13 Veghetorul nevazut - Stirile profetice „Future News” 09 2009

Volumul 13, nr. 9, septembrie 2009

Veghetorul nevăzut

Profeţi şi Regi, p.523

„Din cauza nebuniei şi slăbiciunii lui Belşaţar, nepotul lui Nebucadneţar,

Babilonul cel îngâmfat avea să cadă în curând. Pentru că a avut acces în tinereţe la

o parte din autoritatea imperială, Belşaţar s-a proslăvit în puterea lui şi şi-a înălţat

inima împotriva Dumnezeului cerului. El a avut multe ocazii pentru a cunoaşte

voinţa divină şi pentru a înţelege răspunderea de o respecta. El ştiuse despre

alungarea bunicului lui, prin hotărârea lui Dumnezeu, din societatea oamenilor şi

era familiarizat cu pocăinţa lui Nebucadneţar şi cu vindecarea lui supranaturală.

Totuşi, Belşaţar a lăsat ca iubirea de plăceri şi proslăvirea de sine să şteargă lecţiile

pe care nu trebuia să le uite niciodată. El a risipit ocaziile care i-au fost date cu

atâta îndurare şi a neglijat să folosească mijloacele pe care le avea la îndemână

pentru o cunoaşterea mai amplă a adevărului. Belşaţar a trecut cu indiferenţă pe

lângă ceea ce Nebucadneţar câştigase până la urmă cu preţul unei umilinţe şi

suferinţe nespuse.

„Prea puţin se gândea Belşaţar la faptul că un Martor ceresc era de faţă la

petrecerea lui idolatră; că un Observator divin, necunoscut, privea la scena

profanării, auzea petrecerea hulitoare şi vedea idolatria. În curând, Oaspetele

neinvitat Şi-a făcut simţită prezenţa. Când petrecerea era la culme, a apărut o mână

şi a scris pe zidurile palatului litere care străluceau ca focul – cuvinte care, deşi

necunoscute mulţimii celei mari, erau o prevestire a nenorocirii pentru conştiinţa

acum trezită a împăratului şi a invitaţilor lui.

„Petrecerea îngâmfată s-a liniştit îndată, când bărbaţii şi femeile, cuprinşi de o

groază de nedescris, priveau mâna care scria încet literele misterioase. Pe

dinaintea lor treceau ca într-o privelişte panoramică faptele vieţii lor nelegiuite;

aveau simţământul că erau aduşi înaintea barei de judecată a veşnicului Dumnezeu,

a cărui putere tocmai o sfidaseră. Acolo unde, cu câteva clipe înainte, fuseseră

râsete şi vorbe de duh hulitoare, erau feţe palide şi strigăte de spaimă. Când

Dumnezeu îi face pe oameni să se teamă, ei nu-şi pot ascunde intensitatea

groazei”. – Profeţi şi Regi, p.524. [3]

Dragi cititori,

of 43

Am început să tratăm un nou subiect în acest număr din septembrie 2009. Speranţa

noastră este că veţi citi articolul acesta cu inima deschisă şi veţi înţelege semnificaţia

mesajului conţinut în el.

Celor care au urmărit îndeaproape ultimele 11 numere ale publicaţiei, le spunem că

intenţionăm să continuăm seria aceasta într-unul dintre numerele următoare. Dacă sunteţi

abia la începutul lecturii, vă încurajăm să vizitaţi pagina noastră de Internet la adresa

www.futurenews.org. Acolo, veţi găsi toate articolele precedente, în format pdf, disponibile

pentru a fi preluate şi tipărite. Articolele care se ocupă de cele şapte peceţi au început în

numărul din septembrie 2008, cu o scurtă abatere în numărul din noiembrie 2008, care a

tratat solia ploii târzii. Aceste articole merită să fie citite. Materialul pe care îl conţin vă va

stârni interesul cu privire la poziţia în care ne aflăm în istorie şi vă va pregăti pentru articolele

ce urmează.

Inspiraţia ne învaţă că Dumnezeu nu Se schimbă niciodată şi că lucrările Sale cu oamenii

sunt întotdeauna la fel:

„Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-aţi

fost nimiciţi” (Maleahi 3,6).

„Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!” (Evrei 13,8).

„Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl

luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17).

„Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o

asemănare izbitoare în orice reformă mare, sau mişcare religioasă. Principiile lui

Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt totdeauna aceleaşi. Mişcările importante

ale prezentului îşi au paralele [4] în acelea ale trecutului, iar experienţa bisericii din

primele veacuri are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru”. – Tragedia

veacurilor, p.343.

Felul lui Dumnezeu de a lucra cu împăratul Nebucadneţar este o ilustraţie a Evangheliei

veşnice, deoarece „procedeele Sale cu oamenii sunt întotdeauna aceleaşi”.

Evanghelia veşnică este prezentată în solia primului înger din Apocalipsa 14:

„Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie

veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei

seminţii, oricărei limbi şi ori cărui norod. El zicea cu glas tare: ‘Temeţi-vă de

Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a

făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!’” (Apocalipsa 14,6.7).

of 43

http://www.futurenews.org/

Evanghelia din aceste două versete este aceeaşi Evanghelie care i-a fost propovăduită lui

Adam şi, ca urmare, este identificată ca fiind Evanghelia veşnică. Ea este aceeaşi Evanghelie

din Geneza, până în Apocalipsa.

„Solia proclamată de îngerul care zbura prin mijlocul cerului este Evanghelia

veşnică, aceeaşi Evanghelie care a fost declarată în Eden, când Dumnezeu i-a zis

şarpelui: ‘Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei.

Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul’ (Geneza 3,15). Aici a fost

prima făgăduinţă cu privire la un Mântuitor care va sta pe câmpul de bătălie spre a

lupta cu puterea lui Satana şi spre a-l birui. Domnul Hristos a venit în lumea noastră

pentru a reprezenta caracterul lui Dumnezeu, aşa cum este prezentat de Legea Sa

sfântă, deoarece Legea Sa este o transcriere a caracterului Său. Domnul Hristos a

fost atât Legea, cât şi Evanghelia. Îngerul care proclamă Evanghelia veşnică,

proclamă Legea lui Dumnezeu, deoarece Evanghelia mântuirii îi aduce pe oameni la

ascultarea faţă de Lege, prin care caracterul lor este format după chipul divin”. –

Selected Messages, cartea 2, p.106.

Evanghelia este lucrarea lui Hristos de a pune vrăjmăşie între sămânţa lui Satana şi

sămânţa lui Hristos. Evanghelia este lucrarea lui Hristos de a produce două clase de

închinători. Când au proclamat prima solie îngerească, milleriţii au prezentat Evanghelia

veşnică şi, în acelaşi timp, au avut experienţa Evangheliei veşnice, deoarece până în 22

octombrie, 1844, s-au format şi s-au dezvoltat două clase de închinători. Unii L-au urmat pe

Hristos în sfânta sfintelor, iar ceilalţi au continuat să îşi trimită rugăciunile spre sfânta. O clasă

a intrat într-o experienţă cu Hristos, iar cealaltă a intrat într-o experienţă cu Satana, deoarece

Hristos îndeplinise Evanghelia Sa, prin Duhul Sfânt, şi pusese vrăjmăşie între sămânţa lui

Satana şi sămânţa lui Hristos.

Spiritul Profetic identifică într-o modalitate clară faptul că Evanghelia veşnică le-a fost

descoperită milleriţilor în „timpul sfârşitului”, în 1798, când cartea lui Daniel a fost

desigilată.

„În profeţia primei solii îngereşti din Apocalipsa capitolul 14, este profetizată o

mare redeşteptare religioasă, ca urmare a vestirii apropiatei veniri a lui Hristos. Un

înger este văzut zburând ‘prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-

o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi

şi oricărui norod. El zice cu glas tare: Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a

venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi

izvoarele apelor!’ (versetele 6.7).

of 43

„Faptul că un înger este prezentat a fi vestitorul acestei avertizări este

semnificativ. Prin curăţia, slava şi puterea solului ceresc, înţelepciunii divine i-a

plăcut să reprezinte caracterul înălţat al lucrării ce trebuia să fie îndeplinită prin

solia, puterea şi slava care urmau să o însoţească. Zborul îngerului ‘prin mijlocul

cerului’, ‘glasul cel tare’ cu care este [5] avertizarea şi propovăduirea ei tuturor

celor ‘care locuiesc pe pământ’ – la orice neam, seminţie, limbă şi norod – arată

repeziciunea şi extinderea mondială a mişcării.

„Solia oferă şi lumină cu privire la timpul în care trebuie să aibă loc

această mişcare. Ea este declarată a fi o parte din ‘Evanghelia veşnică’

şi anunţă începutul judecăţii. Solia mântuirii a fost predicată în toate

veacurile, dar solia aceasta este o parte a Evangheliei care urma să fie

predicată numai în zilele de pe urmă, căci numai atunci avea să fie

adevărat că ceasul judecăţii a venit. De fapt, proorociile prezintă o

succesiune de evenimente care duc la începutul judecăţii. Acest lucru este

adevărat în mod deosebit cu privire la cartea lui Daniel. Totuşi, lui Daniel i-a fost

cerut să sigileze ‘până la vremea sfârşitului’ partea aceea din proorocie care avea

legătură cu zilele din urmă. O solie cu privire la judecată, întemeiată pe

împlinirea acelor profeţii, nu putea fi proclamată, decât atunci când va

sosi această vreme. Totuşi, în timpul sfârşitului, spune profetul, ‘mulţi vor citi şi

cunoştinţa va creşte’ (Daniel 12,4).

„Apostolul Pavel avertizase biserica să nu aştepte revenirea lui

Hristos în zilele sale. ‘Ziua aceea nu va veni’, spunea el, ‘până când nu va veni

lepădarea de credinţă şi se va descoperi omul fărădelegii (2 Tesaloniceni 2,3). Nu

putem aştepta venirea Domnului nostru, până după marea apostazie şi după

perioada lungă de domnie a ‘omului fărădelegii’. ‘Omul fărădelegii’, care mai este

numit ‘Taina nelegiuirii’, ‘fiul pierzării’ şi ‘acel nelegiuit’, reprezintă papalitatea

care, aşa cum a fost prevestit în profeţie, urma să-şi menţină supremaţia timp de

1260 de ani. Această perioadă s-a încheiat în anul 1798. Venirea lui

Hristos nu putea avea loc înainte de acel timp. Pavel cuprinde în avertizarea

lui întreaga dispensaţiune creştină, până în anul 1798. În această perioadă trebuia

să fie predicată solia cu privire la a doua venire a lui Hristos.

„O astfel de solie nu a fost proclamată niciodată în veacurile trecute. Pavel, aşa

cum am văzut, n-a predicat-o; el le arăta fraţilor săi că venirea Domnului urma să

of 43

aibă loc într-un viitor foarte îndepărtat. Nici reformatorii nu au predicat-o. Martin

Luther situa judecata cam la 300 de ani în viitor faţă de timpul lui. Totuşi, de

la anul 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată, cunoaşterea profeţiilor a

crescut şi mulţi au vestit mesajul solemn al judecăţii ce se apropia”. – Tragedia

veacurilor, p.355,356.

Solia primului înger a venit în 1798, când cartea lui Daniel a fost desigilată. Solia urma să

anunţe începerea judecăţii în 22 octombrie, 1844. În perioada dintre 1798 şi 1844, găsim

sosirea, dezvoltarea, proclamarea, experienţa şi concluzia Evangheliei veşnice reprezentate de

primul înger din Apocalipsa 14.

Este important să observăm că, atunci când au îndeplinit lucrarea de propovăduire a

soliei primului înger din Apocalipsa 14, milleriţii au propovăduit, de fapt, o profeţie din cartea

lui Daniel. Este uşor să privim harta pionierilor din 1843 şi să observăm că, deşi harta

reprezintă mesajul pe care l-au proclamat milleriţii, în ea nu se află nicio referire directă la

prima solie îngerească din Apocalipsa 14. Milleriţii au propovăduit solia primului înger,

prezentând profeţia celor 2300 de ani din Daniel 8,14.

Solia primului înger spune că „a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu”, iar profeţia

celor 2300 de ani stabileşte cu exactitate când soseşte în istorie acea judecată. Solia primului

înger s-a împlinit prin prezentarea unei profeţii din cartea lui Daniel, iar solia îngerului al

treilea se va împlini tot prin prezentarea [6] unei profeţii din cartea lui Daniel. Profeţia din

Daniel 8,14, cu privire la cei 2300 de ani, indică începerea judecăţii, iar când aceasta i-a fost

prezentată lumii de către milleriţi, mesajul lor a împlinit solia primului înger. Daniel 11,40-45

conţine evenimentele legate de încheierea timpului de probă, iar când profeţia aceasta îi va fi

prezentată lumii, solia îngerului al treilea se va împlini. Daniel 8,14 şi Daniel 11,40-45

constituie una şi aceeaşi profeţie, prin faptul că una identifică începutul judecăţii, iar a doua

identifică sfârşitul judecăţii.

Când au propovăduit profeţia celor 2300 de ani, milleriţii au împlinit solia primului înger în

cel puţin două modalităţi. Ei nu numai că au identificat cu exactitate ceasul istoric când urma

să înceapă judecata lui Dumnezeu, ci au şi trăit experienţa Evangheliei veşnice, aşa cum este

ilustrată în solia primului înger. Schimbarea caracterului, realizată prin intermediul

Evangheliei, are loc prin lucrarea Duhului Sfânt, iar acea lucrare constituie un proces din trei

etape.

„Când le-a descris lucrarea Duhului Sfânt, Hristos a căutat să le insufle

ucenicilor aceeaşi bucurie şi aceeaşi nădejde care se aflau în inima Sa. El Se bucura

pentru că putea să-i dea bisericii Sale un ajutor atât de îmbelşugat. Duhul Sfânt era

cel mai de seamă dar pe care-l putea cere de la Tatăl pentru înălţarea poporului

of 43

Său. Duhul trebuia să fie dat ca o putere înnoitoare, căci, fără aceasta, jertfa lui

Hristos n-ar fi folosit la nimic. În decursul veacurilor, puterea răului se întărise, iar

supunerea oamenilor faţă de această putere satanică era uluitoare. Păcatul nu

putea să fie oprit şi înfrânt, decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane a

Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii

dumnezeieşti. Doar Duhul face să aibă efect lucrarea săvârşită de Mântuitorul lumii.

Prin Duhul ajunge inima curată. Prin Duhul ajunge credinciosul părtaş al naturii

divine. Hristos a dat Duhul Său cu putere divină pentru a birui toate înclinaţiile spre

rău, moştenite şi cultivate, şi pentru a întipări caracterul Său în biserică.

„Isus a spus despre Duhul: ‘El Mă va proslăvi’. Mântuitorul venise pentru a-L

proslăvi pe Tatăl, descoperind dragostea Lui. Tot astfel, Duhul trebuia să-L

proslăvească pe Hristos, arătând lumii harul Lui. În natura omenească trebuia să se

refacă însuşi chipul lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu şi a lui Hristos necesită

desăvârşirea caracterului poporului Său .

„‘Când va veni El [Duhul adevărului], va dovedi lumea vinovată în ce

priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata’ . Predicarea Cuvântului nu va fi de

niciun folos fără prezenţa continuă a Duhului Sfânt şi fără ajutorul Său neîncetat.

