201644513 D2102 Drept Penal Partea Generala I
-
Upload
william-young -
Category
Documents
-
view
47 -
download
1
description
Transcript of 201644513 D2102 Drept Penal Partea Generala I
UNIVERSITATEA „BOGDAN VODĂ”
FACULTATEA DE DREPT
LECT. UNIV. DRD. RADU MARIANA NARCISA
DREPT PENAL. PARTE GENERALĂ I
Suport de curs
2012
2
3
CUPRINS
UNIVERSITATEA „BOGDAN VODĂ” ............................................................................. 1
DREPT PENAL. PARTE GENERALĂ I ............................................................................. 1
Capitolul 1 ........................................................................................................................... 10
NOŢIUNI GENERALE ...................................................................................................... 10
Obiectivele Capitolului 1 ................................................................................................ 10
1.1. Definiţia, obiectul şi scopul dreptului penal român ................................................. 10
1.2. Principiile fundamentale ......................................................................................... 11
ale dreptului penal ........................................................................................................... 11
1.3. Legea penală şi norma penală .................................................................................. 12
1.4. Raportul penal şi faptele penale ............................................................................... 13
Bibliografia Capitolului 1 ............................................................................................... 15
Capitolul 2 ........................................................................................................................... 16
APLICAREA LEGII PENALE ROMÂNE ÎN SPAŢIU ŞI TIMP ..................................... 16
Obiectivele capitolului 2 ................................................................................................. 16
2.1. Aspecte generale ...................................................................................................... 16
2.2. Aplicarea legii penale române în spaţiu ................................................................... 16
2.3. Aplicarea legii penale române în timp ..................................................................... 17
Bibliografia Capitolului 2 ............................................................................................... 17
Capitolul 3 ........................................................................................................................... 18
ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNEA ...................................................... 18
Obiectivele capitolului 3 ................................................................................................. 18
3.1. Definiţia, trăsăturile esenţiale şi generale ale infracţiunii ........................................ 18
3.2. Obiectul infracţiunii ................................................................................................. 19
3.3. Subiecţii infracţiunii ................................................................................................ 19
3.4. Latura subiectivă a infracţiunii ................................................................................ 20
3.5. Latura obiectivă a infracţiunii .................................................................................. 22
3.6. Conţinutul infracţiunii.............................................................................................. 23
Bibliografia Capitolului 3 ............................................................................................... 24
Capitolul 4 ........................................................................................................................... 25
SANCŢIUNILE PENALE .................................................................................................. 25
Obiectivele capitolului 4 ................................................................................................. 25
4.1. Consideraţii generale privind pedepsele .................................................................. 25
4.2. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice ...................................................... 26
4.3. Pedepsele complementare ........................................................................................ 27
4.4. Pedepsele accesorii .................................................................................................. 28
4.5. Pedepsele aplicabile persoanei juridice ................................................................... 28
Bibliografia Capitolului 4 ............................................................................................... 29
Capitolul 5 ........................................................................................................................... 30
RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR .................................................................... 30
Obiectivele capitolului 5 ................................................................................................. 30
5.1. Măsurile educative ce se pot aplica minorilor ......................................................... 30
5.2. Pedepsele ce se pot aplica minorilor ........................................................................ 31
Bibliografia Capitolului 5 ............................................................................................... 32
Capitolul 6 ........................................................................................................................... 33
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ .......................................................................................... 33
Obiectivele capitolului 6 ................................................................................................. 33
6.1. Noţiune şi caracterizare ........................................................................................... 33
6.2. Felurile măsurilor de siguranţă ................................................................................ 33
Bibliografia Capitolului 6 ................................................................................................ 34
Capitolul 7 ............................................................................................................................ 35
FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE ................................................................. 35
Obiectivele capitolului 7 .................................................................................................. 35
7.1. Luarea hotărârii......................................................................................................... 35
7.2. Actele de pregătire .................................................................................................... 36
7.3. Tentativa ................................................................................................................... 36
7.4. Infracţiunea consumată ............................................................................................. 38
Bibliografia Capitolului 7 ................................................................................................ 38
Capitolul 8 ............................................................................................................................ 40
PLURALITATEA DE INFRACTORI................................................................................. 40
Obiectivele capitolului 8 .................................................................................................. 40
8.1. Generalităţi ............................................................................................................... 40
8.2. Participaţia penală..................................................................................................... 40
8.3. Autoratul ................................................................................................................... 41
8.4. Coautoratul ............................................................................................................... 41
8.5. Instigarea .................................................................................................................. 42
8.6. Complicitatea ............................................................................................................ 43
8.7. Participaţia la infracţiunile cu subiect special .......................................................... 44
8.8. Participaţia improprie ............................................................................................... 44
8.9. Pedeapsa în caz de participaţie ................................................................................. 44
Bibliografia Capitolului 8 ................................................................................................ 45
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................. 45
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE .................................................... 47
DE AUTOEVALUARE .................................................................................................. 47
5
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ I
INTRODUCERE
Acest curs se adresează, în principal, studenţilor din anii II-IV ai
Facultăţii de Drept, însuşirea noţiunilor prezentate fiind absolut necesare
pentru orice jurist în devenire. De asemenea, informaţiile furnizate în acest
suport de curs pot fi utile şi studenţilor altor specializări care necesită şi
minime cunoştinţe din domeniul dreptului penal precum şi celor care
interferează cu domeniul justiţiei.
OBIECTIVELE CURSULUI
Obiectivul central al acestui curs constă în însuşirea şi analiza critică a
textelor de lege, a părerilor exprimate în doctrina penală şi a soluţiilor date în
practica judiciară penală.
După studierea cursului, studenţii vor fi capabili să:
MODUL ÎN CARE ESTE CONCEPUT CURSUL
Prezentul curs este, prin structura sa, destinat învăţământului la
frecvenţă redusă. Este destul de scurt necesitând, în medie, un număr de 28 de
ore de studiu individual. Timpul precizat poate fi mai lung sau mai scurt
raportat la nivelul cunoştiinţelor deja însuţite şi la capacitatea fiecărui student
însuşirea şi analiza critică a textelor de lege
analiza critică a părerilor exprimate în doctrină
analiza soluţiilor date în practica judiciară
6
de a asimila noţiuni noi.
Cursul de faţă este structurat în opt capitole.
În fiecare capitol sunt abordate în mod unitar, echilibrate din punct de
vedere al întinderii, instituţii de bază ale dreptului penal, reglementate în
Codul penal român.
Fiecare capitol cuprinde: obiectivele, structura tematică, analiza fiecărei
instituţii abordate, teste de autoevaluare (TA) şi o bibliografie de referinţă.
La finalul cursului se află o bibliografie minimală şi răspunsurile corecte la
întrebările din testele de autoevaluare.
În cadrul fiecărui capitol, obiectivele enunţă competenţele ce urmează a
fi dobândite de către cursanţi după parcursul acestuia.
Conţinutul fiecărui capitol are în vedere raportul competenţe-
conţinuturi. Textul este structurat astfel încât să ofere o cantitate minimă
necesară de informaţii noi, uşor de asimilat care însă să stimuleze cursanţii
pentru o educaţie activă.
