121360987 Banci Si Credite

457
GHEORGHE MANOLESCU BĂNCI ŞI CREDIT Universitatea Spiru Haret

description

m,

Transcript of 121360987 Banci Si Credite

Page 1: 121360987 Banci Si Credite

GHEORGHE MANOLESCU

BĂNCI ŞI CREDIT

Universitatea Spiru Haret

Page 2: 121360987 Banci Si Credite

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MANOLESCU, GHEORGHE Bănci şi credit / Gheorghe Manolescu – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006. 488 p.; 20,5 cm. Bibliogr. ISBN (10) 973-725-561-5 (13) 978-973-725-561-7 336.711 336.77

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 ISBN (10) 973-725-561-5

(13) 978-973-725-561-7

Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Sonia MILITARU Coperta: Stan BARON Bun de tipar: 8.05.2006. Coli de tipar: 30,5 Format: 16/70×100 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, sector 6, O.P. 83 Tel / Fax: 316.97.90; www.SpiruHaret.ro e-mail: [email protected]

Universitatea Spiru Haret

Page 3: 121360987 Banci Si Credite

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE FINANŢE ŞI BĂNCI

GHEORGHE MANOLESCU

BĂNCI ŞI CREDIT

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

Universitatea Spiru Haret

Page 4: 121360987 Banci Si Credite

Universitatea Spiru Haret

Page 5: 121360987 Banci Si Credite

5

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………... 9

I. Sistemul bancar …………………………………………………. 111. Intermedierea financiară …………………………………….. 122. Apariţia şi evoluţia băncilor ………………………………… 153. Caracteristicile băncilor moderne …………………………… 194. Băncile comerciale …………………………………………. 215. Alte instituţii bancare de depozit ……………………………. 306. Economia instituţiilor de depozit ……………………………. 377. Lichiditatea bancară …………………………………………. 50

II. Firma bancară şi managementul acesteia ……………………. 571. Bilanţul băncii ……………………………………………….. 582. Operaţia de bază a băncii ……………………………………. 633. Principiile managementului bancar …………………………. 374. Managementul riscului de credit ……………………………. 785. Gestiunea riscului de rată a dobânzii ………………………... 846. Activităţi extrabilanţiere …………………………………….. 887. Inovaţii financiare …………………………………………… 92

III. Creditarea economiei …………………………………………. 1061. Conţinutul şi caracteristicile creditului ……………………… 1072. Consideraţii teoretice asupra creditului ……………………... 1103. Funcţiile creditului …………………………………………... 1154. Formele creditului …………………………………………… 1175. Intermedierea şi instrumentele de credit bancar …………….. 1226. Multiplicatorul creditului bancar ……………………………. 1257. Principii în activitatea de creditare bancară …………………. 1268. Analiza bancară a creditului ………………………………… 1309. Riscul de credit bancar ………………………………………. 133

IV. Riscurile bancare ……………………………………………... 1401. Definirea riscurilor bancare …………………………………. 141

Universitatea Spiru Haret

Page 6: 121360987 Banci Si Credite

6

2. Managementul riscului şi securizarea activelor ……………... 1463. Derivativele şi managementul riscului ……………………… 1484. Analiza şi evaluarea riscurilor bancare ……………………… 1545. Riscuri macroeconomice ……………………………………. 1726. Managementul riscului şi organizarea băncii ……………….. 176

V. Dobânda şi rata dobânzii ……………………………………… 1851. Concept şi tipuri de dobândă ………………………………... 1862. Echilibrul ratelor dobânzii …………………………………... 1893. Valoarea în timp a banilor …………………………………... 1914. Rata dobânzii şi determinarea acesteia ……………………… 1965. Rata nominală şi rata reală a dobânzii ………………………. 2006. Categorii ale ratei nominale a dobânzii ……………………... 2027. Structura ratei dobânzii ……………………………………… 2078. Riscul ratei dobânzii şi globalizarea financiară ……………... 211

VI. Creditarea firmelor …………………………………………… 2221. Fundamentele creditării firmelor ……………………………. 2232. Caracterizarea creditării firmelor ……………………………. 2243. Creditarea exploatării ………………………………………... 2304. Finanţarea pe termen lung şi mediu …………………………. 2385. Natura riscului ratei dobânzii ………………………………... 250

VII. Administrarea creditelor ……………………………………. 2581. Elementele administrării creditului ………………………….. 2592. Alegerea portofoliului de credite ……………………………. 2603. Politicile de credit …………………………………………… 2644. Procesul de creditare ………………………………………… 2665. Funcţiile de susţinere ………………………………………... 2706. Managementul pierderilor potenţiale din credite ……………. 2727. Evaluarea pierderilor din credite ……………………………. 279

VIII. Analiza portofoliului ………………………………………... 2881. Necesitatea analizei portofoliului …………………………… 2892. Abordarea statistică a riscului ……………………………….. 2913. Determinanţii cererii de active ………………………………. 3014. Teoria alegerii portofoliului …………………………………. 3045. Relaţia dintre risc şi rata estimată a rentabilităţii. (Linia pieţei de capital) ………………………………………………………. 3176. Evaluarea riscului individual ………………………………... 3227. Analiza portofoliului de credite ……………………………... 325

IX. Creditarea consumului ……………………………………….. 3371. Evoluţie şi specific …………………………………………... 3382. Forme ale creditului de consum ……………………………... 341

Universitatea Spiru Haret

Page 7: 121360987 Banci Si Credite

7

3. Instituţiile creditului de consum …………………………….. 3474. Administrarea creditului de consum ………………………… 3515. Costul creditului ……………………………………………... 360

X. Creditarea ipotecară …………………………………………... 3711. Structura finanţării locative …………………………………. 3722. Riscurile financiare ale sectorului populatiei ……………….. 3743. Piaţă, preţuri, politică în domeniul locuinţelor ……………… 3764. Instituţii ale finanţării ipotecare ……………………………... 3805. Instrumente ale împrumutului ipotecar ……………………… 3866. Dobânda, competiţie, suprafinanţare ………………………... 3947. Administrarea creditului ipotecar …………………………… 3968. Experienţe privind finanţarea ipotecară ……………………... 3989. Creditul ipotecar în România ………………………………... 400

XI. Creditul public şi internaţional ……………………………… 4091. Finanţarea publică …………………………………………… 4102. Datoria publică şi finanţarea acesteia ……………………….. 4153. Operaţiuni financiare şi de plăţi internaţionale ……………… 4254. Piaţa valutară, riscuri şi arbitraje ……………………………. 4285. Balanţa de plăţi ……………………………………………… 4346. Datoria externă ………………………………………………. 4397. Instituţii internaţionale de finanţare …………………………. 443

XII. Perspectivele activităţii bancare …………………………….. 4551. Expansiunea bancară ………………………………………... 4562. Internaţionalizarea bancară ………………………………….. 4683. Viitorul activităţii bancare …………………………………... 475

Bibliografie generală ……………………………………………… 487

Universitatea Spiru Haret

Page 8: 121360987 Banci Si Credite

8

Universitatea Spiru Haret

Page 9: 121360987 Banci Si Credite

9

INTRODUCERE Băncile reprezintă o componentă determinantă a sistemului fi-

nanciar, acestea contribuind direct la configurarea dimensională, structurală şi calitativă a finanţării economiei, instrumentele, tehnicile, consistenţa şi finalităţile finanţării depinzând hotărâtor de caracte-risticile sistemului bancar, de completitudinea reglementativă şi orga-nizaţională a sistemului, de coerenţa şi compatibilitatea funcţională ale entităţilor sistemului, precum şi de capacităţile şi abilităţile subiecţilor din cadrul sistemului.

Diversitatea şi complexitatea activităţilor bancare, diferenţierea şi specializarea instrumentelor financiare utilizate de către acestea, delimitările şi complementările instituţionale, şi îndeosebi implicarea masivă a băncilor pe toate segmentele pieţei financiare, în condiţiile unei evoluţii internaţionale şi globale a sistemului bancar au plasat banca, în calitate de instituţie financiară a intermedierii şi transfor-mării, în poziţia de avangardă a proceselor înnoitoare şi restructurative specifice sistemului financiar actual.

Putem spune că, în spaţiul financiar, banca face jocurile, face şi desface pieţe financiare, orientează şi dimensionează fluxurile de lichidităţi, ajustează oferta, dar şi cererea de lichidităţi, induce preţuri, rate, cursuri, seduce clienţii prin sclipitoare produse şi servicii ban-care (adesea cu conţinut şi caracteristici absconse, esoterice), generea-ză, întreţine, acoperă şi transferă riscuri, dar şi menţine şi stimulează stabilitatea economică dinamică; altfel spus, banca devine treptat, şi sub impactul informatizării şi desubstanţializării monedei, o necesi-tate a civilizaţiei, la expansiunea căreia contribuie şi ea.

Prin menirea sa, banca colectează depozite şi furnizează credite, finanţează un segment de consumatori de lichidităţi din disponibilităţile altui segment, activizând şi fluidizând moneda, pompând resurse

Universitatea Spiru Haret

Page 10: 121360987 Banci Si Credite

10

financiare destinate dezvoltării, investiţiilor, dar şi consumului, prin aceasta contribuind la dereglarea inflaţionistă, şi nu numai, a economiei, cantonând frecvent fluxurile de lichidităţi într-un spaţiu al jocurilor financiare, speculative adesea, uneori reverberative, punctual rebarbative şi perverse, şi din păcate adverse, oricum rupte de o realitate care nu mai recunoaşte nominalul, moneda ca o haină etalonată după propria măsură, ci ca o cămaşă de forţă sau ca un voal inconsistent şi neprotector.

În acest sens, creditul bancar constituie calea principală de transfer al lichidităţilor disponibile, dominând atât prin dimensiuni, cât şi prin impact finanţarea economiei, ratele dobânzii bancare, implicit cele directoare ale băncilor centrale sau ale centrelor financiare, dirijând mişcarea pieţelor, a cererii şi ofertei de lichidităţi, creditele bancare contribuind la alocarea resurselor financiare în economie, la alegerea priorităţilor şi, în ultimă instanţă, la stabilirea configuraţiei viitoare a economiilor, la inducerea nivelului, structurii şi calităţii vieţii viitoare a populaţiei.

Cartea Bănci şi credit încearcă să prezinte, să explice şi să interpreteze aspectele şi problemele esenţiale, definitorii ale sistemului bancar, ale firmei bancare şi ale creditării bancare, evidenţiind institu-ţii, instrumente, tehnici şi finalităţii ale finanţării bancare, precum şi perspectivele evolutive ale acestora.

Destinată în principal studenţilor de la Facultatea de Finanţe şi Bănci, cartea reprezintă partea a doua a cursului de Monedă, fiind continuarea primei părţi a cursului, intitulată Moneda şi politicile mo-netare şi, în acest sens, înţelegerea unor capitole din carte necesită cu-noaşterea unor capitole din prima parte, concepte şi probleme anali-zate în prima parte fiind considerate cunoscute în cea de-a doua parte.

Cartea abordează intercondiţionat banca, diversitatea acesteia şi managementul băncii, componentă esenţială a sistemului financiar, pe de o parte, şi creditarea bancară, ca flux determinant al finanţării eco-nomiei, pe de altă parte.

Fiecare capitol cuprinde , similar primei părţi a cursului, în afara conţinutului explicativ şi interpretativ, şase descriptori complementari: scop şi obiective, introducere, sumarul capitolului, termeni-cheie, teste şi întrebări de autoevaluare, bibliografie selectivă.

Aprilie 2006

Autorul

Universitatea Spiru Haret

Page 11: 121360987 Banci Si Credite

11

I. SISTEMUL BANCAR

SCOPUL CAPITOLULUI constă în prezentarea configuraţiei siste-mului bancar, a caracteristicilor activităţilor instituţiilor de intermediere financiară, pentru înţelegerea rolului şi impactului activităţii bancare asu-pra evoluţiei economiei, a societăţii.

Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate URMĂTOARELE OBIECTIVE:

• Evidenţierea şi explicarea specificului şi conţinutului intermedie-rii financiare, a procesului de apariţie şi expansiune a băncilor ca insti-tuţii specializate în intermedierea transferului de resurse financiare în eco-nomie.

• Prezentarea caracteristicilor şi funcţiilor băncilor moderne, a configuraţiei instituţiilor bancare.

• Cunoaşterea conţinutului şi specificului activităţilor instituţiilor de intermediere, ale băncilor comerciale şi ale altor instituţii de depozit, a operaţiunilor şi instrumentelor utilizate pentru colectarea şi distribuirea fondurilor.

• Analiza şi interpretarea economică a activităţilor băncii, deli-mitarea şi corelarea veniturilor şi cheltuielilor, evidenţierea indicatorilor de performanţă, precum şi explicarea importanţei lichidităţii în funcţio-narea băncilor.

INTRODUCERE

Banca reprezintă componenta esenţială a mişcării monedei în eco-nomie, transferul, transformarea şi alocarea acesteia, realizarea echilibru-lui dinamic dintre cererea şi oferta de monedă fiind direct determinate de către activitatea bancară. Rolul băncii, definitoriu pentru aceasta, este acela de a asigura finanţarea economiei prin intermediere, prin colectarea monedei pasive în depozite, procesarea depozitelor şi activizarea monedei

Universitatea Spiru Haret

Page 12: 121360987 Banci Si Credite

12

prin credite, rol realizat în contextul unei diversităţi de activităţi etero-gene, multe dintre acestea de natură nonbancară.

Sistemele bancare moderne cuprind bănci specializate, care se orientează pe nişe de piaţă, şi bănci universale, care oferă o serie largă de activităţi bancare şi alte produse, băncile diferenţiindu-se şi adaptându-şi instrumentele astfel încât să realizeze profitabil şi adecvat circulaţia mo-nedei, finanţarea economiei.

1. Intermedierea financiară

Atunci când cel care economiseşte transferă fonduri unei firme prin cumpărarea unor noi obligaţiuni, acesta împrumută direct firma, adică participă prin finanţare directă la investiţia de capital pe care firma doreş-te să o realizeze. Totodată, dacă cel care economiseşte dispune de un de-pozit bancar pe care banca îl foloseşte, împreună cu alte depozite bancare pentru a cumpăra de la aceeaşi firmă obligaţiuni, cel care economiseşte participă prin finanţare indirectă la realizarea investiţiei de capital a fir-mei, banca intermediind această finanţare. În cazul finanţării directe, pro-cesul nu implică intermediere financiară, în timp ce în cazul finanţării indirecte, o altă instituţie alocă fondurile celor care economisesc celor care doresc să realizeze investiţii de capital.

Procesul finanţării indirecte, în care o instituţie se află între cel care economiseşte, cel care acordă împrumut, şi cel care investeşte, cel împru-mutat, reprezintă intermedierea financiară, iar instituţiile care servesc ca mijlocitor al acestei intermedieri se numesc intermediari financiari.

Cele două modalităţi de finanţare sunt prezentate schematic în figura nr.1:

Figura nr.1. Finanţarea economiei

Intermediari financiari

Împrumutători Împrumutaţi Pieţe financiare

Universitatea Spiru Haret

Page 13: 121360987 Banci Si Credite

13

1.1. Asimetria informaţională

Opţiunea celor care economisesc de a-şi plasa fondurile la interme-diarii financiari, în depozite, în loc de a împrumuta direct pe cei care investesc în bunuri de capital, se explică în parte prin asimetria informa-ţională a pieţelor financiare. În cazul în care cel care economiseşte cum-pără obligaţiuni emise de către o firmă, acesta nu dispune de capacitatea şi de informaţia necesare pentru a evalua corect profitabilitatea proiectului investiţional al firmei finanţat prin achiziţionarea de obligaţiuni, pentru a compara randamentul obligaţiunilor cu randamentul altor instrumente financiare alternative. În schimb, firma care a emis obligaţiunile dispune de informaţii pe baza cărora poate evalua randamentul şi riscul investiţiei finanţate, informaţii pe care cel care cumpără acţiunile nu le posedă, existând deci o asimetrie informaţională între cel care economiseşte şi cel care investeşte.

Presupunem că managerii firmei ştiu că proiectul de investiţii este riscant sau că investiţia va fi neprofitabilă, dar prezintă proiectul de investiţii ca fiind favorabil; în acest caz, managerii cunosc că obligaţiunile emise vor avea implicaţii adverse, nefavorabile asupra celor care le cum-pără. Acest aspect al asimetriei informaţiei se numeşte selecţie adversă şi constă în posibilitatea ca aceia ce doresc să emită instrumente financiare să utilizeze fondurile pe care le primesc pentru a finanţa proiecte cu risc înalt. Deoarece oamenii ştiu că problema selecţiei adverse există, ei vor fi mai puţin interesaţi să finanţeze asemenea proiecte prin achiziţionarea directă de instrumente financiare.

Pe de altă parte, după obţinerea fondurilor prin vânzarea obligaţiu-nilor, în condiţii corecte de profitabilitate, managerii firmei se pot angaja în activităţi riscante, care pot determina eşecul investiţiei, deci pot creşte riscul instrumentelor financiare vândute, posibilitate numită hazard mo-ral. Reducerea asimetriei informaţionale, a selecţiei adverse şi a hazar-dului moral de către cumpărătorii de instrumente de pe pieţele financiare este foarte costisitoare, aceştia suportând costurile directe ale colectării şi analizei, dar şi costurile de oportunitate, deoarece în acest timp ar fi putut colecta informaţii necesare altor scopuri. Totuşi, există alternativa ca aceia care economisesc să apeleze la intermediarii financiari, care dispun de capacitatea şi posibilitatea obţinerii, analizei şi evaluării informaţiilor referitoare la proiectele de investiţii, la utilizarea fondurilor, reducând astfel asimetria informaţională, în beneficiul celor ce economisesc, în cazul acesta, al deponenţilor, posesorilor de depozite bancare.

Universitatea Spiru Haret

Page 14: 121360987 Banci Si Credite

14

1.2. Avantajele intermedierii financiare

Intermedierea financiară oferă următoarele avantaje: Colectarea informaţiilor pentru deponenţi, pentru cei care econo-

misesc, în interesul acestora, constituie raţiunea fundamentală a existenţei intermediarilor financiari, astfel că deponenţii nu mai suportă costurile directe şi de oportunitate generate de procurarea informaţilor respective. Intermediarii financiari nu pot elimina, însă pot reduce consecinţele asi-metriei informaţionale prin specializare în colectarea informaţiilor despre perspectivele instrumentelor financiare şi în monitorizarea performanţelor celor care emit asemenea instrumente.

Economia de scară sau reducerea costurilor medii de operare, care poate fi obţinută de către un comerciant financiar prin creşterea dimensiunii operaţiilor realizate, aceasta ajutând oamenii să-şi unească fondurile, crescând astfel volumul fondurilor economisite, diminuându-se costurile de gestiune a acestora. Unii intermediari financiari, precum fondurile mutuale şi cele de pensii, îşi datorează în parte existenţa tocmai capacităţii de a reduce asemenea costuri în beneficiul clienţilor.

Internaţionalizarea intermedierii financiare, adică deţinerea de către cel care economiseşte de instrumente financiare emise în alte ţări, este dorită fie datorită anticipării unor câştiguri mai mari, fie pentru a evita riscuri specifice ţării de rezidenţă, fie pentru a diminua riscurile prin diversificarea internaţională a portofoliului de instrumente financiare. Totodată, cel care economiseşte poate decide să-şi plaseze economiile în fonduri mutuale de obligaţiuni globale, devenind astfel un participant la procesul intermedierii financiare internaţionale, cu ajutorul unor interme-diari precum bănci, companii de investiţii, fonduri de pensii. Raţionalita-tea intermedierii internaţionale se justifică tot prin reducerea asimetriei informaţionale, a consecinţelor acesteia, ca şi în intermedierea financiară internă. În acest context, pieţele eurovalutelor au devenit centre ale activităţii bancare internaţionale, finanţarea internaţională a proiectelor de investiţii devenind o componentă principală a realizării acestora. Multe bănci localizate în ţările dezvoltate colectează depozite şi acordă împru-muturi în întreaga lume, fiind adevărate megabănci, ceea ce se explică în parte prin fenomenul economiei de scară în procesarea informaţiei, nece-sară pentru diminuarea problemelor generate de asimetria informaţională în ţările în care operează firmele pe care aceste bănci le deservesc.

Universitatea Spiru Haret

Page 15: 121360987 Banci Si Credite

15

2. Apariţia şi evoluţia băncilor

Comerţul cu bani a apărut cu mult înainte de apariţia băncilor. Iniţial, oamenii foloseau lingouri de aur sau argint pentru a reglementa tranzacţiile, însă adesea puritatea acestora era greu de cunoscut. Speciali-zându-se în stabilirea purităţii şi greutăţii lingourilor, giuvaergii vor emite certificate care atestă greutatea lingoului de aur sau de argint, mai târziu producând greutăţi standardizate de aur şi argint, cu sigiliul (pecetea) autenticităţii, aceste unităţi standardizate fiind primele monede. În cele din urmă, unii giuvaergii au emis înscrisuri, care indicau că purtătorul acestora deţine aur sau argint, de puritate şi greutate date, în depozitul giuvaergiului, purtătorii putând transfera aceste înscrisuri altora, în schim-bul mărfurilor şi serviciilor, apărând astfel primele monede de hârtie. Aurul şi argintul din depozitele giuvaergiilor au constituit primele depo-zite bancare, giuvaergii devenind, prin oferirea serviciilor de depozitare, primii bancheri.

Noii bancheri observă că raportul dintre retragerile şi depunerile de aur şi argint poate fi prevăzut; ca urmare, aceştia îşi constituie o rezervă de aur şi argint pentru a putea acoperi retragerile prevăzute, putând astfel împrumuta (emite) înscrisuri în exces faţă de lingourile pe care le deţin efectiv, percepând un preţ, o dobândă pentru împrumuturi, ca răsplată a excesului valorii înscrisurilor emise. Prin împrumutarea fondurilor în exces faţă de rezervele de lingouri pe care efectiv le posedau, aurarii-ban-cheri dezvoltă prima formă de rezervă bancară fracţionată. În vremuri bune, noii bancheri sunt satisfăcuţi de aceste aranjamente, dar în vremuri rele, tulburi, mulţi purtători ai înscrisurilor se prezintă la bancheri pentru a cere lingourile de aur sau de argint. Apare prima oară fuga de înscrisuri bancare, în cazul extinderii fenomenului bancherii-giuvaergii falimen-tând, purtătorii înscrisurilor descoperind că acestea nu erau decât nişte bucăţi de hârtie.

Primii giuvaergii-bancheri nu pot fi plasaţi cu precizie în timp. Există dovezi că asemenea activităţi au existat în Mesopotamia la înce-putul mileniului I, î.Hr. ; în Grecia, la începutul secolului I, î.Hr., aceştia operau la Delphi, Didyma, Olimpya, iar prin secolul I, î.Hr. activitatea bancară era bine dezvoltată în Atena.

În jurul Mediteranei până departe în Persia, se dezvoltă activităţi bancare, comercianţii, care transportau mărfuri la mari distanţe, fiind fi-

Universitatea Spiru Haret

Page 16: 121360987 Banci Si Credite

16

nanţaţi, până la primirea plăţii, de către bancherii comerciali, aceştia devenind un element esenţial al comerţului care lega principatele de Imperiul Roman.

Operaţiunile bancare au apărut şi s-au dezvoltat însă cu mii de ani înainte de Hristos. În decursul timpului, „băncile” asigurau păstrarea unor obiecte de valoare, cum ar fi cele de metale preţioase. Chiar şi templele, care primeau în depozit asemenea obiecte, erau considerate că desfăşoară activitate bancară. Astfel, babilonienii, cu douăzeci de secole înainte de Hristos, cunoşteau practica de a încredinţa templelor depozitele de valori. La romani, încă din secolul al IV-lea î.Hr., în Forum, se efectuau operaţiuni de acelaşi fel. În Antichitate, egiptenii, asirienii, grecii, ca po-poare civilizate care făceau comerţ, se ocupau şi cu schimbul de monede şi metale preţioase. Trapeziţii greci şi argintarii romani înlesneau schim-bul de monede, primeau depuneri de valori spre păstrare, acordau credite.

Încă din Evul Mediu, din rândul negustorilor, zarafii s-au separat ca o categorie socială care se ocupa cu comerţul de monede locale şi monede străine.

Termenul modern de bancă derivă din băncile de piaţă, sau banco, pe care moneda îşi „schimba mâinile” în pieţele Italiei medievale. Terme-nul de faliment (bankruptcy) se referă la „ruperea băncii”, care avea loc atunci când bancherul comercial se supraîntindea, când înscrisurile sale erau aruncate şi acesta cădea. În Italia medievală a secolelor XIII şi XIV, aceşti bancheri au înflorit, astfel că în secolele XV şi XVI unii bancheri, precum familia Medici din Florenţa, au acumulat multă bogăţie şi putere politică, finanţând realizarea de opere de artă de către maeştri, precum Leonardo da Vinci şi Michelangelo, dar şi risipind averi în susţinerea războaielor, pentru cucerirea de teritorii şi bogăţii. Banca, în sensul mo-dern al conceptului, nu este emanaţia Antichităţii şi nici a Evului Mediu. Creaţia ei este legată de punerea în circulaţie a unui tip de bani diferit de cel al monedei din metal preţios sau al monedei cu valoare intrinsecă, prin crearea monedei fiduciare. Deşi în decursul Evului Mediu au apărut, în legătură cu intensele schimburi comerciale în bazinul mediteranean, o suită întreagă de bănci care să mijlocească plăţile, despre bănci, în ple-nitudinea termenului, nu se poate vorbi decât odată cu apariţia băncilor care şi-au propus emisiunea de bilete de bancă.

Primele bănci au apărut în Veneţia, Genoa, Milano, extinzându-se, diferenţiindu-se şi dezvoltându-se treptat, contribuind la eliberarea

Universitatea Spiru Haret

Page 17: 121360987 Banci Si Credite

17

creditului de condiţiile înrobitoare ale cămătăriei. Apar asociaţii de credit (Olanda, Anglia, Italia, Germania), generalizarea organizaţiilor de credit, a băncilor realizându-se în secolul XIX. În secolele XII – XVI au apărut mai multe organizaţii bancare, ca Banca de Veneţia (1171), Banca de Barcelona (1341), Banca de San Giorgio (1407), Banca de Milano (1593).

În timp ce mulţi dintre bancherii comercianţi italieni se certau între ei, cei din Lombardia îşi plasau afacerile în teritorii străine, precum Londra sau Berlin, care devin, după căderea oraşelor-state italiene în dezordine politică, (bancherii din Genoa au finanţat extinderea Imperiu-lui Habsburgic), centre financiare cu afaceri în toată lumea. În acest sens, bănci autentice, moderne, pot fi considerate cele începând cu Banca de Amsterdam (1608), Banca Hamburg (1619), Banca de Stockholm (1650) şi, cu deosebire, Banca Angliei, a cărei înfiinţare în 1694 marchează o adevărată piatră de hotar în procesul de apariţie a băncilor moderne. Unele asemănări, mai mult sau mai puţin exterioare, ale activităţii tem-plelor, zarafilor şi cămătarilor cu activitatea bancară nu pot constitui temei pentru a le considera, cu toată rigoarea, activităţi bancare propriu-zise.

Bancherii din Europa copiază practicile bancare ale celor din Italia, evidenţiindu-se trei trăsături esenţiale ale afacerilor bancare: băncile con-stituie depozite clienţilor şi deschid conturi acestora; băncile realizează plăţile în numele clienţilor prin colectarea şi plata cecurilor, biletelor şi altor note bancare; băncile furnizează avansuri clienţilor, sub forma împrumuturilor.

Dobânzile percepute la împrumuturi şi taxele aplicate pentru con-turi şi depozite erau sursele de venituri şi în final, de profituri ale ban-cherilor.

În secolul V î.Hr., Xenofon propune formarea unei instituţii a giuvaergiilor (aurarilor), în proprietate publică, pentru cetatea-stat Atena, vizând distribuirea mutuală a veniturilor din dobânzi tuturor cetăţenilor. Visul său nu s-a realizat, dar a prevestit dezvoltarea proprietăţii mutuale a instituţiilor de economii. Ca ecou al ideii lui Xenofon, în 1697, Daniel Defoe a propus formarea instituţiilor cu proprietate mutuală, care să promoveze economisirea în cadrul clasei muncitoare şi populaţiei sărace din Anglia, însă prima instituţie de acest tip a fost constituită în Anglia în 1765, până în 1800 asemenea instituţii răspândindu-se în Scoţia şi în SUA. Înrudite cu instituţiile de economisire, au apărut în Anglia societăţile de construcţii, în care

Universitatea Spiru Haret

Page 18: 121360987 Banci Si Credite

18

indivizii îşi reuneau economiile pentru a împrumuta membrii societăţii, în scopul finanţării construcţiei de locuinţe.

Cooperativele de credit au apărut la mijlocul secolului XIX în Germania şi Italia, acestea fiind instituţii cooperatiste care serveau membrii lor în interes comun, adesea fiind asociate cu biserici sau cu diverse ordine secrete (frăţeşti) şi atrăgându-şi membrii dintre angajaţii unor firme specifice.

În America, respectiv, în SUA, care a reprezentat şi reprezintă mo-delul sistemului bancar modern, după revoluţia din perioada 1775-1783 apar primii dealeri continentali, pentru ca în 1781 să fie constituită, de către financiarul Robert Moris din Philadelphia, Banca Americii de Nord, treptat şi alte state americane acceptând statutul băncii. Unirea statelor constituite în America, sub constituţia noului stat format, Statele Unite ale Americii, a permis să fie autorizată, pentru o perioadă de 20 de ani, Prima Bancă din SUA, după modelul băncii din Philadelphia, în cadrul sistemului bancar dual, cuprinzând şi băncile statelor. În perioada 1837-1863 în SUA au existat două tipuri de bănci: băncile statale, care operau prin şi în numele guvernelor statelor, şi băncile private. Băncile private funcţionau conform legilor libertăţii activităţii bancare, adesea axându-se pe tipărirea de note bancare (bancnote), pe care nu intenţionau să le răscumpere niciodată, sau pe bancnote false (la sfârşitul acestei perioade circulau cca 5.000 de tipuri de asemenea bancnote), fiind numite adesea bănci sălbatice. În 1831, un grup din Philadelphia formează prima societate de construcţii din SUA, numită asociaţie de economii şi împrumuturi, în câteva zeci de ani asemenea asociaţii răspândindu-se pe întreg teritoriul Americii, acceptând depozite de la orice individ, astfel că, la mijlocul deceniului IV al secolului XX, băncile de economii şi asociaţiile respective au devenit liderii pieţei ipotecare, ambele constituind în prezent instituţii de economisire.

Primele cooperative de credit apar în Canada la începutul secolului XX, iar în SUA, în 1909. Până la sfârşitul anilor ´80 ai secolului XX, instituţiile de economisire şi cooperativele de credit erau grupate în categoria mai largă a instituţiilor financiare nonbancare; după aceea, datorită falimentărilor care le-au afectat pe primele, dar şi diferenţelor privind performanţele şi strategiile, cele două categorii de instituţii au fost considerate distinct. Ca şi în perioada războiului civil, în perioada crizei din anii ´30, guvernul federal s-a implicat direct în activităţile bancare.

Universitatea Spiru Haret

Page 19: 121360987 Banci Si Credite

19

Falimentările bancare, fuga de bănci prin retragerea depozitelor au determinat guvernul SUA să promoveze o legislaţie prin care restricţiona puternic capacitatea băncilor de a desfăşura activităţi riscante, în 1933 băncile comerciale fiind separate de cele de investiţii; această legislaţie a durat până în anul 1999.

3. Caracteristicile băncilor moderne

Băncile reprezintă întreprinderi particulare, societăţi în nume colectiv, societăţi anonime sau ale statului ce concentrează capitalurile disponibile din economie pe care le pun la dispoziţia subiecţilor economici, inclusiv a statului, sub formă de credite.

Fiind instituţii cu un grad înalt de specializare în operaţiuni monetare dintre cele mai diverse, băncile dispun de tehnici şi instrumente adecvate inducerii încrederii în operaţiunile monetare şi a unui grad ridicat de certitudine a eficacităţii produselor monetare şi financiare, astfel încât creează un comportament de cooperare în relaţiile dintre posesorii de capitaluri (creditori) şi beneficiarii acestora (debitori). Ca instituţii specializate, băncile se ocupă de organizarea şi realizarea împrumuturilor, obiectul lor de activitate fiind, în principal, gestionarea acestora, iar scopul final obţinerea profitului bancar.

Activitatea principală a unei bănci constă în comerţul cu bani. Banca este aceea care, pe de o parte, „cumpără” bani, suportând un cost sub forma dobânzii bonificate, iar pe de altă parte, „vinde” banii acumulaţi, câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută. Ca atare, banca se identifică, în primul rând şi în cea mai mare măsură, cu activitatea de creditare. Se poate spune că acumularea resurselor de creditare şi plasarea lor sunt „cheia de boltă” a activităţii unei bănci. De aici, derivă şi funcţiile economice ale băncii.

În ansamblul lor, băncile îndeplinesc următoarele funcţii: • atragerea disponibilităţilor monetare, temporar libere, ale

subiecţilor economici sub formă, în principal, de depozite şi transformarea acestora în capital de împrumut; fără existenţa caselor de economii, a băncilor şi sistemului financiar, aceste resurse nu ar putea fi transformate în capital şi ar rămâne nefolosite, ca monedă pasivă;

• acordarea, distribuirea de mijloace băneşti suplimentare, sub formă de credite, diferiţilor subiecţi economici, în vederea completării

Universitatea Spiru Haret

Page 20: 121360987 Banci Si Credite

20

capitalurilor proprii ale acestora, băncile, prin mobilizarea disponi-bilităţilor, devenind intermediari între deţinătorii capitalurilor de împrumut şi cei care au nevoie de aceste capitaluri;

• emisiunea şi, deci, punerea în circulaţie de monedă de hârtie, monedă divizionară, cât şi de monedă de cont, băncile acordând credite nu numai din sumele atrase din afară sub forma depunerilor, ci şi prin emiterea de angajamente proprii, ameliorând astfel calitatea creanţelor şi angajamentelor din economie, amplificând volumul mijloacelor de plată şi al creditelor;

• crearea instrumentelor de credit ale circulaţiei mărfurilor, limitându-se astfel cantitatea de numerar din economie;

• asigurarea, păstrarea sumelor deponenţilor, efectuarea rapidă a plăţilor şi viramentelor, furnizarea informaţiilor cerute, prestarea de servicii financiare pentru întreprinzători şi în beneficiul statului.

În condiţiile actuale, în studierea structurii şi activităţii băncilor este necesar, cu deosebire, să se aibă în vedere trei procese de profundă semnificaţie: băncile apar, tot mai mult, ca intermediari financiari cu caracter specific; se accentuează procesul de concurenţă în sistemele bancare occidentale şi, totodată, evoluţiile în direcţia integrării economice şi monetare; tranziţia la economia de piaţă implică restructurarea de ansamblu a activităţii bancare în ţările în care ea se realizează.

Deşi intermedierea financiară este de importanţă reală pentru constituirea, creşterea volumului şi ameliorarea calitativă a resurselor de finanţare, ea scumpeşte aceste resurse, multiplică intermedierea şi poate întârzia finanţarea, şi ca urmare, finanţarea directă a agenţilor economici, prin mecanismul obligaţiunilor şi al certificatelor de depozit, ocupă ponderi destul de ridicate în ţările dezvoltate. Cu toate acestea, aportul băncilor şi al altor intermediari financiari la finanţarea agenţilor economici, în pofida unor tendinţe de dezintermediere, se menţine destul de ridicat, reprezentând 60 – 70 % din total.

Procesul de concurenţă în sistemele bancare occidentale se accentuează prin tendinţa universalizării operaţiunilor bancare, a dispariţiei multora dintre compartimentările legate de mai vechea specializare a băncilor.

Se apreciază că sectorul bancar în condiţiile actuale este deosebit de mobil. Realizarea „Europei Monetare”, care implică liberalizarea completă a mişcării capitalului şi a prestărilor de servicii între ţările UE,

Universitatea Spiru Haret

Page 21: 121360987 Banci Si Credite

21

reprezintă o provocare şi o şansă pentru băncile europene, aceasta reprezentând un factor de accentuare a concurenţei şi totodată a nevoii de coordonare în activitatea bancară internaţională.

Deşi sistemele bancare ale diferitelor ţări s-au dezvoltat paralel, iar formele pe care le-au îmbrăcat prezintă sensibile particularităţi de la o ţară la alta, trăsăturile lor comune sunt predominante.

În cadrul sistemelor bancare, în funcţie de natura activităţii, băncile pot fi grupate în următoarele tipuri de instituţii bancare: bănci de emisiune; bănci comerciale (de depozit); instituţii de economisire; cooperative de credit; bănci de afaceri; bănci specializate şi organisme de credit nebancare.

4. Băncile comerciale

4.1. Caracterizarea băncii comerciale

Băncile comerciale, în accepţiune modernă, au apărut în legătură cu dezvoltarea comerţului şi a acumulărilor de capitaluri băneşti, expresie a dezvoltării producţiei şi expansiunii economiei. Participând la dezvoltarea operaţiunilor comerciale prin intermediul titlurilor cambiale, în mod firesc, aceste bănci au primit apelativul de „bănci comerciale”.

În procesul apariţiei băncilor comerciale, un rol aparte l-au avut zarafii şi cămătarii, cei care făceau comerţ cu bani şi erau principalii intermediari ai circulaţiei monetare. Pe de altă parte, deplasarea banilor cu valoare intrinsecă la locurile de utilizare, asociată cu riscul de a fi sustraşi, implica importante cheltuieli de transport şi de asigurare a securităţii acestora, deţinerea în sine a banilor neaducând niciun profit.

În epoca contemporană, rolul şi locul băncilor comerciale sunt strâns legate de calitatea lor de intermediari, în contextul relaţiei economii – investiţii, relaţie fundamentală în ceea ce priveşte asigurarea creşterii economice. Mobilizarea economiilor băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei într-un cadru organizat, la dispoziţia băncilor, constituie o premisă principală a dezvoltării economice. Aceste economii reprezintă venituri neconsumate în perioada curentă şi totodată o cerere potenţială pentru producţia viitoare, în realizarea investiţiilor, agenţii economici recurgând atât la propriile capitaluri, cât şi la creditele acordate de către bănci, în aşa-zisul proces de reciclare şi valorificare a

Universitatea Spiru Haret

Page 22: 121360987 Banci Si Credite

22

capitalurilor băneşti din economie. Ca atare, se creează condiţiile favo-rabile unei ample redistribuiri a capitalurilor băneşti, realizată printr-o reţea de intermediari, care, în exclusivitate la început şi apoi cu prepon-derenţă în cadrul sistemelor bancare moderne, s-a constituit în reţeaua băncilor comerciale sau de depozit.

Fiind instituţii de depozit specializate în evaluarea riscurilor caracteristice solicitanţilor de împrumuturi, băncile comerciale adună informaţii asupra indivizilor sau firmelor care solicită împrumuturi, încercând să limiteze expunerea la riscurile selecţiei adverse; în plus, menţinând legătura cu clienţii împrumutaţi, ele limitează riscul generat de hazardul moral.

O bancă comercială este totodată o instituţie de depozit autorizată să împrumute firmele şi să constituie depozite operabile prin cecuri(la vedere), asupra cărora deţinătorii pot trage un număr nelimitat de cecuri.

Depozitele, împreună cu alte surse de constituire a fondurilor băncii, inclusiv capitalul băncii, formează pasivul acesteia, în timp ce împrumuturile acordate, şi alte utilizări ale fondurilor, formează activul băncii, al cărui proprietar este banca.

4.2. Operaţiuni şi instrumente

Băncile comerciale efectuează următoarele operaţiuni: operaţiuni pasive; operaţiuni active; operaţiuni comerciale şi de comision.

Operaţiunile pasive constau în: formarea capitalului propriu, atragerea depunerilor, rescontul sau refinanţarea.

Băncile comerciale, ca societăţi pe acţiuni, îşi constituie capitalul propriu pe seama capitalului social, a fondului de rezervă şi a provizioanelor. Principala caracteristică a băncilor comerciale este aceea că, în cadrul resurselor de creditare, capitalurile proprii deţin o pondere redusă, astfel că sunt puţin semnificative reciclarea şi valorificarea capitalurilor sub forma capitalizării profitului bancar obţinut.

Capitalul social se formează prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni.

Băncile comerciale îşi constituie un fond de rezervă în vederea acoperirii unor pierderi care se înregistrează în activitatea lor, pierderi generate, în principal, de insolvabilitatea unor debitori. Prin capitalizare, de regulă, resursele proprii constituite sub forma fondului de rezervă ating o

Universitatea Spiru Haret

Page 23: 121360987 Banci Si Credite

23

mărime egală cu cea a capitalului social. Această dimensiune a rezervelor se justifică prin varietatea riscurilor ce apar în operaţiunile bancare.

Atragerea depunerilor reprezintă principala componentă a depozitelor bancare formate la dispoziţia băncilor comerciale, în general, băncile comerciale constituind trei categorii de depozite: la vedere; la termen; prin cont curent.

Depozitele la vedere se caracterizează prin flexibilitate, în sensul că depunătorii pot dispune oricând utilizarea lor sub forma plăţilor sau retragerilor din cont.

Depozitele la termen se constituie potrivit unor convenţii încheiate între deponent şi bancă, privind durata şi condiţiile de depunere, în special privind nivelul dobânzilor bonificate, acestea constituind o modalitate sigură de justificare în procesul de creditare.

Băncile comerciale din ţările dezvoltate folosesc ca principal instrument, pentru constituirea acestor depozite, conturile de depozit pentru investiţii, termenele variind de la o lună până la 1 an; aceste depozite absorb sume mari, care sunt atrase de către bănci în condiţii de negociere pentru fiecare caz în parte. De asemenea, băncile comerciale pot deschide clienţilor lor conturi de economii simple sau după un anumit program de depunere, care să asigure o stare de regularitate în procesul de economisire.

Constituirea depozitelor prin cont curent reprezintă, de asemenea, o parte însemnată a depunerilor bancare. Conturile curente se deschid persoanelor fizice şi juridice şi se caracterizează prin aceea că prin intermediul lor se evidenţiază o multitudine de operaţiuni de încasări şi plăţi, folosindu-se diverse instrumente de decontare, cum ar fi: cecurile, ordinele de plată, vărsămintele etc., toate operaţiunile prin cont curent având loc la solicitarea clienţilor băncilor.

Micşorarea dobânzilor de remunerare a depozitelor a generat reorientarea economiilor băneşti spre creditul obligatar, în acest sens, luând amploare sistemul certificatelor de depozit emise de către bănci, cu o gamă largă de scadenţe şi cu rate ale dobânzii aliniate după dobânzile pieţei. S-a extins, de asemenea, sistemul fondurilor comune de plasament, o formă de autonomizare a administrării unor drepturi de creanţă, prin care băncile pot înstrăina anumite creanţe, percepând dobânda pieţei, utilizând resursele dobândite în alte operaţiuni de credit.

Universitatea Spiru Haret

Page 24: 121360987 Banci Si Credite

24

Rescontul constituie o modalitate de procurare a unor noi resurse de creditare prin cedarea portofoliului de efecte comerciale unei alte bănci comerciale, băncilor de scont sau băncii de emisiune.

Banca comercială recurge la rescontare în funcţie de interesele sale de a obţine disponibilităţi (adesea în scopul unei mai bune valorificări). Esenţial este faptul că, prin rescontare, banca de depozit înregistrează un profit chiar în aceeaşi zi în care s-a efectuat scontarea, ca diferenţă dintre dobânda la care se scontează efectul (taxa scontului privat) şi taxa oficială a scontului practicată de banca de emisiune.

Alături de rescont, băncile comerciale practică şi operaţiuni de lombardare, acele operaţiuni de împrumut garantate cu efecte publice (obligaţiuni, bonuri de tezaur), operaţiuni prin care banca comercială obţine de la Banca centrală, de emisiune resurse pe termen scurt.

Rescontul şi lombardarea sunt operaţiuni specifice recreditării sau refinanţării, activităţi în continuă evoluţie în economia modernă. Aceste operaţiuni sunt utilizate din necesitatea echilibrării bancare a resurselor cu angajamentele, pentru asigurarea operativă a acoperirii nevoilor de credite prin atragerea disponibilităţilor dispersate în economie.

Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiunile de creditare şi de plasament, pe baza depozitelor bancare constituite. Acest gen de operaţiuni se grupează, în principal, în două categorii distincte: creditarea agenţilor economici; creditarea persoanelor fizice.

În condiţiile economiilor actuale, băncile comerciale, pentru a răspunde exigenţelor clienţilor lor, şi-au diversificat posibilităţile de creditare, tot mai multe bănci comerciale renunţând la o serie de operaţiuni tradiţionale, pe care le-au preluat unele instituţii de credit specializate. Ca atare, băncile comerciale creditează agenţii economici, operând cu două categorii de credite, cum ar fi: credite pentru constituirea unor active fixe; credite pentru activitatea de exploatare.

În condiţiile extinderii sau consolidării activităţii, tot mai multe întreprinderi îşi constituie activele fixe participând la piaţa financiară prin emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni. Chiar dacă această modalitate de finanţare a investiţiilor este preferată de majoritatea firmelor, sunt şi situaţii când acestea apelează la credite pentru procurarea activelor fixe (în special, pentru procurarea de echipament), adresându-se băncilor comerciale; aceste credite se acordă, de regulă, pe termen scurt.

Universitatea Spiru Haret

Page 25: 121360987 Banci Si Credite

25

Pentru susţinerea activităţii curente, cele mai multe întreprinderi apelează la credite pentru activitatea de exploatare, de regulă sub forma a două produse bancare: creditarea creanţelor; creditele de trezorerie.

La rândul său, creditarea creanţelor include ca operaţiuni specifice: operaţiuni cambiale; împrumutul pe gaj de acţiuni şi efecte publice; operaţiuni de report.

Operaţiunile cambiale, ca formă de referinţă în creditarea creanţelor comerciale, se realizează prin scontarea titlurilor de credit comercial şi operaţiuni de împrumut pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale .

Împrumutul pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale are loc când banca îşi creează o imagine pozitivă privind solvabilitatea beneficiarului de cambii sau când mărfurile respective sunt garantate, documentul care atestă prezenţa mărfurilor în depozite fiind recipisa warant.

Împrumuturile pe gaj de efecte publice şi acţiuni (denumite şi operaţiuni de lombard) au o pondere mare, de regulă, în anumite ţări dezvoltate, cum ar fi cele anglo-saxone (Anglia, Germania, SUA etc.), practicându-se acolo unde există o abundenţă a titlurilor de împrumut, a bonurilor de tezaur şi unde acestea se constituie ca o parte însemnată a patrimoniului întreprinderilor şi persoanelor. Atunci când se manifestă nevoi temporare de bani, deţinătorii acestor titluri de împrumut ale statului, preferând să le menţină în proprietate şi să obţină în continuare dobânzi, recurg la împrumuturi pe gaj şi renunţă astfel numai parţial la venitul realizat, prin plata dobânzilor pentru creditul de care beneficiază.

Cu titluri ale pieţei financiare se efectuează şi operaţiuni de report, în sensul că banca achiziţionează efectele publice de la posesorii acestora, cu obligaţia răscumpărării lor de către vânzător la acelaşi curs, peste un termen scurt. Reportul este pentru client o cale de procurare a fondurilor lichide, iar pentru bancă o modalitate de plasament a resurselor în schimbul unor dobânzi mai mari faţă de cele practicate la operaţiunile cambiale curente.

O formă specifică a operaţiunii de report este pensiunea, obiectul acestei operaţiuni fiind cambia, realizându-se, îndeosebi, între bănci, titlurile de credit ce fac obiectul pensiunii rămânând, de regulă, la beneficiar, banca cumpărătoare primind doar angajamentul de răscumpărare emis de beneficiar şi borderoul efectelor respective.

Universitatea Spiru Haret

Page 26: 121360987 Banci Si Credite

26

Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt, în general până la un an, şi se acordă agenţilor economici în vederea acoperirii necesităţilor curente legate de ciclul de exploatare şi comercializare, în practica bancară, cel mai adesea, creditele de trezorerie concretizându-se sub două forme: avansul în cont curent; creditul pe termen mijlociu mobilizabil.

Avansul în cont curent reprezintă o formă simplificată de creditare a activităţii curente, în sensul că băncile continuă să facă plăţi în numele titularului de cont şi după ce acesta şi-a epuizat disponibilităţile, în cadrul unei limite, numită linie de credit sau plafon de creditare.

O altă formă a creditului de exploatare, cu facilitatea de refinanţare la termene scurte, dar care acoperă necesităţi de mijloace băneşti pe o durată mai mare este creditul pe termen mijlociu mobilizabil, prin acest credit acoperindu-se necesităţi legate de export, de constituirea unor stocuri sezoniere în agricultură şi în industria de prelucrare a materiilor prime agricole etc.

Creditarea gospodăriilor familiale şi a persoanelor particulare reprezintă o altă importantă categorie de operaţiuni active efectuate de către băncile comerciale. Aceste credite au ca destinaţie acoperirea necesităţilor legate de construcţia de locuinţe, achiziţionarea de bunuri durabile cu valoare mare sau chiar pentru susţinerea unor cheltuieli curente, sub forma creditelor fără o destinaţie stabilită în prealabil. Este vorba de aşa-zisele credite nonafectate.

Operaţiunile comerciale şi de comision reprezintă un grup special de operaţii ale băncilor comerciale, mai mult sau mai puţin legate de operaţiunile active şi pasive. Ele privesc tranzacţii de vânzare-cumpărare de devize efectuate cu prilejul mijlocirii de plăţi internaţionale, cu această ocazie, băncile urmărind realizarea unor profituri, ca diferenţă între cursul de vânzare şi cel de cumpărare al devizelor. De menţionat că, în mod curent, băncile nu fac tranzacţii cu mărfuri, însă pot apărea situaţii când băncile tranzacţionează acele bunuri care au servit drept gaj pentru creditele ce nu au fost onorate la scadenţă.

Pe lângă operaţiunile comerciale, băncile efectuează şi alte servicii adresate clienţilor, cum ar fi: operaţiuni de comision; operaţiuni de mandat.

În cadrul operaţiunilor de comision, banca acţionează în numele şi în contul clientului său, cele mai frecvente operaţiuni de acest gen fiind

Universitatea Spiru Haret

Page 27: 121360987 Banci Si Credite

27

cele care privesc efectuarea plăţilor, îndeosebi operaţiuni de remiteri, acreditive, incasso etc.

Remiterile sunt operaţiunile de transfer, la solicitarea clienţilor băncii, a unor documente, titluri, sume de bani etc. către terţi aflaţi în aceeaşi localitate sau în alte localităţi.

Acreditivul este o operaţiune de plată condiţionată efectuată de bancă în baza documentelor de încărcare şi expediere a mărfurilor, acreditivul însemnând, totodată, un transfer de sumă, ca urmare a unei investiri de încredere pe care clienţii o acordă unei bănci.

Incasso-ul presupune efectuarea serviciului de încasare de către o bancă a diverselor creanţe aparţinând clienţilor săi, creanţe sub formă de cambii, facturi şi alte hârtii de valoare.

O categorie distinctă a serviciilor bancare se concretizează în operaţiunile de mandat, operaţiuni efectuate la administrarea hârtiilor de valoare şi chiar la administrarea unor patrimonii, cum ar fi executori testamentari, gestionarea fondurilor de tutelă sau a diverselor fundaţii etc.; pentru efectuarea operaţiunilor de mandat, băncile percep comisioane, acestea servind pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de prestarea serviciilor în cauză şi reprezentând o sursă de profit pentru bancă.

4.3. Bilanţul băncii

La sfârşitul anului, rezultatele financiare ale tuturor operaţiunilor realizate de către banca comercială se reflectă în bilanţul contabil, care cuprinde activele şi pasivele băncii.

Structura generică activelor şi a pasivelor este prezentată în tabelul nr.1.

Tabelul nr.1

Structura generică a bilanţului băncii comerciale

Active % Pasive % 0 1 2 3

Credite acordate firmelor 15 Depozite tranzacţionabile 10 Credite de consum 8 Depozite de economii

şi pe termen scurt 41

Credite ipotecare 28 Depozite pe termen lung 16 Credite interbancare 5 Total depozite 67 Alte credite 4 Împrumuturi de la bănci 6

Universitatea Spiru Haret

Page 28: 121360987 Banci Si Credite

28

Tabelul nr.1 (continuare) 0 1 2 3

Total credite 60 Alte împrumuturi 13

Titluri guvernamentale 13 Total împrumuturi 19 Alte titluri 10 Alte pasive 6 Total titluri 23 Capitalul băncii 8 Active lichide 5 Alte actve 12 Total active 100 Total pasive 100

Activele băncii comerciale cuprind următoarele elemente:

creditele, care reprezintă categoria principală de active ale băncii, fiind compuse din:

• creditele acordate firmelor, pe care acestea le folosesc pentru finanţarea producţiei şi comercializării, precum şi a investiţiilor în bunuri de capital; aceste împrumuturi trebuie să fie garantate adesea prin colaterale, care reprezintă active angajate de către firmă pentru acoperirea eventualelor neplăţi ale principalului şi dobânzii către bănci;

• creditele de consum, acordate populaţiei pentru cumpărarea de automobile, mobilă, bunuri casnice durabile, materiale pentru recondiţionarea locuinţei; de regulă aceste împrumuturi capătă forma creditului în rate, aranjament prin care principalul şi dobânda se plătesc prin rate periodice egale, până la scadenţă, ratele dobânzii fiind fixe sau ajustabile. Acest credit poate fi şi sub forma creditului reînnoibil, precum credit-cardul, cel împrumutat putând folosi automat, după nevoie, o sumă de bani aprobată global, sumă plafon;

• creditele pentru imobilizări reale, acordate pentru finanţarea cumpărării de pământ, construcţii sau anexe imobiliare, în special de către firme, dar şi, în mai mică măsură, de către populaţie. Aceste împrumuturi au crescut îndeosebi datorită expansiunii formei creditelor pe bază de ipotecă (ipotecare), garantate prin titlu de proprietate asupra activului real;

• creditele interbancare (exprimate în monedă centrală), de regulă pe o durată de 1 zi, dar şi cu maturităţi mai mari, împrumuturile având de valori mari, băncile fiind atât creditori, cât şi debitori;

titluri de valoare, incluzând bilete, bonuri şi obligaţiuni emise de către stat sau de către autorităţile locale;

Universitatea Spiru Haret

Page 29: 121360987 Banci Si Credite

29

active lichide, care sunt utilizate ca mijloc de schimb, având următoarele componente: lichiditatea valutară; depozitele de rezervă, utilizate pentru cumpărarea de titluri, de cambii etc.; soldurile corespondente, conturi de depozit deschise cu alte bănci, numite bănci corespondent; lichiditatea (numerarul) în curs de colectare, reprezentând cecuri sau alte ordine de plată încă neîncasate. În structura activelor băncilor dezvoltate, împrumuturile au o pondere de peste 50%, adesea cca 60%, ponderea titlurilor variind între 15-30%, iar lichiditatea sub 4%, restul reprezentând alte active, tendinţe pe termen lung fiind diminuarea ponderii lichidităţii şi a creditelor bancare şi creşterea ponderii titlurilor şi a altor active, precum derivativele şi alte inovaţii financiare.