Acesta este singurul Învăţător capabil al adevărului dumnezeiesc. Adevărul va trezi

conştiinţa şi va transforma viaţa, numai atunci când este însoţit în inimă de Duhul.

Poate că cineva este în stare să prezinte litera Cuvântului lui Dumnezeu, poate că

are cunoştinţă cu privire la toate poruncile şi făgăduinţele lui, dar, dacă Duhul Sfânt

nu sădeşte adevărul în inimă, niciun suflet nu va cădea pe Stâncă, să se

zdrobească. Fără conlucrarea Duhului lui Dumnezeu, învăţătura, oricât de multă, şi

avantajele, oricât de strălucite, nu fac din om un mijloc de răspândire a luminii.

Semănarea seminţei Evangheliei nu va avea succes, decât atunci când seminţele

sunt trezite la viaţă de roua cerului. Înainte ca vreo carte a Noului Testament să fi

fost scrisă, înainte ca vreo predică de vestire a Evangheliei să se fi rostit, după

înălţarea lui Hristos la cer, Duhul Sfânt a venit asupra apostolilor plecaţi în

rugăciune. După aceea, vrăjmaşii lor au spus: ‘Aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura

voastră’ (Fapte 5,28).

„Hristos a făgăduit bisericii Sale darul Duhului Sfânt, [7] şi făgăduinţa ne

aparţine în aceeaşi măsură ca şi celor dintâi ucenici. Dar, ca oricare altă făgăduinţă,

şi aceasta este dată în mod condiţionat. Sunt mulţi care cred şi mărturisesc că au

încredere în făgăduinţa Domnului. Ei vorbesc despre Hristos şi despre Duhul Sfânt

şi, cu toate acestea, n-au niciun folos. Ei nu-şi supun sufletul pentru a fi îndrumat şi

of 43

călăuzit de puterile cereşti. Noi nu putem folosi Duhul Sfânt. Duhul trebuie să ne

folosească pe noi. Dumnezeu lucrează prin Duhul în poporul Său ‘şi voinţa şi

înfăptuirea după buna Lui plăcere’ (Filipeni 2,13). Dar mulţi nu vor să se supună

acestei acţiuni. Ei doresc să se conducă singuri. Din cauza aceasta nici nu primesc

darul ceresc. Duhul Sfânt le este dat numai acelora care Îl caută cu umilinţă pe

Dumnezeu şi urmează călăuzirea şi harul Său. Puterea lui Dumnezeu aşteaptă să fie

cerută şi primită. Această binecuvântare făgăduită, dacă este cerută prin credinţă,

aduce cu sine toate celelalte binecuvântări. Ea se dă potrivit cu bogăţiile harului lui

Hristos, iar El este gata să dea fiecărui suflet atât cât poate să primească”. – Hristos

Lumina lumii, p.671-672.

Perioada dintre 1798 şi 1844 a fost perioada soliilor primului şi celui de-al doilea înger.

Prima solie a sosit în 1798 şi a primit putere în 11 august, 1840. A doua solie a sosit în iunie

1842 şi a primit putere în august 1844. În această perioadă, puterea Duhului Sfânt s-a

manifestat şi a adus la îndeplinire mesajul Evangheliei veşnice pentru milleriţi.

„O putere transformatoare a însoţit propovăduirea primei şi a celei de a doua

solii îngereşti, la fel cum însoţeşte solia îngerului al treilea. În mintea oamenilor au

fost stabilite convingeri durabile. Puterea Duhului Sfânt s-a manifestat. A avut loc

un studiu atent al Scripturilor, punct cu punct. Aproape nopţi întregi au fost

dedicate unei cercetări stăruitoare a Cuvântului. Noi am cercetat adevărul ca pe o

comoară ascunsă. Domnul ni S-a descoperit. Lumina a venit asupra profeţiilor, iar

noi am ştiut că primeam învăţătura divină”. – Selected Messages, cartea 2, p.109.

Puterea transformatoare a Duhului Sfânt a adus la îndeplinire mesajul Evangheliei veşnice

pentru milleriţi în perioada 1798-1844. Lucrarea Duhului Sfânt, care realizează transformarea

cerută de Evanghelie, este constituită de un proces din trei etape:

1) Convingerea cu privire la păcat.

2) Neprihănire.

3) Judecată.

Sanctuarul, unde găsim „calea” lui Dumnezeu, ne învaţă tocmai acelaşi adevăr.

„Dumnezeule, căile Tale sunt sfinte! Care Dumnezeu este mare ca Dumnezeul

nostru?” (Psalmi 77,13).

„Calea Ta, O Dumnezeule, este în sanctuar: Care Dumnezeu este mare ca

Dumnezeul nostru” (Psalmi 77,13 – traducere din versiunea engleză). ]

Calea lui Dumnezeu este aceea de a convinge cu privire la păcat, neprihănire şi judecată.

Dacă ne gândim la curtea sanctuarului, găsim acolo convingerea cu privire la păcat. În sfânta,

vedem neprihănirea ilustrată în viaţa sfinţită. În sfânta sfintelor, găsim proslăvirea realizată

of 43

prin legătura cu judecata. Lucrarea de transformare săvârşită de Evanghelia veşnică prin

puterea Duhului Sfânt este un proces din trei etape.

Acea lucrare din trei etape este consemnată într-o modalitate precisă în versetul şapte

din Apocalipsa 14, când îngerul strigă: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a

venit ceasul judecăţii Lui”. A ne teme de Dumnezeu înseamnă a fi convinşi cu privire la

păcat. A-I da slavă lui Dumnezeu înseamnă a-i îngădui Duhului Sfânt să folosească această

convingere cu privire la păcat spre a-l aduce pe păcătosul cel convins la piciorul crucii, în

scopul de a primi îndreptăţirea. Când este îndreptăţit, credinciosul va primi imediat puterea

Duhului Sfânt pentru a-I da slavă Tatălui lui ceresc, printr-o experienţă continuă a sfinţirii.

Apoi, Duhul Sfânt îi va da putere credinciosului să stea în picioare la judecată şi, în felul

acesta, să dea cinste atât Tatălui, cât şi Fiului. [8]

1) A ne teme de Dumnezeu înseamnă convingerea cu privire la păcat.

2) A-I da slavă lui Dumnezeu înseamnă manifestarea neprihănirii.

3) Acea manifestare a neprihănirii conduce la judecată.

Solia primului înger este Evanghelia veşnică, iar procesul din trei etape pe care Duhul

Sfânt îl foloseşte spre a realiza transformarea credinciosului este identificat într-o modalitate

precisă în această solie. Milleriţii au avut experienţa Evangheliei, pe parcursul istoriei dintre

prima şi a doua solie îngerească.

1) William Miller a vestit o solie înspăimântătoare care a adus cu ea convingerea cu

privire la păcat.

2) În perioada vestirii soliei strigătului de la miezul nopţii, între 17 şi 22 octombrie,

1844, cei care au proclamat solia I-au dat slavă lui Dumnezeu.

3) Apoi, în 22 octombrie, 1844, ei au intrat în perioada judecăţii de cercetare.

Mesajul lui Miller a fost primul pas realizat de Duhul Sfânt în lucrarea Evangheliei –

convingerea cu privire la păcat. Pasul al doilea a fost manifestarea puterii lui Dumnezeu în

timpul vestirii soliei strigătului de la miezul nopţii, când milleriţii I-au dat slavă lui Dumnezeu.

Pasul al treilea a fost începerea judecăţii de cercetare, în 22 octombrie, 1844. Istoricii

adventismului, ne spun că, la 22 octombrie, 1844, mişcarea a scăzut de la 50000 de oameni,

la 50 de oameni, iar în punctul acela Evanghelia veşnică îşi îndeplinise lucrarea de a pune

vrăjmăşie între sămânţa lui Satana şi sămânţa lui Hristos. Cei care au intrat prin credinţă în

sfânta sfintelor, L-au văzut pe Hristos ca Mare Preot, dar cei care au rămas în sfânta l-au găsit

acolo pe Satana, personificându-L pe Hristos. Din 1798, până în 1844, procesul din trei etape

al Evangheliei veşnice a fost realizat pentru milleriţi, în timp ce ei au proclamat această

Evanghelie veşnică.

of 43

Ca adventişti de ziua a şaptea, noi înţelegem că prima solie îngerească a sosit în 1798 şi

a primit putere în 1840, când îngerul din Apocalipsa a coborât, având cărticica lui Daniel

deschisă în mână. De asemenea, înţelegem că îngerii din Apocalipsa nu reprezintă îngeri reali,

ci sunt simboluri profetice ale lucrării îndeplinite de poporul lui Dumnezeu în acel punct

corespunzător al istoriei.

„Am avut ocazii preţioase de a câştiga experienţă. Am avut o experienţă cu

privire la vestirea soliilor primului, celui de-al doilea şi al treilea înger. Ei

sunt reprezentaţi zburând prin mijlocul cerului, proclamând o solie de avertizare

pentru lume şi având o misiune specială pentru oamenii care trăiesc în ultimele zile

ale istoriei acestui pământ. Nimeni nu aude glasul acestor îngeri, deoarece ei sunt

un simbol al poporului lui Dumnezeu, care lucrează în armonie cu cerul. Bărbaţi şi

femei, iluminaţi de Duhul lui Dumnezeu, sunt sfinţiţi prin adevăr şi proclamă cele

trei solii în ordinea lor”. – Schiţe din viaţă, p.429.

Înţelegem că, deşi primul înger a venit în 1798, când cartea lui Daniel a fost desigilată,

îngerul cel puternic din Apocalipsa a coborât şi a dat putere mesajului abia în 11 august, 1840,

când a fost confirmat principiul an/zi. De asemenea, înţelegem că primul înger din Apocalipsa

14 şi îngerul din Apocalipsa 10 constituie unul şi acelaşi înger şi că ambii sunt simboluri care

reprezintă două aspecte ale lucrării săvârşite de poporul lui Dumnezeu în acea perioadă

istorică. Unul marchează venirea soliei, în 1798, iar celălalt marchează împuternicirea soliei, în

1840. [9]

Uriah Smith exprimă acest adevăr foarte bine:

„Cronologia evenimentelor din Apocalipsa 10 este stabilită de faptul că îngerul

acesta este identic primului înger din Apocalipsa 14. Elementele de identitate dintre

ei sunt uşor de văzut:

1) Ambii au o solie specială;

2) Ambii îşi vestesc solia cu glas tare;

3) Ambii folosesc un limbaj similar, referindu-se la Marele Creator şi făcător

al cerurilor, pământului, mării şi al lucrurilor care se află în ele;

4) Ambii proclamă timpul, unul declarând ca nu va mai fi zăbavă, iar celălalt

că a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu.

„Totuşi, solia din Apocalipsa 14,6 are loc la începutul timpului sfârşitului. Ea

este o proclamare a venirii ceasului judecăţii lui Dumnezeu şi, de aceea, trebuie să

îşi aibă aplicaţia în ultima generaţie. Apostolul Pavel nu a predicat despre sosirea

ceasului judecăţii. Luther şi colaboratorii lui nu au predicat despre acest fapt. Pavel

of 43

a vorbit despre o judecată care va veni într-un viitor nedefinit, iar Luther a plasat-o

la cel puţin trei sute de ani în viitor, faţă de timpul lui. Mai mult, apostolul Pavel

avertizează biserica să nu predice faptul că judecata lui Dumnezeu a venit, până la

un anumit timp. În 2 Tesaloniceni 2,1-3, el spune: ‘Cât priveşte venirea Domnului

nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă

lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh,

nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua

Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va

veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul

fărădelegii, fiul pierzării”. Aici, Pavel ni-l prezintă pe omul fărădelegii, cornul cel

mic, papalitatea şi, în avertizarea lui, cuprinde întreaga perioadă a supremaţiei

papalităţii care, aşa cum am observat deja, a continuat 1260 de ani şi s-a încheiat în

1798. Prin urmare, în 1798, restricţia cu privire la proclamarea venirii zilei judecăţii

a încetat. În 1798 a început timpul sfârşitului, iar sigiliul de pe cărticică a fost rupt.

Aşadar, odată cu perioada aceea, îngerul din Apocalipsa 14 a început să proclame

faptul că a sosit ceasul judecăţii şi, tot de la data aceea, îngerul din cap 10 şi-a

ocupat poziţia pe mare şi pe uscat şi a declarat că nu va mai fi zăbavă. Nu poate fi

nicio îndoială cu privire la identitatea lor, iar toate argumentele pentru localizarea

unuia sunt la fel de valabile în cazul celuilalt”. – Uriah Smith, Thoughts on Daniel and the

Revelation, p.522.

Ştim că solia primului înger a sosit în 1798 şi că, după aceea, a primit putere în 11

august, 1840. Prin împuternicirea soliei, a început un proces de punere la încercare şi, prin

iunie 1840, bisericile au început să îşi închidă uşile (uşile timpului lor de probă) împotriva soliei

primului înger. Prin vara anului 1844, anunţul profetic că Babilonul căzuse a fost vestit,

deoarece proclamarea celui de-al doilea înger a sosit în istorie. Dacă nu ar fi fost vestită prima

solie, nu ar fi putut exista o a doua, deoarece soliile sunt guvernate de o relaţie „de la cauză,

la efect”, iar Inspiraţia ne-a spus că soliile sunt legate între ele, identificând astfel, printre

altele, că pentru a avea o a doua solie, aceasta trebuie să fie precedată de prima solie.

„Prima şi a doua solie au fost vestite în 1843 şi 1844, iar acum ne aflăm în

timpul propovăduirii celei de a treia, dar încă trebuie să fie propovăduite toate cele

trei. Acum este la fel de important cum a fost oricând înainte ca ele să le fie

repetate acelora care caută adevărul. Noi trebuie să le proclamăm prin cuvântări şi

scrieri, [10] prezentându-le în ordinea lor, precum şi aplicaţia profeţiilor care ne

aduc la solia îngerului al treilea. Fără prima şi a doua solie nu poate să fie a

treia. Aceste solii trebuie să-i fie vestite lumii în publicaţii, în cuvântări, arătând în

of 43

linia istoriei profetice lucrurile care au fost şi cele care vor fi”. – Selected Messages,

cartea 2, p.104.

„Soliile primului, al doilea şi al treilea înger sunt legate între ele”. – Selected

Messages, cartea 2, p.117.

Cele trei solii îngereşti sunt legate între ele printr-o relaţie de la cauză la efect, aşa cum

este ilustrat prin căderea Babilonului. Cea de a doua solie îngerească proclamată în vara

anului 1844 a fost cauzată de faptul că solia primului înger fusese respinsă.

Solia celui de-al doilea înger este:

„Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: ‘A căzut, a căzut Babilonul,

cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!’”

(Apocalipsa 14,8).

Ca adventişti de ziua a şaptea, noi credem că atât căderea Babilonului din istoria lui

Belşaţar, cât şi căderea turnului Babel din istoria lui Nimrod sunt exemple biblice, sau tipuri

care prefigurează căderea Babilonului spiritual din anii 1840 şi, de asemenea, căderea

Babilonului de la sfârşitul lumii. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că procesul din trei

etape – lucrarea Duhului Sfânt care îndeplineşte Evanghelia veşnică – pe care l-am identificat

deja în istoria milleriţilor, poate fi identificat şi în ilustraţia biblică a căderii Babelului lui Nimrod

şi a Babilonului lui Belşaţar.

Toate cele trei evenimente istorice respectă acelaşi model alcătuit din trei paşi:

1) Ele încep cu un mesaj de avertizare, care este respins în cele din urmă.

