transilvăneni acceptă forme

regionale ca beutură, a crepa, detor, reu, strein, tinăr, a uri etc. Unii dintre ei, în special bănăţenii

P.Iorgovici şi C.Diaconovici-Loga, extind această pronunţie şi asupra altor cuvinte, scriind adeche

(adică), alchetuiesc (alcătuiesc), capetém (căpătăm), curend (curind), înveţetură (invăţătură), numer

(număr), redecină (rădăcină) etc. Ei ajung la astfel de forme, întâlnite şi la alţi scriitori români1, nu

numai pentru că în graiul bănăţean fenomenul în cauză e mai răspândit, ci şi datorită faptului că s-au

străduit să „corecteze” formele româneşti după modelul latin. Aşa se explică şi alte schimbări fonetice

în spirit latinist, pe care le întâlnim la cei doi filologi. De pildă, P.Iorgovici scria portem (purtăm), potere

(putere), sunt (sînt), scie (ştie) etc., iar la C.Diaconovici-Loga întâlnim constant formele român,

românesc, România, personă, forte, formos etc.

De asemenea, cei doi cărturari menţin o veche normă a variantei literare bănăţene: n

netransformat in i în cuvinte ca petroni (pietroi), spuni (spui), ţini (ţii) etc., dar introduc şi altele din

graiul natal, pe care le considerau a fi mai apropiate de cele latineşti: scamn (scaun), teu (tău) etc.

În limba intelectualilor transilvăneni apar frecvent, în această perioadă, şi alte forme regionale

cu o circulaţie mai largă în graiurile din Transilvania, cum sunt: acăţa (agăţa), cărindar (calendar),

desvăli (dezveli), holbură (volbură), încătrău (incotro), lapădă (leapădă), luom (luăm), năcăji (necăji),

rădite (ridiche) etc. În scrierile din Transilvania, e devine ă după grupurile consonantice st şi tr:

blăstăma, dintră, trămura etc., iar a neaccentuat trece la ă în dător, dătorii, tăbac, zădar etc.

Privit în ansamblu, aspectul fonetic al limbii reprezentanţilor Şcolii Ardelene nu diferă totuşi

prea mult de cel al limbii literare moderne. Aceasta se explică prin faptul că, fiind cei dintâi învăţaţi

români care au studiat fonetica istorică a limbii noastre, ei au putut să aleagă – atât din limba română

scrisă în diferite locuri şi timpuri, cât şi din graiurile populare – fonetismele cele mai potrivite pentru

constituirea unui sistem fonetic simplu şi unitar, care să permită o cât mai reuşită încadrare a

neologismelor latine şi romanice în structura limbii noastre. Prin lucrările filologice tipărite de ei s-au

1 De exemplu, la C.Conachi întâlnim formele resboae, resplăteşte, recoreşte, zedar.

75

răspândit şi o seamă de norme fonetice, care mai târziu au fost acceptate şi de alţi scriitori şi filologi

români, în special de I.Heliade Rădulescu, contribuind astfel, în etapa următoare, la unificarea

normelor limbii române literare.

În Moldova şi în Muntenia, limba cultă prezintă mai puţine inovaţii fonetice decât în

Transilvania, în pofida faptului că şi aici se produce o „invazie” a fonetismelor populare. Unele

fonetisme specifice, cum este, de pildă, velarizarea vocalei e după oclusivele d şi p în cuvinte ca dă (de),

dăşărt (deşert), dăstul (destul), pă (pe) etc., deşi apar mai des, continuă să aibă o frecvenţă mai redusă

faţă de cele care s-au impus în limba literară mai târziu. În schimb, sunt generale unele norme mai

vechi ale variantei literare munteneşti: z (zi) şi j (joc, joi, dar şi încongiura), îi (cîine, mîine, pîine), s, j, r

duri înaintea diftongului ea (covîrşaşte, veştejaşte, hotăraşte).

Varianta literară moldovenească, reprezentată mai ales de limba cărţilor apărute în Tipografia

Albinei Românești, păstrează africata ğ în gioc, giudecată, formele fără i: mîne, pîne, r moale în sufixele

-ar, -tor: cepariu, ştiutoriu etc., dar şi agiutoriu, ceriu etc. Unele fenomene fonetice de tip nordic au

acum o frecvenţă mai mare în limba scrisă din Moldova, dar nu reuşesc să se impună ca norme. Dintre

acestea fac parte:

ă protonic trecut la a: capitan;

închiderea lui e medial neaccentuat, mai rar în poziţie finală, în i: adivărul, binili, ci, pi;

trecerea lui ea la ie: mîngîiet, spăriet;

reducerea diftongului ea la e: a ave, făcem, gre;

rostirea dură a consoanelor s, z, ţ, ş, j: sară, sângur, ţân, şărpi, păşând, grijă.

Dintre labiale, f se palatalizează sporadic: hiară, hier, iar celelalte variază în diferite regiuni ale

acestui grai. Aceste fonetisme se menţin în scrierile majorităţii intelectualilor moldoveni până la 1780,

când sunt abandonate sub presiunea normelor unitare.

Morfologie. În structura morfologică a limbii române literare nu se produc modificări

importante faţă de epoca anterioară. Majoritatea normelor vechi şi populare specifice limbii culte din

secolul al XVIII-lea se păstrează şi în această perioadă, însă alături de ele apar, mai frecvent decât în

scrierile de până atunci, unele forme noi, care s-au impus în limba literară modernă.

Reflectând această situaţie, scrierile normative, în special gramaticile, consemnează, adesea,

două şi chiar trei variante pentru aceeaşi formă morfologică. Doar în Gramatica românească a lui I.

Heliade Rădulescu selecţia e mai riguroasă, fără a fi însă nici aici perfectă. Menţionăm, în continuare,

câteva dintre cele mai importante inovaţii morfologice care tind să se impună în această perioadă.

a) În scrierile transilvănene se constată tendinţa de înlocuire a articolului genitival invariabil a

cu formele al, a, ai, ale.

b) Tot la ei, dar şi în textele moldoveneşti, consemnăm preferinţa pentru formele verbale cu

dentala refăcută la pers. I sg. a indicativului prezent: aud, spun, pot (ultima formă alternând cu poci. În

textele munteneşti întâlnim, aproape fără excepţie, formele iotacizate (eu) auz, spui.

c) Se răspândesc acum, în special la filologii bănăţeni, formele cu u la imperfect, pers. a III-a pl:

(ei) erau etc., dar cele identice cu singularul (el, ei) mergea continuă să fie majoritare.

d) În varianta literară munteană, se generalizează auxiliarul a la pers. a III-a sg. a perfectului

compus, în timp ce moldovenii şi transilvănenii păstrează încă forma nediferenţiată au.

e) În toate scrierile, conjunctivele neregulate de tipul să deie, să ieie, să steie alternează cu cele

în -ea (-a).

Toate aceste forme sunt recomandate de I.Heliade-Rădulescu, mai cu seamă după 1836, ca

norme ale limbii române literare, cu toate că, până la 1840, nici el nu le respectă decât parţial.

Sintaxa. Ca şi morfologia, sintaxa mai păstrează încă numeroase elemente vechi şi populare,

specifice limbii cărţilor bisericeşti din secolul al XVIII-lea. Abia spre sfârşitul perioadei de tranziţie,

76

structura sintactică a limbii literare începe să se clarifice şi să se modernizeze datorită intervenţiei, în

primul rând, a lui I. Heliade Rădulescu, dar, fireşte, şi în urma influenţei tot mai puternice a sintaxei

populare şi a modelelor romanice, în special a modelului sintactic francez.

Surprinzător este faptul că la cei dintii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene nu întâlnim decât rar

construcţii sintactice alcătuite după modelul latin.