Pasivele băncii comerciale cuprind următoarele componente: pasivele necontrolabile –componente de pasiv; odată emise de

către bancă, clientul este cel care decide modul de utilizare a acestui instrument (cu toate că banca poate decide să nu emită acel instrument). Există 4 tipuri principale de asemenea pasive: depozite de tranzacţionare, care cuprind depozitele la vedere şi alte depozite operabile prin cec, de regulă nepurtătoare de dobândă; depozitele de economii la termen, precum carnete cu cupoane şi conturi de economii ale micilor deponenţi; conturi de depozit ale pieţei monetare, de valori mari, care, de regulă, nu au maturităţi stabilite; lichidităţi cu plata amânată – plăţi încă neefectuate de către bănci sau care nu au fost încă înregistrate;

pasivele controlabile – pasive ale căror sume băncile le pot uşor determina pe lună, pe săptămână sau chiar pe zi, cuprinzând: depozite la termen la purtător, precum certificatele de depozit – sunt înscrisuri emise de către bancă prin care se autentifică faptul că deţinătorul are un depozit a cărui valoare este denominată pe certificat (aceste instrumente au maturităţi diverse, predominând cele pe 6 luni, adesea fiind negociabile pe piaţa monetară); fonduri cumpărate – împrumuturi pe termen scurt angajate pe piaţa monetară, îndeosebi de la alte bănci (în monedă centrală); alte împrumuturi, care cuprind vânzări de titluri răscumpărabile (împrumutul fiind pe durata aranjamentului de răscumpărare), împrumuturi de la Banca centrală şi

Universitatea Spiru Haret

Page 30: 121360987 Banci Si Credite

30

pasive în eurovalute; titluri (bonuri şi obligaţiuni) subordonate – instrumente ale pieţei de capital, multe similare obligaţiunilor emise de către firme, deţinătorii acestora având drepturi subordonate; în caz de faliment al băncii, aceştia îşi primesc creanţele după ce toţi ceilalţi creditori ai băncii au fost plătiţi.

În pasivul bilanţului băncii, depozitele tranzacţionabile deţin o pondere de 8-11%, depozitele la termen, peste 15%, cele de economii, cca 40%, alte împrumuturi, între 25-30%, tendinţa în ultima perioadă fiind aceea de reducere a dependenţei băncilor de depozite şi de creştere a ponderii celorlalte pasive.

Capitalul propriu reprezintă diferenţa dintre activele totale şi pasivele totale, având o pondere, în medie, de 6-8% din activele băncii, el reprezentând averea netă a băncii, fondurile pe care banca este stăpână, cuprinzând şi valoarea acţiunilor proprietarilor.

5. Alte instituţii bancare de depozit

5.1. Instituţii de economisire

Instituţiile de economisire cuprind bănci de economii şi asociaţii de împrumuturi şi economii. Tradiţional, aceste instituţii sunt specializate în distribuirea împrumuturilor ipotecare celor care doresc să cumpere locuinţe, reducând consecinţele asimetriei informaţionale specifică acestor împrumuturi, în beneficiul clienţilor.

Ca şi băncile comerciale, instituţiile respective emit depozite tranzacţonabile, diferenţiindu-se de ele prin modul cum îşi alocă activele; de regulă, activitatea lor este reglementată prin normative speciale.

Analiza structurii activelor şi pasivelor instituţiilor de economisire evidenţiază că, similar băncilor comerciale, ele îşi finanţează activele prioritar prin emisiunea de depozite; în schimb, modul de alocare a activelor diferă de cel al băncilor comerciale, ponderea principală deţinând-o împrumuturile ipotecare, care variază între 55-65%.

Structura generică a activelor şi a pasivelor este prezentată în tabelul nr. 2.

Tabelul nr.2

Universitatea Spiru Haret

Page 31: 121360987 Banci Si Credite

31

Structura generică a bilanţului instituţiilor de economisire

Active % Pasive %

Numerar şi titluri 17 Total depozite 59 Împrumuturi ipotecare 54 Împrumuturi

guvernamentale 19

Titluri ipotecare 9 Alte împrumuturi 11 Împrumuturi comerciale 4 Alte pasive 3 Împrumuturi de consum 7 Capitalul băncii 8 Alte active 9 Total active 100 Total pasive 100

Împrumuturile ipotecare, care domină structura activelor,

finanţează cumpărarea de bunuri de capital, precum case sau terenuri, cel împrumutat putând utiliza bunul în timpul derulării împrumutului, fiind însă obligat să plătească regulat rate din principal şi dobândă. Băncile de economii şi asociaţiile (casele) de împrumuturi şi economii s-au specializat în împrumuturi ipotecare, specializare care le-a conferit forţă, dar le-a indus şi slăbiciune. Forţa a constat în dezvoltarea de tehnici pentru diminuarea consecinţelor selecţiei adverse şi ale hazardului moral, endemice împrumuturilor ipotecare. Slăbiciunea a fost determinată de riscurile mai mari în ce priveşte rata dobânzii, datorită maturităţilor mai mari ale acestor împrumuturi (15-30 ani), în condiţiile unor rate ale dobânzii fixe sau insuficient ajustate ale acestor împrumuturi.

Titlurile ipotecare reprezintă, aşa cum s-a mai arătat, titluri de participare la câştigurile din principal şi dobânzi aferente unui grup de ipoteci cu caracteristici similare, precum riscurile şi maturităţile. Multe din aceste titluri sunt emise de către instituţii (agenţii) guvernamentale, care cumpără împrumuturi ipotecare de la instituţiile de economisire, plătind acestora o taxă pentru a continua să colecteze principalul şi dobânda în numele lor, grupându-le şi segregându-le, după caracteristici similare, şi apoi vânzându-le, în bună parte chiar instituţiilor de economii, cu randamente bazate pe plăţile principalului şi dobânzii, derivate din câştigurile fundamentale ale împrumuturilor.

Universitatea Spiru Haret

Page 32: 121360987 Banci Si Credite

32

Alte împrumuturi şi active cuprind împrumuturi de consum şi comerciale, care deţin o pondere de cca 10% din active, active lichide, împrumuturi guvernamentale şi locale, care împreună reprezintă cca 17 % din active.

Evoluţia instituţiilor de economisire a înregistrat o dinamică descendentă în ultimii 20 de ani, volumul depozitelor acestora diminuându-se cu 25-30%. Printre cauzele responsabile de această involuţie sunt practicile bancare frauduloase, expunerile la riscul ratei dobânzii fragilizând aceste instituţii, managerii asumându-şi activităţi foarte riscante. În acest context, reglementările bancare şi garantarea depozitelor menţin încă problema semnificativă a hazardului moral, primele plătite deponenţilor de către instituţiile de garantare nefiind corespunzătoare riscurilor cu care aceştia se confruntă

5.2. Cooperativele de credit

Cooperativele de credit sunt instituţii de depozit care acceptă depozite şi acordă împrumuturi numai în relaţie cu un grup închis de indivizi. Dacă în trecut acest grup cuprindea indivizi din firme afiliate la cooperativă, în prezent acest grup s-a extins, membrii săi fiind aceia care acceptă şi îndeplinesc condiţiile impuse contractual de către cooperativă, aceste instituţii fiind specializate în acordarea de credite de consum, unele implicându-se şi în derularea împrumuturilor ipotecare.

Structura generică a activelor şi pasivelor acestor instituţii este prezentată în tabelul nr. 3.

Tabelul nr.3

Structura generică a bilanţului cooperativelor de credit

Active % Pasive % Împrumuturi 66 Depozite participative 86 Titluri 24 Alte pasive şi capitalul

băncii 14

Active lichide 6 Alte active 4 Active totale 100 Pasive totale 100

Universitatea Spiru Haret

Page 33: 121360987 Banci Si Credite

33

Depozitele participative ale membrilor reprezintă peste 80% din pasivele şi capitalul cooperativei, iar împrumuturile acordate membrilor reprezintă peste 66% din totalul creditelor acestora.

Cooperativele de credit sunt relativ necomplicate, fiind instituţii nonprofit, ele acceptând depozite şi acordând credite numai în raporturi cu membrii săi, dobânzile percepute fiind mai mici decât cele ale băncilor, în timp ce dobânzile la depozite sunt ceva mai ridicate.

Membru al cooperativei poate fi de, regulă, un individ asociat unei firme sau profesii (ocupaţii), ceea ce oferă două avantaje: limitează clientela cooperativei la oameni cu venituri sigure, ce pot furniza fonduri pe care cooperativa le poate împrumuta altor membri, care sunt de mai bună-credinţă decât clienţii băncilor comerciale, riscurile şi costurile cooperativei reducându-se astfel; membrii pot beneficia de exceptarea de la anumite impozite, ceea ce conferă cooperativelor avantaje suplimentare faţă de alte instituţii de depozit. Cooperativele de credit se afirmă în calitate de concurenţi ai creditului bancar cu amănuntul (individual), circumscrise unei comunităţi bine definite local, ai cărei membri interacţionează şi au interese comune privind obiectivele comunităţii; ele servesc membrii asemănător modului cum băncile comerciale servesc clienţii familiali, gospodăriile, astfel că, treptat, aceste cooperative au început să se confrunte cu aceleaşi probleme ca şi băncile, în ultima perioadă cooperativele confruntându-se cu riscuri importante, unele cooperative realizând speculaţii cu derivative pentru a-şi creşte veniturile.

5.3. Băncile de afaceri

Băncile de afaceri sunt bănci de depozit, care s-au specializat în operaţiuni de finanţare a investiţiilor, finanţare realizată pe seama depozitelor constituite de ele pe termen lung şi a atragerii de capitaluri prin emisiuni de valori imobiliare. Ele oferă clienţilor sprijin financiar direct, prin participaţii de capital (cumpărări de acţiuni), sau indirect, prin preluarea datoriilor acestora sub formă obligatară.

Operaţiile financiare ale băncilor de afaceri pot fi grupate în trei categorii:

• operaţiuni cu titluri, concretizate în: emisiunea de titluri pentru terţi, garantând plasamentul acestora; achiziţionarea de acţiuni în contul propriu; realizarea de oferte publice de cumpărare şi vânzare etc.;

Universitatea Spiru Haret

Page 34: 121360987 Banci Si Credite

34

• operaţiuni specifice băncilor comerciale, de colectare a depozi-telor şi de acordare de credite;

• operaţiuni de inginerie financiară, constând în finanţarea proiec-telor complexe, restructurarea financiară a firmelor, fuziuni-achiziţii, operaţiuni imobiliare.

Băncile de afaceri îndeplinesc şi rolul de consilieri în managementul financiar al firmelor, încasând comisioane importante.

Cel mai adesea, aceste bănci se regăsesc ca societăţi de portofoliu. Funcţionalitatea lor este dublă: a asigura valorificarea cât mai eficientă a capitalurilor prin sporirea dividendelor obţinute, pe de o parte, a favoriza creşterea influenţei lor în conducerea societăţilor pe acţiuni, în orientarea politicii lor economice, de investiţii mai ales, pe de altă parte.

Relaţia bancă – agent economic este privită în dublu sens, nu numai de la bănci spre firmă, ci şi invers, mai ales sub impactul privatizării, când fluxurile financiare îşi caută vadul profitabil

Un domeniu în care se implică în mod frecvent băncile de afaceri îl constituie achiziţionarea de întreprinderi şi realizarea de fuziuni între firme; adesea, din aceasta rezultă regrupări de societăţi transnaţionale, Marea Britanie fiind piaţa cea mai deschisă din Europa în materie de achiziţii şi fuziuni.

O operaţie preliminară achiziţionării firmelor în scop de privatizare este răscumpărarea integrală pentru management. După consolidarea întreprinderii şi ridicarea nivelului ei de rentabilitate se procedează la revânzarea acesteia, cu câştiguri însemnate pentru intermediari. Vânzarea de întreprinderi se poate realiza de către societăţi conglomerat, care renunţă la unele tipuri de activităţi sau la unele unităţi amplasate teritorial neconvenabil; în acest sens, pot fi avute în vedere firme ce nu pot fi preluate de către moştenitori sau întreprinderi rău administrate şi care obţin rezultate slabe etc.

Băncile de afaceri se implică atât ca intermediari financiari, cât şi ca participanţi cu aport de capital. Ele dobândesc posibilitatea de a revinde o parte din împrumuturile acordate către organismele de plasament colectiv de valori mobiliare.

Băncile de afaceri au deci ca obiectiv al activităţii lor, investirea depunerilor pe termen lung primite de la clienţi în participaţii la întreprinderi existente sau în formare, contribuind astfel la crearea şi

Universitatea Spiru Haret

Page 35: 121360987 Banci Si Credite

35

reorganizarea de mari întreprinderi. Diversificarea acestor bănci depinde de caracteristicile fiecărei ţări, diferenţiindu-se pe ţări.

În Marea Britanie, tradiţionalele case de comerţ, specializate în susţinerea tranzacţiilor comerciale, au evoluat spre activităţi de creditare şi de emisiune de titluri realizate de către firme. În SUA, băncile de investiţii, iniţial, preluau participaţii ale firmelor, ulterior operând asupra titlurilor în contul clienţilor, în prezent, dezvoltând activităţi de consiliere în operaţiuni de fuziuni şi achiziţii, de preluare a întreprinderilor . În Germania, activităţile băncilor de afaceri se realizează în cadrul unor departamente ale băncilor universale, care sunt bănci comerciale, care domină bursele de valori.

5.4. Bănci de trezorerie

Modernizarea pieţelor monetare, multiplicarea instrumentelor financiare au favorizat apariţia acestui tip de bănci, primele instituţii de acest fel fiind casele de scontare britanice, care operau scontarea efectelor comerciale pe baza fondurilor împrumutate pe termen scurt. În prezent, aceste case de scontare sunt intermediari între bănci, Trezorerie şi firme atât pentru plasarea lichidităţilor, cât şi pentru obţinerea de lichidităţi. Colectând lichidităţi de la bănci şi firme, ele plasează în titluri negociabile pe termen scurt, asigurând continuu cererea de lichidităţi.

Eurobăncile, acţionând pe piaţa interbancară, colectează fonduri pe bază de certificate de depozit şi acordă împrumuturi în devize, pe termen lung, ţărilor în curs de dezvoltare, organizând împreună cu băncile comerciale pooluri bancare, numite bănci consorţiale, activitatea lor înregistrând un proces de banalizare, de standardizare.

Se poate afirma că, de regulă, principala activitate a băncilor de trezorerie o constituie operaţiunile interbancare, atunci când realizează operaţiuni cu titluri, refinanţându-se pe piaţa monetară.

5.5. Instituţii de credit specializate

Ca intermediari în cadrul operaţiunilor de transfer al disponibilităţilor băneşti, ca formă specifică a circulaţiei capitalurilor, aceste instituţii constituie principalii participanţi la piaţa creditului pe termen mijlociu şi lung.

Universitatea Spiru Haret

Page 36: 121360987 Banci Si Credite

36

În operaţiunile de mobilizare a resurselor de creditare şi plasamentul acestora, instituţiile de credit specializate se afirmă în două direcţii: unele sunt specializate în mobilizarea disponibilităţilor din economie, ca sursă importantă de constituire şi sporire a capitalurilor băneşti; altele au în vedere distribuirea în ramuri şi sectoare în care s-au specializat, prin aceasta urmărindu-se tocmai creşterea profitabilităţii operaţiunilor de intermediere şi valorificare a capitalurilor.

Băncile şi celelalte instituţii de credit sunt specializate fie în finanţarea unor ramuri care nu prezintă interes pentru băncile comerciale, fie în creditarea unor obiective speciale, grupându-se, cel mai adesea, în următoarele categorii: bănci ipotecare, bănci agricole, companii sau trusturi de investiţii, bănci de comerţ exterior, societăţi financiare.

Băncile ipotecare sunt acele bănci specializate care îşi mobilizează resursele prin emiterea unor hârtii de valoare specifice, numite înscrisuri funciare, garanţia acestora reprezentând-o valorile imobiliare ipotecate. Băncile ipotecare pot fi de tip urban, dacă garanţia o reprezintă clădirile, sau de tip rural, atunci când pământul se constituie ca obiect al ipotecii. Caracteristic băncilor de credit ipotecar rural este faptul că ele acordă, de regulă, credite neproductive sau de consum proprietarilor funciari.

Fermierii apelează şi ei la băncile de credit ipotecar rural, dar cel mai frecvent se adresează băncilor agricole. Creditele acordate de către băncile agricole au ca destinaţie efectuarea unor cheltuieli cu inventarul agricol, cu amenajarea de irigaţii, cumpărarea de animale, îngrăşăminte etc., principala trăsătură a acestor credite fiind faptul că au un caracter productiv.

Companiile sau trusturile de investiţii sunt organisme de credit care mobilizează capitaluri prin emisiunea titlurilor de valori mobiliare proprii (acţiuni, obligaţiuni) pe care le investesc în sectoare productive, precum: industrie, construcţii, transporturi etc. Funcţia principală a acestora este aceea de a acumula capitalurile rentierilor şi economiile populaţiei în vederea efectuării de plasamente pe termen mediu şi lung în sfera investiţiilor.

Băncile de comerţ exterior s-au afirmat în sfera bancară încă de la începutul secolului al XX-lea, ca urmare a expansiunii activităţii de export şi a implicării din ce în ce mai mult a statului în activitatea bancară. Activitatea băncilor de comerţ exterior este marcată de conţinutul principalelor categorii de operaţiuni pe care le

Universitatea Spiru Haret

Page 37: 121360987 Banci Si Credite

37

realizează. Băncile de comerţ exterior nu monopolizează întreaga activitate bancară specifică relaţiilor externe, ci cooperează în acest scop şi cu celelalte bănci. În unele ţări, în condiţiile inexistenţei băncilor de comerţ exterior, statul promovează direct politici de susţinere a acestei activităţi prin intermediul unui grup de bănci independente, care în comun îşi asumă obligaţia de a efectua operaţiuni specializate de comerţ exterior, angajând în acest sens şi o parte a resurselor proprii.

Societăţile financiare, ca societăţi de credit, prezintă o importanţă aparte în cadrul sistemelor bancare din ţările occidentale. Acestea sunt instituţii de credit care desfăşoară o activitate specifică, stabilită prin lege sau convenţie. Principalele operaţiuni pe care le efectuează societăţile financiare sunt: leasing-ul, factoring-ul, acordarea şi garantarea de credite pe termen mijlociu şi lung pentru întreprinderi, creditarea mărfurilor cu plata în rate, garantarea locuinţelor pe bază de ipotecă, gestiunea mijloacelor de plată etc.

În majoritatea ţărilor, statul reglementează şi supraveghează activitatea de economisire prin garantarea depozitelor formate la aceste instituţii, protejându-i astfel pe cei ce economisesc. Pentru a stimula preferinţa de a economisi, casele de economii şi cooperativele de credit practică instrumente şi scheme de economisire (certificate de economii, obligaţiuni cu premii, contracte de tipul „economiseşte pe măsura veniturilor” etc.) care să răspundă celor mai diverse opţiuni şi care să atragă, în special, pe cei ce economisesc în mod regulat.

6. Economia instituţiilor de depozit

6.1. Fundamente teoretice

Pentru a înţelege modul de funcţionare a instituţiilor de depozit, a băncilor este necesară înţelegerea teoriei modului cum acestea adoptă deciziile şi interacţionează cu pieţele în procesul emisiunii instrumentelor financiare, care se constituie în activele şi pasivele acestor instituţii.

O bancă este specializată în mod esenţial în emisiunea de depozite pentru clienţi, pentru care plăteşte dobânzi acestora, depozite utilizate pentru a acorda împrumuturi, încasând dobânzi de la clienţi.

Universitatea Spiru Haret

Page 38: 121360987 Banci Si Credite

38

Analiza economică a activităţii băncii se face cu următoarele ipoteze: depozitele sunt singura sursă de fonduri a băncii, aceasta neemiţând titluri; pentru depozite banca nu constituie rezerve, utilizând toate depozitele pentru împrumuturi; banca acordă numai împrumuturi comerciale; împrumuturile acordate nu au asociate riscuri; toate împrumuturile au aceeaşi maturitate; suma depozitelor, D, este egală cu suma împrumuturilor, C, adică, D = C.

Banca doreşte să obţină profituri, P, ca diferenţă dintre venituri, V, şi costurile economice, care includ costurile explicite, Ke, şi costurile implicite de oportunitate, Ko, adică costurile realizate de bancă prin alegerea unei activităţi în locul unei alte alternative de activitate, adică: P = V – K = V – (Ke +Ko) (1)

În mod simplificat se consideră o singură sursă de venituri, anume dobânzile din împrumuturile acordate, C, rata dobânzii la împrumuturi fiind r.c, şi avem deci: CrcV ×= (2)

Totuşi, banca dispune de surse de venituri nondobândă, precum: vânzarea, la un preţ de piaţă mai mare, a unor împrumuturi pe care le-a acordat altor instituţii financiare; taxe aferente gestiunii şi procesării plăţilor şi cheltuielilor referitoare la împrumuturi care nu sunt în conturile băncii; venituri din comercializarea instrumentelor derivate, utilizate în scopul acoperirii riscurilor; taxe percepute de către bănci petru serviciile aferente operării depozitelor (imprimarea cecurilor, compensarea cecurilor, transferuri între conturi etc.

O bancă realizează trei tipuri de costuri explicite de bază: • costuri explicite cu dobânzile, Ked, care depind de rata dobânzii

plătite de bancă la depozite, r.d., şi de dimensiunea depozitelor, D, care depinde de volumul împrumuturilor acordate, deci avem: DrdKed ×= (3)

• costurile cu resurse reale aferente depozitelor, Krd, pentru colectarea acestora, costuri tehnologice, umane şi informatice, care depind de mărimea depozitelor, care presupun efectuarea activităţilor corespunzătoare de gestionare, cu cheltuieli aferente;

• costuri cu resurse reale aferente împrumuturilor, Krc, care depind de mărime împrumuturilor acordate.

Universitatea Spiru Haret

Page 39: 121360987 Banci Si Credite

39

Totodată, banca realizează costuri aferente provizioanelor pentru pierderi din împrumuturi, provizioane care constau în completarea rezervelor legal constituite pentru acoperirea eventualelor pierderi.

După cum am arătat, banca realizează costuri de oportunitate, determinate de faptul că trebuie să aloce factorii de realizare a activităţilor unei anumite alternative, astfel că relizează costuri reale implicite de oportunitate.

Totalul costurilor economice ale băncii va fi: K = Ke.d. + Kr.d. + Kr.c. + Ko (4) acesta depinzând de volumul depozitelor şi împrumuturilor realizate de către bancă.

Profitul băncii se va determina, pe baza elementelor de mai sus, astfel: ( )KrcKrdDrdCrcP +−×−×= (5)

Formula de mai sus evidenţiază două concluzii importante: ratele dobânzii sunt foarte importante pentru bancă, ele afectând atât veniturile, cât şi cheltuielile; dacă celelalte condiţii rămân constante, profitul băncii creşte dacă ratele la împrumuturi cresc mai repede decât ratele la depozite; costurile cu resurse reale, necesare realizării depozitelor şi împrumuturilor, influenţează semnificativ profitul băncii, având în vedere înalta calificare a personalului, calitatea şi performanţele tehnologiilor etc.

În plus, profitul este influenţat şi de veniturile, Vs, şi costurile Ks aferente serviciilor specifice activităţilor bancare, diferenţa dintre acestea (Vs – Ks) ajustând adesea benefic profitul băncii.

Modul cum banca încearcă să-şi maximizeze profitul depinde de condiţiile pieţei în care acţionează, analiza economică realizându-se în ipoteza pieţelor bancare cu concurenţă perfectă, în care fiecare bancă este una dintre numeroasele bănci care emit depozite şi acordă împrumuturi, clienţii băncii percepând similar depozitele şi împrumuturile tuturor băncilor.

Colectarea de depozite pentru acordarea de împrumuturi de către bancă are ca scop maximizarea profitului acesteia, profitul fiind maximizat atunci când (în punctul în care) ultimul leu (euro, dolar etc.) de

Universitatea Spiru Haret

Page 40: 121360987 Banci Si Credite

40

creştere a depozitelor şi împrumutat clienţilor produce băncii profit economic zero. Dacă profitul economic obţinut de către bancă din ultimul leu acordat cu împrumut este pozitiv, este profitabil pentru bancă să acorde împrumuturi în continuare, în caz contrar acordarea de împrumuturi în continuare fiind neprofitabilă pentru aceasta.

Venitul marginal al băncii reprezintă venitul obţinut din ultimul leu suplimentar împrumutat, banca fiind profitabilă până la punctul în care acest venit adiţional este egal cu costurile adiţionale reclamate de acest ultim leu acordat cu împrumut, venitul marginal depinzând de rata de piaţă a dobânzii la împrumuturi, r.c., dependenţă evidenţiată prin curba venitului marginal, care reprezintă toate combinaţiile de venit marginal şi împrumuturi acordate, evidenţiate pe orizontală, corespunzător ratelor de piaţă ale dobânzii la împrumuturi, evidenţiate pe verticală.

Suplimentul de cost total al băncii, compus din cele trei elemente, reclamat pentru a obţine un leu depozite destinat acordării de împrumut reprezintă costul marginal al băncii; dependenţa evoluţiei costurilor marginale totale de variaţia volumului depozitelor este evidenţiată prin curba costului marginal, care este înclinată în sus, deoarece creşterea volumului depozitelor determină creşterea costurilor resurselor.

Maximizarea profitului băncii presupune ca banca să acorde împrumuturi până când rata dobânzii de piaţă a împrumuturilor egalează costul marginal, care este suma ratei de piaţă a dobânzii la depozite şi a costurilor marginale ale resurselor reale aferente depozitelor şi împrumuturilor. Prin urmare, în funcţie de variaţia ratei la împrumuturi, banca modifică volumul împrumuturilor de-a lungul curbei costului marginal, ceea ce înseamnă că odată cu creşterea ratei la împrumuturi creşte şi venitul marginal, care se deplasează în sus, banca mişcându-se de-alungul curbei costului marginal pentru a creşte volumul împrumuturilor, şi deci pentru a maximiza profitul, astfel că această curbă a costului marginal înclinată în sus reprezintă curba ofertei de împrumuturi, prezentată în figura nr. 2.

Universitatea Spiru Haret

Page 41: 121360987 Banci Si Credite

41

Figura nr. 2. Curba ofertei de împrumuturi unde:

I = volumul împrumuturilor; VM = venitul marginal; ri = rata dobânzii la împrumuturi; rd = rata dobânzii la depozite; CMd = costul marginal al resursele aferente depozitelor; CMi = costul marginal al resurselor aferente împrumuturilor.

În plus, pentru a-şi maximiza profitul economic, o bancă emite

depozite până la punctul la care rata dobânzii la depozite egalează venitul marginal net din împrumuturi, ce reprezintă rata de piaţă a împrumuturilor minus costul marginal al resurselor reale aferente depozitelor şi împrumuturilor. Deci, după cum se modifică rata dobânzii la depozite, banca variază depozitele sale de-a lungul curbei venitului marginal net, ceea ce înseamnă că această curbă înclinată în jos reprezintă curba cererii de depozite, prezentată în figura nr. 3.

VM2

VM1

CM = rD+CMD+CMI = Curba ofertei de imprumuturi

VM,CM ($/$)

100 150

rI1=0,06

I

rI2=0,06

Universitatea Spiru Haret

Page 42: 121360987 Banci Si Credite

42

Figura nr. 3. Curba cererii de depozite

Conform teoriei concurenţei perfecte pe pieţele bancare, rata de

echilibru a dobânzii pe piaţa împrumuturilor bancare este rata dobânzii la care cantitatea de împrumuturi oferite de bancă egalează cantitatea de împrumuturi cerute de către public. Pe de altă parte, teoria evidenţiază că rata de echilibru a dobânzii la depozite bancare reprezintă rata la care cantitatea de depozite cerută de către bănci este egală cu cantitatea de depozite oferite de public. Schimbările în oferta şi cererea pe cele două pieţe induc variaţii fie în rata dobânzii la împrumuturi, fie în rata dobânzii la depozite. O bancă de monopol sau un grup de coordonare bancară acoperă întreaga cerere de piaţă a împrumuturilor, acordând împrumuturi până la punctul în care venitul marginal din împrumuturi egalează costul marginal total al acordării împrumutului, solicitând rata la împrumut pe care publicul vrea şi este capabil s-o plătească pentru acest volum de împrumuturi

Desigur, situaţia economiei, stabilitatea pieţelor financiare şi a ratelor dobânzii şi alţi factori afectează veniturile şi costurile instituţiilor de depozit, însă un factor determinant al profitabilităţii acestora îl constituie managementul băncii şi, în acest sens, există câteva teorii alternative referitoare la managementul băncii:

rD1

ri-CMD-CMI=Curba cererii de depozite

rI,rD,CMD,CMI ($/$)

100 150

rD1=0,03

rD2=0,03 rD

12

D

rD12

Universitatea Spiru Haret

Page 43: 121360987 Banci Si Credite

43

Doctrina împrumuturilor reale, care consideră că împru-muturile trebuie să fie acordate prioritar celor ce finanţează producţia sau comercializarea bunurilor fizice, deoarece astfel se asigură recuperarea rapidă a împrumuturilor, după vânzarea acestora, lichiditatea împru-muturilor fiind ridicată, împrumuturile caracterizându-se prin autolichiditate, iar riscurile sunt reduse, chiar dacă nivelul profiturilor nu este prea ridicat.

Această doctrină ridică două probleme: prima, dacă băncile se limitează la împrumuturi pe termen scurt, cu lichiditate ridicată, deci cu riscuri scăzute, ele vor trebui să accepte venituri mai mici din împrumuturi; a doua, în cazul în care economia este în recesiune şi cei împrumutaţi nu-şi mai vând produsele, conform doctrinei, băncile vor considera că împrumuturile nu-şi mai asigură lichiditatea şi nu vor mai împrumuta clienţii, stimulând căderea în continuare a economiei şi, evident, a activităţilor bancare.

Salvarea doctrinei menţionate s-a realizat parţial prin crearea Băncii centrale, în calitate de creditor de ultimă instanţă, asigurând lichiditatea sistemului bancar în ansamblu şi permiţând astfel băncilor să respecte această doctrină.

Teoria lichidabilităţii, care susţine necesitatea ca instituţiile de depozit să deţină în portofoliu un mix de împrumuturi ilichide şi de titluri mai lichide, precum titluri guvernamentale şi bilete negociabile, uşor convertibile în numerar, acestea din urmă acţionând ca o rezervă secundară, suplimentând rezerva primară compusă din active lichide, rezervă utilizabilă în cazul apariţiei unor probleme de lichiditate.

Teoria abordării venitului anticipat, care consideră necesar ca instituţiile de depozit să acorde împrumuturi mai lichide prin emiterea lor ca împrumuturi în rate , care generează venit în forma plăţilor periodice de principal şi de dobândă. Deoarece banca primeşte continuu fluxuri de plăţi de la cei împrumutaţi, această abordare măreşte autolichiditatea împrumuturilor mai mult decât în cazul doctrinei împrumuturilor reale, chiar împrumuturi în rate pe termen lung putând genera lichiditate lună de lună. Această abordare a reprezentat o cotitură în managementul instituţiilor de depozit, fiind pe larg utilizată şi în prezent.

Teoria abordării conversiei fondurilor, care susţine ca mana-gerii să încerce să furnizeze active cu maturităţi specifice, prin emisiunea de pasive cu maturităţi asemănătoare, asigurându-se astfel că marja

Universitatea Spiru Haret

Page 44: 121360987 Banci Si Credite

44

dobânzii nete a băncii va fi fixată peste limita scurtă a spectrului maturităţilor, prin urmare va proteja profitabilitatea portofoliului împru-muturilor pe termen scurt împotriva riscului de rată a dobânzii.

Teoria abordării managementului active-pasive, care accentu-ează necesitatea determinării simultane, interdependente a caracteristicilor activelor şi pasivelor instituţiilor de depozit, problema care apare fiind aceea a coordonării alegerilor activelor şi pasivelor.

Răspunsul modern la această chestiune constă în a încerca combinarea şi acomodarea maturităţilor, banca alegând simultan ce active să deţină şi ce pasive să emită, în funcţie de riscurile ratei dobânzii cu care se confruntă. În acest sens, se utilizează, în mod obişnuit, managementul gapului, care se concentrează asupra diferenţei (gap) dintre volumul de active supuse unui anumit risc de rată a dobânzii şi volumul de active supuse aceluiaşi risc. O metodă mai sofisticată a managementului gapului utilizează conceptul de durată, care, în cazul unui instrument financiar din cadrul portofoliului de active al băncii, reprezintă măsura timpului mediu în cadrul căruia banca primeşte toate plăţile principalului şi dobânzii, aferente acestui instrument. Pentru a evalua expunerea globală a băncii la riscul de rată a dobânzii se utilizează analiza gapului duratei, gapul duratei reprezentând diferenţa dintre durata medie a activelor şi durata medie a pasivelor unei bănci. Dacă gapul duratei este pozitiv şi banca anticipează o creştere a ratelor de piaţă ale dobânzii, atunci banca poate căuta un vrenit net din dobândă mai înalt prin încercarea reconfigurării mixului băncii în funcţie de maturitate, pentru ca activele şi pasivele sale să realizeze un gap de durată negativ. Invers, dacă banca anticipează un declin al ratelor dobânzii pe piaţă, atunci un gap pozitiv al duratei semnifică o apropiere a structurii active-pasive.

6.2. Performanţele şi costurile bancare

a) Performanţele bancare Profitul este, în final, scopul esenţial al întreprinzătorului bancar

pe care acesta îl urmăreşte de-a lungul întregii sale activităţi de management, cumpănind cu grijă angajările pe linia procurării resur-selor şi utilizarea acestora, prin acordarea de credite, ţinând seama de toate riscurile posibile.

Universitatea Spiru Haret

Page 45: 121360987 Banci Si Credite

45

Profitul, exprimând o sumă în expresie absolută (fie că se prezintă ca atare, respectiv profitul brut, fie ca profit net, determinat după plata impozitelor), trebuie să fie raportat la principalele lui determinante, pentru a evidenţia interdependenţele în evoluţia performanţelor bancare şi pentru a releva instrumentele utilizabile în vederea îmbunătăţirii performanţelor.

Rata rentabilităţii financiare, RF, sau profitul raportat la capital este cea mai semnificativă expresie relativă a profitului, care măsoară rezultatele managementului bancar, în ansamblul său, şi arată, pentru acţionari, efectul angajării lor în activitatea băncii.

Rata rentabilităţii financiare se determină, aşa cum am arătat, prin raportul:

CPPNRF = (6)

Profitul net, PN, este evidenţiat după deducerea tuturor cheltuielilor şi taxelor, iar capitalul, CP, este considerat ca sumă a capitalului social, a profitului nerepartizat şi a fondurilor de rezervă. Acest indicator are o mare expresivitate, demonstrând, prin el însuşi, o multitudine de aspecte: gradul de generare a profitului, eficienţă operaţională, efectul de pârghie ş.a.m.d.

Rata rentabilităţii economice, RE, sau profitul raportat la active, reflectă efectul capacităţii manageriale de a utiliza resursele financiare şi reale ale băncii pentru a genera profit.

Se apreciază că rata rentabilităţii economice este cea mai bună măsură a eficienţei bancare, întrucât exprimă direct rezultatul, funcţie de calitatea managementului specific al intermedierii bancare, de optimizarea operaţiunilor active în funcţie de un volum de resurse date:

ATPNRE = (7)

În concepţia bancară, resursele ce constituie obiect al intermedierii bancare, creanţele, reprezentând creditele acordate, sunt identificate cu precizie. În tot timpul activităţii de creditare se asigură păstrarea egalităţii surselor de provenienţă a fondurilor (respectiv, a creditorilor) şi, bineînţeles, a deţinătorilor cu utilizatorii acestora (respectiv, a debitorilor).

Deci, resursele ce fac obiectul intermedierii bancare şi veniturile ce reprezintă efectele utilizării lor sunt considerate la bănci, inclusiv în

Universitatea Spiru Haret

Page 46: 121360987 Banci Si Credite

46

contabilitate, ca fluxuri distincte. De aici faptul că dimensiunile veniturilor sunt mult mai mici decât în alte ramuri de activitate.

Veniturile brute realizate ca urmare a modului de utilizare a activelor, diminuate cu sumele plătite pentru resursele angajate, au un circuit propriu şi reprezintă în final, ca venituri nete, o expresie a eficienţei activelor bancare.

Venitul net stă, în ultimă instanţă, la baza calculului de determinare şi exprimare a profitului, care permite să se determine rata profitului, sau rentabilitatea gestiunii băncii, RP, ca raport între profitul net şi veniturile totale, VT:

venituri

netprofitVTPNRP == (8)

Aceasta se asociază cu indicatorul ratei utilizării activelor, RU, expresie a raportului între venituri şi active:

ATVTRU = = (9)

Asocierea este evidentă pentru a determina o corelaţie semnificativă: RERURP =× (10)

De mare expresivitate pentru bancă, în calitate de intermediar

financiar, este efectul de pârghie, de levier, levierul financiar, LF, reprezentând raportul dintre datoriile totale, DT, şi capitalul băncii, CP, al băncii, CPDTLF = .

Efectul de pârghie (levier), EL, arată gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare, împrumutate, serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu (al rentabilităţii financiare), determinarea acestuia făcându-se astfel: ( ) LFrdRPEL ×−= (11) unde rd reprezintă rata dobânzii bonificate.

Efectul de pârghie acţionează atunci când angajarea unor resurse noi este avantajoasă, respectiv, când costul resurselor este mai mic sau cel puţin egal cu rentabilitatea economică.

Se poate evidenţia următoarea relaţie directă: ( )LFRERF +×= 1 (12)

activevenituri

Universitatea Spiru Haret

Page 47: 121360987 Banci Si Credite

47

Indicatorii de rentabilitate rezultă din datele contabile care reflectă perioada de referinţă, în cele mai sintetice expresii ale sale: bilanţul şi situaţia veniturilor (sau contul de profit).

Indicatorii rentabilităţii, prezentaţi mai sus, sunt măsuri retrospective ale profitabilităţii, oferind informaţii referitoare la trecut ; pentru a determina performanţele profitabilităţii curente sau viitoare, se foloseşte un indicator prospectiv, numit marja dobânzii nete, determinat astfel:

100..

....... ×−

=TA

DKDVDM (13)

unde: V.D. = veniturile din dobânzi; K.D. = cheltuielile cu dobânzi.

Potenţialul prospectiv al marjei derivă din posibilitatea luării în considerare a realizărilor recente, pe fracţiuni de an, referitoare la ratele dobânzii la depozite şi împrumuturi, şi extrapolarea acestora pe perioada rămasă din an, metoda putându-se utiliza şi pentru perioade mai mari de 1 an.

Pe baza datelor din aceste documente contabile se determină şi indicatorii performanţei bancare.

Succesiunea calculelor este prezentată în tabelul nr.4. Tabelul nr.4

Indicatori de performanţă bancară

Indicator Exprimare Rata profitului (RP) Profit net

Venituri Rata utilizării activelor (RU) Venituri

Active Rata rentabilităţii economice (RE)

Profit net Active

Levier financiar(LF) Datorii totale Capitalul propriu

Rata rentabilităţii financiare (RF)

Profit net Capital

Marja dobânzii nete Venituri din dobânzi – Cheltuieli din dobânzi Active totale

Efectul de levier (EL) CapitalDatoriidobinziirata

VeniturinetProfit

×⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −

Universitatea Spiru Haret

Page 48: 121360987 Banci Si Credite

48

Dincolo de semnificaţia fiecărui indicator, evidentă prin determi-nantele sale, se remarcă legăturile între aceşti indicatori, prezentate mai sus.

b) Costurile bancare Optimizarea raportului între venituri şi costuri constituie o latură

esenţială a managementului bancar, sursă efectivă a creşterii profitului bancar. Acest aspect nu este numai o problemă strict bancară, ci şi o componentă importantă a activităţii economice, o expresie a evoluţiei economice de ansamblu, fiind o realitate fără de care analiza costurilor bancare n-ar avea întreaga semnificaţie.

Activitatea bancară de intermediere a circulaţiei capitalului şi de efectuare de servicii în strânsă legătură cu circuitul monetar este, pe de o parte, deosebit de utilă societăţii, iar pe de altă parte, ocupă un loc în continuă creştere în activitatea socială, respectiv în produsul intern brut.

Producţia imputată serviciilor bancare corespunde aproximativ produsului net bancar, reprezentând deci costul de funcţionare a băncilor.

Pe de o parte, se poate considera că, în condiţiile în care sistemul bancar în ţările dezvoltate are o funcţionalitate dată, cu cât cheltuielile privind activitatea bancară sunt mai mici, cu atât sistemul naţional respectiv este mai performant, din acest punct de vedere fiind necesară minimizarea costurilor bancare.

Examinarea raportului venituri-cheltuieli, raport important pentru fiecare bancă, scoate în evidenţă faptul că nu toate activităţile desfăşurate de către bănci au, prin ele însele, condiţii de autogestiune, că unele funcţiuni nu au venituri acoperitoare pe măsura cheltuielilor prilejuite şi că acestea îşi găsesc recuperarea global, deci prin umflarea preţurilor unor alte servicii desfăşurate de bănci.

Ideea că serviciile bancare, oricare ar fi ele, trebuie să fie plătite de cei care beneficiază, şi să nu fie transferate asupra altora, capătă tot mai mult circulaţie şi înţelegere, însă până la punerea în aplicare a acestui principiu este încă nevoie de timp, de o evoluţie care a început, dar care face încă paşi mici.

În activitatea băncilor, considerând ansamblul funcţiilor îndeplinite de ele în calitate de intermediari, trebuie să distingem două categorii mari ale costurilor: costul resurselor corespondent al materiei prime în întreprinderile industriale; costul de funcţionare (de prelucrare), distribuire şi recuperare a disponibilităţilor colectate.

Universitatea Spiru Haret

Page 49: 121360987 Banci Si Credite

49

În evoluţia lor, principalele elemente de structură a costurilor bancare au ritmuri specifice.

În ce priveşte evoluţia costului resurselor, acesta decurge din evoluţia dobânzii, determinată de condiţiile de piaţă în economie şi de orientările de politică a dobânzii.

În expresia sa medie, dobânda de piaţă are niveluri distincte, pornind de la taxa scontului până la dobânda de valorificare a diferitelor disponibilităţi, nivelul naţional al dobânzii depinzând de evoluţia puterii de cumpărare, de gradul de eroziune a capitalului, existând în acest cadru situaţii foarte diferite de la ţară la ţară şi, în acest sens, toate băncile au o situaţie egală în raport cu costul de obţinere a resurselor.

Pentru bancă este prioritară analiza componentelor costului de funcţionare, aşa cum sunt acestea abordate din punct de vedere bancar.

Cheltuielile de personal, implicând salarizarea şi sarcinile sociale aferente, reprezintă, de departe, cea mai importantă componentă a costurilor de funcţionare. Ca dimensiune semnificativă, personalul băncilor reprezintă în totalul populaţiei active cifre relativ apropiate în diverse ţări: 2,4 % (Franţa şi Marea Britanie), 2,5 % (Germania., Olanda), dar şi 2,6 % (Grecia), 2,8 % (Irlanda) şi 2,9 % (Belgia).

În aprecierea eficienţei activităţii personalului trebuie să se ia în considerare specificul specialistului bancar, care adesea acţionează ca sfătuitor, consultant, într-un cadru de dialog şi colaborare, de responsabilitate pentru el, şi de mare utilitate pentru client, fapt ce-l deosebeşte net de alt prestator de servicii. Pe de altă parte, trebuie evidenţiat că informatica şi tehnica modernă au fost implementate amplu, în ultimele decenii, revoluţionând tehnica bancară, facilitând munca şi acţionând în sensul creşterii productivităţii muncii.

Un aspect deosebit care ridică cheltuielile cu personalul este gradul înalt de calificare a angajaţilor bancari, calificare cerută de natura şi conţinutul activităţii lor, de responsabilităţile asumate, de tehnologiile informaţionale utilizate.

Cheltuielile generale şi amortismentul ca element ponderal de cost înregistrează o continuă creştere, sporind continuu cheltuielile legate de dezvoltarea reţelei (înfiinţarea de filiale şi ghişee) şi întărirea securităţii casieriilor şi sălilor de seifuri.

De asemenea, cheltuielile de investiţii şi amortizare (sau de plăţi pentru serviciile prestate de societăţile specializate de gestiune şi

Universitatea Spiru Haret

Page 50: 121360987 Banci Si Credite

50

informatică) sunt necesare în legătură cu extinderea şi perfecţionarea reţelei agregate pentru prestarea de servicii bancare: automatele bancare, terminalele de plăţi electronice şi reţelele aferente.

Rezervele reprezintă şi ele un important element al costului bancar, asigurând resursele necesare pentru acoperirea riscului decurgând din operaţiile de credit, al creanţelor irecuperabile. Determinate ca o destinaţie dată profitului brut, în cadrul ecuaţiei: profit brut = = rezerve + impozite + profit net, volumul rezervelor are valori substanţiale, întrecând adesea valoarea profitului net ce revine băncilor, fapt obişnuit pe plan mondial.

Printre impozitele şi taxele cuprinse în costurile bancare menţionăm: impozitele pe profit, impozitele asupra salariilor personalului, taxa asupra volumului creditului ce se include direct în dobânzile percepute de la clienţi, taxa asupra valorii adăugate, care se aplică numai asupra serviciilor prestate ca atare (comisioane).

În prezent, în condiţiile armonizării funcţionalităţii băncilor şi apropierii regimurilor legale existente în toate ţările dezvoltate, se acţionează pe scară largă pentru activizarea concurenţei, ceea ce înseamnă necesitatea diminuării cheltuielilor bancare, paralel cu creşterea veniturilor băncilor.

7. Lichiditatea bancară

Prioritare pentru activitatea oricărei bănci sunt două motivaţii: profitabilitatea şi asigurarea lichidităţii. Adesea, băncile se confruntă cu riscul lipsei de lichidităţi, care într-o anumită măsură constituie o problemă de costuri. Băncile sunt preocupate, pe de o parte, de a avea o lichiditate permanentă, iar pe de altă parte, de a-şi asigura o minimizare a costurilor.

Pentru bănci, lichiditatea înseamnă posibilitatea acestora de a asigura în orice moment efectuarea plăţilor cerute de creditorii lor. Aceasta înseamnă atât efectuarea de plăţi directe către clienţii lor în numerar, cât şi efectuarea de plăţi dispuse de titularii de conturi în favoarea altora, ce au conturi deschise la alte bănci. Pentru efectuarea acestor operaţiuni de plăţi, băncile trebuie să dispună de suficiente rezerve în numerar şi în conturi. În acest scop, fiecare bancă trebuie să aibă o bună imagine, să fie „fezabilă”, să dispună de plasamente ce pot fi uşor transformate în lichidităţi, să deţină

Universitatea Spiru Haret

Page 51: 121360987 Banci Si Credite

51

rezerve, astfel încât să aibă bune raporturi cu banca de emisiune, altfel spus, trebuie să deţină monedă centrală.

Într-o anumită măsură, activitatea oricărei bănci antrenează fluxuri de monedă centrală în mod automat, efect al serviciilor bancare efectuate clienţilor, din următoarele operaţiuni:

• depuneri de numerar făcute de clienţi în conturile lor, dacă acestea sunt preponderente solicitărilor(retragerilor). În timp ce pentru clienţi depunerile de numerar constituie o conversie a monedei fiduciare în monedă scripturală, pentru bancă efectul este de creştere a deţinerilor în monedă efectivă (tipul primar de monedă centrală);

• cedarea către alte bănci sau organisme specializate a deţinerilor de valută în conturile sale, producându-se astfel o alimentare a contului clientului cu monedă scripturală, înregistrându-se totodată o creştere a depozitului în moneda centrală;

• soldul favorabil care rezultă în urma compensării decontărilor interbancare, atunci când soldul încasărilor de la alte bănci pentru clienţii proprii este mai mare decât cel al plăţilor.

Toate aceste cazuri constituie premise favorabile pentru asigurarea lichidităţii bancare.

În situaţia când o bancă nu poate să-şi asigure în mod curent starea de lichiditate, ca urmare a faptului că relaţiile sale cu clienţii nu generează o creştere a resurselor, atunci ea va trebui să apeleze la recreditare, refinanţare, adresându-se băncii de emisiune sau angajând credite pe piaţa interbancară. Aceste credite (chiar dacă unele sunt pe o perioadă foarte scurtă, o zi sau câteva zile) vor însemna pentru bancă costuri care trebuie să fie acoperite, ceea ce, implicit, va duce la o creştere a cheltuielilor bancare.

Adesea, se consideră că asigurarea lichidităţii, în cele mai frecvente cazuri, este o problemă de conjunctură şi că riscul lipsei de lichidităţi odată apărut creează anumite probleme, restabilirea stării de lichiditate comportând anumite cheltuieli din partea băncii, care uneori pot avea o influenţă negativă. Pentru a preveni această situaţie, băncile trebuie să-şi supravegheze în permanenţă starea de lichiditate şi să găsească acele modalităţi de intervenţie care să impună costuri cât mai reduse.

Deşi, la prima vedere, lipsa de lichiditate pare a fi o chestiune conjuncturală, ea decurge dintr-o serie de corelaţii structurale ale resurselor şi plasamentelor băncii.

Universitatea Spiru Haret

Page 52: 121360987 Banci Si Credite

52

În economiile moderne, analiştii financiari acordă o mare atenţie prevenirii lipsei de lichidităţi a băncilor, prin optimizarea structurii activelor, avându-se în vedere două criterii: selecţia activelor, prin confruntarea profitabilităţii cu riscurile; diversificarea portofoliului plasamentelor.

Selecţia activelor, pe grupe şi în cadrul fiecărei grupe pe poziţii, trebuie să ţină seama, în primul rând, de gradul de lichiditate şi de riscul de neplată şi, în al doilea rând, trebuie avut în vedere riscul de piaţă ce decurge din modificarea preţului creditului, respectiv, al ratei dobânzii. Referitor la relaţiile directe cu beneficiarii creditelor (debitorii), băncile trebuie să analizeze situaţia economico-financiară a acestora şi să facă aprecieri asupra bonităţii lor, astfel încât rambursarea să opereze potrivit obligaţiilor contractuale.

Diversificarea portofoliului reprezintă o altă cale de optimizare a performanţelor bancare, prioritare fiind două scopuri principale: minimi-zarea riscului lipsei de lichidităţi; menţinerea şi creşterea profitului existent.

În principal, diversificarea portofoliului este subordonată principiului dispersării riscului încetării plăţilor de către bănci, însă, odată cu dispersarea acestui gen de risc, adesea se aplatizează rezultatele financiare, ceea ce duce la obţinerea unui nivel mediu al profitului.

Perseverarea către un anumit fel de plasamente şi anumite destinaţii amplifică în anumite cazuri riscurile, dar, totodată, măreşte dimensiunea profitului. Este de competenţa băncilor, prin strategia pe care o promovează, de a acţiona, pe o cale sau alta, în deciziile de plasament, respectiv în deciziile de creditare.

Tot mai multe ţări occidentale adoptă măsuri speciale de susţinere a stării de lichiditate bancară, cum ar fi: finanţarea băncilor de către stat; introducerea sistemelor de asigurare a depozitelor bancare; stabilirea obligaţiilor pentru bănci de a respecta anumiţi coeficienţi de lichiditate. Cu toate aceste măsuri asiguratorii, pe linia menţinerii lichidităţii, realitatea ne arată că riscul de faliment al băncilor nu trebuie subestimat.

SUMARUL CAPITOLULUI

Finanţarea economiei se realizează pe pieţele financiare, constituind finanţarea directă, şi prin mijlocirea unor instituţii specializate, numite intermediari financiari, precum băncile, reprezenând

Universitatea Spiru Haret

Page 53: 121360987 Banci Si Credite

53

finanţarea indirectă. Intermedierea financiară permite reducerea asimetriei informaţionale dintre împrumutaţi şi împrumutători, atenuând consecinţele selecţiei adverse şi ale hazardului moral în plasarea fondurilor.

Baterea primelor monete din metale, îndeosebi preţioase, s-a reali-zat în Orientul Apropiat, în Grecia şi în Roma, încă din Antichitatea tim-purie, activităţi cu specific bancar evidenţiindu-se din această perioadă; în sens modern, băncile au apărut în secolele XIII-XIV în Italia de Nord, de unde s-au răspândit în Europa, dezvoltându-se şi diversificându-se, în prezent motorul activităţilor bancare fiind SUA.

Băncile moderne îndeplinesc funcţii caracteristice, axate pe colectarea, gestionarea şi distribuirea resurselor monetare temporar disponibile, accentuându-se specificitatea acestora de intermediar financiar, în condiţii de creştere a concurenţei şi de restructurare a activităţii bancare, orientată treptat spre pieţele financiare, evidenţiindu-se 6 tipuri de instituţii bancare comune tuturor sistemelor bancare dezvoltate.

Băncile comerciale reprezintă principalul tip de instituţii bancare, activitatea de creditare, diversificată pe destinaţii, instrumente şi caracteristici, constituind esenţa funcţionării acestor bănci; transformarea depozitelor în credite contribuie determinant la realizarea finanţării în economie, configuraţia operaţiilor acestor bănci şi structura instrumentelor folosite evidenţiind puternica implicare a acestora pe pieţele financiare.

Diversificarea activităţilor bancare, adaptarea acestora la cerinţele clientelei şi nevoile economiei au condus la expansiunea altor instituţii de depozit, care reprezintă bănci cu activităţi specifice, orientate, precum: instituţii de economisire, cooperative de credit, bănci de afaceri, bănci de trezorerie, instituţii de credit specializate (bănci ipotecare, societăţi financiare, societăţi de investiţii etc.).

Teoria de bază a pieţelor bancare, a depozitelor şi a împrumuturilor consideră că băncile, pentru a-şi creşte veniturile, extind piaţa împrumuturilor, în condiţiile asumării unor costuri determinate de colectarea, gestionarea şi valorificarea depozitelor. Maximizarea profitului implică necesitatea ca banca să împrumute până la punctul la care rata de piaţă a împrumuturilor este egală cu costul marginal total, în

Universitatea Spiru Haret

Page 54: 121360987 Banci Si Credite

54

condiţii de concurenţă perfectă echilibrul presupunând acomodarea ofertei de împrumuturi a băncilor cu cererea de împrumuturi a clienţilor.

Performanţele bancare rezultă din compararea veniturilor şi costurilor, profitul reprezentând componenta esenţială de exprimare, prin indicatori specifici, a performanţelor. Doi indicatori sunt utilizaţi, în general, în acest sens, şi anume, raportul dintre profit şi active şi raportul dintre profit şi capitalul propriu al băncii, un indicator utilizat de către analişti fiind marja dobânzii nete, ca raport dintre diferenţa veniturilor şi costurilor cu dobânzile şi activele totale ale băncii.