2) Odată ce mesajul de avertizare este respins, are loc o declaraţie divină care

confirmă acest fapt.

3) După sentinţa divină care confirmă respingerea mesajului, soseşte judecata.

Pentru milleriţi, solia primului înger a fost o avertizare cu privire la faptul că judecata lui

Dumnezeu era pe punctul de a sosi. Solia îngerului al doilea a arătat că avertizarea primului

înger fusese respinsă de bisericile protestante. Apoi, în 22 octombrie, 1844, a sosit solia

îngerului al treilea, deoarece a început judecata. Acelaşi proces din trei paşi este marcat în

istoria căderii Babelului lui Nimrod.

„Dar ce pierdere au suferit aceia care se ridicaseră împotriva lui Dumnezeu!

Scopul lui Dumnezeu a fost ca, atunci când oamenii ar fi pornit să întemeieze

naţiuni în diferite părţi ale pământului, să ducă împreună cu ei cunoaşterea voinţei

Lui, astfel ca lumina adevărului să strălucească cu putere înaintea generaţiilor care

aveau să vină. Noe, predicatorul cel credincios al neprihănirii, a trăit cincizeci

de ani după potop. Sem a mai trăit cinci sute de ani, şi urmaşii lor au avut

of 43

astfel ocazia de a cunoaşte cerinţele lui Dumnezeu şi istoria felului în care El

S-a purtat cu părinţii lor. Dar ei n-au fost binevoitori să asculte aceste

adevăruri care nu le plăceau. Ei nu doreau să ştie ceva despre Dumnezeu.

Prin încurcarea limbilor, ei au fost izolaţi în mare măsură de aceia care puteau să le

dea lumină”. – Patriarhi şi profeţi, p.120.

Noe şi Sem i-au adresat lui Nimrod şi adepţilor lui o solie de avertizare, dar aceasta a fost

respinsă. După ce solia a fost respinsă, a avut loc declaraţia divină care identifica respingerea

aceasta.

„Domnul S-a pogorât să vadă cetatea şi turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor.

[11] Şi Domnul a zis: ‘Iată, ei sunt un singur popor, şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată

de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedeca să facă tot ce şi-au pus în

gând ” (Geneza 11,5.6).

Declaraţia că „nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând” a fost o

declaraţie a faptului că ei respinseseră solia de avertizare vestită de Noe şi Sem. Ştim faptul

acesta, deoarece simbolismul de aici se bazează pe istoria antediluviană, când judecata

Potopului a fost precedată de o declaraţie divină cu privire la gândirea nelegiuită a

antediluvienilor:

„Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului, şi li s-au

născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din

toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci Domnul a zis:

‘Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci şi omul nu este decât carne

păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani’. Uriaşii erau pe pământ

în vremurile acelea, şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele

oamenilor, şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime,

oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi

că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi

numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, şi S-a mâhnit

în inima Lui. Şi Domnul a zis: ‘Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-

am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare, şi până la păsările cerului; căci

Îmi pare rău că i-am făcut’” (Geneza 6,1-7).

Când luăm în considerare că Evanghelia veşnică este un proces din trei paşi, este

interesant că în istoria Potopului găsim solia de avertizare vestită timp de o sută douăzeci de

ani, numai pentru a fi urmată de o respingere a acesteia, aşa cum este dovedit de faptul că

of 43

toate gândurile antediluvienilor erau rele, aşa încât Dumnezeu a făcut o declaraţie tocmai cu

privire la acest lucru, iar apoi a urmat judecata Potopului. Când antediluvienii au dat pe faţă

faptul că respinseseră solia de avertizare a lui Noe, acest lucru a fost dovedit de gândirea lor

îndreptată fără încetare spre rău.

În timpul lui Nimrod, declaraţia care arată că el şi aliaţii lui respinseseră solia de

avertizare s-a referit încă odată la gândirea lor. Nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus

în gând. Ei respinseseră solia de avertizare, iar apoi a venit declaraţia divină care marchează

respingerea lor. După acea declaraţie divină, a urmat judecata reprezentată prin împrăştierea

oamenilor şi încurcarea limbilor.

„‘Haidem! să Ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai

înţeleagă vorba unii altora’. Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa

pământului; aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea cetatea a fost numită

Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ, şi de acolo i-a

împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului” (Geneza 11,7-9).

Am văzut modalitatea în care lucrarea Duhului Sfânt de a îndeplini mesajul Evangheliei

veşnice, alcătuită din trei paşi şi reprezentată de cele trei solii îngereşti din istoria millerită, a

fost prefigurată în istoria căderii turnului Babel. Aceiaşi trei paşi sunt consemnaţi în istoria

căderii Babilonului lui Belşaţar.

În Daniel 5, când Belşaţar îşi găseşte sfârşitul fără a primi niciun ajutor, găsim că o solie

de avertizare este respinsă, după care urmează o declaraţie divină care confirmă că

avertizarea a fost respinsă, iar apoi urmează judecata. Belşaţar recunoaşte într-o modalitate

evidentă că are o problemă uriaşă, atunci când pe zid apare o mână care scrie.

„În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om, şi au scris, în faţa

sfeşnicului, [12] pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut

această bucată de mână, care a scris. Atunci împăratul a îngălbenit, şi gândurile

atât l-au tulburat că i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor, şi genunchii i s-au izbit

unul de altul” (Daniel 5,5.6).

După ce a fost căutat în zadar cineva care putea să interpreteze scrierea de pe zid, în

cele din urmă, Daniel este adus în sala de ospăţ şi începe prin a-i aduce aminte lui Belşaţar

despre solia de avertizare pe care împăratul o respinsese într-o modalitate evidentă.

„Împărate, Dumnezeul cel Prea Înalt dăduse tatălui tău Nebucadneţar:

împărăţie, mărime, slavă şi strălucire; şi din pricina mărimii pe care i-o dăduse,

toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile se temeau şi tremurau

înaintea lui. Căci împăratul omora pe cine voia, şi lăsa cu viaţă pe cine voia; înălţa

pe cine voia, şi scobora pe cine voia. Dar când i s-a îngâmfat inima şi i s-a împietrit

of 43

duhul până la mândrie, a fost aruncat de pe scaunul lui împărătesc şi a fost

despuiat de slava lui; a fost izgonit din mijlocul copiilor oamenilor, inima i s-a făcut

ca a fiarelor, şi a locuit la un loc cu măgarii sălbatici; i-au dat să mănânce iarbă ca

la boi, şi trupul i-a fost udat cu roua cerului, până când a recunoscut că Dumnezeul

cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea. Dar tu,

Belşaţar, fiul lui, nu ţi-ai smerit inima, măcar că ai ştiut toate aceste lucruri.

Ci te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor; vasele din casa Lui au fost aduse

înaintea ta, şi aţi băut vin cu ele, tu şi mai marii tăi, nevestele şi ţiitoarele tale; ai

lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fer, de lemn şi de piatră, care

nici nu văd, nici n-aud, şi nici nu pricep nimic, şi n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna

căruia este suflarea ta şi toate căile tale! De aceea a trimis El acest cap de mână,

care a scris scrierea aceasta” (Daniel 5,18-24).

Belşaţar a cunoscut solia de avertizare.

„Lui Belşaţar i se dăduseră multe ocazii de a cunoaşte şi de a face voia lui

Dumnezeu. El văzuse cum bunicul lui, Nebucadneţar, fusese alungat din

societate. El văzuse cum intelectul cu care monarhul cel mândru se slăvea pe sine

îi fusese luat de Acela care i-l dăduse. El îl văzuse pe împărat alungat din împărăţia

lui şi făcut trăiască în tovărăşia fiarelor de pe câmp. Totuşi, dragostea de

amuzament şi de slăvire de sine a lui Belşaţar a şters lecţiile pe care nu ar fi trebuit

să le uite niciodată, iar el a săvârşit păcate asemănătoare acelora care au adus

judecăţile evidente ale lui Dumnezeu asupra lui Nebucadneţar. El a irosit ocaziile

care i-au fost acordate cu bunătate, neglijând să folosească ocaziile care au fost la

îndemâna lui pentru a se familiariza cu adevărul. ‘Ce trebuie să fac ca să fiu

mântuit?’ era o întrebare pe care împăratul cel mare, dar nesăbuit, a trecut-o cu

vederea cu indiferenţă”. – Bible Echo, 25 aprilie, 1898.

Daniel i-a amintit lui Belşaţar că ştia întreaga solie de avertizare. Totuşi, care a fost solia

de avertizare? A fost solia de avertizare adresată lui Nebucadneţar.

Nu a fost istoria lui Nebucadneţar din capitolul unu, când i-a cercetat pe Daniel şi cei trei

tovarăşi ai lui, după perioada de şcolarizare. Nu a fost solia de avertizare din capitolul doi –

visul lui Nebucadneţar cu privire la chipul împărăţiilor pământului. Nu a fost o solie de

avertizare clădită pe istoria celor trei tineri care au fost aruncaţi în cuptor. Solia de avertizare

pentru Belşaţar a fost solia de avertizare adresată lui Nebucadneţar în capitolul patru.

Odată ce Belşaţar a dovedit că respinsese solia de avertizare adresată lui Nebucadneţar,

este făcută o declaraţie divină care marchează acea respingere.

of 43

„Iată însă scrierea care a fost scrisă: [Mene, Mene, Tekel, Upharsin] ‘Numărat,

numărat, cântărit, şi împărţit!’ Şi iată tâlcuirea acestor cuvinte. Numărat, înseamnă

că Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei, şi i-a pus capăt. Cântărit, înseamnă că ai

fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor! Împărţit, înseamnă că împărăţia ta va

fi împărţită, şi dată Mezilor şi Perşilor!’” (Daniel 5,25-28). [13]

Tot ce a rămas în procesul din trei paşi al Evangheliei veşnice a fost judecata.

„Dar chiar în noaptea aceea, Belşaţar, împăratul Haldeilor, a fost omorât”

(Daniel 5,30).

Istoria lui Nebucadneţar din Daniel 4 este solia de avertizare ce a fost respinsă de

Belşaţar. Din cauza acelei respingeri, a urmat o declaraţie divină, iar apoi a fost executată

pedeapsa.

Aceiaşi trei paşi ilustraţi în căderea Babelului lui Nimrod au fost repetaţi în căderea

Babilonului lui Belşaţar. Dacă înţelegem aceste două evenimente istorice, putem să înţelegem

cum constituie ele o paralelă a istoriei millerite.

Respingerea soliei primului înger a început în iunie 1842. Declararea acestei respingeri –

solia îngerului al doilea – în vara anului 1844, a fost o paralelă a declaraţiei divine din istoria lui

Nimrod şi a lui Belşaţar. Declaraţia din a doua solie îngerească este că „A căzut, a căzut

Babilonul”, marcând astfel faptul că istoria căderii Babilonului din anii 1840 a fost ilustrată

anterior de două ori în istoria profetică a lui Nimrod şi Belşaţar. Începerea judecăţii în 22

octombrie, 1844, a fost o paralelă a judecăţii aduse, atunci când urmaşii lui Nimrod au fost

împrăştiaţi şi limbile au fost încurate, precum şi atunci când Belşaţar a fost ucis, tocmai în

noaptea în care scrierea a apărut pe zid.

Inspiraţia ne spune că lucrările lui Dumnezeu cu oamenii sunt întotdeauna la fel:

„Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o

asemănare izbitoare în orice reformă mare sau mişcare religioasă. Principiile lui

Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt întotdeauna aceleaşi.

Mişcările importante ale prezentului îşi au paralele în acelea ale

trecutului, iar experienţa bisericii din primele veacuri are lecţii de mare valoare

pentru timpul nostru”. – Tragedia veacurilor, p.343.

Aşa cum am arătat, în lucrările Sale cu oamenii, Dumnezeu aduce fără încetare la

îndeplinire Evanghelia veşnică în viaţa lor. Aşa cum am văzut, lucrarea aceasta este

îndeplinită prin Duhul Sfânt, într-un proces alcătuit din trei etape. Solia de avertizare vestită de

of 43

Noe şi Sem este o paralelă a soliei de avertizare adresate lui Nebucadneţar, care, la rândul ei,

este o paralelă a soliei primului înger din istoria millerită.

Declaraţia divină cu privire la Nimrod şi urmaşii lui este o paralelă a declaraţiei divine din

scrierea de pe zid din istoria lui Belşaţar, care, la rândul ei, este o paralelă a declaraţiei divine

din solia îngerului al doilea, din 1844, care a vestit că Babilonul căzuse.

Judecata împotriva lui Nimrod şi a aliaţilor lui, când limbile au fost încurcate şi au fost

împrăştiaţi, este o paralelă a judecăţii împotriva lui Belşaţar, când a fost ucis, care, la rândul

ei, este o paralelă a începutului judecăţii de cercetare, odată cu sosirea îngerului al treilea, în

22 octombrie, 1844.

Este important să analizăm îndeaproape solia de avertizare adresată lui Nebucadneţar,

comparând trăsăturile profetice ale acestor linii profetice paralele. Solia de avertizare adresată

lui Nebucadneţar prefigurează solia de avertizare a primului înger, care, aşa cum am arătat

deja, este Evanghelia veşnică. În solia de avertizare adresată lui Nebucadneţar găsim

Evanghelia veşnică prezentată cu claritate şi cu precizie, deoarece Evanghelia veşnică

produce întotdeauna două clase de închinători. Dezvoltarea acestor două clase este bazată pe

răspunsul lor faţă de solia de avertizare, iar în capitolul patru [14] Nebucadneţar reprezintă

ambele clase de închinători.

Lui Nebucadneţar îi fusese adresată o avertizare.

„Am visat un vis, care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în

patul meu şi vedeniile duhului meu mă umpleau de groază” (Daniel 4,5).

După ce i-a explicat cu înţelepciune visul, Daniel l-a rugat cu dragoste pe Nebucadneţar

să accepte solia de avertizare conţinută în vis.

„Atunci Daniel, numit Beltşaţar, a rămas uimit o clipă, şi gândurile lui îl

tulburau. Împăratul a luat din nou cuvântul, şi a zis: ‘Beltşaţare, să nu te turbure

visul şi tâlcuirea!’. Şi Beltşaţar a răspuns: ‘Domnul meu, visul acesta să fie pentru

vrăjmaşii tăi, şi tâlcuirea lui pentru protivnicii tăi!’ Copacul pe care l-ai văzut, care

se făcuse atât de mare şi puternic, încât i se înălţa vârful până la ceruri şi se vedea

de la toate capetele pământului; copacul acesta, a cărui frunză era aşa de frumoasă

şi care avea roade atât de multe şi în care era hrană pentru toţi, sub care se

adăposteau fiarele câmpului, şi în ramurile căruia îşi făceau cuibul păsările cerului,

eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic, a cărui mărime a crescut şi s-a

înălţat până la ceruri, şi a cărui stăpânire se întinde până la marginile pământului.

Împăratul a văzut pe un străjer sfânt pogorându-se şi zicând: Tăiaţi copacul, şi

nimiciţi-l; dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ, şi legaţi-l cu lanţuri de

fier şi de aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului, şi să stea la un of 43

loc cu fiarele câmpului, până vor trece şapte vremuri peste el. Iată tâlcuirea acestui

fapt, împărate, iată hotărârea Celui Prea Înalt, care se va împlini asupra domnului

meu împăratul. Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele

câmpului, şi îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului şi şapte

vremi vor trece peste tine, până vei cunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste

împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea. Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile

copacului, înseamnă că împărăţia ta îţi va rămâne ţie îndată ce vei recunoaşte

stăpânirea Celui ce este în ceruri. De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune

capăt păcatelor tale, şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale, şi ai milă

de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!’” (Daniel 4,19-27).