Lexicul suferă schimbări esenţiale în această perioadă. În Moldova şi Muntenia, influenţele

orientale (greacă, turcă, rusească) fac ca lexicul intelectualilor romani de până la 1840 să ne apară

învechit şi relativ sărac. În deceniul al IV-lea al secolului al XIX-lea se amplifică şi în ţările româneşti

procesul de modernizare a lexicului literar – proces început încă pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ca

urmare a lărgirii influenţelor romanice, în special a celei italiene şi franceze. În scurt timp, vocabularul

românesc îşi va schimba radical fizionomia în Principate. Iar în Transilvania, unde acţiunea de

„reromanizare” a limbii culte începuse pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, modernizarea s-a produs

mai de timpuriu.

Întrucit direcţiile principale deschise de Şcoala Ardeleană în această privinţă au fost urmate în

secolul al XIX-lea de aproape toţi intelectualii români, vom insista asupra contribuţiei lor la înnoirea şi

îmbogăţirea lexicului românesc. Spirite universale, deschise la tot ceea ce era nou în cultura europeană

din acea epocă, cărturarii transilvăneni şi-au propus, şi în bună măsură au reuşit, să organizeze

dezvoltarea culturii noastre pe o cale nouă, modernă. În acest sens, ei au iniţiat cea dintii acţiune

organizată de traducere şi elaborare a numeroase şi variate opere din diverse ramuri ale ştiinţei:

filozofie, logică, gramatică, matematică, fizică, medicină, agronomie etc. Totodată, ei n-au încetat să

alcătuiască opere istorice, să traducă lucrări religioase şi chiar s-au încumetat să elaboreze unele

scrieri literare. O astfel de acţiune era însă aproape imposibil de întreprins cu mijloacele de care

dispunea limba romană din secolul al XVIII-lea. De aceea filologii transilvăneni s-au străduit, înainte de

toate, să creeze terminologia necesară exprimării celor mai importante noţiuni ştiinţifice, dar nu au

neglijat nici îmbogăţirea de ansamblu a lexicului romanesc.

Cum era şi firesc, principalele surse de sporire a vocabularului literar nu puteau fi decât latina

şi limbile romanice, iar dintre acestea, în primul rând, italiana. Totuşi primii latinişti nu numai că n-au

abuzat de neologisme, dar s-au străduit chiar să romanizeze terminologia filozofică curentă de origine

greacă sau latină. S. Micu aşeza limba romanească alături de toate limbile mari în care cei mai de

seamă filozofi ai timpurilor au încercat cândva să-şi exprime gândurile. El credea despre limba sa

maternă că aceasta într-adevăr este o oglindă a universului pentru cine s-ar fi priceput să scotocească

prin ungherele şi tainiţele ei. Neologismul e admis de Klain numai „unde graiul nostru s-ar afla în

lipsă”. Aşa se explică, pe de o parte, preferinţa manifestată de cărturarii transilvăneni faţă de termenii

calchiaţi sau traduşi, iar pe de altă parte, menţinerea aproape integrală a fondului lexical existent în

vechile scrieri romaneşti, pe care ei s-au străduit să-l completeze cu numeroase cuvinte create prin

derivare sau compunere, dar şi cu unii termeni arhaici sau regionali, mai ales dacă aceştia erau de

origine latină. Aşadar, filologii transilvăneni n-au manifestat tendinţe puriste, întrucât ei n-au dorit să

elimine cuvintele străine pătrunse în ţesătura limbii romane de-a lungul timpului, ci s-au împotrivit

mai cu seamă adoptării neologismelor provenite din altă sursă decât cea latină sau romanică.

Iată o listă sumară a elementelor lexicale caracteristice pentru limba învăţaţilor transilvăneni:

Neologisme latino-romanice: atentat, cauză, condiţie, conferenţie, columnă, constituţie,

director, elocvent, impostor, literă, gen, inscripţie, magistru, memorie, modă, natură, naţioane (naţiuni),

ocasie, omagiu, orator, pedagog, pronunţie, proprietate, presidium, a recomenda, a replica, regulă,

securitate, sistemă, soţietate, sufragiu, ţivilizaţie, urban, virtuos, veneraţie etc.

Termeni ştiinţifici: articul, imperfect, interjecţie, mod, verb, dialect, derivat, compoziţie,

cujugţie, poziţie, contaminat, , lavă, pori, speriinţă, termen etc.

77

Termeni calchiaţi sau traduşi: chipuri „moduri”, hotărâre „definire”, închipuire peste tot „idee

universală”, închipui „imagina” a împururi „a eterniza”, întregime „integritate”, nestrăbătuincios

„impenetrabil”, putinţă „posibilitate”, singuratec „individual”, spiţă „specie”, stăriîmprejur

„circumstanţe”, temei „subiect”, trup „corp, lucru”, zicere „afirmaţie” etc.

Învăţaţii transilvăneni au încercat să completeze, de asemenea, fondul lexical romanesc cu

termeni noi formați prin derivare şi compunere. Atenţia lor s-a îndreptat, în primul rând, spre

rădăcinile moştenite din latină. În Observaţii de limbă rumânească, Paul Iorgovici propune o listă foarte

bogată de cuvinte noi, create prin derivare de la elemente lexicale mai vechi, moştenite din latină:

advenire „a veni la cineva, a sosi”, convenire, convenciune „împăcare”, devenire „a veni în jos” (toate de

la verbul venire); iluminare (luminare), imperit „neştiut”, imperiţie „neştiinţă”, periculu „cercare cu

frica”, periculos „plin de frică”, prelucire „strălucire” (de la lucire), prevenire „a ajunge la ceva”,

provenire „a veni din pământ” (de la venire) etc.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene au preferat mai ales termenii arhaici, regionali şi populari de

origine latină, pe care i-au introdus în scrierile lor cu intenţia de a întregi fondul latino-romanic al

vocabularului romanesc literar. Între aceştia se numără: aorea „odinioară” (lat. ad hora), ai „usturoi”

(lat. alium), a custa „a trăi” (lat. constare), a comânda „a face masa de pomenire pentru omul mort” (lat.

commandare), op „trebuie, este necesar” (lat. opus est), rost „gură” (lat. populară rostrum) etc.

Frecvente sunt şi regionalismele ardeleneşti de alte origini: armariu „dulap de vase”, cătană

„soldat”, dărăb „bucată”, a făgădui „a promite”, a tăgădui „a nu recunoaşte”, tină „noroi”, ghib

„cocoşat”, iosag „avere”, pleşug „chel”, cloambă „ram”, fărtai „sfert” etc.

În Principate, I. Heliade Rădulescu înţelegea adoptarea elementelor de împrumut ca o adaptare

a lor la specificul limbii noastre: „Vorbele străine trebuie să se înfăţoşeze în haine româneşti şi cu

mască de rumân înaintea noastră. Deci trebuie să spunem patriotism, şi nu patriotismos, dacă luăm

cuvântul din greceşte, să scriem şi să rostim naţie, ocazie, dacă împrumuturile sunt latineşti, şi tot aşa

coleghiu, privileghiu sau mai bine colegiu, privilegiu, „după genul şi natura limbii”. Trebuie să

recunoaştem că formele pentru care optase Heliade sunt şi cele actuale. El merge, în privinţa aceasta,

pe drumul indicat de tradiţia noastră mai veche, de la D. Cantemir la Gh. Şincai şi P. Iorgovici. Tipul

ocaziune, impus mai târziu de latinişti, nu s-a dovedit viabil, tendinţa limbii române literare mergând

în direcţia prevăzută de Heliade (cf. formele simţite azi ca învechite: condiţiune, propoziţiune etc.).

Unificarea limbii reclama deci şi acceptarea unor forme, aceleaşi pentru neologismele adoptate

în limbă, fiindcă la un moment dat, datorită filierelor prin care pătrunseră elemente noi, se creaseră

sisteme flexionare diferite nu numai în cazul substantivelor, ci şi în al verbelor. Muntenia prefera

sufixul grecesc -isi, scriind formalisesc, recomandarisesc etc.; transilvănenii, bucovinenii şi bănăţenii

întrebuinţau aceleaşi verbe, ataşându-le sufixul -ălui: formăluiesc, recomăndăluiesc etc.