Împreună cu profitabilitatea, lichiditatea reprezintă un obiectiv prioritar al managementului băncilor, prezervarea monedei centrale constituind o condiţie a asigurării lichidităţii; banca trebuie însă să promoveze o politică de optimizare a activelor, prin selecţia acestora şi prin diversificarea portofoliului, minimizarea riscului de lichiditate contribuind la consolidarea credibilităţii băncii şi la extinderea pieţei pe care ea acţionează.

TERMENI-CHEIE

Asimetrie informaţională Bancă comercială (de depozit) Bancă de afaceri Bancă de economii Bancă de trezorerie Bancă ipotecară Companie de investiţii Concurenţă perfectă Cooperativă de credit Credit Credit interbancar Depozit bancar Diversificarea portofoliului Faliment Funcţie a băncii Fuziune bancară Hazard moral Instituţie de economisire Intermediere financiară Lichiditate Lombardare Marja dobânzii nete Moneda centrală Monopol bancar Operaţiune bancară Operaţiune de report Optimizarea structurii activelor Profit Refinanţare Rescont Selecţia activelor Selecţia adversă Societate financiară Zaraf

Universitatea Spiru Haret

Page 55: 121360987 Banci Si Credite

55

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

• Intermedierea financiară este specifică finanţării directe, de către bănci. Precizaţi dacă afirmaţia este corectă şi explicaţi.

• Asimetria informaţională este avantajoasă pentru cei care primesc împrumuturi. Explicaţi de ce.

• Enumeraţi operaţiunile prin care o bancă îşi procură moneda centrală.

• Explicaţi deosebirile şi asemănările dintre băncile comerciale şi instituţiile de economisire.

• Precizaţi deosebirea dintre activ şi datorie a băncii. Capitalul este o datorie sau un activ?

• Care este deosebirea dintre împrumutul pe gaj şi operaţiunea cambială?

• Ce este lombardarea şi care este asemănarea ei cu rescontul? • Arătaţi asemănarea şi deosebirea dintre împrumutul ipotecar şi

titlul ipotecar. • Precizaţi care dintre instituţiile bancare sunt specializate în

operaţiuni de inginerie financiară şi enumeraţi câteva operaţiuni. • Enumeraţi şi interpretaţi costurile explicite ale băncii şi precizaţi

dacă costul de oportunitate este un cost explicit. • Prezentaţi deosebirea dintre costul mediu şi costul marginal al

băncii. • Precizaţi care este înclinaţia curbei cererii de depozite şi explicaţi

de ce. • Care dintre teoriile alternative ale managementului bancar este

cea mai adecvată condiţiilor actuale de funcţionare a băncilor? Explicaţi. • Prezentaţi relaţia dintre rata rentabilităţii financiare şi rata

rentabilităţii economice. • Care este indicatorul financiar prospectiv utilizat în analiza

activităţii băncii şi cum se determină acesta?

Universitatea Spiru Haret

Page 56: 121360987 Banci Si Credite

56

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

• Manolescu Gheorghe, Moneda şi politicile monetare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.

• Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

• Dardac Nicolae, Vâşcu Teodora, Monedă-credit, Editura ASE, 2003. • Apps Rod, Goacher David, The monetary and financial system,

Sheffield Hallan University, London, 1996. • Miller Roger LeRoy, VanHoose David D., Money, banking, and

financial markets, Thomson, South-Western, 2005. • Ritter Lawrence S, Silber William L., Principles of money, banking, and

financial markets, USA, 1991.

Universitatea Spiru Haret

Page 57: 121360987 Banci Si Credite

57

II. FIRMA BANCARĂ ŞI MANAGEMENTUL ACESTEIA

SCOPUL CAPITOLULUI este să asigure înţelegerea funcţionării

financiare a băncii, să explice principiile managementului băncii, în particular ale managementului riscului de credit şi al riscului de rată a dobânzii.

Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate URMĂTOARELE OBIECTIVE:

• Prezentarea specificului bilanţului bancar şi explicarea operaţiei de transformare a activelor, care reprezintă operaţia de bază a băncii, precum şi a implicaţiilor financiare ale acesteia.

• Cunoaşterea aspectelor esenţiale ale managementului băncii, pe componentele sale definitorii: al lichidităţii, al activelor, al pasivelor, al adecvării capitalului.

• Explicarea principiilor managementului riscului de credit şi al ratei dobânzii şi a posibilităţilor de măsurare a acestora.

• Prezentarea activităţilor extrabilanţiere ale băncii, determinate de accelerarea inovaţiilor financiare, şi evidenţierea efectelor acestora asupra performanţelor băncii.

INTRODUCERE

Banca este o firmă ca oricare alta, obiectul de activitate fiind însă specific. Scopul firmei bancare este acela de a obţine profit, obiectul său de activitate îl reprezintă producerea de împrumuturi, de monedă potenţial activă, iar procesul de producţie este constituit din transformarea resurselor, atrase şi proprii, depozite şi capital, în produse, în împrumuturi diverse, în acest sens firma bancară realizând servicii, dar şi produse derivate, auxiliare, rebuturi şi reziduuri.

Universitatea Spiru Haret

Page 58: 121360987 Banci Si Credite

58

Fundamentele funcţionării firmei bancare sunt reflectate prin bilanţul contabil, profitabilitatea, lichiditatea şi riscurile fiind parametrii funcţionali definitorii ai firmei bancare, managementul firmei bancare vizând armonizarea acestora în contextul unui mediu concurenţial în continuă schimbare, inovarea de noi produse şi servicii urmărind acomodarea cererii şi ofertei de monedă şi de instrumente bancare prin tehnici şi proceduri bancare specifice.

1. Bilanţul băncii Pentru a înţelege cum operează o bancă, este necesar mai întâi să

examinăm bilanţul acesteia, care reprezintă o listă duală a activelor şi pasivelor sale şi, după cum sugerează elementele din această listă, ele sunt în echilibru, evidenţiindu-se egalitatea fundamentală a bilanţului: Active totale = Pasive totale (14)

În plus, bilanţul enumeră sursele fondurilor băncii (pasivele) şi utilizările (activele) pentru care acestea sunt alocate. Banca obţine fonduri prin angajarea de împrumuturi şi prin constituirea altor pasive, precum depozitele, şi utilizează aceste fonduri pentru a acorda împrumuturi şi a achiziţiona titluri financiare, banca realizând profit din diferenţa dintre veniturile, îndeosebi dobânzi percepute, din creditele acordate şi titlurile achiziţionate, pe de o parte, şi din cheltuielile efectuate, îndeosebi cu dobânzi plătite, pentru constituirea resurselor, a pasivelor sale, pe de altă parte.

Bilanţul tip al unei bănci comerciale este prezentat în tabelul nr.5.

Tabelul nr. 5 Bilanţul tip al băncilor

Nr. ACTIVE Sumă Nr. PASIVE Suma 0 1 2 3 4 5

1. Rezerve 10 1. Depozite operabile prin cec

170

2. Numerar şi depozite bănci

40 2. Depozite netranzacţionate 490

3. Titluri de valoare 210 2.1. Depozite de economii 210 3.1. Guvernamentale 150 2.2. Depozite mici la termen 160 3.2. Alte titluri 60 2.3. Depozite mari la termen 120 4. Credite acordate 680 3. Împrumuturi primite 260 4.1. Agenţi economici 180 4. Capital propriu 80

Universitatea Spiru Haret

Page 59: 121360987 Banci Si Credite

59

Tabelul nr. 5 (continuare) 0 1 2 3 4 5

4.2. Ipotecare 250 4.3. Consum 120 4.4. Interbancare 50 4.5. Alte credite 80 5. Alte active

şi imobilizări 60

6. Total active 1.000 5. Total pasive 1.000

1.1. Pasivele

O bancă obţine fonduri prin emiterea (vânzarea) de pasive, care sunt considerate ca surse ale fondurilor, fonduri utilizate pentru cumpărarea de active, generatoare de venit.

Depozitele operate prin cecuri (DOC) sunt conturi bancare, care permit posesorului contului să completeze un cec în favoarea unui terţ, aceste depozite incluzând toate conturile asupra cărora pot fi trase cecuri: conturi curente nepurtătoare de dobândă (depozite la vedere), ordine de retragere negociabile purtătoare de dobândă (conturi de economii operabile prin cecuri), conturi de depozit pe piaţa monetară (fonduri mutuale pe piaţa monetară, care nu presupun constituirea de rezerve bancare). Această categorie de pasive şi-a redus ponderea în pasivul băncilor, de la peste 50% la cca 15-20%, datorită apariţiei altor instrumente financiare, mai atractive.

Aceste resurse ale băncii sunt rambursabile la cerere deţinătorilor, posesorilor conturilor, fiind un activ pentru aceştia, o parte a averii lor, în timp ce pentru bancă ele sunt datorii, surse cu costuri joase, deoarece posesorii renunţă la o parte din dobândă pentru a avea acces la un activ lichid; aceste costuri includ dobânzile şi cheltuielile cu diversele servicii bancare şi cu funcţionarea băncii, ponderea acestor costuri în totalul costurilor bancare fiind destul de mare, între 25-40%, datorită dimensiu-nilor mici şi numărului mare ale acestora, precum şi frecvenţei operărilor implicate.

Depozitele netranzacţionate (DNT) constituie sursa principală a fondurilor băncii, deţinând între 40 şi 45% din pasivele băncii; posesorii acestor depozite nu pot completa, trage cecuri asupra lor, ratele dobânzii fiind însă mai mari decât la depozitele operabile prin cecuri.

Universitatea Spiru Haret

Page 60: 121360987 Banci Si Credite

60

Există două tipuri de bază de depozite netranzacţionabile: depozite (conturile) de economii şi depozite la termen, numite şi certificate de depozit (CD).

• Depozitele de economii reprezentau în trecut tipul cel mai obişnuit de depozite netranzacţionabile, putând fi depuse şi retrase sume în orice moment, tranzacţiile şi dobânzile fiind înregistrate într-un carnet mic (carnet de economii) deţinut de către posesorul depozitului.

• Depozitele la termen au o durată fixă de maturitate, care variază de la câteva luni la 5 ani, şi totodată au penalităţi semnificative în cazul retragerii înainte de scadenţă a sumei depozitate.

o Depozitele la termen de valori mici sunt mai puţin lichide pentru depozitar decât depozitele de economii, însă dispun de rate de dobândă mai mari, fiind o sursă de fonduri mai costisitoare pentru bancă.

o Depozitele la termen de valoare mare sunt, de regulă, cumpă-rate de către corporaţii şi de alte bănci, fiind convertite în titluri finan-ciare, denumite certificat de depozit (CD), CD-urile fiind negociabile şi valorificabile pe piaţa secundară, înaintea maturizării. Din acest motiv, CD-urile negociabile sunt deţinute de către corporaţii, de fonduri mutuale de pe piaţa monetară şi de alte instituţii financiare, ca active alternative la titlurile de Trezorerie şi la alte titluri pe termen scurt, ponderea lor în pasivul băncilor variind între 8-14%.

Împrumuturile (IBP) reprezintă fonduri obţinute de la Banca centrală, de la alte bănci şi instituţii financiare şi de la corporaţii. Împrumuturile de la Banca centrală reprezintă împrumuturi cu discont, avansuri, refinanţări, precum facilităţi de creditare, cumpărări reversibile, cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare, băncile împrumutând şi fonduri pentru o zi, în scopul reconstituirii rezervelor obligatorii de la Banca centrală. Alte surse ale fondurilor de împrumut sunt împrumuturile făcute la bănci de către companiile-mamă ale acestora, aranjamentele de împrumut cu corporaţiile, precum acordurile de răscumpărare, şi împrumuturile în valute şi în eurodolari de la băncile străine. Împrumuturile au devenit o sursă importantă a fondurilor bancare, ponderea lor în pasiv crescând de la cca 5%, în anii `60, la peste 25% în prezent.

Cele trei componente ale pasivului, prezentate mai sus, constituie datoriile totale ale băncii (DTB): DTB = DOC + DNT + IBP (15)

Universitatea Spiru Haret

Page 61: 121360987 Banci Si Credite

61

Capitalul bancar (CPB), care reprezintă averea băncii, constituie pasivul rezidual, obţinut ca diferenţă dintre activele totale ale băncii (ATB) şi datoriile totale ale băncii (DTB): CPB = ATB – DTB (16)

Reprezentând între 5-10% din pasivul băncii, capitalul propriu se formează prin vânzarea de acţiuni, care constituie capitalul social, şi din profiturile reţinute, încorporate în capital, acest capital constituindu-se într-un amortizor al şocurilor generate prin căderea valorii activelor băncii, care, atunci când se plasează sub valoarea datoriilor sale, determină falimentul acesteia. O componentă importantă a capitalului o formează rezervele pentru acoperirea pierderilor din împrumuturi diverse, prezentate mai pe larg în continuare.

Rezervele pentru pierderi din împrumuturi nu au nici o legătură cu rezervele constituite asupra activelor din bilanţ, fiind o componentă a capitalului, din pasivul bilanţului. Pentru a înţelege rostul acestor rezerve, să presupunem că o bancă suspectează că unele dintre creditele acordate, să spunem de 1 milion de euro, s-ar putea dovedi în viitor debite proaste, pierdute. Pentru a preîntâmpina eventualitatea acestei pierderi, banca conservă 1 milion de euro din profituri, în contul special constituit, rezerve pentru pierderi din împrumuturi, suma adăugându-se la diferenţa dintre active şi datorii, majorând capitalul băncii. Dacă pierderea devine efectivă, banca va reduce valoarea activelor cu 1 milion de euro, diminuând cu aceeaşi valoare şi capitalul băncii, prin anularea sumei din contul de rezerve pentru pierderi din împrumuturi, profiturile curente ale băncii nefiind afectate, deoarece ele au fost reduse anticipat, atunci când banca şi-a constituit rezerva. Altfel spus, banca pune deoparte bani, în perioadele favorabile, pentru eventuale „zile negre”, din perioadele nefavorabile. Totodată, aceste rezerve reduc profiturile obţinute în perioada constituirii lor, diminuând suma impozitelor plătite, şi astfel reprezintă un semnal pentru acţionari, deponenţi şi Banca centrală asupra eventualelor pierderi pe care banca le-ar putea suporta.

1.2. Activele

Banca foloseşte fondurile procurate prin emiterea, vânzarea de pasive, de datorii pentru cumpărarea de active generatoare de venit, activele referindu-se deci la utilizarea fondurilor şi la încasarea

Universitatea Spiru Haret

Page 62: 121360987 Banci Si Credite

62

veniturilor produse de către acestea, ceea ce face posibilă obţinerea de profit de către bancă.

Rezervele bancare (RZB) reprezintă fondurile deţinute de către bănci ca depozite în conturi la Banca centrală, la care se adaugă numerarul din casieriile proprii. Deşi, pentru aceste rezerve, banca nu încasează dobândă, deţinerea lor de către bănci este necesară din două motive: o parte din rezerve sunt constituite în mod obligatoriu de către bănci în depozite la Banca centrală, ca rată procentuală din volumul anumitor categorii de depozite, rată numită rata rezervelor obligatorii (ro); băncile menţin în plus rezerve, numite rezerve în exces (ER), deoarece acestea sunt cele mai lichide active ale băncii şi pot fi folosite de bancă pentru a-şi acoperi obligaţiile de plată, atunci când deponenţii retrag fondurile, fie direct de către deponent, fie când un cec este tras asupra unui cont.

Numerar în curs de încasare (NCI), precum un cec tras asupra unui cont la o altă bancă şi depozitat la banca considerată; fondurile pentru acest cec nefiind încă primite de la cealaltă bancă, cecul este considerat ca numerar în curs de încasare (colectare), constituind un activ pentru banca respectivă, deoarece este un drept asupra altei bănci pentru fonduri ce vor fi plătite în câteva zile.

Depozitele interbancare, constituite la alte bănci (DCB), pe care, de regulă, băncile mici le deţin la băncile mari în schimbul serviciilor diverse pe care acestea le acordă, precum colectarea de cecuri, tranzacţii valutare, sprijin în cumpărarea de titluri financiare, aceasta fiind o componentă a sistemului activităţii bancare de corespondent.

În ansamblu, rezervele, numerarul în procesul încasării şi depozitele la alte bănci sunt adesea considerate ca elemente de numerar, de lichidităţi, ele deţinând cca 5% din activele băncii, comparativ cu anii `60, când reprezentau 20%.

Titlurile de valoare cumpărate (TVC) sunt o categorie impor-tantă de active generatoare de profituri, sub forma instrumentelor de debit pe care băncile comerciale le pot deţine; ele reprezintă între 15-22% din activele băncilor, furnizând peste 15% din veniturile acestora. Titlurile pot fi grupate în 3 categorii: titluri de stat, guvernamentale, care sunt cele mai lichide, deoarece pot fi vândute uşor, cu costuri reduse, fiind con-siderate rezerve secundare ale băncii; titluri ale agenţiilor guvernamen-tale, care au o lichiditate mare, fiind legate de proiecte determinate, ceea

Universitatea Spiru Haret

Page 63: 121360987 Banci Si Credite

63

ce uneori rigidizează lichiditatea şi măreşte riscurile; titluri ale adminis-traţiilor locale, care sunt mai puţin comercializabile, deci mai puţin lichide şi mai riscante decât celelalte categorii, în primul rând datorită riscului de neplată.

Împrumuturile (IBA) acordate de către bănci, ponderea semnificativă în cadrul lor deţinând-o creditele bancare, reprezintă sursa principală de profituri bancare, aceste active reprezentând aproape 70% din activele băncii. Un împrumut este o obligaţie, o datorie pentru cel care-l primeşte, însă este un activ pentru bancă, furnizând venit acesteia.

Împrumuturile sunt mai puţin lichide, deoarece ele nu pot fi schimbate în lichidităţi (recuperate) până în momentul maturizării, având totodată riscuri mari de neplată; din această cauză, ratele dobânzii percepute de către bancă sunt ridicate. Aceste împrumuturi sunt acordate clienţilor nebancari, precum firmele şi populaţia, sub forma împrumuturilor pentru afaceri, ipotecare, de consum, o parte a lor fiind constituită din împrumuturi interbancare, pe o zi, acordate pe piaţa monetară.

Diferenţa majoră între bilanţurile diferitelor instituţii de depozit rezidă, în primul rând, în tipul de împrumut în care se specializează; astfel, băncile de economii şi împrumuturi şi băncile mutuale de economii sunt specializate pe împrumuturi ipotecare, iar cooperativele de credit sunt specializate în credite de consum.

Alte active bancare (AAB) cuprind, în principal, imobilizările băncii, precum şi diverse echipamente.

2. Operaţia de bază a băncii

Înainte de a aborda în detaliu cum îşi gestionează o bancă activele şi pasivele în scopul de a obţine profit cât mai mare, trebuie înţeleasă operaţiunea de bază a băncii.

În termeni generali, băncile obţin profituri prin vânzarea pasivelor, a datoriilor cu anumite de caracteristici (o combinaţie specifică între risc, lichiditate şi venit) şi cumpărând active cu caracteristici diferite de cele ale pasivelor, acest proces fiind numit transformarea activelor. În loc să acorde un împrumut vecinului pentru ca acesta să-şi cumpere o locuinţă, o persoană poate depune banii într-un depozit de economii, care permite băncii să folosească fondurile colectate pentru a acorda un credit ipotecar

Universitatea Spiru Haret

Page 64: 121360987 Banci Si Credite

64

vecinului, banca transformând depozitul de economii, ce reprezintă un activ al deţinătorului, într-un împrumut acordat de către bancă, care reprezintă un activ al acesteia. O formulare alternativă a acestui proces de transformare este exprimată prin aceea că banca se împrumută pe termen scurt, constituind depozite, pentru a acorda împrumuturi pe termen lung.

Acest proces de transformare a activelor şi de furnizare a unui set de servicii, precum eliberarea cecurilor, păstrarea documentelor, analiza creditelor etc., este similar oricărui proces de producţie dintr-o firmă. Dacă banca produce servicii cerute, dezirabile, la costuri joase şi realizează venituri substanţiale din vânzarea pasivelor, a resurselor sale, ea obţine profituri, dacă nu, poate suporta pierderi.

Pentru a analiza operaţia de bază a băncii, aceea a transformării activelor, vom utiliza un instrument adecvat, numit contul T, prezentat formal în tabelul nr. 6.

Tabelul nr.6 Contul T

Activ Pasiv 1. 1. ......... ......... n. m. Total activ Total pasiv

Contul T este un bilanţ simplificat, cu linii în forma unui T, care

listează schimbările care au loc în elementele bilanţiere, pornind de la o poziţie iniţială oarecare a bilanţului.

Să presupunem că Vasilică a auzit că o bancă, X, furnizează servicii excelente, aşa că deschide un cont la vedere, operabil prin cec, de 100 euro, deţinând de acum un depozit operabil prin cec de 100 euro la bancă, care apare ca pasiv de 100 euro în bilanţul băncii. Banca introduce bancnota de 100 euro în trezoreria sa, astfel că activele băncii cresc cu 100 euro numerar în casierie.

Contul T pentru bancă arată astfel:

Activ Pasiv Numerar în casierie + 100 Depozit la vedere +100

Universitatea Spiru Haret

Page 65: 121360987 Banci Si Credite

65

Din acest moment, numerarul este şi o parte a rezervelor băncii, contul T putând fi rescris astfel:

Activ Pasiv Rezerve + 100 Depozite la vedere +100

Notăm că deschiderea de către Vasilică a unui cont operabil prin

cecuri (la vedere) conduce la o creştere a rezervelor egală cu creşterea depozitelor.

Dacă Vasilică deschide contul său cu un cec de 100 euro tras asupra unui cont de la altă bancă, să spunem banca Y, se poate obţine acelaşi rezultat, efectul iniţial asupra contului T de la prima bancă fiind următorul:

Activ Pasiv Numerar în curs de încasare + 100 Depozite la vedere +

100

Depozitele la vedere cresc cu 100 euro, ca şi înainte, însă acum banca X obţine 100 euro de la banca Y, acest activ al băncii X reprezentând numerar în curs de încasare, deoarece banca va încerca să colecteze fondurile care-i aparţin, ceea ce presupune timp şi costuri. În schimb, banca X depozitează cecul în contul său de la Banca centrală, care va încasa suma de la banca Y. Rezultatul este că Banca centrală treansferă 100 de euro din rezervele băncii Y la banca X şi poziţiile finale de bilanţ ale celor două băncii vor arăta astfel:

Banca X

Activ Pasiv Rezerve + 100 Depozite la vedere

+ 100 Banca Y

Activ Pasiv Rezerve – 100 – 100

Universitatea Spiru Haret

Page 66: 121360987 Banci Si Credite

66

Procesul iniţiat de către Vasilică poate fi rezumat după cum urmează: atunci când un cec este tras asupra unui cont de la o bancă şi este depozitat la o altă bancă, banca ce primeşte depozitul îşi sporeşte rezervele cu suma de pe cec, în timp ce banca asupra căreia este tras cecul înregistrează o scădere a rezervelor cu aceeaşi sumă. Prin urmare, când o bancă primeşte depozite suplimentare, aceasta câştigă o sumă similară de rezerve, iar când pierde din depozite o anumită sumă, înregistrează o pierdere similară şi din rezerve.

Contul T este utilizat pentru studierea unor probleme diverse, prezentate în continuare. Pentru a înţelege mai bine acest cont, să analizăm ce se întâmplă dacă are loc o acţiune inversă celei de mai sus; de exemplu, dacă Vasilică decide să închidă contul său de 100 de euro de la banca X prin tragerea unui cec de 100 euro şi să-i depoziteze într-un nou depozit la vedere la banca Y.

Acum, că am înţeles cum câştigă şi pierd băncile rezerve, putem examina cum îşi rearanjează o bancă bilanţul pentru a obţine profit, când înregistrează o modificare a depozitelor sale. Să ne reîntoarcem la situaţia când prima bancă a primit un supliment de 100 euro în depozite la vedere.

După cum se ştie, banca este obligată să păstreze o anumită parte din depozitele la vedere sub forma rezervelor obligatorii. Dacă rata rezervelor ar fi 10%, rezervele obligatorii ale primei bănci vor creşte cu 10 euro, contul T fiind rescris astfel:

Activ Pasiv Rezerve obligatorii + 10 Depozite la vedere

+ 100 Rezerve în exces + 90

Să vedem ce va trebui să facă banca, ca rezultat al depozitului la

vedere suplimentar. Deoarece rezervele nu produc dobândă, banca nu beneficiază de venit din activele suplimentare de 100 euro, însă întreţinerea depozitului suplimentar de 100 euro este costisitoare, fiindcă banca trebuie să păstreze documentele, să plătească completarea cecului, să returneze cecurile achitate etc. Evident, banca va realiza o pierdere. Situaţia este şi mai gravă dacă banca plăteşte dobânzi la depozite, precum la depozitele personale de economii. Dacă totuşi banca doreşte să obţină

Universitatea Spiru Haret

Page 67: 121360987 Banci Si Credite

67

profit, va trebui să utilizeze eficient toată sau o parte din suma rezervelor în exces, de 90 euro, disponibilă.

Să presupunem că banca decide să nu conserve rezerve în exces şi din acestea să acorde împrumuturi; în acest caz, contul T va arăta astfel:

Activ Pasiv Rezerve obligatorii + 10 Depozite +

100 Împrumuturi acordate + 90

Banca este acum în situaţia de a produce profit, deoarece deţine

pasive pe termen scurt, sub forma depozitelor la vedere, şi cumpără active pe termen lung, sub forma împrumuturilor acordate, cu rată înaltă a dobânzii. După cum am menţionat, procedeul de transformare a activelor este frecvent formulat prin expresia că băncile sunt implicate în afacerea de tipul: „Împrumută-te pe termen scurt şi acordă împrumuturi pe termen lung”. De exemplu, dacă împrumutul acordat are o dobândă de 10% pe an, banca câştigă 9 euro, iar dacă pentru depozitul de 100 euro plăteşte, la o rată a dobânzii de 5%, 5 euro, iar costurile de întreţinere a depozitului sunt de 3 euro, depozitul o va costa 8 euro pe an, astfel încât profitul băncii va fi de 1 euro.

3. Principiile managementului băncar

Să vedem, în continuare, cum îşi gestionează banca activele şi pasivele în scopul de a obţine profit cât mai ridicat posibil.

Conducerea băncii are patru preocupări majore, care se concreti-zează în componente definitorii ale managementului financiar al băncii:

a) să fie sigură că dispune de numerarul necesar pentru a plăti deponenţii săi atunci când aceştia vor să-şi retragă din depozite, adică atunci când depozitele se reduc sau sunt anulate, deoarece deponenţii efectuează retrageri şi cereri de plăţi. Pentru a dispune de suficient numerar, banca trebuie să realizeze un management al lichidităţii, prin achiziţionarea de active lichide suficiente pentru a satisface obligaţiile băncii către deponenţi;

b) să urmărească un nivel scăzut, acceptabil al riscului, prin procurarea de active care să aibă un risc de neplată scăzut şi prin

Universitatea Spiru Haret

Page 68: 121360987 Banci Si Credite

68

diversificarea activelor pe care le deţine, adică să promoveze un management al activelor;

c) să obţină fonduri, resurse cu costuri scăzute, prin managementul pasivelor;

d) să decidă volumul capitalului pe care banca trebuie să-l menţină şi să obţină capitalul necesar, prin managementul adecvării capitalului.

Pentru a înţelege deplin managementul băncii şi al altor instituţii financiare, trebuie să depăşim principiile generale ale managementului activelor şi pasivelor băncii, descrise în continuare, şi să abordăm mai în detaliu modul cum banca îşi gestionează activele. În plus, trebuie studiate modul cum banca îşi gestionează riscul de credit, risc ce apare datorită împrumuturilor care nu pot fi rambursate de către clienţi, şi modul cum gestionează riscul de rată a dobânzii, care poate afecta câştigurile băncii datorită modificării în timp a ratei dobânzii.

3.1. Managementul lichidităţii şi rolul rezervelor

Să studiem cum banca X, din exemplul de mai sus, reacţionează atunci când se înregistrează ieşiri din depozite, datorită retragerilor de numerar efectuate de către deponenţi sau când aceştia trag cecuri pe care le depozitează la alte bănci (transferuri de fonduri).

În exemplul care urmează, presupunem că banca are rezerve suficiente în exces şi că toate depozitele au aceeaşi rată a rezervelor obligatorii, de 10%, banca fiind deci obligată să păstreze 10% din volumul depozitelor la termen şi la vedere ca rezerve la Banca centrală, bilanţul băncii X fiind următorul:

Mil. euro Activ Pasiv

Rezerve 20 Depozite 100 Împrumuturi acordate 80 Capitalul băncii 10 Titluri financiare 10

Rezervele obligatorii ale băncii sunt 10% din 100 mil.euro.

Deoarece însă banca deţine rezerve de 20 mil.euro, are un exces de rezerve de 10 mil euro, şi dacă se realizează o ieşire de depozit de 10 mil euro, bilanţul băncii X va arăta astfel:

Universitatea Spiru Haret

Page 69: 121360987 Banci Si Credite

69

Mil. euro Activ Pasiv

Rezerve 10 Depozite 90 Împrumuturi acordate 80 Capitalul băncii 10 Titluri 10

Banca îşi rduce cu 10 mil. euro atât depozitele, cât şi rezervele, însă deoarece rezervele obligatorii sunt acum 10% din 90 mil euro, deci 9 mil. euro, rezervele sale exced cu 1 mil. euro această sumă. Pe scurt, dacă banca dispune de rezerve ample, o ieşire din depozite nu determină în mod necesar schimbări în alte părţi ale bilanţului său.

Situaţia este însă complet diferită atunci când o bancă deţine rezerve suplimentare insuficiente. Să presupunem că banca X acordă împrumuturi suplimentare egale cu rezerva suplimentară pe care o deţine, de 10 mil. euro, bilanţul său prezentându-se astfel:

Activ Pasiv Rezerve 10 Depozite 100 Împrumuturi 90 Capitalul băncii 10 Titluri 10

Dacă va înregistra o ieşire din depozite de 10 mil. euro, bilanţul băncii devine astfel:

Activ Pasiv Rezerve 0 Depozite 90 Împrumuturi 90 Capitalul băncii 10 Titluri 10

Acum, după ce au fost retraşi din depozite, şi deci şi din rezerve, 10 mil. euro, banca se confruntă cu o problemă: ea ar trebui să aibă o rezervă obligatorie de 10% din 90 mil. euro, adică 9 mil. euro, însă rezerva sa este nulă. Pentru a elimina acest deficit de rezerve, banca are patru opţiuni de bază:

• să-şi refacă rezervele prin împrumuturi pe piaţa interbancară, de la alte bănci, sau pe piaţa monetară deschisă, de la alte corporaţii, de exemplu, prin vânzarea certificatelor de depozit negociabile; dacă banca X îşi reface rezerva obligatorie de 9 mil. euro pe această cale, bilanţul va arăta astfel:

Universitatea Spiru Haret

Page 70: 121360987 Banci Si Credite

70

Activ Pasiv Rezerve 9 Depozite 90 Împrumuturi 90 Împrumuturi primite 9 Titluri 10 Capitalul băncii 10

Costul acestei activităţi constă în rata dobânzii la împrumuturile primite, care poate fi aceea de pe piaţa interbancară;

• vânzarea titlurilor de care dispune banca, pentru a acoperi ieşirile de depozite în condiţiile asigurării rezervelor, în exemplul luat, vânzarea de titluri în valoare de 9 mil. euro, şi menţinerii rezervelor la Banca centrală, bilanţul prezentându-se astfel:

Activ Pasiv Rezerve 9 Depozite 90 Împrumuturi acordate 90 Capitalul băncii 10 Titluri 1

Banca îşi asumă unele costuri de brokeraj şi alte costuri de tranzacţie pentru a vinde titlurile ; în caz că deţine titluri de stat care sunt foarte lichide, costurile vor fi reduse, în cazul celorlalte titluri, mai puţin lichide, costurile fiind mai ridicate;

• angajarea de împrumuturi de la Banca centrală, în exemplul dat, de 9 mil. euro, bilanţul prezentându-se astfel:

Activ Pasiv Rezerve 9 Depozite 90 Împrumuturi acordate 90 Împrumuturi de la Banca centrală 9 Titluri 10 Capitalul băncii 10

Există două costuri în acest caz: scontul care poate fi plătit Băncii centrale şi un alt cost, ce ar putea să rezulte din politica de descurajare promovată de către Banca centrală, în cazul solicitării unor împrumuturi prea mari;

• reducerea volumului împrumuturilor acordate, cu suma rezer-velor necesare, în exemplul luat, cu 9 mil. euro, bilanţul arătând astfel:

Activ Pasiv Rezerve 9 Depozite 90 Împrumuturi acordate 81 Capitalul băncii 10 Titluri 10

Universitatea Spiru Haret

Page 71: 121360987 Banci Si Credite

71

Banca X şi-a refăcut rezerva obligatorie, această cale fiind totuşi costisitoare. Dacă banca are numeroase împrumuturi pe termen scurt reînnoite la intervale moderate, ea poate reduce volumul acestora, prin nereînnoirea unor împrumuturi la scadenţă, ceea ce poate atrage nemulţumirea clienţilor, care ar putea să angajeze în viitor împrumuturile la alte bănci, cu costuri mari pentru banca X. Banca X ar putea reduce împrumuturile acordate prin vânzarea acestora altor bănci, care pot solicita însă disconturi la valoarea împrumuturilor, deoarece nu cunosc clienţii, asumându-şi unele riscuri de credit, şi nu numai, ceea ce implică costuri pentru banca X.

Situaţiile de mai sus evidenţiază de ce băncile deţin un exces de rezerve, chiar dacă prin împrumuturi acordate şi titluri cumpărate obţin profituri, deoarece atunci când intervin retrageri neaşteptate şi semnificative de depozite, existenţa rezervelor permite băncii să evite costuri cauzate de: angajarea de împrumuturi la alte bănci sau corporaţii; vânzarea de titluri din portofoliu; solicitarea de împrumuturi de la Banca centrală; răscumpărarea sau lichidarea unor împrumuturi acordate.

Rezervele suplimentare permit evitarea costurilor ridicate determinate prin ieşirile de depozite şi necesitatea refacerii rezervelor obligatorii; cu cât mai mari sunt aceste costuri, cu atât mai mari vor trebui să fie rezervele suplimentare ale băncii.

Aşa cum fiecare dintre noi plăteşte o primă la societatea de asigurări pentru a se asigura împotriva pierderilor determinate de anumite cauze, tot aşa o bancă va trebui să suporte costul determinat de deţinerea unor rezerve excedentare, care reprezintă un cost de oportunitate generat de renunţarea la câştiguri pe care le-ar putea obţine din titluri cumpărate sau împrumuturi acordate prin utilizarea rezervelor în exces, în scopul de a se asigura împotriva pierderilor datorate ieşirilor de depozite.

Deoarece rezervele suplimentare, ca asigurare, au un cost, băncile iau şi alte măsuri pentru a se proteja, de exemplu, schimbarea deţinerilor de active cu titluri mai lichide, precum rezervele secundare, de natura titlurilor de stat.

3.2. Managementul activelor

După explicarea cauzei principale a nevoii de lichiditate a băncii, se pot examina strategia de bază şi problematica managementului activelor. Pentru a-şi maximiza profiturile, banca trebuie, simultan, să obţină venituri ridicate la împrumuturile acordate, să reducă riscurile şi să

Universitatea Spiru Haret

Page 72: 121360987 Banci Si Credite

72

constituie provizioane prin deţinerea de active lichide, aceste obiective putând fi realizate pe patru căi principale:

o atragerea de clienţi pentru împrumuturi, dispuşi să accepte rate înalte ale dobânzii pe perioade mari şi sigure, banca promovându-şi produsele spre mediul de afaceri fie prin reclamă, fie prin abordarea directă a firmelor. Se vor analiza riscurile celor care solicită credite, capacitatea acestora de a plăti la scadenţe principalul şi dobânzile, banca trebuind să-şi relaxeze conservatorismul în politica de împrumuturi, pentru a nu pierde oportunităţi de împrumuturi care pot genera profituri înalte;

o cumpărarea de titluri cu venituri înalte şi riscuri scăzute; o reducerea riscurilor prin diversificare, banca cumpărând diverse

tipuri de active, cu scadenţe diferite şi acordând credite cu caracteristici diferite, pentru o diversitate de clienţi. Supraspecializarea băncii în anumite tipuri de împrumuturi sau categorii de clienţi poate determina ruinarea ei, în cazul evoluţiei nefavorabile a preţurilor titlurilor sau a ratelor dobânzii;

o administrarea lichidităţii activelor, astfel încât să fie satisfăcute cerinţele în ceea ce priveşte rezervele, cu costuri reduse, prin deţinerea de titluri lichide, chiar dacă câştigurile sunt mai mici. În acest sens, banca va trebui să-şi dimensioneze adecvat rezervele în exces, să-şi constituie portofoliul de rezerve secundare, de titluri de stat, să evite conservarea de rezerve inutile, costisitoare, fiind necesar ca banca să echilibreze nevoia sa de lichiditate cu dorinţa de a obţine câştiguri înalte, care poate fi îndeplinită prin cumpărarea de active mai puţin lichide, de natura creditelor.

3.3. Managementul pasivelor

Până în anii `60, băncile considerau managementul pasivelor ca o chestiune aşezată, concentrându-şi eforturile pentru a realiza mixul optim al activelor, şi aceasta din două motive principale:

peste 60% din sursele de fonduri ale băncilor le reprezentau depozitele la vedere, care de regulă nu produc dobândă, băncile neconcurându-se pentru obţinerea acestora, şi deci volumul acestora fiind dat pentru fiecare bancă;

subdezvoltarea pieţelor împrumuturilor pentru o zi între bănci, care contribuiau puţin la procurarea rezervelor de către bănci.

Universitatea Spiru Haret

Page 73: 121360987 Banci Si Credite

73

După 1960, marile bănci din centrele financiare puternice încep să exploreze posibile căi prin care pasivele pot furniza rezerve şi lichiditate, aceasta conducând la expansiunea pieţelor împrumuturilor pentru o zi, precum piaţa împrumuturilor de monedă centrală, şi a noi instrumente financiare, precum certificatele de depozit negociabile, care au permis acestor bănci să-şi procure rapid fonduri.

Aceasta a flexibilizat managementul pasivelor, băncile reducân- du-şi dependenţa de depozitele la vedere în procurarea fondurilor; în consecinţă, ele nu au mai considerat pasivele ca fiind date, ca o chestiune aşezată, promovând o politică agresivă de creştere a activelor, prin emiterea de pasive conform nevoilor lor. De exemplu, dacă banca, în calitate de centru de monedă, găseşte o oportunitate atractivă de a acorda împrumuturi, ea îşi poate procura fondurile necesare prin vânzarea de certificate de depozit negociabile sau, dacă ea dispune de o rezervă pe termen scurt, fondurile pot fi împrumutate de la alte bănci pe piaţa monedei centrale, fără a se expune la costuri de tranzacţie înalte, această piaţă putând fi folosită şi pentru finanţarea creditului.

Accentuarea managementului pasivelor explică, oarecum, modificările importante din ultimele decenii în compoziţia bilanţului băncilor. În timp ce ponderea certificatelor de depozit şi împrumuturilor de la alte bănci a crescut în mod semnificativ ca surse ale fondurilor bancare, ea sporind de la 2-5% în 1960 la cca 45% în anul 2002, ponderea depozitelor la vedere a scăzut în aceeaşi perioadă de la cca 65% la cca 15%. Flexibilitatea noilor fonduri în managementul pasivelor şi dorinţa de profituri înalte au stimulat preocupările băncilor pentru deţinerea de active generatoare de profituri înalte, a căror pondere în bilanţ a crescut în aceeaşi perioadă de la 45% la cca 70%.

3.4. Managementul adecvării capitalului

Băncile trebuie să adopte decizii asupra volumului de capital pe care este necesar să-l deţină, din trei raţiuni:

• capitalul bancar ajută la evitarea falimentării băncii, situaţie în care banca nu poate satisface obligaţiile sale de plată faţă de deponenţi şi alţi creditori şi să-şi desfăşoare în continuare activitatea;

• volumul capitalului afectează veniturile acţionarilor (proprie-tarilor) băncii;

Universitatea Spiru Haret

Page 74: 121360987 Banci Si Credite

74

• suma minimă a capitalului băncii este impusă de către autoritatea bancară.

a) Evitarea falimentului bancar Să considerăm două bănci, care au structuri ale activului identice,

rata capitalului la prima bancă fiind de 10%, iar la a doua de 4%, evident aceasta influenţând şi structura pasivului, bilanţurile celor două bănci fiind prezentate în continuare:

Banca I Mil. euro Activ Pasiv Rezerve 10 Depozite 90 Împrumuturi 90 Capital bancar 10

Banca II Mil. euro

Activ Pasiv Rezerve 10 Depozite 96 Împrumuturi 90 Capital bancar 4

Presupunem că ambele bănci au făcut investiţii pe piaţa imobiliară şi constată, la un moment dat, că 5 mil. euro din acestea sunt pierdute, valoarea lor fiind zero; valoarea totală a activelor se reduce deci cu 5 mil., afectând cu aceeaşi sumă şi valoarea capitalului băncii, care trebuie să acopere această pierdere, bilanţurile fiind cele de mai jos:

Banca I Mil. euro Active Pasive Rezerve 10 Depozite 90 Împrumuturi 85 Capital bancar 5

Banca II Mil. euro

Active Pasive Rezerve 10 Depozite 96 Împrumuturi 85 Capital bancar -1 Banca I poate suporta uşor pierderea de 5 mil., deoarece capitalul

său iniţial de 10 mil. amortizează şocul, banca dispunând încă de o avere netă de 5 mil. după acoperirea pierderii. Banca II se confruntă cu faptul că

Universitatea Spiru Haret

Page 75: 121360987 Banci Si Credite

75

valoarea activelor, a creanţelor a căzut sub aceea a pasivelor, a datoriilor, averea netă fiind negativă – 1 mil. euro, banca fiind insolvabilă, deoarece nu dispune de suficiente active pentru a plăti toţi deţinătorii de pasive, adică creditorii băncii, în aceste condiţii banca riscând să fie închisă, activele sale vândute, managerii concediaţi. Se poate deduce importanţa raţională a unei rate adecvate a capitalului băncii, pentru a diminua riscul de a deveni insolvabilă.

b) Afectarea veniturilor acţionarilor Calitatea managementului băncii se evaluează prin măsurarea

profitabilităţii acesteia, un indicator de bază al profitabilităţii fiind rata rentabilităţii economice (RRE), determinată astfel:

ATPNRRE = (17)

unde: PN = profit net după impozitare; AT = active totale. RRE oferă informaţii asupra modului de funcţionare a băncii,

deoarece arată cât de mari sunt profiturile generate în medie de fiecare dolar de active.

Totuşi, acţionarii sunt interesaţi în primul rând de mărimea câştigului pe unitatea de investiţie în acţiuni şi, în acest sens, indicatorul preferat pentru măsurarea profitabilităţii este rata rentabilităţii financiare (RRF), determinată astfel:

CPPNRRF = (18)

unde: CP = capitalul propriu al băncii. Există o relaţie directă între randament, adică venitul pe active

(PN/A), care măsoară cât de eficientă este activitatea băncii, şi profitul pe acţiune (PN/CP), care măsoară cât de bine au investit proprietarii, relaţie exprimată prin multiplicatorul capitalului (MC), care exprimă valoarea activelor pe 1 dolar capital propriu:

CPATMC = (19)

Universitatea Spiru Haret

Page 76: 121360987 Banci Si Credite

76

Pentru a înţelege relaţia , pornim de la RRF şi dezvoltăm astfel:

CPAT

ATPN

CPPN

×= (20)

Utilizând definiţiile indicatorilor prezentaţi, vom avea: MCRRERRF ×= (21)

Formula de mai sus arată ce se întâmplă cu venitul pe acţiune când o bancă deţine o sumă mai mică de capital, pentru o sumă dată de active.

Aşa cum am presupus, Banca I are active în valoare de 100 mil. euro şi capital propriu de 10 mil. euro, ceea ce înseamnă un MC de 10 (100/10), iar Banca II la aceeaşi valoare a activelor are 4 mil. euro capital propriu, deci un MC de 25 (100/4), ambele bănci având o funcţionare la fel de bună, cu un RRE de 1%. Profitul pe acţiune al Băncii I este

%1010%1 =× , în timp ce pentru Banca II este de %25%25%1 =× , acţionarii Băncii I fiind în mod clar mai mulţumiţi decât cei ai Băncii I, deoarece câştigă de peste 2 ori mai mult, aceasta dovedind de ce acţionarii unei bănci nu doresc să deţină capital mai mare. Fiind dat profitul (venitul) pe active, cu cât se reduce capitalul bancar, cu atât mai mare devine venitul pentru proprietarii băncii.

c) Alegerile deţinătorilor de capital între siguranţă şi profit Mărimea capitalului bancar implică beneficii şi costuri. Beneficiile

pentru proprietarii băncii constă în aceea că majorarea capitalului le oferă siguranţa investiţiei, prin reducerea probabilităţii falimentului, însă în acelaşi timp presupune costuri, deoarece creşterea capitalului determină reducerea profitului pe acţiune, pentru un venit pe active dat, şi în acest sens managerii băncii trebuie să aleagă, să arbitreze între creşterea siguranţei şi creşterea profitului pe acţiune, adică între risc şi rentabilitate.

În perioade mai incerte, când probabilitatea unei pierderi mari pe împrumuturile acordate creşte, managerii băncii pot dori să deţină mai mult capital, pentru a proteja pe acţionari, şi invers, dacă ei au încredere în împrumuturile acordate, vor dori să reducă suma capitalului bancar, având un multiplicator al capitalului, MC, înalt, prin aceasta crescând venitul pe acţiune.

d) Cerinţa capitalului bancar Deţinerea capitalului propriu de către bancă este impusă şi de către

autoritatea bancară, însă datorită costurilor de deţinere ridicate managerii

Universitatea Spiru Haret

Page 77: 121360987 Banci Si Credite

77

băncii doresc să deţină cât mai puţin capital bancar, ceea ce determină autoritatea bancară să stabilească norme obligatorii ale mărimii capitalului, numite norme prudenţiale, norme exprimate prin indicatori specifici, calculaţi ca raport între capitalul propriu, total sau parţial, şi activele băncii, totale sau parţiale (de exemplu, creditele acordate).

3.5. Strategii ale managementului capitalului bancar

Presupunem că managerul băncii I va trebui să adopte o decizie referitoare la volumul potrivit al capitalului băncii, în condiţiile în care 1/MC este de 10% (capital raportat la active), şi constată că volumul mare al capitalului bancar determină un RRF scăzut, conchizând că banca are capital suplimentar, fapt pentru care hotărăşte creşterea multiplicatorului capitalului, pentru a creşte RRF, ceea ce implică diminuarea volumului capitalului raportat la active, deci creşterea multiplicatorului .

În acest sens, el are trei posibilităţi: reducerea volumului capitalului băncii, prin răscumpărarea unei părţi din acţiuni; plata unor dividende înalte, deci reducerea profiturilor reţinute de către bancă; creşterea activelor băncii prin procurarea de fonduri noi şi plasarea acestora în împrumuturi sau titluri, cu menţinerea capitalului băncii.

Managerul consideră că trebuie consolidată relaţia cu acţionarii şi alege calea a doua, de creştere a multiplicatorului capitalului.

Să presupunem însă că Banca II are o rată a capitalului pe active de 4%; managerul fiind neliniştit de insuficienţa capitalului, nedispu-nând de suficientă rezervă pentru a evita falimentul, hotărăşte creşterea raportului capital/active, pentru care dispune de trei căi: creşterea volumului capitalului, prin emisiunea de acţiuni; creşterea volumului capitalului, prin reducerea dividendelor plătite acţionarilor; reducerea activelor prin diminuarea împrumuturilor acordate sau prin vânzarea titlurilor, ceea ce determină reducerea pasivelor, în condiţiile menţinerii capitalului la aceeaşi valoare.

Dacă pieţele de capital sunt rigide, impermeabile emisiunii de noi acţiuni, şi acţionarii sunt ostili reducerii dividendelor, managerul va fi nevoit să opteze pentru reducerea pasivelor, deci a dimensiunii băncii pentru a creşte multiplicatorul capitalului, decizie cu implicaţii asupra pieţelor de capital.

Perioadele de recesiune şi anii care le urmează se caracterizează printr-o reducere a volumului creditelor, reducere determinată în parte de

Universitatea Spiru Haret

Page 78: 121360987 Banci Si Credite

78

eroziunea capitalului băncilor, de scăderea capitalului acestora, scădere generată la rândul ei de eroziunea creditelor în perioada anterioară.

Pe de altă parte, urcarea rapidă a pieţelor imobiliare conduce la pierderi majore pentru bănci la creditele ipotecare, ceea ce determină scăderea capitalului bancar, în condiţiile în care autorităţile pot înăspri normele de capital ale băncilor. În aceste condiţii, băncile au două posibilităţi: fie să acumuleze capital nou, fie să restricţioneze creşterea activelor prin reducerea împrumuturilor, în situaţia de recesiune băncile fiind nevoite însă să-şi reducă împrumuturile, preţul acestora crescând, generând nemulţumirea clienţilor; situaţia se poate revigora prin politicile ratelor joase ale dobânzilor, promovate de către autorităţile bancare.

2. Managementul riscului de credit După cum s-a văzut în capitolul anterior, băncile şi celelalte

instituţii financiare trebuie să acorde împrumuturi de succes, care sunt rambursate complet, expunând instituţia la un risc de credit mic, în scopul de a obţine profituri înalte. Înţelegerea principiilor pe care instituţiile financiare trebuie să le urmeze pentru a reduce riscul de credit şi pentru a realiza împrumuturi de succes presupune utilizarea conceptelor economice ale selecţiei adverse şi hazardului moral.

Selecţia adversă pe pieţele de împrumuturi are loc deoarece riscurile creditelor proaste, acelea cu cea mai mare probabilitate de pierdere din împrumuturi, se ataşează în mod obişnuit împrumuturilor, altfel spus, împrumuturile care cel mai probabil vor produce o ieşire adversă vor fi cel mai probabil selectate. Cei care se împrumută pentru a finanţa proiecte de investiţii cu risc mare vor câştiga dacă proiectele lor sunt de succes şi astfel ei sunt nerăbdători să obţină împrumutul, fiind însă solicitanţii de credit cei mai puţin dezirabili de către bănci, din cauza posibilităţilor mari de a fi incapabili să ramburseze împrumuturile.

Hazardul moral există pe pieţele împrumuturilor, deoarece împrumutaţii pot fi înclinaţi să se angajeze în activităţi care sunt indezirabile din punctul de vedere al băncilor, situaţie în care băncile vor fi supuse hazardului de faliment(pierdere). Odată ce solicitanţii au obţinut un împrumut, ei sunt tentanţi să-l investească în proiecte de investiţii cu risc înalt, care aduc profituri mari dacă au succes, riscul înalt făcând mai puţin probabilă returnarea împrumutului.

Universitatea Spiru Haret

Page 79: 121360987 Banci Si Credite

79

Pentru a fi profitabilă, instituţia financiară trebuie să depăşească

selecţia adversă şi hazardul moral, care fac mai probabile pierderile din împrumuturi, evidenţierea încercărilor băncilor da a soluţiona aceste probleme permiţând explicarea unui număr de principii specifice managementului riscului de credit, precum: monitorizarea şi acoperirea; stabilirea relaţiilor pe termen lung cu clienţii; garantarea împrumuturilor; colateralele; cerinţele compensării soldurilor; raţionarea creditelor.

4.1. Alegerea şi monitorizarea

Informaţia asimetrică este prezentă pe pieţele împrumuturilor, deoarece cei care acordă împrumuturi au informaţie puţină referitoare la oportunităţile şi activităţile celor împrumutaţi, numai cât aceştia doresc să ofere. Această situaţie generează două activităţi bancare producătoare de informaţii, şi anume alegerea (cernerea) şi monitorizarea, o parte din activitatea globală a băncii constând tocmai în producerea de informaţii.

a. Alegerea. Selecţia adversă pe piaţa împrumuturilor impune ca băncile, cei care împrumută, să cearnă creditele proaste de cele bune astfel încât împrumuturile să fie profitabile pentru ele. Pentru a realiza o cernere eficientă, adecvată, băncile trebuie să colecteze informaţia demnă de încredere de la posibilii solicitanţi de credit, cernerea adecvată şi colectarea informaţiei formând împreună un principiu al managementului riscului de credit.

De exemplu, solicitarea unui împrumut de consum implică furnizarea unui set de informaţii de către solicitant, prin completarea unor formulare specifice, informaţii referitoare la potenţialul financiar al acestuia (salariu, conturi bancare, alte active financiare), la împrumuturile restante, la averea reală, numărul de ani lucraţi şi locurile de muncă, dar şi informaţii personale, precum vârsta, statutul civil, număr de copii etc. Băncile folosesc aceste informaţii pentru a evalua riscul de credit al solicitantului, prin calcularea scorului creditului, un indicator statistic determinat pe baza informaţiilor obţinute de către bancă prin completarea formularelor şi prin interviu, indicator care prezice probabilitatea ca solicitantul să prezinte probleme în rambursarea împrumutului. Evident, acest indicator nu permite adoptarea unei decizii certe asupra riscului de credit, banca trebuind, prin ofiţerul de credit, să utilizeze referinţe

Universitatea Spiru Haret

Page 80: 121360987 Banci Si Credite

80

suplimentare despre solicitant în judecarea oportunităţii acordării creditului (chiar comportamentul, înfăţişarea şi modul cum este îmbrăcat solicitantul oferind informaţii care pot hotărî soarta creditului).