Testele de autoevaluare au rolul de a testa dacă obiectivele
educaţionale au fost realizate. Acestea sunt plasate la sfârşitul fiecărui capitol.
Acestea sunt fie sub forma unor întrebări grilă, fie întrebări care necesită
răspunsuri elaborate.
MODUL DE ABORDARE A CURSULUI
Fiecare capitol din acest suport de curs furnizează informaţiile minime
necesare care să vă călăuzească în descoperirea dreptului penal.
În Cap. 1 sunt prezentate noţiunile introductive în disciplina Drept
penal. Parte generală (definiţie, scop, raport juridic de drept penal, etc.)
În Cap. 2 am abordat principiile care guvernează dreptul penal.
Cap. 3 l-am dedicat studiului infracţiunii.
În cuprinsul Cap. 4 veţi găsi aspecte privitoare la sancţiunile de drept
penal aşa cum sunt reglementate în actualul Cod.
Cap. 5 priveşte răspunderea penală a minorilor.
7
Cap. 7 este dedicat prezentării şi analizării fazelor infracţiunii
intenţionate.
Cap. 8, ultimul din acest suport de curs, cuprinde informaţii privitoare
la pluralitatea de infractori şi pedepsirea acesteia.
Testele de autoevaluare vor fi rezolvate în spaţiile create în acest sens.
Răspunsurile corecte le veţi găsi la sfârşitul prezentului suport de curs.
Pictogramele inserate au menirea de a evidenţia anumite informaţii.
8
9
Capitolul 1
NOŢIUNI GENERALE
Cuprins
Obiectivele capitolului 1
1.1. Definiţia, obiectul şi scopul dreptului penal român
1.2. Principiile fundamentale ale dreptului penal român
1.3. Legea penală şi norma penală
1.4. Raportul penal şi faptele penale
Bibliografia capitolului 1
Obiectivele Capitolului 1
După studiul capitolului I, studenţii vor avea suficiente cunoştiinţe
pentru:
1.1. Definiţia, obiectul şi scopul dreptului penal român
1.1.1. Definiţia dreptului penal
Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept român este format din
totalitatea normelor juridice prin care se prevede în ce condiţii o faptă este
infracţiune, felul acestor infracţiuni, sancţiunile ce se aplică în cazul comiterii
lor precum şi răspunderea penală în scopul apărării ordinii de drept din
România împotriva unor asemenea fapte.
Funcţiile dreptului penal sunt:
funcţia preventiv-educativă
funcţia de sancţionare, de combatere
a putea definii dreptul penal
a cunoaşte obiectul de studiu, scopul şi
funcţiile dreptului penal
a enunţa trăsăturile specifice dreptului
penal
10
1.1.2. Obiectul dreptului penal
Obiectul dreptului penal îl constituie raporturile sociale care
reglementează lupta împotriva infracţiunilor sau a unor fapte penale, raporturi
ce se nasc între stat şi infractor sau făptuitor, ca urmare a comiterii acestora,
în vederea tragerii la răspundere penală.
1.1.3. Scopul dreptului penal
Este arătat în cuprinsul art. 1 din Codul penal potrivit căruia „Legea
penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa,
unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.”
1.1.4. Trăsăturile specifice dreptului penal
Sunt trăsături specifice:
a) Raporturile juridice se nasc între stat şi persoanele care săvârşesc
fapte prevăzute de legea penală;
b) Sancţiunile aplicate ca urmare a săvârşirii infracţiunilor diferă de
orice alte sancţiuni şi măsuri juridice;
c) Scopul dreptului penal are un caracter special, fiind diferit de al
celorlalte ramuri de drept, deoarece apără împotriva infracţiunilor şi faptelor
prevăzute de legea penală valori importante, arătate în art. 1 Cod penal.
1.2. Principiile fundamentale
ale dreptului penal
1.2.1. Noţiuni generale
Principiile fundamentale ale dreptului penal sunt idei directoare care
călăuzesc elaborarea şi realizarea normelor de drept penal şi care sunt
reflectate în instituţile sale de bază: infracţiunea, sancţiunile penale şi
răspunderea penală.
1.2.2. Principiul legalităţii răspunderii
Potrivit acestui principiu, numai săvârşirea unei infracţiuni, poate
constitui temei pentru răspunderea penală a unei persoane.
Se desprinde din dispoziţiile art. 17 alin. 2 Cod penal care prevede că „
Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
11
1.2.3. Principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor penale
Este reglementat în dispoziţiile art. 2 Cod penal care arată că „legea
prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi
măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”
1.2.4. Principiul caracterului personal al răspunderii penale
Acest principiu reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei, deoarece în
dreptul penal nu este admisibilă răspunderea pentru fapta altuia.
1.2.5. Principiul individualizării răspunderii penale
Principiul individualizării răspunderii penale presupune că stabilirea şi
aplicarea sancţiunilor penale se face în funcţie de gravitatea faptei săvârşite,
de periculozitatea infractorului, de necesităţile concrete de îndreptare ale
acestuia.
Este consacrat în dispoziţiile art. 72 Cod penal.
1.2.6. Principiul umanismului dreptului penal
Acest principiu presupune că întreaga reglementare a dreptului penal
trebuie să pornească de la interesele fundamentale ale persoanei.
Umanismul dreptului penal este reflectat în dispoziţiile legale care
presupun grijă atât pentru cei care au încălcat legea cât şi pentru ceilalţi
membri ai societăţii care au respectat-o şi care sunt victime ale infracţiunii.
1.3. Legea penală şi norma penală
1.3.1. Dreptul penal în sistemul de drept al României. Ştiinţa
dreptului penal român
Dreptul penal este o ramură de-sine-stătătoare a sistemului de drept din
România.
Caracterul autonom al dreptului penal nu exclude însă existenţa unor
legături cu celelalte ramuri ale sistemului de drept.
Potrivit doctrinei, ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor
juridice şi reprezintă un ansamblu de teorii, concepţii, principii privitoare la
dreptul penal.
Ştiinţa dreptului penal are ca obiect de studiu dreptul penal.
12
1.3.2. Legea penală
Potrivit dispoziţiilor art. 141 Cod penal prin „lege penală” se înţelege
orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete. Prin legislaţie
penală se înţelege, potrivit doctrinei penale, totalitatea dispoziţiilor cu caracter
penal, indiferent de sediul lor.
Legile penale se clasifică după mai multe criterii.
După criteriul domeniului de aplicare acestea pot fi:
legi penale generale
legi penale speciale
După criteriul duratei de aplicare, legile penale sunt:
nedeterminate în timp
temporare sau cu durată determinată.
După caracterul legilor, legile penale sunt:
legi ordinare
excepţionale
1.3.3. Norma penală
Normele juridice penale reprezintă o specie de norme de drept
parcularizate prin conţinutul şi structura lor specifice.
Cunoaşterea normelor penale, a structurii lor este importantă asfel că în
doctrina penală structura normei penale este analizată pornindu-se de la
distincţia dintre normele penale generale şi normele penale speciale (de
incriminare).