Se uită, atrăgea atenţia Heliade, paradigma căreia îi aparţine verbul: formare, recomandare sunt

de conj. I, având infinitivul a forma, iar „partiţipia trecută” – format. Plecând de aici, se cuvine să se

folosească în conjugare „la înmulţit” (plural) formăm, iar la „singurit” (singular) – form, formi, formă şi

recomand, recomanzi, recomandă.

Patru ani mai târziu, în Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului rumânilor

(1832), Heliade avea să reia unele din ideile expuse mai întâi, în prefaţa Gramaticii, tratând cu aceeaşi

vervă familiară şi ironică pe „croitorii” de sisteme artificiale, care se silesc să îmbrace limba română

„cu haine pestriţe prea lungi sau prea scurte, în orice caz nepotrivite pentru ea”. El porneşte de la o

definiţie a limbii care pune în evidenţă deosebirea dintre limbajul popular şi limba literară: „Limba

este mijlocul prin care ne arătăm cunoştinţele şi cugetările noastre, şi, prin urmare, cu cât unui om i se

întind şi i se înmulţesc cunoştinţele, cu atâta i se înmulţesc şi zicerile prin care îşi numeşte ideile sale.

Limba ţăranului este, din acest motiv şi în mod fatal, mai săracă, ea fiind limitată la denumirile date

78

obiectelor şi acţiunilor din sfera îndeletnicirilor curente ale vieţi rurale. Limba oamenilor instruiţi este

mai bogată decât cea „de obşte”, deoarece ea cuprinde cuvinte în plus pentru noţiuni necunoscute

omului simplu. Ce cale trebuie urmată pentru a-i adăuga ceea ce-i lipseşte? Să se pornească oare

exclusiv de la limba populară, formând din materialul ei cuvinte noi şi „cârpind” cu ajutorul lui pentru

a umplea golurile? Soluţia ar fi neinspirată şi ar duce la ridicol, căci, procedând astfel, observă Heliade,

ar trebui să se spună, în loc de persoană (gramaticală), obraz şi atunci pronumele personale ar fi

numite pronume obraznice, iar personalitatea obrăznicie” [Heliade-Rădulescu, 1973:87].

Remediul trebuie căutat tot în posibilităţile limbii, dar pe altă cale. Un exemplu îl oferă

franceza, care, având substantive moştenite ca lieu „loc”, nu a ezitat să formeze şi altele ca localité şi

local. Nimic nu ne împiedică să facem şi noi de la cuvântul „primitiv” (moştenit) loc derivatele

localitate şi local, de la înainte, înaintare, de la înapoi, înapoiere. Analizând lista de derivate propuse în

Paralelism între limba rumînă şi italiană, Heliade recomandă folosirea „prepoziţiilor” (prefixelor)

neologice, cu ajutorul cărora se pot crea numeroase cuvinte noi, necesare limbii culte: cu re- se pot

forma de la sare, resare, de la ducere, reducere etc.; cu pref. con- se obţin concetăţean, compatriot,

compătimire etc. Sugestia o găsise Heliade la Paul Iorgovici, pe care-l citează elogios, recomandând „cu

cinste” Observaţiile acestuia din 1799. Cu remarcabilul său simţ lingvistic, Heliade pledează pentru

adoptarea formelor de plural jurăminte, morminte, în loc de jurămînturi, mormînturi, şi, prin analogie

cu acestea, să se spună regulamente etc., nu regulamenturi. Motivul este de ordin „economic”: aceste

forme sunt mai scurte şi deci preferabile.

Limba romană literară n-a păstrat toate formele propuse de Heliade, care era călăuzit de

principiul analogiei. În virtutea acestuia, ca să ne limităm la un singur exemplu, dacă de la a cânta

avem cânt, cânţi, cântă, atunci şi de la a forma, crede Heliade (vezi supra), ar trebui să avem form,

formi, formă, iar de la a lucra – (eu) lucru. În aplicarea criteriului logic – şi analogic – Heliade a pierdut

însă din vedere că unele din verbele româneşti de conjugarea I, au şi un sufix flexionar -ez: lucrez,

veghez etc. A forma s-a orientat după acest tip – nu însă şi a recomanda.

Cultivarea limbii prin completarea şi modernizarea fondului lexical nu era deci singura

condiţie ce se cerea îndeplinită în vederea constituirii unui instrument de comunicare evoluat şi

adecvat necesităţilor vremii. O limbă literară este varianta îngrijită şi unitară, sub aspectul ei de limbă

comună, naţională. Acest atribut ea il dobândeşte dintr-o sinteză de trăsături lingvistice întemeiată pe

reflectarea particularităţilor celor mai generale şi specifice comunităţii de vorbitori care utilizează

idiomul în cauză. Discuţiile despre problemele limbii literare nu puteau ocoli, prin urmare, un alt

aspect esenţial care intră în definiţia însăşi a conceptului de limbă literară, anume unificarea ei în

raport cu structura graiurilor. Cum trebuia să se procedeze pentru a se ajunge la realizarea unităţii ei

prin stabilirea unui corp de norme care să prezinte şi să împace toate graiurile (subdialectale)

deosebite în vorbire, şi nu mai puţin prin sistemele ortografice folosite în cele trei provincii?

Cel care intervine şi de data aceasta, indicând căile posibile pentru înfăptuirea ideii de unitate

lingvistică, este tot I. Heliade-Rădulescu. Soluţia lui era aceasta: întoarcerea la limba scrierilor

religioase vechi, singura care putea oferi o bază pentru fixarea unor norme comune, datorită

caracterului ei mult mai unitar în comparaţie cu limba vie din secolul al XIX-lea1. Dar Heliade înţelege

1 Norma limbii vechi bisericeşti a fost invocată şi de alţi cărturari din această vreme. G.Bariţiu, de pildă, exclude

criteriul regional transilvănean („dialectul, scrie el, unde m-am născut”) în alegerea bazei limbii romane literare. Principiul său este de ordin estetic: el înclină spre graiul „care place mai mult urechilor”, iar acesta se apropie de limba cărţilor bisericeşti. Ideea va fi susţinută şi de moldoveanul G. Săulescu, iar mai târziu, de T.Cipariu, cel mai consecvent apărător al limbii vechi, aşezată de el la temelia programului de reformare a limbii culte prin „dezgroparea” elementelor uitate în cărţile bisericeşti din secolele trecute. În fond, programul astfel conceput – de Heliade şi de alţii – ducea, implicit, la „muntenizarea” limbii, dacă avem în vedere caracterul muntean al limbii

79

prin limba veche bisericească nu atât limba lui Coresi, cum credea G.Ibrăileanu, ci limba textelor

bisericeşti de la mijlocul secolului al XVIII-lea, care dobândise un caracter unitar prin generalizarea

variantei literare muntene în toate cărţile romaneşti tipărite.

Întoarcerea la limba veche însemna, în realitate, repunerea în circulaţie a cuvintelor de origine

latină, dispărute cu vremea, ca urmare a procesului de „corupere” la care fusese supus vechiul fond

romanic în decursul istoriei. Unificarea stătea, din acest punct de vedere, sub semnul viitor al

purismului, înţeles şi aplicat în mod diferit în a doua jumătate a secolului.

