128937234 Proiect de Licenta

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢIFACULTATEA DE INGINERIE DIN BRĂILA

Catedra : Mediu, Inginerie Aplicată şi Agricultură

Autor:

Studiul tehnico economic privind echipamentul de lucru a excavatorului cu o cupă

Coordonator: Asist.dr.ing.

Iulie 2011

CAPITOLUL 1

GENERALITĂŢI

Produsul finit al activităţii de construcţii-montaj este obiectul de construcţii.

Activitatea de construcţii-montaj cuprinde o complexitate de procese de producţie şi

de alte activităţi, care încep cu proiectarea obiectelor de construcţii şi continuă cu activităţi

şi relaţii, aprovizionarea şi transportul materialelor şi al prefabricatelor, asigurarea forţei

de muncă şi a mijloacelor de muncă, punerea în operă a materialelor, predarea lucrărilor.

O ramură importantă a economiei româneşti, atât din punct de vedere

economico-financiar, cât şi din punct de vedere al părţii umane antrenante o

reprezintă construcţiile. Ramura construcţiilor trebuie să devanseze ca ritm de

dezvoltare toate celelalte ramuri pe care le deserveşte şi în primul rând industria.

Pentru economie, construcţiile industriale şi civile sunt ca un burete al şomajului, ele

oferă numeroase locuri de muncă, dar mai ales importante utilităţi. Ele creează în

acelaşi timp un efort de antrenare de care beneficiază întreaga economie naţională.

Începând cu anul 1992 când sectorul privat a început să se consolideze

înregistrând ritmuri considerabile de creştere cu aproximativ 14% în medie anual,

domeniul costrucţiilor arată noi valenţe. În acest context creşterea continuă a

volumului lucrărilor de construcţii-montaj şi accelerarea ritmului de execuţie a

acestora poate fi realizat prin creşterea gradului de mecanizare a lucrărilor de

construcţii. Au fost achiziţionate utilaje noi, de mare productivitate şi mult mai

eficiente, iar altele au fost modernizate.

Eficienţa economică a mecanizării în construcţii este concretizată prin: reducerea consumului de manoperă; reducerea termenelor de execuţie a lucrărilor; reducerea costului construcţiilor şi îmbunătăţirea lucrărilor efectuate.

1.1 Necesitatea mecanizării lucrarilor de construcţii

Pentru introducerea tehnologiilor noi avansate de execuţie mecanizată a

Facultatea de Inginerie Braila 2


lucrărilor de construcţii este necesar ca în paralel stabilirea condiţiilor tehnice-

tehnologice de aplicare a noii tehnologii, să se evalueze şi efectele tehnico-

economice ale acesteia, în scopul satisfacerii criteriului eficienţei economice. În acest

sens se impune analiza ce trebuie să preocupe specialiştii firmelor din domeniu şi

care să vizeze creşterea productivităţii muncii, a gradului de industrializare a

lucrărilor de construcţii-montaj, în paralel cu reducerea duratei de execuţie, a

cheltuielilor materiale şi a consumurilor energetice şi de combustibil-lubrifianţi.

Principala pârghie de realizare a acestor deziderate o constitue mecanizarea

lucrărilor de construcţii-montaj, fapt ce necesită o gamă tot mai mare de maşini,

utilaje, scule şi dispozitive care să permită executarea mecanizată a tuturor

categoriilor de lucrări, aplicând cele mai moderne şi eficiente tehnologii de execuţie.

Creşterea productivităţii muncii în domeniul construcţiilor este în legătură directă

cu activitatea de mecanizare a lucrărilor specifice. Printre aceste lucrări în domeniul

construcţiilor se află planificarea şi organizarea muncii, adaptarea unor soluţii

constructive corespunzătoare nivelului de organizare, reducerea volumului de lucrări

de finisare pe şantier.

Prin mecanizarea lucrărilor de construcţii-montaj se înţelege realizarea acestora

cu ajutorul maşinilor specializate sau multifuncţionale. În general, lucrările de

construcţii nu sunt complet mecanizate, omul introduce pentru executarea directă a

diferitelor activităţi intermediare în completarea activităţilor efectuate de către maşinile

de construcţii.

1.2 Sisteme de maşini folosite în mecanizarealucrarilor de construcţii Procedeu de mecanizare a producţiei, ca factor determinant în creşterea

eficienţei economice a întregii activităţi productive, constituie una din preocupările

proprii de investiţii, prin profilul lucrărilor executate se va ilustra acţiunea de

modernizare a producţiei atât în sectorul de construcţii-montaj, pe şantiere cât şi în

unităţi industriale, unde se conturează tot mai clar asigurarea unei dotări

corespunzătoare cu maşini utilizate, scule şi dispozitive, pe măsura actualelor şi

viitoarelor cerinţe.

În dotarea firmelor de construcţii există diferite utilaje, care sunt folosite la

mecanizarea lucrărilor de construcţii-montaj. Dacă schema de mecanizare implică şi

utilaje care nu se regăsesc în parcul propriu sunt închiriate de la firme de profil.

Organizarea lucrărilor presupune optimizarea procesului tehnologic astfel încât

numărul de maşini din schema de mecanizare utilizată este stabilit pe baza unor



reguli tehnologice determinate de tipul utilajelor şi asocierea acestora în cadrul

sistemului de maşini.

La alcătuirea sistemului de maşini pentru execuţia mecanizată a unui proces

tehnologic se are în vedere: numărul de utilaje şi echipamente deţinute în parcul propriu; diversitatea activităţilor care se execută; capacitatea de lucru şi dotarea societăţii.

Mecanizarea unei lucrării de construcţii-montaj poate fi simplă când se execută

cu utilaje specializate doar activităţile principale din procesul tehnologic. De

asemenea mecanizarea poate fi complexă, dacă se execută toate activităţile

procesului tehnologic cu ajutorul unor sisteme de utilaje corespunzătoare.

Un sistem de maşini este alcătuit din diverse maşini de construcţii care

asigură executarea mecanizată a unui proces tehnologic dat.

Ordinea repartizării utilajelor în sistemul de maşini e aceea ca a executării

activităţilor procesului tehnologic complex în succesiunea logică şi tehnologică.

Dacă sistemul de maşini adoptat din toate variantele posibile răspunde

cerinţelor de optimizare a procesului tehnologic dat, el este un sistem optim. Dacă

sistemul este adoptat pe considerente de posibilităţi de asigurare a maşinilor şi

utilajelor de construcţii atunci va fi un sistem de maşini posibil.

Fiecare maşină din sistem este o componentă a sistemului respectiv şi în

funcţie de intercondiţionarea lor pot exista: sisteme de maşini cu componente în serie sisteme de maşini cu componente în paralel sisteme de maşini mixte

Luarea în exploatare a unor maşini din sistem este strâns legată de

exigentele de ordin tehnologic, de accesul în zona de lucru şi-n special de partea

cu volumul de muncă cea mai mare.

1.3 Indicatori de evaluare a gradului de mecanizare

Aprecierea gradului de mecanizare în construcţii poate fi făcută cu ajutorul

următorilor indicatori:

GRADUL DE MECANIZARE

Pentru a evalua măsura în care o anumită lucrare (activitate) se

execută cu ajutorul unei maşini de construcţii se foloseşte relaţia:

în care:



Vm este volumul lucrărilor executate mecanizat, în UM;

Vt este volumul total al lucrărilor executate, în UM.

În general gradul de mecanizare al lucrărilor de terasament atins pe

şantierele de construcţii este între 95% şi 100%. La lucrările de

finisaj gradul de mecanizare este mult inferior celorlalte categorii ca

urmare a lipsei sistemelor tehnologice.

PRODUCTIVITATEA TEORETICǍ

Productivitatea teoretică reprezintă producţia maximă ce poate fi

realizată în unitate de timp de utilajul respectiv, în condiţii ideale,

determinate prin calcul, numai pe bază de parametri tehnici.

Această exprimare este utilizată, de regulă, în prospectele

comerciale.

PRODUCTIVITATEA TEHNICǍ

Productivitatea tehnică este producţia maximă ce poate fi realizată

în unitatea de timp, determinată experimental, în condiţii normale de

lucru, conform unei metodologii prevenite, dar fără a se ţine seama

de pierderile de timp necesare procesului tehnologic. Se foloseşte

această exprimare în documentaţia tehnică a utilajului.

PRODUCTIVITATEA DE EXPLOATARE

Productivitatea de exploatare este producţia normală ce trebuie

realizată în unitatea de timp, în condiţii concrete de lucru din

şantier, cu un mecanic de calificare medie, în condiţii efective de

lucru, adică luând în considerare timpul nefolosit din diverse cauze

(alimentarea cu carburanţi, întreţinerea utilajului, pregătirea şi

schimbarea frontului de lucru). Valoarea acestei productivităţi stă la

baza determinării normelor tehnice de timp, la calcularea necesarului

de utilaje.



CAPITOLUL 2

GENERALITĂŢI PRIVIND APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA NOILOR PRODUSE

În condiţiile concurenţei de piaţă puternice din zilele noastre, firmele care nu

reuşesc să creeze produse noi se expun unui mare risc. Produsele lor existente

sunt vulnerabile la modificarea nevoilor şi gusturilor consumatorilor, la apariţia noilor

tehnologii, la scurtarea ciclului de viaţă al produselor şi la intensificarea concurenţei

pe plan intern şi international.

În acelaşi timp, crearea noilor produse noi este şi ea riscantă, multe produse

noi nu au succes, motivele cele mai des întâlnite sunt legate de studiul de

marketing. Cineva din conducerea firmei ar putea impune aplicarea practică a unei

idei favorite, în ciuda concluziilor negative. Ideea poate fi bună, dar mărimea pieţei

ar putea fi supraestimată. Ori produsul actual nu este bine conceput, ori este

incorect poziţionat pe piaţă, publicitatea care i se face nu este eficientă sau preţul

cu care se vinde este prea mare.

Ce înţelegem prin produs nou? Pentru obiectivele analizei se include în

această categorie produsele originale, îmbunătăţite, modificate şi noile mărci create

de o firmă prin propriile eforturi de cercetare-dezvoltare. S-au identificat şase

categorii de produse noi în funcţie de noutatea lor pentru firmă şi pentru piaţă.

Acestea sunt: Produsele de noutate mondială, sunt produse care crează o piaţă

complet nouă Linii de produse noi, care sunt produse noi şi permit unei firme

să pătrundă pentru prima dată pe o piaţă bine organizată Adăugiri la liniile de produse existente: sunt produse noi care

măresc liniile de produse ale unei firme Îmbunătăţiri ale produselor existente: sunt produse noi care cu

performanţe îmbunătăţite au valoare superioară Repoziţionări: sunt produse existente destinate unor pieţe sau

segmente de piaţă noi. Reduceri de cost: sunt produse noi cu performanţe similare la

costuri mai mici.

Succesul produselor noi este frânat de mai mulţi factori: Lipsa unor idei generale este frânat de mai mulţi factori Pieţe fragmentate: din cauza concurenţei firmele trebuie să



realizeze produse noi pentru segmente de piaţă tot mai înguste,

ceea ce înseamnă profituri mai mici pe fiecare produs în parte. Restricţii sociale şi guvernamentale: produsele noi trebuie să

corespundă unor criterii ale consumatorilor, cum ar fi protecţia

acestora şi a mediului înconjurător. Costurile mari ale procesului de creare a noilor produse. Lipsa de capital: unele firme chiar dacă beneficiază de idei bune,

nu pot pune în practică din lipsa fondurilor. Durata mai mică a procesului de creaţie: există posibilitatea ca

mai mulţi concurenţi să aibă aceeaşi idee în acelaşi timp, victoria

aparţinând în mod evident celui care va reuşi să o transpună mai

repede în practică. Ciclul mai scurt de viaţă al produsului: atunci când un produs

nou are succes, concurenţii îl copiază atât de repede, încât ciclul

său de viaţă se scurtează considerabil.

Dezvoltarea noilor produse este o activitate complexă care reuneşte totalitatea

funcţiilor întreprinderilor. Pentru o administrare cât mai bună şi pentru un control cât

mai strict, este necesară o fracţionare în timp şi la toate nivelele a sarcinilor ce

trebuie îndeplinite.

În analiza lansării noilor produse se disting şase etape: pregătirea ideilor; filtrarea ideilor; analiza ideilor reţinute; transformarea ideilor într-un produs; etapa de dezvoltare; teste pe teren; comercializarea.

Fiecare fază corespunde unor scopuri bine definite şi poate fi mai mult sau

mai puţin regrupată, dezvoltată în funcţie de produsele noi pe care firmele îşi

propun să le dezvolte şi conform pieţelor pe care doresc să le atace.

Etapa a I -a: pregatirea ideilor, constă în căutarea soluţiilor pentru noi produse

care să corespundă obiectivelor firmei şi strategiei de creştere.

Etapa a II -a: filtrarea ideilor.

Această etapă constă într-o analiză rapidă a tuturor ideilor culese, pentru a

selecţiona conceptele cele mai pertinente şi care merită să fie testate şi analizate

mai aprofundat.

Etapa a III -a: analiza ideilor reţinute.

Conceptul adoptat în cadrul analizei este reţinut într-o recomandare mai

concretă în care se definesc caracteristicile produsului. Ideea privind produsul este

supusă, pentru prima dată, aprecierii compartimentului C-D. Acesta este testul

conceptului.



Etapa a IV -a: dezvoltarea produsului nou.

Această este faza de punere la punct a documentaţiei pentru realizarea

prototipului care să ofere cele mai bune informatii asupra costurilor, perioadelor de

fabricaţie, relaţiile cerere-oferta permit să se dezvolte şi să se îmbunătăţească

studiile de rentabilitate a proiectului.

Etapa a V -a: testele.

Se testează diferite elemente ale strategiei de marketing a produsului şi

programul de comercializare. Aceasta îi permite să se asigure în ceea ce primeşte

poziţia pe piată, să verifice ipotezele şi estimările făcute anterior.

Etapa a VI -a: comercializarea.

După ce a revazut produsul şi programul de marketing, întreprinderea lansează

fabricarea şi comercializarea produsului.

În momentul lansării sale, produsul este destinat fie succesului fie eşecului,

cale de mijloc nu există. Cel care răspunde de lansarea pe piaţa a produsului este

apreciat în funcţie de rezultatele obţinute. Dar pe langă aceasta, lansarea unui

produs poate şi trebuie să unească eforturile tuturor membrilor echipei de conducere

şi chiar ale fiecarui angajat al firmei. Astfel, i-a naştere un sentiment al ţelului

comun, care face din firmă un loc unde oamenii se simt realmente bine.

În zilele noastre, cei ce lucrează în marketing nu pot amâna prea mult

această experienţă. Pe masură ce lumea afacerilor devine din ce în ce mai dură,

iar cererea pe pieţe stagneaza sau chiar scade, accentul se mută inevitabil pe

apariţia de produse noi. Totuşi, experienţa nu este întotdeauna fericită, fiindcă

realizarea şi lansarea de produse noi devine o afacere riscantă.

Nici un serviciu de marketing nu se poate mulţumi doar cu simpla monitorizare

a vânzărilor la produsele existente, ci trebuie să scurteze permanent orizontul în

căutarea semnelor de “apogeu” şi să fie pregatit să le facă faţa. Majoritatea

specialistilor în marketing se gândesc la noile produse nu doar ca la un mijloc de

apărare împotriva inevitabilului declin al celor existente, deci ca la o modalitate de

supravieţuire, ci mai ales ca la un instrument de expansiune şi de creştere continuă

a firmei.

Apariţia maşinilor de construcţii performante sunt considerate ca o urmare

firească a dezvoltării tehnice în consens cu noile cerinţe privind productivitatea şi

calitatea lucrărilor efectuate.

Modernizarea maşinilor de constructii existente si apariţia unor maşini

performante îşi are explicaţia în înţelegerea faptului că în ultima instanţă, la

performanţe tehnice comparative pentru două produse, factorul esenţial de decizie în

clasificarea acestora îl constituie modul în care au fost realizate, reflectat în



productivitate, consumuri materiale, şi energetice, reproductivitate în procesul de

fabricaţie. Iata motivul pentru care modernizarea propriilor produse şi implementarea

în fabricaţie a noilor produse, s-au bucurat de o sporită atenţie din partea firmelor

din domeniul maşinilor de construcţii.

De modul cum reuşeşte să apară pe piaţă cu noul produs de aceasta depinde

viitorul profit al fabricantului.

2.1 Ciclul de viaţă al produsului

Ciclul de viaţă a produselor se referă la durata de viată a unui produs.

Proporţiile în care trebuie să se opereze înlocuirea actualei game de produse

sunt o consecinţă a vieţii produselor. Fiecare produs ocupa la un moment dat un

anumit loc pe curba ciclului sau de viaţă care începe cu introducerea pe piaţă, cu

faza de creştere, continuă cu maturitatea şi apoi cu saturarea pieţii şi sfârşeşte prin

decline. Perioada de creştere poate fi mai lungă sau mai scurtă.

Una din primele încercări de a realiza un cadru analitic pentru determinarea

strategiei de marketing a fost teoria ciclului de viaţă al produsului. Conceptul de

“ciclu de viaţă” descrie etapele cronologice pe care le parcurge vânzarea unei

anumite categorii sau forme de produs. Cele mai multe reprezentări ale ciclului de

viaţă au urmatoarele caracteristici: Orice produs are o durată de viaţă limitată. Istoria vânzărilor urmăreşte o curbă în formă de “S” până în

momentul final al declinului. Punctele de inflexiune in istoria vânzărilor delimitează etapele

cunoscute ca lansare, creştere, maturitate şi declin. Anumite

reprezentări conţin o etapă suplimentară, cea a turbulenţei

concurenţiale, apărută atunci când se încetineşte rata de creştere. Viaţa produsului poate fi prelungită. De-a lungul ciclului de viaţă, profitul mediu unitar (la nivel de

ramură economică) întâi creşte, apoi scade.

Fiecare zonă a ciclului de viaţă ridică probleme de marketing.

În etapa de lansare, sarcina principală este aceea de a stârni interesul, de a

obţine acceptul liderilor de opinie din rândul adoptanţilor timpurii. Preţul unui produs

nou nu se stabileste în momentul lansării pe piaţă, ci în amonte, în ciclul de

inovaţie. În funcţie de segmentul şi cota de piaţă ţintite, intreprinderea poate alege

fie strategia preţului ridicat, fie cea a preţului de penetrare.

În perioada dezvoltării, problema este de a menţine la nivel corespunzător

aprovizionarea şi calitatea produsului, concomitent cu recunoaşterea mărcii şi

stabilirea poziţiei de piaţă. În perioada de creştere, când competiţia este în general



mai redusă, se urmăreşte de obicei o stabilitate a preţului.

În etapa de maturizare, firma trebuie să-şi menţină sau să-şi îmbunătăţească

profitul, să-şi apere poziţia şi să caute noi segmente de creştere pe piaţă. În faza

de maturitate, când competiţia devine mai aspra, se recomanda urmarea din

aproape a pretului concurentei sau a preţului leader, evitând declanşarea unui

război de preţuri cu competitorii.

În etapa de declin, elementele cele mai importante, cu influenţa directă, asupra

rentabilităţii, sunt reducerea costurilor, fixarea preţurilor şi orientarea spre

segmentele-ţintă, iar planificarea este necesară pentru a se determina momentul

ieşirii de pe piaţă a produsului. În faza de declin, de obicei se recomandă o

politică de reducere a preţului pentru a menţine cererea.

În consecinţă în lumea tehnicii, orice produs scos pe piaţă are, în timp, trei

etape bine determinate şi anume: O etapa de ascensiune-piaţă nesaturată; O etapa de menţinere-piaţă solicită cantităţi constante; O etapa de declin-piaţă saturată cu produse necompetitive

care prezintă uzura morala.

În această ultima etapă fabricanţii sunt nevoiţi să schimbe vechiul produs cu un

nou produs care-şi va trăi şi el viaţa lui lungă sau scurtă, în funcţie de felul cum a

fost realizat.

De modul cum reuşeşte să apară pe piaţă cu noul produs, de aceasta depinde

viitorul profit al fabricantului. Rapiditatea introducerii pe piaţă a noului produs

depinde de gradul de flexibilitate al firmei respective, sau cu alte cerinţe, de cât de

repede se reuşeşte să se implementeze noul produs cu un minim de investiţii.

Necesitatea introducerii unui nou produs pe piaţă se poate observa din graficul



prezentat în figura 2:

Se poate

remarca primul punct critic 1, defectuos ales stabilit prin penetrarea noului produs B,

în timpul declinului produsului A şi punctul critic 2 corect ales anticipat prin

promovarea din timp a produsului C.

Suprapunerea fabricaţiei produselor B şi C presupune o mare putere de

adaptare a firmei respective, putere ce se obţine printr-o maximă flexibilitate a

firmei. Un rol major în această flexibilitate îl are adesea dotarea tehnologică a firmei

respective.

În etapa actuala intervalele de timp în ciclurile de viaţă ale produselor noi, se

micşoreaza continuu datorită rapidităţii cu care acţionează noile cunoştinţe obţinute

în tehnică, tehnologie şi cercetare, accelerării proceselor reproducţiei în economie.

În majoritatea cazurilor însă trebuie efectuate cercetări adecvate şi trebuie

depuse importante eforturi pentru ca să se poată obţine produse noi acceptate de

piaţă.

Finanţarea acestor cheltuieli impune elaborarea unui sistem bine pus la punct

de planuri tehnice pe termen mijlociu şi lung, ceea ce reclamă previziuni tehnologice

normative. Aceste previziuni tehnologice au ca rezultat accelerarea proceselor de

transferuri tehnologice şi creează posibilitatea optimizării transferurilor tehnologice

verticale. Pentru planificarea legăturilor strânse dintre cercetările aplicative tehnice,

dezvoltarea procedelor de engineering şi serviciile tehnice, pe de o parte şi

cercetările de marketing şi acţiunile de marketing pentru pătrunderea pe piaţă pe de

altă parte, este utilă folosirea schemei transferurilor tehnologice în timp, ţinand

seama de necesităţile de analiză ale rolului marketingului: identificarea ideilor de

produse noi sau modernizate; selecţionarea şi trierea acestora; concretizarea



produsului nou sau modernizat sub forma unui prototip; construirea şi verificarea

produsului nou în procesul de producţie; lansarea în fabricaţie şi pe piaţă. În final

transferurile tehnologice care conduc la lansarea pe piaţă a noului produs vor fi

analizate prin prisma evaluării băneşti rezultate cu ajutorul principalelor modele

matematice existente.

2.2 Identificarea ideilor de produse noi

Procesul creării noilor produse începe cu căutarea ideilor. Căutarea nu trebuie

să fie întamplătoare. Conducerea firmei trebuie să definească produsele şi pieţele

corespunzătoare procesului de inovare. Ea trebuie să stabilească obiectivele pe care

trebuie să le îndeplineasca inovarea, cum ar fi generarea de numerar, obţinerea

întâietăţii pe piaţă. Tot ea trebuie să stabilească câte produse noi vor fi copiate de

la concurenţi.

Ideile de produse noi pot proveni din mai multe surse, de la clienţi, specialişti,

concurenţi, angajaţi, distribuitori sau conducere. Nevoile şidorinţele consumatorilor

reprezintă punctual de plecare logic în căutarea unor idei de produse noi. Firmele

pot afla multe lucruri studiind o anumită categorie de clienţi, utilizatori curenţi, adică

cei care utilizează cel mai mult produsul firmei şi care simt nevoia unor îmbunătăţiri

ale acestuia înaintea altor clienţi.

Firmele se bazează, de asemenea, pe opiniile specialiştilor, inginerilor,

proiectanţilor şi altor angajaţi. Firmele de succes au creat în cadrul lor o anumită

cultură, în aşa fel încât fiecare angajat să fie încurajat să caute noi idei de

îmbunătăţire a producţiei, produselor şi serviciilor acestora.

Firmele pot găsi idei bune prin examinarea produselor şi serviciile concurenţilor.

Ele pot afla multe lucruri despre concurenţi, pot afla ce apreciază sau nu

consumatorii la noile produse. Această strategie este mai degrabă una a imitaţiilor

şi a îmbunătăţirii produsului.

Agenţii de vânzare şi intermediarii firmei sunt primii care iau în cunoştinţă de

nevoile şi reclamaţiile clienţilor. Ei se află primii ce pregătesc concurenţii.

Conducerea poate fi şi o alta sursă importantă de idei.

Ideile de produse noi pot proveni şi din alte surse, inventatori, posesori de

licenţe, laboratoare universitare şi comerciale, consultanţi tehnici, firme de

consultantă.

Generarea ideilor constituie crearea unui număr mare de idei. Scopul important

în această etapă îl constituie reducerea numărului de idei în aşa fel încât să

rămână doar cele atractive şi realizabile. Atunci când se selectează ideile, specialiştii

trebuie să evite două feluri de erori. O eroare de RESPINGERE apare atunci când



firma renuntă la o idée bună, lucru care se întamplă de cele mai multe ori în

momentul în care se găsesc neajunsuri în ideile altora.

O eroare de TRECERE apare atunci când firma permite ca o idée proastă să

fie pusă în practică. Se disting în acest caz trei tipuri de eşecuri ale produsului: Un

eşec absolut generează pierderi financiare; veniturile nu acoperă costurile variabile.