Solia de avertizare pentru Nebucadneţar a fost un vis interpretat de Daniel. În ciuda

cuvintelor de avertizare ale lui Daniel, după un timp, Nebucadneţar a respins solia.

„După doisprezece luni, pe când se plimba pe acoperişul palatului împărătesc din

Babilon, împăratul a luat cuvântul, şi a zis: ‘Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care

mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava

măreţiei mele?’ Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului, şi un glas s-a pogorât din

cer şi a zis: ‘Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia!’” (Daniel 4,29-31).

Solia de avertizare adresată lui Nebucadneţar reprezintă Evanghelia veşnică. El reprezintă

un om care primeşte o solie de avertizare şi o respinge. Respingerea aceasta este urmată de o

declaraţie divină, iar apoi de judecată. Atât visul, cât şi interpretarea i-au adresat avertizarea,

dar când avertizarea a fost respinsă, „a venit un glas din cer, spunând: ‘Află, împărate

Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia!’” – iar declaraţia aceasta a fost urmată de judecată.

Nebucadneţar a trăit asemenea unui animal timp de şapte vremi. Aici, Nebucadneţar

reprezintă sămânţa lui Satana, care respinge solia de avertizare a Evangheliei veşnice. Totuşi,

Evanghelia veşnică identifică încă o clasă care acceptă solia de avertizare şi este sămânţa lui

Hristos.

Nebucadneţar reprezintă şi această clasă de închinători, deoarece, după ce s-au încheiat

cele şapte vremi, el s-a umilit, convins de păcat, şi a ajuns într-un punct [15] al experienţei

lui, în care a putut să-I dea slavă Răscumpărătorului său.

„Ce este îndreptăţirea prin credinţă? Este lucrarea prin care Dumnezeu coboară

slava omului în ţărână şi face pentru om ceea ce omul nu are puterea să facă pentru

sine prin puterea proprie. Când îşi văd nimicnicia, oamenii sunt pregătiţi să fie

îmbrăcaţi cu neprihănirea lui Hristos. Când încep să-L laude şi să-L înalţe pe

Dumnezeu toată ziua, atunci, privind la El, sunt schimbaţi după acelaşi chip. Ce

înseamnă înnoirea, naşterea din nou? Înseamnă a-i descoperi omului care este

of 43

natura lui reală, şi anume că în el însuşi este lipsit de valoare”. – Manuscript Releases,

vol. 20, p.117.

În capitolul 4, este clar că, la încheierea celor şapte vremi, Nebucadneţar I-a dat slavă lui

Dumnezeu. Mai întâi, prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt, el a fost învăţat să se

teamă de Dumnezeu. Apoi, a fost pregătit să-I dea slavă lui Dumnezeu. În starea aceasta,

mărturia biblică legată de Nebucadneţar se încheie.

„După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, şi

mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi

slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică, şi a cărui

împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica

înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni

nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ‘Ce faci?’ În vremea aceea, mi-a

venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat

înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste

împărăţia mea, şi puterea mea a crescut. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi

slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile

Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” (Daniel 4,34-

37).

În starea aceasta, Nebucadneţar a fost pregătit să stea în picioare la judecată. El fusese

convins cu privire la păcat, I-a dat slavă lui Dumnezeu şi a fost pregătit să stea în picioare în

ceasul judecăţii lui Dumnezeu. Mărturia lui încă proclamă faptul că Nebucadneţar trăise

experienţa Evangheliei veşnice. Prin lucrarea Evangheliei veşnice, sunt formate două clase de

închinători, iar procesul specific, alcătuit din trei paşi, este descris cu claritate în capitolul 4 din

Daniel.

Când profeţia visului s-a împlinit cu privire la Nebucadneţar, povestirea din capitolul patru

a devenit un mesaj de avertizare pentru Belşaţar. Inspiraţia declară cu claritate că Belşaţar a

cunoscut mesajul de avertizare, deoarece Daniel îi spusese: „măcar că ştiai aceste

lucruri”. Belşaţar nu cunoscuse doar o parte din povestire, ci ştia despre visul care conţinea

profeţia, ştia despre interpretarea dată de Daniel şi ştia despre împlinirea acelei profeţii.

Întreaga mărturie din Daniel 4 constituie mesajul de avertizarea adresat lui Belşaţar şi, ca

urmare, Daniel 4 ilustrează mesajul de avertizare al primului înger din Apocalipsa 14, care este

Evanghelia veşnică.

„Belşaţar era copleşit de reprezentarea puterii lui Dumnezeu, care dovedea că

în locul acela se aflase în permanenţă un martor, deşi nu nimeni din cei prezenţi nu

of 43

ştiau, în ciuda faptului că avuseseră destule ocazii de a cunoaşte lucrările şi

puterea viului Dumnezeu şi ar fi putut respecta [16] voia Sa. Belşaţar a avut

privilegiul de a primi o mare lumină. Bunicul său, Nebucadneţar, fusese cândva

avertizat cu privire pericolul slăvirii de sine şi al uitării de Dumnezeu. Iar Belşaţar

cunoştea modul în care a fost alungat din mijlocul oamenilor, ajungând asemenea

fiarelor de pe câmp. El a desconsiderat toate aceste fapte, ca şi când nu ar fi avut

loc niciodată, şi s-a angajat în repetarea păcatelor bunicului său. El a îndrăznit să

săvârşească tocmai păcatul care a adus judecăţile lui Dumnezeu asupra lui

Nebucadneţar. Belşaţar a fost condamnat nu numai pentru nelegiuirea săvârşită, ci

şi pentru că nu a preţuit ocaziile şi posibilităţile pe care le-a avut şi care l-ar fi făcut

un om drept, dacă le-ar fi folosit”. – Testimonies to Ministers, p.436.

În Daniel 5, când Belşaţar respinsese mesajul de avertizare al primului înger, aşa cum era

reprezentat de Nebucadneţar în Daniel 4, declaraţia că respingerea avusese loc a fost marcată

de scrierea de pe zid, iar judecata a fost îndeplinită chiar în noaptea aceea.

„Dar chiar în noaptea aceea, Belşaţar, împăratul Haldeilor, a fost omorât. Şi a

pus mâna pe împărăţie Dariu, Medul, care era în vârstă de şaizeci şi doi de ani”

(Daniel 5,30.31).

Chiar în noaptea aceea, Dariu a cucerit Babilonul, dar, în realitate, Cir fusese acela care

condusese realmente bătălia şi intrase în cetate.

„N-a trecut mult şi a venit lovitura. Babilonul a fost asediat de Cir, nepotul lui

Dariu Medul şi comandantul şef al armatelor unite ale mezilor şi perşilor. Dar

înăuntrul fortăreţei în aparenţă de neînvins, cu zidurile ei masive şi cu porţile de

aramă, ocrotită de râul Eufrat şi asigurată cu hrană din belşug, monarhul cel

desfrânat se simţea în siguranţă şi-şi petrecea timpul în veselie şi petreceri”. –

Profeţi şi Regi, p.523.

În Biblie, Cir este identificat ca un tip al lui Hristos.

„Eu zic despre Cir: ‘El este păstorul Meu, şi el va împlini toată voia Mea’. El va

zice despre Ierusalim: ‘Să fie zidit iarăşi!’ Şi despre Templu: ‘Să i se pună temeliile!’

Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cir, pe care-l ţine de mână, ca să

doboare neamurile înaintea lui, şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă

porţile, ca să nu se mai închidă” (Isaia 44,28; 45,1).

Cir a fost unsul Domnului şi păstorul Său. Domnul Hristos a fost uns la botezul Său şi este

Păstorul cel Bun. Când facem aplicaţia profetică prin care îl identificăm pe Cir ca fiind un tip al

lui Hristos, noi recunoaştem că Cir a fost cel despre care era profetizat că va „deschide”

of 43

„porţile” Babilonului, în noaptea judecăţii lui Belşaţar, ca o paralelă a lucrării lui Hristos care a

deschis uşa sfintei sfintelor în 22 octombrie, 1844.

Mesajul de avertizare adresat lui Belşaţar prin intermediul lui Nebucadneţar este o

paralelă a mesajului de avertizare al primului înger. Scrierea de pe zid este declaraţia divină

care constituie o paralelă a soliei îngerului al doilea cu privire la căderea Babilonului.

Judecarea lui Belşaţar chiar în noaptea aceea a fost îndeplinită, când Cir, un tip al lui Hristos, a

deschis o poartă pe care, din punct de vedere istoric, niciun om nu putea să o deschidă, iar

acest fapt este o paralelă a începerii judecăţii, când îngerul al treilea a sosit, în 22 octombrie,

1844, iar Hristos a deschis o uşă pe care nimeni nu putea să o deschidă, în sfânta sfintelor din

sanctuarul ceresc.

Dacă analizăm solia de avertizare a primului înger, vedem că aceasta prezintă procesul

alcătuit din trei paşi al Evangheliei veşnice – un proces care a fost atât proclamat, cât şi

experimentat de milleriţi. În mesajul de avertizare al lui Nebucadneţar, de asemenea, găsim

că procesul acesta din trei paşi al Evangheliei veşnice este atât proclamat, cât şi

experimentat.

Ellen White de spune că Nebucadneţar [17] şi Belşaţar sunt descrişi din punct de vedere

profetic într-o relaţie profetică tip/antitip, cu privire la judecata care a fost îndeplinită în cazul

amândurora.

„Către ultimul conducător al Babilonului, venise sentinţa care fusese adresată

ca un tip primului lui conducător de către Veghetorul divin: ‘Află împărate... că ţi s-

a luat împărăţia’ (Daniel 4,31)”. – Profeţi şi Regi, p.533.

Judecata rostită împotriva lui Nebucadneţar în capitolul patru a fost un tip al judecăţii

rostite împotriva lui Belşaţar. Prin urmare, procesul din trei etape al Evangheliei veşnice,

reprezentat de Nebucadneţar în capitolul patru, este un tip al procesului din trei etape al

Evangheliei veşnice din istoria lui Belşaţar, în capitolul cinci, deoarece nu poate să existe un al

treilea mesaj (care este judecata), dacă nu există primul şi al doilea mesaj. Inspiraţia spune că

judecata venită asupra lui Nebucadneţar nu numai că este un tip al judecăţii venite asupra lui

Belşaţar, ci şi întreaga reprezentare a Evangheliei în capitolul patru este un tip al Evangheliei

din capitolul cinci.

Nebucadneţar şi Belşaţar sunt o ilustraţie cu privire la istoriile profetice paralele. Amândoi

ilustrează Evanghelia reprezentată şi în istoria milleriţilor, în perioada 1798-1844.

Judecata venită asupra ambilor împăraţi a constat în faptul că li s-a luat împărăţia.

Judecata aceea a fost reprezentată în ambele istorii prin „şapte vremi”.

Nebucadneţar şi-a pierdut împărăţia timp de „şapte vremi”, care înseamnă 2520 de zile,

iar pierderea împărăţiei lui este un tip al pierderii împărăţiei de către Belşaţar. Judecata venită

of 43

asupra lui Belşaţar este reprezentată simbolic tot de 2520, deoarece sentinţa „Mene, Mene,

Tekel, Upfarsin” constituie formula ce însumează matematic 2520.

Daniel i-a prezentat lui Belşaţar interpretarea divină a acestor cuvinte, dar ele

reprezentau şi monedele din perioada aceea, a căror valoare adunată este 2520.

Un „mene” era o monedă ce reprezenta 50 sicli.

Un „techel” era moneda de un siclu în Babilon.

„Upfarsin” reprezintă o jumătate dintr-un „Mene”.

Biblia ne spune că un siclu înseamnă 20 de ghere.

„Iată ce vor da toţi cei ce vor fi cuprinşi în numărătoarea aceasta: o jumătate

de siclu, după siclul sfântului locaş, care este de douăzeci de ghere; o

jumătate de siclu va fi darul ridicat pentru Domnul” (Exod 30,13).

Prin urmare, un „mene” este 50 de sicli, ceea ce înseamnă 50 x 20 de ghere, adică

1000 de ghere.

Aşadar, „mene, mene” este egal cu 2000 de ghere.

Un „techel” este un siclu, adică egal cu 20 de ghere.

Prin urmare, „mene, mene, techel” este egal cu 2020.

Un „upfarsin” este o jumătate dintr-un „mene”, adică este egal cu 500 de ghere.

Prin urmare, dacă vom calcula suma cuvintelor, obţinem 2520.

Sicli Ghere

Mene 50 1000

Mene 50 1000

Techel 1 20

Upfarsin 25 500

Total 126 2520

Dacă aceste lucruri sunt neobişnuite pentru cititor, nu trebuie să facă decât să caute

aceste cuvinte pe internet şi va afla toate dovezile lingvistice şi istorice legate de validitatea

valorilor asociate cu scrierea de pe zid, care a marcat sfârşitul împărăţiei lui Belşaţar. [18]

Ellen White arată că judecata lui Belşaţar şi judecata lui Nebucadneţar sunt tipuri, sau

paralele una faţă de cealaltă. Judecata executată asupra ambilor împăraţi a fost o înlăturare a

împărăţiei lor, iar numărul 2520 este simbolul care face legătura între ele.

of 43

„Biblia cuprinde toate principiile pe care oamenii au nevoie să le înţeleagă

pentru a fi pregătiţi fie pentru această viaţă, fie pentru cea viitoare. Aceste

principii pot fi înţelese de toţi. Niciun om care are spiritul necesar pentru a aprecia

învăţăturile ei nu poate citi un pasaj din Biblie fără a obţine un gând folositor.

Totuşi, cea mai valoroasă învăţătură a Bibliei nu trebuie să fie câştigată prin studiu

ocazional, sau întrerupt. Marele său sistem al adevărului nu este prezentat în aşa

fel, încât să poată fi înţeles de cititorul grăbit sau neatent. Multe din comorile

sale stau îngropate la o adâncime mare faţă de suprafaţă şi nu pot fi obţinute

decât prin cercetare sârguincioasă şi efort neîncetat . Adevărurile care compun

marele întreg trebuie căutate şi adunate, ‘puţin aici, puţin acolo’” (Isaia 28,10).

„Când sunt căutate şi puse laolaltă în acest fel, se va descoperi că se

potrivesc perfect unul cu celălalt. Fiecare Evanghelie este un supliment la

celelalte, fiecare profeţie o explicaţie a alteia, fiecare adevăr este o

dezvoltare a unui alt adevăr. Tipurile din sistemul iudaic sunt clarificate de

Evanghelie. Fiecare principiu din Cuvântul lui Dumnezeu îşi are locul său, fiecare

fapt îşi are implicaţia lui. Structura completă, ca plan şi execuţie, dă mărturie

despre Autorul ei. Nicio minte în afară de a Celui Infinit nu putea concepe, sau

împlini o asemenea structură”. – Educaţia, p.123.

Dacă recunoaştem faptul că 2520 este un simbol care marchează judecata, atât a lui

Nebucadneţar, cât şi a lui Belşaţar, am descoperit un „fapt” care îşi are „implicaţia lui” în

istoria al cărei tip sunt cele două exemple – al istoriei milleriţilor şi al istoriei primului şi celui

de-al doilea înger.