Principiul selecţiei trebuia să acţioneze şi într-un alt sens, pe care l-am putea numi orizontal,

faţă de cel istoric, vertical. Heliade nu pretinde ca în acţiunea de unificare a limbii să se acorde un loc

privilegiat unui anumit grai, în speţă celui muntean. Condus şi de data aceasta de un remarcabil simţ al

realităţii şi lipsit de orice prejudecată exclusivistă regională, Heliade recomandă să se ţină seamă de

răspândirea cuvintelor pe tot cuprinsul teritoriului locuit de români, adică de caracterul popular,

general, al unuia sau altuia dintre elementele ce trebuiau să intre în normele exprimării literare. Într-o

scrisoare adresată în 1838 lui C.Negruzzi, el ţine să precizeze acest lucru, arătând că este necesar să

aibă în vedere cuvintele cu răspândire largă, precum şi pronunţarea lor de către „cea mai mare parte

de români”. În 1839, el revine asupra acestei idei, arătând care sunt condiţiile ce trebuie avute în

vedere pentru a pune la temelia limbii literare elementele comune, selectate din toate graiurile cu

scopul de a se asigura limbii un caracter unitar, naţional: „Multe au bune moldovenii, multe au bune

ungurenii, bănăţenii, bucovinenii, multe au bune macedonenii, multe au bune muntenii; dar multe au

toţi şi rele. Să lepădăm ce-i rău, să îmbrăţişăm ce e bun de la toţi şi între toţi şi să primim şi înnoiturile

cele bune. Un trup să fim cu toţi, o limbă să avem…”.

Exceptând un număr foarte limitat de filologi – între care primul loc îl deţinea acelaşi

G.Săulescu – ideile lui Heliade au fost acceptate şi în Moldova. Heliade este recunoscut drept „legiuitor”

al limbii de către cel care avea să devină peste câţiva ani cel mai reprezentativ prozator al Moldovei, C.

Negruzzi. Lingvistul muntean întreţine o corespondenţă publică cu C. Negruzzi, fapt ce trebuie

considerat drept un moment esenţial în procesul fixării regulilor comune cu privire la unificarea limbii

române prin recunoaşterea şi acceptarea autorităţii, în această materie, a lui Heliade.

În 1836, C. Negruzzi se adresa lui Heliade, făcându-i această mărturisire: „Crede, domnul meu,

că noi, preţuind ostenelile d-tale, ne place a te vedea model în scrierile şi traducerile noastre şi vă

aducem laudă ce se cuvine unui literat reformator şi legiuitor al limbii”. Aceste rânduri sunt un

document de însemnătate capitală pentru etapa istorică a ideii de limbă literară din preajma anului

1840 şi pentru evoluţia ei ulterioară. Moldovenii găsesc un model de limbă literară în scrierile lui

Heliade şi declară că-l vor urma. Deci, continuă Negruzzi, „va trebui să se scrie şi în Moldova -ori, şi nu

-oriu, regulamente, şi nu regulamenturi, z se va pronunţa ca în Muntenia zi, astăzi etc. De asemenea,

formele de „neam femeiesc” ale unor substantive (la origine neutre) ca privileghia, coleghia (venite

prin filieră rusească) vor trebui abandonate în favoarea celor propuse de Heliade: privilegiu, colegiu

etc”.

Concesiile nu sunt totuşi generale. C. Negruzzi crede că ar trebui păstrate fonetismele cu gi, ca

în mold. gios, gioc, giudecată, ca în italiană, de unde „derază zicerile aceste”: giu, gioco, giudice.

Italienizat pe de o parte (înaintea lui Heliade!), prozatorul moldovean se arată partizan al

etimologismului, nu al limbii vechi sau al graiului moldovean, când optează pentru fonetismul cîne,

pîne, mîne. Respingând variantele munteneşti, el se sprijină pe un argument scump latiniştilor: în

latină (şi în italiană) nu se zice painis, cainis, ci pane, cane… în sfârşit, lui Negruzzi i se pare că este mai

potrivit să se pronunţe şi să se scrie ca în Moldova: proţes, ţivilizat, nu proces, civilizat cum scrie

textelor lui Coresi sau cel muntenizat din cărţile religioase tipărite pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Aceasta era şi obiecţia pe care filologul moldovean conservator G. Săulescu, i-o aducea lui Heliade.

80

Heliade (care urma, de fapt, el, de data aceasta, ortografia italiană). Negruzzi nu admite însă, şi pe bună

dreptate, nici forma şenă pentru scenă, fiind gata totuşi să renunţe la grafia şi pronunţia moldoveană

sţenă în favoarea celei care s-a şi impus: scenă. Chiar dacă n-a fost de acord cu toate propunerile făcute

de Heliade, C. Negruzzi a avut un rol esenţial în propagarea ideilor pozitive ale cărturarului muntean în

Moldova, susţinându-le cu convingere şi după ce autorul lor le-a abandonat.

O trăsătură specifică a lexicului literar din această perioadă este și interferenţa elementelor

orientale, provenite din turcă, greacă, neogreacă şi rusă (în Moldova şi Muntenia), sau a

împrumuturilor din maghiară şi germană (în Transilvania), cu tot mai numeroase neologisme latino-

romanice, a căror aspect diferă adesea de cel pe care l-au căpătat mai târziu în romană, datorită atât

filierei străine prin care ne-au venit, cât şi modului în care au fost adaptate la sistemul fonetic şi

morfologic al limbii noastre.

Examinând structura limbii române culte din perioada de tranziţie, constatăm că, în ansamblu,

ea mai păstrează încă o parte din trăsăturile specifice vechii romane literare. Paralel, putem observa

însă continuarea unor tendinţe inovatoare, ce se vor dezvolta în următoarele decenii, şi anume:

abandonarea treptată a faptelor de limbă învechite;

modernizarea lexicului prin adoptarea împrumuturilor latino-romanice, crearea unei

terminologii ştiinţifice;

delimitarea, în linii mari, a principalelor stiluri funcţionale;

încercări de unificare a normelor exprimării culte.

Fireşte că toate acestea sunt o consecinţă a procesului de renaştere culturală şi social-politică,

ce s-a manifestat în toate provinciile româneşti, începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

ACTIVITĂȚI PRACTICE

A. SEMINARUL 1: PROBLEME DE LIMBĂ ROMÂNĂ ÎN PREOCUPĂRILE ȘCOLII ARDELENE

1. Contribuția reprezentanților Școlii Ardelene la dezvoltarea culturii și filologiei române

a) Originile Școlii Ardelene;

b) Școala Ardeleană și cultura;

c) Școala Ardeleană și învățământul;

d) Lupta pentru tipărirea cărților în limba română.

2. Probleme de ortografie și ortoepie în concepția Școlii Ardelene

a) Ortografia ca mijloc important pentru a demonstra originea latină a limbii române;

b) Corifeii Școlii Ardelene – adversari ai alfabetului chirilic;

c) Introducerea alfabetului latin și promovarea principiului etimologic în ortografie;

d) Concepția ortografică a cărturarilor Școlii Ardelene.

3. Școala Ardeleană și problemele de gramatică

a) Sursele de inspirație pentru cărturarii ardeleni în elaborarea gramaticilor;

b) Rolul gramaticii în dezvoltarea limbii în concepția Școlii Ardelene;

c) Prezentarea celor mai importante gramatici, elaborate în cadrul Școlii Ardelene;

d) Categoriile gramaticale și terminologia lor în gramaticile Școlii Ardelene.

4. Școala Ardeleană și problemele îmbogățirii vocabularului. Contribuții lexicografice

a) Sursele de îmbogățire a vocabularului. Împrumuturile. Neologismele;

b) Demonstrarea latinității vocabularului românesc;

c) Principalele realizări lexicografice ale Școlii Ardelene: meritele și deficiențele lor.

81

SEMINARUL 2: I. HELIADE RĂDULESCU ȘI PROCESUL DE MODERNIZARE A LIMBII ROMÂNE

1. Activitatea filologică a lui I. Heliade Rădulescu: privire generală

a) I.Heliade Rădulescu și atitudinea lui față de ideile Școlii Ardelene

b) Principalele repere în identificarea concepției lingvistice a lui I.Heliade Rădulescu

(Gramatică românească, 1828; Repede aruncătură de ochi asupra limbii și începutului românilor, 1832;

Corespondența cu C.Negruzzi, 1836, ș.a.).