Un esec parţial generează de asemenea pierderi financiare, dar veniturile sale

acoperă în întregime costurile variabile şi o parte a costurilor fixe. Un eşec relativ

generează un profit care este sub nivelul preconizat de companie.

Ideile de produse noi pot apărea din cele mai variate surse, iar varianta

adoptată în final poate să rezulte, deopotrivă, dintr-o întamplare fericită sau dintr-o

analiză sistematică. Motivul este puternica identificare a departamentului de

marketing cu produsele comercializate în momentul respectiv şi cu categoriile

specifice de consumatori. Celelalte departamente ale firmei au şi ele limitări similare,

având drept rezultat faptul că, adesea, accentul cade pe ideile de înlocuire sau de

extindere a produselor existente. O ilustrare a adevărului enunţat mai sus se

găseşte în Tabelul nr. 1, care sugerează ca până şi sursele externe au tendinţa de

a oferi idei numai pentru produsele cu care firma este deja identificată.

Când este nevoie de idei, punctul de plecare îl poate reprezenta tipul de client

pe care îl are firma în cauză în momentul respectiv, pentru a găsi alte produse

sau servicii care să-i poată fi oferite chiar dacă acestea au un caracter inedit

pentru firma furnizoare. Pe de altă parte, aptitudinile existente în departamentul de

producţie, asistenţă tehnică sau vânzare pot şi ele servi ca bază de concepţie

pentru produsele destinate unor pieţe necunoscute.

Planificarea activităţilor legate de introducerea noului produs şi coordonarea lor

sistematică de către conducerea firmei, reprezintă calea solidă a reducerii riscului

inovării.

Tabelul 2.2.1 Surse de idei pentru produse noi

Sursa

Grupe propuse

Adesea Uneori Rareori

Personalul de vânzare 1,2 3 4

Angajaţii din compartimentul de asistenţă

tehnică 1,2 3,4

Departamentul de producţie 1 2,3,4

Departamentul pentru cercetare-dezvoltare 1,2 3,4

Departamentul pentru cercetarea de piaţă 1,2,3 4

Sesiunile de brainstorming 3,4 1,2

Surse din exterior 1,2 3 4



În centrul acestei planificări coordoate, stă strânsa legatură dintre dezvoltarea

produselor ca expresie a transformărilor tehnologice şi piaţa ca izvor fundamental de

informaţii privind evenimentele şi procesele care scapă controlului firmei. Planificarea

ca şi previziunile poate fi aplicată atât inovaţiei tehnologice cât şi cercetările de

marketing dacă se iau în considerare o simultaneitate între acceptarea tehnică şi

acceptarea comercială a produsului nou.

Rolul marketingului şi al cercetărilor de marketing în evaluarea posibilităţilor

firmei de a descoperi, a concepe, a concretiza şi a pune la punct, a produce şi a

vinde noul produs, trebuie examinat deci separat în fiecare din aceste faze

planificate a lanţului de resurse şi obiective ale firmei.

În condiţiile actuale, ale concurenţei de piaţă, firmele care nu reuşeşc să

creeze produse noi, se expun unui mare risc. Aceasta implică efectuarea unor

cercetări adecvate şi trebuie depuse eforturi pentru ca sa se poată obţine noi

produse acceptate de piaţă.

Prima fază dintr-un proces planificat al introducerii produselor noi, trebuie să

se refere la investigarea produselor de idei noi, la colectarea şi selectarea

propunerilor de produse noi. Idei creatoare pot veni de la cercetătorii din cadrul

firmei, de la inovatorii care găsesc alte domenii de aplicaţii sau aduc modificări

produselor existente.

Alte idei de produse noi pot proveni din analiza colecţiilor de brevete, din

consultarea sistematică a literaturii tehnice de specialitate, naţională şi internaţională,

din urmărirea activităţilor de cercetare din universităţi, din frecventarea expoziţiilor şi

târgurilor.

Rolul cercetărilor de marketing este important în crearea şi depistarea ideilor

de produse noi deoarece arată viabilitate acestor proiecte, legându-se de necesităţile

şi dorinţele utilizatorilor. În acest sens studiile asupra beneficiarilor privind utilizarea

produselor existente pot scoate la iveala nevoi nesatisfacute sau nemulţumiri ale

utilizatorilor faţă de anumite caracteristici ale produselor existente.

2.3 Selectarea propunerilor de produse noi

A doua fază a planificării introducerii unui produs nou, se referă la o funcţie

importantă a previziunilor tehnologice, cunoscută sub numele de selecţionarea de

produse noi. Decizia pentru reţinerea unei propuneri de produs nou, va fi luată de

către un colectiv alcătuit din şefii departamentului cercetării, marketingului.

Criteriile după care sunt evaluate ideile de produse noi, trebuie să se refere la

beneficiile anticipate, posibil de realizat prin noul produs, la situaţia produselor

asemanatoare pe piaţă, la integrarea generata a noului produs în profilul de



specialitate a firmei, amploarea investiţiilor necesare pentru introducerea noului

produs şi mijloacele financiare ale firmei.

O deosebită importanţă trebuie acordată criteriilor de marketing ale acceptării

noii idei: aproximarea dimensiunii pieţei care va absorbi noul produs, tendinţele

pieţei, preţul antecalculat, caile de distributie, metodele de marketing adecvate noului

produs.

Astfel de idei se pot discuta într-un cadru complet neformal, până la luarea

deciziei de a le evalua în funcţie de parametrii necesari suplimentarii gamei de

produse – sau pot face subiectul sesiuni speciale de brainstorming. În organizarea

unor asemenea sesiuni, se pot obtine rezultate valoroase dacă se respectă trei

reguli de bază: Discuţiile trebuie să se desfaşoare pe grupuri în care ierarhia

profesională să nu aibă nici o importanţă. Nici un membru al grupului nu trebuie să se simtă ameninţat de

posibilele rezultate ale discuţiei. Înainte de încheierea sesiunii respective, nu trebuie permisă nici o

tentativă de filtrare a ideilor pe baza parametrilor deja stabiliţi.

Componenta grupului este un element important, dar şi mai important este ca

toată lumea să înteleagă necesitatea unei atitudini deschise şi pozitive – în această

etapă a procesului, nimeni nu are nimic de câştigat din demolarea ideii altuia.

Filtrarea are loc ceva mai tarziu, când autorii ideii sunt mai puţin implicaţi din punct

de vedere emoţional.

Trierea ideilor permite: o estimare precisă dar generată asupra fezabilităţii şi avantajelor de

producţie şi marketing la produsele considerate; examinarea ideii care a trecut de analiză ţinându-se cont de

concurenţa fără a uita însă că nu un asemenea produs va asigura

un randament bun al investiţiilor.

Procedura de triere

Trierea trebuie să se facă în două etape:1. instituirea unui raport între ideea produsului şi obiective, resursele financiare şi

capacitatea întreprinderii;2. instituirea unui raport între ideea produsului şi şansele întreprinderii pe planul

concurenţei.

În cadrul primei etape trebuie estimate vânzările, beneficiile, longevitatea

produselor, investiţiile şi riscurile scontate determinate, intervalele de timp necesare

pentru punerea ideii în practică. Personalul însărcinat cu trierea ideilor trebuie să

arate că noua idee este compatibilă cu obiectivele firmei, cu privire la: rentabilitatea, randamentul investiţіilor; volumul şi stabilitatea vânzărilor;



creşterea vânzărilor; menţinerea imaginii firmei pe piaţă.

Etapa a doua pune problema evaluarii ideii produsului nou, în funcţie de

posibilităţile pe care le oferă întreprinderea pentru a face faţă concurenţei. Firma

trebuie în primul rând să analizeze propria competivitate pentru a depista punctele

sale tari sau slabe, puncte care definesc sfera sa de acţiune.

2.4 Concretizarea concepţiei privind noul produs

Produsul este orice lucru care satisface o nevoie sau o dorinţă şi care este

oferit pe piaţă. Un produs poate fi oferit sub forma unui bun material, serviciu, idee,

sau sub forma unei combinaţii a acestora.

În timp ce producatorii văd produsul ca un obiect fizic, consumatorii cumpară

de fapt avantajele de care se bucură din partea bunului respectiv. În general, în

definirea unui produs intervin urmatoarele elemente: componentele corporale – se referă la proprietăţile tehnice şi fizice

concrete ale unui produs (greutate, volum, durată de viaţă); componentele acorporale – cuprind elementele ce nu au corp material

nemijlocit: marca şi numele, instrucţiuni de utilizare, preţul, serviciile

asigurate pentru produs (instalarea, termenul de garanţie, serviciul); comunicaţiile referitoare la produs – includ ansamblul informaţiilor

transmise cumpăratorului potenţial: acţiuni de merchandising,

promovare la locul vânzării, publicitate) cu scopul de a facilita

prezentarea produsului şi a impulsiona decizia de cumpărare; imaginea produsului este un atribut imaterial, simbolic şi arată modul

în care produsul îl reprezintă pe consumator, precum şi modalitatea

în care acesta doreşte să fie perceput de cei din jur.

Integrarea acestor elemente a condus la structurarea produsului pe trei niveluri,

respective produsul generic, produsul tangibil şi produsul dezvoltat.

Produsul generic (esenta produsului) cuprinde principalele avantaje pe care

cumpărătorul le identifică sub forma unor necesitaţi personale ce vor fi satisfăcute

de respectivul produs.

Produsul tangibil include şi caracteristicile, marca, stilul, calitatea şi ambalajul.

Produsul dezvoltat cuprinde toate avantajele aditionale, extrinseci produsului, pe

care cumpărătorul le primeşte şi care pot influenta decizia lui de cumpărare (livrare,

servicii post-vânzare, garanţii, etc).

A treia fază a planificării produselor noi, este aceea a materializării concepţiei

noului produs, a creaţiei sale tehnice. În această fază ideile de produse noi reţinute,

sunt transmise pentru studii, analize detaliate şi proiectarea, departamentelor de



concepţie şi proiectare care vor lucra în strânsă legătură cu departamentul de

marketing. În această fază se dezvoltă cercetările tehnice pentru adaptarea ideii

produsului nou la cerintele pieţei, sub forma unui proiect concret care va trebui să

conţina performanţele obligatorii pentru acceptarea lui de către beneficiari.

Previziunile tehnologice efectuate în această fază vor evalua în special

termenele şi costurile privind realizarea prototipului ca şi riscurile tehnologice.

Vor trebui date raspunsuri la unele probleme ca adaptabilitatea noului produs

la instalaţiile de producţie, dacă utilajele, clădirile sunt suficiente sau dacă trebuie,

repoziţionate sau extinse pentru noua fabricaţie, dacă procurarea materiei prime şi

materiale, a forţei de muncă calificate nu ridică probleme.

Rolul marketingului în această fază, este de a confirma existenţa unei pieţe

mai înainte chiar de se trece la cercetările tehnice şi de proiectare a noului produs.

Cercetările de marketing vor căuta să determine locul noului produs pe piaţa în

grupa de produse din care face parte şi importanţa diferită a factorilor care

determină acest loc precum şi costurile legate de acţiunile de marketing, necesare

cererii, poziţiei respective pe piaţă.

Tot în această fază se vor în legatură cu previziunile tehnologice, cercetări şi

analize economice pentru estimarea preliminară a costurilor, reexaminarea preţului de

vânzare estimat iniţial. De asemenea din punct de vedere comercial, va fi abordată

problema serviciilor după vânzare şi asistenţă tehnică acordată cumpărătorului.

Analizele economice trebuie să permită prevederea consecinţelor financiare ale

introducerii noului produs în fabricaţie.

Faza a patra a planificării produselor noi este consacrată şi testării noului

produs în procesul de producţie şi din punctul de vedere al adaptării la condiţiile

pieţei.

Cercetările de marketing se vor îndrepta către anchete şi sondaje de pieţe

efectuate printre beneficiari, teste de piaţă şi teste de marketing. Testele de

marketing mai ales, va putea oferi informaţii complexe şi foarte importante. Efectuate

în eşantioane reprezentative vor oglindi impresiile reale ale beneficiarilor potenţiali

faţă de orice variabilă de marketing: caracteristicile produsului, structura de preţ,

promovarea vânzărilor, prezenţa concurenţei.

Pe baza rezultatelor obţinute din aceste cercetări, se va întocmi planul

acţiunilor de marketing pentru lansarea comercială a produsului nou. Totodată

specialiştii în marketing împreună cu proiectanţii vor revizui cu atenţie prototipul

produsului nou, modul de utilizare, analizând amănunţit adecvarea acestuia la

preferinţele beneficiarilor.

Faza a patra şi ultima a planificării produselor noi cuprinde operaţiile de



lansare în fabricaţie şi pe piaţă a noului produs.

Fazele de până acum ale planificării noului produs s-au referit la cercetări şi

studii tehnice şi de piaţă, transferurile tehnologice şi previziuni de marketing,

încercări, controale, teste de marketing.

O atentie specială trebuie acordată controlului calităţii fabricaţiei, revizuindu-se

metodele tehnologice şi costurile.

Pe masură ce sosesc primele rezultate ale vânzării vor desfăşura în continuare

analizele de marketing, se vor realiza programele privind piaţa şi se vor aduce

ajustări planului de marketing.

Un concept de produs este format dintr-o descriere mai precisă a produsului,

a poziţionării urmărite, a caracterizării avantajelor faţă de alte produse similare, a

identificării segmentelor-ţintă şi a situaţiei de utilizare.

Prin verificarea conceptului de produs se urmăreşte: ideea, respectiv utilitatea este usor de înţeles pentru consumatori; prezentarea produsului, avantajele oferite sunt credibile; performanţele produsului comparativ cu produsele similare pe care

consumatorii deja le utilizează; cât de des ar fi utilizat produsul; cine îl utilizează cel mai des; cât sunt dispuşi consumatorii să plătească pentru un asemenea

produs; câţi sunt convinşi că ar cumpăra produsul.

Testarea conceptului de produs trebuie realizată nu doar cu consumatori finali

ci şi cu diverse categorii de intermediari care pot oferi o imagine realistă a şanselor

de reuşită ale noului produs. Multe produse, după această testare internă, se întorc

în laboratoare unde sunt modificate, se amână lansarea lor, sau chiar sunt

abandonate.

2.5 Condiţii economice ale introducerii noilor produse

Deşi departamentul de marketing nu deţine monopolul ideilor şi trebuie să accepte orice contribuţie pozitivă, indiferent din ce sursă ar proveni, există o serie de întrebări pe care directorul de marketing trebuie să le puna, întrebări de a accepta viabilitatea unui proiect. Erorile de marketing noilor produse provin, după toate aparenţele, nu din folosirea unor tehnici de cercetare inadecvate, ci din incapacitatea celor ce le aplică de a întelege ce anume trebuie cercetat.

Punctul de plecare îl constituie ceea ce se poate numi, într-o exprimare

îngăduitoare, potenţialul pieţei. Acest termen este utilizat pentru a acoperi o mare

varietate de sensuri, care, în loc să limpezească lucrurile, duc adesea la confuzii.

Aici, substantivul “potenţial” are sensul de “cantitatea maximă dintr-un produs dat,



care ajunge în mâinile consumatorilor, dacă fiecare dintre ei ar cumpăra câte bucăţi

poate utiliza”. Potenţialul se exprimă în unităţi cantitative de produs, sau în unităţi

valorice. În cazul bunurilor care, după vânzare, intră în categoria activelor imobilizate

ale unei firme, potenţialul este o cifră fixă, valabilă la data la care se face calculul

respectiv. În cazul consumabilelor, se poate lua cantitatea consumată într-o anumită

perioadă de timp.

Uneori este necesar să divizăm conceptul în două categorii: potenţialul final şi

potenţialul imediat. Cel final îl conţine, fireşte, pe cel imediat, dar ecartul dintre ele

are o semnificaţie deosebită pentru planificarea de marketing. Cercetarea de

marketing poate contribui la evaluarea potenţialului final, precum şi la aprecierea

distanţei dintre acesta şi cel imediat. Nevoia de produse noi nu mai are nevoie de

a fi dovedită. Uneori, cifra vânzărilor anuale indică o creştere încurajatoare, dar care

poate ascunde inevitabilul “apogeu” al pieţei în întregul ei – “apogeu” nesesizat de

nici unul dintre participanţi.

Poziţia concurentilor pe piaţă este o altă condiţie esenţială, atât în termeni

cantitativi (privitor la cotele de piaţă), cât şi calitativi (privitor la metodele de vânzare

şi la structura preţurilor). Dacă piaţa este împărţită între doar câţiva concurenţi

redutabili şi dacă, cel puţin pentru caţiva dintre ei, produsul în chestiune este

singurul sau principalul obiect de activitate, atunci orice nou venit pe piaţă trebuie

să se aştepte la reacţii foarte puternice. Metodele de vânzare practicate trebuie

luate în calcul, fiindcă s-ar putea să nu potrivească prea bine cu ale noului venit,

iar adăptările cerute de trecerea de la vânzarea directă la cea prin intermediari –

sau invers – se pot dovedi un factor de risc. Stabilirea preţurilor necesită, de

asemenea, o analiza atentă, deoarece preţurile practicate în mod public de

concurenţi nu reprezintă neaparat “concluzia finală” sau o indicaţie precisă a locului

unde se află forţa lor principală. Este posibil să se fi stabilit structuri de rabaturi

comerciale, uneori de-a dreptul iraţionale pentru cei neiniţiaţi. De asemenea, pot

exista firme care să concureze pe planul serviciilor de asistenţă tehnică post-

vânzare ori ale ofertelor suplimentare, ca premii de cumpărare. Este foarte

important, şi nu întotdeauna uşor, să se afle cât se plateşte, de fapt, pentru un

anumit produs sau pachet de servicii.

Poziţionarea pe piaţă se referă la recunoaşterea şi perceperea de către piaţă

a poziţiei firmei – ce anume reprezintă şi oferă, faţă de oferta concurenţei. În

imaginaţia colectivă a pieţei, firmele şi produsele lor sunt poziţionate pe baza unei

mari varietăţi de dimensiuni intangibile şi funcţionale, pe care clienţii le folosesc

pentru a face distincţie între oferte.

În prezent, există mai multe tehnici de cercetare a pieţei de care ne putem

folosi pentru a identifica poziţionarea generală a firmei şi a produselor sale pe



pieţele ţintă. În ceea ce priveşte firmele concurente, trebuie măsurate percepţiile

pieţei asupra calităţii acestora, razei de acţiune, capacităţii de aprovizionare, imaginii

şi a celorlalte dimensiuni relevante. Studiile de poziţionare sunt utilizate pentru a ne

concentra eforturile asupra dimensiunilor considerate de clienţi ca fiind importante,

pentru a fortifica punctele de relative slăbiciune şi a consolida avantajele percepute.

Acest tip de analiză furnizează indicaţii utile în îmbunătăţirea sau consolidarea

poziţiei pe piaţă.

Urmatoarea condiţie se referă, firesc, la tehnicile şi motivatiile de cumpărare

ale clienţilor. Nu putem planifica o campanie eficientă de promovare dacă nu

cunoaştem aceste elemente, nefiind posibil nici măcar să apreciem gradul de

atractivitate al produsului promovat. Considerând ca răspunsurile cantitative au fost

deja date, putem trece la determinarea locului unde se află potenţialul principal, fără

devieri inutile provocate de contactele sporadice cu clienţii care pot fi reprezentativi.

În orice domeniu economic, există câţiva clienţi mai activi, care solicită cu insistentă

ceva ce nu poate fi încă oferit. Prin urmare, trebuie analizat în ce măsură

reprezintă ei o tendinţă generală. Clientul are întotdeauna dreptate, fireşte, dar

numai când este dispus să-şi cumpere în cantitate mare!

În perioadele de schimbări rapide, este necesar să ne punem întrebări şi

despre tendinţele de evoluţie ale produselor. Adesea, se întamplă ca departamentul

de dezvoltare să lucreze la un produs nou, mult superior celor existente pe piaţă,

fără a-şi pune problema că şi concurenţii pot lucra acelaşi lucru – ceea ce anulează

sau reduce foarte mult avantajul noutăţii. Mai rău, se pot produce schimbări

neprevazute, de natură să scoată din actualitate viitorul produs, înainte chiar ca

toate costurile de realizare să fi fost recuperate. Dacă nu există cel puţin o

cunoaştere a tendinţelor de ordin tehnic, nu se poate face evaluarea duratei

probabile de viaţă a noului produs şi, in consecinţă, nici dimensionarea intrarii pe

piaţă, astfel încât să se obţină profiturile scontate în intervalul de timp avut la

dispoziţie. Acest factor, împreună cu informaţiile deja colectate despre piaţă, trebuie

să ne permită să apreciem în mod realist dacă iniţiativa propusă se justifică sau

nu.

O firmă de prestigiu este implicată atât în prezentul cât şi în viitorul

progresului general al ştiinţelor şi tehnicii, care în lumea contemporană se afirmă că

una din principalele forţe care actionează asupra vieţii sociale şi individuale.

În procesul de adaptare continuă a unei firme la schimbările din jurul ei,

produsele joacă un rol esenţial şi central. Pe masură ce piaţa se schimbă, trebuie

să crească şi portofoliul de produse noi. Un produs înseamnă solidificarea unei

inovaţii, dar mai înseamnă că noua idée s-a materializat într-un produs fiindcă a

fost indentificată o nevoie nesatisfacută. În final, este necesar să se analizeze nu



numai evoluţiile de ordin tehnic dintr-o ramură industrială dată, ci şi posibilele

“ameninţări” şi “oportunităţi”, provenite din alte surse. Fenomenul convergenţei – care

aduce în contact industrii altădată complet independente una de alta – a devenit

astăzi o realitate ce trebuie luată în serios.

Legislaţia existentă reprezintă şi ea un factor care poate aduce restricţii în

privinţa standardelor şi a reglementărilor, sau, dimpotrivă poate să deschidă noi

pieţe, cum s-a întamplat în domeniul firmelor de pază şi supraveghere, când s-au

adoptat noile legi privind paza contra incendiilor şi iluminarea de siguranţă. Ceea ce

pentru unii reprezintă o restricţie, poate deveni pentru alţii o oportunitate de piaţă.

Chiar şi recesiunea economică îşi are “favoriţii” săi, creând oportunităţi nesperate

pentru contabili, pentru firmele care oferă servicii de recuperare a debitelor sau

pentru organizaţiile implicate în programele de combatere a somajului.



CAPITOLUL 3

GENERALITĂŢI PRIVIND EXCAVATOARELE HIDRAULICE CU O CUPĂ

Progresele din ultimii ani şi previziunile pentru viitorul imediat marchează paşi

importanţi în construcţia de excavatoare şi de echipamente specifice domeniului de

construcţii civile şi industriale, prin promovarea tehnologiilor de vârf, atat din punctul

de vedere al creşterii performanţelor funcţionale şi de fiabilitate ale acestora, cât şi

al reducerii cheltuielilor de exploatare. Cu alte cuvinte, viitorul excavatorului ridică

multe probleme, atât pentru concepţia maşinii de bază şi a echipamentelor, cât şi

pentru perfecţionarea sistemelor hidraulice. Soluţionarea lor poate fi abordată

utilizând metode eficiente de calcul şi principii de proiectare moderne.

Excavatorul cu o cupă este o maşină de lucru cu funcţionare ciclică,

autopropulsat, care se poate deplasa pe un drum sau pe un teren neamenajat, fiind

prevăzut cu roţi sau şenile. Excavatorul cu o cupă este destinat săpării şi încărcării

pământului.

În ceea ce priveşte folosirea eficientă a excavatoarelor hidraulice condiţionată

de volumele de săpături, se remarcă utilizarea tot mai largă a excavatoarelor cu

mai multe echipamente de lucru constituite din elemente modulare. Utilizarea acestor

excavatoare la volume mici de lucrări diferite are ca efect reducerea numărului de

maşini – ce prestează activităţi în procesul tehnologic al lucrărilor de terasamente – şi

a cheltuielilor destinate închirierii lor asigurând, totodată, calitatea execuţiei

comparabilă cu cea a utilajelor specializate.

3.1 Domeniu de utilizare

Lucrările de construcţii în general ocupă un volum mare de muncă ceea ce

impune adoptarea de tehnologii adecvate, care să asigure o execuţie rapidă şi

cu eficienţă sporită a acestor lucrări.

Pentru lucrările de volume mari, executate în spaţii largi, se utilizează de

regulă maşini şi echipamente specializate. În timpul desfăşurării activităţilor unor

astfel de lucrări nu sunt cerinţe deosebite de pozitionare a utilajelor, de

manevrabilitate, de gabarit, greutate. În practică sunt multe situaţii când utilajele mari

nu pot lucra sau sunt incapabile să lucreze, la parametrii tehnologici impuşi prin

proiect, datorită spaţiului restrâns în care trebuie să fie poziţionat sau deplasat.

Cu excavatoarele cu o cupă se efectuează următoarele lucrări: decopertarea imbrăcăminţii rutiere sau pietonale;



afânare; ramblee; canale şi bazine; fundaţii de clădiri; căi de comunicaţii; diguri; terasament în profil mixt pe coaste de dealuri; deblee; exploatarea zăcămintelor de cărbune, pietriş, piatră şi nisip.