În doctrina penală se apreciază că norma penală generală conţinând
precepte cu valoare de principiu, nu se deosebeşte, prin structura ei, de alte
norme de drept.
Norma penală specială are trei părţi şi anume: ipoteză, dispoziţie şi
sancţiune.
1.4. Raportul penal şi faptele penale
1.4.1. Raportul penal
„Raportul penal constă în legătura care se naşte între stat şi infractor, ca
urmare a săvârşirii unei infracţiuni sau fapte prevăzute de legea penală, în
care aceştia au drepturi şi obligaţii corelative cu privire la răspunderea penală
a infractorului (făptuitorului) constând în aplicarea şi suportarea sancţiunilor
penale, în scopul apărării României şi a ordinii sale de drept”
13
Structura raportului penal
Subiecţii raportului penal vor fi întotdeauna statul, şi persoana fizică
sau juridică care a comis o infracţiune (faptă prevăzută de legea penală).
Conţinutul raportului penal este format din drepturile şi obligaţiile
corelative ale subiecţilor, în sensul că dreptului unuia dintre subiecţi îi
corespunde o obligaţie a celuilalt subiect.
Obiectul raportului penal îl constituie pedeapsa, ca sancţiune penală
tipică şi celelalte măsuri penale prevăzute de lege să fie aplicate ca urmare a
săvârşirii infracţiunii respective.
Caracteristicile raportului penal
Caracteristicile raportului penal reies din conţinutul elementelor sale.
Naşterea raportului penal
Raportul penal se naşte în momentul săvârşirii infracţiunii, deoarece
atunci se naşte şi dreptul statului de a aplica pedeapsa ori alte măsuri penale,
iar infractorului obligaţia să le suporte.
Durata raportului penal
În timp, raportul penal parcurge două etape.
Prima etapă durează din momentul săvârşirii faptei sau a infracţiunii şi
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
A doua etapă presupune punerea în executare a hotărârii definitive de
condamnare şi executarea sancţiunii şi a celorlalte măsuri care s-au aplicat.
1.4.2. Faptele penale
Faptele penale reprezintă împrejurări, stări, situaţii, care dau naştere
raportului penal, îl modifică sau îl sting şi cărora legea le atribuie acest
caracter deoarece produc consecinţe juridice.
În raport de momentul lor de incidenţă cu raportul juridic penal, faptele
penale se pot clasifica în:
fapte constitutive (generatoare) de raport penal
fapte modificatoare de raport penal
fapte care sting raportul penal (extinctive)
14
Test de autoevaluare nr. 1- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările
pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):
Bibliografia Capitolului 1
1. Basarab, M., Paşca, V., Mateuţ, Ghe., Butiuc, C-tin., Codul penal
comentat. Vol. I. Partea generală, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2007.
2. Mitrache, C-tin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea
generală, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Edit. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009.
3. Radu, M.N, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2010.
1. Constituie principii fundamentale ale dreptului
penal:
a) principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei;
b) umanismul dreptului penal;
c) principiul răspunderii penale personale.
2. Raportul penal se naşte:
a) în momentul săvârşirii infracţiunii
b) în momentul începerii urmării penale
c) în momentul trimiterii în judecată
15
Capitolul 2
APLICAREA LEGII PENALE ROMÂNE ÎN SPAŢIU ŞI
TIMP
Cuprinsul capitolului 2
Obiectivele capitolului 2
2.1. Aspecte generale
2.2. Aplicarea legii penale române în spaţiu
2.3. Aplicarea legii penale române în timp
Bibliografia capitolului 2
Obiectivele capitolului 2
2.1. Aspecte generale
Legea penală se aplică pe un anumit teritoriu şi pe o anumită perioadă
de timp.
Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp este guvernată de o serie de
principii.
2.2. Aplicarea legii penale române în spaţiu
Aplicarea legii penale române în spaţiu este guvernată de următoarele
principii:
teritorialitatea legii penale
personalitatea legii penale
realitatea legii penale
universalitatea legii penale.
Principiul teritorialităţii legii penale constituie principiul de bază al
aplicării acesteia în spaţiu în timp ce restul sunt principii subsidiare.
cunoaşterea principiilor care guvernează
aplicarea legii penale în spaţiu şi timp
soluţionarea speţelor prin aplicarea acestor
principii
16
2.3. Aplicarea legii penale române în timp
Potrivit dispoziţiilor din Codul penal, aplicarea legii penale române în
timp este guvernată de următoarele principii:
principiul activităţii legii penale
Principiul activităţii legii penale române stă la baza aplicării legii
penale în timp.
principiul neretroactivităţii legii penale
principiul retroactivităţii legii penale
principiul ultraactivităţii legii penale
principiul legii penale mai favorabile
aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive
Acest principiu este este consacrat în Codul penal, în două variante:
aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile (art. 14 Cod
penal);
aplicarea faculativă a legii penale mai favorabile (art. 15 Cod
penal).
Test de autoevaluare nr. 2
Bibliografia Capitolului 2
1. Basarab, M., Paşca, V., Mateuţ, Ghe., Butiuc, C-tin., Codul penal
comentat. Vol. I. Partea generală, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2007.
2. Radu, M.N, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2010.
1. Aplicarea legii penale în spaţiu este guvernată
de următoarele principii:
a) teritorialitatea legii penale;
b) activitatea legii penale;
c) retroactivitatea legii penale.
17
Capitolul 3
ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNEA
Cuprinsul capitolului 3
Obiectivele capitolului 3
3.1. Definiţia, trăsăturile esenţiale şi generale ale infracţiunii
3.2. Obiectul infracţiunii
3.3. Subiecţii infracţiunii.
3.4. Latura subiectivă a infracţiunii
3.5. Latura obiectivă a infracţiunii
3.6. Conţinutul infracţiunii
Bibliografia capitolului 3
Obiectivele capitolului 3
3.1. Definiţia, trăsăturile esenţiale şi generale ale infracţiunii
3.1.1. Definiţia
Infracţiunea este definită de către legiuitorul român în alin. 1 al art 17
Cod penal.
Potrivit dispoziţiilor din acest articol, „Infracţiunea este fapta care
prezintă pericol social, săvârşită cu vinovaţie şi prevăzută de legea penală”.
3.1.2. Trăsăturile esenţiale şi generale ale infracţiunii
Cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii sunt:
cunoaşterea definiţiei infracţiunii şi a
trăsăturilor esenţiale ale acesteia
însuşirea elementelor infracţiunii şi dobândirea
capacităţii de a opera cu acestea în practică
faptă periculoasă pentru societate
faptă săvârşită cu vinovăţie
faptă prevăzută de legea penală
18
3.2. Obiectul infracţiunii
Obiectul infracţiunii reprezintă valoarea socială şi relaţiile sociale
formate în jurul acestor valori, care sunt vătămate sau puse în pericol prin
infracţiune.