Procesul alegerii şi colectării informaţiilor este similar şi în cazul acordării de credite firmelor, pentru afaceri, banca culegând informaţii despre profiturile şi pierderile firmei, despre activele şi pasivele acesteia, despre pieţe şi calitatea managementului, ofiţerul de credit interesându-se de cifra de afaceri, de perspectivele de dezvoltare a firmei, de concurenţă, de modul de utilizare a împrumutului, putând chiar vizita firma pentru a obţine direct informaţii despre operaţiile acesteia. În ultimă instanţă, contează mult experienţa şi flerul ofiţerului de credite, implicarea şi ataşamentul acestuia faţă de bancă.

b. Specializarea crediterială. O trăsătură problematică a împrumu-turilor bancare rezidă în aceea că o bancă, adesea, se specializează în creditarea firmelor locale sau a anumitor tipuri de firme, precum cele furnizoare de energie, banca nediversificându-şi aparent portofoliul de împrumuturi şi expunându-se astfel riscului de credit, şi nu numai. Această specializare oferă însă şi avantaje, deoarece selecţia adversă impune băncii să evite riscurile creditelor proaste, specializarea oferind băncii tocmai posibilitatea să cunoască mai bine firmele care solicită credite, domeniul lor de activitate, pieţele şi concurenţa etc., banca construindu-şi o istorie informaţională consistentă şi relevantă asupra clienţilor potenţiali cu care lucrează, putând prevedea capacitatea acestora de a rambursa creditele, riscurile cu care s-ar putea confrunta banca.

c. Monitorizarea şi aplicarea clauzele restrictive. După obţinerea împrumutului, clientul este înclinat să se angajeze în activităţi riscante, care măresc probabilitatea rambursării problematice a acestuia, ceea ce face ca instituţia financiară să impună stipularea în contractul de credit a unor clauze restrictive, prin care cel împrumutat este constrâns să nu se angajeze în activităţi riscante, reducându-se astfel hazardul moral. În plus, prin monitorizarea activităţilor celor împrumutaţi, firma financiară, banca urmăresc respectarea de către aceştia a clauzelor, asigurându-se că împrumutaţii nu-şi asumă riscuri mari la cheltuielile realizate din creditul obţinut. Aceasta reprezintă un principiu al managementului riscului de credit, băncile cheltuind semnificativ pentru activităţi de auditare şi de culegere a informaţiilor.

Universitatea Spiru Haret

Page 81: 121360987 Banci Si Credite

81

4.2. Relaţiile permanente cu clientela

O cale suplimentară prin care firmele financiare obţin informaţii despre clienţii lor o constituie relaţiile pe termen lung cu aceştia, aceasta reprezentând un alt principiu al managementului riscului de credit.

Dacă un împrumutat are un cont sau mai multe, de orice natură, la bancă, ofiţerul de credit poate observa activitatea trecută a conturilor şi obţine astfel informaţii despre împrumutat referitoare la potenţialul financiar şi în ce perioadă acesta a avut nevoie de numerar, la cazierul rambursărilor împrumuturilor trecute etc., reducându-se astfel costurile culegerii informaţiilor şi ale monitorizării clienţilor permanenţi şi uşurându-se eliminarea riscurilor creditelor proaste. De relaţiile pe termen lung beneficiază şi clienţii, care pot obţine mai operativ credite şi la rate ale dobânzii mai scăzute, deoarece banca are nevoie de un timp mai scurt pentru a determina dacă viitorul împrumutat are un risc de credit bun şi se expune la costuri mai mici cu monitorizarea împrumuturilor.

În cazul unei relaţii pe termen lung cu clientul, banca poate să nu ia în considerare orice accident de credit când înscrie în contract clauzele restrictive, căci întotdeauna vor fi activităţi riscante ale clienţilor care nu vor fi normate, clauzate restrictiv. Totuşi, dacă un împrumutat vrea să menţină o relaţie pe termen lung cu banca, deoarece va fi mai uşor să obţină credite viitoare cu o dobândă favorabilă, el va evita activităţile riscante, care nemulţumesc banca, chiar dacă acestea nu sunt stipulate în contractul de credit, banca având mijloace să descurajeze pe împrumutat de la angajarea în activităţi riscante, relaţiile pe termen lung oferă deci băncii posibilitatea să se ocupe cu probleme de hazard moral neanticipate.

Avantajele stabilirii relaţiilor pe termen lung între bănci şi firmele productive, de orice natură, sugerează că legăturile strânse sunt benefice ambelor părţi. O cale pentru a crea asemenea legături este, pentru bănci, să deţină pachete de acţiuni la firmele pe care le împrumută sau să aibă membri în consiliul director al acestor firme, cale care însă nu este permisă prin legislaţia bancară a unor ţări (SUA), fiind agreată în altele (Germania, Japonia).

4.3. Aranjamente de împrumut

Băncile creează, de asemenea, relaţii pe termen lung şi culeg informaţii prin emiterea de aranjamente de împrumut cu clienţii, pentru o perioadă viitoare, prin care banca se obligă să furnizeze clientului

Universitatea Spiru Haret

Page 82: 121360987 Banci Si Credite

82

împrumuturi de un volum dat, cu o rată a dobânzii legată de rata pieţei, majoritatea creditelor de afaceri fiind acordate sub un asemenea aranjament. Avantajul pentru client este că dispune de o sursă de credit atunci când are nevoie, iar pentru bancă este că aranjamentul oferă posibilităţi mai bune pentru culegerea informaţiilor, firma trebuind să ofere continuu informaţii băncii referitoare la venituri, active şi pasive, activităţi etc., aranjamentul fiind o metodă bună pentru bancă de reducere a costurilor sale necesare culegerii informaţiilor şi eliminării riscurilor creditelor proaste.

Cererile de colaterale pentru împrumuturi sunt instrumente importante ale managementului riscului de credit, colateralul fiind proprietatea promisă de către client firmei financiare drept compensare dacă împrumutatul are probleme, devine insolvabil, micşorând astfel consecinţele selecţiei adverse, deoarece diminuează pierderile creditului în cazul insolvabilităţii clientului, creditorul putând vinde în acest caz colateralul şi utiliza procedurile pentru recuperarea pierderilor datorate împrumutului.

O formă particulară a colateralului, cerută de către bancă, sunt soldurile de compensare, care reprezintă fonduri minime conservate de către client în conturi operabile prin cec, deschise la bancă, fonduri care pot fi folosite de către bancă pentru a recupera o parte din eventualele pierderi generate de insolvabilitatea clientului. Pe lângă rolul de colateral, soldurile de compensare contribuie la creşterea probabilităţii ca un împrumut să fie achitat, datorită monitorizării împrumutului de către bancă, şi deci reduc hazardul moral. În special, prin solicitarea ca debitorul să utilizeze un cont operabil prin cec, banca poate urmări practicile de plată a cecurilor de către client, oferind informaţii despre condiţiile financiare ale împrumutatului. De exemplu, o scădere continuă a soldului contului operabil prin cec poate semnala că împrumutatul are probleme financiare sau cu modul de funcţionare a contului, sugerând că acesta este angajat în activităţi riscante sau este angajat în noi linii de afaceri, orice schimbare semnificativă în procedurile de plată ale clientului semnalând băncii că aceasta trebuie să demareze analize ale firmei. Soldurile de compensare oferă deci băncii posibilităţi de a monitoriza pe împrumutaţi mai eficient, fiind un instrument important al managementului riscului de credit.

Universitatea Spiru Haret

Page 83: 121360987 Banci Si Credite

83

O trăsătură importantă a economiei japoneze o reprezintă grupurile industriale (keiretsu). Fiecare grup este constituit dintr-un nucleu central, format din bănci sau alte instituţii financiare de intermediere, care sunt legate de un ansamblu de firme productive, dintre care unele au legături comerciale reciproce. Legăturile dintre bănci şi firmele producătoare sunt consolidate prin faptul că fiecare membru al grupului deţine acţiuni la ceilalţi membri, băncile având calitatea de membru al comitetului de direcţie al firmelor, iar angajaţi ai băncilor fiind plasaţi în poziţii de vârf în managementul acestora, băncile favorizând firmele din grup în acordarea creditelor, deţinând totodată o mare parte din debitele acestora.

Deşi nimic asemănător ca formă şi extindere cu keiretsu nu există în Germania, băncile germane au, de asemenea, legături foarte strânse cu firmele productive prin aşa-numitul sistem hausbanc. Clienţii băncii menţin acţiuni de capital în depozite la bănci şi mandatează băncile să voteze, conform acţiunilor depozitate, în numele lor, băncile controlând astfel voturile unei mari părţi de capital din firmele germane, având reprezentanţi în comitetele directoare din majoritatea corporaţiilor germane.

Aranjamentele bancare oferă băncilor germane şi japoneze evidente avantaje în colectarea informaţiilor şi în monitorizarea activităţilor firmelor, băncile având drepturi de proprietate în firmele pe care le împrumută, ceea ce consolidează relaţiile pe termen lung cu clienţii, contribuind la reducerea problemelor hazardului moral şi ale selecţiei adverse. În plus, deoarece băncile au un rol semnificativ în conducerea firmelor, ele au acces permanent la informaţii şi au capacitatea de a influenţa managementul acestora să acţioneze în interesul băncilor, prin neinvestirea în proiecte considerate riscante. Aceste aranjamente conferă avantaje sistemului financiar, în sensul posibilităţilor de a canaliza fondurile către firme cu oportunităţile de investiţii cele mai bune, însă totodată împing băncile în a orienta împrumuturile conform unor criterii insuficient justificate financiar, generând probleme serioase activităţii băncii, firmei împrumutate, sistemului financiar (precum în anii recenţi în Japonia).

4.4. Raţionarea creditului

O altă cale prin care firmele financiare se preocupă de hazardul moral şi selecţia adversă este raţionarea creditelor, prin care băncile refuză, total sau parţial, să acorde împrumuturi, raţionarea sau limitarea

Universitatea Spiru Haret

Page 84: 121360987 Banci Si Credite

84

creditului îmbrăcând două forme: banca refuză să acorde credit, indiferent de sumă şi de rata dobânzii; banca limitează valoarea împrumutului, sub aceea solicitată de către client.

În cazul primei forme, banca evită acordarea de credite tocmai clienţilor care îşi asumă riscuri investiţionale mari şi care sunt dispuşi să plătească rate ale dobânzii înalte, cu speranţa unui succes semnificativ, însă cu neluarea în considerare a posibilului eşec falimentar. Acceptarea de către client a unei rate înalte a dobânzii semnalează băncii o selecţie adversă mai rea, crescând posibilitatea ca banca să acorde un împrumut cu risc de credit mare. Firma bancară nu va acorda prin urmare niciun împrumut la o rată a dobânzii înaltă, dubioasă, aplicând raţionarea creditului şi respingând asemenea împrumuturi.

Firmele financiare care se angajează în cea de-a doua formă de raţionare a creditului se protejează împotriva hazardului moral, ele acordând împrumuturi, însă nu atât de mari cât solicită clienţii, raţionarea fiind necesară, deoarece cu cât mai mare este împrumutul, cu atât mai mari vor fi beneficiile din hazardul moral. Dacă o bancă va acorda un împrumut de 1.000 euro, clientul va achiziţiona probabil acţiuni, care să-i dea posibilitatea să returneze împrumutul pentru a nu suporta raţionarea creditului în viitor pentru o sumă mică împrumutată, însă dacă banca acordă un împrumut de 10.000 euro, clientul individual ar putea fi tentat să-şi petreacă concediul într-o staţiune exotică costisitoare, problema-tizând rambursarea împrumutului. Cu cât mai mare este împrumutul primit, cu atât mai mari vor fi tentaţiile angajării clientului în activităţi care vor diminua posibilităţile returnării acestuia, şi deoarece majoritatea clienţilor returnează împrumuturile dacă suma este mică, firmele bancare raţionează creditul, prin oferirea de împrumuturi de valoare mai mică decât aceea solicitată.

5. Gestiunea riscului de rată a dobânzii

5.1. Rata dobânzii şi structura bilanţului

Creşterea volatilităţii ratei dobânzii determină firmele financiare să devină mai preocupate de expunerea lor la riscul de rată a dobânzii, la starea de risc a veniturilor şi profiturilor asociate diferitelor modificări ale ratelor dobânzii. Pentru a analiza acest risc, vom considera, din nou, cazul Băncii I, care prezintă următorul bilanţ:

Universitatea Spiru Haret

Page 85: 121360987 Banci Si Credite

85

Banca I Mil. euro Active Pasive

Active sensibile la rata dobânzii (AS) 20 Pasive sensibile la rata dobânzii (PS) 50 Împrumuturi cu rată variabilă Certif. dep. cu rată variabilă Titluri pe termen scurt Conturi dep. pe piaţa monetară Fonduri publice Pasive cu rată fixă 50 Active cu rată fixă 80 Depozite operabile prin cecuri Rezerve Depozite de economisire Împrumuturi pe termen lung Certif. dep. pe termen lung Titluri pe termen lung Capital propriu

Din totalul activelor sale, 20% sunt active sensibile la modificarea

ratei, care se schimbă cel puţin o dată pe an, iar 80% sunt active cu rată fixă, care rămâne neschimbată cel puţin un an. În ceea ce priveşte pasivele, 50% dintre acestea sunt sensibile la modificarea rarei dobânzii, iar 50% sunt cu rată fixă. Să presupunem că ratele dobânzii cresc cu 5 puncte procentuale, în cazul considerat, de la 10% la 15%, astfel că veniturile din active vor creşte cu 1 mil. euro (5%x20 mil.euro active sensibile la rată), în timp ce plăţile cu pasive cresc cu 2,5 mil.euro (5%x50 mil. euro pasive sensibile la rată). Profitul băncii se va diminua cu 1,5 mil euro (1 – 2,5), situaţia fiind inversă în cazul scăderii ratelor dobânzii, profiturile majorându-se cu 1,5 mil. euro. Acest exemplu ilustrează următorul aspect: dacă valoarea pasivelor sensibile la rată, deţinute de către o bancă, depăşeşte valoarea activelor sensibile deţinute de către aceasta, o creştere a ratei dobânzii va reduce profitul băncii, iar o diminuare a ratei va creşte profitul acesteia.

Tabelul nr. 7 evidenţiază comportamentul profitului băncii în funcţie de evoluţia ratei dobânzii şi de raportul dintre activele şi pasivele sensibile la rată.

Tabelul nr. 7

Comportamentul profitului băncii la variaţia ratei dobânzii

Raport Rată

A.S. > P.S. A.S. < P.S.

Creşte Profitul creşte Profitul scade Scade Profitul scade Profitul creşte

Universitatea Spiru Haret

Page 86: 121360987 Banci Si Credite

86

5.2. Analiza gap-ului şi a duratei

Sensibilitatea profiturilor băncii la schimbările în ratele dobânzii poate fi măsurată mai direct prin utilizarea analizei gap, g, prin care suma valorilor pasivelor sensibile la rată este dedusă (scăzută) din suma valorilor activelor sensibile la rată.

Determinarea lui g se face astfel: ( ) rdPSASg Δ×−= (22)

În exemplul de mai sus, această diferenţă, numită gap, este de -30 mil. euro (20 – 50). Prin multiplicarea mărimii gapului cu modificarea procentuală a ratei dobânzii, se obţine efectul asupra profitului băncii, care este în acest caz de -1,5 mil. euro (5% x -30 mil. euro), aşa cum deja se calculase mai sus. Analiza prezentată este cunoscută ca fiind analiza gapului de bază, analiză ce poate fi rafinată pe două căi, ambele luând în considerare diferenţierea maturităţilor activelor şi pasivelor cu rată fixă: abordarea pe grupe de maturitate reprezintă măsurarea gapului pe subintervale de maturitate, astfel că pot fi calculate efectele modificării ratei dobânzii pe o perioadă multianuală; abordarea standardizată a gapu-lui reprezintă calcularea pentru diferite pasive şi active având sensibilităţi diferite la modificarea ratei dobânzii.

O metodă alternativă pentru măsurarea riscului ratei dobânzii, numită analiza duratei, examinează sensibilitatea valorii de piaţă a pasivelor şi activelor totale ale băncii la schimbările ratelor dobânzii, luând în considerare relaţia inversă dintre modificarea ratei dobânzii şi modificarea valorii de piaţă a activelor şi pasivelor băncii. Această analiză se bazează pe conceptul duratei, care măsoară timpul mediu de viaţă al fluxurilor de plăţi ale titlurilor de valoare.

Algebric, durata medie este determinată astfel:

( )

( )∑

=

=

+

= n

tt

t

n

tt

t

iCP

iCPt

D

1

1

1

1 (23)

unde: - t = momentul (timpul) efectuării plăţii ; - CP = valoarea plăţii (dobânda + principalul);

Universitatea Spiru Haret

Page 87: 121360987 Banci Si Credite

87

- I = rata dobânzii; - N = perioada de maturitate a titlului. Utilizând variabila duratei medii pentru active şi pasive, deter-

minarea, prin analiza duratei, d, a sensibilităţii valorii de piaţă a activelor şi pasivelor la modificarea ratei dobânzii se face astfel:

( )DPPTDAATrdd ×−××Δ−= (24) unde DA şi DP reprezintă duratele medii ale activelor şi pasivelor.

Durata este un concept folositor, deoarece oferă o aproximaţie bună a sensibilităţii valorii de piaţă a titlului de valoare la schimbarea ratei dobânzii acestuia.

Procentul schimbării valorii de piaţă a titlului = (- schimbarea în puncte procentuale a ratei dobânzii) × (durata în ani).

Analiza duratei implică utilizarea duratei medii a activelor şi a pasivelor firmei financiare pentru a constata modul în care valoarea medie răspunde la schimbarea în rata dobânzii.

Reluând exemplul de mai sus, presupunem că durata medie a activelor băncii este de 3 ani (adică durata timpului de viaţă a fluxului de plăţi este de 2 ani), în timp ce durata medie a pasivelor este de 2 ani. În plus, banca are 100 mil. euro active şi 90 mil. euro pasive, capitalul său fiind deci de 10% din active. Cu 5 puncte procentuale creştere a ratei dobânzii, valoarea de piaţă a activelor băncii scade cu 15% (-5% x 3 ani), o scădere de 15 mil. euro din 100 mil. euro active, în timp ce valoarea de piaţă a pasivelor scade cu 10 % (-5% x 2 ani), o scădere de 9 mil. euro din 90 mil. euro pasive totale, rezultatul net fiind o diminuare netă de 6 mil. euro a activelor [- 15 – (-) 9 = -6 ], deci -6 % din valoarea totală iniţială. În mod similar, o scădere cu 5 puncte procentuale a ratei dobânzii determină creşterea netă a activelor băncii cu 6%.

După cum a rezultat din exemplele date, analizele gapului şi duratei indică faptul că banca, firma financiară vor pierde dacă gapul şi durata cresc şi vor câştiga dacă acestea scad, analizele respective fiind instru-mente utile managerului firmei financiare pentru a cunoaşte gradul de expunere la riscul ratei dobânzii.

5.3. Strategii pentru gestiunea riscului ratei dobânzii

Managerul unei bănci dispune de analiza gapului şi a duratei, trebuind să decidă, pe baza acesteia, asupra strategiilor alternative de urmat pentru gestiunea riscului de rată a dobânzii.

Universitatea Spiru Haret

Page 88: 121360987 Banci Si Credite

88

Dacă va considera că ratele dobânzii vor scădea în viitor, managerul nu va acţiona, deoarece cunoaşte că banca deţine mai multe pasive decât active sensibile la rată a dobânzii, astfel că va beneficia de eventuala scădere a ratelor. Totuşi, el realizează că banca este expusă la un risc substanţial al ratei, fiindcă există totdeauna posibilitatea ca rata să crească, în loc să scadă. Ce ar trebui să facă pentru a elimina acest risc de rată a dobânzii ? O primă posibilitate o constituie scurtarea duratei în care activele băncii îşi pot creşte sensibilitatea la rată, sau, alternativ, lungirea duratei pasivelor, această ajustare a activelor şi pasivelor reducând gradul de afectare a băncii de către oscilaţia ratei.

O problemă determinată de eliminarea riscului de rată prin modifi-carea bilanţului băncii constă în costul ridicat al acesteia pe termen scurt, mai mult, banca putând fi imobilizată să acţioneze de către duratele particulare ale activelor şi pasivelor, în cazul în care expertizele sunt false. Din fericire, pot fi folosite instrumentele financiare dezvoltate în ultima perioadă, numite instrumente derivate, precum contractele forward şi futures, opţiunile şi swap-urile, care pot ajuta banca să reducă expunerea la riscul de rată a dobânzii, fără a impune ca banca să-şi rearanjeze bilanţul.

6. Activităţi extrabilanţiere

Deşi managementul activelor şi pasivelor reprezintă, în mod tradiţional, preocuparea majoră a băncilor, în mediile cele mai compe-titive ale băncilor s-a căutat în mod agresiv obţinerea de profituri din activităţile extrabilanţiere ale băncii. Activităţile extrabilanţiere implică instrumente financiare comercializabile şi care generează profit din onorarii (taxe) şi din vânzări de împrumuturi, activităţi care afectează veniturile, dar nu apar în bilanţ, ele crescând în importanţă pentru bănci, venitul obţinut din aceste activităţi triplându-se ca procent în totalul veniturilor bancare, în ultimii 20 de ani, pe ansamblul economiilor dezvoltate.

6.1. Vânzări de împrumuturi

O vânzare de împrumut, numită participare secundară la împru-mut, presupune un contract prin care se vinde o parte sau tot fluxul de lichiditate dintr-un împrumut specific şi, prin aceasta, se transferă împrumutul din bilanţul băncii, banca obţinând profit prin vânzarea

Universitatea Spiru Haret

Page 89: 121360987 Banci Si Credite

89

împrumutului pentru o sumă puţin mai mare decât suma împrumutului original. Deoarece rata înaltă a dobânzii la aceste împrumuturi le face atractive, instituţiile vor dori să le cumpere, chiar dacă preţul mai mare înseamnă că ele vor obţine o rată a dobânzii puţin mai scăzută decât rata dobânzii iniţiale a împrumutului, de regulă cu 0,15-0,20 puncte procentuale.

6.2. Generarea de venit din comisioane şi onorarii Un alt tip de activitate extrabilanţieră implică generarea de venituri

din comisioane, pe care băncile le primesc prin furnizarea de servicii bancare specializate clienţilor lor, precum efectuarea de schimb valutar în numele clienţilor, deservirea unui titlu ipotecar andosat prin colectarea plăţilor dobânzii şi a principalului şi apoi cedarea acestora către creditori, garantarea titlurilor debitoare, precum acceptările bancare (banca promite să efectueze plăţile principalului şi ale dobânzii, dacă cel care a emis titlul nu o poate face) şi furnizarea liniilor de credit de susţinere.

Există câteva tipuri de linii de credit de susţinere, unul dintre acestea fiind aranjamentul de împrumut, prin care, pentru un comision, banca acceptă să furnizeze un împrumut la cererea unui client, la o sumă dată, într-o perioadă de timp specificată. Liniile de credit disponibile oferă privilegii deponenţilor băncii, precum posibilitatea depăşirilor de cont, clienţii putând trage cecuri în exces faţă de soldul depozitului, oferirea de scrisori stand-by de credit pentru susţinerea emisiunii de hârtii comerciale şi alte titluri, facilităţi de emisiune a biletelor şi facilităţi de garantare reînnoibile pentru garantarea euroobligaţiunilor pe termen mediu etc.

Activităţile extrabilanţiuere care implică garanţii ale titlurilor şi linii de credit de susţinere cresc riscurile cu care se confruntă banca. Chiar dacă un titlu garantat nu apare în bilanţul băncii, acesta expune banca la riscul de neplată, iar dacă emitentul titlului devine insolvabil, banca rămâne răspunzătoare, trebuind să plătească proprietarul titlului. Liniile de credit de susţinere expun, de asemenea, banca la risc, deoarece banca poate fi determinată să furnizeze împrumuturi atunci când ea nu dispune de sufi-ciente lichidităţi sau când cel împrumutat are un risc de credit foarte prost.

6.3. Activităţi de comercializare

Încercările băncilor de a gestiona riscul ratei dobânzii le-au determinat să comercializeze contracte futures, opţiuni pentru instrumente de debit şi swaps-uri pentru rata dobânzii, băncile angajate în activitatea bancară internaţională realizând tranzacţii şi pe piaţa

Universitatea Spiru Haret

Page 90: 121360987 Banci Si Credite

90

valutară, toate tranzacţiile pe aceste pieţe fiind activităţi extrabilanţiere, deoarece ele nu au efect direct asupra bilanţului băncii. Deşi băncile care acţionează pe aceste pieţe sunt adesea orientate direct spre reducerea riscurilor sau spre facilitarea altor afaceri bancare, băncile încearcă uneori să „ghicească” pieţele şi să se angajeze în operaţii speculative, adesea foarte riscante, putând împinge băncile spre faliment.

Activităţile de comercializare (tranzacţionare), deşi adesea foarte profitabile, sunt periculoase, deoarece sunt uşor de realizat de către firmele financiare, angajaţii acestora lansându-se în pariuri speculative rapide, de valori mari. Problema specială a managementului tranzacţiilor este aceea a agentului principal, în sensul că un tranzacţionist (agent) care dispune de abilităţi şi de posibilităţi de a plasa un activ cu risc mare, pe piaţa obligaţiunilor, pe cea valutară sau a derivativelor, este tentat să-şi asume riscuri excesive: dacă strategia lui de tranzacţionare este de succes, va fi probabil recompensat substanţial, însă dacă este un eşec, pierderile le va suporta firma financiară.

Pentru a reduce consecinţele generate de problema agentului principal, managerii instituţiilor bancare trebuie să stabilească controale interne, care să prevină eventualele căderi ale valorilor titlurilor, determinate de specularea pe riscuri, controale care presupun separarea completă a oamenilor în cei însărcinaţi cu activităţi de tranzacţionare şi cei însărcinaţi cu contabilizarea şi urmărirea acestora, managerii trebuind să stabilească limite ale sumei totale tranzacţionate de către agenţi şi ale expunerii la risc a instituţiei, să promoveze utilizarea tehnologiilor informatice moderne pentru evaluarea riscurilor.

Una din aceste metode moderne implică abordarea valorii de risc, prin această abordare banca dezvoltând un model statistic prin care poate calcula pierderea maximă pe care portofoliul său este posibil s-o suporte într-un interval dat de timp, numită valoarea de risc sau VAR. De exemplu, o bancă poate estima că pierderea maximă pe care ea poate s-o susţină într-o zi, cu o probabilitate de 1%, este de 1 mil. euro, această valoare fiind valoarea de risc calculată de către bancă.

O altă abordare este numită proba de stres, abordare în care managerul solicită modele care se vor întâmpla dacă va avea loc scenariul „judecăţii de apoi”, referindu-se la pierderile pe care banca ar trebui să le suporte dacă o combinaţie neobişnuită de evenimente va avea loc.

Universitatea Spiru Haret

Page 91: 121360987 Banci Si Credite

91

Cele două abordări permit firmelor financiare să stabilească expunerea la risc şi să promoveze acţiuni de reducere a riscurilor. Datorită riscurilor crescute cu care băncile se confruntă prin activităţi extrabi-lanţiere, autorităţile bancare şi-au accentuat preocupările referitoare la creşterea acestor riscuri, încurajând băncile să acorde atenţie sporită managementului riscurilor, dezvoltându-se la nivel internaţional norme privind capitalul bancar suplimentar bazate pe calculele valorii de risc pentru activităţile bancare de tranzacţionare.

6.4. Agentul principal

Problema agentului principal, care operează prin escrocherii de tranzacţionare, împingând rapid firme financiare cu bilanţuri sănătoase spre faliment, reprezintă una din problemele esenţiale ale moralităţii bancare.

Un exemplu tipic este următorul: un funcţionar superior, dintr-o sucursală a unei firme bancare cu deschidere internaţională, începe să speculeze asupra unui indice bursier, precum indicele Nikkei, versiunea japoneză a indicelui Dow Jones. După un an şi şase luni, agentul suferă pierderi semnificative, de câteva milioane de dolari, pe care le ascunde superiorilor prin plasarea pierderii într-un cont secret. Astfel, agentul a înşelat evaluările superiorilor, prin aparenţa unor profituri mai mari, datorită insuficienţei controlului intern în cadrul firmei băncii, ceea ce a permis agentului să execute tranzacţii bursiere prin sucursală şi să supravegheze totodată contabilitatea acestor tranzacţii. Însă, aşa cum oricine conduce o afacere cu numerar ştie, există totdeauna o probabilitate mai mică de fraudă dacă banii sunt mânuiţi de mai multe persoane. Similar, pentru operaţiunile de tranzacţionare financiară nu trebuie ames-tecat managementul activităţilor operative, de negociere şi plasament (front office), cu managementul operaţiunilor funcţionale, de administrare şi control (back office). Continuând escrocheria, agentul a înregistrat după încă un an pierderi de peste 200 milioane de dolari, pentru ca după puţin timp acesta să pună gaj (să speculeze) chiar banca în operaţiile sale. Piaţa de valori mobiliare intră în declin şi agentul înregistrează pierderi de milioane de dolari, fapt care determină pe managerii firmei să-l cheme la centru, şi în acest moment agentul financiar fuge în străinătate, lăsând în final firma bancară cu o „gaură” de 1, 5 mld. dolari, ceea ce duce la falimentul acesteia.

Universitatea Spiru Haret

Page 92: 121360987 Banci Si Credite

92

Analiza informaţiei asimetrice în problema agentului principal explică comportamentul fraudulos al funcţionarului băncii, evidenţiind totodată consecinţele greşelilor de management ale băncii. Prin lăsarea la nivelul funcţionarului a controlului atât al tranzacţiilor proprii, cât şi al contabilităţii acestora, a crescut informaţia asimetrică, deoarece s-au diminuat posibilităţile de cunoaştere de către centru a activităţilor de tranzacţionare ale agentului financiar.

Aceste greşeli favorizează manifestarea hazardului moral, stimulând asumarea unor riscuri în cheltuirea fondurilor băncii, asumare mai puţin probabilă în condiţiile unui management corect al riscurilor. Mai mult, cu cât a înregistrat pierderi mai mari, agentul a fost stimulat să-şi asume riscuri sporite, deoarece dacă speculaţiile reuşeau el ar fi putut menţine situaţia financiară bună a firmei, în timp ce dacă acestea eşuau el ar fi pierdut puţin, având oricum o slujbă în cadrul firmei, dacă escrocheriile nu ar fi fost cunoscute. Într-adevăr, cu cât mai mari erau pierderile lui, cu atât mai mare era dorinţa sa de a câştiga din speculaţii, ceea ce explică escaladarea valorii tranzacţiilor şi, implicit, a volumului pierderilor. Dacă managerii firmei financiare ar fi înţeles problema agentului principal, ei ar fi fost mai vigilenţi în urmărirea activităţii agentului şi banca nu ar fi falimentat.

Din nefericire, acest caz tipic se regăseşte în numeroase situaţii de tranzacţionări frauduloase, de speculaţii ale agentului principal pe spinarea firmei bancare, morala acestor escrocherii fiind aceea că managementul firmelor financiare angajate în activităţi de tranzac-ţionare trebuie să monitorizeze atent aceste activităţi, să delimiteze organizatoric tranzacţia de controlul acesteia.

7. Inovaţii financiare

Ca şi în alte afaceri, afacerea financiară, în particular cea bancară, are ca obiectiv obţinerea de câştiguri din vânzarea produselor. Dacă o firmă de săpunuri sesizează că există o nevoie pe piaţă pentru un detergent de spălat cu înmuierea ţesăturii, ea va produce un produs potrivit satisfacerii acestei nevoi.

În mod similar, pentru a-şi maximiza profiturile, firma bancară dezvoltă produse noi pentru a-şi satisface propriile nevoi, ca şi pe acelea ale clienţilor săi; cu alte cuvinte, inovaţia, extrem de benefică economiei,

Universitatea Spiru Haret

Page 93: 121360987 Banci Si Credite

93

este generată de dorinţa de a obţine câştiguri. Această viziune asupra procesului de inovaţie conduce la următoarea concluzie simplă: o schimbare în mediul financiar va stimula firmele financiare să caute inovaţii care să fie profitabile.

Începând cu anii `60 ai secolului XX, firmele bancare şi financiare sunt confruntate cu schimbări drastice în mediul financiar, prin creşterea accentuată a ratelor dobânzii şi a inflaţiei, care face dificilă predicţia acestora, situaţie ce modifică condiţiile cererii pe pieţele financiare. Tehnologiile informatice, care avansează rapid, schimbă condiţiile ofertei. În plus, reglarea financiară a devenit mai dificilă, mai greoaie. Firmele financiare constată că multe din vechile căi de a face afaceri nu mai sunt profitabile, produsele şi serviciile bancare şi financiare pe care ele le oferă publicului nu se mai vând, mulţi intermediari financiari observând că nu mai sunt capabili să achiziţioneze fonduri cu instrumentele financiare tradiţionale de care dispun, în condiţiile în care fără aceste fonduri ar fi rapid eliminaţi de pe piaţă.

Pentru a supravieţui în noul mediu economic, firmele bancare trebuie să caute şi să dezvolte noi produse şi servicii, care trebuie să fie adecvate nevoilor consumatorilor şi să se dovedească profitabile, un proces care presupune realizarea de operaţii de inginerie financiară, promovând inovaţia financiară.

Cauzele inovaţiei sunt trei: răspunsuri la schimbări generate de cerere; răspunsuri la schimbări generate de ofertă; evitarea reglemen-tărilor financiare.

În continuare vor fi prezentate căile de producere a inovaţiilor de către firmele bancare şi financiare, ca răspuns la schimbările mediului.

7.1. Reacţii la schimbările în condiţiile cererii

Cea mai semnificativă schimbare a mediului financiar în anii `90, care a modificat cererea pentru produsele financiare, a fost creşterea volatilităţii ratelor dobânzii. Astfel, fluctuaţia ratelor dobânzii la titlurile de stat pe termen scurt s-a modificat de la 1%-3,5%, în anii `50, la 5%-15% în anii `90; creşterea ecarturilor fluctuaţiilor, pe fondul creşterii generale a nivelului ratelor dobânzii, a indus câştiguri sau pierderi substanţiale de capital, generând incertitudini privind veniturile din investiţii financiare, adică riscuri mari ale ratei dobânzii. Creşterea

Universitatea Spiru Haret

Page 94: 121360987 Banci Si Credite

94

riscului ratei dobânzii a determinat creşterea cererii de produse şi servicii financiare, pentru a reduce acest risc, ceea ce a stimulat căutarea de către bănci a noi produse profitabile, promovând inovaţia financiară, pentru a satisface această cerere şi a accelera crearea de noi instrumente financiare în măsură să ajute la diminuarea riscului de rată a dobânzii. Din multitudinea de inovaţii financiare din ultimii 30 de ani, care confirmă această evoluţie, vom prezenta ipotecile cu rată ajustabilă.

Ca şi alţi investitori, şi firmele bancare constată că împrumuturile sunt mai atractive atunci când riscul ratei dobânzii este mai scăzut. Astfel, ele vor refuza să acorde un împrumut ipotecar cu 10% rata dobânzii, dacă două luni mai târziu s-ar putea ca rata să fie 12% la aceeaşi ipotecă, adică nu-şi vor asuma riscul unei pierderi potenţiale datorită modificării probabile a ratei dobânzii. Pentru a reduce acest risc, s-au creat ipotecile cu rate ajustabile, care reprezintă împrumuturi ipotecare ale căror rate ale dobânzii se schimbă atunci când ratele dobânzii pe piaţă se schimbă (de regulă, rata dobânzii la titlurile de trezorerie pe termen scurt). Deoarece ipotecile cu rate ajustabile permit firmelor emitente de ipoteci să obţină rate înalte ale dobânzii la ipoteci, atunci când ratele pe piaţă cresc, profiturile sunt menţinute ridicate în această perioadă.

Această trăsătură atractivă a ipotecii cu rată variabilă a încurajat instituţiile ipotecare să emită ipoteci cu rată ajustabilă, având rata iniţială mai joasă decât rata ipotecilor standard, cu rată fixă, popularizând asemenea ipoteci în cadrul populaţiei. Totuşi, deoarece dobânzile la asemenea ipoteci cresc adesea semnificativ, multe familii au preferat în continuare ipotecile cu rată fixă, ambele tipuri de ipoteci fiind larg răspândite.

7.2. Reacţii la schimbările în condiţiile ofertei

Cea mai importantă sursă de schimbare în condiţiile ofertei, care a stimulat inovaţia financiară, a fost perfecţionarea tehnologiei informaţiei şi din telecomunicaţii, ceea ce a făcut profitabilă crearea de noi produse financiare oferite publicului. Atunci când tehnologia informatică diminuează substanţial costul procesării financiare, tranzacţiile financiare accesibile se diversifică, firmele bancare concepând noi produse şi instrumente financiare care depind de aceste tehnologii; la aceste produse

Universitatea Spiru Haret

Page 95: 121360987 Banci Si Credite

95

publicul apelează în condiţii favorabile, printre ele numărându-se cardurile bancare de credit şi de debit şi facilităţile bancare electronice.

Cardurile bancare de credit şi de debit Cardurile de credit au apărut înainte de cel de-al doilea război

mondial, în SUA, când multe magazine au introdus creditele în avans, prin furnizarea de cărţi de credit clienţilor care să le permită acestora să facă cumpărături la aceste magazine fără a dispune momentan de bani . În timpul celui de-al doilea război mondial a fost creată o carte de credit de către Diner Club, valabilă la nivel naţional, după război fiind elaborate diverse programe de cărţi de credit, însă, datorită costurilor de operare ridicate, cărţile de credit erau emise persoanelor şi firmelor care îşi puteau permite să facă cumpărături de valori mari. O firmă care emite cărţi de credit câştigă din împrumuturile pe care le acordă deţinătorilor de cărţi de credit şi din procentul reţinut la plăţile făcute către magazine pentru cumpărăturile cu asemenea cărţi de credit. Costurile unui program de cărţi de credit cresc datorită neplăţii împrumuturilor, furtului de cărţi de credit, cheltuielilor implicate în procesarea tranzacţiilor cu cărţi de credit.

Bancherii au constatat succesul acestor instrumente financiare de plată şi şi-au dorit participarea la asemenea afaceri profitabile cu cărţi de credit. În anii `50, câteva bănci au încercat să extindă piaţa afacerilor cu cărţi de credit, însă costurile pe tranzacţie, când au aplicat programele, au fost prohibitive, astfel încât încercările au eşuat. Spre sfârşitul anilor `60, perfecţionarea tehnologiilor informatice a diminuat costurile pe tranzacţie pentru furnizarea serviciilor cu cărţi de credit, astfel încât noile încercări ale băncilor de a promova programe extinse de introducere a acestora au reuşit, dovedindu-se profitabile, două programe impunându-se şi generalizându-se, şi anume programul VISA şi programul MasterCard, aceste programe înregistrând un succes semnificativ, cuprinzând sute de milioane de carduri. Profitabilitatea acestor instrumente de plată a atras şi instituţiile nefinanciare, comerciale şi industriale, care au introdus asemenea carduri în afacerile lor, cardurile fiind mai larg acceptate de către clienţi decât cecurile, îndeosebi pentru plata cumpărăturilor, permiţând mai uşor acestora să primească împrumuturi.

Succesul instrumentelor de plată menţionate a stimulat firmele financiare să vină cu o nouă inovaţie, şi anume cardul de debit, utilizat identic ca instrumentul anterior, însă suma preluată pe card este dedusă

Universitatea Spiru Haret

Page 96: 121360987 Banci Si Credite

96

(transferată) din contul bancar al deţinătorului cardului, nefiind deci constituită printr-un împrumut (credit) bancar, cartea de debit depinzând mai mult de costurile scăzute ale procesării tranzacţiilor, deoarece profiturile firmelor sunt generate complet de taxa plătită de către comerciant pe valoarea cumpărărilor cu cărţi de debit din magazinele lor.

Facilităţi bancare electronice Perfecţionările tehnologiei informatice moderne au dat băncilor

posibilitatea să micşoreze costul tranzacţiilor bancare, prin interacţiunea clientului cu o facilitate bancară electronică, mai degrabă decât cu o fiinţă umană. O formă importantă a facilităţii bancare electronice o reprezintă maşina automată de numerar (ATM), care are avantajul că nu „doarme” deloc şi nu trebuie plătită., tranzacţiile fiind mai ieftine şi oferind mai multă comoditate pentru client; în plus, ATM poate fi plasat independent de localizarea sediului băncii sau al sucursalelor acesteia, astfel că se poate obţine valută dintr-un ATM plasat în străinătate, atunci când clienţii călătoresc peste graniţă în diverse scopuri.

Diminuarea costurilor telecomunicaţiilor a dezvoltat o altă inovaţie financiară, şi anume serviciile bancare la domiciliu, ce reprezintă o facilitate bancară prin care clientul este legat cu calculatorul băncii, putând realiza tranzacţii utilizând fie calculatorul băncii, fie un calculator personal, astfel că el poate opera multe tranzacţii fără să-şi părăsească domiciliul, tranzacţiile fiind mult mai comode pentru client şi mai puţin costisitoare pentru bancă.

Aceste inovaţii bancare evidenţiază faptul că s-a intrat într-o lume în care activitatea bancară informatizată a evoluat către metodele de plată electronice, care elimină tranzacţiile cu hârtie, cu înscrisuri şi conturile asociate acestora. Prezenţa calculatorului personal a permis dezvoltarea unei alte inovaţii bancare, prin deplasarea activităţii bancare la domiciliu, afirmarea, aparent, a unei noi instituţii bancare, anume banca virtuală, o bancă fără o localizare fizică, ci existând mai degrabă doar în spaţiul cibernetic (cyberspace). În 1995, prima reţea bancară a titlurilor de valoare devine prima bancă virtuală, care şi-a propus să ofere o mulţime de servicii bancare pe Internet, precum acceptări de conturi operabile prin cecuri, depozite de economisire, vânzarea de certificate de depozit, emisiunea de carduri ATM, oferirea de bonuri cu facilităţi de plată etc. În 1996, două bănci americane au introdus piaţa bancară virtuală, furnizând

Universitatea Spiru Haret

Page 97: 121360987 Banci Si Credite

97

servicii bancare la domiciliu prin Internet, banca virtuală permiţând clientului să beneficieze de un set complet de servicii bancare la domiciliu 24 de ore din 24.

7.3. Evitarea reglementărilor existente

Procesul inovaţiei financiare prezentat până acum este, în mare, similar cu acela din alte domenii: au loc răspunsuri la modificările în condiţiile cererii şi ofertei. Totuşi, deoarece activitatea bancară şi financiară este reglată mai greu decât alte activităţi, reglarea guverna-mentală este mult mai importantă pentru stimularea inovaţiei în industria financiară. Reglementarea guvernamentală conduce la inovaţii financiare prin crearea de stimulente pentru ca firmele bancare să caute căi de ocolire a reglementărilor care restricţionează posibilităţile acestora de a obţine profit, inovaţiile putând fi considerate ca portiţe de scăpare. Analiza economică a inovaţiei sugerează că dacă mediul economic se schimbă , astfel încât restricţiile reglementative sunt deosebit de împovărătoare, profituri mari putându-se obţine numai prin evitarea acestora, portiţele de scăpare şi inovaţiile vor fi probabil valorificate.

Deoarece activitatea bancară este una din activităţile cele mai dificil de reglementat, portiţele de scăpare apar frecvent, astfel că ascendenţa inflaţiei şi a ratelor dobânzii a determinat impunerea unor restricţii de reglementare mai stricte acestei activităţi, ceea ce a făcut ca şi reacţiile inovaţionale ale firmelor financiare să fie mai puternice în anii ´80 şi ´90 ai secolului trecut.

Două seturi de reglementări au restricţionat capacitatea băncilor de a crea profit: normele privind rezervele minime obligatorii şi limitarea ratelor dobânzii ce pot fi plătite la depozite, aceste reglementări fiind cauzele majore ale inovaţiilor financiare din anii `80 şi `90.

Normarea rezervelor obligatorii Cheia înţelegerii faptului că rezervele stimulează inovaţia financiară

constă în considerarea acţiunii acestora ca o taxă asupra depozitelor. Deoarece autoritatea monetară nu plăteşte rate ale dobânzii pentru deţinerea rezervelor în depozite, costul de oportunitate al deţinerii acestora este rata dobânzii pe care banca ar putea s-o obţină prin împrumutarea rezervelor clienţilor. Pentru fiecare leu în depozite, cerinţele de constituire a rezervelor implică deci un cost pentru bancă, egal cu rata dobânzii, rd, care ar putea fi

Universitatea Spiru Haret

Page 98: 121360987 Banci Si Credite

98

câştigată dacă rezervele ar fi împrumutate o perioadă de timp „t” înmulţită cu fracţia de depozite deţinută ca rezerve „r.o.”, costul rord × , impus băncii, fiind chiar taxa asupra depozitelor.

Tradiţional, se obişnuieşte ca subiecţii să evite impozitele, iar băncile nu fac excepţie de la acest joc, încercând să-şi crească profiturile prin portiţele de scăpare şi prin introducerea de inovaţii financiare, care să le permită evitarea taxelor pe depozite impuse sub forma rezervelor obligatorii.

Restricţii asupra dobânzilor plătite pe depozite Până în anii `80, legislaţia interzicea în multe ţări ca băncile să

plătească dobânzi la depozitele de conturi operabile prin cecuri şi totodată stabilea limite maxime ale ratelor dobânzii plătite la depozitele la termen, însă dorinţa de a evita asemenea restricţii a condus băncile la inovaţii financiare. Dacă ratele de piaţă ale dobânzii creşteau peste ratele maxime pe care băncile le plăteau la depozitele la termen, deponenţii retrăgeau fondurile din bănci pentru a le plasa în titluri de valoare, care aduc venituri mai înalte. Aceste pierderi de depozite din sistemul bancar limitau volumul de fonduri pe care băncile le puteau împrumuta, fenomen numit dezintermediere, şi astfel reduceau profiturile bancare, băncile fiind astfel stimulate să depăşească plafoanele ratelor la depozite, deoarece prin aceasta puteau să achiziţioneze mai multe fonduri pentru a acorda împrumuturi şi a obţine profituri înalte.

Eurovalutele şi biletele la ordin negociabile La sfârşitul anilor `60, inflaţia s-a accelerat şi ratele dobânzii au

început să crească, taxa pe depozite din rezervele obligatorii începând şi ea să crească, stimulând astfel băncile să caute soluţii pentru a evita aceste taxe. În plus, ratele înalte ale dobânzii exprimau faptul că ratele de piaţă au depăşit ratele maxime plătite de către bănci la depozitele la termen, conform reglementărilor în vigoare în acel moment, şi astfel ratele de piaţă ale dobânzii au urcat la nivele record la sfârşitul anilor `60, investitorii diminuând depozitele la termen pentru a investi în titluri de valoare, care ofereau venituri mai înalte. Băncile comerciale au fost astfel stimulate să caute noi fonduri, care să nu fie supuse constrângerilor rezervelor obligatorii, şi astfel să evite taxele pe depozite şi totodată să nu mai fie supuse plafonării ratei dobânzii, impusă prin reglementările în vigoare.

Universitatea Spiru Haret

Page 99: 121360987 Banci Si Credite

99

Aşa cum evidenţiază analiza economică a inovaţiilor financiare, băncile au identificat două surse de fonduri, care evitau atât rezervele obligatorii, cât şi plafonarea ratelor dobânzii, şi anume: eurovalutele şi biletele la ordin negociabile.

Eurovalutele, iniţial sub forma eurodolarilor, reprezentau depozi-tele în străinătate denominate în valută proprie; ele erau sume luate cu împrumut de la bănci din afara ţării de origine a valutei respective, nefiind supuse reglementărilor rezervelor obligatorii sau plafonării ratelor dobânzii din ţara care a emis valuta (în cazul iniţial, SUA). Similar, biletele la ordin negociabile emise de către o companie care deţinea o bancă nu erau tratate ca depozite şi astfel erau excluse de la aceste reglementări. Nu surprinzător, pieţele eurodolarilor şi ale biletelor au început să se extindă rapid în acea perioadă.

Conturile operabile prin cecuri Creşterea ratelor dobânzii la începutul anilor `70, care a determinat

căutarea de soluţii pentru evitarea restricţiilor asupra ratelor dobânzii, a stimulat dezvoltarea noilor tipuri de conturi operabile prin cecuri. Plafonarea ratelor dobânzii a afectat puternic băncile mutuale şi băncile de economii, care au pierdut sume mari de fonduri la instrumentele financiare ce plăteau rate ale dobânzii mai înalte, fiind nevoite să caute noi surse de fonduri pentru a putea acorda împrumuturi profitabile.

Astfel, băncile mutuale au descoperit posibilitatea de a obţine fonduri prin identificarea unei portiţe de a ocoli prohibiţia – plăţile ratelor dobânzii la conturile operabile prin cec.

Într-adevăr, prin primirea unui cec sub forma unui ordin de retragere negociabil, conturile asupra cărora aceste ordine pot fi trase nu sunt legal conturi operabile prin cec, nefiind supuse reglementărilor conturilor operabile prin cec, putând deci plăti dobânzi. După câţiva ani de litigii cu autoritatea monetară din SUA, ţara unde această inovaţie a apărut, băncile au fost abilitate să emită asemenea conturi, acestea cunoscând un succes semnificativ, dând băncilor posibilitatea să atragă fonduri suplimentare, crescându-şi astfel profiturile. Concurenţa de pe piaţa bancară a întârziat puţin generalizarea acestei inovaţii în tot sistemul bancar, însă din anii ´80 aceste conturi, sub diverse forme, s-au răspândit pe piaţa bancară occidentală.

Universitatea Spiru Haret

Page 100: 121360987 Banci Si Credite

100

O altă formă care dă băncilor posibilitatea să plătească dobânzi atractive pentru atragerea fondurilor au reprezentat-o conturile de transfer automat de economii, care permit ca soldul suplimentar, de o anumită sumă, dintr-un cont operabil prin cec, să fie automat transferat într-un cont de economii, care plăteşte dobândă. Atunci când un cec este tras asupra acestui cont, fondurile necesare să acopere cecul sunt în mod automat transferate din contul de economii în contul operabil prin cec. Astfel, soldurile care obţin dobândă într-un cont de economii sunt parte din conturile de depozit operabile prin cec, deoarece ele sunt disponibile pentru tragerea de cecuri. Legal, însă, contul de economii, şi nu contul operabil prin cecuri plăteşte dobândă deponenţilor.

Băncile comerciale oferă o diversitate de asemenea conturi deponenţilor lor, care implică utilizarea aşa-numitului cont de transformare, pentru a angaja aranjamente de răscumpărare a doua zi. În acest tip de aranjament, orice sold peste un anumit volum în contul operabil prin cec al firmei la sfârşitul unei zile de afaceri este transferat (convertit) într-un cont şi investit pe o zi care plăteşte dobândă firmei. (aranjamentul de răscumpărare este un aranjament prin care o firmă cumpără bonuri de trezorerie pe care banca este de acord să le răscumpere în ziua următoare , la un preţ puţin mai ridicat). De altfel, deşi conturile operabile prin cec nu plătesc legal dobândă, corporaţia primeşte dobânda pe soldurile disponibile pentru tragere de cecuri.

Aranjamentele de răscumpărare şi transferurile automate de economii ale firmelor financiare sunt stimulate nu numai de plafonarea ratelor dobânzii, ci şi de noile tehnologii informatice, care permit operarea acestor conturi fără costuri adiţionale de tranzacţionare.

Inovaţiile financiare evidenţiază faptul că profesia de bancher nu este una aşezată, stabilă, cum era odată, ceea ce a făcut pe un bancher să declare: „În ciuda costumelor negre pe care le poartă liderii bancari, activitatea bancară este o industrie foarte dinamică”.

SUMARUL CAPITOLULUI

Bilanţul băncilor comerciale poate fi considerat ca o listă a surselor şi utilizărilor fondurilor bancare. Pasivele bancare sunt sursele fondurilor, care includ depozite operabile prin cecuri, depozite la termen, împrumuturi scontate la Banca centrală, împrumuturi

Universitatea Spiru Haret

Page 101: 121360987 Banci Si Credite

101

primite pe piaţa interbancară, la care se adaugă capitalul băncii. Activele bancare reprezintă utilizările fondurilor mobilizate, care includ rezerve, elemente de numerar în procesul de colectare, depozite la alte bănci, titluri de valoare, împrumuturi acordate şi alte active, precum capitalul fizic.

Banca obţine profit în procesul de transformare a activelor: ele iau împrumuturi pe termen scurt şi acordă împrumuturi pe termen lung. Când o bancă primeşte (încasează) un depozit adiţional, ea câştigă o sumă egală rezervelor, iar când plăteşte depozite, pierde o sumă egală rezervelor.

Deşi prin deţinerea de active mai lichide obţin venituri mai mici, băncile doresc să deţină asemenea active. În special, băncile deţin rezerve suplimentare şi secundare, deoarece ele oferă siguranţă în cazul ieşirilor neprevăzute de depozite, generatoare de costuri ridicate. Băncile îşi gestionează activele pentru a-şi maximiza profiturile, prin căutarea împrumuturilor şi titlurilor cu randament cât mai ridicat, simultan cu încercarea de a reduce riscurile prin provizioane adecvate de lichiditate.

Tradiţional, managementul pasivelor era o activitate rutinieră, aşezată, în prezent însă băncile mari, adevărate centre de monedă, caută în mod activ surse de fonduri prin emisiunea de pasive, precum certificatele de depozit şi împrumuturile pe titluri de la alte bănci sau corporaţii. Băncile îşi gestionează volumul de capital, astfel încât să evite falimentul şi să se încadreze în normele de capital bancar stabilite de către autorităţi, nedorind totuşi să deţină prea multe rezerve, deoarece îşi diminuează sursele de venituri.

Conceptele de selecţie adversă şi de hazard moral explică semnificativ principiile managementului riscului de credit, implicat în activităţile de împrumut: alegerea şi monitorizarea, stabilirea relaţiilor cu clienţii pe termen lung şi garantarea împrumutului, soldurile colaterale şi de compensare, raţionarea creditelor.

Odată cu creşterea volatilităţii ratelor dobânzii din anii `80, instituţiile financiare devin mai preocupate de expunerea lor la riscul de rată a dobânzii. Analiza gapului şi a duratei relevă dacă instituţiile financiare au pasive sensibile la ratele dobânzii mai mari decât activele similare, în care caz o creştere a ratei dobânzii va reduce profiturile, iar o scădere a acesteia va creşte profiturile. Firmele financiare îşi gestionează riscul ratei dobânzii prin modificarea structurii bilanţului, utilizând însă şi strategii care implică derivatele financiare.

Universitatea Spiru Haret

Page 102: 121360987 Banci Si Credite

102

Activităţile extrabilanţiere constau în instrumente financiare tranzacţionabile şi care generează venituri din comisioane (taxe) şi din vânzări de împrumuturi, acestea influenţând profiturile băncii, nefiind însă vizibile în bilanţ. Deoarece aceste activităţi expun băncile la creşterea riscurilor, managementul băncii trebuie să acorde o atenţie specială procedurilor de evaluare a riscurilor şi de control intern, pentru a constrânge angajaţii să nu-şi asume, în numele băncii, riscuri prea mari.

O schimbare în mediul economic va stimula firmele financiare să caute inovaţii financiare, care să contribuie la menţinerea profitabilităţii concurenţiale a băncii. Modificările în condiţiile cererii, îndeosebi creşterea riscului ratei dobânzii, au stimulat căutările pentru creşterea profiturilor prin inovaţii financiare, precum ipotecile ajustabile, în timp ce schimbările în condiţiile ofertei, datorită progresului în tehnologiile informatice, au condus la inovaţii financiare, precum cărţile de credit (cardurile) bancare şi facilităţile bancare electronice. Reglementările au generat inovaţii financiare care au încurajat găsirea de portiţe prin care să se ocolească impactul restrictiv al acestor reglementări asupra profiturilor băncii. Începând din anii `60, de exemplu, ratele înalte ale dobânzii, determinate de creşterea inflaţiei, combinate cu plafonarea ratelor depozitelor şi cu taxa pe depozite, au limitat profiturile băncilor. Dorinţa de evitare a acestor reglementări a încurajat inovarea financiară, sub forma ordinelor de retragere negociabile, aranjamentelor de răscumpărare, transferului automat de economii.