Dimensiunile în forma excavaţiilor, sensul de mişcare al excavatoarelor şi a

mijloacelor de transport se stabilesc în proiectul de organizare a lucrărilor.

Executarea lucrărilor cu ajutorul excavatoarelor trebuie să fie precedată de pregătirea

locului de lucru, care constă în trasarea axelor pentru cursele excavatorului şi în

amenajarea drumurilor pentru transportul excavaţiilor.

Excavatorul cu o cupă poate descărca pământul săpat fie în depozit, fie în

mijloace de transport (autocamioane basculante, transportoare cu bandă, vagoneţi).

Dacă înălţimea frontului de excavaţie este mai mare decât cea necesară

pentru umplerea cupei, iar pământul se surpă în cazul săpării de jos, atunci la

început se sapă numai talpa frontului. Dacă înălţimea frontului de lucru depăşeşte

cu până la 40-50% înălţimea necesară pentru umplerea cupei, atunci este

recomandabil sâ se micşoreze grosimea stratului de pământ tăiat şi să se

efectuieze săparea pe întreaga înălţime a frontului.

Dacă înălţimea frontului de lucru depăşeşte de două ori înălţimea necesară

pentru umplerea cupei, iar pământul nu se surpă prin săparea lui de jos, la început

va trebui săpată partea superioară a frontului pe o grosime de două, trei straturi,

apoi partea inferioară, din nou partea superioară.

3.2 Clasificare

Folosirea pe scară largă a excavatoarelor, atât în construcţii cât şi în industrie,

a determinat apariţia unui număr mare de tipuri de excavatoare. Marea familie a

excavatoarelor actuale poate fi clasificată după mai multe criterii: După sistemul de acţionare:

excavatoare cu acţionare hidraulică; excavatoare cu acţionare electrică; excavatoare cu acţionare mecanică.

După numărul echipamentelor de lucru ataşabile la maşina de bază: excavatoare cu un număr mare de echipamente; excavatoare cu un număr redus de echipamente; excavatoare cu un singur echipament.

După sistemul de deplasare: excavatoare pe roţi cu pneuri;



excavatoare pe şenile; excavatoare pe şine de cale ferată; excavatoare păşitoare; excavatoare plutitoare.

După construcţia standard a echipamentului de lucru (de săpare): excavatoare cu echipament cupă dreaptă; excavatoare cu echipament cupă întoarsă; excavatoare cu echipament de draglină.

După greutatea de exploatare: excavatoare uşoare – miniexcavatoare – (cu masa de exploatare 0,5…..10 t); excavatoare normale (cu masa de exploatare 11…..22 t); excavatoare grele (cu masa de exploatare 23…..77 t); excavatoare foarte grele (cu masa de exploatare 80….525 t).

În practica fabricaţiei de excavatoare cu o cupă este de remarcat că

majoritatea acţionarilor au rezultat din combinarea a două tipuri funcţionale.

Combinaţiile cele mai răspândite sunt : acţionare hidrostatică cu acţionare mecanică

şi acţionare electrică cu acţionare mecanică.

Excavatoarele cu un număr mare de echipamente denumite şi multifuncţionale

au volumul cupei sub 0.6 m³ şi sunt destinate şantierelor cu cantităţi relativ mici de

lucrări diferite. Ele pot avea până la 10….35 echipamente de schimb. Excavatoarele

cu un număr redus de echipamente au volumul cupei cuprins în limitele 0,6….2,0 m³

şi sunt destinate şantierelor cu cantităţi mijlocii de lucrări. Ele au trei – patru

echipamente de schimb.

Excavatoarele cu un singur echipament de lucru denumite excavatoare

specializate au volumul cupei cuprins în limitele 2…..33 m³ şi sunt destinate

şantierelor cu cantităţi mari de săpături. Aceste excavatoare sunt caracterizate prin

aceea că toate soluţiile constructive adoptate urmăresc realizarea de către utilaj a

unei productivităţi maxime şi un cost scăzut al lucrărilor executate.

3.3 Construcţii. Funcţionare.

Constructiv, excavatorul hidraulic cu cupă întoarsă, cu sistem de rulare pe roţi

cu pneuri, are în alcătuire următoarele părţi principale: maşina de bază; echipamentul de lucru.

Maşina de bază are în componenţă două subansambluri principale: platforma rotitoare; şasiul asamblat.

Pe platforma rotitoare sunt amplasate: echipamentul de lucru; cabina de comandă a operatorului;



sistem de acţionare hidraulic al excavatorului; sistem de acţionare pneumatică; sistem de alimentare electric; contragreutate; mecanismul de rotire al platformei rotitoare; aparatura de distribuţie a uleiului hidraulic; rezervoare de combustibil, ulei hidraulic; motorul termic şi grupul de pompare.

Pe şasiul asamblat sunt amplasate: mecanismul de deplasare; elemente de comandă şi distribuţie necesare acţionării maşinii.

Legătura dintre platforma rotitoare şi şasiul asamblat se realizează prin

intermediul unui rulment de sprijin şi rotire de mare dimensiune. Echipamentul de

lucru are în componenţă următoarele părţi principale: braţ; mâner; element de basculare; balansier; cupă.

Ca elemente de acţionare a echipamentului de lucru se folosesc cilindrii

hidraulici.

Funcţia de deplasare a utilajului este o funcţie auxiliară care serveşte numai la

transportul utilajului între punctele de lucru, ea nu participă în procesul de săpare.

Săparea se realizează în felul următor: se coboară echipamentul cu ajutorul

cilindrului hidraulic (C.H.) pentru manevrarea braţului în plan vertical; din poziţia

iniţială cu ajutorul C.H. pentru acţionarea mânerului; C.H. pentru bascularea cupei

fiind blocat se realizează săparea pe traiectoria I, II (cupa fiind plină); din poziţia II

se ridică echipamentul cu ajutorul C.H. Pentru manevrarea braţului, concomitent cu

rotirea platformei până când cupa ajunge deasupra punctului de descărcare; se

descarcă cupa cu ajutorul C.H. pentru bascularea cupei; şi ciclul se repetă (se

roteşte platforma concomitent cu coborarea echipamentului către frontul de lucru).

Săparea se poate executa în abataje laterale sau în abataje frontale, iar

descărcarea pământului se poate executa în mijloace de transport amplasate la

acelaşi nivel cu excavatorul sau deasupra nivelului de sprijin al excavatorului.

3.4 Tendinţe în construcţia excavatoarelor



hidraulice cu o cupă

Evoluţia în timp a excavatoarelor hidraulice universale şi a miniexcavatoarelor

pe plan mondial, în sensul diversificării tot mai accentuate a echipamentelor, a dat

o nouă orientare fabricanţilor. Ideea că excavatorul poate deveni o maşină

multifuncţională s-a dovedit favorabilă, atât pentru fabricant cât şi pentru utilizator.

Practica a demonstrat că producerea respectiv utilizarea de echipamente de

lucru adaptabile şi interschimbabile reprezintă un avantaj atât pentru economia unei

societăţi cât şi pentru a satisface cât mai multe cerinţe ale utilizatorilor.

Diversificarea echipamentelor de lucru este determinată de cerinţele realizării

multitudinii de lucrări cu volume mici şi dimensiuni gabaritice reduse, dar cu o mare

răspândire teritorială.

Intensificarea diversificării echipamentelor de lucru ataşate la maşina de bază a

excavatorului este o cerinţă a pieţei care impune sporirea vitezei de înnoire a

excavatoarelor şi a înnoirii tehnologiilor de fabricaţie.

Pentru fabricant accentuarea diversificării conduce la micşorarea seriei de

utilaje specializate lansate în fabricaţie, ceea ce are ca efect micşorarea cheltuielilor

de producţie.

Pentru utilizator, sporirea parcului de echipamente adaptabile şi interschimbabile

la maşina de bază a excavatorului conduce pe de o parte la eliminarea utilajelor

specializate din sistemul de maşini necesar realizării lucrărilor de construcţii, iar pe

de altă parte la reducerea substanţială a consumurilor de energie şi carburanţi şi a

costurilor concomitent cu creşterea productivităţii.

O tendinţă generală a producătorilor de utilaje de construcţii ca şi a

producătorilor de aparataje şi echipamente hidraulice este continua creştere a

fiabilităţii acestora, existând deja firme care işi garantează produsele, în cazul

respectării condiţiilor funcţionale impuse, pentru perioade de timp de ordinul duratei

de timp dintre reparaţiile curente.

Un rol de prim ordin în creşterea fiabilităţii (şi scăderea intensităţii de

defectare) a acestor aparataje şi echipamente revine tehnologiei de fabricare.

Din punct de vedere principal şi al acţionării, diversitatea este la fel de mare.

În grupa excavatoarelor se întâlnesc utilaje cu o cupă, cu mai multe (rotative) sau

maşini acţionate mecanic sau hidraulic, echipate cu surse proprii de energie sau cu

sursa externă (reţea electrică).

În contextul existenţei acestei diversităţi în concepţia şi fabricarea

excavatoarelor, sunt totuşi sesizabile unele tendinţe certe care, vizând în esenţă

perfecţionarea utilajului, au, în acelaşi timp, şi funcţiunea de a defini limitele

raţionale ale diversificării acestuia. Aceste tendinţe sunt:



a) tipizare, unificarea şi agregatizarea componentelor excavatoarelor, tendinţe care au efecte complexe benefice în etapele de proiectare, fabricare, exploatare şi reparare a acestor utilaje;

b) creşterea mobilităţii şi manevrabilităţii utilajului, tendinţă materializată prin înlocuirea completă a acţionărilor mecanice cu acţionări hidraulice şi prin perfecţionarea continuă a sistemelor de deplasare; reducerea consumurilor specifice energetice, tendinţe care, în condiţiile crizei energetice prezente şi de perspectivă, va deveni dominantă în domeniul tuturor utilajelor mari consumatoare de energie;

c) perfecţionarea ergonomică a excavatoarelor, tendinţă generată de necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de lucru ale operatorului uman ca şi de schimbările intervenite prin continua reducere a ponderii efortului fizic concomitent cu creşterea ponderii efortului intelectual pentru conducerea acestor utilaje;

d) îmbunătăţirea parametrilor de fiabilitate.

Capitolul 4



Elemente de calcul pentru excavar

4.1.Determinarea masei excavatorului

Masa excavatorului se determină cu relaţia:Me = Msp•g•Had; (4.1.1)

unde: Msp: este masa specifică, care depinde de tipul sistemelor de rulare .

Pentru excavatoarele hidraulice pe şenile avem:

24...4,25

tMsp

m

(4.1.2)

iar pentru cele pe pneuri avem:

(4.1.3)

Me = ( 4,25 • 0,65 • 4,2 ) = 11,6 t. (4.1.4)

Fig.(4.2.1) Parametrii dimensionali ai excavatorului



4.2. Determinarea parametrilor dimensionali ai excavatorului

În fig (4.2.1) sunt prezentaţi parametrii dimensionali care influienţeazǎ caracteristicile

tehnologice şi funcţionale ale excavatorului.

4.2.1. Determinarea ampatamentului

Ampatamentul ls, este distanţa dintre axele geometrice ale roţilor de lanţ conducǎtoare şi

de întindere a şenilei.

Se determină cu relaţia :

(4.2.1.1)

Adoptăm ls = 3m

4.2.2. Determinarea ecartamentului

Dimensiunea ecartamentului, k se determină cu relaţia:

k = a•ls (4.2.2.1)

în care a = 0,76...0,82

k = ( 0,76...0,82 ) • 3 = 0,76 • 3 = 2,28 m (4.2.2.2)

Se alege: k = 2 m

4.2.3. Determinarea lǎţimei şenileiRelaţia de calcul este următoarea :

(4.2.3.1)

Numeric avem:

(4.2.3.2)

Se adoptă: bs = 0,5 m

4.2.4. Verificarea presiunii de contact pe sol

Se efectuează cu relaţia :

(4.2.4.1)

Numeric avem: Pma = ( 25...110 ) kPa

(4.2.4.2)



4. 2.5. Determinarea lǎţimii de rulare

Lăţimea prealabilă de rulare, Bs se determină cu relaţia:

Bs = k + bs (4.2.5.1)

Numeric: Bs = 2 + 0,5 = 2,5 m

4.2.6. Determinarea diametrului reazemului platformei rotitoare

Se determină cu relaţia: Dr = ( k- bs- 0,3 )m (4.2.6.1.)

Numeric obtinem: Dr = 2 - 0,5- 0,3 = 1,2 m

4.2.7. Determinarea înǎlţimei platformei rotitoare

Se determină cu relaţia: ke = ( 1,25...1,3 ) Hs

Numeric avem: ke = (1,25...1,3 )*0,79 = 0,9...1,03 m (4.2.7.1)

Se alege : ke = 1,0 m

4.2.8. Determinarea înǎlţimei podelei platformei rotitoare de la sol

Relaţia de calcul este:

(4.2.8.1)

Numeric avem: 1,13...1,2 m

Se adoptă valoarea de 1,2 m

4.2.9. Determinarea poziţiilor articulaţiilor la platformǎ pentru prinderea braţului şi cilindrului hidraulic al braţului

4.2.9.1. Înǎlţimea faţǎ de sol a axei pivotului de prindere a braţului

(4.2.9.1.1)

Numeric avem: h.p.B = 1,5...1,8 m

Se adoptă: h.p.B = 1,8 m

4.2.9.2. Distanţa dintre axa verticalǎ ce trece prin articulaţia de prindere a pivotului braţului şi axa verticalǎ de rotire a platformei

Numeric avem: Rp • B = ( 0,29...1,0 )m (4,2.9.2.)

Se adoptă: Rp • B = 0,5 m

4.2.9.3. Înǎlţimea axei orizontale a pivotului cilindrului hidraulic de



ridicare/coborâre a braţului.

Se aplică cu relaţia: hcB = hpB -0.15 ls (4.2.9.3.1)

Numeric avem: hcB = 1,8 – 0,15 • 3 = 1,35 m

4. 2.9.4. Distanţa dintre axa verticalǎ a articulaţiei pivotului de prindere a cilindrului braţului de platformǎ şi axa de rotire a platformei.

Se aplică relaţia: Rc • B = RpB + 0,18 ls

Numeric avem: RcB = 0,5 + 0,18 • 3 = 1,04 m (4.2.9.4.1)

Se adoptă: RcB = 1m

4.3.Determinarea parametrilor dimensionali ai echipamentului de lucru

4.3.1. Lungimea muchiei tǎietoare a cupei (lăţimea cupei)

Se determină cu relaţia: (4.3.1.1)

Numeric avem :

4.3.2 Lungimea cinematicǎ a cupei


Numeric avem: lc = 1,3 m

4.3.3 Lungimea cinematicǎ a braţului.


Numeric avem: lb = 4,5 m

4.3.4 Lungimea preliminarǎ a mânerului.


Numeric avem: lm = ( 2,03...2,26 )m

Se adoptă: lm = 2,3 m

4.4.Parametrii dimensionali ai zonei de lucru a echipamentului



4.4.1. Poziţiile unghiulare ale braţului, mânerului, cupei

Braţul poate ocupa diverse poziţii în plan vertical. Poziţiile extreme sunt date din limita superioară αbs, şi limita inferioară αbi, faţă de planul orizontal ce trece prin centrul geometric O al pivotului de prindere a braţului de platformǎ. Din practica de producţie a excavatoarelor hidrauluice cu capacitatea cupei q = 0,25...4 m3 se pot adoptă valorile αbs= 45º...40º, αbi = 55º...45º.

Mânerul poate fi poziţionat prin unghi αn denumit unghi de rotire a mânerului faţă de articulaţia de prindere la braţ. Valorile acestuia pot fi adoptate astfel: αn = 115◦...45◦.

Cupa. Poziţia cupei este determinată prin αc care este unghiul de rotire al cupei faţă de articulaţia de prindere la braţ. Valorile acestuia pot fi adoptate astfel: αc = 160º...140º, iar unghiul de întoarcere faţă de linia axei mânerului este: αcn = 25º...20º.

4.4.2. Succesiunea operaţiilor în realizarea diagramei de lucru a echipamentului

Se execută desenul la nivelul staţioanării excavatorului şi se pun dimensiunile. Din punctul O, se trasează cu o linie direcţia braţului sub un unghi αbj = 50º faţă de nivelul staţionǎrii maşinii. Pe linia trasată mai sus depunem lungimea cinematică a braţului

determinat cu formula

Din punctual Oз ducem o linie verticală în jos până la intersecţia în punctual I, cu linia trasată la adâncimea maximă. Segmntul de dreaptă OзI reprezentând lungimea cinematică sumară a mânerului lm şi a cupei lc.

Din puctul I se trasează în sus până la punctul Nı la scară considerată lungimea cupei lc determinată mai sus. Lungimea cinematică a mânerului lm se detremină prin

măsurarea din desen OзNı. Verificǎm raportul

Din punctul Oз ducem OзC cu lungimea OзI sub un unghi faţă de acest segment, măsurat în dreapta lui spre sus de 15º...18º. Ducem arcul CID. Din punctul Oз, ducem arcul O2NıO4, unim Oı cu O4 şi ducem arcul DE, din punctul Oı se duce direcţia braţului sub unghi αbj + αbi = 105º...95º. Din punctul Oı cu raza OıOз ducem un arc până la intersecţia cu linia de sus. Cu raza OıO2 ducem un arc în sus spre linia braţului, iar din punctul O7 ducem arc cu raza (OзNı) lm pânǎ la intersecţie cu arcul de razǎ OıO2 în punctul O8. Din punctul Oı prin O2 ducem linie dreaptă spre talpa abatajului, din punctul O2 cu raza O2C ducem arcul CB.

Din punctul Oı cu raza OıB ducem arc spre punctul O8 iar din punctul O8 în stânga prelungirii liniei O7O8 ducem o dreaptă sub unghi iniţial de săpare 25º...15º şi depunem pe dreapta aceasta O8A = NıI. Cu raza O8A desenăm arcul de rotire a cupei αc = 160º...140º, din punctul O7 cu raza O7H ducem arc până la intersecţia în punctul G cu arcul O6F .

Din punctul Oı ducem linie orizontală OıP, din punctul P cu raza OзNı ducem arc până la intersecţia cu arcul O2O8 şi din punctul Oı prin N2 ducem linie subţire până la N2 şi o prelungim cu linie groasa N2M. Se va îngroşa conturul închis: AMBCIDEFGHA, profil axial al zonei de lucru al exacvatorului .

4.5. Stabilitatea forţelor de greutate ale echipamentelor de lucru



4.5.1. Greutatea braţului (cu cilindrul mânerului)

Se determină cu relaţia: Gb = (0,08...0,11) Me•g, în KN (4.5.1.1)

Numeric avem: Gb = (0,08...0,11)•11,6•9,81 = (9...12) KN

Se adoptă: Gb = 12 KN

Rezultă masa braţului Mb sub formă: (4.5.1.2)

Fig. 4.5.1.1 Profilul axial al zonei de lucru

4.5.2 Greutatea mânerului (cu cilindrul cupei)

Se determină cu relaţia: Gm = 1,1 Msp•g•lm,

unde: Msp - masa specifică a mânerului;

lm - lungimea toatală a mânerului.

Pentru exacavatoarele cu masa:

Me = (6...40)T, se adoptă (4.5.2.1)



şi pentru lm = 2,3m, avem: Gm = 1,1•0,11•9,81•2,3 = 2,8 KN. (4.5.2.2)

4.5.3 Greutatea cupei cu pǎmânt Gc+p

Se determină cu relaţia: Gc+p = Gc+Gp, (4.5.3.1)

unde: Gc+Gp - greutatea cupei, respectiv greutatea pământului din cupa.

Greutatea pământului se determină astfel:

; (4.5.3.2)

unde: ρ - densitatea pământului

ku - coeficientul de umplere a cupei

ka - coeficientul de afânare a pământului

Pentru acest pământ de categoria I-a , ku = 1,04; ka = 1,15;C = 3 lovituri

(4.5.3.3)

Greutatea cupei de capacitate normală se determină cu relaţia: Gc=Msp•g•g

unde: Msp – masa specificǎ a cupei, se adoptǎ (4.5.3.4)

Gc = 1,25•0,65•9,81 = 8 KN, (4.5.3.5)

deci: Gctp = 11,24+8 = 19,24 KN (4.5.3.6)

4.6. Determinarea lucrului mecanic efectuat la sǎparea cu mânerul

4.6.1. Lucrul mecanic necesar pentru sǎparea cu mânerulAnaliza relaţiei pentru determinarea lucrului mecanic necesar la săpare cu mânerul

evidenţiază două componente şi anume:

Ls = Ps•Lr = kı•q (4.6.1.1)

(4.6.1.2)

Ls - lucrul mecanic necesar la săparea numai cu mânerul în KN•m;

Lr - lucrul mecanic necesar ridicării pe verticală a tuturor componentelor sistemului mâner

plus cupă cu pământ dislocat, în .

Lucrul mecanic toatal necesar pentru operaţia tehnologicǎ de săpare şi ridicarea sistemului mâner plus cupă cu pământ este de forma:



Lm = Ls+Lr;

adică: ; (4.6.1.3)

unde: Ps - rezistenţa pământului la săpare, în KN;

ls - lungimea arcului de traiectorie descrisă de dinţii cupei la săparea cu mânerul;

Astfel: ls = (lc+lm)βm, cu βm = 0,66 αn [rad];

kı - consuml specific de energie la săpare exprimat în care este numeric

egal cu rezistenţa specifică la săpare, fiind determinată prin metoda prof. N.Dombrosvchi

exprimată în ;

q - capacitatea cupei în m³;

βm - unghiul de rotire a mânerului pe parcursul unei operaţii de săpare în radiani;

αn - unghiul total de rotire a mânerului;

lc, lm - lungimea cinematică a cupei şi respectiv a mânerului în m;

g - acceleraţia gravitaţionala în ;

mi - masele elemntelor componente ale sistemului mâner plus cupă în t;

hi - deplasările pe verticalǎ a centrelor de greutate ale elemtelor în timpul procesului de sǎpare/ridicare, în t ;

Pentru calcularea lui Ls şi Lr se foloseşte schema din Fig. 4.6.3.1. unde se urmǎreşte echipamentul de lucru în timpul sǎpǎrii. Astfel pe arcul de razǎ, P se cautǎ o poziţie a articulaţiei maner-braţ astfel încât mânerul sǎ formeze cu linia orizontului (pǎmântului) un unghi minim, iar poziţia finalǎ de sǎpare cu brazda maximǎ dupǎ care se trasaeazǎ traiectoria de sǎpare, începutul ei fiind considerat în pozitia când linia "axa - mânerului-tǎişul dinţilor " e verticalǎ.

4.6.2. Stabilirea caracteristicilor tehnice ale organului de tǎiereLuând în considerare caracteristicile tehnice ale echipamentului de lucru ale

maşinilor existente, adoptǎm în prealabil urmatoarele caracteristici ale organului de tǎiere (cupǎ) astfel:

- numǎrul de dinţi, z = 4;

- lǎţimea unui dinte, b = 0,1 m;

- distanţa dintre doi dinţi vecini, a = 0,2 m;

- raza de rotunjire iniţialǎ a tǎişului dinţilor, R = 0,005 m;

- unghiul de sǎpare al cupei, α = 50º;

- sǎparea de produse în regim de brazdă blocată din 3 parţi, ( Al = 3 );

- coeziunea solului Co pentru categoria de pământ au C = 3 lovituri se determină



cu relaţia:

Co = 0,0155•C, in MPo;

Co = 0,0155•3 = 0,0465MPo (4.6.2.1)

Determinarea rezistenţei solului la săpare Ps se face cu relaţia:

(4.6.2.2)

Valoarea necunoscută a grosimii, h se determină cu relaţia:

; (4.6.2.3)

βn = 1,16 rad ; αn = 110º = 1,75 rad

unde : Bc - latimea cupei, pentru cazul nostru Bc = 1m;

Astfel: (4.6.2.4)

Determinarea rezistenţei specifice Kı, la sǎpare se face cu relaţia:

(4.6.2.5)

Deci, consumul specific de energie pentru sǎparea unui metru cub de pământ, categoria I, C = 3 cupa adoptatǎ cu capacitatea de 0,65 m³ va fi Kı = 75 kj, iar lucrul mecanic consumat pentru săpare va fi: Ls = Kı•q= 75•0,65 = 48 KN•m

4.6.3 Determinarea lucrului mecanic consumat la ridicarea mânerului şi a cupei cu pământ

Se adoptǎ poziţia iniţială a greutăţii pământului Gp, în punctul de pe bisectoarea unghiului βn (fig.4.6.3.1.), la distanţa de la centrul (corzii ce strânge unghiul βn) de rotire a mânerului înspre dinţii cupei egală cu:

; (4.6.3.1)

unde: lc - lungimea corzii ce strânge unghiul βn între capetele a douǎ raze cu lungimea (Lm+Lc);

βn - unghiul rotirii mânerului la o operaţie de sǎpare, în cazul nostru βn=1,16rad;

Din desen ţinând seama de scară determinǎm Lcr = 4,2 m



Numeric avem: (4.6.3.2)

La distanţa de 3,6 m de la centrul de rotire pe bisectoarea unghiului βn, se aflǎ poziţia iniţialǎ Gp, iar pozitia finală a acestui punct va coincide cu centrul de greutate a cupei în momentul de ieşire a dinţilor din abataj ( la nivelul staţionării maşinii ).