„În istoria lui Nebucadneţar şi Belşaţar, Dumnezeu le vorbeşte oamenilor

din zilele noastre. Condamnarea care va cădea asupra locuitorilor pământului în

zilele noastre va avea loc din cauza respingerii luminii. Condamnarea judecăţii nu

va fi rezultatul faptului că am trăit cu idei false, ci al faptului că am neglijat

ocaziile trimise de cer pentru a descoperi adevărul. Mijlocul de a ajunge să fim

familiarizaţi cu adevărul se află la îndemâna tuturor, dar, asemenea împăratului

necumpătat şi egoist, noi dăm mai multă atenţie lucrurilor care ne farmecă

urechile, care plac ochilor şi satisfac gustul, decât lucrurilor care ne îmbogăţesc

mintea, comorile divine ale adevărului. Numai prin adevăr putem să răspundem la

marea întrebare: ‘Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?’” – Bible Echo, 17 septembrie,

1894.

Nebucadneţar şi Belşaţar ne vorbesc astăzi.

of 43

„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise

pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar,

cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10,11.12).

Mărturiile lui Nebucadneţar şi Belşaţar sunt o paralelă a istoriei milleriţilor din perioada

1798-1844. Solia de avertizare a primului înger a fost vestită în 1798, la încheierea profeţiei

celor 2520 de ani pentru împărăţia Israelului de Nord. Acea profeţie cu privire la timp a

început, atunci când împărăţia din nord a fost dusă în robie şi împrăştiată printre popoare, în

723 î.Hr. Paralela soliei de avertizarea a primului înger, în mărturia lui Belşaţar, a avut loc în

istorie, când profeţia celor 2520 de zile pentru Nebucadneţar s-a împlinit. Ambele solii de

avertizare, atât solia primului înger, cât şi cea adresată lui Nebucadneţar reprezintă

Evanghelia veşnică. În ambele profeţii, [19] când solia de avertizare a fost respinsă, a avut loc

o declaraţie, o sentinţă de judecată ,care a marcat faptul că respingerea a ajuns să fie deplină.

Declaraţia divină rostită împotriva lui Belşaţar a fost scrierea celor 2520 de pe perete,

care a adus judecata asupra lui chiar în noaptea aceea. Declaraţia divină a celui de-al doilea

înger, care a început în vara anului 1844, a adus judecata în 22 octombrie, 1844. Profeţia celor

2520 de ani împotriva împărăţiei lui Iuda, care a început când Manase a fost dus în Babilon, în

677 î.Hr., s-a împlinit în 22 octombrie, 1844, când judecata de cercetare a început în sfânta

sfintelor. Solia de avertizare pentru Belşaţar a sosit în istorie ,când cele 2520 de zile pentru

Nebucadneţar s-au încheiat, iar judecata lui Belşaţar a sosit imediat după ce acea cifră de

2520 a fost scrisă pe zid. Solia de avertizare a primului înger a sosit în 1798, la încheierea

celor 2520 de ani ai profeţiei împotriva împărăţiei de nord, iar judecata a început odată cu

sosirea îngerului al treilea, la încheierea profeţiei celor 2520 de ani împotriva împărăţiei de

sud, în 22 octombrie, 1844.

În Cuvântul lui Dumnezeu nu există accidente!

„Prima solie a lui Zaharia a fost asigurarea că niciodată Cuvântul lui

Dumnezeu nu dă greş şi o făgăduinţă de binecuvântare pentru toţi

aceia care se vor prinde de cuvântul cel sigur al proorociei”. – Profeţi şi

Regi, p.576.

„După învierea Sa, Isus S-a arătat ucenicilor Săi pe calea către Emaus şi,

începând ‘de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit în toate Scripturile, ce era

cu privire la El’ (Luca 24,27). Inimile ucenicilor s-au trezit, credinţa s-a aprins. Ei

erau ‘născuţi din nou la o nădejde vie’, chiar înainte ca Isus să li Se descopere.

Planul Lui era să le lumineze înţelegerea şi să le prindă credinţa de

‘Cuvântul temeinic al profeţiei’. El dorea ca adevărul să prindă o rădăcină

of 43

puternică în mintea lor, nu numai pentru că era susţinut de mărturia Sa, ci datorită

dovezilor neîndoielnice prezentate de simbolurile şi umbrele legii tipice

şi de profeţiile Vechiului Testament. Urmaşii lui Hristos trebuie să aibă o

credinţă inteligentă nu numai pentru ei, ci şi pentru a-i putea duce lumii cunoştinţa

despre Hristos. Ca prim pas în răspândirea acestei cunoştinţe, Isus i-a

îndreptat pe ucenici către ‘Moise şi toţi proorocii’. Aceasta era mărturia

dată de Mântuitorul înviat cu privire la valoarea şi importanţa Scripturilor Vechiului

Testament”. – Tragedia veacurilor, p.349.

„Ori de câte ori Scripturile sunt studiate fără un spirit de rugăciune, umil

şi gata să primească învăţătură, atât pasajele cele mai simple şi mai

lămurite, cât şi cele mai grele vor fi denaturate în înţelesul lor adevărat.

Conducătorii papali aleg părţi din Scriptură care slujesc cel mai bine scopurilor lor,

le interpretează pentru a-i susţine şi, după aceea, le prezintă poporului, în timp ce

interzic privilegiul de a studia Biblia şi de a înţelege adevărurile ei sfinte. Întreaga

Biblie trebuie să le fie prezentată oamenilor exact aşa cum este ea. Ar fi

fost mai bine pentru ei să nu fi învăţat din Biblie deloc, decât să le fie interpretate

greşit învăţăturile Scripturii.

„Biblia a fost dată cu scopul de a fi o călăuză pentru toţi aceia care doresc să

cunoască voia Făcătorului lor. Dumnezeu le-a dat oamenilor cuvântul cel

sigur al profeţiei. Îngerii şi Însuşi Hristos au venit să-i descopere lui Daniel şi lui

Ioan lucrurile care aveau să se întâmple în curând. Aceste probleme importante

care au legătură cu mântuirea noastră n-au fost lăsate învăluite de mister. Ele n-

au fost descoperite ca să-l încurce şi să-l rătăcească pe cercetătorul sincer după

adevăr. Domnul spunea prin profetul Habacuc: ‘Scrie viziunea şi explic-o... [20] ca

să se poată citi uşor’ (Habacuc 2,2). Cuvântul lui Dumnezeu este lămurit pentru toţi

aceia care îl studiază cu o inimă plină de rugăciune. Orice suflet sincer va veni la

lumina adevărului. ‘Lumina este semănată pentru cel drept’ (Psalmi 97,11). Nicio

biserică nu poate înainta în sfinţenie, dacă membrii ei nu caută cu

stăruinţă după adevăr ca după o comoară ascunsă”. – Tragedia veacurilor,

p.521.

Este important să recunoaştem că Nebucadneţar şi Belşaţar reprezintă istoria milleriţilor

din perioada sosirii şi a proclamării primelor două solii îngereşti. Mărturia lor profetică se

referă în primul rând la sfârşitul lumii.

of 43

„Noi nu suntem niciodată uitaţi de Dumnezeu. El este bucuria şi mântuirea

noastră. Fiecare dintre profeţii din vechime a vorbit mai puţin despre

timpul lui şi mai mult despre timpul nostru, aşa că profeţiile lor sunt

valabile pentru noi. ‘Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept

pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile

veacurilor’ (1 Corinteni 10,11). ‘Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci

pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au

propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii

doresc să privească’ (1 Petru 1,12). – Selected Messages, cartea 3, p.338-339.

În adventismul din zilele noastre sunt câteva învăţături satanice şi greşite, al căror scop

este să sugereze că, atunci când apostolul Pavel a afirmat că exemplele Bibliei au fost scrise

pentru aceia care trăiesc la sfârşitul lumii, de fapt, „a vrut să spună că acele istorii biblice

oferă învăţături morale pe care trebuie să le înţelegem, în scopul de a avea succes

în calitate de creştini la sfârşitul lumii”. (Noi locuim foarte aproape de Ouachita Hills

College, al cărei profesor de istorie şi religie, Eugene Prewitt, promovează această concepţie

falsă şi al cărei studenţi au declarat adesea că „relatările istorice din Biblie oferă

învăţături morale pentru sfârşitul lumii, dar istoria biblică nu se repetă la sfârşitul

lumii”.)

Învăţătura aceasta este satanică, deoarece este un adevăr spus pe jumătate, care

respinge într-o modalitate directă faptul că relatările istorice din Biblie trebuie să se repete la

sfârşitul lumii. Dacă acel adevăr spus pe jumătate ar fi fost corect, atunci Ellen White ar fi un

profet mincinos, deoarece ea declară de repetate ori, cu exemple precise, că istoriile biblice se

vor repeta la sfârşitul lumii. Cei care prezintă această jumătate de adevăr înţeleg că sunt în

contradicţie cu mărturia clară a Spiritului Profetic , aşa că au dezvoltat câteva abordări ale

Spiritului Profetic, care le îngăduie să reinterpreteze declaraţiile ei clare, care spun că istoria

se repetă, într-o modalitate ce susţine punctul lor de vedere fals, continuând să pretindă că

acceptă pe deplin Spiritul Profetic .

Deşi sunt diferite variante ale acestor abordări, ideea falsă principală este că istoria

Bibliei nu se repetă la sfârşitul lumii. Ca o consecinţă a acestei poziţii greşite, validitatea

Spiritului Profetic poate să fie susţinută numai prin aplicarea unei interpretări false a

declaraţiilor Spiritului Profetic. Această aplicare îngăduie ca rolului şi scopului Spiritului Profetic

să le fie acordată doar o importanţă formală. Apoi, această aplicare le permite învăţătorilor

falşi să declare că acceptă pe deplin Spiritul Profetic, în timp ce, în realitate, îl resping.

Dacă scrieţi cuvintele „istorie” şi „repetă” într-un program de căutare în scrierile lui

Ellen White pe CD-ROM, cu simbolul *, îngăduind să fie găsite toate variantele cuvintelor

of 43

istorie şi repetă, veţi ajunge la 239 de locuri în care Ellen White vorbeşte despre

repetarea istoriei la sfârşitul lumii. Desigur, unele dintre acele locuri [21] se află

repetarea aceleiaşi declaraţii, dar ideea este pur şi simplu că nu există nicio şansă de a nega

faptul că Ellen White a susţinut că istoriile biblice se repetă la sfârşitul lumii . Printre istoriile

biblice care se repetă la sfârşitul lumii şi pe care Ellen White le scoate în evidenţă sunt acelea

cu privire la diferiţi învăţători falşi , asemenea celor care susţin în prezent că istoria biblică

nu se repetă.

„Istoria se repetă. Având Biblia deschisă în faţa lor şi susţinând că

onorează învăţăturile ei, mulţi conducători religioşi din timpurile noastre

nimicesc credinţa în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Ei se ocupă de disecarea

Cuvântului şi pun părerile lor mai presus de declaraţiile lui lămurite. În

mâinile lor, Cuvântul lui Dumnezeu îşi pierde puterea regeneratoare. Din cauza

aceasta, necredinţa se dezlănţuie şi nelegiuirea înfloreşte”. – Hristos Lumina lumii,

p.258.

„În zilele apostolilor, ereziile cele mai nesăbuite au fost prezentate ca fiind

adevăruri. Istoria s-a repetat şi se va repeta. Întotdeauna vor fi unii care,

printr-o conştiinciozitate aparentă, vor căuta umbrele, preferându-le în locul

realităţilor. Ei acceptă ideile false în locul adevărului, deoarece acestea sunt

îmbrăcate într-o haină nouă, despre care cred că acoperă ceva minunat. Totuşi,

dacă haina este dată la o parte, se vede că sub ea nu se află nimic”. – Selected


Ellen White îl parafrazează pe Solomon pentru a scoate în evidenţă că istoria se repetă.

„În istorie şi în profeţie, Cuvântul lui Dumnezeu descrie conflictul îndelungat şi

continuu dintre adevăr şi ideile false. Conflictul acesta se desfăşoară încă.

Lucrurile care au fost în trecut se vor repeta”. – Selected Messages, cartea 1,

p.162.

Solomon a afirmat acelaşi principiu pe care Ellen White l-a repetat mai târziu.

„Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub

soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: ‘Iată ceva nou!’ de mult

lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră” (Eclesiastul 1,9.10).

Solomon nu stabileşte lecţiile morale care trebuie să fie învăţate de cei ce trăiesc la

sfârşitul lumii şi nici Ellen White, sau apostolul Pavel nu fac lucrul acesta. A spune că noi

of 43

trebuie să învăţăm lecţiile morale care sunt ilustrate în istoriile sfinte ale Bibliei, dar să

respingem principiul biblic ce este prezentat cu atâta claritate atât în Biblie, cât şi în Spiritul

Profetic, care identifică faptul că istoria biblică urmează să fie repetată în istoria celor 144000,

înseamnă nu numai o respingere a lui Ellen White, ci şi a Bibliei. Şi înseamnă o respingere,

chiar dacă aceia care promovează această acceptare formală, satanică, a unui adevăr spus pe

jumătate se află în mijlocul elitei adventismului, din care fac parte campionii şi apărătorii

Bibliei şi ai Spiritului Profetic.

„Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea

ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa

pentru ca lumea să se teamă de El. Ce este, a mai fost, şi ce va fi, a mai fost; şi

Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut” (Eclesiastul 3,14.15).

Aici, Solomon ne spune nu numai că istoria se va repeta, ci şi că ni se va cere să

înţelegem acea istorie care urmează să se repete. Desigur, acesta este şi sfatul găsit în

Spiritul Profetic.

„Dacă ne gândim la istoria noastră din trecut, la modul în care am făcut fiecare

pas înainte până la poziţia în care ne aflăm în prezent, eu pot să spun: Lăudat fie

Dumnezeu! Când văd ce a făcut Dumnezeu pentru noi, sunt umplută de uimire şi de

încredere în conducerea Domnului Hristos. Nu avem niciun motiv de teamă pentru

viitor, decât acela de a uita modul în care ne-a condus Domnul”. – Testimonies to

Ministers, p.31.

Domnul ne cere să înţelegem istoria sfântă, deoarece, aşa cum a spus Solomon: „Ce

este, a mai fost, şi ce va fi, a mai fost”. [22]

„Biblia a adunat laolaltă comori pentru această ultimă generaţie. Toate

evenimentele solemne din istoria Vechiului Testament s-au repetat şi se repetă în

aceste zile din urmă. Moise vorbeşte încă, învăţându-ne despre renunţarea la sine,

prin faptul că a dorit să fie şters din Cartea vieţii pentru ca semenii lui să poată fi

mântuiţi. David conduce lucrarea de mijlocire a bisericii pentru mântuirea

oamenilor până la sfârşitul lumii. Profeţii încă mărturisesc despre suferinţele lui

Hristos şi despre slava care va urma. Toate adevărurile acumulate sunt valabile

pentru noi, ca să putem profita de învăţăturile lor. Noi ne aflăm sub influenţa

întregului. Ce fel de oameni ar trebui să fim noi, cei cărora li s-a dat ca moştenire

această lumină bogată. Puterea acumulată a concentrat toată influenţa trecutului,

la care s-a adăugat lumina cea nouă şi sporită a prezentului, şi le-a fost dată tuturor

celor ce vor urma lumina. Credinţa lor va creşte şi va fi exercitată acum, punând în

of 43

mişcare o energie şi un zel sporit şi, prin dependenţa de puterea lui Dumnezeu, ei

vor răspândi lumina Soarelui Neprihănirii până la marginile pământului”.Selected


Capitolele patru şi cinci din Daniel reprezintă mesajul de avertizare şi experienţa

milleriţilor din timpul istoriei primelor două solii îngereşti, deoarece istoria lui Belşaţar este o

paralelă clară a istoriei primelor două solii îngereşti. Totuşi, profeţii din vechime se concentrau

în principal asupra istoriei celor 144000 de la sfârşitul lumii. În acord cu faptul acesta, istoria

lui Belşaţar este o paralelă a istoriei milleriţilor şi trebuie să fie, de asemenea, o paralelă a

istoriei celor 144000, deoarece istoria millerită trebuie să se repete la sfârşitul lumii – în istoria

celor 144000.