2. Probleme de ortografie în preocupările lui I.Heliade Rădulescu

a) Reforma chirilicei românești;

b) Introducerea alfabetului latin;

c) Heliade – adept al principiului fonetic în ortografie.

3. Gramatica și cultivarea limbii în viziunea lui I.Heliade Rădulescu

a) Importanța primordială a gramaticii în opera de cultivare a limbii;

b) Recomandări concrete ale lui I.Heliade privind cultivarea limbii.

4. I.Heliade Rădulescu și îmbogățirea vocabularului limbii române

a) Probemele vocabularului limbii române, sesizate de Heliade;

b) Mijloacele de îmbogățire a vocabularului: derivarea, compunerea, împrumuturile

latino-romanice, înlocuirea lexicului nelatin;

c) Concepția privind elaborarea dicționarului limbii române .

B. APLICAȚII:

1. Identificați principalele idei ale lui Samuil Micu despre sursele de împrumut lexical pentru

limba română, ce reies din fragmentul citat mai jos:

Fiindcă pentru aceea vorbim ca alții să înțeleagă. Nu se cade să amestecăm cuvinte străine în

limba românească, adică nemțești sau ungurești cu turcești sau slavonești sau dintr-alte limbi, mai ales

când vorbim cu cei proști... Iară unde lipsește limba noastră românească și nu avem cu care să putem

spune unele lucruri, mai ales pentru învățături și în științe, atunci cu socoteală și numai cât iaste de

lipsă putem să ne întindem să luăm ori din cea grecească, ca din cea mai învățată, ori din cea

latinească, ca de la a noastră maică, pentru că limba noastră cea românească iaste născută în cea

latinească... (Scurtă cunoștință a istorii românilor)

2. Comentați ideile lui P. Maior referitoare la modelul de ortografie a limbii române:

Sunte treizeci și nouă de ani de când lingviștii români dezbat problema ortografiei române sau

latino-valahice. Căci așa cum nu numai aceștia toți sunt de acord să izgonească din republica literară a

românilor alfabetul chirilic care a învăluit limba română cu cel mai adânc întuneric, și să restituie

alfabetul strămoșesc latin, ci chiar și străinii dornici să întrețină relații mai apropiate cu românii îi

îndeamnă cu multă vreme în acest sens, tot astfel nu s-a putut hotărî definitiv ce ortografie trebuie

urmată în folosirea alfabetului latin.

Așadar, trebuie să îmbrățișăm o atare ortografie latino-valahică, potrivită cu natura limbii

române și care să cuprindă toate graiurile acestei limbi, și cu ajutorul căreia pe cât este posibil, limba

română să devină deopotrivă de ușor de învățat de către toate popoarele, și care în fine să facă mai

desăvârșită limba română. Pentru obținerea acestui scop, nici o ortografie nu pare mai potrivită decât

cea italiană, nu numai fiindcă este cunoscută în întreaga Europă, ci în primul rând fiindcă aceste două

limbi, cea italiană și cea română, care au aceeași origine, sunt atât de legate între ele prin cea mai

strânsă înrudire, atât în ceea ce privește cuvintele, cât și pronunțarea etc., încât nimeni din cei care le

cunosc pe amândouă, nu poate să stea la îndoială că odinioară nu au fost una și aceeași limbă, latina

populară. (Ortografia română sau latino-valahică, 1819)

82

3. Comentați opiniile lui I.Heliade Rădulescu referitoare la unificarea și modernizarea limbii

române literare, în baza fragmentului din Scrisoare către C. Negruzzi, propus mai jos:

Sistema mea a fost ca să poată cineva aduce limba în stare, pe cât se poate, a exprima tot ce se

gândește, fie în materie fizică, fie morală, politică sau religioasă. Pe drumul acesta am vrut să am de

povață, de se va putea, dreptul-cuvânt, armonia și energia și sau pe câte trele să întrebuințez deodată,

sau, după întâmplări, să aleg pe acea mai preferabilă și mai potrivită cu întâmplarea. Dreptul-cuvânt

mă povățuia ca toate zicerile cele nouă să mă silesc a le rumăni, după cum le-au grecit, latinit, franțozit,

italienit grecii, romanii, francezii, italienii. Armonia (pe cât a putut să fie primitoare urechea mea de

armonie, sau după cât a mea creștere m-a făcut să mă deprinz mai mult ori mai puțin cu sonuri mai

blânzi sau mai aspre), armonia, zic, cerea ca în această pravilă de a rumâni să nu uit și drepturile ei ce

în toate veacurile și în toate locurile le-a avut, de a i se face adică totdauna scutire din pravilă de a

rumâni să nu uit și drepturile ei ce în toate veacurile și în toate locurile le-a avut, de a i se face adică

totdauna scutire din pravilă când a ei ureche delicată este rănită de asprimea întâmpinului celui urât.

C. REFERATE:

1. Contribuția corifeilor Școlii Ardelene la modernizarea limbii române.

2. I.Heliade-Rădulescu și unificarea normelor literare.

83

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE: Alecsandri, 1992 - ALECSANDRI, V. Opere, vol.IV, Chișinău, Editura „Hyperion”, 1992. Avram, 2003 - AVRAM, M., Considerații asupra dinamicii limbii și asupra studierii ei în româna actuală.

În: Aspecte ale dinamicii limbii române, vol.II, București, 2003, p.4-10; http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/1.pdf

Budagov, 1967 - БУДАГОВ, Р.А., Литературные языки и языковые стили, Москва, 1967. Cihac, 1989 - CIHAC, A. Despre câteva cuvinte din Rabelais, În: Istoria gândirii lingvistice românești.

Texte comentate, vol.2,București, 1989, p.18-21. Ciobanu, 1989 – CIOBANU, Șt. Istoria literaturii române vechi. București: Editura Eminescu, 1989. Cipariu, 1987 - CIPARIU, T. Opere, vol.1. Principii de limbă și de scriptură, București, 1987 Colesnic-Codreanca, 2003 - COLESNIC-CODREANCA, L., Limba română în Basarabia (1812-1918): studiu

sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Chișinău, Editura Museum, 2003. Corlăteanu, Purice, 1986 - CORLĂTEANU, N., PURICE, M., Schițe de istorie a limbii moldovenești literare,

Chișinău: Lumina, 1986. Coteanu, 1961 - COTEANU, I. Româna literară și problemele ei actuale, București, 1961. Coteanu, 1981 - COTENAU, I. Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1880), București,

Editura Academiei R.S.R., 1981. Densusianu, 1925 - DENSUŞIANU, OV., Literatura română modernă, vol.I, Bucureşti, 1925. Densusianu, 1961 - DENSUSIANU, OV., Istoria limbii române, vol.II, Secolul al XVI-lea, București, Editura

Științifică, 1961. Diaconescu, 1974 - DIACONESCU, P., Elemente de istorie a limbii române literare moderne. Partea I.