Fig. 4.6.3.1 Schema pentru calculul lucrului mechanic efectuat la săparea solului prin metoda rotirii mânerului

Măsurăm pe desenul din fig. 4.6.3.1 segmentele: hm, hp, hc corespunzatoare deplasării pe verticală a forţelor de greutate Gm , Gp , Gc obţinând: hm = 0,45m,

hp = 1,50m, hc = 1,6m.

Lucrul mecanic consumat la ridicarea mânerului şi a cupei cu pământ se determină cu relaţia: Lr = (Mm•hm + Mp•hp + Mc•hc )g. (4.6.3.3)

Stabilirea fortelor de greutate ale echipamenului de lucru. Greutatea braţului (cu cilindrul mânerului): Gb = ( 0,08...0,11 )Meg.

Numeric avem: Gb = (0,08...0,11)•11.6•9,81 = (9,1...12,5)

Adoptăm: Gb = 12 KN

Rezultă masa braţului Mb, sub forma: (4.6.3.4)

Greutatea mânerului (cu cilindrul cupei): Gm = 1,1•Msp•g•lm,

unde: Msp - masa specifică a mânerului;



lm - lungimea totală a mânerului, pentru excavator cu masa Me(6...40r).

Se adoptă Msp =(0,1...0,38 T) rezultă pentru Me = 11,6 T

avem : (4.6.3.5)

lm = 2,25 + lcod; lm = 2,4 + 0,44 = 2,84m, (4.6.3.6)

unde: , (4.6.3.7)

Levier - cursa cilindrului de acţionare a mânerului în timpul operaţiei de săpare,

Gm = 1,1•0,11•9,81•2,84 = 3,37 KN (4.6.3.8)

Greutatea cupei cu pământ Gc + p

Gc + p = Gc + Gp, (4.6.3.9)

Lm = (Mm•hm + Mp•hp + Mc•hc)g (4.6.3.10)

(4.6.3.11)

Mb = 1,22 T

(4.6.3.12)

(4.6.3.13)

Lt = (0,34•0,45 + 1,15•1,5 + 0,82•1,6)9,81 = 31,2 KN•m (4.6.3.14)

Ls+Lr = 48 + 31,2 = 79,2 KN•m (4.6.3.15)

Lucrul mecanic total consumat la săpare (numai cu cupa) prin metoda rotirii mânerului este:

Lm = Ls + Lr = 48 + 31,2 = 79,2 KN•m (4.6.3.16)

4.6.4. Determinarea lucrului mecanic necesar la sǎparea numai cu cupa

Pentru determinarea lucrului mecanic consumat în acest caz se construieşte schema din fig.4.6.4.1. cu ajutorul căreia evidenţiază procesul de săpare prin rotirea cupei cu lungimea cinematică R .

Unghiurile din desen au urmatoare semnificaţie : - 2φ = 100º - este unghi necesar pentru amplasarea cupei (orice capacitate);

- β - unghiul curent de rotaţie a cupei în procesul de umplere a cupei;



- α - unghiul constructiv de tăiere a cupei (în cazul nostru concret α = 50º);

- ακ - unghiul real de presiune asupra masivului, având în vedere k în partea stângă a schemei pe parcursul rotirii, cupa presează brazda "în masiv";

Fig. 4.6.4.1 - Grosimea brazdei

Schema de calcul

Sânt de asemenea indicate efortul de săpare Ps, componenta orizontală Pr, grosimea maximă a brazdei. Graficul din fig. 4.6.4.1 demonstrează legitatea schimbării rezistenţei la săpare Ps în dependenţa de valoarea curentă a unghiului de rotire a cupei β de la 0º până la 100º. Analiza din Fig. 4.6.4.1. demonstrează că valoarea maximă a unghiului real de presiune asupra solului αіс va fi în momentul intrării dinţilor cupei în abataj, când unghiul β = 0 (în formula pentru determinarea rezistenţei Poe se introduce unghiul αk = α + ( φ - β ), deci când β = 0, atunci αk = α + φ = 100º.

În acest caz brazda are valoare considerabilă şi unghiul

αk = 50 + ( 50 +20 ) = 80º .Calculul se efectueazâ după cum urmează :

I - Determinarea rezistenţei la săpare cu cupa adoptată, pentru cazul în care β = 20º

(4.6.4.1)

II - Determinarea rezistenţei la săpare cu cupa adoptată, în cazul nostru când

h = 0,54 m si α = 80º



Valoarea componentei orizontale se determină cu relaţia cunoscută:

(4.6.4.2)

Ştiind valoarea Pr, se determină rezistenţa Ps cu relaţia :

(4.6.4.3)

III - Stabilim rezistenţa specifică la săpare (aceeaşi valoare are şi consumul specific)

cu relaţia: (4.6.4.4)

Deci consumul specific de enegrie pentru excavarea unui metru cub de pământ prin rotire a cupei va fi Kı = 64,6 kj .

IV - Determinarea lucrului mecanic necesar (consumat) pentru săparea numai cu cupa constǎ în:

Lc = Kı•q = 64,6•0,65 = 42 KN•m (4.6.4.5)

Observaţii!!

a) În acest caz lucrul mecanic efectuat la ridicarea cupei cu pământ, fiind foarte mic este reglabil.

b) Valoarea grosimii medii a brazdei pentru cazul săpării, prin rotirea cupei, determinată prin relatia: q = R•2φ•Bc•h, este egală cu valoarea grosimii brazdei calculată mai sus, pentru cazul cercetat când β = 80º.

c) Rezultatul calculelor a demonstrat ca lucrul mecanic efectuat la săparea numai cu cupa, este mai mic decat lucrul mecanic efectuat în cazul săpării numai cu mânerul.

4.6.5. Determinarea lucrului mecanic necesar pentru ridicarea echipamentului de lucru în poziţia de descarcăre a cupei

Se construieşte o noua schema fig. 6.5.1.1 cu doua poziţii ale echipamentului de lucru şi anume:

a) Poziţia iniţiala, caracterizată astfel:

- mânerul (schematic) cu varful dinţilor cupei se află pe o linie verticală;

- muchia dinţilor ajunge ⅔ din adâncimea maximă de săpare şi cupa este întoarsă sub un unghi care nu permite descărcarea acesteia.

b) Poziţia finală se caracterizează prin:

- echipamentul ridicat la maxim;



- cupa este sus la ⅔ din înaltimea maximă de descărcare şi întoarsă astfel încât să nu se descarce.

4.6.5.1 Lucrul mecanic efectuat de cilindri hidraulici ai braţului la ridicare

Se determină cu relaţia:

Lb = ( Mb•hb + Mn•hm + Mc•hc )g , în Km•m (4.6.5.1)

Numeric avem: Lb = (1,22•3,15 + 0,34•4,85 + 1,96•4,6 )9,81 = 142 KN•m (4.6.5.1.2)

(Fig.4. 6.5.1.1 Schema pentru calculul eforturilor in cilindrii de ridicare a bratului)

4.7.Determinarea eforturilor în tijele cilindrilor hidraulici4.7.1. Efortul în cilindrul mânerului



Se determinǎ din ecuaţia de echilibru a momentelor tututror forţelor ce acţioanează asupra mânerului cupei faţă de articulaţia mâner plus braţ în poziţia finală de săpare.

Astfel avem: ∑M(Pi) = 0 (4.7.1.1)

Pm •ГрM - Poı•Гoı - Gm•Гm - Gc +p•Гc+p = 0 (4.7.1.2)

unde: Pm - este efortul în tija cilindrului de acţionare la rotire;

Гm - distanţa maximă de la linia de acţioanare a efortului la articulaţia

mâner - braţ;

Гoı, Гm, Гc+p - braţele forţelor, care se măsoară nemijlocit, ţinând seama de scara desenului.

Astfel: Гoı = 3,5 m; Гc+p = 2,5 m; Гm = 0,40 m; Гpm = 0,35 m;

Calculăm şi obţinem pe cale numerică:

(4.7.1.3)

4.7.2 Efortul în cilindrul bratului

Se determină tot pentru aceeaşi poziţie ca şi cea precedentă, însă se consideră că la dinţii cupei nu mai există forţa de rezistentă la săpare Ps (săparea s-a terminat), ceea ce corespunde mometului, în care începe ridicarea.

Efortul în cilindrul braţului se determină din analiza ecuaţiei.

∑M(Pi) = 0; (4.7.2.1)

Gm•Rm - Gc +p•Гc+p + Gb•Rb + Pc•Rcb = 0 (4.7.2.2)

unde: Pcb - este efortul în tija cilindrului braţului;

Rcb - distanţa de la linia de acţiune la articulaţia Oı;

Rb, Rm, Rcb, Гc+p - sunt respectiv braţele forţelor Gm, Gc+p, si Pcb faţă de articulaţia Oı, valorile cărora se determină în mod nemijlocit prin măsurare pe schema.

Pentru cazul dat valorile măsurate sânt: Rb = 3,25 m; Rm = 3,85 m; Гc+p = 2 m; Гcb = 0,7 m;

(4.7.2.3)

Efortul se calculează şi pentru poziţia braţului cu cupa ridicată la înălţimea maximă de descărcare.



În acest caz avem: ∑M(Pi) = 0; (4.7.2.4)

Gc+p•Гc+p + Gm•Гm + Gb•Гb - Гcb•Pcb = 0;

Din desenul 4. 6.5.1.1 măsurăm valorile: Gc+p; Gm; Pcb.

Гc+p = 5,6 m; Гm = 3,75 m; Гb = 2,0 m; Гcb = 0,75 m;

(4.7.2.5)

4.7.3. Efortul în cilindrul cupei

4. 7.3.1. Stabilirea parametrilor elementelor mecanismului de rotire a cupei

Se adoptă urmatoarele:

Lungimea elementului condus Ec (distanţa dintre cele două articulaţii ale cupei, vezi fig. (4. 6.5.1.1) avem: LEC = 160...610 mm pentru cupa cu q = 0,05...1 m³

LEC = 700...800 mm pentru cupa cu q = 1,6...6,3 m³

Prin interpolare adoptăm pentru q = 0,65 m³

LEC = 500 mm

Lungimea balansierului K = 1,25•LEC = 1,25•500 = 0,62 m (4.7.3.1.1)

Lungimea elementului fix "a" (pe mâner între cele doua articulaţii, cupă - mâner şi mâner balansierul "K" )

c = 0,6•LEC = 0,6•500 = 300 mm = 0,3 m (4.7.3.1.2)

Lungimea tijei cupei (elementul T din fig. 4. 6.5.1.1)

T = 0,83•LEC = 0,83•500 = 0,41 m (4.7.3.1.3)

Mecanismul care are aceste dimensiuni trebuie să funcţioneze eficient din punct de vedere al asigurării mobilităţii necesare pentru limitele rotirii cupei.

Utilizând elementele şi lungimea dată se construieşte schema mecanismului în poziţia asemănătoare celei din fig. 4. 6.5.1.1, pentru două poziţii extreme şi anume:

- cu cupa rotită faţă de verticală mâner-dinţi în dreapta cu 20º...25º (unghiul de rotire initială înapoi).

- cu cupa întoarsă în stânga faţă de articulaţia cupă - mâner la unghiul maxim de rotire a cupei αc = 160º...140º.

Aceste două poziţii vor servi drept determinarea cursei cilindrului cupei.

4.7.3.2. Metoda grafica

În fig.7.3.2.se construieşte schema mânerului, în poziţia verticală şi dinţii cupei



coincid cu linia verticală a mânerului. Se aplică la dinţi rezistenţa (orizontală) la săpare prin rotirea cupei Poı, greutatea cupei Gc şi efortul în tija de acţionare a cupei.

(Fig.7.3.2.1) Schema de calcul a coeficienţilor în tija de acţionare a cupei

Din ecuaţia ∑ M(Pi) = 0, se determină:

Гoı = 1,4 m ; Гc = 0,32 m ; Гt = 0,28 m ;

Gc•Гc - Poı•Гoı + Pt•Гt = 0 (4.7.3.2.1)

(4.7.3.2.2)

Pentru poziţia mecanismului de rotire a cupei din fig.7.3.2.1, se construieşte poligonul forţelor care se intersectează în articulaţia tijă-balansier "K" şi tija "T" ştiind valoarea efortului Pt şi direcţia eforturilor în tija cilindrului Pc şi în balansier Sk. Din poligon se măsoară eforturile Pc, Pk ţinând seama de scara forţelor în KN/mm.

Ptc = 136,16 KN/mm; Sk = 24,48 KN/mm .

4.8. Calculul preliminar al diametrelor alezajelor cilindrilor hidraulici



4.8.1 Valoarea diametrelor alezajelor rezultate din tija

Diametrul alezajelor pentru cilindrul braţului se calculează cu relaţia:

(4.8.1.1)

unde: P - presinea normală la ieşire din pompă a lichidului în KPc.

Se adoptă în funcţie de presiunea realizată de pompele ce ne sânt la dispoziţie

(în anexe sunt prezentate pompele hidraulice pentru excavatoare).

Numeric pentru cazul nostru p = 32 MPa

unde: P - efortul calculat pentru tija în KN

ηm - randamentul sistemului hidraulic ηm = 0,85•0,95 (4.8.1.2)

a)Diametrul alezajului pentru cilindul braţului (acţionat de doi cilindi)

; se adoptă Db = 85 mm (4.8.1.3)

b) Diametrul alezajului pentru mâner:

; se adoptă Dm = 100 mm; (4.8.1.4)

c) Diametrul alezajului pentru cupă:

; se adoptă Dc = 85 mm (4.8.1.5)

Stabilirea cursei tijei cilindrilor

Cursa tijei se determină cu relaţia: S = Lmax - Lmin,

unde: Lmax, Lmin - lungimea maximă şi minimă a tijei;

-pentru braţ: Sb = (58-46 )50 = 600 mm; (4.8.1.6)

-pentru mâner: Sm = ( 80-64 )50 = 800mm; (4.8.1.7)

- pentru cupă: Sc = (59-42)50 = 850 mm; (4.8.1.8)

Se pot adopta cilindrii următori:

-pentru braţ şi cupă D = 85mm; S = 140 mm;

-pentru mâner D = 100 mm; S = 853 mm;

4.8.2 Valorile diametrelor alezajelor determinate din lucrul mecanic efectuat

Luând în consideraţie că lucrul mecanic efectuat de cilindrii hidraulici şi cel consumat de maşina la sapare sânt aceleaşi, se poate scrie egalitatea:



si Ku = Ka (4.8.2.1)

unde: p - este presiunea nominală în KPa;

η - randamentul sistemului de rotire a mânerului sau cupei,η = 0,95;

ηο - coeficientul utilizării puterii de acţionare,ηο = (0,8...0,9);

Fp - aria pistonului (alezajul), în m²;

Deci se poate scrie: (4.8.2.2)

unde: qul - volumul cilindrului;

a) Pentru braț : Ab = Fp•Lp•p•η•ηo; (4.8.2.3)

; (4.8.2.4)

Lp = 625 mm = 0,62 m;

; (4.8.2.5)

; (4.8.2.6)

Se adopatǎ: Db = 80 mm;S = 625 mm

b) Pentru mâner: (4.8.2.7)

(4.8.2.8)

(4.8.2.9)

(4.8.2.10)

Se adoptă Dm=100mm; S=1200mm

c) Pentru cupă: (4.8.2.11)

(4.8.2.12)

(4.8.2.13)



(4.8.2.14)

Se adoptă Dc=80mm; S=625mm.

4.9. Determinarea puterii instalaţiei de pompare

Se realizează pentru operaţia de săpare, ca fiind cea mai dificilă.

4.9.1. Calcului puterii instalaţiei de pompare


unde: Ls – este lucrul mecanic consumat la săpare, în KN•m;

ts – este durata operaţiei de săpare, în s;

Se adoptă pentru ts: (4.9.1.2)

η – randamentul total al sistemului hidraulic al pompei, distribuitoare, conducte

(0,85…0,88);

Ku – coefficient de mobilitate al puterii instalaţiei de pompare (0,85)

Numeric avem: (4.9.1.3)

4.9.2. Determinarea debitului minim al pompelorRelaţia de calcul este următoarea:

(4.9.2.1)

unde: ηp- este randamentul pompelor.

4.9.3. Determinarea debitului maxim

Debitul maxim este limitat de viteza maximă admisibilă a tijelor:

(4.9.3.1)

unde: Fpmin - este aria mai mică a pistonului cilindrului (faţă de pistonul din partea tijei). În

cazul nostru valoarea acestuia este redusă la 0,5.



ηv – randamentul volumic 0,05

4.9.4. Determinarea puterii de acţionare a pompelor

Relaţia de calcul este următoarea: (4.9.4.1)

unde: ηred – este randamentul reductorului de priză inclusiv reductorului înglobat pentru

pompe cu 2-3 curele 0,9

Ki – coefficient de iesire a puterii, pentru pompe reglabile, K i=0,9, pentru pompe

nereglabile, Ki=0,75.

Pentru excavatorul cu şenile relaţia de calcul este următoarea:

(4.9.4.2)

Calculul mecanismului de rotire a platformei cu mecanismul şi echipamentul de lucru.

Date genereale:

Durata mişcării de rotire reprezintă 60…80% din durata ciclului de lucru al

excavatorului cu o cupă.

Procesul de rotire se caracterizează prin următorii parametrii:- durata rotirii t (s);- momentul de inerţie a platformei şi echipamentului cu cupă plină Ip; şi

echipamentului cu cupă goală Ig (t m2);- viteza unghiulară maximală;

- acceleraţia unghiulară maximală: ;

- unghiul de rotire ;

- timpul de creştere al momentului de pornire a mecanismului de rotire până

la viteza maximă de la ;

- timpul de acelerare a platformei cu echipamentul de lucru ;

- timpul de frânare;

- momentul maximal de rotire ;

- momentul de torsiune necesar pentru exercitarea mişcării de rotire se determină cu relaţie: .

unde: Mst – momentul stabil deplin de rezistenţă a părţii rotitoare a excavatorului la rotirea

(excavatorului)ei faţă de axa verticală cu o viteză uniformă. Se determină cu relaţia :

unde: Mf – momentul, datorat frecărilor în dispozitiv de reazem şi rotire;

Mi – moment ce se naşte la staionarea maşinii pe teren cu pantă;

Mv – moment determinat de presiunea vântului.

Momentul dinamic de rezistenţă se determină cu relaţia :

unde: Md’ – momentul consumat pentru învingerea sau depăşirea inerţiei organelor



rotiroare ale motorului, transmisiei şi a mecanismului de rotire.

Md’’ – momentul consumat la învingerea inerţiei platformei rotitoare cu mecanismele

şi echipamentele de lucru.Cu suficienţă precizie putm socoti ca:

(4.9.4.3)

Puterea necesara mecanismului de rotire se determină cu relaţia:

Calculul se execută în următoarea ordine:

Ştiind că turaţia platformei superioare din condiţia stabilităţii dinamice nu trebuie să

depăşeasca .

Determinarea n viteza unghiulară cu rotaţia:

. (4.9.4.4)

Ştiind că timpul de creştere de la , şi că timpul de

accelerare a platformei , determinăm valoarea reală din condiţia .

; se adoptă, (4.9.4.5)

Determinăm acceleraţia unghiulară maximală:

;

Momentul de inerţie al platformei cu mecanismul echipamentului de lucru cu pământ îl

determinăm cu relaţia ; (4.9.4.6)

Determinarea momentului dinamic :

Determinarea momentului de rezistenţă la rotire:

Determinarea punctului necesar pentru rotire :

Verificam puterea calculată cu datele tehnice din pasaport cu cupa de 0,65m3 dacă se

ştie consumul maxim de lichid sub presiune înaltă la motorul mecanismului de rotire

.

Presiunea maximă reglată pentru acest motor este

Consumul de lichid constitue: (4.9.4.7)



Determinăm puterea: (4.9.4.8)

(4.9.4.9)

4.10. Calculul parametrilor mecanismului de deplasare

Forţa motrică pentru acţionarea ruloului cu şenile se determină cu relaţia ,

unde: - rezistenţa la deplasarea maşinii;

(4.10.1)

=0,13…0,26; coeficient de rezistenţă specifică la deplasare.

G = 113,8KN; greutatea maşinii.

(4.10.2)

- rezistenţa la mişcarea în pantă (urcare, coborâre),

- unghiul pantei (nu mai mare de );

(4.10.3)

.

(4.10.4)

4.10.1 Puterea motorului de deplasare

; (4.10.1.1)

unde: viteza de deplasare a excavatorului;

randamentul reductorului;

(4.10.1.2)

(4.10.1.3)

4.11. Calculul de rezistenţă



4.11.1. Calculul de rezistenţă a mâneruluiPentru acest calcul costruim schema de calcul pe care indicăm toate forţele care

acţionează pe mâner. Mânerul se calculează în secţiunea cea mai periculoasă A – A.Determinăm

(4.11.1.1)

unde: (4.11.1.2)

(4.11.1.3)

(4.11.1.4)

(4.11.1.5)

(4.11.1.6)

Schema de calcul

Secţiunea A – A



(4.11.17)

a. (4.11.1.8)

b. (4.11.1.9)

4.11.1.1 Determinarea momentului de încovoiere

Mai sus de (.)O acţionează Pn fiind efortul unitar de tracţiune (4.11.1.1.1)

Determinăm momentul de rezistenţă

(4.11.1.1.2)

4.11.1.2. Determinarea diametrului dauturii d.



(4.11.1.2.1)

4.11.1.3 Determinarea ariilor suprafeţelor A1;A2;A3.

(4.11.1.3.1)

(4.11.1.3.2)



(4.11.1.3.3)

(4.11.1.3.4)

unde: ymax=0,235m; şi este distanţa de la centrul de greutate până la cel mai îndepărtat

punct.

(4.11.1.3.5)

(4.11.1.3.6)

4.11.2. Calculul de rezistenţă al braţului

Braţul se calculează în secţiunea B – B.

Determinăm (4.11.2.1)

unde: (4.11.2.2)

(4.11.2.3)

(411.2.4)

(4.11.2.5)

(4.11.2.6)



(4.11.2.7)

a. (4.11.2.8.a)

b. (4.11.2.8.b)

4.11.2.1 Determinarea momentului de încovoiere

(4.11.2.1.1)

Secţiunea B – B

Yc=0,04

4.11.2.2 determinarea ariilor suprafeţelor A1;A2



(4.11.2.2.1)

(4.11.2.2.2)

(4.11.2.2.3)

(11.2.2.4)

(4.11.2.2.5)

4.12. Determinarea productivităţii excavatorului

Productivitatea reprezintă cantitatea de producţie realizată într-o unitatea de timp.

Productivitatea teoretică: (4.12.1)

unde: Tc – timpul de săparea a unui ciclu; în sec

- productivitatea teoretica; in

Q - capacitatea cupei; în m3

(4.12.2)

unde: Ts – reprezintă timpul operaţiei de săpare se dă în agende tehnice, pentru

excavatoare în condiţiile de sol şi categoria I, în acest caz circa din Tc

Determinarea duratei teoretice a ciclului

pentru 12,5 lovituri (4.12.3)

(4.12.4)

Pentru c=3; Ts=x

3……x

12,5=5,4

(4.12.5)

(12.6)



Determinarea productivităţii tehnice

(4.12.7)

unde: Ku=1,02 coeficient de umplere;

Ka=1,1 coeficient de afânare a solului (tabelar)

Determinarea productivităţii de exploatare

(4.12.8)

unde: Kt = 0,2 coeficient de utilizare.

(4.12.9)

CAPITOLUL 5

GENERALITĂŢI PRIVIND TEHNOLOGIILE DE LUCRU CU EXCAVATORUL CU O CUPĂ

Pentru introducerea tehnologiilor noi, avansate de execuţie mecanizată a

lucrărilor de construcţii este necesar ca, în paralel cu stabilirea condiţiilor tehnico-

tehnologice de aplicare a noii tehnologii, să se evalueze şi efectele tehnico-

economice ale acestuia, în scopul satisfacerii criteriului eficienţei economice.

În acest sens, se impune analiza comparativă din punct de vedere tehnic,

tehnologic şi economic a tehnologiei existente şi noii tehnologii propuse, analiza ce

trebuie să preocupe specialiştii firmelor din domeniu şi care să vizeze creşterea



productivităţii muncii, a gradului de industrializare a lucrărilor de construcţii-montaj, în

paralel cu reducerea duratei de execuţie, a cheltuielilor materiale şi a consumurilor

energetice şi de combustibili-lubrifianţi. Principala pârghie de realizare a acestor deziderate o constituie mecanizarea

lucrărilor de construcţii-montaj, fapt ce necesită o gamă tot mai mare de maşini,

utilaje şi dispozitive care să permită executarea mecanizată a tuturor categoriile de

lucrări, aplicând cele mai moderne şi eficiente tehnologii de execuţie. În consecintă,

prin mecanizarea lucrărilor de construcţii-montaj se înţelege realizarea acestora cu

ajutorul maşinilor şi al utilajelor specializate sau universale.