Obiectul infracţiunii este prezentat în doctrina penală sub mai multe
aspecte. Sunt cunoscute astfel:
obiectul juridic
obiectul material
3.2.1. Obiectul juridic
Obiectul juridic este format din valorile sociale prevăzute în normele
penale, valori care sunt lezate prin diverse acţiuni (inacţiuni) periculoase.
Obiectul juridic are, la rândul lui, următoarele categorii: obiect juridic
general (comun), obiect juridic generic (de grup), obiect juridic special
(nemijlocit), obiect juridic complex.
3.2.2. Obiectul material
Prin obiect material al infracţiunii se înţelege lucrul sau fiinţa (entitatea
materială) care încorporează unele valori ocrotite de legea penală şi asupra
căruia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) prevăzută de această lege.
3.3. Subiecţii infracţiunii
Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii se desemnează persoanele
implicate în comiterea unei infracţiuni, fie prin săvârşirea sau contribuţia la
săvârşirea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor ei.
Având în vedere modul de implicare în săvârşirea infracţiunii se face
distincţie între subiecţii activi şi subiecţii pasivi ai infracţiunii.
Subiecţi ai infracţiunii pot fi atât persoanele fizice cât şi persoanele
juridice.
3.3.1. Persoana fizică subiect activ al infracţiunii
Subiect activ al infracţiunii este persoana fizică ce a împlinit vârsta de
14 ani şi săvârşeşte cu discernământ acţiunea (inacţiunea) prevăzută de legea
penală sau participă cu vinovăţie la comiterea acesteia (în calitate de
instigator sau complice).
Pentru a fi subiect activ general al infracţiunii, persoana fizică trebuie
să îndeplinească anumite condiţii:
să aibă vârsta de 14 ani împliniţi
19
să aibă discernământ
libertatea de voinţă şi acţiune
Subiect activ special al infracţiunii este cel care, pe lângă condiţiile
generale necesare pentru a fi subiect activ, trebuie să îndeplinească şi alte
condiţii speciale legate de persoană, prevăzute expres în norma de
incriminare.
3.3.2. Persoana juridică subiect activ al infracţiunii
Pentru ca persoana juridică să răspundă penal trebuie îndeplinite
anumite condiţii. Acestea pot fi grupate în următoarele categorii:
a) condiţii ce privesc existenţa persoanei juridice
b) condiţii privind sfera persoanelor juridice care răspund penal
c) condiţii privind persoanele fizice care prin faptele lor pot antrena
răspunderea penală a persoanei juridice
d) condiţii privind forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa
infracţiunii
3.3.3. Subiectul pasiv al infracţiunii
Subiect pasiv general al infracţiunii este persoana asupra căreia se
îndreaptă acţiunea (inacţiunea) periculoasă. Subiect pasiv general poate fi, în
principiu, orice persoană fizică, juridică şi chiar statul.
Subiect pasiv special este cel căruia i se pretinde, prin conţinutul
infracţiunii tip să îndeplinească anumite condiţii.
3.4. Latura subiectivă a infracţiunii
3.4.1. Noţiune
Potrivit doctrinei penale, latura subiectivă a infracţiunii constă dintr-un
complex de stări de conştiinţă specifice care preced şi însoţesc acţiunea sau
inacţiunea periculoasă şi care sunt dirijate în vederea producerii anumitor
urmări periculoase, sau chiar dacă nu sunt dirijate într-o asemenea direcţie
produc astfel de urmări, din cauza uşurinţei sau neglijenţei infractorului.
Latura subiectivă a infracţiunii are ca element principal vinovăţia, iar ca
elemente secundare mobilul şi scopul.
3.4.2. Formele vinovăţiei
Potrivit dispoziţiilor din Codul penal, formele vinovăţiei sunt:
intenţia
culpa
praeterintenţia
20
A. Intenţia
În conformitate cu dispoziţiile art. 19 pct. 1 fapta este săvârşită cu
intenţie când infractorul prevede rezultatul acţiunii (inacţiunii) sale şi
urmăreşte sau acceptă posibilitatea producerii lui prin săvârşirea acesteia
(acţiunii sau inacţiunii).
Intenţia este cunoscută sub două modalităţi:
intenţie directă
intenţie indirectă
Fapta este săvârşită cu intenţie directă atunci când infractorul prevede
rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (art.
19 pct.1 lit. a).
Fapta este săvârşită cu intenţie indirectă atunci când infractorul
prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui.
În literatura juridică de specialitate se arată că intenţia, ca formă a
vinovăţiei, se poate manifesta în anumite grade.
Intenţia premeditată (dolul premeditat) sau premeditarea este
prevăzută în partea specială a Codului penal (omorul cu premeditare) ca o
circumstanţă agravantă.
Potrivit doctrinei penale, premeditarea constă într-o chibzuire mai
îndelungată a făptuitorului decât cea obişnuită şi într-o stare de relativ calm,
cu privire la acţiune (inacţiune), timp, loc şi mod de comitere, şi trecerea unui
interval mai mare de timp de la luarea hotărârii şi până la punerea ei în
executare pentru a exista şanse cât mai mari să se producă urmarea dorită.
Intenţia repentină sau spontană (dolul repentin) există atunci când
„trecerea la săvârşirea faptei s-a făcut imediat după adoptarea rezoluţiei
infracţionale”. Aceasta se naşte, în stare de puternică tulburare sau emoţie a
infractorului determinată de o provocare din partea persoanei vătămate sau
datorită tulburării pricinuite de procesul naşterii.
B. Culpa
Potrivit dispoziţiilor din art. 19 pct. 2 Cod penal, infracţiunea este
săvârşită din culpă când infractorul prevede posibilitatea producerii urmării
acţiunii (inacţiunii) sale, pe care nu o acceptă ori, deşi nu o prevede, trebuia şi
putea să o prevadă.
Culpa este cunoscută, la rândul ei, sub două modalităţi:
culpa cu prevedere (uşurinţa, temeritatea)
culpa fără prevedere (neglijenţa)
Culpa cu prevedere există atunci când infractorul prevede rezultatul
faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce.
Fapta este săvârşită din culpă fără prevedere când infractorul nu
prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (art. 19 pct. 2
lit b Cod penal).
21
C. Intenţia depăşită sau praeterintenţia
Fapta este săvârşită cu praeterintenţie când infractorul prevedere
rezultatul acţiunii (inacţiunii) sale pe care-l doreşte însă se produce un rezultat
mai grav decât acesta pe care nu l-a prevăzut, însă trebuia şi putea să-l
prevadă.
3.4.2. Mobilul şi scopul
Mobilul (motivul sau cauza internă) este factorul psihic datorită căruia
se naşte ideea infracţională şi care îl determină pe infractor să comită acţiunea
(inacţiunea) periculoasă.
Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei constă, din ceea ce vrea
să realizeze pe plan subiectiv infractorul prin producerea urmării acţiunii
(inacţiunii) sale periculoase.
3.5. Latura obiectivă a infracţiunii
3.5.1. Noţiune
Latura obiectivă a infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor cerute
de norma de incriminare cu privire la actul de conduită necesar pentru
existenţa infracţiunii.