Probleme de normare a limbii române literare moderne (1830–1880), Bucureşti, 1974. Gheție, 1974 - GHEŢIE, I. Începuturile scrisului în limba română, Bucureşti, 1974. Gheție, 1975 - GHEȚIE, I., Baza dialectală a românei literare, București, Editura Academiei R.S.R., 1975. Gheție, 1982 - GHEȚIE, I., Introducere în studiul limbii române literare, București, 1982. Gheție, 1997 - GHEȚIE, I., Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), Editura Academiei

Române, București, 1997. Graur, 1979 - GRAUR, AL. Limba literară, București, Editura Științifică și Rnciclopedică, 1979. Grossu, 2003 - GROSSU, S., Presa din Basarabia în contextul sociocultural al anilor 1906-1944, Chișinău,

Editura „Tehnica Info”, 2003. Guțu Romalo, 2003 - GUȚU-ROMALO, V., Evoluția limbii române în Republica Moldova. În: Limba Română

(Chișinău), anul XIII, 2003, nr.6-10, p.119-127. Hasdeu, 1937 - HASDEU, B.P., Cuvente den bătrâni, II, București, Editura „Cultura națională”, 1937,

https://archive.org/stream/BogdanPetriceicuHasdeuCuventeDenBtrrni Heliade-Rădulescu, 1973 - HELIADE-RĂDULESCU, I. Scrieri lingvistice, București, 1973. Heliade-Rădulescu, 1980 - HELIADE-RĂDULESCU, I., Gramatica românească, București, Editura Eminescu,

1980. Iacob, 2000 - IACOB, N., Istoria limbii române literare, în: https://dokumen.tips/documents/niculina-

iacob-istoria-limbii-romane-literare-epoca-veche-iii-i.html Ibrăileanu, 1979 - IBRĂILEANU, G. Istoria literaturii române moderne. Epoca lui Conachi. În: Ibrăileanu, G.

Opere, vol.7, București, Editura Minerva, 1979, p.103-415. Ibrăileanu, 1984 - IBRĂILEANU, G. Spiritul critic în cultura românească. Note și impresii, București,

Editura Minerva, 1984. Iordan, 1954 - IORDAN, I. Limba română contemporană, București, 1954. Iordan, 1969 - IORDAN, I., Alexandru I. Philippide, București, Editura Științifică, 1969. Iordan, 1977 - IORDAN, I. Limba literară. Studii și articole, Craiova, Editura „Scrisul românesc”, 1977. Iorga, 1925 - IORGA, N., Istoria literaturii românești, I, București, 1925. Istrati, 1981 - ISTRATI, G., Originile limbii române literare, Iași: Junimea, 1981. Ivănescu, 1980 - IVĂNESCU, G., Istoria limbii române, Iași, 1980. Ivănescu, 2012 - IVĂNESCU, G. Problemele capitale ale vechii române literare, Iași, Editura Universității

„Al.I.Cuza”, 2012. Ivănescu, Leonte, 1956 - IVĂNESCU, G.,LEONTE, L. Fonetica şi morfologia neologismelor româneşti de

origine latină şi romanică. În: Studii și cercetări lingvistice, VII, 1956, p.1-24; Lombard, 1954-55 - LOMBARD, ALF. Le verbe roumain: étude morphologique, I-II, 1954-1955, p.651

84

Macrea, 1978 – MACREA, D. Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei românești, București, Editura Științifică și Didactică, 1978.

Maior, 1813 - MAIOR, P. Istoria bisericei românilor, Buda, 1813. Maiorescu, 1874 - MAIORESCU, T. Despre scrierea limbei române. În: Maiorescu, T. Critice, București,

Editura Librăriei Socescu & Comp., 1874, p.71-275. https://archive.org/stream/critice00maio#page/n9/mode/2up

Maiorescu, 1984 - MAIORESCU, T. Neologismele. În: Maiorescu, T. Critice, București, Editura Minerva, 1984, p.348-367.

Mateevici, 1993 - MATEEVICI, A., Opere, vol.I, Chișinău, Editura „Știința”, 1993. Micu-Klein, 1963 - MICU-KLEIN, S. Scurtă cunoștință a istoriei românilor, București, 1963. Munteanu, Țâra, 1983 - MUNTEANU, ȘT., ȚÂRA, V., Istoria limbii române literare. Privire generală,

București, Editura Didactică și Pedagogică, 1983. Negruzzi, 1996 - NEGRUZZI, C., Negru pe alb, București – Chișinău, Editura Litera Internațional, 1996. Pană-Dindelegan, 1987 - PANĂ-DINDELEGAN, G. Aspecte ale dinamicii sistemului morfologic verbal

(perioada de după 1880), București, Tipografia Universității din București, 1987. Păcurariu, 1966 - PĂCURARIU, D. A.I. Odobescu, București, Editura Tineretului, 1966. Petrovici, 1960 - PETROVICI, E. Baza dialectală a limbii noastre naționale. În: Limba Română, IX, 1960,

nr.5, p.60-78. Philippide, 2011 – PHILIPPIDE, Al. Istoria limbii române. Iași: Polirom, 2011, 663 p. Rosetti, 1956 - ROSETTI, AL., Limba română în sec. XIII-XVI, 1956. Rosetti, 1978 - ROSETTI, AL. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, București,

Editura Științifică și Enciclopedică, 1978. Rosetti, Cazacu, Onu, 1971 - ROSETTI, AL., CAZACU, B., ONU, L., Istoria limbii române literare. Vol. I. De la

origini până la începutul secolului al XIX-lea, ediţia a II-a, Bucureşti, 1971. Russo, 1989 - RUSSO, AL., Opere, Chișinău: Literatura artistică, 1989. Seche, 1968 - SECHE, M. Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti, Bucureşti, 1968. Stoichițoiu-Ichim, 2006 - STOICHIŢOIU-ICHIM, A., Creativitate lexicală în româna actuală, Bucureşti,

Editura Universităţii din Bucureşti, 2006. Ursu, 1963 - URSU, D. Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760 –

1860. În: Limba Română, XIV, 1963, nr.3, p.371 – 379. Vasiliu, 1965 - VASILIU, EM. Fonologia limbii române, București, Editura Științifică, 1965

85

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ:

1. ARVINTE, V. Normele limbii literare în Biblia de la București (1688), Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”,

2004.

2. ARVINTE, V. Normele limbii literare în Palia de la Orăștie. În: Gafton, A., Arvinte, V. Palia de la Orăștie

(1582), II, Studii, Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”, 2007.

3. AVRAM, M. 200 de ani de la prima gramatică tipărită a limbii române. În: Limba Română, XXIX, 1980, nr.6,

p.573-584.

4. BEJAN, D.-M. Contribuția lui A.Niculescu la studiul istoriei limbii și culturii române din perspectivă

europeană. În: http:// www.diacronia.ro/indexing/details/V1269/pdf [accesat 2.I.2018].

5. BOCHMANN K. O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea. În: Akademos, nr. 4(15),

decembrie 2009, p. 15-18. http://www.akademos.asm.md/archive [accesat 1.X.2017]

6. BRÂNCUŞ G. „Istoria limbii române” în concepţia lui B. P. Hasdeu. În: Studii şi Cercetări Lingvistice, LIX,

2008, nr. 1, p. 31-36.

7. BRÂNCUȘ, GR. Titu Maiorescu și problemele limbii. În: Limba Română, XIII, 1964, nr.5, p.483-493.

8. BRÂNCUȘ, Gr. Părerile lui Costache Negruzzi despre limbă. În: Limba Română, V, 1956, nr.4, p.19.

9. BREABĂN-CRISTACHE, S. Procesul de unificare a limbii în scrierile lui C.Negruzzi. În: Limba Română, XVIII,

1969, nr.3, p.223.

10. BUTUC, P. Despre noțiunile științifice de limbă literară și română literară. În: Limba Română (Chișinău),

anul XIX, 2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=519 [accesat

13.01.2018].

11. CAPIDAN, TH. Bogdan Petriceicu Hasdeu. În: www.unibuc.ro/CLASSICA/thcapidan/cap15.pdf [accesat

13.01.2018].

12. CHIRCU, A. Alecu Russo, limba română și ardelenii. În: Annales Universitatis Apulensis, Series Philologica,

15(1), Alba Iulia, 2014, p.335-350.

13. CHIȚIMIA, I.C., Începuturile scrisului în limba română, în: https://dacoromanica.wordpress.com/studii-

clasice/profdrdoc-ic-chitimia-inceputurile-scrisului-in-limba-romana/ [accesat 08.01.2018]

14. CHIVU, GH. „Dialectele literare” – o „problemă capitală” a vechii romîne literare în concepția lui G.Ivănescu

și I. Gheție. În: Anuar de Lingvistică și Istorie Literară, tomul LIII, București, 2013, p.75-83, http://

www.alil.ro/wp-content/uploads/2014/07/Gh.-Chivu_Dialecte-literare.pdf [accesat 2.I.2018].