Eficienţa economică a mecanizării în construcţii este concretizată prin:

reducerea consumului de manoperă;

reducerea termenelor de execuţie a lucrării;

reducerea costului construcţiilor şi îmbunătăţirea calităţii lucrărilor

efectuate.

Procesul de modernizare a producţiei, ca factor determinant în creşterea eficienţei economice a întregii activităţi productive, constituie una din preocupările firmei de construcţii, în sensul că, prin programele proprii de investiţii, prin profilul lucrărilor executate se va ilustra acţiunea de modernizare a producţiei atât în sectorul de construcţii-montaj, pe şantiere, cât şi în unităţile industriale, unde se conturează tot mai clar asigurarea unei dotări corespunzătoare cu maşini, utilaje, scule şi dispozitive pe măsura actualelor şi viitoarelor cerinţe. În dotarea firmelor de construcţii există diferite utilaje, care sunt folosite la mecanizarea lucrărilor de construcţii-montaj. Dacă schema de mecanizare implică şi utilaje care nu se regăsesc în parcul propriu sunt închiriate de la firme de profil. Organizarea lucrărilor presupune optimizarea procesului tehnologic astfel incât numărul de maşini din schema de mecanizare utilizată, să se stabilească pe baza unor reguli tehnologice determinate de tipul utilajelor şi asocierea acestora în cadrul sistemului de maşini. La alcătuirea sistemului de maşini pentru execuţia mecanizată a unui proces tehnologic se are în vedere:

numărul de utilaje şi echipamente deţinute în parcul propriu;

diversitatea activităţilor care se execută;

capacitatea de lucru şi dotarea societăţii.

Mecanizarea unei lucrări de construcţii-montaj poate fi simplă când se execută

cu utilaje specializate doar activităţile principale din procesul tehnologic. De

asemenea, mecanizarea poate fi complexă, dacă se execută toate activităţile

procesului tehnologic cu ajutorul unor sisteme de utilaje corespunzătoare.



Un sistem de maşini este alcătuit din diverse maşini de construcţii care

asigură executarea mecanizată a unui proces tehnologic dat.

Ordinea repartizării utilajelor în sistemul de maşini e aceea ca a executării

activităţilor procesului tehnologic complex în succesiunea logică şi tehnologică. Dacă

sistemul de maşini adoptat din toate variantele posibile răspunde cerinţelor de

optimizare a procesului tehnologic dat, el este un sistem optim. Dacă sistemul este

adoptat pe considerente de posibilităţi de asigurare a maşinilor şi utilajelor de

construcţii atunci va fi un sistem de maşini posibil. Fiecare maşină din sistem este componentă a sistemului respectiv şi în funcţie

de intercondiţionarea lor pot exista:

sisteme de maşini cu componente în serie;

sisteme de maşini cu componente în paralel;

sisteme de maşini mixt.

Luarea în exploatare a unor maşini din sistem este strâns legată de exigenţele

de ordin tehnologic, de accesul în zona de lucru şi în special de partea cu volumul

de muncă cel mai mare.

5.1 Scheme de mecanizare în procesul de lucru cu excavatorul

Schemele de abataj cu excavator echipat cu cupă întoarsă se folosesc atunci

când condiţiile locale impune organizarea executării săpăturii să fie realizată cu

utilajul amplasat la partea inferioară a săpăturii.

Schema tehnologică cu spaţiu de lucru lateral este recomandată terenurilor

slabe. Schema asigură realizarea performanţelor maxime ale excavatorului privind

raza de săpare Rs, raza de descărcare Rd şi adâncimea de săpare As, precum şi

o deplasare în flux continuu a mijloacelor de transport. Productivitatea este afectată

de unghiul mare de rotire a echipamentului la descărcare.

Schema tehnologică cu spaţiu de lucru frontal este recomandată pentru terenuri

mari, fiind schema optimă pentru săparea fundaţiilor. Aceasta asigură realizarea

performanţelor excavatorului ca posibilităţi de săpare şi ca productivitate, permiţând o

circulaţie în flux continuu a mijloacelor de transport şi un unghi redus de rotire a

excavatorului de 90° pentru descărcare.

5.2.Productivitatea excavatorului

Aprecierea gradului de mecanizare în construcţii poate fi făcută cu ajutorul



următorilor indicatori:a) Productivitatea teoretică reprezintă producţia maximă ce poate fi

realizată în unitatea de timp de utilajul respectiv, în condiţii ideale, determinată prin calcul, numai pe bază de parametri tehnici. Această exprimare este utilizată de regulă, în prospectele comerciale.

b) Productivitatea tehnică este producţia maximă efectivă ce poate fi realizată în unitatea de timp, determinată experimental, în condiţii normale de lucru, conform unei metodologii, dar fără a se ţine seama de pierderile de timp necesare în procesul tehnologic. Se foloseşte această exprimare în documentaţia tehnică a utilajului. Indicele de productivitate reprezintă raportul dintre totalul producţiei realizate şi capacitatea aflată în exploatare.

c) Productivitatea de exploatare este producţia normală ce trebuie realizată în unitatea de timp, în condiţiile concrete de lucru din şantier, cu un mecanic de calificare medie, în condiţii efective de lucru, adică luând în considerare timpul refolosit din diverse cauze (alimentarea cu carburanţi, întreţinerea utilajului, pregătirea frontului de lucru, schimbarea frontului de lucru, etc.).

Valoarea acestei productivităţi stă la baza determinarii normelor tehnice de

timp, la calcularea necesarului de utilaje.

5.3. Norma de timp a excavatorului

Mărimea caracteristică a procesului de lucru a excavatorului cu diferite

echipamente pentru săpare este norma de timp NTU.

Norma de timp a excavatoarelor depinde de o serie de factori: tipul echipamentului de lucru şi capacitatea cupei; de natura terenului în care se sapă (categoria acestuia); de schema tehnologică de lucru adoptată (cu descărcare în depozit

sau în mijloc de transport, unghiul de rotire pentru descărcare, etc); de condiţiile de săpare (înălţimea frontului de lucru, săpare în teren

uscat sau sub apă, etc).

Norma de timp a excavatorului NTU, în h/100 m³, se poate calcula cu formula:

În care QTO - este productivitatea tehnică a excavatorului determinată pentru

condiţii optime; CHR - factor de corecţie-rotaţie; COL - factor de corecţie funcţie de

condiţiile de organizare şi de lucru; A - coeficient de disponibilitate al excavatorului.



CAPITOLUL 6

ASPECTE PRIVIND MODERNIZAREA PRODUSELOR

Trecerea de la o economie planificată, centralizată la una concurenţială, de

piaţă, impune restructurarea întregii activităţi economice a societăţilor comerciale şi a

regulilor autonome. Aceasta la rândul său impune modernizarea şi retehnologizarea

unităţilor existente astfel incât să se asigure un spor de eficienţă şi rentabilitate

activităţii economice desfăşurate în fiecare unitate. Prin modernizarea şi

retehnologizarea obiectivelor economice se asigură îmbunătăţirea parametrilor tehnico-

economici ai capitalului fix, creşterea vitezei de lucru a acestor, reducerea

consumurilor specifice, sporirea gradului de fiabilitate şi mentenabilitate. De

asemenea, prin modernizarea şi retehnologizarea unităţilor economice se asigură



înlocuirea acelor utilaje uzate fizic sau moral, care nu mai corespund stadiului atins

de progresul tehnic. Această formă de modernizare este cunoscută sub denumirea

de reutilare a secţiilor, atelierelor sau locurilor de muncă. Odată cu activitatea de

modernizare şi reutilare pot avea loc şi activităţi de dezvoltarea unităţilor economice

existente, prin adăugarea la capitalul fix existent a altora, în aşa fel încât

capacitatea finală rezultată să nu reprezinte o simplă sumă a capacităţilor aferente

capitalului fix vechi sau nou, ci mai mare, ca urmare a faptului că utilajele noi au

completat pe cele vechi punându-le mai bine în valoare pe acestea din urmă prin

eliminarea strangulărilor de producţie, ridicarea nivelului calitativ al produselor.

Promovarea progresului tehnic prin dezvoltarea, modernizarea şi reutilarea

capacităţilor existente constituie o acţiune foarte complexă din punct de vedere

economic, uneori dificil de realizat, dar care conduce la obţinerea de rezultate dintre

cele mai bune pentru activitatea ce se desfăşoară în unitatea respectivă. Un rol

important în această activitate de dezvoltare, modernizare şi reutilare a unităţilor

existente îl are stabilirea momentului optim de înlocuire a unor utilaje şi luarea celei

mai bune decizii în achiziţionarea noilor utilaje, a fundamentării deciziei optime de

achiziţie a acestora.

6.1 Necesitatea modernizarii produselor

Modernizarea unui produs este definită ca fiind fracţiunea totală din cadrul

potenţialului tehnico-economic al pieţei, pe care este probabil să o obţinem sub

formă de vânzări, noi şi concurenţii noştri, care oferă un material similar, într-un

anumit an.

Cât timp suntem singurii care fabricăm noul material sau produs, înlocuirea

sau modernizarea vechiului produs este egală cu “penetrarea noastră”.

Restricţiile existente faţă de adoptarea noului produs de către client sunt, în

principal, determinate de posibilităţile de livrare a noului produs şi de timpul necesar

pentru client de a-şi pregăti operaţiile de utilizare a noului produs. Posibilităţile

noastre de livrare respectiv disponibilitatea produsului trebuie stabilite atât în funcţie

de producţia instalaţiilor cât şi de planurile succesive de dezvoltare în etape a

pieţei.

În fiecare etapă a unui asemenea plan, capacitatea clienţilor prospectivi de a

utiliza produsul trebuie să fie evaluată în funcţie de perioadele de timp necesare

pentru: testarea şi demonstrarea printr-o verificare convingătoare a valorii

noului material sau produs; dobândirea licenţelor, alte patente şi cerinţe legale; cumpărarea de către client a instalaţiilor şi echipamentelor



speciale necesare folosirii noului material sau produs; instruirea clienţilor noştri şi a clienţilor lor în vederea schimbării

metodelor existente; dezvoltarea sistemelor de distribuire a produsului nostru dacă

acestea sunt deosebite de acelea care sunt deja utilizate de către

client.

Stimulentele care determină pe client să schimbe tehnologia sau produsul vechi

utilizat sunt identificate sub următoarele forme: economiile realizabile în costurile clientului, reflectate sub forma

raportului: valoarea obţinută prin costurile utilizării/preţ; avantaje estetice, de confort şi de convenienţă percepute de

client; presiunea cererii clienţilor, clientului nostru.

În analiza făcută conceptului de valoare generată de costurile utilizării am

menţionat că această valoare se schimbă cu timpul pe măsură ce metodele sau

produsele clientului se schimbă. Acest fapt are efecte importante asupra potenţialului

tehnico-economic: dacă raportul dintre valoarea obţinută prin costurile utilizării şi

preţul nostru ajunge subunitar, acest potenţial nu mai este deschis produsului

nostru. Raportul valoare obţinută prin costurile utilizării/preţ adică V/P este astfel un

index al acceptării produsului. Ne interesează deci valorile supraunitare ale

raportului, pentru că astfel cu cât este mai mare câtul raportului V/P cu atât mai

mare este forţa de atracţie a clientului pentru a cumpăra noul produs faţă de

produsul pe care îl cumpără în prezent.

În acest context raportul V/P oferă un indice util pentru evidenţierea ritmului în

care clienţii vor face trecerea de la vechiul produs la noul produs.

Pentru noile produse industriale care işi pierd identitatea fizică în cursul trecerii

prin lanţul clienţilor, raportul V/P este de obicei forţa de bază a atracţiei pentru

adoptarea produsului nou.

Pentru noile produse care nu işi pierd identitatea fizică în trecerea prin lanţul

clienţilor, avantajele estetice, de confort şi de convenienţă ale produsului pot avea

un efect semnificativ asupra stimulentelor. Aceste avantaje sunt elemente ale valorii

care nu pot fi uşor exprimate sub forma unor componente ale costului utilizării, pe

calea calculaţiilor de inginerie economică. Avantajele estetice, de confort şi de

convenienţă ale produsului pot influenţa alegerea între produse competitive pe care

o face un utilizator situat la oricare din verigile din cadrul lanţului clienţilor ; aceste

avantaje sunt frecvent invocate şi exploatate prin publicitate, reclame şi alte eforturi

promoţionale, cel mai adesea în situaţia în care costurile de utilizare ale diferitelor

tehnologii competitive se apropie de egalitate. Pentru multe produse de consum,

presiunile exercitate de clientul nostru, asociate cu avantajele estetice şi de



convenienţă şi confort, reprezintă stimulente majore în vederea înlocuirii produsului.

Gradul în care raportul V/P, precum şi avantajele estetice de convenienţă şi

confort influenţează decizia clientului pentru adoptarea noii tehnologii trebuie evoluat

corect în directă cooperare cu clienţii prospectivi. În acest fel, înarmat cu estimările

privind valoarea obţinută prin costurile utilizării noului produs, cunoscând avantajele

estetice, de convenienţă şi confort şi schemele alternative de stabilire a preţurilor,

analistul problemelor poate să structureze întrebări în legătură cu economisirile

clientului potenţial şi acţiunile clientului ca urmare a unor tari economisiri. Etalarea

fizică a produsului nostru propus clientului nu este o cerinţă absolut necesară. În

fapt, multe informaţii utile pot fi obţinute înainte chiar ca acest proiect de produs să

fie inventat.

Dacă există un potenţial tehnico-economic şi dacă un produs nou a fost

introdus cu succes pe piaţă, atunci mai devreme sau mai târziu va apare competiţia

unor produse similare. Totuşi similitudinea fizică nu constituie o condiţie absolută

pentru existenţa unei competiţii efective între produse.

La proiectarea mărimii gradului de penetrare a produsului nostru trebuie să

ţinem seama de probabilitatea că va apare o competitivitate fizică de produse şi că

mai multe produse din cadrul unei clase generice de produse noi vor obţine cote

părţi din vânzările din cadrul unui potenţial tehnico-economic, în vederea înlocuirii

produselor care astăzi sunt stabile. Odată ce se dezvoltă competiţia fizică, clientul

nostru va aprecia valoarea produsului nostru printr-o comparaţie cu această nouă

competiţie şi bineinţeles printr-o comparaţie cu tehnologia pe care o utilizează în

mod curent.

Pe măsură ce costurile “clientului de utilizare” se apropie de echivalenţă cu

costurile ocazionale de către oricare dintre produsele noi, valoarea obţinută prin

costurile utilizării produsului nou se va apropia de preţul cu care il vindem şi

decizia clientului de a cumpăra va fi influenţată de alţi factori în afara raportului

V/P.

Situaţia generată de posesia de brevete şi know-how reprezintă îmbinarea

acelor elemente care constituie pârghia unei poziţii puternice pe piaţa înlocuirii

vechiului produs. Ea reflectă partea cea mai importantă din suma totală a acelor

izvoare de putere economică pe care o întreprindere o poate folosi spre a obţine

avantaje în favoarea ei.

În cele mai multe proiecte de marketing implicând investiţii şi risc ceea ce se

poate spera, de obicei, este obţinerea unei poziţii de exclusivitate pentru o perioadă

de câţiva ani. În alte cazuri competiţia venită din partea unor produse “aproape tot

aşa de bune” (competiţia fizică) determină utilizarea altor pârghii în afara brevetelor.

Dacă procesul de producţie este complex, posibilitaţile concurenţei de a-şi



însuşi noua tehnologie sunt mai mici. În schimb, un proces simplu de producţie

permite unor concurenţi chiar de talie modestă să comercializeze rapid noul produs.

Ne putem aştepta ca să intre în acţiune concurenţa de îndată ce am brevetat o

tehnologie sau un produs. În mod asemănător şi noi ne putem da seama despre

situaţia activităţii concurenţei de îndată ce aceasta işi patentează brevetele legate de

un produs.

În proiectele de marketing implicând investiţii şi risc pentru care nu există

brevete extensive şi bine apărate de legi, ponderea pe piaţă va fi subunitară.

În cazurile în care mai multe produse – toate având în mod esenţial acelaşi

raport V/P – sunt oferite de mai multe întreprinderi producătoare diferite, cu

conduceri la fel de calificate şi cu obligaţii egale la marketing, prima întreprindere

care va intra pe piaţă se poate aştepta ca să obţină (pe termen lung) o pondere

de două ori mai mare decât a doua întreprindere intrată, iar cea de-a doua

întreprindere va obţine o pondere de două ori mai mare faţă de a treia

întreprindere intrată pe piaţă, cea de-a treia de două ori faţă de cea de-a patra.

Penetrarea produsului nostru este definită drept fracţiunea din potenţialul

tehnico-economic al pieţei pe care o planificăm ca să o obţinem sub formă de

vânzări. Estimările vânzărilor viitoare (în unităţi funcţionale) pentru fiecare utilizare

finală sunt generate prin înmulţirea potenţialului tehnico-economic al fiecărui an cu

penetrarea din acel an. Vânzările totale ale produsului sunt obţinute prin însumarea

vânzărilor din fiecare utilizare finală a fiecărui an.

Estimările vânzărilor viitoare vor fi utilizate în combinaţie cu estimările costurilor

produsului şi cerinţelor de investiţii. Estimările vânzărilor viitoare nu constituie un

scop în sine; calculele repetate în vederea selectării unei scheme a preţurilor care

vor maximiza vânzările, de pildă, sunt de o utilitate dubioasă din cauza faptului că

obiectivul unor alte studii de optimizare ar trebui să fie maximizarea beneficiilor mai

curând decât aceea a vânzărilor.

6.2 Caracteristicile şi performanţele excavatoarelor cu o cupă

Calităţile utilitare de fabricaţie şi exploatare ale excavatoarelor sunt conferite de

particularităţile lor constructive şi funcţionale denumite şi caracteristici tehnice de

performanţă.

De regulă, deşi există deosebiri de ordin semantic între noţiunea de

caracteristici şi de performanţă acestea se numesc caracteristici.

Totuşi în cazul când se pune problema dezvoltării de noi produse sau

echipamente ce necesită studii privind evaluarea nivelului tehnic al acestora este



necesar a se evidenţia deosebirile existente. Astfel, caracteristicile tehnice oferă

informaţii asupra însuşirilor sau atributelor constructive şi funcţionale capabile să

definească potenţialul tehnic pentru o anumită stare a maşinii sau echipamentului.

Dintre caracteristicile tehnice mai importante, care pot defini, în general un utilaj sau

echipament şi care pot da o imagine concludentă, se amintesc: gabaritul maşinii –

marimi dimensionale şi masice, puterea instalată, viteze, forţe şi presiuni.

Performanţele sunt acei parametri prin care se pun în evidenţă competenţele

utilajelor sau echipamentelor de a satisface funcţiunile pentru care sunt destinate.

Performanţa de bază a unui utilaj sau echipament este definită de valoarea de

întrebuinţare; acesteia i se pot asocia performanţe complementare. Astfel, dacă

performanţa de bază a unui excavator este forţa de rupere, performanţele

complementare pot fi considerate productivitatea, viteza de deplasare, consumul de

combustibil, masa specifică.

De remarcat faptul că mărimile caracteristice oglindesc măsura în care

produsele sunt standardizate sau tipizate, că acestea prezintă fluctuaţii temporale

sau locale reliefate, de regulă, prin studiile de marketing: prin urmare trebuie să

răspundă nu numai nevoilor tehnice ci şi cerinţelor de piaţă.

Performanţa unui produs are nu numai unitate proprie de măsură, dar şi un

sens de evoluţie propriu, de progres. Astfel, randamentul, fiabilitatea, durabilitatea

sunt în continuă creştere, pe când consumul specific, masele specifice sunt în

continuă scădere. Performanţa are un progres vădit temporal, exprimabil prin rata

progresului tehnic.

A. Performanţe cinetostatice

Performanţe cinetostatice se consideră de obicei caracteristicile prin care se

pun în evidenţă competenţele echipamentului de a realiza la organul de lucru, deci

şi la elementele intermediare, a forţelor necesare pentru asigurarea cerinţelor

procesului tehnologic.

Stabilirea nivelului de performanţă pentru fiecare tip de parametru, ce

caracterizează funcţionalitatea în frontul de lucru reprezintă o etapă de analiză în

vederea elaborării structurii tehnice a echipamentelor adaptabile şi interschimbabile.

În consecinţă, folosind caracteristicile constructive şi funcţionale ale echipamentelor

de lucru, vor fi analizate grupul funcţiilor de definire specifice acestora: dislocare sol; manipulare sol dislocat.

Aceasta presupune ca la adoptarea unui echipament de lucru pe excavatorul

hidraulic căruia i se impun performanţele optime, să se ţină seama de două

aspecte fundamentale şi anume: fiind cunoscută puterea instalată – puterea motorului termic al



maşinii de bază şi caracteristicile constructive ale echipamentului

standard se va determina mărimea organului de lucru

interschimbabil ce va înlocui cupa de excavator; fiind cunoscută puterea instalată – puterea motorului termic al

maşinii de bază – şi caracteristicile maşinii de bază, se vor

determina şi adopta parametrii de definire a echipamentului de

lucru adaptabil.

B. Performanţe energetice

Performanţele energetice reprezintă posibilităţile maxime ale excavatorului

hidraulic în privinţa utilizării în condiţii optime, a energiei de la motor la organul de

lucru. Parametrii funcţionali care pun în evidenţă regimul de funcţionare pe baza

cărora se obţin performanţele energetice, sunt parametrii dinamici ai excavatorului

(vitezele şi acceleraţiile lor) mai precis, variaţia acestor parametrii dinamici în timp.

La stabilirea parametrilor energetici ai excavatorului cu diferite echipamente de

lucru trebuie ţinut seama de condiţiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească

acestea: asigurarea şi menţinerea la organul de lucru a unei puteri constante pe cât

posibil la nivelul puterii instalate indiferent de valorile rezistenţelor la organul de

lucru, în condiţiile unei productivităţi sporite şi evident asigurarea unui regim dinamic

optim (micşorarea acceleraţiilor lor, aplatizarea vârfurilor de putere instantanee cerută

de la sursă, uşurarea controlului mişcării) pentru celelalte funcţii ale ciclului de lucru.

Din cadrul sistemului dinamic de lucru al excavatorului hidraulic prevăzut cu

diferite echipamente de lucru procesul de săpare are o importanţă deosebită,

deoarece este sursa principală de factori perturbatori. Dintre aceştia se amintesc:

variaţiile mărimilor geometrice ale elementelor tăietoare, caracteristicile pământului,

s.a. Aceşti parametri se regăsesc în variaţia dinamică a forţei de săpare şi puterii

consumate, care au influenţe negative asupra stabilităţii dinamice a întregului sistem

de acţionare.

Această însuşire, ce caracterizează stabilitatea sistemului MBEOL (maşină de

bază echipament organ de lucru) cât şi reacţia de a răspunde la factorii externi,

constituie calitatea dinamică a excavatorului cu echipamente de săpare.

De asemenea acţiunea procesului de lucru – PL – asupra excavatorului cu

echipamente de lucru adaptabile şi interschimbabile se manifestă sub forma unor

forţe care acţionează pe de o parte asupra sistemului elastic provocându-i

deplasarea elementelor constructive, iar pe de altă parte, sistemul elastic

reacţionează asupra procesului de lucru, modificându-i parametrii lui de bază

(secţiunea brazdei săpate, viteza de săpare, etc). Această dependenţă provoacă

acţiunea inversă a sistemului elastic asupra procesului de lucru.



C. Performanţe ergonomice şi de exploatare

Calităţile ergonomice şi de exploatare ale excavatoarelor hidraulice cu

echipamente de lucru adaptabile şi interschimbabile, determină gradul de

adaptabilitate al acestora la anumite condiţii de lucru, cu o productivitate maximă şi

în condiţii de siguranţă a muncii, precum şi asigurarea confortului operatorului pe

excavator. Aprecierea acestor calităţi cu ajutorul unor indici are o importanţă mare

în stabilirea avantajelor şi dezavantajelor unei anumite construcţii de echipament şi,

de asemenea, are un rol foarte însemnat în stabilirea nivelului de performanţă.

D. Performanţe de exploatare

Principalele caracteristici care pun în evidenţă competenţele excavatorului

hidraulic universal şi care reflectă valoarea de întrebuinţare a acestuia, constituindu-

se în performanţe de exploatare sunt: numărul de echipamente, parametrii geometrici

ai organului de lucru, durata ciclului, consumul de combustibil şi lubrifianţi şi

coeficientul de stabilitate.

În exploatarea excavatoarelor hidraulice universale, mai ales a celor prevăzute

cu echipamente de lucru utilizate în activităţi de manipulare a sarcinilor sau a

diferitelor materiale în mijloace de transport (feroviar sau rutier), din cauza

impreciziei de poziţionare a organului de lucru pot apărea deteriorări ale benei

mijlocului de transport.

De asemenea, utilizarea echipamentelor adaptabile şi interschimbabile, la aceste

categorii de lucrări, fără a fi îndeplinite caracteristicile optime de vizibilitate, are

drept consecinţă solicitarea nervoasă a operatorului pe de o parte, implicit scăderea

capacităţii de muncă şi a eficienţei acestuia, iar pe de altă parte, solicitarea

financiară a beneficiarului datorită creşterii preţului de cost al producţiei (generată de

folosirea unui ajutor pentru a dirija operatorul în poziţionarea organului de lucru).