3.5.2. Structura laturii obiective
Latura obiectivă cuprinde următoarele elemente:
elementul material (acţiunea sau inacţiunea)
urmarea periculoasă
legătura de cauzalitate dintre ele (raportul de cauzalitate).
Mai pot face parte din latura obiectivă a infracţiunii şi locul, timpul,
modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia.
1. Elementul material reprezintă aşa numitul „verbum regens” şi în
norma de incriminare este desemnat printr-un cuvânt sau expresie ce arată
acţiunea sau inacţiunea interzisă.
Prin acţiune se săvârşeşe ceva ce legea interzice încălcându-se în acest
fel o normă prohibitivă. Ea este prevăzută în ipoteza normei penale de
incriminare.
Inacţiunea sau omisiunea constă în abţinerea de la ceea ce legea
pretinde a se efectua încălcâdu-se în acest fel o normă onerativă.
2. Urmarea socialmente periculoasă
22
Constă în vătămarea adusă prin fapta interzisă valorii sociale ocrotite
de legea penală.
3. Raportul de cauzalitate sau legătura de cauzalitate
Raportul de cauzalitate se stabileşte între acţiunea sau inacţiunea
făptuitorului şi urmarea imediată a infracţiunii.
3.5.3. Împrejurări care pot face parte din latura obiectivă a
infracţiunii
Din latura obiectivă a infracţiunii mai pot face parte şi unele împrejurări
ca: timpul, locul, modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia.
3.6. Conţinutul infracţiunii
3.6.1. Noţiune
În doctrina penală s-a arătat că acesta poate fi definit ca totalitatea
condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune.
Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte, şi anume: conţinut
legal (abstract) şi conţinut concret.
3.6.2. Felurile conţinuturilor legale
De regulă, infracţiunile au un conţinut simplu, unic.
Însă, raportat la gradul de pericol legal pe care îl prezintă, aceeaşi
infracţiune poate avea un conţinut de bază (tip, simplu), unul agravat
(calificat) şi unul atenuat (mai puţin grav).
23
Test de autoevaluare nr. 3- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările
pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):
Bibliografia Capitolului 3
1. Streteanu, F. Tratat de drept penal. Partea generală, Volumul I,
Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2008.
2. Mitrache, C-tin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea
generală, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Edit. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009.
3. Radu, M.N, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2010.
1. Constituie temei al răspunderii penale:
a) fapta prevăzută de legea penală săvrşită cu
vinovăţie;
b) fapta care prezintă pericol social şi este prevăzută
de legea penală;
c) fapta care prezintă pericol social, este săvârşită cu
vinovăţie şi este prevăzută de legea penală.
2. Infractorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi
nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui atunci
când acţionează cu:
a) praeterintenţie;
b) intenţie indirectă;
c) intenţie directă.
24
Capitolul 4
SANCŢIUNILE PENALE
Cuprinsul Capitolului 4
Obiectivele capitolului 4
4.1. Consideraţii generale privind pedepsele
4.2. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice
4.3. Pedepsele complementare
4.4. Pedepsele accesorii
4.5. Pedepsele aplicabile persoanei juridice
Bibliografia capitolului 4
Obiectivele capitolului 4
După studierea acestui capitol studenţii vor fi capabili:
4.1. Consideraţii generale privind pedepsele
Sancţiunile de drept penal reprezintă măsuri de constrângere şi de
reeducare prevăzute în legea penală, aplicate persoanelor care au comis fapte
prevăzute de legea penală în scopul prevenirii comiterii de noi asemenea fapte
prin reeducarea acestora.
Constituie sancţiuni de drept penal: pedepsele, măsurile educative şi
măsurile de siguranţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 52 Cod penal pedeapsa constituie „o măsură de
constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Prin executarea
pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de
ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială”.
să cunoască categoriile de pedepse
reglementate în Codul penal român
să aplice în practică cunoştiinţele
dobândite prin soluţionarea unor speţe
25
Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni (alin.
1 art. 52 Cod penal). Această prevenire constituie scopul imediat al pedepsei.
Momentul începerii executării pedepsei închisorii îl reprezintă ziua în
care condamnatul începe să execute hotărârea definitivă de condamnare (a
fost arestat pentru a fi depus la locul de detenţie) iar momentul terminării
executării acesteia îl reprezintă ziua în care ea încetează, fiind pus în libertate.
4.1.1. Categoriile de pedepse
În funcţie de rolul şi importanţa atribuită pedepsei se disting trei
categorii de pedepse:
a) pedepse principale
b) pedepse complementare
c) pedepse accesorii
4.2. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice
4.2.1. Aspecte generale privind pedepsele principale
Pedepsele principale sunt prevăzute de lege pentru orice infracţiune şi
se pot aplica singure sau însoţite fie de alte pedepse cum ar fi cele
complementare, accesorii, fie de alte sancţiuni de drept penal cum sunt
măsurile de siguranţă.
4.2.2. Felurile pedepselor principale care se aplică persoanelor
fizice
În ordinea gravităţii lor, sunt pedepse principale:
a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
c) amenda de la 100 lei la 50.000 lei.
Detenţiunea pe viaţă reprezintă pedeapsa principală cea mai severă şi
constă în lipsirea de libertate a celui condamnat pentru tot restul vieţii lui.
Închisoarea constă, în principiu, în lipsirea condamnatului de libertate
prin plasarea lui într-un loc de detenţie, unde este supus unui regim de viaţă şi
de muncă impus. Pedeapsa cu închisoarea poate fi însă executată şi în stare de
libertate atunci când, de exemplu, se dispune suspendarea condiţionată sau
suspendarea sub supraveghere a executării ei ori executarea la locul de
muncă.
26
Amenda ca pedeapsă pecuniară, constă în suma de bani pe care cel
condamnat este constrâns să o plătească în contul statului.
4.3. Pedepsele complementare
Pedepsele complementare sunt sancţiuni prevăzute de legea penală care
pot fi aplicate de către instanţa de judecată numai pe lângă o pedeapsă
principală.
Potrivit dispoziţiilor art. 53 pct. 2 Cod penal pedepsele complementare
sunt:
interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani;
degradarea militară.
4.3.1. Interzicerea unor drepturi
În conformitate cu dispoziţiile art. 64 Cod penal pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea pe o anumită
perioadă de timp a unuia sau unora din următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii
elective publice
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a
desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru
săvârşirea infracţiunii
d) drepturile părinteşti
e) dreptul de a fi tutore sau curator
Potrivit dispoziţiilor art. 65 Cod penal pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită de
către instanţa de judecată este închisoarea de cel puţin 2 ani şi aceasta
constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi
persoana infractorului, se impune şi interzicerea unor drepturi.
Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi poate fi obligatorie sau
facultativă.
Drepturile arătate în cuprinsul art. 64 Cod penal pot fi interzise pe o
perioadă de la unu la 10 ani.
27
4.3.2. Degradarea militară
Potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. 1 Cod penal, pedeapsa complementară
a degradării militare constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta
uniformă.
Degradarea militară poate fi aplicată numai condamnaţilor militari sau
rezervişti.