Deoarece băncile, instituţii de depozit, joacă un rol major în canalizarea fondurilor către împrumutătorii cu oportunităţi de investiţii productive, aceste instituţii sunt importante pentru funcţionarea eficientă şi adecvată a sistemului financiar şi economic, băncile furnizând o mare parte din împrumuturi, finanţând populaţia şi afacerile, oferind servicii financiare diferite, facilitând plăţile.

În capitolul II sunt examinate următoarele probleme: cum operează băncile, cum şi de ce creează ele împrumuturi, cum colectează fondurile, cum îşi gestionează activele şi pasivele, cum realizează profit. Deşi ne vom concentra asupra băncilor, deoarece ele sunt cele mai importante instituţii de depozit, multe dintre problemele studiate sunt valabile şi pentru celelalte firme financiare.

Universitatea Spiru Haret

Page 103: 121360987 Banci Si Credite

103

TERMENI-CHEIE

Activ financiar Activitate extrabilanţieră Aranjament bancar Bilanţ Capitalul băncii Cont bancar Contul T. Credit bancar Datoria totală Depozit interbancar Dezintermediere Diversificarea portofoliului Durată Egalitatea fundamentală a bilanţului

Faliment bancar

Gap Garantarea împrumutului Gestiunea riscurilor Inovaţie financiară Instrument financiar Lichiditatea activelor Managementul activelor Managementul adecvării

capitalului Management bancar Managementul lichidităţii Managementul pasivelor Multiplicatorul capitalului Operaţia de bază a băncii Pasiv bancar Produs bancar Profit bancar Randamentul activelor Rata rentabilităţii economice Rata rentabilităţii financiare Rata rezervelor obligatorii Reglementare bancară Reţea bancară Rezervă bancară Rezervă obligatorie Risc bancar Serviciu bancar Strategia băncii Titlu financiar Transformarea activelor Valoare de risc

TESTE ŞI INTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

• Aranjaţi următoarele active bancare în ordinea descrescătoare a lichidităţii: împrumuturi comerciale, titluri de valoare, rezerve, imobilizări.

• Arătaţi pe scurt în ce constă operaţia de bază a băncii. • Indicaţi care sunt componentele esenţiale ale datoriilor băncii. • Care categorie de active deţine ponderea principală în totalul

activelor băncii şi care sunt caracteristicile acesteia? • Fie două bănci, I şi II, având aceleaşi active totale, de 1.500 mil

lei, randamentul fiind de 8% şi, respectiv, 11%, iar multiplicatorul

Universitatea Spiru Haret

Page 104: 121360987 Banci Si Credite

104

capitalului de 5, respectiv, 6. Determinaţi diferenţa procentuală dintre ratele rentabilităţii financiare ale băncii I faţă de banca II.

• Ce se întâmplă cu rezervele Băncii I dacă o persoană retrage 1.000 euro numerar şi o altă persoană depune 500 euro numerar ? Utilizaţi contul T pentru a explica răspunsul.

• Dacă banca înregistrează o ieşire de depozit de 50 mil. euro cu o rată a rezervei obligatorii la depozite de 10%, ce acţiuni trebuie ea să întreprindă pentru a se proteja de faliment?

• Precizaţi opţiunile decizionale ale băncii în condiţiile insuficienţei capitalului, pentru a evita falimentul.

• Evidenţiaţi caracteristica principală a activităţilor extrabilanţere ale băncii.

• Dacă o bancă constată că RRF-ul său este prea mic, deoarece deţine prea mult capital bancar, ce poate să facă banca pentru a creşte RRF ?

• Dacă o bancă nu se încadrează în norma de capital de 1 mil. euro, care sunt cele trei acţiuni pe care poate ea să le întreprindă pentru a rectifica situaţia ?

• Banca X prezintă următorul bilanţ sintetic: Mil lei

Activ Pasiv Active sensibile la rată 250 Pasive sensibile la rată 400 Active cu rată fixă 750 Pasive cu rată fixă 600 Total activ (AT) 1.000 Total pasiv (PT) 1.000

Durata medie a activelor băncii este de 5 ani, adică durata timpului

de viaţă a fluxului de încasări este de 4 ani, iar durata medie a pasivelor este de 3 ani, capitalul băncii reprezentând 8% din active. Să se determine gapul, g, şi durata, d, în cazul creşterii ratei dobânzii, rdΔ , cu 4 puncte procentuale.

• Principii ale managementului riscului de credit sunt: raţionarea creditelor, rambursarea rapidă a creditelor, monitorizarea şi acoperirea, garantarea împrumuturilor, compensarea soldurilor, relaţii consolidate cu clienţii, diversificarea riscurilor, colateralele. Care dintre principiile enumerate nu sunt specifice managementului riscului de credit?

Universitatea Spiru Haret

Page 105: 121360987 Banci Si Credite

105

• O bancă colectează un depozit la termen suplimentar de 10.000 lei, plătind o dobândă de 5%, iar costurile de întreţinere a depozitului sunt de 50 de lei. Pentru a obţine profit, bancă utilizează depozitul pentru a acorda credite cu o dobândă de 10%. Determinaţi profitul obţinut de bancă, în condiţiile în care rata rezervelor obligatorii este de 10%.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

• Manolescu Gheorghe, Diaconescu Adriana, Management bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.

• Mishin Frederic S., The economics of money, banking, and financial markets, Addison-Wesley, New York, 2001.

• Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2005.

• Coussergues Sylvie de, Géstion de la banque, Dunod, Paris, 1992.

• Koch Timothy W, Bank management, The Dryden Press, USA, 2000.

Universitatea Spiru Haret

Page 106: 121360987 Banci Si Credite

106

III. CREDITAREA ECONOMIEI SCOPUL CAPITOLULUI îl reprezintă relevarea rolului, conţinutului

şi formelor creditului ca mijloc de finanţare a economiei, precum şi a fundamentelor teoretice şi analitice ale acestuia în contextul intermedierii financiare.

Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate URMĂTOARELE OBIECTIVE:

• Cunoaşterea caracteristicilor şi funcţiilor creditului ca modalitate al intermedierii financiare.

• Înţelegerea contribuţiei creditului la procesul creaţiei monetare şi la fundamentarea mecanismului de realizare a echilibrului dintre oferta şi cererea de credit.

• Prezentarea formelor creditului şi a caracteristicilor delimitative ale acestora.

• Evidenţierea specificului intermedierii financiare prin credit şi a instrumentelor definitorii de realizare a acesteia.

• Prezentarea conţinutului şi formelor analizei creditului şi analizei riscului de credit, precum şi a clasificării creditelor.

INTRODUCERE

Componentă definitorie a intermedierii financiare, creditarea constituie totodată fluxul principal de finanţare a economiei, formele şi instrumentele de credit diversificându-se şi adaptându-se cerinţelor clientelei, transformării tehnologiilor de transfer şi concurenţei dintr-un mediu caracterizat prin incertitudine şi riscuri. În ultimii 30 de ani, ponderea creditului, a creditului bancar în portofoliul activelor bancare a fost de peste 50%, adesea ajungând la 755, în ultima perioadă, pătrunderea băncilor pe pieţele financiare, inovaţiile financiare,

Universitatea Spiru Haret

Page 107: 121360987 Banci Si Credite

107

securizarea creditelor au reorientat fluxurile de împrumuturi spre titlurile financiare, însă creditul rămâne cel care susţine, direct şi indirect, ansamblul procesului de finanţare, managementul creditului, al riscurilor de credit reprezentând, de fapt, problema centrală a funcţionării întregului sistem bancar şi financiar.

1. Conţinutul şi caracteristicile creditului

Apariţia creditului a depins de un anumit stadiu de dezvoltare a schimbului, când vânzătorul oferă cumpărătorului valori de întrebuinţare în schimbul unei promisiuni că va primi cândva o valoare. Acest fapt constituie o vânzare pe credit.

Sub aspect economic, creditul constă, deci, în cedarea unor valori de întrebuinţare prezente în schimbul unor valori de primit în viitor.

Termenul de credit vine din limba latină, de la creditum, participiul trecut al verbului credere, semnificând încrederea celui care dă unei persoane anumite bunuri, lucrări sau servicii, că va primi în schimb valori corespunzătoare. În limba română, cuvântul credit a pătruns în secolul XVIII, fiind preluat din limba franceză – crédit. Analiza apariţiei cuvântului evidenţiază faptul că, pe măsura instituţionalizării funcţiei monetare ca mijloc de plată, a avut loc decalarea în timp a actului de vânzare de cel de plată. Acest fenomen exprimă o conexiune directă între producător şi consumator, între ofertă şi cerere şi între cei doi agenţi economici reprezentativi ai economiei: furnizorul şi beneficiarul, relaţie care constituie întreaga esenţă a procesului de creditare.

Sub alt aspect, creditul a apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor dintre diferiţi agenţi economici, proces căruia nu-i putea face faţă moneda lichidă, în această perspectivă creditul reprezentând o pârghie a desfăşurării oricărui proces economic. La nivelul agentului economic se constată că, pe lângă capitalul propriu, acesta contractează şi împru-muturi, în particular, bancare, sub forma creditului.

Depăşind sfera de interese a agentului economic intern, creditul se extinde şi în relaţiile cu partenerii externi, în cele mai complexe sfere de activitate, în care intervin diferiţi agenţi economici, inclusiv statul, putând afirma, împreună cu monetariştii, că astăzi omenirea trăieşte prin credit.

Universitatea Spiru Haret

Page 108: 121360987 Banci Si Credite

108

În literatura de specialitate, română şi străină, definiţia creditului şi accepţiunile sale sunt foarte diferite.

Într-un mod simplificat, creditul poate fi definit ca o formă specială de mişcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau transferare de monedă cu titlul de împrumut.

Elementul comun care se regăseşte în diferitele definiţii ale creditului prezintă trei aspecte:

• existenţa unor disponibilităţi de monedă la unii agenţi economici şi acceptul acestora de a le ceda (împrumut) altor agenţi (debitori);

• pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă împrumutul (împrumutant);

• obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă.

În amplitudinea sa, relaţia de creditare evidenţiază un set de caracteristici, prin care se delimitează sfera şi se caracterizează conţinutul acestuia :

Subiecţii relaţiei de credit, creditorul şi debitorul, acoperă o mare diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivaţia angajării într-un raport de credit şi durata acestui angajament etc. După natura participanţilor la procesul de creditare, aceştia pot fi grupaţi în trei categorii cu amplă cuprindere: întreprinderile, populaţia, statul.

Raportul de credit implică, din punct de vedere patrimonial, redistribuirea unor capitaluri disponibile, ceea ce presupune existenţa unor procese de economisire sau de acumulări monetare.

Promisiunea de rambursare, elementul esenţial al relaţiei de credit, presupune riscuri care necesită în consecinţă angajarea unor garanţii.

În raporturile de credit, riscurile probabile sunt riscul de nerambur-sare şi riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale, deficienţelor împrumutatului, prevenirea riscului putându-se realiza prin diversificarea sau prin garantarea împrumutului.

Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deţinătorul de depozite, care nu sunt în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate.

Universitatea Spiru Haret

Page 109: 121360987 Banci Si Credite

109

Prevenirea unui asemenea risc se poate obţine prin administrarea judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci, angajarea de credite pe hârtii de valoare, mobilizarea efectelor prin rescont şi prin alte operaţiuni. În acest sens, banca trebuie să-şi întărească poziţia de creditare prin garanţii personale şi garanţii reale.

Termenul de rambursare, caracteristică esenţială a creditului, are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 ore) se ajunge la termene de la 30 la 50 de ani şi chiar 100 de ani(pentru construcţia de locuinţe). Pentru creditele pe termen scurt este specifică rambursarea integrală la scadenţă. Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată, fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termene stabilite, lunare, trimestriale etc., odată cu plăţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumut.

Dobânda reprezintă caracteristica definitorie a creditului. Clauza dobânzii fixe, convenită în cadrul acordului de credit, este acceptabilă pentru ambele părţi, pentru întregul împrumut şi pe toată durata creditului. Sub presiunea inflaţionistă s-a instituit regimul dobânzilor variabile (sensibile), situaţie în care dobânzile se modifică periodic (de regulă semestrial), în funcţie de nivelul dobânzilor pe piaţă. În cadrul acordului de credit se pot prevedea cumularea dobânzii cuvenite şi plata integrală a acesteia la încheierea contractului.

Acordarea creditului (tranzacţia). Creditul poate fi constituit în cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit. În cadrul sistemelor de credit deschis (linii de credit), împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de către debitor, cărţile de credit fiind modalităţile cele mai răspândite pentru această formă. Consimţirea tranzacţiei, respectiv, acordarea creditului, fiind un act de mare importanţă, creditorul trebuie să-şi asigure o bună informare şi documentare pentru evitarea riscului.

Consemnarea şi transferabilitatea sunt caracteristici necesare ale creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrument de credit a cărui formă de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate, esenţială fiind obligaţia fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv, dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.

Universitatea Spiru Haret

Page 110: 121360987 Banci Si Credite

110

Prin intermediul transferului se realizează cesiunea creanţei, a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum şi veniturile accesorii.

Transferul direct este desfăşurat în cadrul raporturilor directe între creditori sau între bănci privind circulaţia cambiei (scontare şi rescontare), a cecului etc., în timp ce transferul pe pieţele financiare are ca obiect obligaţiunile şi alte hârtii de valoare asimilate.

Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporar disponibile, mobilizate de ele, pentru ca, într-o etapă următoare, să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune şi alte bănci prin operaţiile de recreditare.

2. Consideraţii teoretice asupra creditului

Creditul are un rol foarte important în economia modernă, operaţia de credit concretizându-se, cel mai adesea, în schimbul de monedă. Subiectul X oferă astăzi 1.000 lei subiectului Y, acesta din urmă rambursând, peste o perioadă de timp, subiectului X 1.100 lei, deci o sumă mai mare.

Aceasta reprezintă, în primul rând, transferul dreptului de a dobândi o anumită cantitate de monedă şi, în al doilea rând, crearea unui nou drept, de a dobândi bunuri, în cazul în care cel care împrumută moneda, adesea banca, are posibilitatea de a o face.

În cadrul acestui schimb, una dintre părţi, aceea care primeşte creditul, debitorul, amână livrarea sa în timp, ceea ce presupune că cel care acordă creditul, creditorul, are încredere în promisiunea debitorului. Preţul acestei încrederi pe care subiectul X i-o acordă subiectului Y în schimbul acordării în prezent a 1.000 lei pe care-i va primi peste o perioadă de timp, să spunem 1 an, este dobânda pe care subiectul Y va trebui s-o plătească, rambursându-i 1.100 lei subiectului X, deci plătind o dobândă de 100 lei, ceea ce semnifică o rată a dobânzii de 10%. Rata dobânzii reprezintă preţul plătit pentru a dispune o perioadă de timp de o anumită cantitate de monedă.

Subiecţii economici, îndeosebi agenţii economici, firmele dispun de modalităţi diverse pentru a-şi finanţa nevoile de lichidităţi, adică de a obţine un credit. O firmă împrumută monedă atât pentru funcţionarea sa normală, pe termen scurt, cât şi pentru o perioadă mai lungă de timp.

Universitatea Spiru Haret

Page 111: 121360987 Banci Si Credite

111

Firma comercială Z vinde zilnic 500 kg de zahăr, însă din motive de eficienţă economică se aprovizionează de la angrosist pentru 3 luni, deci cu 45 de tone, cu plata după două luni de la livrare, după vânzarea a 2/3 din zahăr. Însă angrosistul are nevoie de bani pentru cheltuielile sale de exploatare şi pentru reînnoirea stocurilor, şi, în acest sens, solicită firmei Z să semneze o promisiune de plată a facturii peste 2 luni de la livrare, sub forma unui înscris comercial, numit efect de comerţ, adresându-se băncii pentru a obţine un credit egal cu suma din factura de livrare către firma Z. Banca preia înscrisul, la scadenţă, firma Z rambursând băncii suma, precum şi o dobândă pentru creditul acordat, această operaţiune de împrumut numindu-se scontarea efectelor de comerţ, rata dobânzii percepută de către bancă numindu-se taxă de scont.

Similar procedează orice firmă pentru a împrumuta sume de bani de la bancă pentru nevoi conjuncturale, pentru finanţarea descoperirilor de cont.

Firmele au nevoie de lichidităţi nu numai pentru a-şi continua activitatea, dar şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi creşte producţia, ceea ce presupune modernizarea echipamentelor existente sau crearea de noi echipamente, mai performante, cererea de capital fiind importantă pentru firme, acestea având nevoie de fonduri pentru o perioadă mai lungă, 5-10 ani sau mai mult. Recursul la credit, în acest caz, se impune atunci când firma trebuie să realizeze investiţii care depăşesc capacitatea de economisire a firmei sau, dacă nu sunt posibilităţi de a stimula investitorii de capitaluri (populaţie, firme, bănci), de a-şi plasa disponibilităţile în firmă, devenind proprietari ai unei părţi din capitalul acesteia.

Apelarea la credit poate fi o sursă de profit, căci ar permite extinderea producţiei, investiţiile moderne, ar permite creşterea beneficiilor şi crea astfel posibilitatea rambursării creditului, cu condiţia ca firma să-şi prevadă corect rentabilitatea investiţiei, putându-se afirma că firma se împrumută astăzi pentru a se îmbogăţi mâine.

Apelul la credit, adică la economisirea altora, se impune îndeosebi când este necesar de a realiza mari investiţii şi, în acest, sens rolul intermedierii instituţiilor financiare constă în colectarea economisirii de la o multitudine de subiecţi economici, creditul delimitându-se în două categorii mari: creditul pe termen scurt, cu scadenţa, de regulă, sub 1 an, şi creditul pe termen lung, cu scadenţa peste 5 ani, între acestea plasându-se creditul pe termen mediu, cu scadenţa între 1 an şi 5 ani.

Universitatea Spiru Haret

Page 112: 121360987 Banci Si Credite

112

Mijloacele de finanţare a creditului pe termen scurt, şi a creditului pe termen lung sunt, din punct de vedere teoretic, diferite. Într-adevăr, creditul pe termen scurt, fiind rambursat rapid şi servind funcţionării normale a firmelor, creează bunuri sau comercializează bunuri existente, fiind normal să fie finanţat prin creaţie de monedă scripturală. Ajustând cantitatea de monedă la nevoile economiei, banca permite echilibrarea cererii şi ofertei de monedă pe piaţa bunurilor de consum, ajustare realizată, deci, prin creaţia de monedă scripturală. Singura constrângere este aceea ca banca să nu depăşească posibilităţile de creaţie a monedei scripturale; în caz contrar, banca trebuie să facă apel la Banca centrală pentru ca aceasta să-i avanseze lichidităţile care-i lipsesc, ceea ce îi va diminua rentabilitatea.

Dacă în condiţii normale creditul pe termen scurt nu ar trebui să genereze dezechilibre între cantitatea de bunuri oferite şi fluxurile de monedă, în cazul utilizării creditelor pentru a realiza stocuri speculative de mărfuri, îndeosebi în condiţiile inflaţiei sau ale devalorizării monedei, pot fi generate dezechilibre prin creşterea aparentă a cererii în condiţiile unei oferte constante de bunuri.

Dacă creditul pe termen lung ar fi finanţat de către bănci prin creaţie monetară, şi ţinând seama că acest credit ar genera bunuri după o perioadă lungă de timp, s-ar înregistra conjunctural un dezechilibru al circuitului economic între lichidităţile distribuite suplimentar prin credit şi oferta de bunuri existentă.

Creditul pe termen lung nu poate fi deci finanţat din moneda pe care băncile o deţin la vedere, în casierii, fără a se confrunta cu riscuri, fiind periculoasă finanţarea creditelor pe termen lung prin creaţia de monedă, în acest caz făcându-se apel la economisire, deci la amânarea consumului. În cazul acestei finanţări a creditului pe termen lung, circuitul economic rămâne în echilibru, căci efectul dezechilibrant al veniturilor, al lichidităţilor suplimentare pe piaţa bunurilor de consum este anulat de această economisire, echivalentă unei abţineri de la consum.

Presupunem însă că se recurge la creaţie monetară pentru a finanţa investiţiile în condiţiile existenţei unei capacităţi de producţie neutilizate în firmele care produc bunuri de consum, caz în care creşterea cererii de bunuri de consum, datorită distribuirii noilor venituri din creditul pe termen lung, ar putea corespunde unei creşteri rapide a cantităţii de bunuri oferite pe această piaţă, echilibrul economic nefiind afectat.

Universitatea Spiru Haret

Page 113: 121360987 Banci Si Credite

113

Cei care economisesc oferă fonduri pe piaţa creditelor, iar cei care investesc solicită, cer fonduri pe piaţa creditelor, echilibrul dintre cererea şi oferta de credite, în funcţie de nivelul ratei dobânzii, fiind prezentat în graficul din figura nr. 4.

Figura nr. 4. Echilibrul dintre oferta şi cererea de credite

Curba ofertei de credite este înclinată pozitiv, ea creşte de la stânga

la dreapta; cu cât va creşte rata dobânzii, cu atât populaţia şi firmele vor deveni creditori neţi. La o rată a dobânzii, ridicată, populaţia observă că rata de piaţă a dobânzii oferă o alegere mai bună decât rata personală a câştigului, determinată prin echilibrarea personală dintre consumul prezent şi viitor. La o rată foarte înaltă a dobânzii, indivizii orientaţi spre „trăieşte-ţi viaţa în prezent” vor considera că merită să salveze mai mult din venituri şi, totodată, firmele vor considera că nu pot plăti rata dobânzii din câştiguri, ele putând câştiga mai mult devenind creditori neţi, deoarece rata de piaţă a dobânzii depăşeşte rata aşteptată a profitului din proiectele de investiţii.

Curba cererii de credit a comunităţii va fi înclinată negativ, coborând de la stânga la dreapta, la o rată a dobânzii în scădere, mai mulţi indivizi preferând să devină debitori neţi, să se împrumute. La o rată a

12

10

8

Universitatea Spiru Haret

Page 114: 121360987 Banci Si Credite

114

dobânzii descrescătoare, populaţia descoperă că rata de piaţă a dobânzii este mai mică decât rata personală de câştig şi decid să reducă rata de economisire. La o rată foarte joasă a dobânzii, care ar putea fi şi negativă, chiar şi indivizii orientaţi spre viitor vor considera că preferă să consume mai mult în prezent şi să economisească mai puţin. Pentru firme, ratele mai joase ale dobânzii înseamnă că vor putea împrumuta fonduri pentru mai multe proiecte de investiţii, plătind dobânzi şi obţinând profit.

Pe scurt, la o rată a dobânzii redusă, celelalte condiţii rămânând constante, volumul de credit cerut creşte.

Graficul din figura nr. 4 indică modul în care oferta de credit şi cererea de credit ale comunităţii se comportă pe piaţa creditului, determinând şi fiind determinate de evoluţia ratei dobânzii.

La o rată a dobânzii de peste 10%, de exemplu 12%, volumul de credit oferit depăşeşte volumul de credit cerut, înregistrându-se un surplus de credit. Creditorii, concurând pentru câştiguri din dobânzi, vor împinge rata dobânzii în jos, spre 10%. Pe de altă parte, la 8 % se va înregistra penurie de credit, volumul de credit cerut depăşind volumul de credit oferit la această rată a dobânzii. Cei care se împrumută, debitorii, se concurează pentru a obţine credit, împingând rata în sus, spre 10%. În cele din urmă, rata dobânzii se va stabiliza la 10%, punct la care volumul de credit oferit şi volumul de credit cerut se egalizează la 100 milioane lei, considerându-se că există echilibru, deoarece nici ofertanţii nici solicitanţii de credit nu sunt interesaţi să-şi modifice comportamentul.

Studierea sistemului de piaţă implică înţelegerea faptului că preţurile alocă resursele în economie, dobânda reprezentând preţul care alocă fondurile împrumutabile, creditul între consumatori şi firme, afaceri. Firmele concurează între ele pentru fondurile împrumutabile, rata dobânzii alocând aceste fonduri între diferitele firme, şi prin urmare diferitelor proiecte de investiţii ale acestor firme. Acele proiecte de investiţii ale căror rate de rentabilitate sunt mai mari decât rata de piaţă a dobânzii de pe piaţa creditului vor fi realizate procurând liber fonduri de pe piaţa creditelor. De exemplu, dacă rata aşteptată a rentabilităţii pentru cumpărarea unui nou factor în industrie este de 20% şi fondurile împrumutabile pot fi obţinute cu o rată a dobânzii de 15%, atunci investiţia, în acest caz cumpărarea unui nou factor de producţie, va fi realizată. Dacă însă acelaşi proiect are o rată aşteptată a rentabilităţii de 9%, el nu va fi realizat. Fondurile vor merge spre licitatorii mai

Universitatea Spiru Haret

Page 115: 121360987 Banci Si Credite

115

convenabili, cei care vor şi sunt capabili să plătească o rată a dobânzii mai ridicată., adică spre acele firme care sunt mai profitabile. Astfel, firmele profitabile se vor extinde, iar firmele neprofitabile vor fi forţate să-şi restrângă activitatea sau să falimenteze. Alocarea creditului între firme poate fi considerată eficientă dacă eficienţa este definită în termenii suveranităţii consumatorului. Dacă este util ca aceia care consumă să influenţeze producţia prin plasarea banilor pe piaţă, atunci este util să se permită firmelor profitabile să se extindă, forţând firmele neprofitabile, sau mai puţin profitabile, să-şi restrângă activitatea.

Consumatorii concurează, de asemenea, între ei, prin orientarea creditului, deplasându-l spre licitatorii convenabili, rata dobânzii alocând consumul în timp. Aceasta permite indivizilor orientaţi spre prezent, care sunt dispuşi să plătească rate ale dobânzii mai ridicate, să consume mai mult acum şi mai puţin mai târziu. Permiţând creditului să se deplaseze spre licitatorii mai convenabili, aceasta permite totodată indivizilor orientaţi spre viitor să substituie un consum mai mare în viitor unui consum mai redus în prezent. Dacă este util să se permită indivizilor să aleagă ratele lor de consum de-a lungul timpului, atunci este util să se permită ratei dobânzii să aloce creditul între indivizii care se concurează.

3. Funcţiile creditului

Principala trăsătură distinctivă a relaţiilor de credit constă în finanţarea subiecţilor economici pe seama disponibilităţilor latente ale economiei, în condiţiile rambursabilităţii, perceperii de dobândă şi emisiune (creaţie) monetară .

Funcţiile creditului, ca expresie a dezideratelor fundamentale faţă de existenţa şi menirea operaţională a relaţiilor de credit, sunt:

Funcţia de mobilizare, ameliorare şi redistribuire Funcţia de emisiune Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii economice

Funcţia de mobilizare, ameliorare şi redistribuire Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici,

instituţiilor, populaţiei şi concentrarea lor la bănci sunt premisa principală pentru acordarea de credite. Are loc, de fapt, crearea de către bancă a unei noi puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au

Universitatea Spiru Haret

Page 116: 121360987 Banci Si Credite

116

utilizat-o, producându-se şi o „reaşezare” a cererii de valori de întrebuinţare. Cererea titularilor de disponibilităţi, care nu este în condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea efectivă a beneficiarilor de credite, diferită material de cea a deţinătorilor de depozite monetare, cu implicaţii asupra structurii materiale a producţiei.

Funcţia redistributivă a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica masei monetare în circulaţie, întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă, cantitatea de monedă rămânând aceeaşi, aşa cum, schimbând poziţia clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsă în ea rămâne neschimbată.

Funcţia de emisiune Manifestarea funcţiei de emisiune a creditului constă în crearea de

noi mijloace de plată în economie, a unei mase monetare suplimentare. Dacă fondurile agenţilor economici, resursele bugetului administraţiei publice şi ale populaţiei sunt, în fiecare moment, limitate, creditul bancar apare ca fiind singura resursă „liberă”, a cărei mărime ar putea lua valori în funcţie de deciziile subiective ale băncilor. Această aparenţă este însă falsă. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie corelată cu realităţile economice, deoarece supracreditarea, cât şi subcreditarea au efecte perturbatoare pentru economie.

Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici Eficienţa economică a activităţii întreprinderilor se reflectă sensibil

în situaţia lor financiară, iar aceasta din urmă, în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum şi în gradul de asigurare a capacităţii de plată. Cu cât eficienţa economică a unei activităţi date este mai ridicată, celelalte condiţii fiind invariabile, cu atât necesarul de fonduri este mai redus.

Nivelul de eficienţă se regăseşte în mărimea fondurilor totale necesare, însă, şi mai pregnant, în situaţia creditelor, întrucât acestea intervin ca resursă marginală de completare, a cărei dimensiune este determinată de evoluţia fondurilor proprii.

Creditul nu este doar un seismograf al eficienţei economice, ci şi un instrument de influenţare, în direcţia stimulării unei activităţi calitativ superioare, prin acordarea de credite fără restricţii agenţilor economici cu

Universitatea Spiru Haret

Page 117: 121360987 Banci Si Credite

117

bună activitate şi prin aplicarea de restricţii sau neacordarea de credite celor care se confruntă cu deficienţe în gestiunea lor şi dificultăţi în returnarea împrumuturilor.

Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte favorabile, cum ar fi: sporirea puterii productive a întreprinderii, prin redistribuirea capitalului; concentrarea capitalului; reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară; adaptarea elastică a cantităţii de monedă în circulaţie la necesarul economiei.

Pe lângă aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de riscuri. Principalul risc este abuzul de credit, fenomenul supracreditării economiei generând, inevitabil, procese de deteriorare a puterii de cumpărare a banilor, inflaţie. Totodată, creditul poate favoriza operaţii economice ce atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile au prea puţine posibilităţi de selecţie a clienţilor solicitatori de credite sau aceştia sunt de rea-credinţă.

Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice individuale sau de o anumită stare economică conjuncturală.

Pentru prevenirea riscurilor creditării, băncile trebuie să deţină informaţii pertinente asupra situaţiei patrimoniale şi financiare a debitorilor, asupra naturii operaţiunilor economice în care aceştia se angajează. Totodată, prevenirea riscurilor în creditare presupune cunoaşterea reputaţiei morale a debitorilor, a bonităţii lor, o bună evaluare a evoluţiilor viitoare a acestora.

4. Formele creditului

Creditul poate fi structurat după mai multe criterii, ceea ce permite mai buna lui cunoaştere şi analizare. Aceste criterii sunt:

natura economică şi participanţii; destinaţia dată creditului; natura garanţiilor ce servesc ca acoperire; termenul la care trebuie rambursat; fermitatea scadenţei; modul de stingere a obligaţiilor de plată.

a. După natura lui economică şi participanţi, se disting mai multe forme ale creditului:

• creditul comercial;

Universitatea Spiru Haret

Page 118: 121360987 Banci Si Credite

118

• creditul bancar; • creditul de consum; • creditul obligatar; • creditul ipotecar. Creditul comercial este creditul pe care-l acordă întreprinzătorii

la vânzarea mărfurilor sub forma amânării plăţii. Această formă de credit se manifestă nu numai în relaţiile de vânzare-cumpărare dintre întreprin-zătorii productivi şi cei din comerţ, ci şi, mai ales, direct, între întreprin-zătorii producători.

Datorită creditului comercial, întreprinzătorii îşi pot desface producţia fără să mai aştepte până când cumpărătorii vor dispune de bani, creditul comercial accelerând circuitul capitalului real.

Cu toate avantajele pe care le presupune, creditul comercial are totuşi o serie de limite. În primul rând, el este limitat prin proporţiile capitalului de rezervă al producătorului. Orice întreprinzător va putea vinde mărfuri pe credit numai în măsura în care dispune de rezerve de capital care-i permit continuarea activităţii de exploatare. În al doilea rând, proporţiile creditului comercial depind de regularitatea încasării contravalorii mărfurilor vândute pe credit anterior; dacă nu încasează la timp contravaloarea mărfurilor livrate, producătorul va trebui să restrângă vânzarea cu plata ulterioară(pe credit).

Creditul comercial cuprinde: creditul de vânzător şi creditul de cumpărător.

Creditul de vânzător are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata amânată. Întreprinzătorul apare în două ipostaze, şi anume: cea de împrumutat, prin credit-furnizori, pentru procurări de echipamente, materiale etc., şi cea de împrumutător, prin credite-clienţi, pentru produsele livrate sau lucrările executate partenerilor săi.

Creditul de cumpărător se identifică cu plăţile în avans. Şi în această ipostază, întreprinzătorul poate fi atât beneficiar al avansurilor plătite de către clienţii săi pentru fabricaţia produselor, cât şi plătitor de avansuri către furnizori. Altfel spus, creditele de cumpărător apar ca o prefinanţare, de către beneficiari, a fabricaţiei produselor pe care aceştia intenţionează să le achiziţioneze. De regulă, aceste credite sunt utilizate în procesele de exploatare cu ciclu lung de fabricaţie (cons-trucţii, agricultură).

Universitatea Spiru Haret

Page 119: 121360987 Banci Si Credite

119

Creditul comercial este un instrument de promovare a livrărilor, de reducere a cheltuielilor reclamate de plata dobânzilor pentru contractarea de împrumuturi, care, altfel, în cazul creditului bancar, ar fi necesare.

Creditul bancar este un credit sub formă bănească acordat de bancheri întreprinzătorilor şi populaţiei. Dacă, în cazul creditului comercial, participanţii la relaţiile de credit sunt întreprinzătorii, în cazul creditului bancar numai unul dintre participanţi este agent nefinanciar, producător (întreprinzătorul), celălalt participant fiind banca, adică un agent financiar, bancherul apărând doar în ipostaza de deţinător al sumei împrumutate. Creditul bancar, fiind sub formă bănească, este mult mai flexibil, se poate mişca în orice situaţie, disponibilităţile băneşti mobilizate din anumite sectoare ale economiei putând fi dirijate către întreprinzători, indiferent de sfera lor de activitate.

Prin formarea depozitelor bancare pe seama disponibilităţilor, pe de o parte, şi acordarea de credite pentru activitatea de exploatare curentă sau realizarea obiectivelor de investiţii, pe de altă parte, băncile şi clienţii lor (întreprinzătorii) se găsesc în raporturi de reciprocitate.

Modalităţile tehnice de creditare a activităţii curente a agenţilor nefinanciari sunt multiple: avansurile în cont curent, linia de credit simplă, linia de credit confirmată, linia de credit revolving, credite cu destinaţie specială etc.

Creditul obligatar exprimă relaţii între unităţi economice şi instituţii, în calitate de debitori, care emit obligaţiuni, pe de o parte, şi, pe de altă parte, subscriptorii de obligaţiuni, în calitate de creditori, care îşi avansează capitalul în scopul obţinerii unei dobânzi. Rezultă că obligaţiunea, în calitate de titlu de credit, serveşte atât la formarea capitalului fix, cât şi la formarea capitalului circulant (sub forma bonurilor şi certificatelor de depozit).

Referitor la obligaţiunile emise de către întreprinderi, se evidenţiază specificul acestora de a fi angajate primordial în sfera publică, fiind accesibile tuturor doritorilor de investiţii şi făcând obiectul negocierii la bursa de valori.

Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a extins activitatea instituţiilor de evaluare mobiliară (rating).

Fiind un proces de evaluare a poziţiei financiare a unui titlu de împrumut, ratingul exprimă o apreciere asupra riscurilor legate de rambursare sau plată a dobânzilor. Desfăşurând o activitate de expertizare

Universitatea Spiru Haret

Page 120: 121360987 Banci Si Credite

120

în favoarea investitorilor, instituţiile de rating pot consolida buna apreciere a emitenţilor de obligaţiuni, promovând prin aceasta emisiunea valorilor mobiliare.

Obligaţiunile se vând în mod curent între întreprinderi şi bănci, între bănci şi Banca Centrală, în cadrul operaţiunilor de optimizare a plasamentelor pe care o urmăreşte fiecare. Totodată, activele în obligaţiuni creează baza unor operaţiuni de împrumut declanşate de deţinătorii care primesc credite; prin gajarea acestora, deţinătorii obţin disponibilităţi lichide în momentele considerate oportune, în condiţii avantajoase, iar pe de altă parte, păstrează în continuare calitatea de proprietar al acestor obligaţiuni şi deci privilegiul de a încasa, la termenele stabilite, dobânzile ce li se cuvin. Se poate conchide că obligaţiunile, în sine, reprezintă fondul material al unor ample operaţiuni bancare active şi generează numeroase şi diverse operaţiuni de credit bancar.

Creditul de consum constă în vânzarea, cu plata în rate, a unor bunuri de consum personal de valori mari şi folosinţă îndelungată, cum sunt mobila, articolele de uz casnic, autoturismele etc. Între creditul de consum şi creditul bancar se manifestă raporturi de determinare, adesea, pentru a dezvolta vânzarea de mărfuri cu plata în rate, comercianţii recurgând la creditul bancar.

Creditul ipotecar este creditul garantat cu proprietatea imobiliară şi are ca principal obiectiv susţinerea dezvoltării acestei proprietăţi. După natura garanţiei, creditul ipotecar poate fi rural sau urban. În timp ce creditul ipotecar rural are drept garanţie a rambursării proprietatea funciară, proprietatea asupra terenului, creditul ipotecar urban este garantat cu ipotecarea clădirilor. Creditul ipotecar a dobândit amploare în toate ţările dezvoltate, formele pe care le îmbracă fiind diverse: credit ipotecar cu dobânzi variabile, credit ipotecar cu rambursare progresivă, credit ipotecar inversat, purtător de anuităţi. Elementul comun al ultimelor două forme de credit constă în faptul că ele contribuie la finanţarea nevoilor de consum ale populaţiei, diferenţa constând în dimensiunea temporală a consumului finanţat.

b. După destinaţia dată creditului, se disting: • credite productive; • credite neproductive. Creditele productive sunt cele destinate unei activităţi productive. Creditele neproductive au ca destinaţie consumul individual.

Universitatea Spiru Haret

Page 121: 121360987 Banci Si Credite

121

Aceasta nu înseamnă că numai prima categorie de credite este importantă, iar cealaltă lipsită de semnificaţie, deoarece rezultatul final al utilizării unui credit de consumate poate avea efecte productive comparabile sau superioare.

c. După natura garanţiilor ce servesc ca acoperire, creditul poate fi: • credit real; • credit personal. Creditul real este creditul acordat pe temeiul unor garanţii

materiale, certe, care acoperă cu prisosinţă valoarea creditului, punând la adăpost pe creditor de orice risc.

Creditul personal are la bază încrederea de care se bucură debitorul, reputaţia lui de a-şi îndeplini prompt obligaţia, calităţile morale ale solicitatorului, dar şi situaţia lui materială. Chiar dacă nu se cere o garanţie efectivă sub raport juridic, ca în cazul creditului real, calităţile morale ale debitorului nu pot fi ignorate.

d. După termenul la care trebuie rambursat, creditele pot fi: • credite pe termen; • credit fără termen. Creditele pe termen trebuie rambursate la o dată stabilită, cum

sunt, de exemplu, creditele cambiale. Nerespectarea termenului de rambursare atrage sancţiuni. Creditele pe termen pot fi considerate credite pe termen scurt, credite pe termen mediu sau lung.

În cazul creditelor fără termen, contractarea obligaţiei de credit nu stipulează data lichidării ei, de exemplu, în cazul creditelor de cont curent, care presupun relaţii continue şi curente.

e. În funcţie de fermitatea scadenţei, creditul poate fi: • credit denunţabil; • credit nedenunţabil. Atunci când bancherul îşi rezervă dreptul ca înaintea termenului de

scadenţă fixat, pe baza unui preaviz, să ceară debitorului să plătească, avem creditul denunţabil. De pildă, astfel de denunţări pot interveni în cazul creditului de cont curent, atunci când debitorul prezintă o deteriorare a gestiunii sale. Creditul în care bancherul nu-şi rezervă dreptul de a cere restituirea anticipată a împrumutului acordat este numit credit nedenunţabil.

f. În funcţie de modul de stingere a obligaţiilor de plată pentru lichidarea creditelor, se disting:

Universitatea Spiru Haret

Page 122: 121360987 Banci Si Credite

122

• credite amortizabile; • credite neamortizabile. La creditele pe termen lung şi mediu se prevede posibilitatea

rambursării acestora prin rate anuale, astfel determinate încât stingerea întregului angajament să se facă în cadrul unui termen stabilit, având credite amortizabile. Suma din credit care trebuie restituită periodic poartă denumirea de amortizare sau amortisment. De regulă, amortizarea unui credit pe termen mediu şi lung se realizează în cadrul anuităţilor, care includ şi dobânzile aferente.

Pentru creditele mici sau pe termen scurt, condiţiile de rambursare pot fi stabilite fie în sensul unei achitări globale, fie în sensul unei plăţi eşalonate altfel decât anual. Aceste credite intră în categoria creditelor neamortizabile.

5. Intermedierea şi instrumentele de credit bancar

Creditul reprezintă componenta activă a intermedierii financiare. Intermedierea financiară, prezentată teoretic în capitolul anterior,

este caracteristică fluxului de lichidităţi atunci când între ultimul creditor şi ultimul debitor (beneficiar) se interpune o instituţie financiară, banca realizând intermedierea între deponenţii bancari, deţinătorii depozitelor, care sunt creditorii ultimi, şi solicitanţii de credit, cumpărătorii de lichidităţi, ca debitori bancari.

În esenţă, toţi intermediarii financiari îşi emit propriile pasive către populaţie, depozite, titluri pentru depuneri, poliţe etc., utilizând fondurile pentru a cumpăra obligaţiuni, ipoteci, debite etc., însă, dincolo de rolul de intermediere, intermediarii financiari oferă active diversificate depunătorilor, reducând riscul acestora prin realizarea unui portofoliu diversificat de active. Fiecare deponent, oricât de modest ar fi, achiziţionează, prin intermediarii financiari, o gamă diversificată de active de la debitorii ultimi ai intermediarilor financiari, ai băncilor, cumpărând active mai sigure şi mai lichide şi primind şi un venit sub forma dobânzii.

Creditorii şi debitorii finali reprezintă populaţia, firmele, adminis-traţiile, care se află conjunctural când într-o postură, când în alta, de regulă firmele şi administraţiile fiind debitori, iar populaţia creditori. În schema din figura nr. 5 este reprezentată simplificat relaţia de intermediere.

Universitatea Spiru Haret

Page 123: 121360987 Banci Si Credite

123

Creditori finali

- Populaţie - Firme - Administraţ ii

Intermediari finali Bănci comerciale

- Fonduri mutuale- Fonduri de pensii- Instituţ ii deasigurări

Debitori f inali

- Firme - Administraţ ii - Populaţie

Figura nr. 5. Relaţia de intermediere financiară

Dezintermedierea este procesul invers intermedierii, subiecţii

economici retrăgând fondurile din depozite şi investindu-le direct în titluri emise de către debitorii finali, precum firme, administraţii, neapelând la depozite, la intermediari pentru a-şi valorifica disponibilităţile, econo-misirea. Acest proces se declanşează atunci când achiziţionarea directă, pe pieţe, a titlurilor generează o rată a dobânzii mai mare decât aceea generată de către depozite. În scopul de a stopa scurgerea de fonduri din depozite, intermediarii financiari, băncile, au creat titluri de depozit, precum certificatele de depozit negociabile, care pot fi operate pe piaţa financiară pe termen scurt sau mediu.

Atunci când un împrumutant şi un împrumutat tranzacţionează voluntar, ambii parteneri câştigă, altfel tranzacţia nu ar avea loc; desigur, în final, unul din ei va câştiga mai mult. Un împrumut este o extensiune a creditului, iar un instrument de credit este o evidenţă scrisă a extensiei împrumutului. Instrumentele de credit sunt schimbate pe pieţele de credit, pieţele facilitând creşterea economică, variaţia volumului într-o economie putând afecta activitatea economică tot aşa ca variaţiile ofertei de monedă.

Expansiunea creditelor permite celui împrumutat să efectueze mai repede cheltuieli, iar celui care împrumută să obţină dobândă şi să achiziţioneze mai multe bunuri în viitor, creditul realizând un transfer al puterii de cumpărare. Posibilitatea schimbării reciproce a instrumentelor de credit pe piaţă face ca rata dobânzii a fiecărui instrument să varieze în funcţie de condiţiile pieţei. Dacă un debit mare, pe termen lung, cu riscuri ridicate, al unei persoane, X, este cumpărat, contra unui instrument de credit, de către persoana, Y, care la rândul său vinde instrumentul altei persoane, Z, ş.a.m.d., aceasta ar avea ca rezultat faptul că multe persoane ar angaja cuantumuri mai mici de credite către persoana X, pentru perioade mai scurte. Prin posibilitatea revânzării instrumentelor de credit

Universitatea Spiru Haret

Page 124: 121360987 Banci Si Credite

124

se reduce riscul extensiei (expansiunii) creditului şi sporeşte lichiditatea instrumentului, ceea ce permite volume mai mari de credit, facilităţi comerciale, reducerea ratelor dobânzii.

Instrumentele de credit conţin, în principal, informaţii referitoare la identitatea celui împrumutat, valoarea creditului, scadenţa, rata dobânzii.

Toate instrumentele de credit permit transferul creditului, unele fiind negociabile, iar altele nenegociabile. Cele negociabile, precum certificate de depozit, poliţe, cambii, bonuri de tezaur, pot transfera, în mod liber, dreptul de proprietate către terţe persoane, existând o promisiune necondiţionată de plată, pe când cele nenegociabile nu dispun de această posibilitate.

Titlurile de credit reprezintă un instrument scris şi semnat prin care este specificată promisiunea de a achita o sumă de bani la o dată specificată, promisiunea putând îmbrăca formele: poliţă şi ordin de plată.

Poliţele pot fi emise, ca instrument de credit, de către sectorul privat şi sectorul public (de stat).

Poliţele emise de către stat sunt: certificatele de trezorerie, emise pe termen scurt; bonuri de trezorerie, putând fi emise pe o perioadă de 1-10 ani; obligaţiuni de trezorerie, cu scadenţa peste 10 ani.

Poliţele private sunt negarantate, pe termen scurt, fiind numite hârtii comerciale sau bilete la ordin nenegociabile, pentru care nu se cer colaterale, şi garantate, de natura obligaţiunilor, care pot fi convertibile sau nu.

Ordinele de plată sunt reprezentate generic prin trate, care includ, spre deosebire de poliţele private, o a treia persoană, beneficiarul plăţii. Tratele sunt bancare, trase asupra unei bănci, şi comerciale, trase asupra oricărei alte persoane sau instituţii.

Alegerea de către bancă a instrumentelor de credit celor mai adecvate subiecţilor economici este influenţată de următorii factori:

o capacitatea firmei de a asigura serviciul datoriei, în condiţii de profit acceptabil, evidenţiată prin fluxul anticipat de lichidităţi pe care l-ar putea genera;

o structura fluxului de lichidităţi al firmei, pentru alegerea celui mai bun mix de facilităţi;

o costul relativ, ca un mix între datorii şi capital propriu, luând în considerare diversitatea de titluri de credit din punct de vedere al costurilor;

Universitatea Spiru Haret

Page 125: 121360987 Banci Si Credite

125

o structura maturităţilor, finanţarea datoriei prin instrumente de credit reflectând capacitatea firmei de a genera lichidităţi;

o fiscalitatea, luându-se în considerare diferenţierea fiscalizării titlurilor de creanţă şi a activelor de capital;

o expunerea valutară, sub cele trei forme: economică, de competitivitate; a tranzacţiei, având în vedere moneda de înregistrare a tranzacţiei; de translaţie, când firma operează pe mai multe pieţe străine;

o caracteristici financiare, exprimate prin indicatori specifici firmei;

o expunerea la variaţia ratei dobânzii; o înclinaţia către risc, în funcţie de natura firmei şi de destinaţia

finanţării prin credit.

6. Multiplicatorul creditului bancar

Volumul creditului pe care instituţiile de depozit, băncile, îl alocă pentru împrumuturi şi pentru achiziţionarea de titluri financiare reprezintă o variabilă semnificativă pentru politica monetară, cu implicaţii econo-mice majore. Deoarece extinderea depozitelor contribuie la expansiunea creditelor şi a cumpărărilor de titluri, politicile Băncii centrale pot afecta volumul cererii din economie, al activităţii economice, prin influenţarea agregatului volumului creditelor pe care băncile le pot acorda.

În figura nr. 6 este prezentat contul bilanţier (contul T) al unei bănci, care evidenţiază legătura dintre depozite, pe de o parte, şi credite şi titluri, pe de altă parte, luând în considerare rezervele obligatorii şi excedentare ale băncii.

Active Pasive

Împrumuturi I Depozite D Titluri T Rezerve obligatorii R.O. Rezerve excedentare R.E.

Figura nr. 6. Contul bilanţier simplificat al băncii Din bilanţ, neluând în considerare alte elemente, vom avea:

I + T + R.O. + R.E. = D (25)

Universitatea Spiru Haret

Page 126: 121360987 Banci Si Credite

126

Considerând creditul total (C.T.) acordat de către bănci, avem: C.T. = I + T (26)

ceea ce înseamnă că C.T. + R.O. + R.E. = D, (27)

şi, reordonând termenii, vom avea : C.T. = D – R.O. – R.E. (28)

Modificările în creditul total sunt determinate fie de modificările în depozite, fie de modificările în rezerve, ceea ce formal se exprimă astfel:

( ) DreroERORDTC Δ×−−=Δ−Δ−Δ=Δ 1..... (29) Se cunoaşte că baza monetară (B.M.) este determinată astfel:

B.M. = N + T.R. = N + R.O. + R.E. (30) unde: o N = numerar în economie; o T.R. = R.O. + R.E: total rezerve în sistemul bancar. Notând N/D = n , R.O./D = ro , R.E./D = re, vom avea:

( ) DreronMB ×++=.. (31) În acest fel o schimbare în baza monetară se exprimă astfel:

( ) DreronMB Δ×++=Δ .. , (32) de unde rezultă că,

( )reronMBD ++Δ=Δ .. , (33) Şi înlocuind în formula lui ..TCΔ , avem:

.....1. MBCMMBreronreroTC Δ×=Δ×

++−−

=Δ (34)

Se constată că o modificare a bazei monetare determină o modificare multiplicativă a creditului total, factorul de multiplicare, M.C., numindu-se multiplicatorul creditului. Acest multiplicator depinde de aceiaşi factori ca multiplicatorul monetar, adică N, R.O şi R.E., orice schimbare în aceşti factori producând o schimbare în creditul total.

7. Principii în activitatea de creditare bancară Economiile actuale, ca economii monetare, presupun desfăşurarea

unui amplu proces de creditare, ca o latură consistentă a activităţii bancare, existând o interdependenţă a creditului şi situaţiei financiare a agenţilor economici:

Universitatea Spiru Haret

Page 127: 121360987 Banci Si Credite

127

• în primul rând, prin situaţia creditelor se reflectă starea financiară a oricărui întreprinzător angajat în relaţia de creditare;

• în al doilea rând, o bună susţinere financiară va genera condiţii favorabile pentru obţinerea de noi credite.

Desfăşurarea adecvată a procesului de creditare este reglementată şi organizată în sensul asigurării unei intermedieri financiare care să permită satisfacerea adecvată a nevoilor de finanţare a clienţilor, dar şi realizarea eficientă şi cât mai sigură a acestei activităţi din punctul de vedere al băncii, aceste deziderate fiind impuse prin respectarea principiilor de creditare.

• Un principiu de bază după care se călăuzeşte întreaga activitate bancară este prudenţa bancară. Ca atare, băncile vor urmări ca solici-tanţii de credite să dea dovadă de credibilitate. Toate operaţiunile de creditare şi cele în legătură cu constituirea garanţiei vor trebui consemnate în documentele contractuale, din care să rezulte fără echivoc toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii.

Activitatea de creditare trebuie să prezinte interes atât pentru bancă, ce are în vedere o sporire a profiturilor obţinute din dobânzi, cât şi pentru agenţii economici, ce urmăresc consolidarea afacerilor şi, dacă este posibil, obţinerea unei mai bune rentabilităţi financiare, urmare a utilizării efectului de „levier” financiar favorabil.

Pe întreaga durată a creditării, debitorul are obligaţia să pună la dispoziţia băncii un exemplar din bilanţul contabil, situaţiile contabile periodice şi orice alte documente solicitate de creditor, această obligaţie fiind ca o clauză distinctă prevăzută în contractul de credite.

• Un alt principiu care trebuie respectat este acela al respectării destinaţiei creditului, care afirmă că împrumuturile şi scrisorile de garanţie solicitate băncii, indiferent de sumă, durată de rambursare, respectiv valabilitate, se acordă numai pentru destinaţia stabilită prin contracte, nerespectarea acestei condiţii dând dreptul băncii să rezilieze contractul de credit şi să retragă împrumutul.

În practica bancară, persoanele fizice pot să solicite credite dacă îndeplinesc o serie de criterii, cum ar fi:

o realizează venituri certe şi cu caracter permanent pe întreaga perioadă de creditare;

Universitatea Spiru Haret

Page 128: 121360987 Banci Si Credite

128

o garantează rambursarea creditelor solicitate cu veniturile pe care le realizează, precum şi cu alte valori materiale;

o nu înregistrează debite restante sau alte obligaţii neachitate la scadenţă la data solicitării împrumutului.

• Principiul planificării creditelor afirmă necesitatea estimării, cuantificării cerinţelor şi potenţialului de creditare ale băncii, sub forma unor situaţii bilanţiere care cuprind resursele totale de creditare (disponi-bilităţi şi depozite, valori mobiliare, refinanţări etc.) şi plasamentele (credite, plasamente interbancare, rezerva minimă obligatorie etc.). Din compararea resurselor totale de creditare (Rtc) cu totalul plasamentelor (Pt) pot să apară următoarele două situaţii:

Rtc < Pt – deficit de resurse; Rtc > Pt – excedent de resurse.

Încă din faza de planificare, pentru diminuarea riscului lipsei de lichidităţi, se va urmări asigurarea corelării creditelor cu resursele de acoperire a acestora, atât în structură, cât şi din punct de vedere al maturităţii lor. De pildă, disponibilităţile la vedere vor putea fi utilizate pentru acoperirea a circa 30 % din soldul împrumuturilor curente.

Activitatea de planificare bancară a plasamentelor se corelează cu stabilirea necesarului de credite de către clienţii băncii în funcţie de necesităţi. Această activitate presupune o limitare a creditelor în cadrul unor plafoane stabilite şi controlate de către unităţile bancare

• Principiul garantării creditelor asigură băncile în ce priveşte rambursarea la scadenţă a ratelor din credit şi achitarea dobânzilor aferente. În relaţiile cu debitorii, băncile sunt expuse unor riscuri, care, în mod firesc, impun luarea unor măsuri pentru garantarea creanţei, de regulă, garantarea creditelor făcându-se pe baza bunurilor mobile şi imobile ale debitorului.