15. CHIVU, Gh. Dimitrie Cantemir și limba română literară veche. În: Limba Română (Chișinău), XVII, 2007,

nr.10-12, p.133-140. http://www.diacronia.ro/en/indexing/details/A20635/pdf [accesat 06.01.2019]

16. CHIVU, GH. Lexiconul de la Buda, primul dicționar modern al limbii române. În: Analele Universității

„Al.I.Cuza” din Iași, secțiunea IIIe, Lingvistică, tomul LVIII, 2012, p.45-56;

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1646/pdf [accesat 10.01.2018].

17. CHIVU, GH. Limba oficială din Republica Moldova și unitatea culturii românești. În: Limba Română

(Chișinău), anul XIII, 2003, nr.6-10, p.128-132;

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2510 [accesat 12.01.2018].

18. CHIVU, GH. Scrisul religios – componentă definitorie a culturii vechi românești, În Dacoromania, anul XVII,

2012, nr.1, p.54 – 67; http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2012_1_4.pdf [accesat

08.01.2018].

19. CIOBANU, A. Privire retrospectivă asupra destinului limbii române (Basarabia și Bucovina, sec.XIX). În:

Limba Română (Chișinău), XXII, 2012, nr.11-12;

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1739 [accesat 26.01.2018].

20. COLESNIC-CODREANCA, L. Limba română în Basarabia (1812-1918): studiu sociolingvistic pe baza

materialelor de arhivă, Chișinău, Editura Museum, 2003.

21. CORLĂTEANU, N. Despre sursele de formare a românei literare, În: Limba Română (Chișinău), anul XIX,

2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=524 [accesat 08.01.2018].

22. CORLĂTEANU, N., PURICE, M. Schițe de istorie a limbii moldovenești literare, Chișinău: Lumina, 1986.

23. COTEANU, I. Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1880), București, Editura Academiei

R.S.R., 1981.

86

24. COTELNIC, T. Mihail Kogălniceanu şi limba literară. În: Revistă de Lingvistică și Știință Literară, 1991, nr. 6.

25. DAVID, D. Limbă și cultură (Româna literară între 1880 și 1920, cu privire specială la Transilvania și

Banat), Timișoara, 1980.

26. Dimitrie Cantemir. Sesiune de comunicări științifice: București, 10 decembrie2010. București: Biblioteca

Bucureștilor, 2011, 184 p. https://arhiva.bibmet.ro/Uploads/ChivuGhe_Cantemir.pdf [accesat

06.01.2019]

27. DRAICA, D. Aron Pumnul and Romanian Orthography. În: The Proceeding of the International Conference

Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity. Section: Language and Discourse, 3, Târgu-

Mureș, 2016, p. 60-71; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V3950/pdf [accesat 09.01.2018].

28. DRAICA, D. Școala Ardeleană și lupta pentru unificarea limbii și instituirea ortografiei românești (cu referire

la I. Budai-Deleanu, 1760-1820). În: Limba Română (Chișinău), anul XXIV, 2014, nr. 2;

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2412 [accesat 09.01.2018].

29. DRAICA, D. Titu Maiorescu and the Romanian language. În: The Proceeding of the International

Conference Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity. Section: Language and Discourse,

2, Târgu-Mureș, 2015, p.127-135; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1586/pdf [accesat

10.01.2018].

30. DRAICA, D., DRAICA, V. 60 de ani de la ultima reformă ortografică în limba română (1953-2013). În: Limba

Română, Chișinău, anul XXIII, 2013, nr.1-4;

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2249 [accesat 12.01.2018].

31. DRAICA, V., DRAICA, D. Costache Negruzzi (1808-1868) și problemele limbii române în ziarele și revistele

epocii. În: Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Seventh Edition, 28-30 March, 2013,

Sibiu, volume 2, p.143 - 146; http://www.uamsibiu.ro/publicatii/Conf-UAMS/2013/Paper/Draica.pdf

[accesat 10.01.2018].

32. GAFTON, A. Palia de la Orăștie ca traducere. În: Gafton, A., Arvinte, V. Palia de la Orăștie (1582), II, Studii,

Iași, Editura Univ. „Al.I.Cuza”, 2007. http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/B29/pdf/2

33. GAFTON, A. Palia de la Orăștie – prima încercare de traducere a textului sacru. În: Analele Universității

„Al.I.Cuza” din Iași, Secțiunea IIIe, Lingvistică, tomul LIV, 2008, p.5-11;

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2509/pdf

34. GHEȚIE, I. (coord.) Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532 – 1780), București, Editura Academiei

Române,1997

35. GHEȚIE, I. Baza dialectală a românei literare, București, Editura Academiei RSR, 1975.

36. GHEȚIE, I. Ion Heliade Rădulescu și unificarea limbii române literare. În: Limba Română, XXI, 1972, nr.2,

p.91-102.

37. GHEȚIE, I., MAREȘ, AL. Originile scrisului în limba română. Contribuții filologice și lingvistice, Editura

Științifică și Enciclopedică, București, 1985, 463 p.

38. GHEȚIE, I. Locul Paliei de la Orăștie în dezvoltarea limbii române literare. În: Limba Română, XXXI, 1982,

nr.6.

39. GRECU, V.V. Timotei Cipariu și latinismul. În: Limba Română, XIX, 1970, nr.6, p.503-514.

40. GRECU, V.V. Școala Ardeleană și unitatea limbii române literare, Timișoara, Editura Facla, 1973.

41. GUIA, S. Ideea unității de limbă și cultură românească în prefețele lui Varlaam. În: Analele Universității

„Al.I.Cuza” din Iași, secțiunea IIIe, Lingvistică, tomul LI, 2005. Studia linguistica et philologica in honorem

Constantini Frâncu, p.195-202. http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2691/pdf [accesat

06.01.2019].

42. GUȚU-ROMALO, V. Evoluția limbii române în Republica Moldova. În: Limba Română (Chișinău), anul XIII,

2003, nr.6-10, p.119-127; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2509 [accesat

12.01.2018].

43. ISTRATE, G. Palia de la Orăștie și limba română literară. În: Analele Universității „Al.I.Cuza” din Iași,

Secțiunea IIIe, Lingvistică, tomul XXXVII-XXXVIII, Omul și limbajul său. Studia linguistica in honorem

Eugenio Coseriu, 1991-1992, p.229.

44. IVĂNESCU, G. Problemele capitale ale vechii române literare, Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”, 2012,

partea I, cap. I – V, p.30 -49.

87

45. LUNGU, I. Școala Ardeleană, București, Editura Minerva, 1978.

46. MANCAȘ, M. Istoria limbii române literare. Perioada modernă (sec.al XIX-lea), București, Tipografia

Universității București, 1974.

47. MAZILU, D.R. Diaconul Coresi. Ploiești: Tipografia librăriei „Cartea Românească”, 1933, 68 p.

http://mek.oszk.hu/16700/16718/16718.pdf [accesat 06.01.2019].

48. MIREA, G. Junimea și neologismele. În: Limbă și literatură, 1980, nr.2, p.185-202.

49. MOCANU, A. Contribuția diaconului Coresi la dezvoltarea limbii române literare în opinia lui I. Gheție (1930

– 2004) , În: www.diacronia.ro/indexing/details/A8589/pdf [accesat 08.01.2018].

50. MOLDOVANU-CENUȘĂ, I. Influența franceză în cadrul arhitecturii limbii române. Teoria „relatinizării” sau

„reromanizării”. În: Philologia Jassensia, anul IX, nr. 1(17), 2013, p.183-194;

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1113/pdf

51. MUNTEANU, ȘT., ȚÂRA, V. Istoria limbii române literare, Privire generală, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1983.