Aplicarea ei poate fi obligatorie sau facultativă.
4.4. Pedepsele accesorii
În art. 71 din Codul penal se arată că, în cazul condamnării la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau a închisorii se atrage de drept interzicerea drepturilor
prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din momenul în care hotărârea de condamnare a
rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea
totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de
prescripţie a executării pedepsei.
Interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d) şi e), se aplică
ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările
cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale persoanei
aflate sub tutelă sau curatelă.
4.5. Pedepsele aplicabile persoanei juridice
Potrivit dispoziţiilor art. 531 Cod penal pedepsele aplicabile persoanei
juridice sunt principale şi complementare.
Pedeapsa principală este amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei.
Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la
un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură
cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de
la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o
durată de la unu la 3 ani;
e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
28
Test de autoevaluare nr. 4- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările
pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):
Bibliografia Capitolului 4
1. Mitrache, C-tin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea
generală, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Edit. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009.
2. Radu, M.N, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2010.
1. Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt:
a) amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei;
b) pedepse complementare;
c) pedepse accesorii.
2. Constituie sancţiuni de drept penal:
a) pedepsele;
b) măsurile educative;
c) măsurile de siguranţă
29
Capitolul 5
RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR
Cuprinsul capitolului 5
Obiectivele capitolului 5
5.1. Măsurile educative ce se pot aplica minorilor
5.2. Pedepsele ce se pot aplica minorilor
Bibliografia capitolului 5
Obiectivele capitolului 5
5.1. Măsurile educative ce se pot aplica minorilor
Potrivit legislaţiei române, minoritatea durează până la împlinirea
vârstei de 18 ani.
Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori
i se poate aplica o pedeapsă.
Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal menite să asigure
educarea şi reeducarea minorilor prin instruire şcolară şi profesională, prin
cultivarea respectului faţă de valorile sociale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 101 Cod penal, măsurile educative
care se pot lua faţă de minorul ce răspunde penal sunt:
a) mustrarea;
b) libertatea supravegheată;
c) internarea într-un centru de reeducare;
d) internarea într-un institut medical-educativ.
însuşirea noţiunii de minor
cunoaşterea sancţiunilor ce pot
fi aplicate minorilor
30
5.2. Pedepsele ce se pot aplica minorilor
Pedeapsa se aplică minorului care a comis o infracţiune numai dacă se
apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea
lui.
În conformitate cu art. 109 Cod penal pedepsele ce se pot aplica
minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea
săvârşită.
Minorilor nu li se aplică pedepse complementare şi nici pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
5.2.1. Pedeapsa închisorii
Limitele pedepsei închisorii pentru minor sunt determinate în raport cu
limitele speciale prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită de major.
Astfel, pentru minor limitele pedepselor se reduc la jumatate. În urma
reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani.
Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu
atrag incapacităţi sau decăderi (art. 109 alin. 4 Cod penal).
5.2.2. Pedeapsa amenzii
Amenda se poate aplica minorului în conformitate cu dispoziţiile art.
109 alin. 1 Cod penal în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă
reduse însă la jumătate.
31
Test de autoevaluare nr. 5- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările
pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):
Bibliografia Capitolului 5
1. Basarab, M., Paşca, V., Mateuţ, Ghe., Butiuc, C-tin., Codul penal
comentat. Vol. I. Partea generală, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2007.
2. Radu, M.N, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2010.
1. Măsurile educative prevăzute de art. 101 Cod
penal se pot lua:
a) faţă de toţi minorii, indiferent de vârstă;
b) faţă de minorii care nu răspund penal;
c) faţă de minorii care răspund penal.
2. Comform legii penale române minoritatea
durează până la:
a) 18 ani;
b) 16 ani;
c) 14 ani.
32
Capitolul 6
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
Cuprinsul capitolului 6
Obiectivele capitolului 6
6.1. Noţiune şi caracterizare
6.2. Felurile măsurilor de siguranţă
Bibliografia capitolului 6
Obiectivele capitolului 6
6.1. Noţiune şi caracterizare
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal ce au ca scop
înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor
prevăzute de legea penală (art. 111 Cod penal).
Măsurile de siguranţă se iau, de regulă, pe perioadă nedeterminată faţă
de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală chiar dacă
făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu excepţia măsurii prevăzute în art.
112 lit. d (interzicerea de a se afla în anumite localităţi).
6.2. Felurile măsurilor de siguranţă
Potrivit dispoziţiilor art. 112 Cod penal măsurile de siguranţă sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
cunoaşterea măsurilor de siguranţă
reglementate în actualul Cod penal
însuşirea condiţiilor necesare pentru luarea
acestora
33
c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o
meserie ori o altă ocupaţie;
d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi;
e) expulzarea străinilor;
f) confiscarea specială;
g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.
Test de autoevaluare nr. 6- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările
pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):
Bibliografia Capitolului 6
1. Basarab, M., Paşca, V., Mateuţ, Ghe., Butiuc, C-tin., Codul penal
comentat. Vol. I. Partea generală, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2007.
2. Mitrache, C-tin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea
generală, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Edit. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009.
3. Radu, M.N, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2010.
1. Măsurile de siguranţă se pot lua:
a) faţă de orice persoană care prezintă pericol;
b) faţă de persoanele care au comis fapte
prevăzute de legea penală;
c) faţă de minorii care răspund penal.
34
Capitolul 7
FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE
Cuprinsul capitolului 7
Obiectivele capitolului 7
7.1. Luarea hotărârii
7.2. Actele de pregătire
7.3. Tentativa
7.4. Infracţiunea consumată
Bibliografia capitolului 7
Obiectivele capitolului 7
7.1. Luarea hotărârii
Forma internă sau luarea hotărârii infracţionale este întâlnită numai la
infracţiunile intenţionate.
În cazul acestora forma internă presupune trei momente, şi anume:
naşterea ideii infracţionale, încolţirea sau conceperea acesteia;
deliberarea, când persoana analizează motivele pro şi contra
comiterii infracţiunii („lupta motivelor”);
luarea hotărârii (rezoluţia, decizia) de a săvârşi infracţiunea
cunoaşterea formelor infracţiunii
însuşirea condiţiilor necesare pentru
existenţa tentativei
însuşirea modului de sancţionare a tentativei
realizarea distincţiei între tentativă şi
infracţiunea consumată
35
7.2. Actele de pregătire
Actele de pregătire sau preparatorii constau în anumite acte, activităţi
de procurare de către autor, coautor sau de către complice a unor mijloace
materiale, date, informaţii cu privire la timpul, locul, modul şi mijloacele cele
mai potrivite pentru executarea infracţiunii, în adaptarea sau modificarea
mijloacelor sau instrumentelor ce urmează a fi folosite la comiterea acesteia,
etc.
Ele sunt posibile doar la infracţiunile intenţionate şi pot fi de natură
materială sau intelectuală.
7.3. Tentativa
7.3.1. Definiţie
„Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost
posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori
datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare,
obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea”.