Trebuie reţinut faptul că băncile pot acorda credite nu numai dacă garanţiile constituite pot fi valorificate, ci trebuie să se ţină seama şi de posibilităţile reale de rambursare a creditelor pe seama lichidităţilor gene-rate de activitatea economică. Garanţiile constituie doar o sursă secundară, de protecţie a creditorului în cazul unor împrejurări neprevăzute.

Din punct de vedere juridic, după natura lor, garanţiile pot fi, aşa cum s-a arătat: garanţii reale şi garanţii personale.

Garanţiile reale constau în afectarea unui bun al debitorului în vederea asigurării rambursării creditelor angajate. Acest tip de garanţie

Universitatea Spiru Haret

Page 129: 121360987 Banci Si Credite

129

oferă băncii dreptul de preferinţă (întâietate în recuperarea creanţei) şi dreptul de urmărire (poate acţiona asupra bunului respectiv, indiferent la cine se află). Garanţiile reale se pot concretiza în gajul propriu-zis (cu deposedare) sau în ipotecă şi privilegii.

Garanţiile personale constau în acele mijloace juridice prin care o persoană se angajează în numele debitorului să plătească datoria în caz de insolvabilitate a acestuia. Cele mai utilizate forme de garanţii personale întâlnite sunt: cauţiunea, scrisoarea de garanţie şi cesiunea de creanţă.

Toate aceste forme de garantare a creditelor, pentru a fi acceptate de către bănci, trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: să poată fi materializate într-un titlu înscris autentic; bunurile să se afle în proprietatea debitorului sau a girantului şi să nu fie afectate de către alte creanţe; proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le gira sau ipoteca; bunurile existente anterior angajării creditelor să fie în stare corespunzătoare de funcţionare; bunurile procurate ulterior pe seama creditelor să fie noi şi însoţite de documente de calitate; bunurile propuse drept garanţie să aibă piaţă de desfacere sau potenţiali cumpărători.

• Rambursarea creditelor la scadenţă, ca principiu al activităţii de creditare, presupune restituirea sumelor împrumutate la termenele stabilite. Fiecare agent economic angajat în relaţia de creditare va negocia şi va stabili, în funcţie de anumite criterii, termenele de rambursare pe care băncile le vor urmări să se respecte. Are loc aşa-zisa scadenţare a creditelor. Scadenţa este o dată viitoare, posibilă şi certă la care creditul devine exigibil şi trebuie rambursat. Scadenţa poate fi intermediară, când numai o parte din împrumut devine exigibil şi trebuie rambursat, sau finală, când operează rambursarea ultimei rate.

Pot să apară şi situaţii în care creditele nu pot fi rambursate la scadenţă. Dacă acest fenomen este generat de cauze obiective, la cererea clienţilor săi, banca poate prelungi termenul de rambursare, procedându-se la o rescadenţare a creditelor. Totodată, pot să apară şi cazuri deosebite, justificate economic, când debitorul se confruntă cu greutăţi majore în rambursarea creditelor. În aceste situaţii, la solicitarea expresă a celor în cauză, băncile pot aproba reeşalonarea la plată a întregului credit, ca o măsură excepţională, înainte de declararea incapacităţii de plată şi declanşarea procedurii de executare silită.

Universitatea Spiru Haret

Page 130: 121360987 Banci Si Credite

130

Creditele nerambursate nici după procedura de reeşalonare se vor trece, din iniţiativa băncii, în categoria creditelor restante, pentru care se vor percepe dobânzi penalizatoare în funcţie de vechimea restanţelor.

În condiţiile în care un agent economic are de achitat băncii sale diferite creanţe din activitatea de creditare, ordinea va fi următoarea: comisioane, taxe şi speze bancare; dobânzi penalizatoare; dobânzi curente; rate la credite restante în ordinea vechimii; rate la creditele curente ajunse la scadenţă.

Aplicarea unilaterală a principiilor creditării pentru toţi beneficiarii de credite creează posibilitatea urmăririi operative a resurselor de creditare şi antrenării acestora potrivit necesităţilor reale ale economiei.

8. Analiza bancară a creditului

Decizia bancară de a acorda un credit trebuie să fie susţinută de capacitatea de rambursare, prezentă şi viitoare, a clientului. Ca atare, este foarte important pentru bancă să obţină cât mai multe informaţii despre evaluarea unui agent economic.

Principalele caracteristici ale analizei bancare a creditului sunt: este o analiză cantitativă şi calitativă a firmei, care permite să se

determine capacitatea acesteia de a rambursa datoria, principalul şi dobânda; vizează identificarea, evaluarea şi diminuarea acelor riscuri care

pot împiedica firma să-şi onoreze obligaţiile contractuale; implică examinarea legăturii dintre capacitatea şi performanţele

managementului, a relaţiei funcţionale a activelor, datoriilor şi capitalului firmei, evidenţiate în bilanţ, cu rezultatele activităţii, aşa cum ele sunt reflectate în situaţia fluxurilor şi a contului de venit;

evaluează situaţia financiară şi ratele care evidenţiază eficienţa performanţelor firmei, posibilitatea acesteia de a acoperi serviciul datoriei.

Cadrul general al analizei de credit este următorul: descrierea împrumutului (scop, sumă, rambursare, scadenţe,

garantare); descrierea firmei (informaţii de bază, raportul anual şi situaţia

consolidată, analiza firmei); descrierea pieţei şi ramurii (produse/proiecte, ramură/piaţă);

Universitatea Spiru Haret

Page 131: 121360987 Banci Si Credite

131

descrierea financiară a clientului, analiză istorică (creşterea generală a firmei, analiza dimensiune-comunitate, analiza contului de venit, analiza bilanţului, analiza fluxului de numerar);

analiza activităţii viitoare (cantităţi, preţuri, lichidităţi proiecte); structura tranzacţiei (colaterale, aranjamente); analiza SWOT (puncte tari, puncte slabe, oportunităţi, ameninţări); sumar şi recomandări.

Două direcţii sunt definitorii în analiza şi evaluarea unui agent economic implicat în relaţia de creditare;

analiza economico-financiară; analiza aspectelor nefinanciare.

Analiza economico-financiară vizează atât perioadele anterioare (de regulă, ultimii doi ani), cât şi proiecţiile financiare pentru perioadele viitoare şi are ca suport documentele contabile de sinteză (bilanţul contabil, contul de rezultate, raportările contabile periodice etc.) şi situaţiile financiare, un loc important revenind situaţiei fluxurilor de lichidităţi (cash-flow).

Întotdeauna, analiza financiară a unui agent economic are ca punct de plecare bilanţul contabil. Acest document contabil de sinteză oferă o imagine concludentă asupra patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatelor obţinute de agentul economic la un moment dat. Mai mult, în urma prelucrării datelor din bilanţ se pot obţine noi informaţii, care să corespundă mai bine necesităţilor de analiză realizată de către bancă, respectiv, de diagnostic şi evaluare. În esenţă, investigarea datelor din bilanţul contabil presupune parcurgerea următoarelor etape: analiza imobilizărilor şi surselor de acoperire a acestora; analiza decontărilor, prelevărilor, vărsămintelor, datoriilor şi obligaţiilor faţă de terţi; analiza stocurilor şi a celorlalte elemente de active circulante.

Ca un prim obiectiv, pe baza datelor de bilanţ, se urmăresc determi-narea activului net şi stabilirea cât mai corect posibil a riscului asumat de client în comparaţie cu cel al băncii.

Contul de rezultate, un alt document de sinteză, pune în evidenţă evoluţia fluxurilor din venituri şi cheltuieli şi raportul dintre acestea pe perioada întregului exerciţiu financiar. În baza datelor pe care le oferă contul de rezultate se poate realiza o analiză asupra: veniturilor, cheltuielilor şi profitului obţinute pe segmente de activitate (exploatare,

Universitatea Spiru Haret

Page 132: 121360987 Banci Si Credite

132

financiară şi excepţională); repartizării profitului net; pierderilor înregis-trate şi modului de recuperare a lor.

Totodată, contul de rezultate ne oferă posibilitatea stabilirii unor solduri intermediare de gestiune (marja brută, valoarea adăugată, exce-dentul brut din exploatare, capacitatea de autofinanţare etc.), indicatori foarte importanţi în procesul de evaluare a situaţiei economico-financiare a clienţilor.

În baza datelor furnizate de bilanţul contabil şi contul de rezultate, băncile vor stabili situaţia bonităţii clienţilor, folosind în acest sens un sistem de indicatori de structură şi performanţă vizând: cifra de afaceri, capitalurile proprii, rezultatul exerciţiului, lichiditatea, rentabilitatea, solvabilitatea etc.

Prin coroborarea rezultatelor indicatorilor de bonitate, banca poate să pună în evidenţă situaţia financiară a agentului economic, marcată prin puncte „tari” şi puncte „slabe”, ceea ce va face ca decizia de creditare să fie bine argumentată.

Analiza aspectelor nefinanciare este, de asemenea, foarte impor-tantă în evaluarea poziţiei agenţilor economici, vizând credibilitatea clienţilor, marcată, în primul rând, de calităţile morale şi profesionale ale managerilor agenţilor economici solicitanţi de credite, ale principalilor asociaţi şi colaboratori. În al doilea rând, se au în vedere calitatea activităţii desfăşurate de agenţii economici şi, în principal, îndeplinirea obligaţiilor generate de relaţiile cu partenerii de afaceri.

În analiza aspectelor nefinanciare se va ţine seama de o serie de factori specifici care operează atât în mediul intern al afacerii, cât şi în exteriorul acesteia.

Factorii interni se structurează astfel: o Managementul; o Activitatea agentului economic; o Strategia.

Factorii externi cei mai importanţi sunt: o Caracteristicile domeniului de activitate, competitivitatea; o Nivelul profitabilităţii, gradul de tehnologizare, cheltuielile de

capital, marja brută etc.; o Strategiile viitoare în cadrul domeniului de activitate: o Impactul cadrului legislativ asupra agentului economic, incidenţa

factorilor macroeconomici;

Universitatea Spiru Haret

Page 133: 121360987 Banci Si Credite

133

o Dependenţa şi poziţia geografică faţă de: sursele de aprovi-zionare; piaţa de desfacere; mijloacele de transport etc.

o Aspecte sociale ale pieţei de desfacere: obiceiuri, tendinţa spre un anumit tip de consum, motive religioase etc.

Investigarea factorilor nefinanciari operează atât în cazul noilor clienţi ai băncii, cât şi pentru cei care beneficiază deja de credite.

Evaluarea performanţelor agenţilor economici, în calitate de împrumutaţi, prezintă o deosebită importanţă pentru bancă în analiza şi clasificarea portofoliului de credite. Prin aceasta se pune în evidenţă capacitatea agenţilor economici de a-şi onora datoriile la scadenţă. Stabilirea performanţelor agenţilor economici se fac diferenţiat de la o bancă la alta, în funcţie de o anumită strategie avută în vedere.

Paralel cu analiza şi evaluarea performanţelor clienţilor, băncile vor face aprecieri şi asupra serviciului datoriei, care poate fi: bun, atunci când rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor se fac la scadenţă sau cu o întârziere de maximum 7 zile; slab, în situaţia în care rambursarea întârzie până la 30 de zile; necorespunzător, atunci când ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere mai mare de 30 de zile.

9. Riscul de credit bancar

Riscul de credit este definit prin probabilitatea ca debitorul sau emitentul instrumentului financiar să nu poată să plătească dobânda sau să ramburseze capitalul conform condiţiilor specificate în contractul de credit, care constituie cauza principală a falimentului băncilor.

Principalele componente ale riscului de credit sunt: riscul personal sau al consumatorului; riscul corporatist sau al firmei; riscul suveran sau de ţară.

Diminuarea acestui risc la nivelul băncii presupune concentrarea acesteia asupra portofoliului de credite, asupra politicii de creditare, politică ce trebuie să vizeze: limita capacităţii totale de creditare; limitele diversificării pieţelor; expunerea maximă pentru un client (concentrarea creditelor); distribuţia creditelor pe categorii de credite; tipurile de instrumente de credit; scadenţele; preţul creditului; deprecierea creditelor; evaluarea creditelor; urmărirea creditelor problemă etc.

Realizarea funcţiei de creditare a instituţiilor bancare în perspectiva diminuării condiţiilor de risc de credit implică luarea în considerare a

Universitatea Spiru Haret

Page 134: 121360987 Banci Si Credite

134

următoarelor aspecte: creditele trebuie garantate pe o bază robustă şi rambursabilă; depozitele trebuie investite profitabil, prin protecţia deponen-ţilor şi a acţionarilor; necesităţile de creditare ale clienţilor trebuie satisfăcute.

Pentru asigurarea îndeplinirii acestor obiective, a integrităţii şi credibilităţii procesului de creditare, banca îşi analizează şi adaptează criteriile de aprobare a creditelor, politica de garanţii, procedurile de administrare şi monitorizare, modul de tratare a excepţiilor etc.

Analiza riscului de credit permite înţelegerea poziţiei competitive a firmei, a strategiei firmei şi a efectelor acesteia asupra nevoilor de finanţare ale firmei, definirea volatilităţii inerente în proiectarea viitoare a veniturilor.

Obiectivele principale ale analizei riscului de credit sunt: • identificarea riscurilor care pot afecta activitatea firmei şi capaci-

tatea acesteia de a rambursa datoria, posibilă printr-o adecvată culegere a informaţiilor;

• evaluarea riscurilor, a modului cum şi de ce se extind ipostazele riscului de credit, şi anume: riscul afacerii, generat de calitatea şi eficienţa activelor; riscul de performanţă, determinat prin analiza contului de rezultate; riscul financiar, determinat prin analiza fundamentării activelor pe datorii; riscul de management, determinat prin modul în care conducerea controlează ipostazele de mai sus;

• reducerea riscului, care permite determinarea riscului net, prin luarea în considerare a structurii împrumuturilor (termene, condiţii etc.), a colateralelor, aranjamentelor, aceasta reprezentând riscul pe care banca este dispusă să-l finanţeze, reflectându-se în preţul tranzacţiei

O componentă esenţială a analizei o reprezintă analiza calităţii portofoliului de credite, deoarece portofoliul reflectă poziţia pe piaţă şi cererea pentru produsele băncii, strategia de afaceri şi risc a băncii, capacitatea băncii de a acorda credite. Analiza vizează creditele mari, cu expunere la risc de peste 5%, creditele acordate afiliaţilor, creditele reeşalonate sau întârziate, creditele problematice, depozitele interbancare, acestea constituind un factor important de risc de credit.

Riscul de credit creşte odată cu creşterea ponderii creditelor neperformante, negeneratoare de profit, în portofoliul băncii, în acest sens clasificarea şi provizionarea creditelor constituind o problemă esenţială a politicii de creditare a băncii. Analiza acestor credite vizează vechimea creditelor restante, cauzele deteriorării calităţii portofoliului de credite, ierarhizarea creditelor neperformante, dimensiunea provizioanelor,

Universitatea Spiru Haret

Page 135: 121360987 Banci Si Credite

135

impactul acestor credite asupra contului de rezultate. Fiind cea mai frecventă cauză a falimentului bancar, riscul de credit este monitorizat prin politici de reglementare şi de standardizare a creditelor, prin clasificarea activelor bancare, prin politici de limitare a riscului de credit., prin politici de provizionare a pierderilor.

Clasificarea activelor este un proces prin care se atribuie fiecărui activ un grad de risc de credit, determinat în funcţie de probabilitatea de executare a obligaţiilor de plată şi de datoria lichidă a clientului. Conform standardelor, activele sunt clasificate în 5 categorii: standard sau transferabile; sub supraveghere (observaţie); substandard; îndo-ielnice; pierdute.

Ţinând seama de nivelul performanţelor clienţilor şi de natura serviciului datoriei, se poate realiza clasificarea creditelor, prezentată în tabelul nr. 8.

Tabelul nr. 8 Clasificarea creditelor

Serviciul datoriei Performanţele financiare ale clientului

Bun Slab Necorespunzător

Categoria A Standard În observaţie Sub standard Categoria B În observaţie Sub standard Îndoielnice Categoria C Sub standard Îndoielnice Pierdute Categoria D Îndoielnice Pierdute Pierdute Categoria E Pierdute Pierdute Pierdute

Creditele de nivel standard sunt acelea ce nu implică riscuri în

administrarea datoriei, rambursarea efectuându-se la timp, ceea ce presupune că debitorii sunt solvabili.

Creditele în observaţie sunt acelea acordate unor clienţi cu performanţe foarte bune, dar care, temporar, întâmpină anumite dificultăţi în ceea ce priveşte rambursarea.

Spre deosebire de primele două categorii, creditele substandard prezintă un risc ridicat în ceea ce priveşte lichidarea datoriei, situaţie generată de lipsa capacităţii de plată a beneficiarului de împrumut.

Universitatea Spiru Haret

Page 136: 121360987 Banci Si Credite

136

Creditele îndoielnice sunt acelea care, din punct de vedere al rambursării şi garanţiei lor, prezintă o stare de totală incertitudine, Din cauza lipsei garanţiei reale, se mai numesc şi credite neprotejate.

Creditele pierdute sunt cele mai neperformante credite pe care le poate înregistra o bancă, ceea ce presupune luarea unor măsuri deosebite în vederea lichidării lor. Ele vor influenţa atât starea de profitabilitate a băncii, cât şi situaţia lichidităţilor.

Trebuie menţionat faptul că serviciul datoriei se va analiza separat pentru creditele în lei şi pentru cele în valută, iar în cadrul acestora, distinct, pentru fiecare categorie de credite. Ca suport, performanţele agenţilor economici sunt aceleaşi, indiferent dacă este vorba de un credit în lei sau de unul în valută.

Pentru anumite împrumuturi, ale căror expuneri la riscul de credit sunt mai mari decât expunerea pe care o bancă este pregătită s-o accepte, riscul de credit va fi sindicalizat, acesta fiind distribuit pe mai mulţi creditori. În acest caz, băncile contribuie împreună la furnizarea împrumutului, termenii împrumutului fiind stabiliţi de comun acord, băncile având diverse roluri în sindicat: de lider, cel care îşi asumă cea mai mare parte din obligaţii; de administrator al activităţilor sindicatului; de participant; de agent al sindicatului.

Sindicalizarea împrumutului oferă celui împrumutat avantaje, precum: flexibilizarea împrumutului, deschiderea firmei către principalele bănci, diminuarea costului împrumutului, creşterea dimensiunii împrumutului acordat etc.

Pentru băncile din sindicat, avantajele sunt: consolidarea poziţiei pe piaţă, creşterea randamentului împrumutului, diversificarea rapidă a portofoliului de active etc.

SUMARUL CAPITOLULUI

Vânzarea pe credit, decalarea temporală a actelor de vânzare şi plată, a reprezentat un factor esenţial al expansiunii economice, al adaptării rapide a ofertei la cererea de mărfuri, contribuind la diversificarea şi creşterea nevoilor subiecţilor economici, la satisfacerea rapidă a acestora.

Creditul s-a afirmat ca o modalitate determinantă de finanţare a economiei, căpătând treptat caracteristici bine definite şi realizând funcţii

Universitatea Spiru Haret

Page 137: 121360987 Banci Si Credite

137

specifice: de mobilizare şi redistribuire, de emisiune monetară şi de reflectare şi stimulare a dezvoltării economice.

Realizând legătura intermediată dintre cei care au disponibilităţi de lichidităţi, economisesc şi cei care au nevoie de lichidităţi, care investesc, creditul, în cele două ipostaze temporale, pe termen scurt şi pe termen lung, reprezintă o modalitate de creaţie monetară, de creare de monedă scripturală, de cont, de către bănci.

Volumul creditului din economie rezultă din confruntarea cererii şi ofertei de credit, rata dobânzii constituind variabila care reglează şi este reglată, ca nivel, de relaţia dintre cerere şi ofertă, a cărei echilibrare contribuie la alocarea resurselor din economie.

Adaptarea creditului la nevoile şi cerinţele debitorului şi ale creditorului a determinat diferenţierea acestuia în forme distincte de credit, delimitate în funcţie de diverse criterii, precum: natură şi participanţi, termen de rambursare, destinaţie, natura garanţiei, fermitatea scadenţei, modul de stingere a obligaţiei.

Reprezentând componenta activă a intermedierii financiare, realizată de către bănci, creditul utilizează o diversitate de instrumente de credit, unele dintre acestea, titlurile de credit, fiind comercializate pe piaţa financiară, banca diferenţiind instrumentele de credit în funcţie de anumiţi factori, asigurând o mai bună adaptare a creditului la cerinţele clienţilor.

Creditul fiind un factor al creaţiei monetare, volumul creditului total, modificarea acestuia depind de modificarea volumului depozitelor, implicit, de modificarea bazei monetare, dependenţă mediată prin multiplicatorul creditului, care reprezintă o relaţie funcţională între ratele numerarului şi ale rezervelor obligatorii.

Procesul de creditare vizează atât satisfacerea adecvată a cerinţelor clienţilor, cât şi realizarea eficientă, profitabilă, a creditării din perspectiva băncii; în acest sens, sunt impuse, prin reglementări bancare, următoarele principii de creditare: prudenţa bancară, planificarea creditului, respectarea destinaţiei , garantarea creditelor, rambursarea la scadenţă.

Decizia de acordare a creditului este fundamentată prin analiza şi evaluarea de către bancă a solicitanţilor, care vizează aspectele economico-financiare şi nefinanciare, în final elaborându-se un set de indicatori şi rate de structură şi performanţă, prin care se apreciază bonitatea clientului.

Universitatea Spiru Haret

Page 138: 121360987 Banci Si Credite

138

O componentă esenţială a analizei creditului o reprezintă analiza riscului de credit, care permite relevarea creditelor problematice, realizând clasificarea creditelor în funcţie de performanţele şi serviciul datoriei clientului, în acest sens delimitându-se următoarele clase de credite: standard, substandard, în observaţie, îndoielnice, pierdute.

TERMENI-CHEIE

Amortizarea creditului Analiza creditului Analiza economico-financiară Analiza nefinanciară Analiza portofoliului Analiza riscului de credit Bonitate Cerere de credit Creaţie monetară Credit bancar Credit comercial Credit de consum Credit ipotecar Credit la termen Credit neperformant Credit obligatar Credit restant Curba cererii de credit Curba ofertei de credit Dobândă Depozit Dezintermediere Garanţie Instrument de credit Intermediere financiară Multiplicatorul creditului Oferta de credit Portorfoliu de credite Provizionarea creditelor Rată a dobânzii Risc de credit Risc de nerambursare Scadenţă Standardizarea creditelor

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

• Precizaţi interpretarea sub aspect economic a creditului. • Caracteristici ale relaţiei de credit sunt: promisiunea de rambur-

sare, destinaţia creditului, acordarea creditului, compensarea şi transfera-bilitatea, garantarea creditului. Precizaţi care dintre caracteristicile enumerate nu sunt corecte.

• Curba ofertei de credit este înclinată pozitiv, ea creşte de la dreapta la stânga; cu cât va creşte rata dobânzii, cu atât indivizii vor deveni debitori neţi. Precizaţi dacă afirmaţia este corectă şi, dacă da, explicaţi de ce.

Universitatea Spiru Haret

Page 139: 121360987 Banci Si Credite

139

• Explicaţi modul în care echilibrarea cererii şi ofertei de credit contribuie la alocarea resurselor în economie.

• Funcţiile creditului sunt: de emisiune, de finanţare, de reflectare şi stimulare, de mobilizare. Care dintre funcţiile enumerate nu este corectă? Explicaţi de ce.

• Precizaţi modul în care este implicată activitatea de rating în realizarea creditării obligatare.

• Din formula multiplicatorului creditului deduceţi formula de calcul al modificării creditului total în funcţie de modificarea depozitelor.

• Principii ale creditării bancare sunt: planificarea creditelor, rambursarea la scadenţă, respectarea destinaţiei creditului, primordi-alitatea clientului, prudenţa bancară, garantarea creditelor. Care dintre principiile enumerate nu este corect?

• Principalele componente ale riscului de credit sunt: riscul con-sumatorului, riscul corporatist, riscul de ţară, riscul de neplată. Care dintre componentele enumerate nu sunt corecte? Explicaţi de ce.

• Precizaţi care componentă a analizei creditului relevă poziţia pe piaţă a băncii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

• Manolescu Gheorghe, Moneda şi politicile monetare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.

• Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

• Tudorache Dumitru, Monedă, bănci, credit, Editura Silvy, Bucureşti, 2000.

• Miller Roger LeRoy, Modern money and banking, McGraw-Hill Book Company, New York, 1989.

• Albertini J.M., Les rouages de l'économie nationale, Les Editions ouvrières Paris, 1988.

Universitatea Spiru Haret

Page 140: 121360987 Banci Si Credite

140

IV. RISCURILE BANCARE SCOPUL CAPITOLULUI constă în prezentarea caracteristicilor şi a

impactului riscurilor bancare, precum şi explicarea managementului riscu-rilor bancare, vizând analiza, evaluarea, acoperirea şi gestiunea acestora.

Prin parcurgerea capitolului se vor realiza URMATOARELE OBIECTIVE:

• Definirea conţinutului şi specificului riscurilor bancare. • Înţelegerea tehnicilor financiare de acoperire a riscurilor bancare,

prin securizarea creditelor, realizând conversia acestora în titluri tranzacţionabile şi folosirea produselor derivate, precum forwards, futures, options şi swaps, şi a operaţiunilor de hedge.

• Explicarea metodelor de analiză şi evaluare tradiţională, pe bază de bilanţ a riscurilor, precum analiza gap, analiza duratei, analiza gapului duratei şi a metodelor statistice de analiză, precum analiza VaR şi testarea la stres.

• Evidenţierea importanţei riscului suveran şi a riscului politic în politica de credit a băncilor şi a consecinţelor unei insuficiente evaluări a acestora.

• Prezentarea aspectelor procesuale ale organizării managemen-tului riscurilor bancare, ale structurii organizaţionale a băncii multinaţio-nale pentru realizarea managementului integrat al riscurilor.

INTRODUCERE

Incertitudinea, generatoare de riscuri diverse, reprezintă carac-teristica esenţială, definitorie a mediului în care acţionează băncile, riscurile fiind determinate de o diversitate de factori, exogeni băncii, externi sau interni, dar şi endogeni băncii, sistemului bancar, sistemului financiar în ansamblu. Operând cu produse foarte volatile, ale căror

Universitatea Spiru Haret

Page 141: 121360987 Banci Si Credite

141

valoare şi randament sunt extreme de instabile, gestionând, de regulă, resurse care nu-i aparţin, utilizând instrumente şi tehnici puternic internaţionalizate, informatizate şi dematerializate, banca poate induce, şi adesea induce, situaţii acute şi cronice de risc, de stres financiar, şi, în acest sens, deplasându-şi activitatea pe pieţele financiare, de capital, propagă şi multiplică riscurile inerente produselor tranzacţionate.

Protejarea faţă de riscuri, diminuarea efectelor acestora, efecte măsurate prin pierderile generate, acoperirea şi asigurarea băncii, confruntată cu diversitatea de riscuri, au condus la îmbunătăţirea continuă a gestiunii riscului, la inovarea şi diversificarea instrumentelor de gestiune, reglementările bancare, instrumentele derivative, tehnicile de diversificare a portofoliilor, normele şi modalităţile de protejare a resur-selor, a depozitelor şi capitalului, sunt căi prin care băncile încearcă să controleze efectele, adesea devastatoare, ale impactului riscurilor bancare.

În ultimă instanţă, riscul bancar reprezintă o ipostază negativă a credibilităţii bancare, o bancă riscantă fiind puţin credibilă, reprezentând un element patogen într-un mediu şi aşa bântuit de contrastele patologicului financiar.

1. Definirea riscurilor bancare

În termeni statistici, riscul se măsoară prin volatilitatea sau abaterea standard (rădăcina pătrată din variaţie) a fluxurilor de lichidităţi ale firmei, sau, dacă firma este foarte mare, ale unei unităţi din cadrul acesteia (divizie, sucursală, filială), riscul putând fi măsurat, de asemenea, în termenii diferitelor produse financiare. Însă, obiectivul unei bănci ca întreg va fi acela de a adăuga valoare la capitalul băncii, prin maximizarea venitului ajustat cu riscul acţionarilor. În acest sens, o bancă este similară celorlalte firme, dar pentru o bancă profitabilitatea şi valoarea adăugată a acţionarilor depind semnificativ de managementul riscurilor. În ultimă instanţă, inadecvarea managementului riscurilor poate afecta solvabilitatea băncii, insolvabilitatea fiind definită ca un activ net (avere netă) negativ, adică datoriile depăşesc activele băncii.

Principalele riscuri cu care se confruntă băncile sunt următoarele: Riscul de credit

Acest risc reprezintă riscul ca un activ sau un împrumut să devină irecuperabil în cazul unui faliment declarat sau riscul unei amânări a

Universitatea Spiru Haret

Page 142: 121360987 Banci Si Credite

142

rambursării împrumutului. În oricare caz, valoarea prezentă a activului coboară, ameninţând solvabilitatea băncii. Dacă aranjamentul constă într-un contract între două părţi, riscul de contraparte reprezintă riscul ca partenerul să denunţe condiţiile contractului.

Riscul de lichiditate şi de finanţare Riscul de lichiditate constă în insuficienţa lichidităţii pentru

efectuarea operaţiilor curente, semnificând incapacitatea băncii de a-şi reconstitui pasivele atunci când acestea se diminuează. Problema apare datorită penuriei de active lichide sau datorită incapacităţii băncii de a-şi spori lichiditatea pe piaţa de retail sau cu ridicata.

Riscul de finanţare reprezintă riscul ca banca să nu fie capabilă să-şi finanţeze operaţiile zilnice.

Dacă banca nu mai are capacitatea să plătească cererea de retrageri din depozite, banca poate înregistra pierderi rapide, iar dacă banca nu-şi poate reduce costurile de regie într-o perioadă scurtă, ea poate deveni insolvabilă.

Dacă depozitele ar fi investite în active cu maturităţi cores-punzătoare scadenţelor depozitelor, garantarea lichidităţii ar putea fi asigurată, însă transformarea activelor, care reprezintă cheia activităţii bancare, determină decalaje între scadenţele depozitelor şi cele ale împru-muturilor, astfel că retrageri masive de depozite pot afecta solvabilitatea băncii.

Luând în considerare acest ecart, precum şi valoarea şi frecvenţa medie ale retragerilor de depozite, managementul bancar al lichidităţii determină raportul între scadenţele activelor şi pasivelor, încercând armonizarea acestora, astfel încât să se diminueze riscul de lichiditate, în condiţiile neafectării valorii adăugate a acţionarilor, aceasta presupunând însă menţinerea de către bancă a unui grad acceptabil de depozite cu scadenţe necorespunzătoare scadenţelor activelor.

Riscul de neplată Riscul de neplată, numit uneori impropriu şi risc sistemic, apare în

cazul în care o parte a unei afaceri plăteşte monedă sau furnizează active înainte de primirea lichidităţii sau activelor proprii, expunându-se astfel la pierderi potenţiale. Acest risc se mai numeşte riscul Herstatt, după numele unei bănci germane care a falimentat în 1974, datorită unei expuneri masive la pierderi de valută.

Universitatea Spiru Haret

Page 143: 121360987 Banci Si Credite

143

Riscul este mai pronunţat pe pieţele interbancare, deoarece volumul plăţilor interbancare este mare, problema datorându-se adesea efectului de domino, care constă în transmiterea, în propagarea incapacităţii de plată, secvenţial de la debitori la creditori.

Plăţile în valoare netă reprezintă o cale de reducere a riscului în sistemul de plăţi, care constă în a permite ca o bancă să facă o singură plată netă unei contrapărţi, în loc ca o serie de plăţi considerabile să fie compensate prin plăţi în alte direcţii. Rezultă de aici reducerea volumului, deoarece fluxuri mai reduse de monedă curg prin sistemul de plăţi, reducându-se deci nivelul absolut al riscului în sistemul bancar. Au fost create reţele de compensare, având ca factor central case de compensare, care sunt contraparte în tranzacţiile pe care le administrează, centralizând şi compensând plăţile tuturor membrilor, într-o monedă determinată. Totuşi, riscul de plăţi apare şi în această situaţie, deoarece valoarea netă este multilaterală, astfel că, dacă o bancă falimentează, celelalte bănci, de-a lungul liniilor de relaţii, sunt afectate, chiar dacă au o relaţie indirectă cu banca falimentată. De aceea, băncile centrale acţionează atât prin reglementarea detaliată a reţelei de compensare, cât şi prin rolul lor de furnizor de ultimă instanţă de lichiditate.

Realizarea plăţilor în valoare brută în timp real se substituie treptat compensării în valoare netă, acestea permiţând ca tranzacţiile din conturile de plăţi ale băncilor la Banca centrală să fie achitate, în valoare brută, în timp real, în loc de a fi achitate la sfârşitul zilei.

Compensarea multilaterală, ca tehnică de plată, a fost tratată mai pe larg în volumul Moneda şi politicile monetare, elaborat de autorul acestei lucrări şi apărut la Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.

Riscul de rată a dobânzii Acest risc apare datorită nearmonizării ratelor dobânzii din punct

de vedere atât al volumului, cât şi al maturităţilor activelor, datoriilor şi al elementelor extrabilanţiere sensibile la rată, o modificare neanticipată a ratelor dobânzii putând afecta serios profitabilitatea băncii şi, astfel, veniturile acţionarilor. Băncile vor avea totdeauna diferenţieri, discordanţe între ratele dobânzii, precum cele între ratele variabile şi cele fixe ale activelor şi ale pasivelor, sau pot avea volume diferite de active şi pasive sensibile la rata dobânzii. Astfel, dacă va deţine un volum mai mare de active sensibile la rata dobânzii decât volumul pasivelor

Universitatea Spiru Haret

Page 144: 121360987 Banci Si Credite

144

sensibile, o scădere a nivelului ratei dobânzii va induce pierderi băncii, şi invers.

În tabelul nr. 9 sunt prezentate situaţia câştigurilor şi pierderilor băncii, în funcţie de evoluţia ratei dobânzii, şi structura activelor şi pasivelor în funcţie de rată.

Tabelul nr. 9

Comportamentul profitului băncii în funcţie de rata dobânzii

Sensibilitatea faţă de rată (s) Raportul faţă de rata fixă(f) Situaţia activelor şi pasivelor Evoluţia ratei (A şi P)

( )sPsA >)( ( ) ( )sPsA < ( ) ( )fPfA > ( ) ( )fPfA <

Creşte câştiguri pierderi pierderi câştiguri Scade pierderi câştiguri câştiguri pierderi

Riscul de piaţă sau de preţ

Riscul acesta este asumat de către bănci în funcţie de instrumentele negociate pe pieţe bine definite, valoarea oricărui instrument fiind în funcţie de preţ, cupon, frecvenţa cuponului, scadenţă, rata dobânzii şi de alţi factori. Dacă, de exemplu, banca deţine instrumente de cont, precum acţiuni sau obligaţiuni, ea se expune la riscul de preţ sau de piaţă dacă preţul instrumentului va fi volatil.

Riscul de piaţă general sau sistematic este cauzat de modificarea preţurilor tuturor instrumentelor de piaţă, datorită, de exemplu, politicii economice, în timp ce riscul specific sau nesistematic apare în situaţia în care preţul unui instrument se mişcă diferit de preţurile celorlalte instrumente. O bancă se expune riscului de piaţă în legătură cu instrumentele de debit, derivativele pe instrumente de debit, derivativele pe acţiuni şi tranzacţii cu lichidităţi.

Riscul pieţei valutare şi riscul valutar În cazul cursurilor valutare fixe, orice poziţie valutară netă

deschisă, scurtă sau lungă, într-o monedă, expune banca la riscul pieţei valutare, care este un tip special de risc de piaţă. Riscul valutar, de curs, apare din fluctuaţiile adverse ale cursului valutar, care afectează poziţia pe piaţa valutară a băncii angajate pentru conturile proprii sau pentru

Universitatea Spiru Haret

Page 145: 121360987 Banci Si Credite

145

conturile clienţilor săi. Băncile se angajează în afaceri spot (la vedere), la termen (forward) sau la schimb (swap), preluând poziţii extinse care se pot schimba dramatic în câteva minute. Discordanţele de valută sau de maturitate sunt o caracteristică esenţială a tranzacţiilor, succesul acestor nepotriviri putând reflecta succesul managementului riscului.

Riscul de îndatorare sau al levierului Băncile sunt mult mai îndatorate decât alte firme, indivizii

plasându-şi depozitele la bănci cu reputaţie, oamenii având tendinţa să-şi păstreze economiile la bănci, sistemul bancar prezentând stabilitate şi încredere. Astfel, pentru bănci, limita de îndatorare este mult mai problematică decât pentru alte firme, deoarece îndatorarea sa relativ ridicată se referă la un prag al riscului tolerabil mai mic în raport cu bilanţul ei. De exemplu, la o rată a riscului activelor de 8%, rata datoriilor pe capital este de 1250%, comparativ cu 60-70% în cazul firmelor industriale.

Riscul suveran şi riscul politic Riscul suveran se referă la riscul pe care un stat, care nu-şi plăteşte

obligaţiile, îl induce asupra băncilor private care l-au creditat. Acest risc este o formă specială a riscului de credit, însă în acest caz băncile creditoare nu dispun de mijloacele necesare pentru recuperarea debitelor pe care le deţin.

Riscul politic, numit şi risc de ţară, este riscul indiferenţei politice în relaţiile cu băncile private, el putând diferi în funcţie de bănci, care sunt expuse la controlul cursurilor sau ratei dobânzii, la naţionalizare etc.; băncile, datorită poziţiei lor deosebite în sistemul financiar, sunt foarte expuse la riscul politic.

Riscul operaţional Acest risc este asociat pierderilor care, determinate de fraudă, pot

apărea, de exemplu, prin operaţii de speculaţie sau de acoperire, sau de cheltuieli neaşteptate, precum cele pentru litigii.

Riscul global al băncii Diversificarea globală a activelor permite adesea băncii să-şi

îmbunătăţească managementul riscului, deci să-şi crească profitabilitatea şi valoarea adăugată, averea acţionarilor. Totuşi, expunerea globală face ca managementul riscului să fie mai complex, din mai multe motive, şi anume:

Universitatea Spiru Haret

Page 146: 121360987 Banci Si Credite

146

• băncile cu sucursale şi filiale în alte ţări sunt expuse la riscul politic, precum şi la cel al controlului cursului şi al ratei dobânzii;

• evaluarea riscului de credit în alte ţări presupune inteligenţă şi cercetare suplimentară;

• pieţele interbancare şi europieţele sunt vulnerabile la orice şocuri financiare imprevizibile, generate de către jucătorii-cheie pe aceste pieţe;

• riscul suveran poate fi o ameninţare mai mare pe pieţele internaţionale, dacă neplăţile din cauze politice sunt mai obişnuite în străinătate decât în propria ţară;

• frauda sau managementul defectuos sunt greu de detectat în operaţiunile internaţionale, ceea ce cauzează creşterea riscului operaţional.

2. Managementul riscului şi securizarea activelor

Securizarea activelor implică schimbarea tradiţională a activelor bilanţiere netranzacţionate pe piaţă, precum un împrumut, în titluri comercializabile, şi deplasarea lor în afara bilanţului. Aceasta include securizarea ipotecilor imobiliare şi a celor comerciale, a cărţilor de credit de primit, împrumuturilor comerciale, acceptelor comerciale şi împrumuturilor pe poliţe de asigurări, primele securizări de active efectuându-se în SUA în anii `70.

Când activele unei bănci sunt securizate, diferitele funcţii tradiţionale de creditare ale băncii sunt separate, rezultând o structură cunoscută drept cupon transferabil, funcţiile separate incluzând:

• funcţia de iniţiere: cel împrumutat este localizat prin marketingul băncii în funcţie de disponibilitatea împrumutului;

• funcţia de analiză a creditului: este evaluată probabilitatea acordării împrumutului celui care îl solicită;

• funcţia de acordare a împrumutului: asigurarea tuturor clauzelor, inclusiv a dobânzii;

• funcţia de suport al creditului: evaluarea fezabilităţii suportului de care dispune clientul pentru a face faţă modificării condiţiilor creditului în orice moment al perioadei împrumutului;

• funcţia de finanţare: finanţarea împrumutului este asigurată prin creaţia produselor de depozit care sunt atractive clienţilor cu amănuntul (retail) şi cu ridicata;

Universitatea Spiru Haret

Page 147: 121360987 Banci Si Credite

147

• funcţia servicială: administrarea şi derularea contractului de împrumut;

• funcţia de conservare: împrumutul reprezintă unul din frecventele împrumuturi deţinute în portofoliu.

De exemplu, banca tradiţională de retail foloseşte fondurile depo-nenţilor din conturile de economii pentru a finanţa un portofoliu de ipoteci, iar dacă activele ipotecare sunt securizate, banca poate realiza numai funcţia de iniţiere, de creare. După crearea ipotecilor de către bancă, acestea sunt vândute unui mijlocitor de servicii speciale (trust sau corporaţie), singurul care poate să deţină acest tip de titluri. Folosind o bancă de investiţii sau comercială, trustul vinde titlurile, bazându-se pe fluxurile de lichidităţi comune ale ipotecilor individuale. Aceste titluri se sprijină în mod obişnuit pe o garanţie de la o bancă sau companie de asigurări, colectarea şi distribuirea fluxurilor de lichidităţi din împrumuturile ipotecare fundamentale putând fi efectuate de orice tip de bancă sau operator nebancar.

Decuplarea funcţiilor implicate în securizare a alterat semnificativ rolul de intermediar tradiţional al băncilor, existând câteva raţiuni ale atractivităţii pentru bănci a securizării activelor, printre care pot fi enumerate următoarele motive de atractivitate:

• decuplarea funcţiilor creşte valoarea adăugată a acţionarilor, dacă se îmbunătăţeşte calitatea procedurilor managementului riscurilor; de exemplu, ratele volatile ale dobânzii forţează băncile să gestioneze mai eficient riscul de rată a dobânzii sau riscurile, precum cele de rată şi de credit, pot fi preluate diferenţiat de către operatorii specializaţi;

• securizarea poate îmbunătăţi managementul riscului de credit, deoarece, dacă o bancă constată că împrumuturile sale sunt prea concentrate într-un sector, ea poate securiza unele din acestea pentru a reduce expunerea;

• noile reguli prudenţiale au stimulat managerii să ia în considerare securizarea activelor băncii, deoarece aceasta este un mijloc pentru redu-cerea activelor respective, din punct de vedere contabil. Prin deplasarea activelor în afara bilanţului, cerinţele reglementative ale capitalului, precum norma ratei capitalului pe activele ponderate cu riscul de 8%, au putut fi mai uşor satisfăcute, reducând costurile de reglementare;

Universitatea Spiru Haret

Page 148: 121360987 Banci Si Credite

148

• în anumite condiţii, securizarea poate influenţa costurile băncii cu fondurile, aceasta depinzând de faptul dacă orice beneficiu din securizarea unei clase de active este ajustat de creşterea costurilor de finanţare mai mari, datorită reducerii calităţii împrumuturilor care rămân în bilanţ.

Securizarea activelor accentuează unele riscuri pentru investitori, cel mai notabil fiind riscul plăţii anticipate, precum şi riscul de rată a dobânzii, discordanţa scadenţelor şi riscul de lichiditate, dacă piaţa este „subţire”.

Trebuie remarcată relaţia dintre derivative şi securizare. După cum se cunoaşte, un derivativ, un produs derivat, este un activ sau un titlu a cărui valoare este în funcţie de valoarea instrumentului de bază, de care este legat printr-un contract. Securizarea implică adesea introducerea derivativelor; de exemplu, împrumuturile sau plăţile ipotecare acceptate pot fi colateralizate pentru a constitui un instrument de bază al unui produs derivat.

3. Derivativele şi managementul riscului

3.1. Acoperirea riscurilor prin derivative

Un derivativ este un contract care dă unei părţi un drept asupra unui activ fundamental sau asupra unei valori lichide a unui activ, la o dată oarecare fixată în viitor. Cealaltă parte este obligată prin contract să satisfacă datoria corespunzătoare. Un derivativ este un instrument contingent, deoarece el este alcătuit dintr-o transpunere a unui instrument financiar bine determinat sau a unui bun. Derivativele oferă celor două părţi mai multă flexibilitate decât schimbul activelor fundamentale, deoarece ele se vând pe pieţe bine stabilite.

De exemplu, un investitor care deţine un volum de obligaţiuni şi doreşte să le vândă peste 6 luni, pentru a se asigura împotriva fluctuaţiilor preţului acestui titlu, va putea vinde (poziţie scurtă) un future pe obligaţiuni, la 6 luni. Future constă dintr-un număr standard de obligaţiuni, care va fi schimbat peste 6 luni la un preţ negociat pentru ziua când future va fi vândut. Agentul care cumpără future de obligaţiuni deţine o poziţie lungă şi este obligat prin contract să cumpere obligaţiunile peste 6 luni; preţul contractului future va reflecta prima

Universitatea Spiru Haret

Page 149: 121360987 Banci Si Credite

149

cerută de către cumpărător pentru asumarea riscului fluctuaţiilor preţului acestui titlu. Fundamentalul sunt obligaţiunile; contractul future repre-zintă dreptul contingent. Dacă obligaţiunile reale au fost vândute, investi-torul iniţial, deţinătorul, va acoperi incertitudinea fluctuaţiei preţului şi poate să-şi asume orice cost de căutare a unui cumpărător pentru un contract la distanţă. Future creşte flexibilitatrea pieţei, deoarece el este vândut pe o piaţă determinată.

Derivativele principale sunt: futures, forwards, aranjamente forward pe rată, opţiuni şi swaps.

Suplimentar, există instrumentele de piaţă necotată (over the counter, OTC), piaţă constituită pentru clienţi individuali, constând din rate ale dobânzii, swap pe valută (caps, floors, collars) şi alte instrumente legate de swap.

Piaţa derivativelor a cunoscut o creştere rapidă, utilizarea lor de către bănci fiind concentrată în băncile mari. Pentru bănci, derivativele sunt angajamente în afara bilanţului; deci, capitalul necesar pentru a finanţa instrumentul este mai mic decât atunci când banca ar dori să finanţeze instrumentul însuşi, însă nu toate elementele din afara bilanţului sunt derivative (de exemplu, liniile de credit în aşteptare, garanţiile efectelor de comerţ).

Diferenţa esenţială dintre managementul riscului asociat derivativelor şi cel asociat riscului bancar tradiţional este că, înainte de aceste inovaţii financiare, băncile se preocupau în principal cu evaluarea riscului de credit şi, după crizele datoriei din „lumea a treia”, de o formă specială a acestui risc, riscul suveran. În prezent, băncile continuă să împrumute ţările, corporaţiile, firmele mici şi populaţia, dar pot utiliza derivativele pentru a transfera diferitele riscuri între diferiţi participanţi, derivativele acţionând ca intermediari în managementul riscului.

Creşterea utilizării derivativelor de către bănci înseamnă că managementul trebuie să aibă o abordare mai largă, adică să reprezinte nu doar managementul activelor-pasivelor din bilanţ, ci şi managementul riscurilor care apar datorită derivativelor. Aranjamentele în afara bilanţului îmbunătăţesc transparenţa riscurilor, astfel că managementul riscului poate fi o acţiune de bază în cadrul oricărei bănci.

Universitatea Spiru Haret

Page 150: 121360987 Banci Si Credite

150

3.2. Caracterizarea principalelor derivative

Futures Un future este un contract standardizat care negociază schimbarea

sau livrarea a ceva, precum un activ financiar, la o anumită dată specificată, în viitor. Contractul este omogen, specificând cantitatea şi calitatea, timpul şi locul livrării, metoda de plată. Riscul de credit este mai mic decât în cazurile forward şi swap, deoarece contractul se caracterizează prin vânzarea zilnică, iar ambele părţi trebuie să fixeze limita colateralului pentru a susţine, a achita orice schimbare a valorii.

Utilizarea futures pentru acoperirea, să spunem, a riscului ratei dobânzii poate determina creşterea riscului bazelor, riscul ca fluctuaţiile preţurilor futures să difere de mişcările preţurilor activului acoperit. Riscul bazelor, fundamentalelor creşte datorită volatilităţii ratelor dobânzii, lichidităţii şi ineficienţei pieţelor.

Forward Un forward este un aranjament de a cumpăra sau a vinde un activ,

la o dată viitoare, pentru un preţ determinat, în perioada pentru care a fost stabilit aranjamentul. Forwards nu sunt standardizate, ele fiind personalizate, pentru a corespunde obiectivelor managementului riscului contrapărţilor. Valorile acestor contracte sunt mari şi ambele părţi sunt expuse riscului de credit, deoarece valoarea contractului nu este acoperită până la maturitate; din această cauză, forwards sunt, de regulă, încredinţate corporaţiilor de credit, firmelor financiare, investitorilor instituţionali, guvernului.

Forward pe rată Acest aranjament reprezintă un contract în care două părţi sunt de

acord asupra plăţii cursului sau ratei dobânzii într-un depozit imaginar sau scadenţă specificată la data achitării. Principalul este negociat, dar niciodată schimbat, contractul fiind achitat în numerar. Dacă aranjamen-tele forward implică ratele dobânzii, forward pe rată oferă vânzătorului contractului oportunitatea să se acopere împotriva căderii viitoare a ratelor dobânzii, în timp ce cumpărătorul este protejat faţă de riscurile viitoare ale ratelor dobânzii.

Opţiunile Opţiunile sunt contracte unilaterale, care obligă numai pe vânzător

asupra unei opţiuni. Deţinătorul unei opţiuni are dreptul, dar nu şi

Universitatea Spiru Haret

Page 151: 121360987 Banci Si Credite

151

obligaţia de a cumpăra sau vinde o cantitate negociată dintr-un activ financiar, la un preţ stabilit, înainte sau la o dată certă. Cumpărătorul pierde numai prima pe care o plăteşte brokerului sau comisionul, putând să câştige din orice mişcare netă favorabilă pe piaţa fundamentalelor. Vânzătorul obţine comisionul, însă se expune la pierderi nelimitate, în cazul în care preţul de exercitare coboară sub preţul la vedere al pieţei.

Opţiunile pot fi legate între ele pentru a crea contracte opţionale de bază, precum caps, floors, collars. Presupunem că un cumpărător emite o hârtie comercială pe termen lung, cu rată variabilă, expunându-se la riscul creşterii ratei dobânzii. Pentru a se acoperi împotriva acestui risc, partenerii procedează astfel:

cumpărătorul poate cumpăra un cap, plătind o primă, care înseamnă că dobânda plătită nu va depăşi rata cap prestabilită;

vânzătorul poate cumpăra un floor, care-i permite să se acopere împotriva căderii ratei împrumutului sub un anumit nivel;

se cumpără un cap şi se vinde simultan un floor, sau, invers, realizându-se un collars, care permite părţilor să reducă prima sau cheltuiala iniţială.

Opţiunile valutare sunt asemănătoare contractelor forward, cu excepţia faptului că, în calitate de opţiuni, acestea pot fi utilizate pentru acoperirea împotriva fluctuaţiilor valutare în perioada licitării unui contract.

Swaps Acestea sunt contracte care permit schimbarea unui flux de

lichidităţi, de numerar legat de obligaţiile financiare dintre două părţi. Instrumentele principale sunt ratele dobânzii, valutele, acţiunile. Ca şi forward, swaps sunt aranjamente bilaterale, prin care se urmăreşte realizarea obiectivelor specificate ale managementului riscului, ele expunând ambele părţi la riscul de credit.

Baza unui swap de rata dobânzii este principalul fundamentalului unui împrumut sau depozit între două contrapărţi, prin care o parte acceptă să plătească celeilalte suma negociată referitoare la plăţile cu dobânzile, în perioada de viaţă a contractului, într-o monedă specificată.

Un swap valutar încrucişat de rată a dobânzii este un swap între un flux cu rată fixă, exprimat într-o valută, şi un flux cu rată flotantă, exprimat în altă valută, contractul excluzând plăţile principalului.

Universitatea Spiru Haret

Page 152: 121360987 Banci Si Credite

152

Swapul valutar reprezintă un contract între două părţi care schimbă

atât plăţile cu principalul, cât şi plăţile cu ratele dobânzii aferente obligaţiilor dintre ele exprimate în valute diferite.

Ca şi în cazul celorlalte derivative, una din raţiunile swap o constituie acoperirea împotriva riscurilor, clienţii putând restructura ratele sau valutele şi deci putând acoperi existenţa expunerilor generate de tranzacţiile financiare, atractivitatea instrumentului constând adesea în faptul că nu afectează linia de credit a clientului în aceeaşi măsură ca un împrumut bancar.

Derivative hibride Aceste derivative, relativ recente, sunt combinaţii ale instru-

mentelor prezentate mai sus, precum bilete (hârtii de valoare) cu rată flotantă, facilităţi pe emisiunea biletelor, opţiuni în contracte swap. De exemplu, într-o opţiune în contract swap, deţinătorul are dreptul, dar nu şi obligaţia, să intre într-un contract de swap, la o dată specificată, în viitor. Un creditor, precum o bancă, poate cumpăra o opţiune pe un swap de rată a dobânzii, care-l va proteja împotriva declinului general al ratelor dobânzii.

3.3. Potenţialul de risc al derivativelor

Toate aceste instrumente financiare se referă la un risc de credit asociat lor, îndeosebi la riscul de contraparte, acesta fiind riscul ca o contraparte să nu-şi îndeplinească obligaţiile contractuale, mai degrabă decât riscul incapacităţii de plată la un aranjament de împrumut, banca realizând o analiză atentă a riscului contrapărţii înainte de a cumpăra o opţiune de la un client, sau de a intra într-un aranjament de swap.

Orice bancă ce se ocupă cu derivative se expune la riscul de piaţă, fie deoarece negociază schimburi determinate, fie că în cazul OTC există o mişcare adversă a preţurilor activului de bază. De exemplu, în cazul opţiunilor, o bancă trebuie să se confrunte cu un risc de piaţă teoretic nelimitat, care este generat de modificarea preţurilor activelor de bază, în contractele de swap, riscurile de piaţă crescând, deoarece ratele dobânzii şi cursurile se pot schimba din momentul în care swapul este încheiat.

Derivativele expun băncile, de asemenea, la riscul de lichiditate, îndeosebi în cazul tranzacţiilor swap pe pieţe valutare multiple, în plus

Universitatea Spiru Haret

Page 153: 121360987 Banci Si Credite

153

băncile expunându-se la riscul operaţional, de fraudă sau de neglijenţă, şi la riscul legal, în cazul în care autorităţile modifică regulile contractuale.

Operând cu derivative, băncile se confruntă cu o serie de riscuri aparte de riscul de credit, însă acestea sunt prezente mai mult în cazul băncilor care operează pe pieţele globale, datorită riscului de volatilitate a cursurilor şi dobânzilor.