6.3 Indici si criterii tehnico-economice pentru aprecierea procesului de lucru cu excavatorul hidraulic

Aprecierea procesului de lucru al excavatorului hidraulic cu echipament cupă

întoarsă – braţ variabil – poate fi făcută după bilanţul energetic al producţiei realizate

şi costul consumului energetic în condiţii reale de funcţionare, utilizând relaţiile:

şi

unde:

Q - productivitatea echipamentului de lucru cu braţ reglabil, în kw;



- randamentul de utilizare a puterii instalate;

- coeficientul de utilizare a puterii instalate;

- coeficientul de folosire în timp a excavatorului;

- puterea instalata, în kw;

- costul orei de funcţionare a utilajului, în lei/oră;

- costul combustibilului, în lei/oră;

- amortismentele, în lei/oră;

- costul reparaţiilor, în lei/oră;

- retribuţia operatorului, în lei/oră.

Componentele au expresiile:

unde: - este puterea calorifică inferioară a combustibilului, în kJ/kg;

-preţul unitar al combustibilului, în lei/kg,

unde: - preţul specific al acţionării, în lei/kW;

- timpul normat de amortizare, în ore.

unde: - cota de reparaţii raportată la cota de amortizare.

Se obţine:

Costul energiei în procesul de lucru cu echipamentul ataşat este:

Productivitatea specifică în procesul de lucru se calculează cu formula:



unde: - productivitatea tehnică determinată pe o perioadă de lucru de 1 h, în

condiţii de lucru specifice excavatorului hidraulic cu echipament de săpare.

Consumul specific de combustibil:

unde: - este cantitatea de combustibil, în litri/h, consumată în ora determinării

productivităţii tehnice .

Pentru aprecierea performanţelor energetice ale motorului maşinii de bază a

excavatorului se poate utiliza criteriul consumului energetic, dat de relaţia:

unde:

- este puterea efectivă a motorului în regimul considerat, în kW.

CAPITOLUL 7

EVALUAREA NIVELULUI TEHNIC AL ECHIPAMENTELOR DE SĂPARE LA EXCAVATOARE HIDRAULICE CU O CUPĂ

Evaluarea nivelului tehnic al echipamentelor de săpare la excavatoare hidraulice cu

o cupă se realizează cu ajutorul caracteristicilor de performanţă care trebuie să

pună în evidenţă diferite aspecte ale aptitudinii de utilizare ale acestuia (respectiv

funcţiile echipamentelor).

Caracteristicile trebuie să fie, pe cât posibil, măsurabile. În evaluarea lor

folosindu-se unităţile de măsură specifice. De asemenea: caracteristicile alese trebuie să fie independente între ele întrucât

descriu funcţii independente ale produsului; pentru a obţine o imagine completă asupra produsului, numărul



caracteristicilor trebuie să fie suficient de mare; caracteristicile tipologice definesc clasa în care se încadrează

produsul, servind pentru validarea comparaţiei şi, respectiv, a

alegerii produselor de referinţă.

Se definesc patru niveluri tehnice calitative pentru produse:1. Peste nivel (mondial);2. De nivel (mondial) ridicat;3. De nivel (mondial) mediu;4. Sub nivel (mondial).

Nivelul tehnic şi de calitate al produselor se determină după valoarea

indicatorilor.

Notăm:

- indicatorul calitativ al caracteristicii;

- aportul calitativ calculat pentru caracteristica i;

- ponderea caracteristicii;

- indicatorul nivelului calitativ.

unde:

- suma indicatorilor elementari ai caracteristicilor la care s-a efectuat

comparaţia;

- suma ponderilor caracteristicilor la care s-a efectuat comparaţia.

Valoarea de referinţă pentru nivelul mondial se defineşte ca medie a valorilor

caracteristicilor produselor similare străine de fabricaţie recentă, alese ca bază de

comparaţie.

Pentru a fi inclus printre produsele servind ca bază de comparaţie, un produs

străin trebuie să aibă cel puţin o caracteristică în plata celor mai bune valori faţă

de celelalte produse de referinţa.

Compararea cu nivelul mondial permite să se tragă concluzii asupra nivelului

tehnic şi calitativ actual al produsului românesc analizat.

Evaluarea nivelului tehnic şi calitativ al unui produs se efectuează pe întreaga

durată de viaţă a produsului. Analiza nivelului tehnic şi calitativ permite definirea

obiectivelor de modernizare a produsului şi a producţiei, consecinţa firească a

determinării pe piaţă.

Strategiile de dezvoltare şi eforturile financiare pe care le implică se referă atât



la produsul analizat, cât şi la întreaga familie pe care produsul o reprezintă.

7.1 Studiu de marketing

Mobilizarea şi utilizarea resurselor unităţilor economice, pentru realizarea unei

activităţi de piaţă eficiente, fac necesară coordonarea tuturor eforturilor de marketing,

astfel încât să fie integrate corespunzator în activitatea globală a acestor unităţi.

Cea mai indicată modalitate de coordonare a acestor eforturi o constituie derularea

lor pe baza unui program de marketing riguros elaborat.

7.1.1. Conținutul şi rolul studiului de marketing

Necesitatea asigurării atât a eficienţei structurale, pentru fiecare activitate de

marketing specifică cât şi a celei globale, de ansamblu, impune elaborarea şi

folosirea unor programe adecvate fiecărui caz şi scop în parte. Programul devine

necesar 72elative, în toate punctele nodale ale activităţii de marketing.

Programul de marketing este justificat, în primul rand, de necesitatea sporirii

eficienţei economice a activităţii de piaţă, ceea ce, în condiţiile modificărilor rapide ce

se produc în sfera pieţei, determină, mai mult ca oricând, fundamentarea corectă a

deciziilor, executarea si controlul fiecărei acţiuni de marketing. În al doilea rand, el

devine tot mai important pentru atenuarea şi eliminarea dificultăţilor de orientare şi

integrare a mijloacelor de marketing în efortul economic general. Exigenţele impuse

de coordonarea eficientă a resurselor şi eforturilor într-o anumită perspectivă, ca şi

folosirea unor căi adecvate de minimizare şi eliminare a neinţelegerilor şi

ambiguităţilor, fac necesară , în al treilea rand, exigenţa programelor de marketing

riguros fundamentate, care să asigure colaborarea strânsă a tuturor factorilor

implicaţi în anumite acţiuni de marketing, indiferent de poziţia lor în structurile

organizatorice ale întreprinderii.

Drept urmare, programării i se acordă o atenţie tot mai mare, ea ocupând un

loc din ce în ce mai important în ansamblul activităţii de marketing, orientând într-o

măsură sporită întreaga muncă de conducere.

Programul de marketing este un plan desfăşurat al unei activităţi complexe de

marketing, alcătuit dintr-un ansamblu de acţiuni practice, conducând la atingerea

unui obiectiv ori a unui set de obiective, acţiuni eşalonate în timp, cu indicarea

responsabilităţilor, a resurselor umane, materiale şi financiare implicate în

desfăşurarea fiecăreia în parte şi a activităţii de ansamblu. Printr-un asemenea

conţinut, programul arată “unde doreşte să ajungă o întreprindere şi cum

intenţionează să ajungă acolo ( sub aspectul cantităţii şi a calităţii efortului implicat)”.



Ca instrument al conducerii programul de marketing oferă certe avantaje,

permiţând explorarea alternativelor de realizare a obiectivelor întreprinderii, evaluarea

sistematică a acţiunilor fiecărei alternative, selectarea şi utilizarea metodelor specifice

pentru atingerea scopului final.

7.1.2. Elaborarea studiului de marketing

Întocmirea programelor de marketing urmează o anumită metodologie generală ;

aceasta presupune o succesiune logică a etapelor care alcătuiesc întregul proces,

precizarea conţinutului fiecărei etape.

În elaborarea programelor se va avea în vedere existenţa unei ierarhizări a

acestora, ca şi a interdependenţei lor. De aici necesitatea unui proces de ajustări

reciproce a programelor de la diferitele niveluri, atât în privinţa termenelor de

realizare, cât şi a resurselor afectate.

7.1.3. Etapele elaborării studiului

Având drept punct de plecare şi element de referinţă planul de afaceri al

firmei, procesul de elaborare a programului de marketing presupune parcurgerea mai

multor etape:a) O primă etapă o constituie cercetarea complexă a condiţiilor care

determină adoptarea programului, ca şi a celor în care acesta urmează a fi pus în aplicare. Prin cercetare – etapă complexă, costisitoare şi, adesea , hotărâtoare – se urmăreşte culegerea, prelucrarea şi analiza tuturor informaţiilor, socotite revelatoare pentru obiectul programului, şi, pe această bază, aprecierea, sub forma unor previziuni, a modului cum vor evolua resursele întreprinderii şi mediul ambiant.

b) Etapa următoare se referă la alegerea obiectivelor programului; indentificarea, evaluarea şi selecţionarea obiectivelor asigură adecvarea întreprinderii la mediul economico-social în care acţionează, constituie, deci, esenţa însăşi a programului de marketing. Reuşita operaţiunilor din această etapă este condiţionată de calitatea analizelor şi previziunilor desfăşurate în etapa precedentă, de măsura surprinderii tuturor aspectelor relevante pentru programul respectiv.

c) Stabilirea planului de acţiuni reprezintă, din punct de vedere al mijloacelor pe care le mobilizează şi al duratei pe care o ocupă, una din cele mai ample şi mai importante etape; acum se conturează întregul program, stabilindu-se, de asemenea, căile concrete prin care va fi transpus în practică. În această etapă , se indentifică toate acţiunile (activităţile ) prin intermediul cărora se asigură atingerea obiectivelor finale ale programului, se stabileşte calendarul acestor acţiuni, se fixează modalităţile de realizare şi responsabilităţile. Un



moment important în cadrul acestei etape îl constituie cordonarea în timp a acţiunilor, astfel încât durata întregului program să se inscrie în termenii prevăzuţi.

d) Întocmirea bugetului încheie operaţiunea de elaborare a programului de marketing. Întrucât o serie de acţiuni se finalizează independent de cerinţele programului, din surse obişnuite (de exemplu, fabricarea unui produs nou, care urmează a fi lansat) sau presupun mobilizarea unor resurse umane sau materiale existente în întreprindere, numai o anumită parte a cheltuielilor ocazionale de pregătirea şi punerea în aplicare a programului formează obiectul acestui buget (cheltuielile cu cercetările de piaţă, cu diverse acţiuni promoţionale).

e) Adoptarea studiului de marketing constituie decizia care declanşează punerea lui în aplicare. În unele cazuri, înaintea adoptării, programul de marketing trebuie testat pentru a oferi decidentului informaţii suplimentare cu privire atât la corectitudinea alegerilor făcute cât şi la măsura în care fiecare componentă a programului contribuie la rezultatul final scontat şi, deci, îşi justifică cota alocată din bugetul total. Evident, testarea poate conduce la adoptarea programului în forma iniţială, la efectuarea unor retuşuri şi, la limită, chiar la abandonarea programului şi la înlocuirea lui integrală.

f)

7.1.4. Realizarea studiului de marketing

Punerea în aplicare a unui program de marketing este un 74elativ 74elativ prin

care, concomitent cu atingerea obiectivelor stabilite, se verifică şi calităţile acestuia

(realismul, flexibilitatea), corectitudinea întocmirii lui, capacitatea participanţilor de a

îndeplini sarcinile ce le-au revenit prin program.

Realizarea întocmai a obiectivelor pe care le conţine depinde de capacitatea

programului de a transmite (în formă scrisă) 74elativ sarcinile, iar din punct de

vedere motivaţional, şi de măsura în care executanţii au fost convinşi de utilitatea

programului, de armonizarea obiectivelor lui cu interesele întreprinderii şi ale

colectivelor acesteia.

Controlul programului se înscrie drept condiţie de bază a realizării integrale

şi la termenele stabilite a obiectivelor. El cuprinde două etape: controlul întocmirii

planului de acţiune a programului şi controlul executării programului.

În prima etapă se urmăreşte corectitudinea definirii obiectivelor, disponibilitatea

resurselor 74elative, gradul de armonizare a subobiectivelor (a obiectivelor parţiale), a

submixurilor de marketing, stabilirea corectă a duratelor fiecărei acţiuni în raport cu

programele anterior executate ori în funcţiune, repartizarea corespunzătoare a

sarcinilor în cadrul colectivului de execuţie a programului.

În etapa a doua, obiectivul central al controlului se referă la respectarera

duratelor operaţiunilor şi calitatea alocării resurselor pe fiecare activitate în parte.

Eventualele abateri de la standardele stabilite trebuie cunoscute în fiecare etapă ,



pentru evaluarera consecinţelor, în scopul prevenirii efectelor negative şi corectării

erorilor.

Revizia de marketing. O componentă aparte a controlului – ca funcţie a

conducerii întreprinderii – o constituie revizia de marketing (marketingul audit).

Necesitatea ei decurge din apariţia unor condiţii noi în interiorul întreprinderii ca şi

în mediul extern, care reclamă modificări uneori radicale în activitatea de marketing,

implicit în conţinutul şi orientarea programelor de marketing. Această formă a

controlului, proprie concepţiei de marketing despre activitatea întreprinderii moderne,

implică reflectarea obiectivă a condiţiilor interne şi externe ale întreprinderii şi

redefinirea rolului pe care aceasta trebuie să-l joace în cadrul pieţei. Revizia de

marketing este o adevărată probă de maturitate pe care conducerea întreprinderii o

susţine în faţa unor situaţii noi şi în lupta cu rutina, închistarea şi imobilismul.

Eficienţa studiului de marketing. Programarea activităţilor de marketing, ca

formă concretă de traspunere în practică a concepţiei de marketing a întreprinderii,

se realizează avându-se permanent în vedere criteriul eficienţei economice. Desigur,

printr-un program de marketing nu sunt utilizate toate resursele întreprinderii dar,

prin modul în care este cheltuită o parte din resurse şi prin obiectivele atinse,

programul poate avea inplicaţii asupra întregii activităţi a întreprinderii. Aceste condiţii

fac dificilă evaluarea eficienţei globale a unui program de marketing, ea se exprimă,

adesea, numai în raport cu resursele dislocate prin programul 75elative75l.

Calea obişnuită prin care se determină eficienţa unui program de marketing

este cea a analizei comparative a cheltuielilor şi vânzărilor în urma căreia se

compensează efortul depus şi efectul realizat, exprimat de nivelul desfacerilor atins

prin punerea în aplicare a programului. Cum o parte din cheltuieli pot fi indentificate

după destinaţie (cheltuieli cu promovarea, cu distribuţia, etc.), iar rezultatele

corespunzătoare lor se pot evalua pentru perioade definite de timp, eficienţa este

dată de 75elative75l suplimentar realizat prin efectuarea acestor cheltuieli.

Eficienţa constituie un criteriu major atât în faza luării deciziei de punere în

aplicare a unui program de marketing, când prin diverse metode (de exemplu,

metoda pragului de rentabilitate) se determină nivelul minim al rezultatelor ce trebuie

atinse pentru acoperirea costurilor cu programul, cât şi după aplicarea programului,

pentru evidenţierea efectelor financiare ale diverselor acţiuni şi ale programului în

ansamblu.

7.2. Analiza soluţiilor constructive existente

Decizia pentru abordarea şi fabricarea unor echipamente de lucru adaptabile şi

interschimbabile se ia după o analiză a importurilor din interiorul firmei constructoare



(obiective şi strategia firmei, relaţia cu produsele curente, relaţia cu produsele

viitoare, resurse necesare, analiza economică) şi a datelor de import din mediul

extern (dorinţele clienţilor, competiţie, factori economici, reglementări guvernamentale).

Pornind de la structura echipamentelor de lucru adaptabile şi interschimbabile

există trei variante constructive:

Varianta . Braţ cu reglare manuală se obţin două diagrame de lucru (două raze de săpare); construcţie complexă, masă constructivă mare; productivitate redusă ; cost de fabricaţie mare.

Varianta . Braţ în construcţie monobloc construcţie simplă; masă constructivă redusă; raza de săpare constantă ; preţ de cost scăzut.

Varianta . Braţ reglabil productivitate ridicată în lucru; preţ de cost 76elative scăzut; raza de săpare variabilă .

7.3 Analiza soluţiei constructive adoptate

Lucrarea se referă la modernizarea unui echipament de lucru ce echipează un

excavator hidraulic cu roţi pe pneuri.

Echipamentul modernizat va fi ofertat unor firme specializate în fabricarea

excavatoarelor sau unor firme de construcţii care au o activitate restrânsă de

cercetare-dezvoltare pentru nevoile proprii (ex. asimilarea, modernizarea unor

echipamente la maşinile de bază existente).

Soluţia concepută din mai multe posibilităţi studiate constă din realizarea unui

echipament de lucru ce are în alcătuire un braţ reglabil, care împreună cu maşina

de bază oferă diverse diagrame de săpare.

Ideea conceperii unui asemenea echipament a apărut ca o consecinţă a

dezvoltării şi modernizării maşinilor de construcţii în funcţie de necesităţile pieţei.

Principalele solutii constructive adoptate la proiectarea echipamentului sunt: braţul va fi executat în construcţie reglabilă, alacătuit din două

componente; închiderea şi extinderea braţului realizându-se cu ajutorul a doi

cilindri hidraulici;



mânerul este în construcţie standard, cu consolă, acţionat de un cilindru hidraulic ;

cupa şi mecanismul de basculare a acesteia sunt, de asemenea, în construcţie standard; cupa fiind prevăzută cu dinţi de tăiere (săpare pământ categorie , V) demontabili.

Prinderea echipamentului la braţ a fost îmbunătăţită în sensul că s-a adoptat o

variantă universală care presupune amplasarea acestuia la partea superioară a

platformei sau la partea anterioară a platformei cu ajutorul unui element de prindere

care-i permite rotirea în plan orizontal, independent de platformă.

Cele două braţe şi mânerul sunt construcţie metalică tip cheson al căror

modul de rezistenţă este dimensionat conform ipotezelor de calcul rezultate din

procesul de săpare .

Modernizarea echipamentului necesită un număr restrâns de componente şi

furnitură, neafectând aprovizionarea firmei.

Materialele folosite pentru realizarea construcţiei metalice a echipamentului

trebuie să corespundă condiţiilor tehnice prevăzute în STAS –uri şi norme.

Pentru construcţia metalică a echipamentului se va folosi oţeluri calmate, care

să aibă sudabilitatea garantată în condiţiile prevăzute de STAS 7194/98.

Fluxurile utilizate la sudare vor fi alese corespunzător materialelor de bază şi

de adaos, astfel încât să se asigure opţinerea unei îmbinări sudate cu proprietăţi

cel puţin egale cu cele ale materialelor de bază.

În aceste condiţii se va utiliza tablă din oţel OL 524, oţel superior pentru

bolţurile din cuplele de articulare.

Cilindrii hidraulici vor fi realizaţi la firmă sau pot fi importaţi de la firme de

prestigiu.



CAPITOLUL 8

FEZABILITATEA IMPLEMENTĂRII ECHIPAMENTULUI DE LUCRU ÎN VARIANTA MODERNIZATĂ

Studiul de fezabilitate pentru produsul ce face obiectul proiectului de diplomă

are ca scop principal demonstrarea faptului că acţiunea întreprinsă în vederea

promovării modernizării produsului este, din punct de vedere economic eficienţă,

veniturile realizate acoperind cheltuielile cu implementarea produsului şi asigurând şi

un volum suplimentar de profit.

În analiza diagnostic vor trebui cuprinse aspecte, precum: generalităţi privind gama de produse ale firmei care intenţionează să

asimileze în fabricaţie modernizarea unui produs; procese tehnologice utilizate în cadrul firmei; calitatea şi performanţele principalelor produse; piaţa, reţeaua de aprovizionare şi desfacere; clienţii principali ; managementul general al firmei, managementul resurselor umane,

managentul strategic ;



costuri, preţuri; reclamă, imaginea firmei.

De asemenea, analiza trebuie să scoată în evidenţă faptul că regulile care au

stat la baza modernizării echipamentului de lucru al excavatorului hidraulic cu o

cupă din punct de vedere al funcţionării lui au fost : simplitatea, univocitatea şi

siguranţa.

Îndeplinirea criteriului simplităţii asigură, în mod normal, şi o soluţie mai

economică.

O soluţie apare ca fiind “mai simplă” atunci când poate fi realizată cu puţine

repere. În acest caz, posibilitatea unor costuri de prelucrare mai mici, a unor puncte

de uzare şi a întreţinerii mai lesnicioase este mai mare.

Relaţia om- maşină (aspectul ergonomic) trebuie să fie, de asemenea, simplă şi

poate fi îmbunătăţită prin : dispuneri clare, procese de deservire ce se înţeleg uşor,

semnale ce se percep uşor.

Execuţia şi controlul pot deveni mai uşoare, adică mai rapide şi mai precise

dacă: formele geometrice ale reperelor maşinii pot fi realizate prin prelucrări simple,

rapide; se pot utiliza puţine procedee tehnologice; formele simple înlesnesc şi reduc

timpii acordaţi controlului.

Procesul de montaj se simplifică şi el, adică poate fi accelerat şi executat cu

mai mare siguranţă dacă : reperele urmând a fi montate se indentifică uşor; montajul

şi ansamblu său este clar.

Regula simplităţii se aplică şi utilizării şi întreţinerii : utilizarea trebuie să fie

posibilă fără instruire prealabilă complicată ; operaţiile de întreţinere complicate,

incomode şi de durată mare nu se efectuează în exploatare.

Respectarea criteriului univocităţii ajută ca, la îndeplinirea funcţiunii, modul de

lucru şi comportarea să fie precise cu siguranţă mai mare şi economiseşte, în

numeroase cazuri, timp şi cercetări de volum mare.

Univocitatea completează cerinţa simplităţii .

Execuţia şi controlul execuţiei trebuie uşurate prin indicaţii univoce şi complete

în desene, tabele de componenţă şi note.

Cerinţa privind siguranţa, obligă la rezolvarea atentă a problemelor ce se

referă la durabilitate, fiabilitate, evitarea accidentelor şi la protecţia mediului.

Satisfacerea regulilor de bază enumerate, creează condiţiile realizării unei

construcţii avantajoase, deoarece ele se referă concomitent la îndeplinirea funcţiunii,

siguranţa şi economicitate, aspecte care sunt legate între ele. Existenţa acestei

legături condiţionează atingerea unei soluţii corespunzătoare .

8.1. Argumente economice pentru implementarea echipamentului



de săpare modernizată

Deci departamentul de marketing nu deţine monopolul ideilor şi trebuie să

accepte orice contribuţie pozitivă, indiferent din ce sursă ar proveni, există o serie

de întrebări pe care directorul de marketing trebuie să le pună , întrebări de a

accepta viabilitatea unui proiect. Erorile de marketing produselor modernizate provin ,

după toate aparenţele, nu din folosirea unor tehnici de cercetare inadecvate, ci din

incapacitatea celor ce le aplică de a înţelege ce anume trebuie cercetat.

Punctul de plecare îl constituie ceea ce se poate numi, într-o exprimare

îngăduitoare, potenţialul pieţei. Acest termen este utilizat pentru a acoperi o mare

varietate de sensuri, care, în loc să limpezească lucrurile, duc adesea la confuzii.

Aici, substantivul “potenţial” are sensul de “cantitatea maximă dintr-un produs dat,

care ajunge în mâinile consumatorilor, dacă fiecare dintre ei ar cumpăra câte bucăţi

poate utiliza”. Potenţialul se exprimă în unităţi cantitative de produs, sau în unităţi

valorice. În cazul bunurilor care, după vânzare, intră în categoria activelor imobilizate

ale unei firme, potenţialul este o cifră fixă , valabilă la data la care se face calculul

respectiv. În cazul consumabilelor, se poate lua cantitatea consumată într-o anumită

perioadă de timp.

Uneori este necesar să divizăm conceptul în două categorii : potenţialul final şi

potenţialul imediat. Cel final îl conţine, fireşte, pe cel imediat, dar aportul dintre ele

are o semnificaţie deosebită pentru planificarea de marketing. Cercetarea de

marketing poate contribui la evaluarea potenţialului final, precum şi la aprecierea

distanţei dintre acesta şi cel imediat. Nevoia de produse modernizate nu mai are

nevoie de a fi dovedită. Uneori cifra vânzărilor anuale indică o creştere

încurajatoare, dar care poate ascunde inevitabilul “apogeu” al pieţei în întregul ei –

“apogeu” nesesizat de nici unul dintre participanţi.