52. NAPEU, A.-S. Theses and antitheses in the linguistic works of Ion Heliade-Rădulescu, În: Journal of Romanian

Litterary Studies, issue no. 6 / 2015, p.1317-1320;

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A22112/pdf [accesat 09.01.2018].

53. NAPEU, A.-S. Italianizing tendencies in the linguistical view of Ion Heliade Rădulescu. În: Journal of

Romanian Litterary Studies, issue no. 7 / 2015, p.1097-1101;

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A22251/pdf

54. NICOLAU C. Principii ale cercetării istoriei limbii la G. Ivănescu. În: Anuar de Lingvistică şi Istorie Literară.

Tomul LIII, 2013, p. 251-255. http://www.alil.ro/?p=2692 [accesat 1.X.2017].

55. NICOLESCU, A. Școala Ardeleană și limba română, București, Editura Științifică, 1971.

56. NUȚĂ, I. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române. În: Revistă de Lingvistică și Știință

Literară, 1993, nr.1.

57. NUȚIU, F.-E. Contribuția Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare, În: Libraria, III, 2004,

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A19290/pdf [accesat 09.01.2018].

58. ONU, L. O contribuție valoroasă la dezvoltarea limbii române literare: Cazania lui Varlaam. În: Studia

Universitatis Babeș-Bolyai. Philologia. I. Secțiunea Filologie. Cluj-Napoca, 1956, p.273-289.

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A26256/pdf [accesat 06.01.2019].

59. OPREA, I. Fenomene caracteristice modernizării limbii române. În: Anuar de Lingvistică și Istorie Literară,

2012, nr.8, p.65-82; http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/08/IOAN-OPREA.pdf [accesat

25.01.2018].

60. PAMFIL C.-G. „Istoria limbii române” de Alexandru Philippide. În: Philologica Jassyensia, IV (1), 2008, p.

211-232, http://www.philologica-jassyensia.ro/list_art.php?id_r=7 [accesat 1.X.2017]

61. PAMFIL, C.-G. Contribuția lui Timotei Cipariu la cercetarea lexicului limbii române. În: Anuar de Lingvistică

și Istorie Literară, tomul XLIV-XLVI, București, 2004-2006, p.75-84; http://www.alil.ro/wp-

content/uploads/2012/05/Contribu%C5%A3ia-lui-Timotei-Cipariu-la-cercetarea-lexicului-limbii-

rom%C3%A2ne.pdf [accesat 25.01.2018].

62. PAMFIL, C.-G. Timotei Cipariu – lingvist și filolog, Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”, 2009.

63. PAMFIL, C.-G. Timotei Cipariu – primul filolog român. În: Limba Română (Chișinău), XVII, 2008, nr.1-2;

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=588 [accesat 25.01.2018]

64. PANAITESCU, P.P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, București, Editura Academiei RSR,

http://ru.calameo.com/read/000827433c08a288f0cb6 [accesat 08.01.2018]

65. PETRESCU, I. Concepția lingvistică a lui Aron Pumnul. În: Cercetări de Lingvistică, XI, 1966, nr.2, p.175-183.

66. ROSETTI, AL. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, București, Editura Științifică și

Enciclopedică, 1978.

67. SARAMANDU, N. Teritoriul și perioada de formare a limbii române. Originea dialectelor românești. În:

Fonetică și dialectologie, XXXV, București, EAR, 2016, p.5-25;

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A24888/pdf

68. STĂNCULESCU, S. Începuturile scrisului în limba română și diaconul Coresi, În:

www.sebastianstanculescu.ro/scrisul-diaconul-coresi [accesat 08.01.2018]

88

69. STOICHIȚOIU-ICHIM, A. Creativitate lexicală în româna actuală, București, Editura Universității București,

2006.

70. Studii de istorie a limbii române. Morfosintaxa limbii literare în secolele al XIX-lea și al XX-lea, București,

Editura Academiei Române, 2015.

71. TCACENCO, P.-D. The creation of a national language in the linguistic works of Ion Heliade Rădulescu. În:

The Proceeding of the International Conference Globalization, Intercultural Dialogue and National

Identity. Section: Language and Discourse, 2, Târgu-Mureș, 2015, p.597-604;

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1644/pdf

72. TODI, A. Contribuția lui T. Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare, În: Ovidius University Annals of

Philology, volume XIV, 2003, p.269-274; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A3639/pdf

[accesat 10.01.2018].

73. ȚÂRA, V. Vasile Alecsandri și limba română. În: Limba Română (Chișinău), XI, 2001, nr. 4-8;

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2992 [accesat 26.01.2018].

74. ȚEPELEA, G., BULGĂR, GH. Momente din evoluția române literare, București, 1973, p.322-331

75. URS, A.-O. Diaconul Coresi. Monografie și antologie de texte, Cluj-Napoca, 2009, 363 p.

76. VIERU, R. Studiu lingvistic asupra Paliei de la Orăștie, Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”, 2014.

89

CUPRINS

Preliminarii................................................................................................................. ............................................ 1

Partea I

Tema 1. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ: REPERE GENERALE

1.1. Istoria limbii române literare – disciplină a lingvisticii ......................................................3

1.2. Conceptul de „limbă literară” în tradiția românească..........................................................7

1.3. Periodizarea istoriei limbii române literare .........................................................................10

1.4. Originile limbii române literare ....................................................................................... ..........13

1.5. Baza dialectală a limbii române literare...................................................................................16

ACTIVITĂȚI PRACTICE ............................................................................................................................. ....................20

Tema 2. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA VECHE

2.1. Începuturile scrisului în limba română.................................................................................. ...22

2.1.1. Slavonismul cultural și rolul lui în istoria limbii române...............................................22

2.1.2. Mărturii despre vechimea scrisului în limba română......................................................23

2.1.3. Cauzele introducerii limbii române în scriere ...................................................................27

2.2. Dezvoltarea limbii române literare până la mijlocul sec.al XVII-lea.............................30

2.2.1. Textele rotacizante – primele monumente scrise de limbă română?........................30

2.2.2. Cele dintâi tipărituri religioase în limba română..............................................................34

2.2.3. Primele încercări de a norma limba română literară scrisă..........................................36

2.3. Problemele și evoluția limbii române literare în perioada 1640-1780 ........................41

2.3.1. Cărturari și monumente de limbă română din această perioadă...............................41

2.3.2. Structura limbii literare...............................................................................................................47

ACTIVITĂȚI PRACTICE ............................................................................................................................. ....................................51

Tema 3. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA PREMODERNĂ

3.1. Școala Ardeleană și problemele limbii române literare .....................................................62

3.1.1 Școala Ardeleană – expresie a iluminismului românesc ..................................................62

3.1.2. Probleme de ortografie și ortoepie în viziunea reprezentanților Școlii Ardelene 64

3.1.3. Școala Ardeleană și problemele de gramatică........................................................... ...........65

3.1.4. Preocupări lexicografice ale cărturarilor Școlii Ardelene ...............................................67

3.1.5. Surse de îmbogățire a vocabularului limbii literare în viziunea Școlii Ardelene...68

3.2. Contribuția cărturarilor din Principate la cultivarea și modernizarea limbii române

literare..................................................................................................................... .....................................69

3.2.1. Simplificarea alfabetului și fixarea normelor ortografice ...........................................69

3.2.2. Încercări de normare a limbii prin intermediul gramaticii .........................................70

3.2.3. Rolul lui I. Heliade Rădulescu în unificarea și modernizarea normelor limbii

române literare.............................................................................................................. ..............................71

3.3. Trăsături ale limbii române literare din epoca premodernă........................................73

ACTIVITĂȚI PRACTICE..................................................................................................................................................80

Referințe bibliografice........................................................................................................................................83

Bibliografie recomandată..................................................................................................... .............................85