Istoria primelor două solii îngereşti este o paralelă a istoriei lui Belşaţar. Istoria primelor

două solii îngereşti este istoria milleriţilor şi, de asemenea, istoria împlinirii parabolei celor

zece fecioare, în perioada 1798-1844.

„Parabola celor zece fecioare din Matei capitolul 25 ilustrează, de

asemenea, experienţa poporului adventist. În Matei capitolul 24, ca răspuns

la întrebarea ucenicilor Săi cu privire la semnele venirii Sale şi ale sfârşitului

veacului, Hristos arătase unele dintre evenimentele cele mai importante din istoria

lumii şi a bisericii de la prima şi până la a doua Sa venire, şi anume: distrugerea

Ierusalimului, marea încercare a bisericii sub persecuţiile păgâne şi papale,

întunecarea soarelui şi lunii şi căderea stelelor. După aceea, El a vorbit despre

venirea Împărăţiei Sale, spunându-le şi parabola care descrie cele două categorii de

slujitori care aşteaptă venirea Sa. Capitolul 25 începe cu aceste cuvinte: ‘Atunci

Împărăţia cerurilor se aseamănă cu zece fecioare’. Aici este vorba de

biserica din timpul sfârşitului, aceeaşi care este descrisă şi la încheierea

capitolului 24. În această parabolă, experienţa lor este ilustrată prin tabloul unei

nunţi din Orient.

“‘Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat

candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci

înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn;

dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat şi untdelemn în vase. Fiindcă

mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare:

Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!’ (Matei 25,1-6)

„Venirea lui Hristos, aşa cum a fost vestită de prima solie îngerească, a fost

înţeleasă ca fiind reprezentată prin venirea mirelui. Reforma larg [23] răspândită,

of 43

care avusese loc prin vestirea apropiatei Sale veniri, corespundea cu ieşirea

fecioarelor. În această parabolă, ca şi în aceea din Matei capitolul 24, sunt

reprezentate două clase. Toţi şi-au luat candelele, adică Biblia şi, prin lumina

ei, au ieşit să-L întâmpine pe Mire. Dar, atunci când şi-au luat candelele, cele

neînţelepte n-au luat cu ele untdelemn, aşa cum au făcut cele înţelepte. Cei

reprezentaţi de fecioarele înţelepte primiseră harul lui Dumnezeu, puterea

transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt care face din Cuvântul Său o

candelă pentru picioare şi o lumină pe cărare. În temere de Dumnezeu, ei

studiaseră Scripturile pentru a cunoaşte adevărul şi căutaseră cu stăruinţă curăţia

inimii şi a vieţii. Aceştia avuseseră o experienţă personală, o credinţă în Dumnezeu

şi în Cuvântul Său, care nu putea fi distrusă prin dezamăgire sau întârziere. Ceilalţi

şi-au luat candelele, dar n-au luat untdelemn. Ei acţionaseră dintr-o pornire

momentană. Temerile le fuseseră trezite de solia solemnă, dar se sprijiniseră doar

pe credinţa fraţilor, fiind mulţumiţi cu lumina slabă a bunelor emoţii fără o

înţelegere profundă a adevărului, sau o lucrare reală a harului în inimă. Aceştia au

mers în întâmpinarea Domnului plini de nădejdea unei răsplătiri imediate, dar nu

erau pregătiţi pentru întârziere şi dezamăgire. Când au venit încercările credinţa lor

i-a părăsit, iar lumina s-a stins”. – Tragedia veacurilor, p.393.

Parabola celor zece fecioare a fost împlinită în istoria milleriţilor, când au fost proclamate

primele două solii îngereşti. Istoria aceea este reprezentată în tip şi în istoria lui Belşaţar. Prin

urmare, istoria lui Belşaţar prezintă nu numai o paralelă a istoriei milleriţilor, ci şi a celor

144000.

Parabola celor zece fecioare s-a împlinit până la ultima literă în istoria millerită şi trebuie

să fie împlinită din nou, până la ultima literă, în istoria celor 144000. Dacă acest fapt este

adevărat, şi mai mult ca sigur că este, atunci mărturia lui Belşaţar nu este doar o paralelă a

istoriei milleriţilor, ci şi a istoriei celor 144000.

„Când solia îngerului al treilea este predicată aşa cum ar trebui, predicarea ei

este însoţită de o putere şi ajunge să aibă o influenţă durabilă. Ea trebuie să fie

însoţită de puterea divină, deoarece altfel nu va realiza nimic. Adesea mi se face

referire la parabola celor zece fecioare, dintre care cinci au fost înţelepte şi

cinci neînţelepte. Parabola aceasta a fost şi va fi împlinită până la ultima

literă, deoarece are o aplicaţie specială pentru timpul acesta şi, asemenea

soliei îngerului al treilea, s-a împlinit şi va continua să fie un adevăr prezent

până la sfârşitul timpului . În parabolă, toate cele zece fecioare au avut candele,

of 43

dar numai cinci au avut untdelemnul salvator, cu care să menţină candelele arzând.

Această parabolă reprezintă starea bisericii. Cei înţelepţi şi cei neînţelepţi au Biblia

şi li s-au asigurat mijloacele harului, dar mulţi nu preţuiesc faptul că trebuie să aibă

ungerea divină. Ei nu ascultă invitaţia: ‘Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi,

şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu

sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Pentru că

jugul Meu este uşor şi povara Mea nu este grea’.

„Domnul Isus doreşte să şteargă chipul celor pământeşti din mintea urmaşilor

Săi şi să întipărească acolo chipul celor cereşti, pentru ca ei să poată ajunge una cu

El, reflectând caracterul Său şi aducându-I laude Aceluia care i-a chemat din

întuneric, la lumina Sa minunată. Faptul că vi s-a îngăduit să staţi în prezenţa

Soarelui Neprihănirii nu a avut scopul ca voi să absorbiţi şi să ascundeţi razele

strălucitoare ale neprihănirii lui Hristos, ci să puteţi ajunge o lumină pentru alţii.

Vrăjmaşul are în rândul nostru oameni prin care lucrează pentru a stinge lumina

căreia Dumnezeu i-a îngăduit să strălucească asupra inimii şi să ilumineze

încăperile minţii. Unii au primit lumina preţioasă a [24] neprihănirii lui Hristos, dar

nu acţionează în conformitate cu ea. Ei sunt fecioarele neînţelepte. Ei preferă

fanteziile vrăjmaşului, mai degrabă decât un clar ‘Aşa zice Domnul’. Când

binecuvântarea lui Dumnezeu a venit asupra lor, pentru ca ei să poată ajunge

nişte mijloace de răspândire a luminii, ei nu au înaintat de la lumină, la o

lumină mai mare. Ei au îngăduit să pătrundă îndoiala şi necredinţa, aşa încât

adevărul pe care îl văzuseră a ajuns o incertitudine pentru ei”. – Review and

Herald, 19 august, 1890.

Parabola celor zece fecioare s-a împlinit până la ultima literă în istoria milleriţilor şi se va

împlini încă odată până la ultima literă în timpul celor 144000. Prin urmare, mărturia lui

Belşaţar nu este doar o paralelă a istoriei millerite, ci şi a sfârşitului lumii. Mărturia lui Belşaţar

este o paralelă a istoriei milleriţilor, când prima, a doua şi a treia solie au fost vestite în 1798,

1842 şi 1844, totuşi Inspiraţia ne-a spus adesea că aceste trei solii se repetă.

„Prima, a doua şi a treia solie îngerească trebuie să fie repetate….

„Mulţi care au ieşit să-L întâmpine pe Mire în timpul soliilor primului şi

celui de-al doilea înger au refuzat solia îngerului al treilea, ultima solia

crucială ce trebuia să-i fie vestită lumii, iar o poziţie asemănătoare va fi

adoptată, când va fi adresată ultima chemare.

of 43

„Fiecare detaliu al acestei parabole ar trebui să fie studiat cu atenţie. Noi

suntem reprezentaţi fie de fecioarele înţelepte, fie de fecioarele neînţelepte”. –

Review and Herald, 31 octombrie, 1899.

„Adesea mi se face referire la parabola celor zece fecioare, dintre care

cinci au fost înţelepte şi cinci neînţelepte. Parabola aceasta a fost şi va fi

împlinită până la ultima literă, deoarece are o aplicaţie specială pentru timpul

acesta şi, asemenea soliei îngerului al treilea, s-a împlinit şi va continua să fie un

adevăr prezent până la sfârşitul timpului”. – Review and Herald, 31 octombrie, 1890.

Aici ni se spune că cele trei solii care s-au împlinit în istoria milleriţilor trebuie „să fie

repetate”, iar pasajul face legătură intenţionat între cele trei solii îngereşti şi parabola celor

zece fecioare, care „a fost şi va fi împlinită până la ultima literă”.

„Mulţi care au auzit soliile primului şi celui de-al doilea înger au crezut că vor

trăi pentru a-L vedea pe Hristos venind pe norii cerului. Dacă toţi aceia care au

declarat a crede adevărul şi-ar fi îndeplinit partea ca nişte fecioare înţelepte, solia

ar fi fost deja propovăduită până acum în orice neam, seminţie, limbă şi popor.

Totuşi, cinci fecioare au fost înţelepte şi cinci au fost neînţelepte. Adevărul ar fi

trebuit să fie propovăduit de cele zece fecioare, dar numai cinci făcuseră pregătirea

esenţială pentru a se alătura celor din grupul care a umblat în lumina care venise la

ei. Solia îngerului al treilea a fost necesară. Ea a trebuit să fie propovăduită. Mulţi

care au ieşit să-L întâmpine pe Mire în timpul soliilor primului şi celui de-al doilea

înger au refuzat solia îngerului al treilea, ultima solie crucială care trebuie să-i fie

vestită lumii.

„O lucrare similară va fi îndeplinită, când celălalt înger, reprezentat în

Apocalipsa 18, îşi va vesti solia lui. Solia primului, celui de-al doilea şi al

treilea înger va trebui să fie repetată. Chemarea va fi adresată bisericii ‘El a

strigat cu glas tare, şi a zis: A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al

dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate

şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii

pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa

desfătării ei…. Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei,

şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns

până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei’ (Apocalipsa 18,2-5)”. –

Manuscript Releases, vol.16, p.270. [25]

of 43

Inspiraţia ne informează direct şi precis că prima, a doua şi a treia solie îngerească

trebuie să fie repetate şi, când face lucrul acesta, leagă cele trei solii de împlinirea parabolei

celor zece fecioare, care ilustrează „experienţa poporului adventist”. Când va avea loc

repetarea celor trei solii îngereşti şi a parabolei celor zece fecioare – în timpul istoriei celor

144000 – mărturia lui Belşaţar va fi o paralelă a acelei istorii, aşa cum a fost pentru istoria

millerită, care a fost prima dată când s-au împlinit cele trei solii îngereşti şi parabola celor zece

fecioare.

În sensul acesta, Belşaţar reprezintă un popor care cunoaşte istoria şi mărturia lui

Nebucadneţar, dar care refuză să accepte avertizarea acestei istorii. În aplicaţia aceasta,

istoria lui Nebucadneţar reprezintă începutul adventismului din timpul milleriţilor. Belşaţar „a

ştiut toate aceste lucruri”, dar nu a vrut să fie avertizat dinainte. El reprezintă un popor

care respinge mesajul ce a fost stabilit la începutul istoriei lui. Belşaţar îi reprezintă pe aceia

pe care atât Biblia, cât şi Spiritul Profetic îi identifică drept cei ce refuză să accepte adevărurile

fundamentale ale căror baze au fost puse la început.

Adevărurile fundamentale sunt reprezentate de Ieremia ca fiind cărările vechi.

„Aşa vorbeşte Domnul: ‘Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt

cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!’ Dar ei răspund: ‘Nu vrem să umblăm pe ele!’ Am pus

nişte străjeri peste voi: ‘Fiţi cu luare aminte la sunetul trâmbiţei!’ Dar ei răspund:

‘Nu vrem să fim cu luare aminte!’” (Ieremia 6,16-17).

Ellen White marchează cu claritate cărările vechi despre care vorbeşte Ieremia ca fiind

adevărurile fundamentale ale adventismului.

„Vrăjmaşul caută să abată minţile fraţilor şi surorilor noastre de la

lucrarea pregătirii unui popor care să reziste în aceste zile din urmă. Ideile lui

fanteziste urmăresc să abată minţile de la primejdiile şi datoriile acestui timp. Ei nu

au preţuit lumina pe care Hristos a venit din cer să i-o dea lui Ioan pentru poporul

Său. Ei învaţă că evenimentele din faţa noastră nu sunt destul de importante spre a

le da o atenţie deosebită. Ei anulează adevărul de origine cerească şi jefuiesc

poporul lui Dumnezeu de experienţa sa din trecut, dându-i în schimb o ştiinţă

falsă.

„‘Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt

cărările cele vechi, care este calea cea bună; umblaţi pe ea’ (Ieremia 6,16).

of 43

„Nimeni să nu caute să înlăture temeliile credinţei noastre – temelii

care au fost puse la începutul lucrării noastre prin cercetare cu rugăciune a

Cuvântului şi prin descoperire. Pe aceste temelii am clădit noi de cincizeci de ani

încoace. Oamenii îşi pot închipui că au găsit o cale nouă şi că pot pune o temelie

mai puternică decât cea care a fost pusă. Însă aceasta este o mare amăgire. O altă

temelie decât cea pusă nu poate fi aşezată de niciun om.

„În trecut, mulţi s-au apucat să clădească o nouă credinţă, să statornicească

principii noi. Însă cât a dăinuit clădirea lor? A căzut degrabă, căci nu era întemeiată

pe Stâncă.

„Primii ucenici n-au avut oare de întâmpinat spusele oamenilor? N-au ascultat

ei învăţăturile false şi apoi, după toate, au stat tari şi au zis: ‘Nimeni nu poate pune

o altă temelie decât cea care a fost pusă?’ (1 Corinteni 3,11) Deci, noi trebuie să

ne păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început”. –

Mărturii, vol.8, p.296.297.

Ellen White spune cu claritate că vechile cărări pe care trebuie să umblăm astăzi sunt

temeliile credinţei noastre, care au fost puse la începutul lucrării. Ea defineşte acele adevăruri

fundamentale cu atâta claritate, încât nimeni nu trebuie să greşească. [26]

„Fie ca Dumnezeu să vă ajute să primiţi cuvintele pe care le-am rostit. Cei

care stau ca străjeri ai lui Dumnezeu pe zidurile Sionului să fie oameni care

pot vedea pericolele din faţa poporului – oameni care pot să facă deosebire

între adevăr şi minciună, între neprihănire şi nelegiuire.