Principala contribuţie a acestor derivative la managementul riscului constă în posibilitatea delimitării riscurilor, făcându-le mai transparente; înainte de apariţia acestor instrumente, riscurile erau captive în evaluarea împrumutului. În prezent, se realizează evaluarea individuală a fiecărui risc, în negocierea noilor instrumente băncile accentuând aspectele managementului riscului lor în faţa clienţilor. Evaluarea fiecărei opţiuni, swap sau forward pe rată, se bazează pe caracteristicile individuale ale fiecărei tranzacţii şi ale fiecărei relaţii cu clientul.

Băncile oferă aceste produse clienţilor ca serviciu cu taxă de bază, fiind importantă clarificarea utilizărilor diferite ale acestor instrumente, banca putând recomanda clienţilor cel mai indicat instrument pentru acoperirea unui risc particular, cumpărând sau vânzând instrumentul în interesul clientului.

Corporaţiile nonfinanciare sunt atrase de aceste instrumente, deoarece ele îmbunătăţesc managementul riscurilor financiare; de exemplu, ele pot utiliza derivativele pentru acoperirea împotriva riscurilor de rată şi de curs, costurile putând fi reduse prin folosirea swapului pe rată (rată flotantă la swap pentru o rată fixă). Totuşi, din ce în ce mai mult, derivativele sunt utilizate pentru operaţiuni speculative, în acest caz problema fiind aceea de ce aceste instrumente sunt utilizate în acţiuni speculative de către o corporaţie, cu toate că aceasta este corect sfătuită de către bancă.

Adesea, firmele pretind că băncile nu le explică pe deplin riscurile potenţiale pe care le creează derivativele şi nici nu le dezvăluie metodele de evaluare care ar putea fi folosite pentru a putea stabili preţul acestor derivative.

Este necesar ca utilizatorii derivativelor să cunoască pentru ce este utilizat instrumentul, adică este el destinat acoperirii sau speculaţiei. În plus, toate părţile aranjamentului de acoperire prin derivative trebuie să se întrebe dacă un instrument utilizat pentru acoperirea unei poziţii expune cealaltă parte la noi riscuri.

Universitatea Spiru Haret

Page 154: 121360987 Banci Si Credite

154

4. Analiza şi evaluarea riscurilor bancare

Managementul tradiţional al riscului în bănci era focalizat pe managementul riscului ratei dobânzii şi al riscului de lichiditate, managementul riscului de credit fiind realizat separat. Managementul active-pasive era un management centrat pe active în ambele laturi ale bilanţului, cu un accent special asupra managementului riscului ratei şi al lichidităţii, după anii ´80 managementul riscului cuprinzând şi elementele din afara bilanţului.

În prezent, managementul active-pasive a fost revizuit, el explorând modul în care noile instrumente au modificat structura organizatorică a managementului riscului în cadrul băncii, adaptând-o la noile riscuri cu care se confruntă banca modernă, orientându-se totodată spre instrumentele nonbilanţiere ale băncii, precum titlurile comerciale, tranzacţionate în afara bilanţului. Titlurile comerciale şi cele bancare pot fi afectate diferit de o modificare anumită, să spunem a ratei dobânzii. De exemplu, o creştere a ratei dobânzii poate determina o reducere a valorii de piaţă a elementelor din afara bilanţului, însă un câştig, în termenii valorii economice, în contabilitatea băncii. În timp ce pierderea de valoare de piaţă a titlului comercial are un efect imediat asupra profitului şi capitalului, câştigul contabil nu va fi realizat, înregistrat imediat.

4.1. Analiza riscului de credit

Creşterea riscului de credit determină creşterea costului marginal al datoriei sau capitalului, care la rândul său duce la creşterea costurilor fondurilor băncii, problemele privind calitatea împrumutului fiind cauza importantă a eşecurilor băncii; de aceea, băncile acordă o atenţie deosebită calităţii portofoliului de credite.

În esenţă, există 4 căi pentru ca banca să minimizeze riscul de credit, şi anume:

o Evaluarea împrumutului: banca trebuie să asigure un preţ al împrumutului, adică o rată a dobânzii, care să depăşească rentabilitatea ajustată cu riscul, incluzând prima de risc şi orice cost de administrare a împrumutului; însă, dacă rata dobânzii este prea mare, poate apărea selecţia adversă, solicitanţii cu probabilitatea de faliment mare acceptând nivelul ridicat al ratei.

Universitatea Spiru Haret

Page 155: 121360987 Banci Si Credite

155

o Limitarea creditului: datorită selecţiei adverse, multe bănci nu se pot baza numai pe rata dobânzii când adoptă o decizie de credit, disponibilitatea unui anumit tip de împrumut restricţionând selectarea clasei de împrumutaţi, precum şi valoarea împrumutului acordat. Pentru firmele la care băncile au acces la rapoartele auditorilor independenţi referitoare la performanţele acestora, sunt aplicate prime de risc, astfel că rata dobânzii plătite de fiecare firmă va varia.

o Colateralul sau asigurarea: utilizarea colateralului acoperă şi reduce riscul de credit, însă, dacă preţul acestuia este volatil, banca poate solicita mai multe colaterale, pentru a compensa creşterea probabilităţii pierderii creditului.

o Diversificarea: volatilitatea suplimentară creată printr-o creştere a numărului de împrumuturi riscante poate fi compensată fie printr-o injecţie de capital în bancă, fie prin diversificarea portofoliului de credite. Noile pieţe de împrumuturi pot permite băncilor să diversifice şi să reducă starea de risc general a portofoliului, cu condiţia să caute active ale căror randamente sunt corelate negativ, banca putând astfel diversifica în continuare toate riscurile nesistematice şi putând utiliza analiza de corelaţie pentru a decide cum trebuie diversificat un portofoliu.

Judecăţile manageriale au un rol crucial în evaluarea riscului de credit, însă echipa care analizează riscul trebuie să utilizeze metodele calitative şi cantitative pentru analiza riscului activelor.

Metodele calitative vizează utilizarea următoarelor mijloace: lista factorilor specifici ai celui împrumutat; istoria creditelor trecute; rata de îndatorare; sănătatea celui împrumutat; volatilitatea câştigurilor; situaţia colateralelor; impactul factorilor macroeconomici.

Metodele cantitative de analiză a riscului de credit reclamă utilizarea informaţiilor financiare pentru a măsura şi a prezice probabilitatea falimentului, a eşecului celui împrumutat. Analistul utilizează, în acest sens, analiza discriminatorie, modele logice sau probabilistice.

Pe baza datelor celor împrumutaţi, care au avut succes şi care au înregistrat eşec, analistul cantitativ încearcă construirea unui model explicativ, care să identifice variabilele, semnificative din punct de vedere statistic, pentru explicarea cauzelor ce au determinat falimentul, eşecul firmelor, pe această bază făcând posibile prezicerea probabilităţii ca un potenţial împrumutat să falimenteze şi măsurarea performanţelor

Universitatea Spiru Haret

Page 156: 121360987 Banci Si Credite

156

capacităţii predictive a modelului. Modele similare sunt folosite pentru determinarea scorului corporaţiilor şi indivizilor, deşi variabilele utilizate pentru a determina scorul vor fi diferite.

4.2. Analiza tradiţională a riscului ratei dobânzii

Controlul riscului ratei dobânzii s-a realizat, tradiţional, în cadrul managementului activelor şi pasivelor.

În continuare este prezentat un exemplu care evidenţiază complexitatea managementului riscului de rată a dobânzii, în cazul unei banci nou autorizate, care începe să funcţioneze, după cum urmează:

Pasivele constau dintr-un depozit de 1.000 euro şi un capital de 100 euro, totalul pasivelor fiind deci de 1.100 euro. Banca plănuieşte să împrumute un client negarantat şi, având în vedere că rata riscului activelor este de 8%, suma pe care o poate acorda ca împrumut este de

( ) 012.108,01100.1 =−× euro. Împrumutul are o maturitate de 6 luni, dată la care principalul şi

dobânda sunt plătibile (răscumpărarea împrumutului). Banca doreşte să aplice rata de piaţă curentă a dobânzii, de 7%, plus un spread de 3%, astfel că rata anuală percepută la 1.01. este de 10%. Împrumutul se va transfera (roll-over) la fiecare 6 luni, indiferent de rata de piaţă a dobânzii existentă, fără a se modifica prima de risc, de 3%.

Un client doreşte să cumpere depozitul, cu un certificat de depozit, CD, pe 1.01. rata pieţei este de 7%, şi, datorită unor condiţii de piaţă mai competitivă, aceasta este rata la care plăteşte CD. Banca trebuie să decidă maturitatea CD şi, după aceea, ea se obligă să transfere (roll- over) CD la aceeaşi scadenţă.

Curba randamentului pentru CD se presupune că este orizontală, aplicându-se aceeaşi rată a dobânzii, indiferent de maturitate. Dar la 1.02. are loc modificarea neaşteptată a curbei randamentului, la noua valoare de 9%, deoarece ratele de piaţă ale dobânzii cresc deodată, la 9%. Nu mai există în continuare modificări în timpul anului.

Se ignoră toate ieşirile legate de dividende şi costuri de operare, cu excepţia celor aferente ratei de risc a activelor de 8%.

Analistul managementului active-pasive (MAP) poate măsura performanţa lor în termenii venitului net din dobânzi (venit din împrumut minus cost pentru depozit), valorii de piaţă a capitalului(preţul de piaţă al

Universitatea Spiru Haret

Page 157: 121360987 Banci Si Credite

157

acţiunilor băncii) sau ratei economice a capitalului(valoarea noilor acţiuni/valoarea noului împrumut), pentru o modificare neaşteptată a ratelor dobânzii. Pentru evaluarea măsurii în care schimbările veniturilor nete din dobânzi afectează valorile de piaţă ale acţiunilor băncii, cele trei mărimi vor fi foarte strâns legate.

Aşa cum s-a arătat, există o creştere de 2% a ratelor dobânzii pe 1.02. Pentru a examina ce se întâmplă cu performanţele băncii, este necesar să se folosească o formulă de calcul al ratei lunare a dobânzii din rata anuală a acesteia, datorită discrepanţelor, neconcordanţelor potenţiale în derularea fluxurilor pentru împrumutul pe 6 luni şi CD, a cărui maturitate nu este determinată.

Pentru a calcula rata lunară a dobânzii din rata anuală, se foloseşte formula de calcul următoare:

[ ]112 −xy (35) unde: y = 1+i, i= rata anuală a dobânzii; x= numărul de luni. În exemplul dat, când rata anuală este 10%, rata lunară a dobânzii

este: ( )[ ] 79741,011,01 121 =−+ . Astfel, pentru un împrumut pe 6 luni, rata lunară a dobânzii este de 0,79741%, când rata anuală este de 10%, şi de 0,94888, când rata anuală este de 12%. Dacă ratele dobânzii cresc cu 2 % pe 1.02., cel împrumutat plăteşte o rată lunară a dobânzii de 8,07 lei până la 30.06., deoarece ratele sunt fixe pentru 6 luni, şi de 9,60 lei de la 1.07.

În cazul depozitului, odată ce banca a decis maturitatea acestuia, ea se confruntă cu riscul de rată, neexistând risc de rată numai în perioadele în care volumele activelor şi volumele datoriilor sunt aproximativ egale, iar banca armonizează maturităţile activelor şi datoriilor. În exemplul dat, dimensiunile depozitului, 1.000 lei, şi ale împrumutului, 1.012 lei, sunt aproape egale, aşa că, dacă banca oferă un depozit pe 6 luni, pierderile sale, ca rezultat al schimbării ratei dobânzii pe 1.02., sunt considerate ca şi cum ea ar fi utilizat două maturităţi pentru depozit. În cazul A, banca optează pentru CD pe 3 luni, caz în care rata dobânzii lunare la depozit este de 0,56541%, când rata anuală este de 7%, crescând la 0,72073%, când rata anuală creşte la 9%. La maturitatea de 3 luni, pentru depozitul considerat, dobânda lunară plătită până la sfârşitul lunii martie este de 5,65 lei, iar după 1 aprilie 7,21 lei. Aceste rezultate sunt prezentate în tabelul nr. 10, cazul A.

Universitatea Spiru Haret

Page 158: 121360987 Banci Si Credite

158

Tabelul nr. 10 Efectele creşterii neaşteptate a ratelor dobânzii

Cazul A: creştere neaşteptată de 2% a ratei, depozit pe 3 luni, împrumut pe 6 luni.

Q1 Q2 Q3 Q4 Rata anuală a împrumutului (RAI)

10% 10% 12% 12%

Venitul lunar din împrumut (VLI)

8,07 lei 8,07 lei

9,60 lei

9,60 lei

Rata anuală a depozitului (RAD)

7% 9% 9% 9%

Costul lunar cu dobânda la depozit (CLD)

5,65 lei 7,21 lei

7,21 lei

7,21 lei

Venitul net lunar din dobânzi (VNLD)

2,42 lei 0,86 lei

2,39 lei

2,39 lei

Rata marginală lunară a dobânzii (RMLD)x

2,42% 0,86% 2,39% 2,39%

x) rata marginală lunară a dobânzii, RMLD, se calculează astfel: ( ) %100×÷CVNLD , C reprezentând capitalul băncii, care a fost presupus ca fiind de 100 lei.

Cazul B: creştere neaşteptată de 2 % a ratei, depozit pe 6 luni, împrumut pe 6 luni.

Q1 Q2 Q3 Q4 Rata anuală a împrumutului (RAI)

10% 10% 12% 12%

Venitul lunar din împrumut (VLI)

8,07 lei 8,07 lei

9,60 lei

9,60 lei

Rata anuală a depozitului (RAD)

7% 7% 7% 7%

Costul lunar cu dobânda la depozit (CLD)

5,65% 5,65% 7,21% 7,21%

Venitul net lunar din dobânzi (VNLD)

2,42 lei 2,42 lei

2,39 lei

2,39 lei

Rata marginală lunară a dobânzii (RMLD)

2,42 % 2,42% 2,39% 2,39%

Universitatea Spiru Haret

Page 159: 121360987 Banci Si Credite

159

Aici există o cădere a ratei marginale lunare a dobânzii, comparând primul şi cel de-al doilea trimestru, datorită unei creşteri neprevăzute a ratei dobânzii. Căderea valorii nete a capitalului este calculată folosind noua valoare de piaţă a activelor şi pasivelor, care este obţinută prin scontarea valorii activelor şi pasivelor. Rata iniţială a împrumutului de 10% este considerată rată de scont în scopul evaluării capitalului.

Împrumut (rata dobânzii neschimbată) Valoarea împrumutului la 1.07 – 1.012 + 49,39 = 1.061,39 lei,

conduce la o rată a dobânzii pe o jumătate de an de 4,880088%. Plăţile viitoare sunt ignorate. Astfel, valoarea activelor scontate la 1.02 va fi de:

( )[ ] lei 07,020.11,139,49012.1 125 =+ Depozit (rata dobânzii neschimbată)

Dacă depozitul este pe o perioadă de 3 luni, atunci un venit din dobânzi de 16,12 lei este plătibil la sfârşitul fiecărui trimestru, de exemplu, la sfârşitul lui martie şi iunie, ignorând plăţile viitoare la 30.09. şi 31.12. Astfel, valoarea pasivelor scontate la 1. 02. este:

( )[ ] ( ) lei 38,9941,11,192,1692,16000.1 125123 =÷×++

Deci, valoarea netă a capitalului , în condiţiile ratelor dobânzii neschimbate, este:

lei 113,6841994,3819activului) (rezerva 88,001.020,066 =−+

Dacă rata dobânzii la împrumut creşte la 12 %, datorită creşterii ratelor pieţei cu 2%, vom avea:

Împrumut (rata dobânzii creşte la 12%): [ ] ( ) lei 1.012,441,1249,391.12 125 =÷+ Noile active totale vor fi: 1.012,44+88 = 1.100,44 lei.

Depozit (pe trei luni) ( )[ ] ( ) . 26,99112,112,192,1678,21000.1 125123 lei=÷×++

Noua valoare totală a pasivelor este de 991,26 lei. Valoarea netă a capitalului este: 1.100,44 – 991,26 = 109,18 lei. Modificarea valorii nete a capitalului este: 109,18 – 113,68 = -4,5 lei sau -3,96% ( ) %.10068,1135,4 ×÷−

Universitatea Spiru Haret

Page 160: 121360987 Banci Si Credite

160

Cu depozitul pe 6 luni, banca nu va mai suporta o cădere neprevăzută a venitului net din dobânzi sau a valorii nete a capitalului în trimestrul II, precum în cazul A. În tabelul nr. 11, cazul B, se presupune maturitatea de 6 luni a depozitului, ca şi a împrumutului; în acest caz, datoriile depozitului vor fi de 986,62 lei după ce rata dobânzii sare la 9%, prin urmare valoarea netă a capitalului va fi: 1100,44 – 986,62 = 113,82 lei, iar modificarea valorii nete a capitalului va fi: 113,82 -113,68 = 13 puncte procentuale, sau 0,11%.

În cele două cazuri, rata economică a capitalului, definită ca raportul: valoarea capitalului nou / valoarea împrumutului nou, este de: 109,18 / 1100,44 = 9.92% şi, respectiv, de: 113,82 / 1100,44 = 10,34%.

După cum se constată, cu cât mai lungă este maturitatea depozitului, cu atât mai mari sunt venitul net din dobânzi şi valoarea netă a capitalului pe care banca le obţine din creşterea ratei dobânzii. Pe de altă parte, dacă rata dobânzii ar fi coborât după 1.02. cu 2 %, situaţia ar fi fost inversă. Astfel, dacă managementul, acţionarii şi autorităţile vor să maximizeze venitul net din rată, valoarea de piaţă a capitalului sau rata economică a capitalului, atunci alegerea maturităţii va depinde de previziunile privind modificările ratei dobânzii.

Totuşi, rezultatul de mai sus s-a obţinut, deoarece volumele depozitului şi împrumutului băncii sunt aproximativ egale, ceea ce permite armonizarea maturităţii activelor cu aceea a pasivelor, dacă obiectivul este minimizarea riscul ratei dobânzii. În realitate, multe bănci dispun de un portofoliu care este o fracţiune din depozitul său de bază. În această situaţie, potrivirea maturităţilor va avea efecte net mai mari, care depind de direcţia schimbării ratei dobânzii. Pentru a observa acest aspect, presupunem că depozitul este de 1.000 lei, capitalul de 1.000 lei şi nu există rată de risc a activelor. Banca decide să dea cu împrumut tot acest capital, adică 2.000 lei. Împrumutul cu maturitatea de 6 luni este acum de 2.000 lei, iar depozitul de 1.000 lei. Dacă maturitatea depozitului este de 3 luni şi rata dobânzii creşte cu 2%, atunci rezultatul este cel consemnat în tabelul 11.

Universitatea Spiru Haret

Page 161: 121360987 Banci Si Credite

161

Tabelul nr. 11 Creştere neaşteptată a ratei dobânzii

Cazul C: depozit pe 3 luni, împrumut de 2.000 lei pe 6 luni

Q1 Q2 Q3 Q4 Rata anuală a împrumutului (RAI)

10% 10% 125 12%

Venitul lunar din împrumut (VLI)

15,95 lei

15,95 lei

18,98 lei

18,98 lei

Rata anuală a depozitului (RAD)

7% 9% 9% 9%

Costul lunar cu dobânda la depozit (CLD)

5,65 lei 7,21 lei 7,21 lei 7,21 lei

Venitul net lunar din dobânzi (VNLD)

10,30 lei

8,74 lei 11,77 lei

11,77 lei

Rata marginală lunară a dobânzii (RMLD)

1,03% 0,87% 1,18% 1,18%

După cum se poate observa din tabelul nr. 11, există o cădere

abruptă a dobânzii marginale nete pe lună, comparativ cu cazul anterior, când dimensiunea depozitului şi cea a împrumutului erau similare. La un depozit pe 3 luni, scontarea va reduce valoarea activului net cu 1,15%, în timp ce la un depozit pe 6 luni, reducerea va fi de 0,76%, presupunând că rata dobânzii creşte de la 10% la 12% pe 1.02.

Se poate sublinia că modificările ratei dobânzii afectează valoarea economică a băncii într-un mod diferit de aceea a contului de venit şi pierderi. Perspectiva câştigurilor curente se va focaliza asupra sensibi-lităţii contului de venit şi pierderi pe termen scurt, de exemplu pe 1 an, la modificarea ratei dobânzii. Efectul asupra valorii economice nete poate fi considerat pe termen lung, definit ca diferenţă dintre schimbarea în valoarea prezentă a activelor băncii şi schimbarea în valoarea prezentă a pasivelor acesteia, la care se adaugă schimbarea netă în valoarea netă a poziţiilor din afara bilanţului, pentru o schimbare netă a ratelor de piaţă ale dobânzii. Diferenţa dintre cele două modificări, ale ratei şi ale valorii economice, va fi semnificativă dacă instrumentele de piaţă cotate nu sunt o parte majoră a portofoliului băncii. Aceasta poate explica de ce

Universitatea Spiru Haret

Page 162: 121360987 Banci Si Credite

162

autorităţile bancare se focalizează asupra valorii economice, preocuparea principală a managementului băncii fiind profitul şi pierderile pe termen scurt, datorită efectului schimbărilor în profitabilitatea netă asupra evaluării de piaţă a acţiunilor.

Cazurile de mai sus se referă la riscul de rată a dobânzii cauzat de o schimbare în curba randamentului, adică, la riscul reevaluării curbei randamentului. Totuşi, există alte tipuri de risc al ratei dobânzii legate de produsele băncii. Rata dobânzii aferentă produselor băncii nu este în mod necesar legată de o curbă a randamentului de piaţă. De exemplu, împrumuturile cu o rată a dobânzii de bază şi conturile pieţei monetare pot fi legate de ratele interbancare sau ale pieţei interbancare, dar nu pot fi în relaţie reciprocă, una cu alta. Competiţia pe piaţă şi politica monetară vor determina gradul în care această relaţie este reciprocă. Totuşi, chiar dacă relaţia nu este reciprocă, cu condiţia să nu fie volatilă, va exista o oarecare posibilitate a riscurilor adiţionale, înregistrându-se schimbări în balanţele pasivelor, în perioada fluctuaţiilor ratei dobânzii. De exemplu, dacă rata dobânzii creşte, clienţii vor fi refractari în a deţine lichidităţi în conturi de depozite nepurtătoare de dobândă, datorită creşterii costului de oportunitate al deţinerii de lichidităţi în aceste conturi. În perioada căderii ratelor, clienţii pot schimba depozitele în alte active, cu randament, cu rentabilitate mai mare.

O parte din riscurile ratei dobânzii pot fi asociate produselor băncii la care sunt ataşate opţiuni; de exemplu, riscul plăţii anticipate creşte în cazul ipotecilor cu rată fixă. O opţiune de plată anticipată va genera rezul-tate diferite: pe de o parte, dacă ratele dobânzii cresc, plăţile anticipate ale ipotecii se reduc şi viaţa medie aşteptată a portofoliului creşte; pe de altă parte, dacă ratele scad, plăţile anticipate cresc, deoarece plăţile anticipate fixe sunt mai puţin atractive şi viaţa medie a portofoliului se reduce.

4.3. Metoda discrepanţei în analiza riscului de rată a dobânzii

a) Analiza Gap Analiza gap, prezentată şi în capitolul II, este cea mai cunoscută

tehnică MAP, utilizată de obicei pentru a evalua riscul ratei dobânzii, deşi ea poate fi folosită şi pentru evaluarea riscului de lichiditate. Gapul reprezintă diferenţa dintre activele şi pasivele sensibile la rata dobânzii pentru o perioadă dată. În analiza gap, fiecare categorie de active şi

Universitatea Spiru Haret

Page 163: 121360987 Banci Si Credite

163

pasive este clasificată conform datei reevaluării(stabilirii noului preţ) activului sau pasivului, activele şi pasivele fiind grupate în clase temporale, precum: până la 3 luni; 3-6 luni; 6-12 luni ş.a.m.d.

Analistul calculează rezultatele gapurilor secvenţiale şi cumulative. Gapul secvenţial este definit ca: active generatoare de câştig – surse care finanţează activele, pentru fiecare clasă temporală; gapurile cumulative sunt subtotaluri cumulate ale gapurilor secvenţiale. Dacă activele totale considerate sunt egale cu sursele totale corespondente, atunci, prin definiţie, gapurile secvenţiale trebuie să totalizeze totdeauna zero şi, prin urmare, ultimul gap cumulativ trebuie să fie zero. Analistul se concentrează asupra gapurilor cumulative pe perioade diferite de timp. Aspectele de mai sus sunt demonstrate, la o scară redusă a ratelor dobânzii, în tabelul nr. 12. În tabel sunt separate activele şi pasivele din bilanţul băncii, în grupe cu fluxuri de lichidităţi care sunt fie sensibile, fie insensibile la modificările ratelor dobânzii. Activul sau pasivul este considerat sensibil la rata dobânzii dacă fluxul generat de către acestea se schimbă în acelaşi sens cu rata dobânzii.

Tabelul nr. 12

Analiza Gap pentru riscul de rată a dobânzii

<3 luni

>3-6 luni

>6-12 luni

>1-2 ani

>2-5 ani

> 5 ani

Active considerate Bancnote şi monedă 100 lei Bilete pe 3 luni 20 lei Împrumuturi interbancare

20 lei

Obligaţiuni pe 5 ani Descoperiri de cont 20 lei Împrumuturi pe 5 ani Acţiuni 30 leiSurse corespondente Depozite cu amănuntul 100 lei 50 lei 45 lei Depozite cu ridicata pe 3 luni

5 lei

Capital 10 lei Gap net al diferenţelor 35 lei 20 lei -50 lei -55 lei 20 lei 30 leiGap cumulat al diferenţelor

0 -35 lei -55 lei -5 lei 50 lei 30 lei

Universitatea Spiru Haret

Page 164: 121360987 Banci Si Credite

164

Gapul reprezintă rezultatul diferenţei dintre activele sensibile şi pasivele sensibile. Gapul este negativ dacă: pasivele sensibile > activele sensibile; gap-ul este pozitiv dacă: activele sensibile > pasivele sensibile. Rata gap este definită prin raportul: active sensibile/pasive sensibile; dacă rata este egală cu 1 atunci sensibilităţile activelor şi pasivelor corespund şi gapul în lei va fi zero. Presupunem că o bancă are un gap pozitiv; atunci, o creştere a ratei dobânzii va face ca banca să înregistreze o creştere mai rapidă a veniturilor din active decât costurile pasivelor. Dacă rata dobânzii scade, costurile pasivelor vor creşte mai rapid decât veniturile activelor.

Concomitent cu utilizarea acestui tip de analiză, bazată pe MAP, sunt utilizate în bănci şi alte instrumente de management al riscului, în conjunc-ţie cu analiza discrepanţelor dintre active şi pasive privind sensibilitatea la rată, cel puţin din două motive: analiza gap ignoră discrepanţele din cadrul claselor temporale; unele produse bancare, precum elementele extrabilan-ţiere, nu pot fi cuprinse în cadrul analizei gap, deşi parţial această problemă a fost soluţionată prin analiza durată-gap.

b) Analiza duratei Analiza duratei, o altă tehnică a managementului riscului, măsoară

impactul, asupra capitalului acţionarilor, al modificării ratei dobânzii, pentru toate maturităţile. Analiza duratei ţine seama de posibilitatea ca viaţa medie (durata) unui activ sau pasiv să difere de maturitatea acestora. Să presupunem că maturitatea unui împrumut este de 6 luni şi că banca optează să lege acest activ de un CD. Dacă o parte din împrumut este rambursat lunar, atunci durata împrumutului va diferi de maturitatea sa. Pentru CD, durata va fi egală cu maturitatea, dacă deponenţilor li se plăteşte toată suma la sfârşitul celor 6 luni. Gapul duratei este creat prin expunerea băncii la riscul ratei dobânzii.

Durata unei obligaţiuni impure, cu cupon, se determină astfel:

⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡⎟⎠⎞

⎜⎝⎛−−×

++⎥⎦

⎤⎢⎣⎡

×−×=

VPPSVP

rdrd

rdVPPVCTD 111 (36)

unde: D = durata; T = perioada de achitare, de răscumpărare a titlului; VC = valoarea cuponului;

Universitatea Spiru Haret

Page 165: 121360987 Banci Si Credite

165

VPP = valoarea prezentă de piaţă a titlului; rd = rata dobânzii nominale de piaţă; SVP = scontul valorii prezente a răscumpărării. De exemplu, presupunem că se doreşte calcularea duratei în al

10-lea an a unei obligaţiuni de 100 lei, cu valoarea fixă a cuponului de 5 lei. Cuponul este plătit anual, prima dată la sfârşitul primului an al plasamentului, ultima oară în momentul răscumpărării obligaţiunii. Să determinăm valoarea prezentă a titlului şi durata acestuia.

Preţul curent de piaţă al obligaţiunii este obţinut prin calcularea valorii prezente, VPP, folosind formula:

VPP = ( )[ ] ( ) TT rdSRrdrdVC −− +×++−×⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛ 111 (37)

unde: VC = valoarea cuponului; rd = rata de piaţă a dobânzii, presupusă constantă, de 10%; T = momentul răscumpărării obligaţiunii; SR = suma răscumpărată, de 100 lei. În exemplul dat, preţul curent de piaţă al obligaţiunii este:

( ) ( )lei. 69,238,530,70,3851000,61450

2,5941100

2,5941150

0,111100

0,1111

0,15VPP 1010

=+=×++×=

=×+⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡ −×=+

×+⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡+

−×=

Există un flux de lichidităţi asociat obligaţiunii, scontarea fiecărui

flux permiţând calcularea valorii prezente. Pentru a calcula durata, se foloseşte formula duratei:

lei. 7,66169,277

1,110010,11,1

0,169,2775110D

10

=⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛ ×−×⎟

⎞⎜⎝

⎛+⎥

⎤⎢⎣

⎡×

−×=−

După cum se poate observa din exemplu, analiza duratei subliniază valoarea de piaţă, opusă valorii contabile din analiza gap. Toate fluxurile de lichidităţi sunt incluse în calcul, neexistând necesitatea de a alege o perioadă de timp, un cadru temporal, precum în analiza gap.

Analiza duratei a fost lărgită, pentru a cuprinde alte active şi pasive din bilanţul băncii, cu rate ale dobânzii flexibile, plătite de către cei împrumutaţi sau către deponenţi în acelaşi moment viitor.

Universitatea Spiru Haret

Page 166: 121360987 Banci Si Credite

166

În acest caz, durata capitalului se calculează astfel:

( )[ ] ( )VPPPVPPADPVPPPDAVPPADK −÷×−×= )( (38) unde: DK = durata capitalului; VPPA = valoarea prezentă de piaţă a activului; DA = durata activului sensibil la rată; VPPP = valoarea prezentă de piaţă a pasivului; DP = durata pasivului sensibil la rată. Calcularea duratei capitalului este folosită pentru analiza efectului

modificării ratei dobânzii asupra valorii băncii, deoarece această analiză va aproxima la zero cuponul obligaţiunii cu durată dată. În mod clar, cu cât mai mari sunt discrepanţa, neconcordanţa duratei băncii, cu atât mai mare este expunerea băncii la modificări neprevăzute ale ratelor dobânzii.

c) Analiza gapului duratei Această formă de analiză combină analiza gap cu analiza duratei.

Duratele activelor şi pasivelor sunt potrivite, armonizate, în loc de a potrivi timpul până la stabilirea noului preţ, ca în analiza gap standard. Poziţiile din bilanţ şi din afara bilanţului sensibile la rata dobânzii sunt plasate în benzi de timp, bazate pe maturitatea instrumentelor. Poziţia în fiecare bandă de timp este netă, iar poziţia netă este ponderată cu o estimare a duratei, unde durata măsoară sensibilitatea preţului instru-mentului cu rata fixă cu diferite maturităţi la modificările ratelor dobânzii. Dacă duratele unor active şi pasive date concordă, atunci gapul duratei acestei părţi a bilanţului are valoarea zero, această parte fiind considerată imunizată împotriva modificărilor neaşteptate ale ratelor dobânzii. În acest fel, imunizarea poate fi folosită pentru a se obţine un randament fix pentru o anumită perioadă, deoarece ambele laturi ale bilanţului sunt protejate de riscul ratei dobânzii. Totuşi, protecţia nu este 100%, deoarece randamentele pieţei se pot schimba în mijlocul perioadei de investiţie, alte riscuri fiind încă prezente, precum riscul de credit.

Mai mult, este important să se înţeleagă că măsura duratei utilizată presupune o relaţie lineară între ratele dobânzii şi valoarea activelor. De fapt, în mod normal, există relaţii convexe, convexitatea cea mai mare a relaţiei dintre rată şi valoarea activului, mai puţin utilă, fiind măsura simplă a duratei. Deci, utilizarea duratei pentru a măsura sensibilitatea ratei dobânzii trebuie limitată la modificări mici ale ratei dobânzii.

Universitatea Spiru Haret

Page 167: 121360987 Banci Si Credite

167

Utilizarea gapului duratei, de către cei care reglează sistemul bancar, pentru a monitoriza expunerea la riscul de rată a băncilor, presupune existenţa a 13 benzi temporale, cu o pondere a riscului pentru fiecare bandă, calculată astfel:

mrpdpr ×= (39) unde: pr = ponderea riscului, pentru o anumită bandă temporală; pd = ponderea duratei; mr = modificarea presupusă a randamentului.

4.4. Riscul de lichiditate şi analiza active-pasive

Riscul de lichiditate exprimă incapacitatea băncii de a-şi asigura lichiditatea atunci când datoria sa se diminuează, de regulă, prin diminuarea depozitelor. Dacă se presupune că preferinţele de lichiditate ale clienţilor băncii sunt aproximativ constante, problema este dacă există pentru bancă posibilitatea ca deponenţii să-şi retragă masiv lichidităţile. Crizele de lichiditate ale unei bănci sunt determinate fie de pierderea încrederii în bancă, fie de managementul defectuos, fie de faptul că banca este victima pierderii încrederii în sistemul financiar, cauzată, de exemplu, de falimentul unei bănci, prin efectul de contagiune, a riscului de sistem.

Obiectivul managementului riscului de lichiditate trebuie să fie evitarea situaţiei în care activele lichide nete sunt negative, pentru aceasta putând fi utilizată analiza riscului gapului lichidităţii, acesta fiind definit ca diferenţa dintre activele lichide nete şi pasivele volatile, exigibile.

În acest caz, elementele din bilanţ sunt plasate pe o scară, conform perioadei de timp aşteptate ca fluxurile de lichidităţi, de intrări sau de ieşiri, să fie generate. Poziţiile nete de discordanţă, de neconcordanţă sunt cumulate în timp pentru a obţine o poziţie netă cumulată a discordanţei. Banca poate monitoriza suma lichidităţii care devine disponibilă în timp, fără a trebui să lichideze prematur activele, la rate penalizatoare.

4.5. Analiza riscului valutar

Riscul pieţei valutare sau riscul valutar apare datorită expunerii la modificarea valorii unei monede străine pe pieţele valutare; analiza duratei este folosită pentru a calcula schimbarea în valoarea obligaţiunilor exprimate în monedă străină în raport cu ratele dobânzii în valută sau

Universitatea Spiru Haret

Page 168: 121360987 Banci Si Credite

168

ratele dobânzii în monedă proprie sau ratele pieţei spot. Analiza gap poate, de asemenea, să fie folosită pe pieţele valutare, în cazul în care sunt identificate gapuri în monede particulare.

Unele bănci globale reduc riscul valutar prin capital multivalutar, adică prin exprimarea, denominarea capitalului social în mai multe valute, ceea ce permite armonizarea activelor şi pasivelor printr-un mix de monede, astfel încât ratele capitalului nu se vor schimba prin fluctuaţiile cursurilor, iar riscul valutar este redus fără să se utilizeze instrumentele de acoperire (hedging).

4.6. Analiza riscului de piaţă. Metoda VaR

a) Abordarea VaR Pentru bănci, riscul de piaţă creşte dacă instrumentele financiare

sunt deţinute în scopul comercializării şi dacă banca deţine acţiuni ca o formă de colateral sau ca o parte a strategiei sale generale de investiţii. Abordarea valorii la risc (VaR) a devenit, treptat, modul standard de măsurare a riscului de piaţă.

Valoarea la risc reprezintă valoarea totală a pierderii pe care o bancă ar putea s-o piardă în perioada deţinerii unui anumit activ, a unei poziţii de piaţă, evaluând expunerea agregată a băncii la riscul de piaţă.

Calcularea VaR va depinde de următoarele ipoteze: • distribuţia modificărilor de preţ, de exemplu, urmează o distri-

buţie normală; • măsura, gradul în care modificarea actuală a preţului unui activ

este corelată cu modificările trecute ale preţului, presupunând că aceste modificări ale preţurilor nu sunt corelate succesiv;

• măsura în care caracteristicile deviaţiei medii sau standard (volatilitatea) sunt stabile în timp;

• interelaţia a două sau mai multor mişcări diferite ale preţurilor; • seriile de date la care aceste ipoteze apelează. Majoritatea cercetărilor utilizează date istorice de piaţă referitoare

la active financiare diferite, atunci când calculează o măsură a riscului de piaţă, fiind necesară redefinirea înţelesului tipurilor de risc de piaţă.

Mai întâi, există risc de piaţă comercial, aşa cum este aplicat comercianţilor. De regulă, comercianţii gândesc riscul de piaţă în termenii

Universitatea Spiru Haret

Page 169: 121360987 Banci Si Credite

169

sumei pe care pot s-o piardă până când o poziţie de piaţă dată poate fi vândută sau neutralizată, de exemplu prin acoperire (hedge). Orizontul de timp este scurt, în mod normal 1 zi sau câteva zile, după care se vinde sau se acoperă poziţia.

În al doilea rând, există riscul de piaţă al portofoliului, asociat unei investiţii de portofoliu (portofoliu de investiţii). Orizontul de timp este lung (luni în loc de zile), după care strategia de investiţie se aşteaptă să aibă succes sau este măsurată performanţa investiţiei. Pentru o poziţie dată, riscul de piaţă va fi valoarea la care o strategie de investiţii se plasează sub un anumit nivel, ca de pildă venitul pe o perioadă.

Din cauza diferenţei dintre riscul pieţei comerciale şi riscul pieţei de investiţii, s-a definit, în general, valoarea la risc ca fiind pierderile maxime estimate din valoarea de piaţă a unei poziţii date, care pot fi înregistrate până când poziţia este neutralizată sau reevaluată.

Astfel:

)()()( iPdPdVxVxVaR Δ××= (40)

unde: V(x) = valoarea de piaţă a poziţiei x; dV / dP = sensibilitatea valorii de piaţă la mişcarea preţurilor; Δ P(i) = mişcarea adversă a preţului în timp; de exemplu, dacă

orizontul de timp este 1 zi, atunci VaR semnifică câştigurile zilnice la risc:

)()( zPdPdVxVCaR Δ××= (41)

Sunt specificate următoarele ipoteze referitoare la măsurarea lui VaR:

• preţurile instrumentelor financiare se presupune că urmează un comportament aleator stabil;

• modificările preţurilor nu sunt corelate succesiv; există neco-relare între schimbările prezente şi cele din trecut;

• deviaţia standard (volatilitatea) preţului sau cursului este stabilă în timp, astfel că mişcările trecute pot fi utilizate pentru a caracteriza mişcările viitoare;

• interrelaţiile a două mişcări diferite ale preţurilor urmează o dis-tribuţie normală comună.

Universitatea Spiru Haret

Page 170: 121360987 Banci Si Credite

170

Dincolo de controversele referitoare la ipotezele distribuţiei normale şi la lipsa autocorelaţiei pe pieţele financiare, admiterea acestora este determinată de faptul că alte distribuţii nu permit măsurarea riscului cu deviaţia standard, în condiţiile în care valoarea la risc este o măsură a varianţei, utilizând al doilea moment al distribuţiei. Totuşi, acţionarii şi autorităţile bancare sunt interesaţi de situaţiile rele, catastrofice, de partea cea mai joasă a distribuţiei, părţile fierbinţi, abordarea acestora realizându-se prin al treilea moment al distribuţiei, valoarea la risc eliminând însă aceste situaţii, care sunt tratate prin simulările(testările) la stres, ale stărilor de tensiune.

Riscurile de piaţă ale derivativelor pot fi gestionate prin utilizarea abordării portofoliului, prin luarea în considerare a expunerii nete sau reziduale a portofoliului general. Aceasta, deoarece un portofoliu va conţine, în mod normal, multe poziţii care se compensează, ceea ce reduce riscul general al portofoliului, astfel că preocupările hedgingului sunt focalizate pe riscurile reziduale cele mai mici.

Pentru a determina poziţia netă a portofoliului, portofoliul general este dezagregat pe factori fundamentali de risc, pentru a fi măsurat şi gestionat, aceşti factori incluzând:

rata absolută sau riscul delta: expunerea la schimbarea valorii unei tranzacţii / portofoliu care apare dintr-o schimbare dată a preţului unui instrument fundamental;

convexitatea sau riscul gamma: riscul care apare din situaţiile în care există o relaţie nonlineară între preţul unui instrument fundamental şi valoarea tranzacţiei / portofoliului;

riscul volatilităţii sau riscul lambda, vega: expunerea la schimbare a valorii unei tranzacţii / portofoliu care apare datorită unei schimbări a volatilităţii aşteptate a preţului instrumentului de bază, fundamental;

degradarea în timp sau riscul theta: expunerea la o schimbare a valorii tranzacţiei / portofoliului datorită trecerii timpului;

rata de scont sau riscul rho: expunerea la o schimbare a valorii tranzacţiei/portofoliului care apare datorită unei schimbări a ratei utilizate pentru scontarea fluxurilor viitoare de lichidităţi.

După dezagregarea portofoliului în părţi, conform clasificării de mai sus, sunt posibile agregarea fiecăruia dintre aceste riscuri şi gestionarea lor pe o bază netă. Aceste riscuri fundamentale stau la baza

Universitatea Spiru Haret

Page 171: 121360987 Banci Si Credite

171

riscului pieţei şi sunt măsurate pe toată structura de scadenţe a instru-mentelor portofoliului.

b) Riscul de piaţă şi simularea la stres Măsura valorii de risc include volatilitatea, al doilea moment al

distribuţiei, dar dacă se doreşte abordarea situaţiilor de tensiune, care includ rezultatele cele mai rele măsurate prin cel de-al treilea moment al distribuţiei, atunci valoarea la risc nu mai este de ajutor. Simularea la stres, împreună cu analiza scenariilor şi strategiile portofoliului principal de protecţie, se referă la luarea în considerare a situaţiilor de tensiune, fierbinţi, care includ cele mai rele situaţii, ce pot fi abordate statistic prin cel de-al treilea moment al distribuţiei.

Simularea la stres implică identificarea evenimentelor posibile sau schimbărilor în comportamentul pieţei care pot avea un efect nefavorabil asupra portofoliului şi capacităţii băncii de a se opune acestora. Cu privire la aceste scenarii, managementul riscului poate lua în considerare următoarele:

• evenimentele nefavorabile să fie incluse în testele stres, de exemplu: schimbări deosebite, netipice în curba forward; descreşteri ale lichidităţii; falimentul unei contrapărţi; întreruperi neprevăzute ale pieţei; obligaţii colaterale neaşteptate;

• frecvenţa cu care simulările la stres pot fi efectuate (zilnic, săptămânal etc.), sau pe ce bază;

• cum va utiliza banca rezultatele ? Exemplele permit orientarea în ajustarea poziţiilor, în ajustarea capitalului în funcţie de poziţii sau conceperea unor planuri alternative.

Analiza presupune calcularea probabilităţii pentru fiecare eveni-ment şi evidenţierea celui mai rău scenariu.

4.7. Analiza riscului şi inovaţiile financiare

Produsele financiare prezentate mai sus sunt exemple de inovaţii financiare recente; inovaţiile financiare pot lua forma inovaţiei de proces, după cum un serviciu sau produs existent poate fi oferit mai ieftin, dato-rită inovaţiei tehnologice. Inovaţia de produs implică introducerea noilor bunuri şi servicii, inovaţiile vizând produsele derivate constituind aseme-nea inovaţii, inovaţiile de produs fiind determinate de constrângerile care

Universitatea Spiru Haret

Page 172: 121360987 Banci Si Credite

172

acţionează asupra băncii, precum reglementările, concurenţa şi riscurile, de fapt reglementările, riscurile şi inovaţiile fiind interdependente. De exemplu, reglementările, precum controlul pieţei, pot cataliza inovaţiile financiare prin care băncile încearcă să ocolească aceste reglementări. De asemenea, inovaţiile financiare fac posibilă individualizarea diferitelor tipuri de riscuri, care, la rândul ei, a condus la evaluarea directă a acestor riscuri. În acelaşi timp, inovaţiile financiare au forţat băncile să reexamineze sistemele lor de management al riscului, deoarece băncile au fost expuse la noi forme de risc, care sunt diferite de natura riscului de credit tradiţional. Totuşi, în prezent, se poate spune că foarte puţine bănci falimentează datorită unui eşec de înţelegere a expunerii la risc, asociată cu un nou instrument.

5. Riscuri macroeconomice

5.1. Riscul suveran

Datoria suverană a economiilor în dezvoltare, definită ca împru-muturile directe sau garantate ale statelor, primite de la sistemul bancar privat occidental, a înregistrat în ultimii 30 de ani nivele alarmante, creditorii externi fiind obligaţi să crească provizioanele, să deplaseze împrumuturile în afara bilanţului, să vândă împrumuturile pe piaţa secundară, cu pierderi de 50%-70%, să reeşaloneze rambur-sarea sau să renunţe la o parte din datoriile pe care trebuia să le încaseze. Datoria suverană constă din creditele acordate plus obligaţi-unile cumpărate de către nonrezidenţi, precum şi din investiţiile directe şi de portofoliu ale acestora.

Creşterea ratei îndatorării externe, a ratei levierului extern se explică prin ipotezele ciclului dezvoltării, importul de capital financiar fiind în exces faţă de baza internă de capital, cererea de împrumuturi străine crescând în perspectiva aşteptărilor referitoare la fluxurile de venituri viitoare care ar putea fi generate de aceste împrumuturi. Creşterea împrumuturilor suverane a corespuns creşterii împrumuturilor sindi-calizate, deplasate treptat spre sectorul privat al creditorilor externi, care au contribuit semnificativ la emergenţa creditelor suverane, ca o componentă determinantă a împrumuturilor.

Universitatea Spiru Haret

Page 173: 121360987 Banci Si Credite

173

Trei parametri de risc joacă un rol crucial în determinarea ratei optime a levierului, a îndatorării externe, şi anume: atitudinea faţă de risc, hazardul moral şi costurile de interferenţă.

Atitudinea faţă de risc Dacă împrumutaţii şi împrumutanţii au o atitudine neutră faţă de

risc, datoria şi capitalul (investiţiile) extern sunt substituibile perfect pentru cele două părţi. Dacă însă una dintre părţi are aversiune faţă de risc, în condiţiile inexistenţei costurilor asociate hazardului moral şi interferenţelor, atunci această atitudine va schimba comportamentul celor două părţi: dacă împrumutaţii au aversiune faţă de risc, iar împrumutanţii sunt neutri, atunci finanţarea externă va fi 100% sub formă de capital, de investiţii; dacă împrumutantul va avea aversiune faţă de risc, iar împrumutatul va fi neutru, finanţarea externă va fi 100% sub forma îndatorării, datoria fiind considerată un activ sigur, deoarece veniturile sunt garantate, plătibile la date fixe. Această atitudine diferită explică expansiunea datoriei suverane externe din anii '70, împrumutanţii externi considerând-o un activ sigur, garantat de către stat, care nu ar putea intra în situaţia de bancrută, de încetare a plăţilor. Totuşi, crizele datoriei care au urmat au evidenţiat că în cazul împrumuturilor suverane solvabilitatea nu este suficientă, deoarece dacă economia naţională intră într-o lungă perioadă de ilichiditate (prezintă un activ net pozitiv, însă nu dispune de mijloace pentru a acoperi datoriile ajunse la scadenţă), valoarea contabilă a activelor împrumutanţilor va deveni nedeterminată, ceea ce subliniază necesitatea ca băncile să nu considere împrumuturile suverane ca fiind lipsite de risc.

Interacţiunea dintre hazardul moral şi costurile de interferenţă Hazardul moral apare atunci când aranjamentul dintre cele două

părţi alterează comportamentul stimulativ pentru fiecare parte, de exemplu, alegerea de către cel împrumutat a unor investiţii productive riscante sau situaţia serviciului datoriei acestuia, în acest caz împrumutantul stabilind prime de risc prohibitive pentru solicitant sau solicitând un randament ridicat al capitalului.

Asimetria informaţională explică de ce hazardul moral poate afecta rata îndatorării externe, banca neputând cunoaşte transparent modul de utilizare a împrumutului şi, în acest caz, protejându-se prin prime de risc

Universitatea Spiru Haret

Page 174: 121360987 Banci Si Credite

174

ridicate sau, alternativ, prin impunerea investiţiilor la vedere, precum finanţarea pe proiecte, prin care poate monitoriza valorificarea performantă a fondurilor.

Totuşi, investiţia la vedere poate fi considerată, de către ţara îm-prumutată, un cost de interferenţă, încălcând suveranitatea sa micro-economică.

Atracţia împrumuturilor suverane este exacerbată de existenţa hazardului moral, plasatorii externi de fonduri preferând mai degrabă împrumuturile decât investiţia de capital, considerând că existenţa împrumutătorului de ultima instanţă, care este guvernul, sau a garanţiei instituţiilor financiare internaţionale, precum FMI, diminuează riscurile asumate.

În concluzie, pentru a înţelege de ce împrumutaţii îşi permit să-şi mărească îndatorarea prin împrumuturi suverane, este importantă recunoaşterea interacţiunii dintre cei trei factori evidenţiaţi mai sus. Aceştia vor dori să împrumute de la bănci private pentru a se finanţa, deoarece costurile de interferenţă vor fi comparabil mai mici, în timp ce împrumutaţii, băncile ignoră impactul şocurilor economice aleatorii asupra celui împrumutat şi asupra deciziilor băncilor înseşi.

Evaluarea riscului suveran Evoluţia împrumuturilor suverane în ultimii 30 de ani a evidenţiat

problemele cu care se pot confrunta băncile în managementul riscurilor asociate acestor împrumuturi, îndeosebi al riscului suveran, impunân-du-se necesitatea ca băncile să evalueze complet riscurile asociate activelor plasate în ţările împrumutate. În acest sens, trebuie subliniat că lichiditatea poate reprezenta o serioasă insolvabilitate, dacă nu există colaterale ataşate împrumutului, iar acesta, la rândul său, conduce la evaluarea incorectă a riscului de credit. De asemenea, băncile au ignorat impactul şocurilor economice aleatorii asupra capacităţii debitorului de a rambursa împrumutul, în special, rata dobânzii, cursul de schimb şi riscul de preţ al mărfurilor la care sunt expuse ţările împrumutate, şocurile economice aleatorii putând fi prevăzute prin analiza scena-riilor, care poate îmbunătăţi evaluarea riscurilor.

Evaluarea riscului suveran poate consta, ca şi în cazul celorlalte riscuri, fie în utilizarea metodelor formale de previziune, adică a modelelor econometrice de estimare bazate pe evaluări fundamentale, fie

Universitatea Spiru Haret

Page 175: 121360987 Banci Si Credite

175

în evaluări centrate pe opinii, pe experienţă, când băncile se bazează pe o apreciere subiectivă pentru a-şi fundamenta deciziile.

Modelele de previziune se bazează pe analiza discriminatorie multilineară şi pe analiza logit, în ambele metode obiectivul constând în identificarea variabilelor explicative semnificative statistic care afectează probabilitatea bancrutei, a încetării plăţilor.

Analiza discriminatorie, în cazul riscului suveran, divide ţările în ţări care sunt restanţiere şi intră în reeşalonări şi ţări care nu sunt în această situaţie, construind, pe baza datelor din trecut privind performanţele ţărilor, o funcţie de discriminare, Z, de diferenţiere a variabilelor explicative, Xi; o funcţie discriminatorie lineară arătând astfel: ∑ ×= ii XaZ , i=1....n.

Analiza logit nu divide ţările în categorii separate, dar, în schimb, presupune că efectele combinate ale unor anumite variabile economice vor servi pentru a împinge o ţară peste un anumit prag ; în acest caz, ţara respectivă va trece din grupul nerestanţier în cel restanţier.

În analiza logit, variabila dependentă este un eveniment binar, cu două valori, obiectivul fiind identificarea variabilelor explicative care influenţează evenimentul.

Modelul logit poate fi scris astfel:

( )xncb

xncb

itite

exyP×+

×+

++

== '

'

111 (42)

unde, itx = valoarea variabilei explicative I în momentul t; ( )1+ityP = probabilitatea ca o ţară care este în restanţă în momentul

t+1, în cazul y=0 nu va mai fi în restanţă.

5.2. Riscul politic

Aspectul riscului politic al băncii într-o ţară străină sau chiar în propria ţară a fost de multă vreme dezbătut de către bănci. O bancă doreşte să analizeze riscul preluării unei firme străine, dacă ea acordă împrumuturi pentru a finanţa investiţii directe în străinătate. Mai important, dacă banca se implică prin împrumuturi într-o ţară străină, ea doreşte evaluarea efectelor situaţiei politice asupra capacităţii ţării respective de a rambursa datoria.

Universitatea Spiru Haret

Page 176: 121360987 Banci Si Credite

176

În acest sens, este important să se cunoască efectele instabilităţii politice asupra percepţiilor credibilităţii, ale bonităţii ţării, identificân-du-se o relaţie negativă între instabilitatea politică şi credibilitate şi totodată evidenţiindu-se tipuri de instabilitate politică ce afectează percepţiile credibilităţii, şi anume:

o schimbarea regimului de guvernare, adică frecvenţa schimbării regimului, care este în relaţie inversă cu stabilitatea politică;

o legitimitatea politică, măsurată prin gradul în care sistemul politic al ţării este democratic sau autoritar, sistemul autoritar putând fi stabil pe termen scurt, însă pe termen lung instabil;

o conflicte, chiar armate, interne sau externe. Analiza utilizează tehnica regresiei celor mai mici pătrate pentru a

testa efectele instabilităţii acute, proxime şi ale instabilităţii cronice, evidenţiind că percepţiile credibilităţii sunt mai sensibile la instabilitatea acută de vârf, măsurată prin schimbarea regimului, decât la perspectiva pe termen lung a ţării considerate, aceasta şi datorită că schimbarea regi-mului exprimă mai bine instabilitatea decât conflictul armat sau legitimi-tatea politică.

Totodată, trebuie subliniat că este importantă utilizarea mai multor măsuri ale instabilităţii politice, deoarece nu există un singur fenomen care să poată fi măsurat printr-o singură variabilă.