Poziţia concurenţilor pe piaţă este o altă condiţie esenţială, atât în termini

cantitativi (privitor la cotele de piaţă), cât şi calitativi (privitor la metodele de vânzare

şi la structura preţurilor) . Dacă piaţa este împârţită între doar câţiva concurenţi

redutabili şi dacă, cel puţin pentru căţiva dintre ei, produsul în chestiune este

singurul sau principalul obiect de activitate, atunci orice produs modernizat venit pe

piaţă trebuie să se aştepte la reacţii foarte puternice. Metodele de vânzare practicate

trebuie luate în calcul, fiindcă s-ar putea să nu potrivească prea bine cu ale noului

venit, iar aşteptările cerute de trecerea de la vânzarea directă la cea prin

intermediari – sau invers – se pot dovedi un factor de risc. Stabilirea preţurilor

necesită , de asemenea, o analiză atentă, deoarece preţurile practicate în mod public

de concurenţi nu reprezintă neapărat “concluzia finală” sau o indicaţie precisă a

locului unde se afla forţa lor principală. Este posibil să se fi stabilit structuri de



rabaturi comerciale, uneori de-a dreptul iraţionale pentru cei neiniţiaţi. De asemenea,

pot exista firme care să concureze pe planul seviciilor de asistenţă tehnică post

vânzare ori ale ofertelor suplimentare, ca premii de cumpărare. Este foarte important,

şi nu întotdeauna uşor, să se afle cât se plăteşte, de fapt, pentru un anumit produs

sau pachet de servicii.

Poziţionarea pe piaţă se referă la recunoaşterea şi perceperea de către piaţă

a poziţiei firmei – ce anume reprezintă şi oferă, faţă de oferta concurenţei. În

imaginaţia colectivă a pieţei, firmele şi produsele lor sunt poziţionate pe baza unei

mari varietăţi de dimensiuni intangibile şi funcţionale, pe care clienţii le folosec

pentru a face distincţie între oferte.

În prezent, există mai multe tehnici de cercetare a pieţei de care ne putem

folosi pentru a indentifica poziţionarea generală a firmei şi a produselor sale pe

pieţele ţintă. În ceea ce priveşte firmele concurente, trebuie măsurate percepţiile

pieţei aupra calităţii acestora, razei de acţiune , capacităţii de aprovizionare, imaginii

şi a celorlalte dimensiuni relevante. Studiile de poziţionare sunt utilizate pentru a ne

concentra eforturile asupra dimensiunilor considerate de clienţi ca fiind importante,

pentru a fortifica punctele de relativă slăbiciune şi a consolida avantajele percepute.

Acest tip de analiză furnizează indicaţiile utile în înbunătăţirea sau consolidarea

poziţiei pe piaţă.

Următoarea condiţie se referă, firesc, la tehnicile şi motivaţiile de cumpărare ale

clienţilor. Nu putem planifica o campanie eficientă de promovare dacă nu cunoaştem

aceste elemente, nefiind posibil nici măcar să apreciem gradul de atractivitate al

produsului promovat. Considerând că răspunsurile cantitative au fost deja date,

putem trece la determinarea locului unde se află potenţialul principal, fără devieri

inutile provocate de contactele sporadice cu clienţii care pot fi reprezentativi. În orice

domeniu economic, există câţiva clienţi mai activi, care solicită cu insistenţă ceva ce

nu poate fi încă oferit. Prin urmare, trebuie analizat în ce măsură reprezintă ei o

tendinţă generală. Clientul are întotdeauna dreptate, fireşte, dar numai când este

dispus să şi cumpere în cantitate mare.

În perioadele de schimbări rapide, este necesar să ne punem întrebări şi

despre tendinţele de evoluţie ale produselor. Adesea, se întâmplă ca departamentul

de dezvoltare să lucreze la un produs nou, mult superior celor existente pe piaţă,

fără a-şi pune problema că şi concurenţii pot lucra acelaşi lucru – ceea ce anulează

sau reduce foarte mult avantajul noutăţii. Mai rău, se pot produce schimbări

neprevăzute, de natură să scoată din actualitate viitorul produs, înainte chiar ca toate

costurile de realizare să fi fost recuperabile. Dacă nu există cel puţin o cunoaştere

a tendinţelor de ordin tehnic , nu se poate face evaluarea duratei probabile de viaţă

a noului produs şi, în consecinţă, nici dimensionarea intrării pe piaţă, astfel încât să



se obţină profiturile scontate în intervalul de timp avut la dispoziţie. Acest factor,

împreună cu informaţiile deja colectate despre piaţă, trebuie să ne permită să

apreciem în mod realist dacă iniţiativa propusă se justifică sau nu .

O firmă de prestigiu este implicată atât în prezentul cât şi în viitorul

progresului general al ştiinţelor şi tehnicii, care în lumea contemporană se afirmă ca

una din principalele forţe care acţionează asupra vieţii sociale şi individuale.

În procesul de adaptare continuă a unei firme la schimbările din jurul ei,

produsele joacă un rol esenţial şi central. Pe măsură ce piaţa se schimbă, trebuie

să crească şi portofoliul de produse noi şi modernizate.

8.2 Argumente tehnologice de fabricaţie. Obtenabilitate.

Tehnologicitatea în construcţia de maşini este o caracteristică complexă a unei

piese, subansamblu sau produs, care indică în ce măsură soluţia constructivă

propusă este realizabilă prin folosirea procedeelor tehnologice disponibile cu cheltuieli

minime, cu o productivitate ridicată, în volumul cerut, respectând cerinţele iniţiale

funcţionale, de calitate, sociale şi de fiabilitate.

Tehnologicitatea construcţiei este deci o caracteristică ce depinde în primul

rând de potenţialul tehnologic al firmei, de evoluţia programului tehnic şi de

complexitatea formei constructive, respectiv de suprafeţele cu rol funcţional.

În acest context pentru produsul ce urmează a fi asimilat în fabricaţie, s-au

adoptat forme constructive raţionale care să conducă la înscrierea în costurile,

termenele şi calitatea execuţiei dorite.

La elaborarea documentaţiei de execuţie pe baza căreia se va elabora

tehnologia de fabricaţie va furniza executantului toate informaţiile în raport cu

produsul, care să fie utile secţiei de fabricaţie.

Tehnologicitatea este o caracteristică complexă care să arate măsura în care

soluţia constructivă satisface caracteristicile funcţionale, permite execuţia folosind

mijloacele tehnice şi tehnologiile disponibile avansate, la un cost minim, cu

productivitate maximă.

Pentru creşterea tehnologicităţii, echipa de concepţie are la dispoziţie

numeroase căi cum ar fi : justificarea cerinţelor de precizie, calitate a suprafeţelor,

materialelor; utilizarea procedeelor tehnologice şi tehnologiile tipizate existente

la firmă ; unificarea, încadrarea în gama standardizata şi tipizată a

dimensiunilor, ajustajelor pieselor şi subansamblurilor ; unificarea barelor constructive, montaj şi de măsurare ;



simplificarea operaţiilor de montare – demontare; stabilirea judicioasa a tratamentelor termice.

De asemenea, la adoptarea variantei constructiv- tehnologic s-a făcut având în

vedere costul de producţie.

La alegerea materialelor pentru realizarea construcţiilor sudate, a componentelor

prelucrate mecanic s-a avut în vedere criteriile funcţionale, calitative, tehnologice,

dimensionale şi economice ale produsului. Acestea au importanţă deosebită şi la

stabilirea conditţiilor tehnice de aprovizionare.

Criteriile economice privind alegerea raţională a materialelor pun în evidenţă :

condiţiile de livrare standard, costurile, termenele de livrare, furnizorii potenţiali,

penalitaţile.

Pentru îmbunătăţirea proceselor tehnologice trebuie să se aibă în vedere încă

de la organizarea următoarelor aspecte :

completarea echipării cu SDV-uri de construcţie adecvată care să

confere o independenţă cât mai mare parametrilor ce determină

capabilitatea fabricaţiei faţă de factorii subiectivi precum atenţia şi

îndemânarea;

întroducerea în maşinile unelte a elementelor de control şi reglaj

activ, a limitatoarelor de cursă care eliberează muncitorul de

verificări ale preciziei de prelucrare ;

introducerea suplimentară a unor operaţii de prelucrare pentru

creşterea preciziei, precum rectificarea după aşchiere, superfinisare

după rectificare; transferarea prelucrării pe maşini de precizie mai

ridicată: maşini de găurit în coordonate, strunguri şi freze de

precizie;

trecerea la forme superioare de comandă a procesului de

prelucrare: comanda program secvenţială, comanda numerică;

În paralel se acţionează pentru îmbunătăţirea controlului tehnic prin : adoptarea de noi tehnologii de control : control în timpul

procesului, control multidimensional, control statistic; efectuarea controlului preventiv asupra preciziei maşinilor unelte

folosite în proces, precum şi asupra SDV-urilor ; introducerea unor operaţii speciale de selecţie efectuate cu maşini

automate de control şi sortare în cazul producţiei de masă .

8.3 Fişa criteriilor de calitate

După ce procesul de fabricaţie a fost stabilit, este necesar să se ia în

consideraţie informaţiile şi îndrumările necesare muncitorilor pentru a-şi îndeplini



sarcinile. Un desen a unui reper poate fi suficient pentru operaţiile simple şi bine

stabilite, atunci când personalul executant cunoaşte practicile de atelier şi cerinţele

standard de calitatea execuţiei.

Totuşi, pentru unele piese complexe, o îndrumare în plus este esenţială pentru

a se asigura că muncitorii înţeleg metoda de lucru şi nivelul calitativ ce trebuie

strâns. Aceasta se realizează prin elaborarea unor instrucţiuni de lucru sau a unor

fie tehnologice.

Trebuie menţionat că instrucţiunile de lucru cuprind şi criteriile de calitate ce

caracterizează produsul şi nu sunt necesare numai pentru procesele de producţie, ci

şi pentru activităţile de diversificare, control sau încercare. Instrucţiunile şi criterile de

calitate trebuie să ghideze personalul executant, oricând este posibil cu privire la

verificarea imediat după terminarea acestuia . Acest lucru va scoate în evidenţă orice

neconformitate încă din primele stadii de prelucrare şi va fi înlocuită şi va impune

muncitorilor un simţ al responsabilităţii cu referire la calitate.

Instrucţiunile de lucru pentru procesele de fabricaţie trebuie să includă

următoarele aspecte: operaţia ce urmează a fi efectuată; materialele şi utilajele ce urmează a fi folosite; reglarea şi calibrarea; sucesiunea şi descrierea operaţiilor ; condiţiile de mediu (temperatura, umiditate); nivelele calitative ce trebuie realizate.

În fişele tehnologice de control sunt descrise următoarele elemente : metoda

folosită, momentul efectuării şi caracteristicele de calitate verificate.

Nivelul calităţii pentru producţia curentă se urmăreşte permanent prin activitatea

serviciului CTC. Principala activitate a controlului tehnic este verificarea

caracteristicilor calitative ale produselor. În fişele tehnologice de control, documente

ce stau la baza verificării calităţii produselor, sunt descrise implicit trei elemente

principale ale controlului: metoda folosită, momentul efectuării şi caracteristicile de

calitate verificate.a) În privinţa metodei folosite, verificarea realizării caracteristicilor

produselor materiilor prime, se poate face prin control integral al loturilor sau prin control statistic (verificarea unui eşantion prin metode ştiinţifice, care duce la rezultate asemănătoare cu controlul integral, avantajul rezultând din timpul mai scurt necesar controlului); Experienţa arată că din cauza monotoniei lucrului pot apărea uneori erori generate de sistemul de control, de tehnologia folosită, ce pot fi eliminate reluând controlul chiar şi de patru ori.

b) În privinţa momentului controlului, concepţia modernă în domeniul verificării calităţii este aceea de control total, lucru ce implică verificarea proiectelor a lucrărilor de cercetare ştiinţifică şi a tuturor etapelor de fabricaţie . În producţia industrială un prim moment de



aplicare a controlului este la recepţia materiei prime, a semifabricatelor şi produselor realizate prin cooperare (controlul de recepţie). Etapa următoare de control o constituie verificările pe fluxul de fabricaţie. Scopul acestora este indentificarea din timp a rebuturilor apărute, a cauzelor lor, înlăturarea acestora micşorând pierderile ce au loc prin procesul de fabricaţie. Prin controlul final se verifică dacă produsul îndeplineşte ansamblul de caracteristici proiectate şi dacă le poate menţine în timp.

Controlul statistic de recepţie se bazează pe noţiunea de risc, legată de

probabilitatea de acceptare sau respingere a loturilor. Riscul se defineşte folosind

caracteristica operativă a planului de control, trasată pe baza experienţei existente,

privind relaţia dintre probabilitatea de acceptare a unui lot (pa) şi calitatea reală

reprezentată de fracţia defectivă (p) .

Fracţia defectivă reprezintă raportul dintre numărul de piese defecte dintr-un

eşantion (d) şi mărimea eşantionului (n):

Dacă fracţia defectivă este mai mică, probabilitatea de acceptare trebuie să fie

mare; invers dacă fracţia defectivă este mai mare, probabilitatea de acceptare

trebuie sa fie mică.

Controlul statistic al fabricaţiei are rolul de a decide dacă se poate continua

fabricaţia sau este necesară efectuarea unor reglaje pentru a preveni apariţia

rebuturilor.

Procesul de producţie este reglat corespunzător dacă centrul de grupare

coincide corespunzător cu câmpul de toleranţă indicat în fişa tehnologică, iar

împrăştierea rezultatelor se înscrie în câmpul de toleranţă. Centru de grupare poate

fi estimat cu media aritmetică a probei x(me), mediana probei Me sau modul

rezultatelor Mo. “Precizia” procesului se apropie cu ajutorul abaterii mediei pătratice

sau a amplitudinii sondajului w .

Calculul indicatorilor de calitate Q

Calculul nivelului de informare:



CAPITOLUL 9

ANALIZA TEHNICO-ECONOMICĂ A ECHIPAMENTULUI

La baza alegerii oricărui tip de material stau câteva criterii general valabile: stabilirea rolului constructiv – funcţional al piesei; stabilirea caracteristicilor şi a valorii solicitărilor mecanice ; determinarea proprietăţilor principale ale piesei.

La baza alegerii oţelurilor, de exemplu, stau proprietăţile mecanice ale acestora

ce se determină în funcţie de solicitările de bază : statică, dinamică, de oboseală.

O categorie aparte de materiale sunt cele specifice pentru cuplele de frecare.

În cadrul acestor cuple există presiune de contact de valori foarte mari iar mişcarea

relativă presupune degajarea unei cantităţi mari de căldură şi existenţa unor forţe de

frecare mari, deci uzura.



În vederea obţinerii unei durabilităţi sporite a cuplelor de frecare, materialele

corespunzătoare ce se recomandă a fi alese sunt: oţel dur sau foarte dur fără tratament termic; oţel semidur cu călire în strat sau în totalitate în special prin

nitrurare; oţeluri moi cu tratament termic de cementare pe strat cu grosime

destul de mare.

Fontele se recomandă a fi folosite în cazul realizării diverselor cuple de

frecare solicitate la oboseală (pentru că au un procent de C mai mare comparativ

cu oţelurile. Caracteristic pieselor din fontă este faptul că apariţia fisurilor se face

mai repede decât la aceeaşi piesă din oţel, în schimb evoluţia până la distrugere

se face mult mai lent decât la oţel. Pentru fabricarea reperelor cu solicitări mai mari

se recomandă utilizarea fontelor modificate de tipul celor cu grafit nodular.

Materialele neferoase sunt folosite şi ele la fabricarea cuplelor de frecare. Ca

materiale putem aminti: Cu şi aliaje, Al şi aliaje, Zn şi aliaje. Din astfel de materiale

se execută piese de tip cuzineţi, roţi dinţate melcate.

Şuruburile pentru întrebuinţări uzuale, pentru scopuri ce nu se cunosc dinainte

se execută din oţeluri ordinare: OL 37, OL 42, caracterizate de o capacitate bună de

deformare la rece. Pentru solicitări medii se recomandă folosirea oţelurilor ordinare

semidure : OL 50 sau dure : OL 60.

Şuruburile supuse la condiţii grele de solicitare se execută din oţeluri aliate: 40

Cr10, 33MoCr11, 41MoCr11, 13CrNi30 cu tratament termic pentru a obţine

proprietăţi bune: rezistenţă, rezilienţă, duritate. La confecţionarea şuruburilor se

folosesc şi materiale neferoase (în condiţii de exploatare ce solicită o bună

conductibilitate electrică şi termică sau rezistenţă la agenţii corozivi): Al , Cu şi

aliajele lor.

Pentru realizarea bolţurilor se folosesc: oţeluri obişnuite OL 50 sau în funcţie de

solicitări - oţeluri carbon de calitate. OLC35, OLC45.

Pentru ştifturi se folosesc: oţeluri carbon obişnuite: OL50, oţeluri carbon de

calitate: OLC45, oţeluri speciale pentru scule: OSC8. Se recomandă în cazul ştifturilor

tubulare sau spintecate, materiale cu elasticitate ridicată din familia oţelurilor pentru

arcuri.

Niturile se execută în general din materiale uşor deformabile, iar caracteristicile

mecanice se aleg în funcţie de destinaţie. Astfel se folosesc OL37, pentru nituri; de

asemenea se execută nituri din Cu laminat şi recopt cu deformabilitate bună, dar cu

rezistenţă scăzută, din alamă, Al sau duraluminiu. Pentru solicitări puternice se

folosesc şi oţeluri aliate pe bază de Mo şi Cr.

Arborii se execută uzual din oţeluri carbon OL42, OL 50, OL 60. În situaţiile în

care se impune utilizarea unor arbori de diametre reduse la care se solicită cantităţi



superioare ale suprafeţelor se folosesc oţeluri carbon de calitate: OLC15 până la

OLC45. În cazul arborilor care lucrează la solicitări mari se recomandă oţeluri aliate

pe bază de Mo, Cr, Ni : 40Cr10 , 41MoCr11. Osiile şi arborii care prezintă forme

constructive complicate sau au dimensiuni mari se pot realiza din fonte (fonte cu

grafit nodular sau fonte maleabile).

În privinţa rulmenţilor, oţelurile din care se construiesc şaibele şi corpul de

rulment trebuie să aibă rezistenţă şi tenacitate mare, duritate mare, resistenţă ridicată

la uzură STAS 1456-80 prevede utilizarea a două mărci de oţel pentru rulmenţi:

RUL1, RUL2 care conţin 1,31,65% Cr şi 0,51,5% C. Deosebirea între cele două

mărci de oţel este în ceea ce priveşte conţinutul de Mn şi Si. Pentru colivii se

folosesc materiale variate: alamă , oţel, textolit.

Pentru profile, bare, table se folosesc oţeluri carbon obişnuite: OL37, OL42,

OL50, OL52, pentru că aceste oţeluri au sudabilitate bună şi rezistenţă la frig.

Pentru construcţia de scule se folosesc oţeluri înalt aliate şi oţeluri carbon

pentru scule: OSC7, OSC8, OSCMn10.

Materialele utilizate la construcţia excavatorului sunt: laminate finite din oţel, oţel

turnat, neferoase, materiale electrice.

Pentru contrucţia metalică sudată a şasiului şi echipamentului de lucru s-au

adoptat materiale de tipul oţelurilor pentru table : OL52-4 care asigură rezilienţă la

temperaturi scăzute.

9.1 Consumuri de materii prime şi materiale

În lucrarea de faţă se are în vedere consumul de materii prime şi materiale

pentru un excavator hidraulic cu masa, tone, puterea motorului, ,

rezistenţa specifică la săpare, .

Consum de materiale:

Consum de metal estimat în kg pentru realizarea echipamentului de lucru: 924

kg, din care: laminate finite din oţel (construcţie metalică): 824 kg

Tablă groasă > 3 mm …………….. 790 kg (3 lei/kg)

Tablă de grosime < 3 mm ………..1 kg (3 lei/kg)

Oţel aliat …………………………….133 kg (20 lei/kg) materiale auxiliare: (neferoase): 3 kg componente utilizate:



Cilindri hidraulici (267 €/buc.):

1 C.H. braţ inferior ………110 kg;

2 C.H. braţ superior ……..2 x 50 kg;

1 C.H. mâner ……………..80 kg;

1 C.H. basculare cupă …..60 kg;

Aparataj hidraulic

Conducte flexibile ……………….18 furtunuri

9.2 Deviz estimativ

Calculaţia de preţ conform Legii 21/19961) materiale directe:

2) materiale auxiliare:

3) cotă transport şi aprovizionare:

4) manoperă directă:

5) C.A.S.

6) C.A.S.S.

7) fond somaj:

8) fond de risc:

9) comision cameră de muncă:



10) regie de secţie:

11) cost secţie:

12) regie generală:

13) cost producţie:

14) cheltuieli desfacere:

15) cost complet:

16) profit:

17) preţ de livrare:

18) preţ de livrare + TVA



9.3 Valoarea capitalului necesar realizării echipamentului

Valoarea capitalului necesar realizării echipamentului în varianta adoptată se referă

la cheltuielile totale de asimilare.

Cheltuielile totale de asimilare se calculează utilizând relaţia:

unde: - coeficient de pondere;

- cheltuieli necesare pentru realizarea documentaţiei de execuţie.

Fiind cunoscute:

9.4 Capacitatea de producție

Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă de o anumită structură şi

calitate, pe care o poate 91oeffic o unitate de producţie într-un interval de timp dat,

în condiţii tehnico-organizatorice optime.

Cunoasterea capacităţii de producţie serveşte la:

elaborarea şi fundamentarea planului de producţie;

dimensionarea unităţilor de producţie;

descoperirea rezervelor interne de producţie;

alegerea soluţiei strategice optime de producţie;

fundamentarea variantelor de dezvoltare a secţiilor întreprinderii.

Principiile folosite în calculul capacităţii sunt următoarele: capacitatea se determină numai pentru unităţile productive de

bază; determinarea capacităţii de producţie a întreprinderii începe cu

efectuarea calculelor la nivel inferior (loc de muncă, grupa de

maşini-unelte) şi continuă cu stabilirea de producţie la nivelele

superioare (atelier, secţie); stabilirea capacităţii unei verigi superioare se face în funcţie de

capacitatea de producţie a unităţii de componente principale, cu



explicitarea locurilor înguste; la determinarea capacităţii de producţie se admit condiţii normale

de lucru şi aprovizionare, fără a se lua în calcul deficienţele (de

orice natură); capacitatea de producţie are un 92oefficie 92oeffic fiind influenţată

92oefficient de diferiţi factori ai procesului de producţie, ceea ce

implică recalcularea ei în raport cu modificarea acestora în timp.

Unitţile de măsură ale capacităţii pot fi: unităţi fizice – bucăţi/an; unităţi convenţionale – se allege un mod convenţional un produs

de bază, iar celelelte cu acesta.

Indicatorii capacităţii de producţie: capacitatea tehnică – reprezintă producţia maximă ce poate fi

obţinută când nu există nici un impediment în utilizarea

potenţialului 92oefficien; capacitatea de regim – reprezintă producţia maximă condiţionată de

factorii care acţionează în perioada de plan, în cadrul unităţilor de

producţie (respectarea regimului de lucru şi a normelor de timp).

s – suprafaţa productivă necesară pe unitatea de produs [m²/prod.]

- om/produs (din analiza tehnologiei de montaj)

- suprafaţa auxiliară necesară deplasării muncitorilor în jurul produsului

[m²]

- suprafaţa de bază conform gabaritului produsului [m²]

S – suprafaţa halei;

f – fondul de timp (calendaristic sau nominal) [ore/an]

- durata ciclului de asamblare [ore – om/produs]

- norma de timp (tehnic sau normal) pentru fiecare operaţie (i)

- numărul de muncitori care participă simultan la efectuarea fiecărei



operaţii

- 93oefficient mediu progresiv al îndeplinirii normelor de timp

Echipamentul ce face obiectul lucrării de diplomă nu necesită dezvoltarea de

noi capacităţi de producţie, acesta fiind realizabil pe capacităţile şi în fluxul

tehnologic existent al firmei care urmează să-l asimileze.

De asemenea, nu sunt necesare dotări, implicit cheltuieli de dotare, privind

controlul de calitate, dar sunt necesare minime cheltuieli pentru realizarea SDV-isticii

de fabricaţie.

9.5 Durata de recuperare a investiției

Durata de recuperare a cheltuielilor se calculează cu relaţia:

unde: N – numărul de echipamente fabricate în exces

N = 250/an

T = 2,8 ani

CAPITOLUL 10

STRATEGII PRIVIND PROMOVAREA EXCAVATOARELOR CU ECHIPAMENT MODERNIZAT

În 93ecessitat de specialitate, prin promovarea vânzărilor se înţelege, cel mai

adesea, folosirea mijloacelor şi tehnicilor de stimulare, impulsionate şi creşterea

vânzărilor de bunuri şi servicii ce formează oferta întreprinderilor. În anumite cazuri,

tehnicile de promovare pot servi şi scopului de a completa acţiunile de publicitate,

contribuind astfel la întregirea şi întărirea imaginii şi prestigiului întreprinderii în

cadrul mediului său social-economic, în cadrul pieţei.



Indiferent de natura mijloacelor şi tehnicilor utilizate, acţiunile de promovare a

vânzărilor trebuie să răspundă unor obiective precise, integrate organic în politica

promoţională. Practica demonstrează că se pot stabili simultan mai multe obiective,

care trebuie însă să sprijine prin mijloace şi tehnici specifice fiecăruia în parte. În

majoritatea cazurilor ele vizează sporirea desfacerilor pe anumite pieţe, în anumite

perioade de timp, în situaţii de excepţie alăturând în acest scop procesul de

vânzare, o serie de facilităţi adresate direct cumpărătorilor potenţiali.

Cu obiective variate şi vizând categorii distincte de agenţi ai pieţei, gama

tehnicilor de promovare utilizate în practică este apreciabilă.