„Avertizarea a venit: Nu trebuie să fie îngăduit să vină nimic care va tulbura

temelia credinţei, pe care am construit încă de când a venit solia, în

1842, 1843 şi 1844. Eu am fost implicată vestirea acestei solii şi am stat înaintea

lumii încă de atunci, credincioasă luminii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Noi nu

propunem să coborâm de pe platforma pe care au fost puse picioarele noastre, când

L-am căutat pe Domnul cu rugăciune stăruitoare, zi de zi, cercetând lumina. Credeţi

că eu aş putea să renunţ la lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu? Ea trebuie să

fie ca Stânca veacurilor. Ea m-a călăuzit mereu de la data când a fost

dată”. – Review and Herald, 14 aprilie, 1903.

Adevărurile fundamentale ale adventismului sunt soliile care au fost vestite în 1842, 1843

şi 1844. Ellen White numeşte aceste adevăruri – „platforma”, „temelia credinţei” şi

of 43

„Stânca veacurilor”. În pasajul precedent din Mărturii, vol.8, ea a identificat temelia ca fiind

aceea pe care s-a construit în primii „cincizeci de ani” şi, când a menţionat 1 Corinteni 3,11,

a făcut referire la acele adevăruri fundamentale ca nefiind altceva, decât Însuşi Hristos. În acel

pasaj, când compară adevărurile fundamentale, ea pune acelaşi accent pe adevărurile pe care

le-a evidenţiat în pasajul anterior, când le-a comparat cu „Stânca veacurilor”. Poate că unii

au considerat mesajele ca fiind simple doctrine, dar Inspiraţia identifică acele adevăruri ca

nefiind altceva, decât Isus Hristos.

Soliile care au fost vestite în „1842, 1843 şi 1844” sunt cărările cele vechi pe care

trebuie să umblăm, dar Ieremia spune că, atunci când va veni timpul întoarcerii la vechile

adevăruri fundamentale ale adventismului, în biserică va fi un grup care refuză să „meargă

pe ele” şi „să audă” sunetul „trâmbiţei”. Avertizarea lui Ieremia este repetată de Ellen

White.

„Am văzut un grup de oameni care stăteau neclintiţi şi atenţi, şi nu-i încurajau

în niciun fel pe aceia care voiau să tulbure credinţa bine întemeiată a

bisericii. Dumnezeu îi privea cu un semn de aprobare. Mi-au fost arătate trei

trepte – prima, a doua şi a treia solie îngerească. Îngerul meu însoţitor mi-a zis: ‘Vai

de acela care va mişca o piatră, sau va muta un ac din aceste solii. Adevărata

înţelegere a acestor solii este de o importanţă vitală. Destinul sufletelor

depinde de modalitatea în care sunt primite’. Am fost condusă din nou prin

perioadele vestirii acestor solii şi am văzut cât de scump plătise poporul lui

Dumnezeu experienţa lui. Ea fusese obţinută prin multe suferinţe şi lupte aspre.

Dumnezeu îi condusese pe cei din poporul Său pas cu pas, până când îi aşezase pe o

platformă solidă şi de neclintit. Am văzut persoane care se apropiau de platformă şi

examinau temelia. Unii păşeau imediat pe ea cu bucurie. Alţii au început să caute

greşeli la temelie. Ei doreau să fie făcute îmbunătăţiri, iar apoi platforma va fi

mai bună şi poporul va fi mult mai fericit. Unii au coborât de pe platformă spre a o

examina şi au declarat că a fost pusă greşit. Totuşi, am văzut că aproape toţi

stăteau neclintiţi pe platformă şi îi îndemnau pe aceia care coborâseră să înceteze

nemulţumirile, deoarece Dumnezeu a fost Meşterul Constructor, iar ei luptau contra

Lui. Ei au rememorat [27] lucrările minunate ale lui Dumnezeu, care îi condusese pe

platforma neclintită, şi şi-au ridicat cu toţii ochii spre cer, slăvindu-L pe

Dumnezeu cu voce tare. Faptul acesta i-a influenţat pe unii care se plânseseră şi

părăsiseră platforma şi, cu o înfăţişare umilă, ei au urcat din nou pe ea. – Early

Writings, p.258.

of 43

În pasajul acesta, temelia şi platforma sunt identificate ca fiind „credinţa bine întemeiată

a bisericii”. De asemenea, în acest pasaj se află o avertizare cu privire la unii care vor găsi

greşeli în adevărurile fundamentale care au fost stabilite în 1842, 1843 şi 1844, iar cei care

vor găsi greşeli în credinţa bine întemeiată a bisericii vor declara că temelia a fost pusă greşit,

dar în timp ce vor lupta împotriva adevărurilor fundamentale ale adventismului, vor constata

că luptă contra lui Dumnezeu, singura temelie ce poate fi pusă – Stânca veacurilor.

În contextul acesta, mărturia lui Belşaţar are impact asupra istoriei celor 144000. Belşaţar

îi reprezintă pe oamenii care au desconsiderat intenţionat solia de avertizare ce a fost

întemeiată la începutul istoriei lor. El îi reprezintă pe aceia pe care Ieremia îi declară a fi cei ce

nu vor să umble pe cărările vechi şi nici să asculte sunetul trâmbiţei. Ieremia vorbeşte despre

cei care au ajuns la hotărârea că credinţa biserici, care a fost întemeiată în anii 1840, nu mai

constituie o temelie şi o platformă sigură, aşa cum a identificat-o Inspiraţia.

„În istoria lui Nebucadneţar şi Belşaţar, Dumnezeu le vorbeşte oamenilor din

zilele noastre. Condamnarea care va cădea asupra locuitorilor pământului în zilele

noastre va avea loc din cauza respingerii luminii. Condamnarea judecăţii nu

va fi rezultatul faptului că am trăit cu idei false, ci al faptului că am

neglijat ocaziile trimise de cer pentru a descoperi adevărul. Mijlocul de a

ajunge să fim familiarizaţi cu adevărul se află la îndemâna tuturor, dar,

asemenea împăratului necumpătat şi egoist, noi dăm mai multă atenţie lucrurilor

care ne farmecă urechile, care plac ochilor şi satisfac gustul, decât lucrurilor care

ne îmbogăţesc mintea, comorile divine ale adevărului. Numai prin adevăr putem să

răspundem la marea întrebare: ‘Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?’” – Bible Echo,

17 septembrie, 1894.

„În istoria lui Nebucadneţar şi Belşaţar, Dumnezeu le vorbeşte naţiunilor din

zilele noastre. Trebuie să punem la inimă lecţiile pe care El a căutat să-i înveţe

pe împăraţii răzvrătiţi, deoarece, dacă Belşaţar ar fi urmat o cale aflată în

armonie cu învăţătura dată bunicului său, nu şi-ar fi păstrat doar împărăţia, ci şi

viaţa. El a desconsiderat lecţiile şi a continuat în răzvrătirea împotriva lui

Dumnezeu, săvârşind tocmai păcatele pentru care bunicul lui fusese mustrat şi

pedepsit. De asemenea, el s-a înălţat în mândrie, iar judecata finală a lui Dumnezeu

a căzut asupra lui şi asupra casei lui. Marele lui păcat a fost că, în ciudat

faptului că Dumnezeu îi dăduse lumină, el a refuzat să meargă pe căile

neprihănirii”. – Signs of the Times, 20 iulie, 1891

of 43

Adevărurile fundamentale ale adventismului sunt adevărurile reprezentate pe hărţile din

1843 şi 1850. Nu este o întâmplare faptul că ambele hărţi prezintă perioada profetică de 2520

de ani din Levitic 26. Cele două teme ale profeţiei celor 2520 de ani din Levitic 26

(împrăştierea şi adunarea lui Israel) marchează atât începutul, cât şi încheierea istoriei

milleriţilor. De asemenea, aceste teme sunt reprezentate simbolic la începutul şi la sfârşitul

ilustraţiei lui Belşaţar cu privire la istoria millerită. Totuşi, în zilele noastre, are loc un atac

împotriva interpretării pionierilor cu privire la perioada profetică de 2520 de ani.

În ultimele luni, fratele Prewitt a publicat o lucrare în care demonstrează că înţelegerea

millerită a perioadei profetice de 2520 de ani din Levitic 26 este incorectă. [28]

El îşi întemeiază argumentul pe limba ebraică folosită de Moise în Levitic. Totuşi, profeţiile

cu privire la cei 2520 de ani din Levitic 26 au fost menţionate specific în cartea lui Daniel ca

ajungând până la începutul şi sfârşitul istoriei millerite, în 1798 şi, respectiv, în 1844. Faptul

acesta a fost demonstrat în articolul nostru fără nicio referinţă la Levitic 26.

Pentru ca fratele Prewitt să respingă înţelegerea millerită cu privire la cei 2520 de ani

este nevoie să dezvolte o înţelegere alternativă a inspiraţiei Spiritului Profetic , care îi îngăduie

să treacă peste, sau să înlăture, declaraţiile în care Ellen White susţine direct mesajele pe care

ea le-a identificat ca fiind temeliile adventismului. Ca un exemplu, am dori să indicăm faptul

că niciun studiu onest al istoriei milleriţilor din 1840, până în 1844, nu ar duce la concluzia că

ei nu au predicat profeţia celor 2520 de ani. Ambele hărţi arată, şi poate fi demonstrat, că

aceasta a fost o parte a mesajului pe care ei l-au predicat atunci. Fratele Prewitt nu numai că

trebuie să înlăture afirmaţia că mesajul din 1842, 1843 şi 1844 constituie adevărurile

fundamentale, ci şi să reinterpreteze următoarea declaraţie:

„Trebuie să aveţi o credinţă deplină în făgăduinţele lui Hristos. El a spus: ‘Şi

învăţaţi-i tot ce v-am poruncit Eu’. Domnul are multe suflete preţioase în Battle

Creek, iar ele au nevoie tocmai de cuvintele învăţăturii pe care le-a dat-o Hristos.

Evanghelia lui Hristos este plină de dragoste şi bogată în asigurări şi mângâieri.

Fiecare suflet trebuie să înţeleagă acum temelia credinţei lui. Prezentaţi

adevărul într-un limbaj simplu şi sub inspiraţia Duhului Sfânt. Noi avem Cuvântul,

acea Carte minunată care conţine tocmai învăţătura necesară în timpul acesta.

„Timpul de încercare soseşte chiar acum. Trebuie să zidim pe Stânca aceea care

va rezista furtunii şi încercărilor. Când vedem împlinirea profeţiei, ştim că sfârşitul

tuturor lucrurilor este aproape. Prezentaţi principiile veşnice ale adevărului. Arătaţi

ce declară Cuvântul lui Dumnezeu că va avea loc pe pământul acesta. Dumnezeul

care i-a dat lui Daniel învăţături cu privire la evenimentele finale ale istoriei acestui

of 43

pământ, care vor confirma cu siguranţă mărturia slujitorilor Săi, când ei le vor vesti

cu glas tare la timpul rânduit.

„Toate soliile vestite în 1840-1844 trebuie să fie propovăduite cu

putere acum, pentru că sunt mulţi oameni care s-au rătăcit. Soliile trebuie să

ajungă la toate bisericile.

„Domnul Hristos a spus: ‘Ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că

aud! Adevărat vă spun că, mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă

lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi

voi, şi nu le-au auzit’ (Matei 13,16.17). Binecuvântaţi sunt ochii care au văzut

evenimentele petrecute în 1843 şi 1844.

„Solia a fost vestită. Şi nu trebuie să fie nicio întârziere în repetarea

soliei, pentru că semnele timpului se împlinesc, iar lucrarea finală trebuie să fie

făcută. O mare lucrare va fi făcută într-un timp scurt. Curând va fi vestită o

solie rânduită de Dumnezeu, care va ajunge ca un strigăt puternic.

Atunci, Daniel se va scula în partea sa de moştenire, pentru a-şi vesti mărturia”. –

Manuscript Releases, vol.21, p.437.

Teologii moderni ai adventismului îşi folosesc adesea cunoştinţele de specialitate în

domeniul limbilor ebraică şi greacă pentru a stabili concepte care sunt în dezacord cu

adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu. Totuşi, acest pasaj din urmă nu este în ebraică, sau

greacă, ci este în engleza americană, scris de o profetesă care avut puţină educaţie lumească.

În pasaj, ea a declarat că „soliile vestite în 1840-1844 trebuie să fie propovăduite cu

putere acum”. Ea NU spune că UNELE dintre soliile vestite în 1840-1844 trebuie [29]

să fie cu putere acum – ci spune că „toate”! Limba engleză îi permite oricui doreşte să

vadă, de asemenea, că ea face legătură între toate mesajele din 1840-1844 şi „strigătul cu

glas tare” al îngerului al treilea, care are loc în timpul celor 144000 şi în perioada ploii târzii.

Ea spune că ar trebui să repetăm mesajele. Care mesaje? Cele care trebuie să fie vestite

cu putere acum şi care au fost soliile vestite în 1840-1844.

Pentru a demonstra că milleriţii au înţeles greşit profeţia celor 2520 de ani, fratele Prewitt

va pune la încercare limba ebraică din Levitic 26. Înainte de 1844, argumentul împotriva

interpretării millerite cu privire la profeţia celor 2560 de ani a fost bazată tot pe

limba ebraică din Levitic 26. El nu face decât să reînvie un argument care a fost

repetat de-a lungul anilor. Argumentul este incorect, dar nu este singura problemă pe care

trebuie să o trateze, ci trebuie să trateze şi acest citat precedent (şi mai sunt şi alte pasaje

similare în Spiritul Profetic). „Toate soliile vestite în 1840-1844 trebuie să fie vestite cu

putere acum”. of 43

Probabil că el va ignora pur şi simplu susţinerea inspirată a mesajelor fundamentale.

Probabil că va folosi vreo interpretare a Spiritului Profetic , care îi îngăduie să pună

interpretarea lui teologică omenească legată de declaraţia anterioară mai presus de

cuvântul scris al profetesei .

Ambele hărţi susţin şi identifică profeţia celor 2520 – şi ambele hărţi au fost susţinute de

Spiritul Profetic. Oare este posibil ca declaraţia lui Ellen White cu privire la hărţile din 1843 şi

1850 să trebuiască a fi interpretată şi de teologii moderni, înainte ca nouă să ni se dea voie să

acceptăm engleza simplă? Când vorbeşte despre harta din 1850, ea afirmă că hărţile din 1843

şi 1850 fuseseră „poruncite de Dumnezeu”. Noi ştim că ea se referă la aceste două hărţi,

deoarece, în Tragedia veacurilor, ea identifică faptul că harta de la 1843 a fost produsă ca

împlinire a profeţiei din Habacuc 2 şi declară acelaşi lucru cu privire la harta din 1850 în

pasajul următor.

„…Am văzut că Dumnezeu era implicat în publicarea hărţii de către

fratele Nichols. Am văzut că în Biblie se afla o profeţie cu privire la harta

aceasta şi că, dacă harta aceasta era plănuită pentru cei din poporul lui

Dumnezeu, dacă este suficientă pentru unul, este suficientă şi pentru ceilalţi şi că,

dacă cineva avea nevoie de o hartă nouă, pictată la o scară mai largă, toţi aveau

nevoie în aceeaşi măsură.