7.3.2. Condiţiile tentativei
Condiţiile necesare pentru existenţa tentativei se desprind din definiţia
dată de legiuitor în cuprinsul art. 20 Cod penal. Astfel, este necesar:
să existe hotărârea de a săvârşi infracţiunea
hotărârea infracţională să fie pusă în executare
acţiunea a cărei executare a început, să se întrerupă ori să nu-şi producă
efectul.
7.3.3. Formele tentativei
Raportat la gradul de realizare a acţiunii şi a cauzelor care fac să nu se
producă urmarea prevăzută de legea penală necesară pentru a realiza
infracţiunea consumată, tentativa are două forme, şi anume: tentativa
întreruptă (neterminată, imperfectă) şi tentativa terminată (perfectă, fără
efect).
36
7.3.4. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
Tentativa nu este posibilă la:
7.3.5. Delimitarea tentativei de actele de pregătire
În doctrina dreptului penal s-a arătat că atunci când se face delimitarea
între actul de pregătire şi cel de executare (tentativă), se va ţine seama de
dispoziţiile art. 20 Cod penal şi de criteriul formal, pentru a se constata dacă
actul respectiv face parte din acţiunea tipică prevăzută în vreo ipoteză a unei
norme de incriminare sau nu (va fi act de executare acela care constituie
însăşi acţiunea cuprinsă în latura obiectivă a infracţiuni).
7.3.6. Pedepsirea tentativei
În legislaţia noastră penală este consacrat sistemul incriminării limitate
a tentativei deoarece, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 Cod penal, ea se
pedepeşte numai când legea prevede expres aceasta.
De asemenea, Codul penal român a consacrat sistemul diversificării
pedepsei deoarece tentativa se pedepseşte în limite mai reduse decât limitele
prevăzute pentru infracţiunea consumată.
A) Sancţionarea tentativei în cazul persoanei fizice
Potrivit dispoziţiilor din art. 21 alin. 2 Cod penal, „tentativa se
sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea
maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul
să fie mai mic decât minimul general al pedepsei”.
În cazul când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată
este detenţiunea pe viaţă, pentru tentativă se aplică pedeapsa închisorii de la
10 la 25 de ani.
infracţiunile omisive
infracţiunile de executare promptă
infracţiunile de obicei
infracţiunile continue şi continuate
actele de pregătire şi nici la tentativă
infracţiunile de rezultat potenţial
infracţiunile din culpă
infracţiunile praeterintenţionate
37
B) Sancţionarea tentativei în cazul persoanei juridice
În conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. 3 Cod penal, „în cazul
persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu amendă cuprinsă între
minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru
infracţiunea consumată, reduse la jumătate. La această pedeapsă se pot adăuga
una sau mai multe pedepse complementare”.
7.3.7. Cazurile de nepedepsire a tentativei
Constituie cazuri de nepedepsire a tentativei:
desistarea
împiedicarea producerii rezultatului.
Potrivit dispoziţilor art. 22 alin. 2 Cod penal, dacă actele îndeplinite
până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie
o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru această infracţiune.
7.4. Infracţiunea consumată
Infracţiunea consumată reprezintă forma tipică a infracţiunii în raport
cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale.
Infracţiunile formale, de pericol, se consumă când se realizează în
întregime acţiunea (inacţiunea) iar infracţiunile materiale, de rezultat, se
consumă când acţiunea (inacţiunea) a produs urmarea prevăzută în norma
incriminatoare.
Test de autoevaluare nr. 7- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările
pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):
1. Tentativa:
a) este incriminată întotdeauna;
b) se pedepseşte numai când legea prevede expres
aceasta;
c) este posibilă la infracţiunile de obicei.
2. Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă:
a) numai la tentativa terminată;
b) la tentativa întreruptă;
c) atât la tentativa terminată cât şi şi la cea întreruptă.
38
Bibliografia Capitolului 7
1. Basarab, M., Paşca, V., Mateuţ, Ghe., Butiuc, C-tin., Codul penal
comentat. Vol. I. Partea generală, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2007.
3. Mitrache, C-tin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea
generală, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Edit. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009.
4. Radu, M.N, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2010.
39
Capitolul 8
PLURALITATEA DE INFRACTORI
Cuprinsul capitolului 8
Obiectivele capitolului 8
8.1. Generalităţi
8.2. Participaţia penală
8.3. Autoratul
8.4. Coautoratul
8.5. Instigarea
8.6. Complicitatea
8.7. Participaţia la infracţiunile cu subiect special
8.8. Participaţia improprie
8.9. Pedeapsa în caz de participaţie
Bibliografia capitolului 8
Obiectivele capitolului 8
8.1. Generalităţi
Pluralitatea de infractori presupune cooperarea mai multor persoane, la
comiterea aceleiaşi infracţiuni.
Pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei forme:
pluralitatea necesară
pluralitatea constituită
pluralitatea ocazională (participaţia penală)
recunoaşterea pluralităţii de infracţiunii
cunoaşterea formelor pluralităţii de infracţiuni
analiza motivată a speţelor soluţionate de
organele judiciare competente
40
8.2. Participaţia penală
8.2.1. Aspecte generale
În conformitate cu dispoziţiile art. 144 Cod penal, participaţia penală
constituie infracţiune. Astfel, în cuprinsul acestui articol se arată că prin
"săvârşirea unei infracţiuni" sau "comiterea unei infracţiuni" se înţelege
săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca
autor, instigator sau complice.
Participaţia penală există atunci când sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
a) Să existe o pluralitatea de infractori
b) Să existe o legătură subiectivă între participanţi
c) Să existe o cooperarea materială sau intelectuală
d) Săvârşirea aceleiaşi infracţiuni
e) Cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal
al infracţiunii
8.2.2. Felurile participaţiei penale
În legislaţia şi doctrina penală felurile participaţiei penale sunt
determinate în raport de diferite criterii.
a) În funcţie de poziţia subiectivă a participanţilor, participaţia este de
două feluri: participaţie proprie şi participaţie improprie.
b) Având în vedere posibilitatea stabilirii rolului fiecărui participant la
săvârşirea faptei, participaţia poate fi determinabilă şi indeterminabilă
c) În funcţie de natura contribuţiei participanţilor la comiterea
infracţiunii participaţia se poate realiza, potrivit dispoziţiilor art. 23 Cod penal
şi doctrinei penale, în forma: autoratului, coautoratului, instigării şi
complicităţii
d) În literatura juridică de specialitate se mai face distincţie între
participaţia principală şi participaţia secundară.
8.3. Autoratul
Potrivit dispoziţiilor art. 24 Cod penal autor este persoana care
săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.
Autorul poate săvârşi fapta prevăzută de legea penală fie cu intenţie,
directă sau indirectă, fie din culpă, cu prevedere sau fără prevedere, fie cu
praeterintenţie, sau chiar fără vinovăţie.
41
8.4. Coautoratul
Coautori sunt persoanele care cooperează ocazional şi în baza unei
legături subiective, cu acte de executare, la comiterea în comun a aceleiaşi
infracţiuni.