Dintre acestea, câteva se detaşează prin frecvenţa cu care sunt antrenate.

Astfel :

Reducerea preţurilor (tarifelor) are un efect promoţional incontestabil. Ea

poate fi avută în vedere în situaţii diferite: ca mijloc de eliminare a reţinerilor de la

cumpărare ale anumitor categorii de consumatori pentru care preţul este considerat

prea ridicat, scăderea importantă sau chiar lichidarea stocurilor de produse lent sau

greu valabile, menţinerea vânzărilor la un nivel normal de eficienţă în perioadele

când se constată un reflux al cererii (depildă, reducerea tarifelor pentru serviciile

turistice în extrasezon); lichidarea stocurilor la produse care urmează a fi înlocuite

cu altele noi, contracararea acţiunilor concurenţei; folosirea oportunităţilor oferite de

anumite 94ecessitate ale pieţei.

Decizia de reducere a preţurilor şi tarifelor are, în cele mai multe cazuri un

efect psihologic cert, fiind considerată ca un act de bunăvoinţă din partea

ofertantului şi ca o dovadă că deţine o poziţie solidă în cadrul pieţei, care îi oferă

posibilitatea să manevreze cu supleţe politica sa în domeniul pieţei. Această

posibilitate de manevră trebuie însă folosită cu iscusinţă pentru a nu afecta sau

chiar compromite imaginea şi prestigiul întreprinderii în rândul clientelei prin posibile

asocieri cu situaţii de faliment.

Vânzările grupate reprezintă ansamblul de tehnici promoţionale ce vizează

vânzarea simultană sau succesivă a două sau mai multe produse la un preţ global

inferior celui rezultat prin însumarea preţurilor individuale; în cazul turismului, de

pildă ia forma unor pachete complete de servicii, oferite le un preţ inferior celui la

care acestea pot fi obţinute apelându-se la fiecare serviciu în parte. În multe cazuri,

tehnica ofertării unor pachete de produse şi servicii se poate corela cu acţiunile de

reduceri de preţuri şi tarife. Această modalitate oferă o serie de avantaje atât

producătorului cât şi consumatorului; primul işi vinde, în cadrul unei game de

produse şi servicii, şi pe acelea care sunt mai puţin solitare, în timp ce

consumatorului, o asemenea ofertă îi permite realizarea unor economii băneşti.

Concursurile publicitare constituie o modalitate ofensivă de popularizare a



ofertei unor întreprinderi producătoare sau firme comerciale (prezente în calitate de

sponsori), prin crearea în jurul lor a unei necessitat de interes în rândul publicului,

care să favorizeze procesul de vânzare. De regulă, în cadrul concursurilor sunt

antrenaţi consumatori potenţiali, în special pentru produsele sau serviciile cu ciclu de

viaţă repetitive, urmărindu-se cunoaşterea de către aceştia şi clarificarea diferitelor

95ecessita ale produselor, a modalităţilor de procurare şi de consum (utilizare) ale

acestora. În unele cazuri, concursurile vizează participarea specialiştilor (vânzători,

vitrinieri, profesionişti din sectorul seviciilor) în scopul stimulării interesului acestor

categorii profesionale în desfăşurarea unei activităţi performante, la nivelul exigenţelor

pieţei.

După conţinutul şi modul de organizare a lor, concursurile pot avea ca

obiective : creşterea consumului, atenuarea sezonalităţii vânzătorilor, lansarea de noi

modele ale produsului, stimularea distribuitorilor, contracararea acţiunii promoţionale a

concurenţilor care organizează concursuri, depistarea de noi adrese pentru

publicitatea directă, descoperirea de argumente specifice ce pot fi utilizate în acţiunile

de promovare.

10.1 Legătura firmei constructoare cu piaţa internă şi externă

Comunicaţiile firmei cu piaţa internă şi externă cuprinde trei elemente fundamentale promovarea; vânzarea; publicitatea.

Promovarea include toate activităţile de marketing menite a stimula şi crea

cererea prin comunicaţiile specifice ale firmei cu piaţa. Promovarea are în alcătuire

trei tipuri de activităţii: publicitatea; vânzarea prin eforturi personale; activitatea specializată de promovare.

Publicitatea reprezintă un mesaj cu semnificaţie comercială privind produsul,

servicul sau firma şi prezentat publicului prin presă, radio, televiziune, afişe.

Vânzarea prin eforturi personale implică contactul direct, individualizat prin care o

persoană caută să determine pe cumpărătorii potenţiali ca să cumpere anumite

produse sau servicii.

Acţiunile specializate de promovare cuprind celelalte acivităţi de marketing care

contribuie la stimularea vânzărilor, cum ar fi : expoziţii, biroul de consultanţă şi

servicii.

Pentru echipamentul a cărui modernizare face obiectul proiectului de diplomă,

se vor adopta următoarele strategii: implementarea ideii de 95ecessitate modernizate la nivel de



manager şi la nivel de conducere cercetare- dezvoltare; realizarea prototipului şi prezentarea la târguri şi expoziţii în

domeniu; convingerea posibililor utilizatori de achiziţionarea implementării

echipamentului la utilajele deţinute, prin înfiinţarea unor birouri de

consultaţii în zone în care nivelul lucrărilor de construcţii este

ridicat.

10.2 Publicitatea produselor

Publicitatea, variabilă importantă a politicii promoţionale a întreprinderii moderne,

reprezintă unul din mijloacele cele mai utilizate în activităţile de piaţă , unii specialişti

considerând-o nervul politicii de comunicaţie a întreprinderii. Ea constituie unul din

mijloacele prin care întreprinderea se implică şi se raportează la evoluţia pieţei,

îmbrăţişând o întreagă paletă de tehnici, proprii mai multor discipline (sociologie,

grafică, psihologie).

Cu alte cuvinte, prin acţiunile publicitare întreprinderea urmăreşte să asigure o

cuprinzătoare informare a publicului în legătură cu activitatea, cu produsele şi

serviciile sale, cu mărcile sub care acestea sunt prezentate pe piaţă, să-l convingă

şi să-l determine în efectuarea actului de cumpărare. Ea vizează, pe termen lung,

modificări de comportament la nivelul diferitelor categorii de consumatori ca şi

menţinerea fidelităţii acestora faţă de oferta întreprinderii. Pentru ca acest demers să

aibă finalitatea dorită, în proiectarea conţinutului şi alegerea formelor şi mijloacelor

utilizate, întreprinderea trebuie să aibă în vedere câteva caracteristici ale publicului

în calitate de receptor de informaţii publicitare : dorinţa de a fi tratat ca un partener

96nclud şi exigent în dialogul cu agenţii pieţei; disponibilităţi diferenţiate de reacţie

faţă de fenomenul publicitar; capacitatea de a-şi exprima propriile idei şi exigenţe

faţă de acest gen de activitate.

Având un asemenea rol şi desfasurâdu-se în condiţiile unui mediu extern tot

mai 96nclude, ea serveşte întreprinderii atât ca instrument strategic cât şi ca mijloc

tactic. Într-adevăr, acţiunile de publicitate sunt antrenate în scopuri diferite, se

adresează marelui public sau unor segmente determinate ale pieţei, judicious

organizată şi dirijată, publicitatea poate contribui efectiv la stimularea cererii de

mărfuri şi de servicii.



Caracteristic publicităţii este faptul că ea reprezintă un mijloc de comunicaţie

de masă. În forma lor modernă, mecanismele publicităţii corespund criteriilor de

comunicaţie de masă, întrucât : mesajele publicităţii nu sunt transmise unui singur

individ, ci unui întreg grup, mai mult sau mai puţin numeros de 97nclude97 ;

raporturile între emiţătorul mesajului (întreprinderea) şi destinatarii acestuia nu sunt

directe, ci se stabilesc prin intermediul unui canal de comunicaţie de masă (presă,

radio, televiziune).

Prin obiectivele urmărite şi mijloacele folosite, activitatea de publicitate trebuie

să contribuie şi la educarea consumatorilor influenţând, în acest fel, volumul şi

structura consumului, obiceiurile de cumpărare şi de consum în sensul raţionalităţii

acestora. Raportată la condiţiile unor pieţe diferite, ea va trebui folosită diferenţiat,

adecvându-şi conţinutul, mijloacele şi formele de desfăşurare potrivit cerinţelor şi

specificului acestor pieţe.

Publicitatea de produs (serviciu) reprezintă forma cea mai familiară şi mai

frecvent utilizată în practica publicitară; în esenţă , ea urmăreşte stimularea cererii

de consum pentru produsele (serviciile) la care se referă. În practică, se disting

câteva forme particulare ale acesteia: a) Publicitatea de informare, care urmăreşte stimularea cererii potenţiale

prin informarea publicului în legătură cu apariţia şi prezenţa pe piaţă a unui produs sau serviciu;

b) Publicitatea de condiţionare, având ca principal obiectiv stimularea cererii pentru un produs, serviciu, pune 97nclude97v pe condiţiile de prezentare ale acestuia care pot facilita identificarea lor în masa ofertei; acest gen de publicitate este folosit în timpul perioadei de creştere şi de maturitate din ciclul de viaţă al produselor, ca şi în situaţiile în care pe piaţă există produse similare, substituibile sau concurente;

c) Publicitatea comparativă, formă 97nclude97 recentă, utilizată pentru compararea directă a unor produse sau servicii aflate în relaţii de concurenţă pe o anumită piaţă; deşi în unele ţări această formă de publicitate este interzisă prin lege, la ea se recurge, în mod subtil, destul de frecvent de către multe firme pe anumite pieţe externe;



d) Publicitatea de reamintire, folosită în scopul întăririi efectului unor acţiuni de publicitate anterioare, 98nclude98ve, al păstrării interesului pentru un produs, un serviciu, o firmă în rândul consumatorilor, chiar şi în perioadele de maturitate din ciclul de viaţă al acestora.

De remarcat, că progresele înregistrate în domeniile psihologiei şi sociologiei au

permis stabilirea unei legături tot mai clare între comunicaţia publicitară şi diferitele

stiluri de viata ale consumatorilor se, pe aceasta baza, au fost definite diferite tipuri

de mesaje publicitare, frecvent şi cu 98nclude utilizate de întreprinderile moderne.

Caracterizând diferit demersul publicitar al agenţilor pieţei, aceste tipuri de mesaje

se particularizează atât prin exploatarea unor resorturi de mare profunzime ale

destinatarilor vizaţi cât şi prin extrema varietate a tehnicilor utilizate.

Tipologia mesajelor utilizate în practica publicităţii pe plan mondial este mult

mai variată, demonstrând pluralitatea de criterii ce pot fi invocate în procesul

elaborării conţinutului şi formei lor.

Mediile majore de transmitere a mesajelor publicitare 98nclude, în ordine,

presa , radioul, televiziunea, publicitatea exterioară şi cea directă, la care se adaugă

cea efectuată prin tipărituri (cataloage, prospecte, broşuri, agende şi calendare),

utilizate atât pentru bunurile de consum şi cele de utilizare industrială, cât şi în

domeniul prestărilor de servicii.

10.3 Vânzarea excavatoarelor

Vânzarea este o activitate interpersonală care completează schimbul de

marketing în termenii transferului proprietăţii asupra bunului sau serviciului. Vânzările

personale sunt cea mai scumpă formă de promovare, dar şi cea mai puternică. Nici

o altă formă de vânzare nu poate oferi acelaşi feed-back pe care îl poate oferii

clientul vânzătorului, permiţând negocierea directă şi adaptarea la consumator a

ofertei.

Prin identificarea celor interesaţi de ofertă, vânzarea devine mai eficientă şi are

mai multe şanse de succes. Eludarea tuturor clienţilor inadecvaţi încă din etapa de

prospectare va cruţa multe resurse şi va economisi timp preţios.

Odată indentificaţi posibilii clienţi, ei trebuie verificaţi pentru a se asigura că



sunt potriviţi. Înformaţiile trebuie să fie calitative, însă pot exista şi date cantitative

sub forma rapoartelor anuale, documentelor companiilor sau presa de afaceri.

Estimările variază, însă chiar şi cele mai conservatoare spun că este de cel

puţin cinci ori mai ieftin să faci afaceri cu clienţii deja existenţi decât să atragi alţii

noi.

Verificarea datei livrării, informarea clientului despre orice modificare, contactarea

acestuia după livrare pentru a verifica dacă este satisfăcut, toate acestea sunt

metode de care dispune vânzătorul pentru a-şi întării poziţia şi consolida relaţia în

vederea încheierii altor tranzacţii în viitor.

CAPITOLUL 11

ELABORAREA OFERTEI PENTRU LICITAŢIA LUCRĂRII

Participarea ca ofertant la licitaţia pentru achiziţia publică de lucrări se face

conform ordinului nr. 1014/874 – Ordin al ministrului finanţelor publice şi al ministrului

lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei privind aprobarea structurii, conţinutului şi

modului de utilizare a Documentaţiei standard pentru elaborarea şi prezentarea

ofertei pentru achiziţia publică de lucrări.

Documentaţia standard pentru elaborarea şi prezentarea ofertei este structurată

astfel:a) Secţiunea - informaţii generale ;



b) Secţiunea - fişa de date a achiziţiei;c) Secţiunea - caietul de sarcini;d) Secţiunea V – formulare;e) Secţiunea V – contract de execuţie de lucrări.

Documentaţia standard pentru elaborarea şi prezentarea ofertei asigură punerea

la dispoziţie tuturor potenţialilor candidaţi, ofertanţi a informaţiilor necesare privind

aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică şi reprezintă

modelul pe baza căruia autoritatea contractantă are obligaţia de a întocmi fiecare

documentaţie pentru elaborarea şi prezentarea ofertei.

Secţiunile au următorul conţinut :a) Secţiunea - prezintă cadrul general referitor la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de lucrări şi conţine indicaţii asupra modului de derulare a fiecărei faze a procedurii.b) Secţiunea - conţine texte scrise cu caractere normale şi înclinate, care precizează modul de detaliere a cadrului general, prezentat în secţiunea , la specificul fiecărui contract de lucrări care urmează să fie atribuit.c) Secţiunea - conţine indicaţii privind regulile de bază care trebuie respectate astfel încât potenţialii ofertanţi să elaboreze propunerea tehnică corespunzător cu necesitaţile autorităţii contractante.d) Secţiunea V – conţine formulare cu caracter obligatoriu, precum şi formulare cu caracter obţional, destinate să faciliteze elaborarea şi prezentarea unitară a ofertelor.e) Secţiunea V – conţine modelul orientativ al unui cantract de lucrări.

Orice persoană juridică, română sau străină are dreptul de a participa la

procedura pentru atribuirea contractului de achiziţie publică.

Poate fi exclus dintr-o procedură pentru atribuirea contractului de achiziţie

publică orice ofertant care se află în oricare dintre următoarele situaţii:a) este în stare de faliment sau lichidare, afacerile îi sunt administrate de un judecător sau activităţile sale comerciale sunt suspendate ori este într-o situaţie similară cu cele menţionate anterior, reglementată prin lege;b) face obiectul unei proceduri legale pentru declararea sa în una dintre situaţiile prevăzute la litera a) ;c) nu şi-a îndeplinit obligaţiile exigibile de plată a impozitelor şi taxelor către stat, inclusiv cele locale, precum şi a contribuţiei către asigurările sociale de stat;d) furnizează informaţii false în documentele prezentate;e) a comis o gravă greşeală în materie profesională sau nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate printr-un alt contract de achiziţie publică, în măsura în care autoritatea contractantă poate aduce ca dovadă mijloace probante în acest sens.

Autoritatea contractantă are dreptul de a solicita fiecărui ofertant/candidat să

prezinte dovada din care să rezulte o formă de înregistrare ca perjuridică, precum şi

dacă este cazul, de atestare sau apartenenţă din punct de vedere profesional, în

conformitate cu prevederile legale din România . De asemenea se poate solicita

dovada capacităţii tehnice şi capacităţii economico-financiare de care dispun pentru



îndeplinirea contractului. În aceste cazuri candidatul/ofertantul trebuie să prezinte

documentele cerute.

Fiecare candidat/ofertant trebuie să facă dovada că îndeplineşte cerinţele

minime de calificare, care sunt prevăzute în fişa de date a achiziţiei.

În cazul asocierii mai multor candidaţi /ofertanţi cerinţele privind eligibilitatea ,

înregistrarea şi dacă sunt solicitate lichidarea generală şi solvabilitatea patrimonială

trebuie să fie îndeplinite de fiecare asociat, iar celelalte cerinţe privind capacitatea

tehnică şi cea economico-financiară trebuie să fie îndeplinite prin cumul de grupul

de asociaţi.

Oferta elaborată de ofertant trebuie să cuprindă:

Propunerea tehnică

Ofertantul va elabora propunerea tehnică astfel încăt aceasta să respecte în

totalitate cerinţele prevăzute în Caietul de sarcini.

Propunerea financiară

Ofertantul va elabora propunerea financiară astfel încât aceasta să furnizeze

toate informaţiile solicitate cu privire la preţuri, tarife, dacă este cazul, la condiţiile

de cost ale creditului, precum şi la alte condiţii financiare şi comerciale legate de

obiectul contractului de achiziţie publică.

11.1 Oferta tehnică

Ofertantul va suporta toate costurile sistemtive elaborării şi prezentării ofertei

sale, precum şi documentelor care o însoţesc, iar autoritatea contractantă nu va fi

responsabilă sau răspunzătoare pentru costurile respective decât în situaţia în care

contractul de achiziţie publică este deja încheiat, iar prin acţiunea în justiţie se

solicită plata de despăgubiri care reprezintă numai costul întocmirii ofertei şi/sau al

participării la procedura pentru atribuirea contractului de achiziţie publică.

Oferta se referă la realizarea echipamantului de excavator cu braţ reglabil.

Pentru varianta constructivă adoptată proiectantul consideră 101ystem101ive

îndeplinirea următoarelor condiţii:1) Soluţiile constructive ce definesc echipamentul, 101ystem101ive

mecanismele de acţionare trebuie să asigure parametrii funcţionali prevăzuţi în documentaţia tehnică;



2) Disponibilitatea maşinii cu echipament modernizat trebuie să fie de cel puţin 95 %;

3) Echipamentul cu sistemul de acţionare trebuie astfel realizat încât să existe garanţia că la prima reparaţie capabilă (R.K.) – după cca 10 ani de exploatare – vor fi optenabile componente de schimb necesare.

Echipamentul de excavator modernizat are în componenţă următoarele

componente: braţ inferior; braţ superior; mâner; cupă; eclisă de balansare; balansier; cilindri hidraulici pentru acţionarea mecanismelor; furtunuri; conducte metalice îndoite şi racordate conform documentaţiei; componente de asamblare şi de dirijare a conductelor şi a circuitelor

hidraulice; 102ystem de ungere a echipamentului în zonele de articulare.

Echipamentul este în construcţie modulară cu posibilitatea de demontare şi de

montare rapidă.

11.2 Oferta economică

Ofertantul trebuie să prezinte formularul de ofertă indicat în secţiunea V

(Formularul 3), care reprezintă elementul principal al propunerii financiare. Celelalte

formulare aferente propunerii financiare se vor completa corespunzător încadrării

lucrărilor în una din următoarele grupe:

Grupa A : Lucrări ce urmează să fie executate :a) cu mâna de lucru formată din cetăţeni români care reprezintă cel puţin

90 % din totalul mâinii de lucru utilizate pentru îndeplinirea contractului;b) de asociaţi şi/sau de subcontractanţi, care sunt persoane juridice

române şi care urmează să îndeplinească cel puţin 65% din valoarea contractului de lucrări.

Grupa B : Lucrări care nu îndeplinesc condiţiile de încadrare în grupa A.

Ofertantul va evidenţia prin completarea formularelor corespunzătoare din

secţiunea V, următoarele:a) valoarea totală a lucrării ce urmează să fie executată, inclusiv taxa pe

valoarea adăugată care va fi evidenţiată distinct;b) valoarea pe fiecare obiect al lucrării ce urmează să fie executată,

inclusiv taxa pe valoarea adaugată, care va fi evidenţiată distinct;c) valoarea fiecărui deviz aferent categoriilor de lucrări ;d) valoarea consumurilor totale de resurse materiale;e) valoarea consumurilor totale cu mâna de lucru;f) valoarea consumurilor totale privind utilajele de construcţii;



g) valoarea consumurilor totale privind trasporturile;h) valoarea utilajelor şi echipamentelor tehnologice cu montaj şi

independente, inclusiv a dotării aferente lucrării a cărei dobândire face obiectul achiziţiei publice.o Efectul fluctuaţiei preţurilor şi a inflaţiei este luat în considerare

prin indicarea preţurilor în € ;o Plăţile se vor face în lei , la cursul oficial leu/euro, la data

efectuării plăţilor;o Termenele curg de la semnarea contractului şi constituirea

garaniilor de plată;o Valorile băneşti indicate se referă la documentaţia livrată;o Cooperarea la elaborarea documentaţiei de execuţie a clientului

presupune negocierea valorilor băneşti parţială;o Proiectarea şi elaborarea documentaţiei auxiliare;o Valoarea estimată a prototipului;

Procedura de constatare a daunelor se va stabili prin tratative la semnarea

contractelor.

Plata. Garanţii de plată.o Plata documentaţiei de execuţie livrate se face la recepţia

acesteia;o Garanţia de plată acceptată de ofertant: avans asiguratoriu de 45%

din valoarea lucrării şi acreditiv (irevocabil) pentru restul sumei;o Cooperarea în elaborarea documentaţiei clientului.

Dacă consideră avantajos, clientul poate prelua proiectarea unor componente

ale echipamentului cu respectarea riguroasă a condiţiilor puse de responsabilul de

proiect.

CAPITOLUL 12

PROTECŢIA MUNCII

Problemă-cheie a accesului la optimizarea integrării omului în sistemul

solicitărilor profesionale, la prezentarea şi utilizarea eficientă a potenţialului său

creator, protecţia muncii constituie astăzi domeniul unor preocupări conjugate ale

disciplinelor umaniste şi tehnice, interesate, deopotrivă, în găsirera celor mai

adecvate mijloace de proiectare şi asigurare a funcţionalităţii locurilor de muncă.

Procesul de muncă este analizat ca un sistem alcătuit din patru componente:

factorul uman, sarcina de muncă , mijloacele de producţie şi mediul de muncă, iar

accidentele de muncă şi bolile profesionale sunt privite ca fiind consecinţe ale

disfuncţiilor acestui sistem.

Numărul mare de accidente de muncă şi boli profesionale existente încă la



nivelul economiilor naţionale impune reconsiderarea criteriilor de securitate a muncii.

Criteriul securităţii muncii trebuie considerat cel puţin tot atât de important ca cel

economic, fiind astfel conjugat cu acesta şi nu subordonat lui.

Măsurile de prevenire sunt împărţite, convenţional, în două mari categorii:

măsuri organizatorice, care au ca scop înlăturarea cauzelor dependente, în principal,

de executant şi sarcina de muncă, şi măsuri tehnice, care vizează în special

cauzele dependente de mijloacele de producţie şi mediul de muncă. Măsurile

tehnice, grupate la rândul lor în trei categorii : protecţia integrată, protecţia colectivă

şi protecţia individuală.

Prin activitatea de protecţie a muncii se înţelege ansamblul acţiunilor şi

măsurilor ce se întreprind, de la nivelul economiei naţionale până la nivelul fiecărui

loc de muncă, pentru asigurarea integrităţii anatomo-funcţionale şi sănătăţii

participanilor la procesele de muncă din toate compartimentele vieţii economice şi

sociale. Din categoria normelor de drept al muncii fac parte : durata timpului de lucru

şi de odihnă, munca în schimburi şi orele suplimentare.

Verificarea modului cum se aplică în practică prevederile legilor şi normelor

privind protecţia muncii se realizează prin controalele exercitate, în acest scop, de

instituţiile specializate.

BIBLIOGRAFIE

1. G.Axinte, Acționări hidraulice şi pneumatice, note de curs

2. V. Balaure, St. Boboc, I.Catoiu, V. Olteanu, N. Al. Pop, Marketing, Editura

Marketer, Bucureşti, 1992.

3. P.P. Bratu, AUT, note de curs

4. M.C.Demetrescu, Metode de analiză în marketing, Teora, 2000.

5. A. Isfanescu, C.Stanescu, A. Baicusi, Analiza economico-financiară cu aplicații în

societățile comerciale industriale de cosntrucții şi de transporturi, Editura economică,

Bucureşti, 1999.

6. M. Juganaru, Teorie şi practica în cercetarea de marketing, Editura EXPERT,

Bucureşti, 1998.

7. I. Negru, Calculul economic în lucrarea de diplomă, Brăila, 1997.



8. I. Petrea, C. Necula, Echipamente de lucru adaptabile şi interschimbabile pentru

excavatorul hidraulic cu o cupă, Editura Evrika, Brăila, 1999.

9. I. Petrea, Maşini şi utilaje de construcții, note de curs

10. I.radulescu, Introducere în marketing, note de curs

11. I. Romanu, Managementul investițtiilor, Editura Mărgaritar, Bucureşti, 1997



128937234 Proiect de Licenta

Documents

Transcript of 128937234 Proiect de Licenta