„Am văzut că fratele Case, care dorea o altă hartă, avea un spirit neliniştit,

tulburat, nemulţumit şi nerecunoscător. Am văzut că aceste hărţi pictate avuseseră

un efect negativ asupra adunării. Ele au cauzat un spirit uşuratic de ridiculizare în

adunare.

„Am văzut că hărţile poruncite de Dumnezeu au avut o influenţă favorabilă

asupra minţilor, chiar şi fără nicio explicaţie. În reprezentarea îngerilor de pe hărţi

se află o anumită lumină plăcut şi cerească. Mintea este condusă aproape

imperceptibil la Dumnezeu şi la cer. Totuşi, celelalte hărţi care au fost făcute

dezgustă mintea şi o fac să se gândească mai mult la pământ, decât la cer.

Imaginile care reprezintă îngerii arată mai mult asemenea prietenilor, decât

asemenea unor făpturi din cer. Am văzut că hărţile ocupaseră zile şi săptămâni

mintea fratelui Case, în timp ce el ar fi trebuit să caute înţelepciunea cerească de la

Dumnezeu şi să crească în darurile Duhului şi în cunoaşterea adevărului”. –

Manuscript Releases, vol.13, p.359.

Ray DeCarlo este o altă voce din tărâmul auto-subvenţionat al adventismului, care îşi

prezintă lucrarea ca fiind „adevărul prezent”, dar care de asemenea atacă hărţile şi profeţia

of 43

celor 2520 de ani. El a stat de mai multe ori înaintea celor din poporul lui Dumnezeu şi le-a

spus deschis că lucrurile care au fost prezentate despre cei 2520 de ani sunt false, iar apoi a

continuat să spună că profeţia celor 2520 de ani [30] nici măcar nu este reprezentată pe

harta din 1850. De mai multe ori, după ce el a făcut declaraţia aceasta, unii au mers la el cu

harta şi i-au spus că afirmaţia lui era greşită, deoarece profeţia celor 2520 de ani se află pe

harta din 1850. Apoi, el a început să spună că „acest fapt este nerelevant” şi să

desconsidere îngrijorarea lor cu privire la incorectitudinile declarate în public. Evident, s-a

gândit că, deşi ştie că profeţia celor 2520 de ani se află pe harta din 1850, majoritatea

oamenilor nu au acces la hartă şi, având în vedere reputaţia lui, tot ce trebuie să facă este să

mintă cu privire la subiect, în scopul de a-şi determina auditoriul să înceteze orice căutare

suplimentară a adevărurilor reprezentate pe hartă. El se simte îndreptăţit să facă toate aceste

lucruri, deoarece este convins că profeţia celor 2520 de ani este greşită.

Totuşi, indiferent de câte ori el (şi alţii) ar putea să nege faptul că profeţia celor 2520 de

ani este menţionată pe harta din 1850, aceasta nu schimbă realitatea. Întocmai la fel stau

lucrurile şi cu harta din 1843, despre care ni s-a spus că „a fost îndrumată de mâna

Domnului şi că nu trebuia să fie modificată”, cu excepţia faptului că inspiraţia divină ar fi

făcut lucrul acesta”.

„Am văzut că harta din 1843 a fost îndrumată de mâna lui Domnului şi

că nu trebuia să fie modificată, că toate cifrele au fost aşa cum le-a vrut El, că

mâna Sa era pusă peste ele şi ascundea o greşeală în anumite cifre, aşa încât

nimeni să nu o vadă, până când mâna Lui s-a dat la o parte”. – Early Writings, p.74

Mulţi dintre noi nu sunt familiarizaţi cu declaraţia de mai sus despre harta din 1843, care

se află în Early Writings, unde ni se spune că harta nu trebuia să fie modificată, dar puţini îşi

dau seama că acest pasaj a fost preluat dintr-un alt pasaj precedent, aflat în Spalding and

Magan, unde ni se spune că harta din 1843 poate să fie modificată, însă numai „prin

Inspiraţie”.

„Am văzut că adevărul trebuia să fie prezentat cu claritate pe table, pentru că

pământul şi tot ce este pe el este al Domnului, şi că nu trebuia să fie cruţat niciun

mijloc necesar pentru a-l face să fie clar. Am văzut că harta cea veche a fost

îndrumată de Domnul şi că nicio cifră nu trebuia să fie modificată, cu excepţia

faptului că inspiraţia divină ar fi făcut lucrul acesta. Am văzut că cifrele de

pe hartă erau aşa cum le dorea Dumnezeu şi că mâna Lui se află peste ele şi

ascundea o greşeală făcută în câteva cifre, aşa încât nimeni să nu o vadă, până

când mâna avea să fie retrasă”. – Spalding and Magan, p.1.

of 43

O analiză atentă a istoriei adventismului timpuriu ne informează că inspiraţia divină a fost

folosită de Domnul, prin Ellen White, spre a-l îndruma pe soţul ei să facă o hartă nouă. Harta

din 1850 a fost harta în care sunt prezentate corecturile hărţii din 1843. Din acest motiv,

faptul că profeţia celor 2520 de ani se găseşte pe ambele hărţi împiedică pe oricine să

folosească Spiritul Profetic spre a sugera că „una dintre greşelile” peste care Domnul Şi-a

ţinut mâna în cazul hărţii din 1843 a fost aceea a profeţiei celor 2520. Argumentul folosit

adesea în zilele noastre este că, deoarece ni se spune că „mâna Sa era pusă peste unele

cifre şi ascundea o greşeală, aşa încât nimeni să nu o poată vedea, până când mâna

Sa nu se va da la o parte”, noi trebuie să înţelegem că harta din 1843 conţine informaţii

greşite. Cei care folosesc argumentul acesta sunt cei menţionaţi de Ieremia, care refuză să

umble pe cărările vechi şi, de asemenea, sunt cei care s-au hotărât să clădească o temelie

nouă, dar care în realitate atacă Stânca veacurilor.

Este inutil să se folosească declaraţia lui Ellen White spre a sugera că harta conţine

greşeli, deoarece tocmai în aceeaşi carte ea spune care era greşeala. Cineva ar putea dori să

spună că harta este plină de greşeli, dar dacă foloseşte argumentul din Early Writings, p.74 în

scopul acesta, interpretează greşit Spiritul Profetic, deoarece Ellen White defineşte greşeala

chiar în aceeaşi carte: [31]

„I-am văzut pe cei din poporul lui Dumnezeu aşteptându-L cu bucurie pe

Domnul lor. Totuşi, Dumnezeu a avut în plan să-i pună la încercare. Mâna

Lui acoperea o greşeală în calculul perioadelor profetice. Cei care Îl

aşteptau pe Domnul lor nu au descoperit greşeala aceasta şi nici oamenii cei mai

învăţaţi care se împotriveau datelor nu au reuşit să o vadă. Dumnezeu a plănuit ca

poporul Său să se confrunte cu o dezamăgire. Data a trecut, iar cei care Îl

aşteptaseră cu bucurie pe Mântuitorul lor erau trişti şi descurajaţi, în timp ce aceia

care nu iubiseră venirea lui Isus, ci primiseră solia de teamă, au fost mulţumiţi că El

nu a venit la data aşteptată. Mărturisirea lor nu le atinsese inima şi nu le curăţise

viaţa. Trecerea datei a fost plănuită bine pentru a da pe faţă astfel de inimi.

Oamenii aceştia au fost primii care s-au întors şi i-au batjocorit pe cei întristaţi şi

dezamăgiţi, care au iubit cu adevărat venirea Mântuitorului lor. Am văzut

înţelepciunea dovedită de Dumnezeu, prin faptul că a avut grijă de cei din poporul

Său şi i-a trecut printr-o cercetare pentru a-i descoperi pe aceia care urmau să se

retragă şi să se întoarcă în ceasul încercării.

”Domnul Isus şi întreaga oştire îngerească îi privea cu simpatie şi îi iubea pe

aceia care aşteptau cu plăcere să-L vadă pe Acela pe care Îl iubea sufletul lor.

Îngerii zburau în jurul lor pentru a-i susţine în ceasul încercării lor. Aceia care

of 43

neglijaseră să primească solia cerească au fost lăsaţi în întuneric, iar mânia lui

Dumnezeu era aprinsă împotriva lor, pentru că nu primiseră lumina pe care o

trimisese El din cer. Cei credincioşi, dezamăgiţi, care nu au putut să înţeleagă de ce

Domnul lor nu a venit, nu au fost lăsaţi în întuneric. Ei au fost conduşi din nou la

Biblie pentru a cerceta perioadele profetice. Mâna Domnului a fost retrasă de

deasupra cifrelor, iar greşeala a fost explicată. Ei au văzut că perioadele

profetice care au ajuns la 1844 şi că aceleaşi dovezi pe care le prezentaseră

pentru a arăta că perioadele profetice s-au încheiat în 1843 arătau că ele se

vor încheia în 1844. Lumina din Cuvântul lui Dumnezeu a strălucit asupra poziţiei

lor, iar ei au descoperit un timp de întârziere. – ‘Chiar dacă [viziunea] zăboveşte,

aşteapt-o’. În dragostea lor faţă de venirea imediată a lui Hristos, ei trecuseră cu

vederea întârzierea împlinirii viziunii, care a avut ca scop să-i descopere pe

adevăraţii aşteptători. Ei au avut din nou un punct în timp. Totuşi, eu am văzut că

mulţi dintre ei nu au putut să se ridice deasupra dezamăgirii lor aspre, ca să aibă

acel zel şi acea energie care caracterizase credinţa lor în 1843”. – Early Writings,

p.235-237.

La pagina 74, Ellen White ne spune că Domnul Îşi ţinuse mâna peste „o” greşeală în

anumite „cifre”. A fost o greşeală – singular – care a afectat unele cifre – plural. La pagina

235, ea spune că a fost „o greşeală în calculul perioadelor profetice”, iar apoi, la pagina

236, ea declară că, atunci când „mâna Domnului a fost îndepărtată de pe cifre”,

„greşeala a fost explicată”. Singura greşeală de pe hartă cu privire la care puteţi să folosiţi

scrierile lui Ellen White pentru a o confirma este aceea cu privire la anul 1843, care a fost

reprezentat de mai multe ori, dar a fost o singură greşeală! Apoi, când Domnul a poruncit să

fie pregătită o hartă nouă, venise timpul ca acele cifre să fie modificate de inspiraţia divină.

„Următoarea noastră conferinţă a avut loc în Fairhaven. Fratele Bates şi soţia

lui au fost prezenţi. A fost o adunare destul de bună. La întoarcerea noastră la

fratele Nichols, Domnul mi-a dat o viziune şi mi-a arătat că adevărul trebuie

să fie prezentat cu claritate pe table şi că faptul acesta îi va face pe mulţi să

se hotărască pentru adevăr prin cele trei solii îngereşti, dintre care ultimele două

urmau să fie prezentate cu claritate pe table”. – Manuscript Releases, vol.16, p.207.

„Am văzut că Dumnezeu era implicat în publicarea hărţii de către fratele

Nichols. Am văzut că în Biblie era o profeţie cu privire la harta aceasta şi

că, dacă harta aceasta este plănuită pentru poporul lui Dumnezeu, dacă este

suficientă pentru unul, este suficientă şi pentru [32] altul, şi am văzut că, dacă

of 43

cineva avea nevoie de o hartă nouă, desenată la o scară mai mare, toţi aveau

nevoie de ea în aceeaşi măsură”. – Manuscript Releases, vol.13, p.359.

Domnul poruncise să fie produsă harta lui Nichols, din 1850, şi i-a arătat lui Ellen White că

harta aceasta a fost de asemenea o împlinire a profeţiei – a profeţiei din Habacuc 2 – de unde

provine expresia: „scrie-o pe table, ca să se poată citi uşor”. Alături de îndrumarea de a

schimba anul 1843, adică greşeala din unele cifre ce trebuia să fie corectată din harta

precedentă, a fost şi îndrumarea de a adăuga pe hartă cei trei îngeri.

Singura modalitate de a respinge susţinerea divină a acestor două hărţi este aceea de a

inventa vreo interpretare alternativă a scrierilor lui Ellen White, care îi îngăduie teologului

modern să pună mândria lui omenească mai presus de adevărurile fundamentale ale

adventismului.

Eu am folosit cuvintele „mândria omenească” pentru a exprima o idee precisă.

- După ce a publicat o lucrare nu numai pentru a demonstra de ce pionierii au

greşit cu privire la cei 2520 de ani, ci şi pentru a demonstra de ce aceia care s-au întors la

interpretarea pionierilor se află în întuneric, Eugene Prewitt este acum pe cale să publice o

carte care conţine o negare a profeţiei celor 2520 de ani.

- Ray DeCarlo a ajuns la concluzia că a accepta acele adevăruri fundamentale este

ceva aşa de greşit, încât este acceptabil chiar şi să folosească minciuna spre a-i

împiedica pe oameni să fie duşi în rătăcire – aşa cum crede el.

- Doug Bachelor de la Amazing Facts, binecunoscutul evanghelist Kenneth Cox şi

Marvin Moore (şi alte voci cunoscute din adventism) nu au nicio rezervă, când prezintă opinii

cu privire la Daniel 12, care se află în opoziţie directă cu adevărurile aflate pe aceste hărţi

sfinte.

- Biblical Research Department al bisericii nu numai că a declarat public faptul

că nu mai are încredere în interpretarea profeţiei celor 2520, ci şi că nu mai susţine

nici interpretarea pionierilor cu privire la trâmbiţe (care, de asemenea, este

reprezentată pe aceste hărţi).

Când prezintă aceste idei greşite, aceşti oameni (şi alţii) merg pe urmele lui Belşaţar,

care a desconsiderat mesajul fundamental ce i-a fost reprezentat de cele şapte

vremi ale lui Nebucadneţar. Relatările care prefigurează atât istoria milleriţilor, cât şi pe

aceea a celor 144000 constituie istoria lui Nebucadneţar şi Belşaţar.

Când reprezintă o paralelă a istoriei celor 144000 de la sfârşitul lumii, Belşaţar reprezintă

un om care, în mândria lui omenească, a respins mesajul ce a fost stabilit la începutul

istoriei lui. Respingerea lui este declarată şi judecata lui este exprimată prin numărul 2520.

Putea Cuvântul lui Dumnezeu să fie atât de precis pentru istoria noastră?

of 43

Este posibil ca tocmai simbolul judecăţii lui Nebucadneţar şi Belşaţar să

fie tocmai simbolul pentru aceia din adventism, care au fost identificaţi

profetic drept cei ce resping mesajul aflat la temelia adventismului?

Este posibil ca tocmai lucrarea îndeplinită acum de teologii moderni din

adventism să împiedice înţelegerea adevărurilor fundamentale, să-i atace şi

să le facă rău celor care caută o înţelegere a acestor adevăruri, să fie tocmai

lucrarea reprezentată de scrierea de mână pe zidul poporului lui Dumnezeu

de la sfârşitul lumii, pentru că, prin respingerea avertizării, ei pronunţă o

judecată împotriva lor înşişi?

sandor_szekelyhidi 0733.773.030 0261.754.321

of 43

13 Veghetorul nevazut - Stirile profetice „Future News” 09 2009

Documents

Transcript of 13 Veghetorul nevazut - Stirile profetice „Future News” 09 2009