Pentru a exista participaţie sub forma coautoratului este necesar să fie
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) Să se realizeze o legătură subiectivă între participanţi (coautori).
b) Să existe contribuţia a cel puţin două persoane la comiterea
împreună sau în comun a faptei prevăzute de legea penală.
Datorită specificului lor anumite infracţiuni nu pot fi comise în
participaţie sub forma coautoratului.
Aceste infracţiuni sunt:
a) infracţiunile cu autor unic
b) infracţiunile omisive, prin inacţiune
c) infracţiunile din culpă.
8.5. Instigarea
„Instigator este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană
să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală” (art. 25 Cod penal).
Pentru existenţa instigării este necesar să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
a) Existenţa legăturii subiective între instigator şi instigat
b) Să existe o activitate de determinare din partea instigatorului faţă de
instigat
c) Activitatea de determinare să fie anterioară începerii executării
acţiunii sau inacţiunii
d) Instigatul să înceapă săvârşirea acţiunii la care a fost determinat sau
să se fi abţinut să efectueze acţiunea cerută de lege.
Felurile instigării sunt determinate de următoarele criterii de
clasificare:
a) Având în vedere numărul persoanelor care instigă, instigarea poate
fi: instigare cu un singur instigator şi instigare cu mai mulţi instigatori
b) Având în vedere numărul de persoane faţă de care se desfăşoară
activitatea de instigare, instigarea poate fi: instigare individuală şi instigare
colectivă
c) După mijloacele folosite de instigator pentru determinare, instigarea
42
poate fi: instigare simplă şi instigare calificată
d) După modul de acţiune al insigatorului pentru determinarea
insigatului: instigare imediată şi instigare mediată
e) Având în vedere modul deschis sau ascuns în care acţionează
instigatorul, insigarea poate fi: instigare evidentă, explicită sau deschisă şi
instigare ascunsă, insidioasă f) După rezultatul obţinut în determinarea instigatului, instigarea poate
fi: instigare reuşită, perfectă, urmată de executare, şi instigare neizbutită,
neurmată de executare.
Potrivit art. 29 Cod penal actele de instigare neurmate de executarea
faptei, precum şi actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de
împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, se sancţionează.
Aceste acte nu se sancţionează, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică, afară de cazul când
actele îndeplinite de autor până în momentul desistării constituie altă faptă
prevăzută de legea penală.
8.6. Complicitatea
Potrivit dispoziţiilor art. 26 Cod penal, complice este persoana care, cu
intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală.
Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza
pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Condiţiile complicităţii:
a) Să existe intenţie
b) Contribuţia efectivă a complicelui la săvârşirea de către altă persoană
a faptei prevăzute de legea penală
c) Săvârşirea de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea
penală, la care complicele îşi aduce aportul
Potrivit doctrinei penale, felurile complicităţii sunt diferenţiate în
funcţie de umătoarele criterii:
a) Având în vedere natura ajutorului dat la săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală complicitatea poate fi: complicitate materială şi
complicitate intelectuală (morală).
b) După modul în care se realizează contribuţia complicelui,
compliciatea poate fi: complicitate nemijlocită şi complicitate mediată.
c) După momentul în care se acordă sprijinul, complicitatea poate fi:
complicitate la pregătirea faptei (complicitate anterioară) şi complicitate la
43
executare (complicitate concomitentă).
d) După aspectul dinamic al contribuţiei complicelui la săvârşirea faptei
se disting: complicitate prin acţiune (comisivă) şi complicitate prin
inacţiune.
8.7. Participaţia la infracţiunile cu subiect special
Potrivit opiniilor exprimate în doctrină participaţia la infracţiunile cu
subiect activ special este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii.
Coautoratul este posibil la infracţiunile cu subiect activ special atunci
când făptuitorii (coautorii) au calitatea specială cerută de lege (funcţionar,
gestionar, etc.).
8.8. Participaţia improprie
Participaţia improprie (atipică) se caracterizează prin aceea că există o
cooperare materială a participanţilor la comiterea faptei prevăzute de legea
penală, însă lipseşte legătura subiectivă dintre aceştia.
Participaţia improprie se poate realiza în două modalităţi:
a) modalitatea intenţie şi culpă;
b) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie.
8.9. Pedeapsa în caz de participaţie
8.9.1. Pedeapsa în caz de participaţie penală
Potrivit dispoziţiilor art. 27 Cod penal instigatorul şi complicele la o
faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama
de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art.
72.
Participantul nu se pedepseşte dacă în cursul executării, dar înainte de
descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia.
Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă
infracţiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă.
8.9.2. Circumstanţele personale şi reale
Circumstanţele sunt reglementate în art. 28 din Codul penal, legiuitorul
stabilind şi efectul acestora asupra participanţilor.
44
După cum privesc fapta sau pe făptuitor, circumstanţele se clasifică în
circumstanţe persoanale şi circumstanţe reale.
Potrivit art. 28 Cod penal, circumstanţele privitoare la persoana unui
participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi.
În conformitate cu dispoziţiile art. 28 alin. 2 Cod penal, circumstanţele
privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care
aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
Test de autoevaluare nr. 8- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările
pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):
Bibliografia Capitolului 8
1. Mitrache, C-tin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea
generală, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Edit. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009.
2. Radu, M.N, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2010.
1. Autorul săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală:
a) prin înlesnirea acesteia;
b) direct şi nemijlocit;
c) prin ajutarea altei persoane.
2. Complice este:
a) persoana care ajută, fără intenţie, la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală;
b) persoana care promite, înainte de săvârşirea faptei,
că va tăinui bunurile provenite din aceasta;
c) persoana care promite în timpul săvârşirii faptei că
va favoriza pe infractor.
45
BIBLIOGRAFIE
1. Basarab, M., Paşca, V., Mateuţ, Ghe., Butiuc, C-tin., Codul penal
comentat. Vol. I. Partea generală, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
2. Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Edit. C.H.Beck, Bucureşti,
2006;
3. Bulai, C., Bulai N. Bogdan, Manual de drept penal – partea
generală, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
4. Crişu, A, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte
de drept comparat, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
5. Lefterache L., Drept penal-Partea generală - Curs pentru studenţii
anului II, Edit. Universul juridic, Bucureşti, 2009;
6. Mitrache, C-tin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea
generală, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Edit. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009;
7. Radu, M. N, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2010.
8. Streteanu, F. Tratat de drept penal. Partea generală, Volumul I,
Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
46
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE
DE AUTOEVALUARE
Testul de autoevaluare nr. 1
1. a
2. a
Testul de autoevaluare nr. 2
1. a
Testul de autoevaluare nr. 3
1. c
2. b
Testul de autoevaluare nr. 4
1. a, b
2. a, b, c
Testul de autoevaluare nr. 5
1. c
2. a
Testul de autoevaluare nr. 6
1. b
Testul de autoevaluare nr. 7
1. b
2. a
Testul de autoevaluare nr. 8
1. b
2. b, c
47
TEME DE VERIFICARE PROPUSE:
1. Formele vinovăției.
2. Pedepsele ce se pot aplica minorilor.