6. Managementul riscului şi organizarea băncii

În activitatea bancară modernă, trei aspecte referitoare la manage-mentul riscului sunt importante:

o În cazul în care obiectivul băncii îl reprezintă maximizarea veniturilor acţionarilor, punctul crucial este diversificarea portofoliului băncii, deoarece aceasta permite reducerea riscului nesistematic, mode-lele trebuind să ţină seama de covarianţa întregului portofoliu al poziţiilor de risc.

o Se impune aplicarea unui sistem de management al riscului care integrează conducerea de vârf, diviziile şi sucursalele pentru atingerea scopurilor managementului riscului. Este nevoie să existe un sistem de management global direct (on-line) şi în timp real, capabil să asigure băncii o singură sursă de informaţii.

Universitatea Spiru Haret

Page 177: 121360987 Banci Si Credite

177

o Este important procesul managementului riscului, băncile moderne utilizând sistemul punctelor de risc, care utilizează un numitor comun pentru risc, fiind stabilite ţinte de expunere pentru activităţile diferite.

Organizarea managementului riscului în cadrul băncii este, conform reglementărilor bancare internaţionale, de o importanţă supremă, relevantă fiind organizarea managementului riscului în băncile multinaţionale.

Într-o asemenea bancă, departamentul Trezorerie răspunde de managementul riscului, excluzând riscul de credit, cuprinzând următoarele secţiuni principale:

Managementul capitalului, care gestionează capitalul existent şi răspunde de dezvoltarea capitalului nou.

Managementul riscului de trezorerie, care fixează limitele riscului de rata dobânzii şi valutar, monitorizează încadrarea în aceste limite, fiind responsabil şi de riscul de lichiditate.

Managementul riscului sistemic, care răspunde de controlul riscurilor referitor la deficienţele infrastructurii, precum sistemul de plăţi şi piaţa valutară.

Managementul riscului financiar, care este angajat în două activităţi principale: managementul bilanţului, măsurând şi controlând toate poziţiile structurale ale băncii, în afară de cele tranzacţionate, problema centrală fiind ratele fixe comparativ cu cele variabile; cerceta-rea dezvoltării riscurilor, ceea ce presupune conceperea cadrului tehnic pentru sistemele managementului noilor riscuri, creându-se sistemul punctelor de risc pentru măsurarea şi controlul riscului comercial, de curs.

Managementul trezoreriei, care vizează funcţiile zilnice ale acesteia, cum ar fi menţinerea echilibrului lichidităţii cu Banca centrală.

Riscul de credit este condus, la nivelul filialelor din diversele ţări, conform reglementărilor comune, centralizate ale băncii. Monitorizarea riscului se face separat, pentru instituţii financiare şi corporaţii multinaţio-nale, de către departamentul de credit central, pe de o parte, şi pentru corporaţiile locale din cadrul fiecărei ţări, de către comitete locale de credit, pe de altă parte.

Orice bancă se confruntă cu o categorie specială de risc, riscul structural, care apare din operaţiile necomerciale, în special riscul generat de activităţile de retail din alte ţări, în cazul băncilor care au o reţea

Universitatea Spiru Haret

Page 178: 121360987 Banci Si Credite

178

extinsă de filiale. De exemplu, în cazul împrumuturilor cu rată fixă, trezoreriile locale din fiecare ţară fixează o rată a dobânzii pentru filiale, care sunt acoperite împotriva oricăror mişcări ale ratelor dobânzii.

O altă categorie de risc este riscul comercial, acesta reprezentând riscul care apare din activităţile comerciale ale băncii, fiind compus din riscul de rată a dobânzii şi riscul de curs, valutar, acest risc fiind monitorizat prin sistemul punctelor de risc. Un punct de risc este egal cu o valoare dată a riscului, exprimată într-o valută stabilă, de exemplu, în dolari. Punctele de risc pentru o poziţie sunt calculate prin înmulţirea mărimii poziţiei cu ponderea punctului de risc pentru poziţia respectivă. Ponderea punctului de risc este determinată în funcţie de maturitate şi o estimare a volatilităţii relative a ratelor pentru perioade diferite, tranzacţiile cu maturitatea mai lungă primind o pondere mai mare a riscului decât cele cu maturitatea mai scurtă. Analiza de corelaţie ia în considerare probabilitatea compensării reciproce a celor două poziţii, astfel că riscul total al poziţiei combinate, în orice moment, este diferenţa dintre cele două poziţii ponderate ale punctelor de risc, la care se adaugă un procent al cifrei mai mici.

Sistemul punctelor de risc permite utilizarea unui standard comun când se măsoară riscul apărut din orice tip de poziţie. Stabilirea punctelor oferă managementului trezoreriei un instrument pentru măsurarea riscului în termenii unei cantităţi de monedă care poate fi pierdută prin adoptarea unei poziţii particulare, datorită unei mişcări adverse a ratei dobânzii sau a cursului.

SUMARUL CAPITOLULUI

Riscul se măsoară prin volatilitatea fluxurilor de lichidităţi ale băncii, putând fi măsurat la nivelul diferitelor produse financiare. Obiectivul unei bănci, ca întreg, este acela de a adăuga valoare la capitalul băncii, prin maximizarea venitului ajustat cu riscul acţiona-rilor; în acest sens, pentru o bancă, profitabilitatea şi valoarea adăugată a acţionarilor depind semnificativ de managementul riscurilor, inadec-varea managementului riscurilor putând afecta solvabilitatea băncii, insolvabilitatea fiind definită ca un activ net (avere netă) negativ, adică datoriile depăşesc activele băncii.

Universitatea Spiru Haret

Page 179: 121360987 Banci Si Credite

179

Activitatea bancară se confruntă cu riscuri macroeconomice, precum efectele recesiunii, şi cu riscuri microeconomice, precum pericolele concurenţei. Crizele tehnologice, falimentul comercial al băncii sau al clientului, intervenţiile politice sau dezastrele naturale constituie riscuri suplimentare potenţiale cu care orice firmă se confruntă, însă băncile se confruntă cu o serie de riscuri specifice. Pentru bănci, care realizează intermedierea financiară între cei care dispun de un surplus de lichidităţi, constituind depozite, şi cei care au nevoie de lichidităţi, angajând credite, esenţa afacerii constă în managementul riscurilor care apar în cadrul sau în afara bilanţului băncii.

Principalele riscuri ale băncilor sunt: o riscul de credit; o riscul de lichiditate şi de finanţare; o riscul de neplată,; o riscul de rată a dobânzii; o riscul de piaţă sau de preţ; o riscul de piaţă valutară şi riscul de curs; o riscul de îndatorare sau de levier; o riscul suveran şi riscul politic; o riscul operaţional; o riscul global. Îmbunătăţirea gestiunii riscurilor bancare se realizează prin

securizarea activelor, care semnifică transformarea împrumuturilor bancare în titluri comercializabile, funcţiile băncii fiind decuplate şi preluate diferenţiat de către alte instituţii bancare şi nonbancare; securizarea prezintă motive de atractivitate pentru bănci, prin aceasta riscurile putând fi transferate în sistem, însă accentuând unele riscuri, precum cel al plăţii anticipate.

Managementul riscurilor vizează şi acoperirea acestora, derivativele reprezentând instrumentele moderne utilizate, piaţa derivativelor cunoscând o expansiune rapidă în ultima perioadă.

Derivativul reprezintă un contract care stipulează efectuarea vânzării unui activ, la o dată în viitor, prestabilită. Acoperirea riscurilor prin utilizarea derivativelor oferă posibilitatea delimitării acestora, a creşterii transparenţei riscurilor, a transferului diferenţiat al riscurilor între participanţii pe pieţele financiare.

Universitatea Spiru Haret

Page 180: 121360987 Banci Si Credite

180

Principalele produse derivate sunt: futures, forwards, options şi swaps, care vizează active de bază, numite fundamentale, precum bunuri, valute, rate, cursuri etc., combinaţia dintre derivativele de mai sus generând produsele hibride, care au cunoscut o expansiune semnificativă în ultima perioadă.

Suplimentar, există instrumentele de piaţă necotată (over the counter, OTC) constituită pentru clienţi individuali, constând din rate ale dobânzii, swap pe valută (caps, floors, collars) şi alte instrumente legate de swap.

Piaţa derivativelor a cunoscut o creştere rapidă, utilizarea lor de către bănci fiind concentrată în băncile mari, pentru bănci derivativele fiind angajamente în afara bilanţului.

Diferenţa esenţială dintre managementul riscului asociat derivativelor şi cel asociat riscului bancar tradiţional este că, înainte de aceste inovaţii financiare, băncile se preocupau în principal de evaluarea riscului de credit şi de riscul suveran, iar în prezent, ele continuă să împrumute ţările, corporaţiile, firmele mici şi populaţia, putând utiliza derivativele pentru a transfera diferitele riscuri între diferiţii participanţi, derivativele acţionând ca intermediari în managementul riscului.

Utilizarea incorectă a derivativelor poate accentua riscurile ataşate fundamentalelor; totodată, derivativele generează riscuri specifice, unele dintre acestea ţinând de natura derivativului; în acest sens, sunt enumerate riscuri precum: de lichiditate, de volatilitate, de contraparte, de piaţă; utilizarea derivativelor în scopuri speculative expune firmele, dar şi băncile, la riscuri adesea posibil de evitat.

Abordarea tradiţională a managementului riscului se bazează pe analiza bilanţului, a raportului dintre elementele structurale ale activelor şi pasivelor în funcţie de expunerea diferenţiată a acestora la modificarea ratelor dobânzii, luând în considerare maturităţile activelor şi pasivelor, utilizându-se tehnici precum: determinarea modificării ratei marginale a dobânzii, analiza gapului ratei dobânzii şi a gapului lichidităţii, analiza duratei şi analiza gapului duratei.

În prezent, managementul active-pasive a fost revizuit, el explorând modul cum noile instrumente au modificat structura organizatorică a managementului riscului în cadrul băncii, adaptând-o la noile riscuri cu care se confruntă banca modernă, orientându-se totodată spre instrumen-tele nonbilanţiere ale băncii, precum titlurile comerciale, tranzacţionate în

Universitatea Spiru Haret

Page 181: 121360987 Banci Si Credite

181

afara bilanţului, aceste titluri comerciale şi cele bancare putând fi afectate diferit de o modificare anumită, să spunem a ratei dobânzii.

Metodele moderne de analiză a riscului bancar utilizează analiza statistică a distribuţiei, în particular conceptul de valoare la risc şi simulare la stres, aceasta din urmă permiţând abordarea situaţiilor de tensiune cu care se confruntă banca.

Abordarea riscului suveran evidenţiază faptul că băncile realizează adesea o evaluare şi o gestiune defectuoasă a acestui risc, fiind necesare consolidarea controalelor interne şi îmbunătăţirea tehnicilor de evaluare.

Creşterea ratei îndatorării externe, a ratei levierului extern se explică prin importul de capital financiar în exces faţă de baza internă de capital, în perspectiva fluxurilor aşteptate de venituri viitoare, care ar putea fi generate de aceste împrumuturi; creşterea împrumuturilor suve-rane a corespuns creşterii împrumuturilor sindicalizate, deplasate treptat spre sectorul privat al creditorilor externi, care au contribuit semnificativ la emergenţa creditelor suverane, ca o componentă determinantă a împrumuturilor.

Trei parametri de risc joacă un rol crucial în determinarea ratei optime a levierului, a îndatorării externe, şi anume: atitudinea faţă de risc, hazardul moral şi costurile de interferenţă.

Evaluarea riscului suveran poate consta, ca şi în cazul celorlalte riscuri, fie în utilizarea metodelor formale de previziune, de natură econometrică, fie în evaluări centrate pe opinii, pe experienţă, când băncile se bazează pe o apreciere subiectivă pentru a-şi fundamenta deciziile, modelele de previziune întemeindu-se pe analiza discrimina-torie multilineară şi analiza logit.

Aspectul politic al riscului bancar este important pentru băncile implicate în finanţarea externă, fie prin împrumuturi directe, fie prin împrumutarea firmelor angajate în investiţii externe directe, în acest sens, fiind important să se cunoască efectele instabilităţii politice asupra percepţiiei credibilităţii, a bonităţii ţării, identificându-se o relaţie negativă între stabilitatea politică şi credibilitate.

Din punctul de vedere al organizării băncii, aspectele principale ale managementului riscului sunt: diversificarea portofoliului, aplicarea unui sistem integrat de management al riscului şi abordarea procesuală a managementului riscului, aspectul din urmă permiţând aplicarea sistemu-lui punctelor de risc pentru analiza riscului comercial, al ratei dobânzii şi valutar.

Universitatea Spiru Haret

Page 182: 121360987 Banci Si Credite

182

TERMENI-CHEIE

Abatere standard Acoperire a riscului Analiza discriminatorie Analiza duratei Analiza gap Aversiune faţă de risc Colateral Covarianţă Curba randamentelor Derivativ Deviaţie standard Discrepanţa poziţiilor Distribuţie normală Diversificarea portofoliului Durată Expunere netă la risc Expunere reziduală la risc Funcţie de discriminare Future Gap Imunizare Limitarea creditelor Managementul riscurilor Moment al dispersiei Organizarea managementului riscului

Poziţie pe piaţă

Punct de risc Rata riscului activelor Regresia celor mai mici pătrate Risc de contraparte Risc de credit Risc de finanţare Risc de îndatorare Risc de lichiditate Risc de neplată Risc de piaţă Risc de piaţă al portofoliului Risc de preţ Risc de rată a dobânzii Risc de trezorerie Risc global Risc legal Risc nesistematic Risc operaţional Risc politic Risc sistematic Risc structural Risc suveran Risc valutar Scor Securizare a activelor Simulare la stres Valoarea la risc (VaR) Volatilitate

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

• Care este cauza apariţiei riscului de lichiditate şi care este rolul transformării activelor în apariţia acestui risc?

• Explicaţi ce se întâmplă cu profitul băncii în cazul când aceasta deţine mai multe active sensibile la rata dobânzii decât pasivele sensibile, iar nivelul ratei dobânzii scade.

Universitatea Spiru Haret

Page 183: 121360987 Banci Si Credite

183

• Explicaţi deosebirea dintre riscul sistematic şi riscul nesistematic şi precizaţi din ce categorie de risc face parte fiecare.

• Precizaţi deosebirea dintre riscul suveran şi riscul politic. • Ce reprezintă gapul şi cum se determină acesta? • Pentru ce categorie de risc se foloseşte sistemul punctelor de

risc? • Precizaţi care dintre următoarele caracteristici aparţine derivati-

vului: este un contract, este un instrument contingent, permite adaptarea preţului, vizează viitorul, este flexibil.

• Precizaţi deosebirile dintre future şi forward şi evidenţiaţi com-portamentul acestor contracte faţă de riscul fundamentalelor.

• Care este formula de determinare a ratei lunare a dobânzii, când se cunoaşte rata anuală a dobânzii, rd?

• Presupunem că se doreşte calcularea duratei, în al 8-lea an, a unei obligaţiuni de 1.500 lei, cu valoarea fixă a cuponului de 75 lei. Cuponul este plătit anual, prima dată la sfârşitul primului an al plasamentului, ultima oară în momentul răscumpărării obligaţiunii. Rata de piaţă a dobânzii este de 7,5%. Determinaţi valoarea prezentă a titlului şi durata acestuia.

• Precizaţi definiţia valorii la risc şi interpretaţi semnificaţia acesteia.

• Prin care dintre mărimile statistice enumerate în continuare se măsoară riscul: varianţă; devianţă standard; covarianţă; coeficient de variaţie; dispersie?

• Derivativele expun băncile la următoarele tipuri de riscuri: risc de lichiditate; risc de volatilitate; risc de contraparte; risc de piaţă; risc de acoperire. Precizaţi care dintre tipurile de riscuri enumerate nu este generat de către derivative.

• Căile principale prin care banca minimizează riscul de credit sunt: evaluarea împrumutului; limitarea creditului; armonizarea scadenţelor; asigurarea colateralului; diversificarea. Care dintre căile enumerate nu este corectă?

• Gapul, ca diferenţă dintre activele şi pasivele sensibile la rată, capătă următoarele forme: gap pozitiv; gap secvenţial; gap de rată a dobânzii; gap al creditelor restante; gap cupulativ. Care dintre formele enumerate nu este corectă?

Universitatea Spiru Haret

Page 184: 121360987 Banci Si Credite

184

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

• Manolescu Gheorghe, Diaconescu-Sârbea Adriana, Management bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.

• Dardac Nicolae, Vâşcu Teodora, Monedă-credit, Editura A.S.E., Bucureşti, 2003.

• Greuning Hennie van, Bratanovic Sonja Brajovic, Analiza şi managementul riscului bancar, Editura IRECSON, Bucureşti, 2004.

• Heffernan Shelgh, Modern banking in theory and practice, John Wiley and Soon, New York, 1996.

Universitatea Spiru Haret

Page 185: 121360987 Banci Si Credite

185

V. DOBÂNDA ŞI RATA DOBÂNZII SCOPUL CAPITOLULUI îl constituie cunoaşterea fundamentelor

dobânzii şi ale ratei dobânzii, a comportamentului acestora pe pieţele de împrumuturi, precum şi a riscurilor asociate.

Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate URMĂTOARELE OBIECTIVE:

• Înţelegerea necesităţii determinării diferitelor randamente ale dobânzii şi a modului de calculare a acestora.

• Înţelegerea modului în care riscul şi scadenţele instrumentelor financiare determină diferenţierea ratelor dobânzii.

• Evidenţierea semnificaţiei ratei dobânzii reale, precum şi a a ratei dobânzii compuse.

• Cunoaşterea importanţei ratelor dobânzii în construirea indica-torilor condiţiilor pieţelor financiare, precum randamentul la scadenţă şi rata profitului titlurilor financiare.

• Înţelegerea semnificaţiilor ratei dobânzii în condiţiile globali-zării pieţelor financiare şi ale creşterii interdependenţelor economiilor.

INTRODUCERE

Ratele dobânzii sunt elementul cel mai pervers de pe pieţele financiare, ele afectând interdependenţele financiare, valoarea activelor financiare şi performanţele instituţiilor financiare, implicaţiile acestora extinzându-se dincolo de lumea finanţelor. Managerii băncilor nu pot adopta decizii de investiţii financiare fără a lua în considerare, înainte de toate, ratele dobânzii, iar consumatorii adoptă deciziile de plasare a economiilor în funcţie de instituţiile bancare care oferă cele mai atractive rate ale dobânzii. Managerii firmelor iau în considerare ratele dobânzii atunci când decid când să se împrumute, cât de mult, de la cine şi pentru cât timp. Mai mult, ratele dobânzii servesc ca unitate de măsură pentru

Universitatea Spiru Haret

Page 186: 121360987 Banci Si Credite

186

compararea diferitelor tipuri de titluri. Având în vedere importanţa ratelor dobânzii, se impune cunoaşterea modului cum acestea sunt determinate şi a relaţiilor lor cu preţurile titlurilor, ale activelor.

1. Concept şi tipuri de dobândă

Dobânda este preţul plătit în schimbul punerii la dispoziţia unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând preţul pentru o anumită unitate de capital şi o anumită unitate de timp.

Dobânda este, în mod evident, determinată de conceptul de capital, fiind legată de elementele de timp şi de risc.

Cercetările empirice au constatat unele caracteristici esenţiale ale dobânzii:

o dobânda unui capital se produce independent de activitatea personală a capitalistului;

o dobânda se afirmă drept o calitate intrinsecă a capitalului; o dobânda se formează fără epuizarea capitalului (având deci o

durată eternă de constituire). Nivelul general al ratelor dobânzii semnifică nivelul ratei sau ratelor

nominale directoare, adică al acelora care condiţionează celelalte rate. Rata directoare este, în general, rata monedei centrale, a cărei

evoluţie se propagă în toate celelalte compartimente ale sistemului financiar.

Rata directoare este practicată pe piaţa monetară, mecanismul de transmitere a modificărilor acestei rate (impulsuri) asupra ratelor dobânzilor bancare şi financiare fiind următorul: Banca centrală majorează rata dobânzii la împrumuturile sale în monedă centrală ⇒ creşterea costurilor resurselor băncilor ⇒ băncile majorează dobânzile la credite bancare ⇒ cresc plasamentele pe termen scurt, foarte lichide şi depozitele la termen ⇒ se reduc plasamentele pe termen lung, fiind vândute la bursă, iar încasările sunt depuse în depozite la termen ⇒ scade cursul bursier al titlurilor pe termen lung, creşte rata de randament, se majorează rata de emisiune a titlurilor ⇒ cresc costurile instituţiilor financiare şi ale emitenţilor de titluri ⇒ cresc costurile creditelor pe termen lung.

Din punctul de vedere al băncii, putem deosebi două categorii de dobânzi: dobânda bonificată şi dobânda percepută.

Universitatea Spiru Haret

Page 187: 121360987 Banci Si Credite

187

Dobânda bonificată reprezintă remunerarea disponibilităţilor băneşti ale titularilor de conturi constituite ca depozite la bancă. Capitalul mobilizat la dispoziţia băncilor este fructificat în procesul creditării. Nivelul dobânzilor bonificate este dependent de rata inflaţiei, de rata dobânzii de refinanţare (taxa oficială a scontului, în cazul rescontării) şi de ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale.

Dobânda percepută este dobânda pe care o încasează băncile de la clienţii lor în calitate de debitori, corespunzător creditelor acordate. La rândul său, dobânda percepută este dependentă de o serie de factori, printre care enumerăm: erodarea monetară, nivelul cheltuielilor cu operaţiunile bancare, gradul de risc, profitul bancar, rezerva minimă obligatorie, dobânda bonificată.

Cele două categorii de dobânzi sunt interdependente, se află într-o strânsă corelaţie, în sensul că dobânda percepută se stabileşte pornind de la nivelul dobânzii bonificate, ţinând cont de nivelul marjei dobânzii şi de rezerva minimă obligatorie depusă la banca centrală.

Dobânda aferentă rezervelor bancare minime obligatorii este considerată de către băncile comerciale ca o cheltuială ce urmează a se recupera prin dobânda percepută, în unele ţări dezvoltate băncile centrale acordând băncilor comerciale dobânzi pentru rezervele constituite.

În economia de piaţă există o mare diversitate de tipuri de dobânzi, şi anume:

Taxa oficială a scontului este dobânda cu care Banca centrală rescontează cambiile prezentate de băncile comerciale şi acordă împrumuturi celorlalte bănci. Are nivelul cel mai mic din economie.

Taxa privată a scontului este dobânda cu care băncile comerciale scontează cambiile prezentate de întreprinzători şi cu care acestea acordă alte credite întreprinzătorilor.

Dobânda practicată între întreprinzători are nivelul cel mai mare din economie (exemplu, dobânda practicată la vânzarea mărfurilor pe datorie).

Dobânda bonificată la depuneri (depozite bancare), al cărei nivel este inferior dobânzii percepute la creditele bancare.

Dobânda practicată de diferite institute speciale de credite în scopul creării de anumite avantaje pentru unele activităţi, sectoare şi al cărei nivel este inferior dobânzii practicate la creditele acordate de celelalte bănci.

Universitatea Spiru Haret

Page 188: 121360987 Banci Si Credite

188

Dobânda practicată la efectele guvernamentale şi la alte efecte emise de societăţi comerciale, pe termen scurt.

Dobânda la efectele guvernamentale şi la cele emise de societăţi comerciale, pe termen mijlociu şi lung (obligaţiuni).

Evoluţia nivelului general al ratelor dobânzii este influenţat, la nivel macroeconomic, de o serie de variabile de determinare, interne şi externe, şi de o serie de factori, la nivel microeconomic.

Variabilele interne determinante sunt următoarele: o Efectul de venit, care evidenţiază că, atunci când economia este

în perioada de creştere, agenţii economici vor să-şi sporească încasările monetare, pentru a face faţă tranzacţiilor suplimentare, ceea ce, la o masă monetară dată, împinge în sus ratele dobânzii.

o Efectul de lichiditate, care evidenţiază, că atunci când lichiditatea din economie creşte, ratele dobânzii, în condiţii date, se diminuează, însă în practică autorităţile monetare intervin pentru a modifica sensul mişcării ratelor.

o Efectul de inflaţie, care evidenţiază că anticipaţiile inflaţioniste sunt încorporate în ratele nominale, în scopul menţinerii ratelor reale ale dobânzii la nivelul productivităţii capitalului din sfera reală.

Celor trei variabile interne de mai sus li se adaugă variabilele exterioare, adică ratele dobânzii din alte ţări şi cursurile de schimb.

Factorii de influenţă a ratelor dobânzii la nivel microeconomic sunt: o Productivitatea capitalului, care semnifică o anumită rată a

profitului realizată prin investirea capitalului împrumutat, compromisul dintre creditor şi debitor trebuind să armonizeze nevoile de profit ale debitorului şi interesul de economisire al creditorului.

o Lichiditatea evidenţiază faptul că, având celelalte condiţii asemă-nătoare, creditorii vor prefera instrumentele de împrumut mai lichide.

o Riscul nerambursării influenţează nivelul ratelor dobânzii, evitarea sau acoperirea acestuia, în scopul diminuării ratelor, necesitând separarea între dobânda pură, care reprezintă costul utilizării împrumutului, şi prima suplimentară plătită pentru acoperirea riscului.

o Raportul dintre oferta şi cererea de împrumuturi exprimă confruntarea dintre nivelul veniturilor şi preferinţele de consum, pe de o parte, şi evoluţia economiei şi a dezvoltării investiţiilor, pe de altă parte.

2. Echilibrul ratelor dobânzii

Universitatea Spiru Haret

Page 189: 121360987 Banci Si Credite

189

Într-o economie monetaristă fără pieţe de împrumuturi, cei care deţin venituri au două opţiuni:

• cumpără bunuri de consum, deci le cheltuiesc; • economisesc lichidităţi, deci o acumulare generalizată de putere

de cumpărare. În condiţiile existenţei pieţelor de împrumuturi apare o a treia

opţiune: împrumutarea lichidităţii şi deţinerea de instrumente de credit. Dobânda reprezintă cantitatea de bani primită de creditori în

momentul când aceştia acordă credite, iar rata dobânzii ester raportul dintre dobândă şi suma de bani împrumutată.

Proliferarea pieţelor de credit este determinată de diversitatea preferinţelor deţinătorilor de venituri pentru consumul prezent sau viitor, precum şi de generarea de profit suficient, prin investirea sumelor luate cu împrumut, pentru a putea rambursa împrumutul.

Pentru o anumită rată a dobânzii, unii vor dori să fie creditori, împrumutanţi neţi, precum populaţia, iar alţii să fie debitori, împrumutaţi neţi, precum firmele, opţiunea fiind determinată de randamentele alternative ale posibilităţilor de folosire a banilor de către fiecare.

La baza fenomenului ratei dobânzii se află alegerea între puterea de cumpărare prezentă şi cea viitoare, rata dobânzii fiind un preţ şi, ca orice preţ, îndeplineşte o funcţie importantă în alocarea resurselor. O rată ridicată evidenţiază orientarea societăţii spre consumul curent, pe când o rată scăzută arată orientarea acesteia spre consumul viitor, spre investiţii. La nivelul individului, rata dobânzii indică nivelul la care acesta poate vinde puterea de cumpărare actuală pentru puterea de cumpărare viitoare. Pentru firme, dacă rata profitului se aşteaptă să fie mai mare decât rata dobânzii, firma va solicita împrumuturi, şi invers.

Pe piaţa împrumuturilor, debitorii neţi, împrumutaţii, vor cere împrumuturi, iar depunătorii neţi, împrumutanţii, vor oferi împrumuturi, deci pe piaţă se va confrunta cererea cu oferta de împrumuturi, de credite.

În figura nr. 4, care a fost prezentată în alt context, într-un capitol anterior, se evidenţiază rezultatul acestei confruntări, evoluţia volumului creditelor în funcţie de evoluţia ratei dobânzii.

Universitatea Spiru Haret

Page 190: 121360987 Banci Si Credite

190

Figura nr. 6. Echilibrul dintre oferta şi cererea de credite

Curba ofertei de credite este ascendentă, crescând de la stânga la

dreapta, odată cu creşterea ratei nominale a dobânzii, r.n.; la rate mai mari, numărul celor care renunţă la consumul prezent pentru a economisi creşte, cei mai prosperi investitori nu vor putea suporta costurile cu dobânda din profiturile obţinute şi vor deveni deponenţi, economisind, devenind creditori, ofertanţi de împrumuturi.

Curba cererii de credite este descendentă, ea coboară de la stânga la dreapta; odată cu scăderea ratei nominale a dobânzii, tot mai mulţi indivizi devin debitori, împrumutaţi neţi, rata dobânzii de piaţă plasându-se sub rata câştigului personal, în cazul firmelor, a profitului. Pe măsură ce rata dobânzii scade, economisirea se reduce, cererea de credite creşte, investiţiile cresc.

85 90 100 110

Universitatea Spiru Haret

Page 191: 121360987 Banci Si Credite

191

Graficul din figura nr. 6 prezintă modul în care confruntarea dintre cererea şi oferta de credite determină rata de piaţă a dobânzii. Echilibrul cererii şi ofertei, conform graficului, se stabileşte pentru o rată de 10%, la punctul E, de intersecţie a ofertei cu cererea, volumul creditelor tranzacţionate fiind de 100 unităţi monetare, fie acestea miliarde. Dacă rata creşte la 12%, oferta de credite creşte spre 110 u.m., în timp ce cererea scade spre 85 u.m., deci se înregistrează un dezechilibru, oferta depăşind cererea cu 20 u.m., situaţie în care unii creditori nu vor putea obţine dobânda cerută, oferind o rată a dobânzii mai mică, sub rata de echilibru, de 10 %, să spunem, de 8%, ceea ce face să crească cererea de credite, treptat cererea atingând 115 u.m, în timp ce oferta se reduce la 90 u.m., deci un excedent de cerere de 20 u.m, ceea ce înseamnă penurie de credite, aceasta împingând rata în sus, şi confruntarea cerere-ofertă continuă prin dezechilibre, în jurul unei rate a dobânzii de echilibru niciodată realizată.

Ratele dobânzii contribuie la orientarea alocării resurselor, în funcţie de raportul dintre acestea şi ratele câştigurilor personale ale indivizilor şi ale firmelor; de exemplu, firmele profitabile, care au ratele profitului peste ratele dobânzilor, primesc credite, investesc, se dezvoltă, pe când celelalte nu.

Presupunem că ofertanţii şi solicitanţii de credite iau în considerare anticipaţiile inflaţioniste, caz în care, cum reiese din figura nr. 6, curba ofertei se va deplasa spre stânga sus, iar curba cererii se va deplasa spre dreapta sus, aceste deplasări fiind determinate de creşterea ratelor nominale sub impactul anticipaţiilor inflaţioniste, creşterea ratelor nominale realizându-se după un anumit ecart temporal, comparativ cu creşterea inflaţiei, datorită reacţiei întârziate a subiecţilor economici la creşterea generalizată a preţurilor. Dacă rata inflaţiei ar fi de 10%, noua rată a dobânzii nominale va creşte la aproximativ 18%, punctul de echilibru al cererii şi ofertei de credite deplasându-se la 1E , reprezentând în grafic 90 u.m.

3. Valoarea în timp a banilor

Multe decizii financiare se referă la situaţii în care o persoană fizică sau juridică efectuează anumite plăţi la un moment în timp şi primeşte fonduri la un alt moment. Banii care se plătesc sau se încasează la momente diferite în timp au valori diferite, iar această diferenţă de valoare este recunoscută şi denumită analiza valorii în timp a banilor.

Universitatea Spiru Haret

Page 192: 121360987 Banci Si Credite

192

Această analiză se realizează utilizând concepte şi procedee care se bazează pe tehnica dobânzii compuse. Dobânda reprezintă o cheltuială importantă pentru debitor şi un venit pentru creditor. Deoarece dobânda reprezintă un cost legat de timp, iar timpul înseamnă bani, timpul constituie o variabilă importantă luată în considerare în orice decizie eco-nomică şi, îndeosebi, în deciziile privind fluxurile financiare şi monetare.

În acest sens, utilizând conceptul de dobândă compusă, se poate determina valoarea viitoare a imobilizărilor financiare, prin procedeul compunerii valorilor, în funcţie de dobânda compusă. Totodată, luând în considerare mecanismul dobânzii compuse şi costul legat de trecerea timpului, se poate determina valoarea prezentă, care reprezintă suma ce trebuie investită în prezent la o anumită rată a dobânzii pentru a obţine o anumită valoare viitoare, determinare realizată prin procedeul actualizării valorilor.

Procedeul de compunere este procedeul de determinare a valorii viitoare (VV) a unui flux de numerar sau a unei serii de fluxuri de numerar. Valoarea viitoare, sau suma compusă, este egală cu valoarea de început plus dobânda acumulată.

Valoarea viitoare (pentru o singură dată) se determină prin formula: ( )n

n kVPVV +×= 1 (43) unde: V V = valoarea viitoare; V P = valoarea prezentă; k = rata dobânzii; n = numărul de perioade (ani). Exemplu: Suma de 1.000.000 dolari compusă pe o perioadă de 3 ani la rata

dobânzii de 4 % anual: ( ) lei 864.124.104,01000.000.1VV 3

3 =+×= Procedeul de actualizare este procedeul de determinare a valorii

prezente, VP, a unui flux de numerar sau a unei serii de fluxuri de numerar, procedeul de actualizare fiind inversul celui de compunere.

Valoarea prezentă (pentru o singură sumă):

( ) ( )nnn

n

kVV

kVVVP

+×=

+=

11

1 (44)

Universitatea Spiru Haret

Page 193: 121360987 Banci Si Credite

193

Exemplu: Suma de 1.000.000 dolari actualizată pe o perioadă de doi ani la o

rată a dobânzii de 4 %:

( )

leiVP 556.92404,01000.000.1

2 =+

=

O anuitate se poate defini ca o serie de plăţi periodice egale (A) efectuate pe un număr specificat de perioade.

Valoarea viitoare a unei anuităţi:

( )

kkAVVA

n

n11 −+

×= (45)

Exemplu: Valoarea viitoare a unei anuităţi VVA cu 3 plăţi a câte 1.000.000

lei, la o rată de 4 %: ( )

=−

×=−+

×=04,0

1125,1000.000.104,0

104,01000.000.13

3VVA

lei 000.125.3125,3000.000.1 =×=

Valoarea prezentă a unei anuităţi:

( )

⎥⎥⎥⎥

⎢⎢⎢⎢

⎡+

−×=

kkAVPA

n

n1

11 (46)

Exemplu: Valoarea prezentă a unei anuităţi VPA cu 3 plăţi a câte 1.000.000 la

o rată de 4 %:

( )

lei 000.777.204,0

1111,0000.000.1

04,0125,111

000.000.104,0

04,0111

000.000.1VPA3

3

=×=

=−

×=

⎥⎥⎥⎥

⎢⎢⎢⎢

⎡+

−×=

Universitatea Spiru Haret

Page 194: 121360987 Banci Si Credite

194

O anuitate la care plăţile se efectuează la sfârşitul fiecărei perioade se numeşte anuitate obişnuită. Formulele prezentate sunt valabile pentru acest gen de anuităţi.

Dacă fiecare plată are loc la începutul perioadei, şi nu la sfârşitul său, atunci avem de a face cu o anuitate specială. Valoarea prezentă, VP, a fiecărei plăţi va fi mai mare, pentru că perioada de actualizare va fi mai mică cu un an (o perioadă) şi astfel valoarea prezentă, VP, a anuităţii va fi, de asemenea, mai mare. În mod similar, valoarea viitoare a unei anuităţi speciale, VV, va fi, de asemenea, mai mare, pentru că fiecare plată va suferi procesul de compunere pentru încă un an (o perioadă).

Următoarele formule pot fi folosite pentru a modifica VPo şi VVo, pentru o anuitate obişnuită, în VPs şi VVs, pentru o anuitate specială:

( )kVPAVPA os +×= 1 (47) ( )kVVAVVA os +×= 1 (48)

Dacă fluxurile de numerar sunt inegale, nu se pot folosi formulele aplicate anuităţilor. Pentru a determina valoarea prezentă, VP, sau valoarea viitoare, VV, a unei serii de fluxuri de numerar inegale, trebuie să se găsească VP sau VV ale fiecărui flux de numerar şi apoi se însumează toate aceste valori. Totuşi, dacă unele dintre fluxurile de numerar pot fi combinate ca să constituie o anuitate, se pot folosi formulele valabile pentru anuitate, pentru a se calcula valoarea prezentă, VP, sau valoarea viitoare, VV, a acelei părţi din seria de fluxuri de numerar.

Calcularea valorii în timp a banilor se face, în general, folosind ecuaţii care au patru variabile, astfel încât, dacă trei dintre ele sunt valori cunoscute, ecuaţia poate fi rezolvată pentru a determina cea de-a patra variabilă, care constituie necunoscuta.

Dacă se cunosc fluxurile de numerar dintr-o serie şi valoarea prezentă, VP, sau valoarea viitoare, VV, se poate afla rata dobânzii sau rata de actualizare (rata costului de oportunitate). De exemplu, un împrumut bancar trebuie rambursat prin 3 plăţi a câte 100.000 lei, împrumutul având o valoare prezentă de VP = 2.775.000 lei, atunci se poate determina rata dobânzii, care face ca suma valorilor prezente, VP, ale plăţilor succesive să fie de 2.775.000 lei. Deoarece aceasta este o anuitate, se poate proceda după cum urmează:

Universitatea Spiru Haret

Page 195: 121360987 Banci Si Credite

195

Se scrie ecuaţia corespunzătoare:

( )

kkVPA

n

n+

−×=

111

000.000.1 (49)

Pentru a găsi valoarea ratei dobânzii, k, se caută în tabelele speciale pentru VVA şi VPA, pe rândul al treilea, corespunzător unui număr de 3 perioade, şi se găseşte valoarea care corespunde coloanei 4, adică unei rate a dobânzii de 4 %. Evident, utilizând tehnica de calcul, prin modele algoritmice adecvate, valoarea lui k se determină rapid. Dacă factorul nu apare în tabel, aceasta înseamnă că rata dobânzii nu este număr întreg; în acest caz, nu se poate utiliza această procedură, în practică apelându-se la un calculator financiar. Evident, utilizând tehnica de calcul, prin modele algoritmice adecvate, valoarea lui k se determină rapid.

Multe contracte stipulează plăţi mai frecvent, unele bănci operând cu dobânda compusă zilnic. Când procedeul de compunere are loc mai frecvent decât o dată pe an, acest fapt trebuie luate în considerare, determinându-se rata anuală efectivă a dobânzii (RAE):

11 −⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ +=

mkRAE nom

(50)

Pentru o compunere semestrială, rata anuală efectivă a dobânzii este

de 4,04%:

( ) %04,40404,0102,11204,01 2

2

==−=−⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ +=RAE

Această rată a dobânzii poate fi apoi utilizată pentru determinarea valorii prezente, VP, sau valorii viitoare, VV, a fiecărei plăţi (acum trebuie să se utilizeze un calculator financiar, deoarece tabelele nu pot fi utilizate).

Dacă plăţile anuale în valoare de câte 1.000.000 lei fiecare ar fi fost de fapt plăţi de câte 500.000 lei, fiecare plătibilă la câte 6 luni (deci semestrial), pentru determinarea valorii prezente, VP, sau valorii viitoare, VV, a acestei noi serii, va trebui să se utilizeze rata periodică a dobânzii în valoare de 4%: 2 = 2 %.

Universitatea Spiru Haret

Page 196: 121360987 Banci Si Credite

196

Ecuaţia generală pentru determinarea valorii viitoare, pentru orice număr de perioade de compunere pe an, este următoarea:

nm

nomn

mkVPVV

×

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ +×= 1 (51)

unde: knom. = rata nominală, sau cotată a dobânzii; m = numărul de perioade de compunere pe un an; n = numărul de ani. Un împrumut amortizat este un împrumut care se rambursează în rate

egale, pe o anumită perioadă de timp. O schemă de amortizare a împrumu-tului arată, prin defalcare, care este porţiunea din suma de plată ce repre-zintă dobânda, care este cea ce constituie rambursarea tranşei din suma iniţială împrumutată şi ce a rămas de rambursat la fiecare moment în timp.

Calculatoarele financiare dispun de programe care pot să realizeze toate operaţiile necesare.

4. Rata dobânzii şi determinarea acesteia

În orice economie, dobânda se exprimă în mărimi relative cu ajutorul ratei dobânzii, calculată după relaţia:

100.. ×=CDdr (52)

unde: rd = rata dobânzii; D = dobânda plătită (încasată) la un împrumut pe timp de un an; C = suma împrumutată. În economia de piaţă, nivelul ratei dobânzii se formează pe piaţa

capitalurilor, în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut.

Oferta de capital de împrumut, la rândul ei, depinde de următorii factori:

• volumul producţiei şi al circulaţiei mărfurilor; • fazele ciclice ale producţiei; • mărimea capitalurilor rentierilor şi a economiilor diferitelor

categorii ale populaţiei.

Universitatea Spiru Haret

Page 197: 121360987 Banci Si Credite

197

Cererea de capital de împrumut depinde de următorii factori: • volumul producţiei şi circulaţiei mărfurilor; • fazele ciclice ale producţiei; • caracterul sezonier al activităţii economice; • mărimea nevoilor statului privind acoperirea unor deficite

bugetare prin împrumuturi: dacă aceste nevoi cresc, creşte şi cererea de capital de împrumut, şi invers.

Rata dobânzii se formează pe piaţa capitalurilor, ea oscilând între anumite limite minime şi maxime, diferenţa între aceste limite purtând denumirea de marjă a dobânzii, rata dobânzii fiind însă inferioară ratei medii a profitului.

Rata dobânzii se referă întotdeauna la perioada de un an. Se întâlnesc trei posibilităţi de calculare a dobânzii: la depuneri,

la credite, la conturi curente. • Calcularea dobânzii la credite şi depuneri dispune de două

modalităţi de calcul: o Calculul dobânzii simple, în situaţia în care depunerile şi creditele

au o perioadă de până la un an, în acest caz, dobânda stabilindu-se după relaţia:

100360×××

=dz rnCD (53)

unde: D = dobânda în sumă, în valoare absolută; C = capitalul împrumutat; nz = numărul de zile pentru care se realizează creditarea; rd = rata dobânzii. Factorii de care depinde mărimea dobânzii se pot împărţi în două

categorii: variabili (C, nz); invariabili (360 şi procentul).

În aceste condiţii, relaţia capătă următoarea formă:

100360100360 ×

××=

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ ×

×= dz

d

z rnC

r

nCD

Universitatea Spiru Haret

Page 198: 121360987 Banci Si Credite

198

• Calculul dobânzii compuse se practică în situaţia în care perioada de creditare este mai mare de un an. Această perioadă poate fi exprimată în ani întregi sau în ani întregi plus fracţiuni de un an.

În situaţia în care perioada de creditare sau depunere este exprimată în ani întregi, dobânda se calculează pe baza relaţiei:

( )1−×=−×=−= nii

niif kCCkCCCD (55)

unde: D = dobânda percepută sau bonificată; Cf = capitalul fructificat; Ci = capitalul iniţial; k = coeficientul de fructificare (1 + rd); n = numărul de ani cât durează depunerea sau creditarea. Din aceste relaţii se pot deduce şi ceilalţi factori. Astfel:

(56) În situaţia în care perioada de depunere sau creditare este formată

din ani întregi şi fracţiuni de an, calcularea dobânzii se face după următoarea relaţie:

idzn

i

idz

nin

iif

CrnkC

CrnkCkCCCD

−⎟⎠⎞

⎜⎝⎛

××

+××=

=−⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛×

×××+×=−=

1003601

100360 (57)

• Calculul dobânzii în conturile curente are în vedere faptul că pot exista situaţii în care băncile au posibilitatea efectuării unui volum de plăţi mai mare decât disponibilităţile existente în contul curent, caz în care contul curent apare cu sold debitor la bancă, pentru aceste solduri debitoare băncile percepând o dobândă superioară celei pe care o bonifică pentru disponibilităţi.

Randamentul la scadenţă reprezintă mărimea care măsoară cel mai corect rata dobânzii, exprimând rata dobânzii care egalează valoarea prezentă a plăţilor primite, prin deţinerea unui instrument de debit, cu valoarea actuală a acestuia.

n

i

fdfi C

Ck

rCC =

×=

Universitatea Spiru Haret

Page 199: 121360987 Banci Si Credite

199

Aşa cum s-a arătat într-un capitol anterior, valoarea prezentă, VP,

semnifică faptul că o sumă de bani încasabilă în viitor, VV, la o anumită scadenţă, n, are o valoare mai mică decât aceeaşi sumă încasată în prezent, deoarece această sumă depusă la bancă azi va genera o sumă mai mare în viitor, datorită adăugării dobânzilor încasate suplimentar de la bancă, D, prin multiplicarea sumei depuse cu rata dobânzii, r.d., relaţia amintind de dobânda compusă.

Reamintim că formula generică de determinare a valorii prezente este următoarea:

( )ndr

VVVP..1+

= (58)

Formula generală din care se deduce randamentul la scadenţă, r.s., conform regulii de mai sus, pentru un împrumut cu plăţi fixe ale dobânzii, este:

( ) ( )n

n

ii

i

srCN

srDVP

..1..11 ++

+= ∑

=

(59)

unde CN reprezintă valoarea nominală a împrumutului, indiferent de instrumentul utilizat.

Această formulă evidenţiază faptul că dacă se cunoaşte preţul curent al titlului de credit, VP, valoarea plăţilor cu dobânda, D, maturitatea împrumutului, n, şi valoarea împrumutului, CN, se poate determina randamentul la scadenţă, r.s.

Totodată, a fost elaborată o formulă rapidă, care poate fi utilizată direct pentru a afla valoarea aproximativă a randamentului la scadenţă al unei obligaţiuni:

3VPCNt

VPCNDrs

+

−+

= (60)

Fiind dificil de calculat, randamentul la scadenţă este înlocuit de alte mărimi, mai simplu de determinat, utilizate, cum vom vedea mai departe, în cazul titlurilor financiare.

Universitatea Spiru Haret

Page 200: 121360987 Banci Si Credite

200

Rata profitului, r.p., măsoară mai corect şi complet rezultatul deţinerii unui titlu financiar, având valoarea nominală, VN, această mărime fiind definită ca raport procentual între:

suma plăţilor suplimentare încasate de către deţinător în perioada deţinerii, plăţi determinate prin aplicarea ratei dobânzii, a cuponului, r.d. la valoarea nominală, şi modificarea valorii titlului în această perioadă, adică diferenţa dintre preţul de vânzare, de piaţă, PV, şi preţul de cumpărare, PC, al titlului, care poate fi egal cu valoarea nominală;

preţul de cumpărare a titlului. Formula de calcul, în cazul scadenţei de 1 an, este următoarea:

( ) ........ crdr

PCPCPVdrPCpr +=

−+×= (61)

unde r.c. = rata modificării valorii titlului în perioada deţinerii acestuia:

PC

PCPVcr −=.. (62)

În cazul unei maturităţi plurianuale, cu scadenţa n, vom avea:

( )

PC

PCPVdrPCpr

n

i

i −+×=∑=1

.... (63)

Rata profitului va diferi de rata curentă, r.d., chiar şi de randa-mentul la scadenţă, fiind influenţată de fluctuaţiile pe piaţă ale preţului titlului; analiza acestei influenţe se va face în subcapitolul următor.

5. Rata nominală şi rata reală a dobânzii

Aprecierile privind nivelul dobânzii sunt valabile atât timp cât stabi-litatea monetară asigură, la expirarea termenului împrumutului, recuperarea integrală a valorii avansate, respectiv, o putere de cumpărare echivalentă momentului acordării împrumutului. Perioada actuală, caracterizată prin intense, permanente şi generalizate procese inflaţioniste, influenţează, evident, acest proces şi pune pe prim plan riscul eroziunii capitalurilor.

Riscul eroziunii capitalului se referă la posibilitatea pierderilor pe care creditorul le poate suferi, prin faptul că valoarea reală (la momentul de referinţă) a ratelor de rambursare a împrumutului nu poate acoperi integral capitalul împrumutat, evaluat în aceiaşi termeni.

Universitatea Spiru Haret

Page 201: 121360987 Banci Si Credite

201

În aceste condiţii, creditorul nu renunţă să-şi valorifice capitalul prin împrumuturi, dar va căuta, prin condiţiile creditului, să-şi asigure o compensare corespunzătoare pentru pierderile suferite prin deprecierea monetară, prin ridicarea nivelului ratei dobânzii.

Astfel se desprinde concluzia că, în condiţiile procesului inflaţionist, dobânda reală este direct proporţională cu dobânda nominală şi invers proporţională cu gradul de depreciere monetară.

Rata nominală a dobânzii este definită ca rata de schimb între valoarea prezentă a monedei şi valoarea viitoare a acesteia; de exemplu, dacă rata nominală este de 10% anual, 1 euro azi valorează 1,1 euro peste 1 an.

Rata reală a dobânzii este rata de schimb între valoarea de azi a bunurilor reale şi valoarea de mâine a acestora. În condiţiile inexistenţei inflaţiei, rata nominală este egală cu cea reală. Dacă însă se anticipează o rată anuală a inflaţiei de 10%, similară ratei nominale a dobânzii, atunci cu 1,1 euro vom putea cumpăra peste un an ceea ce cumpărăm cu 1 euro acum, aceasta evidenţiind că rata nominală de 10% semnifică o rată reală de zero.

Relaţia dintre cele două rate se exprimă prin următoarea formulă: ...... irrrnr += (64)

unde: r.r. = rata reală a dobânzii; r.n. = rata nominală a dobânzii; r.i. = rata anticipată a inflaţiei.

Rata anticipată a inflaţiei este o variabilă dificil de determinat, estimarea acesteia prin analiza ratelor istorice a eşuat, deoarece anticipările subiecţilor economici au la bază cu totul alţi factori.

Astfel, rata dobânzii reale (r.r.) este dată de:

1..1

.1. −++

=irnrrr (65)

În condiţiile în care rata inflaţiei este 10 %, iar rata dobânzii de 20 %, vom avea:

%09,90909,011,12,11

1,012,01. ==−=−

++

=rr

Impactul inflaţiei asupra creditorului şi debitorului va fi diferit: • dacă rata inflaţiei creşte, rata reală a dobânzii se reduce, impactul

fiind avantajos pentru debitor şi dezavantajos pentru creditor; • dacă rata inflaţiei scade, rata reală a dobânzii creşte, impactul

fiind avantajos pentru creditor şi dezavantajos pentru debitor.

Universitatea Spiru Haret

Page 202: 121360987 Banci Si Credite

202

Rata reală a dobânzii este un indicator mai corect al împrumutului, impactul oferind informaţii mai adecvate referitoare la piaţa împrumutului.

6. Categorii ale ratei nominale a dobânzii

Ratele dobânzii sunt printre cele mai urmărite variabile din economie, evoluţia lor afectând zilnic viaţa fiecăruia şi având consecinţe importante asupra stării economiei, asupra deciziilor de consum şi de economisire, a investiţiilor şi afacerilor.

Fiecare piaţă a împrumuturilor are propriile rate ale dobânzii, exis-tând rate ale ipotecilor, ale creditelor bancare pe termen lung, mediu, scurt, ale titlurilor pe termen scurt, ale acţiunilor, ale obligaţiunilor de stat etc.

În acest sens se pot delimita niveluri ale ratei dobânzii pentru instrumentele de credit semnificative: împrumutul simplu şi în rate, titlurile cu cupon şi cu discont.

Rata de bază a dobânzii, r.b., reprezintă rata utilizată de către bănci pentru creditele pe termen scurt contractate de firmele mari, cu credibilitate maximă, fiind cea mai scăzută rată, datorită riscului mic de nerambursare, evoluţia sa fiind discretă (în salturi), putând fi considerată fixă pe perioade anumite de timp. Ratele dobânzii plătite de firme, r.p., adică ratele curente ale dobânzii, sunt mai mari decât rata de bază, coeficientul de multiplicare a ratei de bază, k.r., variind între 3% şi 10%, şi totodată adesea firmele sunt obligate să conserve o parte din împrumutul primit într-un cont de compensare, C.C., cu dobânda zero, astfel că rata efectivă, r.e., a împrumutului va fi mai mare decât rata prevăzută în contract:

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛

−××=

−×=

......

......

CCIIrkpr

CCIIcrer (66)

De exemplu, având următoarele date: I = 1.000, C.C. = 200, r.p = 6%, k.r. = 5%, rata efectivă va fi:

( ) %87,725,13,6200000.1

000.105,016.. =×=−

×+×=er

6.1. Împrumuturi bancare

a. Împrumutul simplu furnizează o sumă de bani, Ia, care trebuie rambursată la scadenţă, n, însoţită de o sumă suplimentară, de dobândă, D. Randamentul la scadenţă, r.s., măsură a ratei dobânzii, se determină astfel:

Universitatea Spiru Haret

Page 203: 121360987 Banci Si Credite

203

aa

avava

ID

IIIsr

srDI

srII =

−=⇒

++

=+

= ....1..1

(67)

În cazul împrumutului simplu, rata dobânzii este egală cu randamentul la scadenţă.

b. Împrumutul cu plăţi în rate furnizează o sumă de bani, aI , celui împrumutat, pe un număr de ani, n, care reprezintă scadenţa, sumă care trebuie să fie rambursată prin rate periodice, R, de regulă egale, care cuprind părţi din principal, P, din suma împrumutată, şi dobânda aferentă perioadei respective, D, adică, R = P+D.

În acest caz, randamentul la scadenţă, r.s., se regăseşte în egalitatea:

( )∑

= +==

n

iipa

srRRI

1 ..1 (68)

unde PR reprezintă valoarea prezentă a sumei plăţilor, a ratelor plătite până la scadenţă.

Determinarea lui r.s., când se cunosc celelalte variabile, se face utilizând programe informatice sau tabele speciale cu valorile prezente.

6.2. Împrumuturi pe titluri

Rata dobânzii la obligaţiuni reprezintă rata plătită la obligaţiuni cu valori mari şi risc redus, fiind determinată ca raport dintre dobânda anuală şi valoarea (preţul) obligaţiunii. Riscurile ratelor dobânzii la obligaţiunile de stat, locale şi corporatiste sunt clasificate, prin sistemul MOODY, în 9 clase, pornind de la Aaa (calitatea super a obligaţiunii), până la C (calitate foarte slabă), în funcţie de solvabilitatea financiară a emitentului, de capacitatea acestuia de a rambursa principalul şi a plăti dobânzile conform contractului.

Măsurarea ratelor dobânzii se face prin trei mărimi, şi anume: Rata nominală, r.n., reprezintă, cum s-a arătat, raportul procentual

dintre dobânda anuală, D.A., adesea sub formă de cupon, şi valoarea nominală a obligaţiunii, V.N.O.:

100...

.... ×=ONV

ADnr (69)

Universitatea Spiru Haret

Page 204: 121360987 Banci Si Credite

204

Rata curentă a dobânzii, r.c., reprezintă raportul dintre dobânda anuală şi preţul de piaţă al obligaţiunii, P.O., ..... ONVOP ≠ :

100..... ×=

OPADcr (70)

Randamentul la scadenţă, efectiv, r.s., al obligaţiunii pe termen lung se determină luând în considerare procesul de scontare, de determinare a valorii prezente a unei sume de bani generate, plătită sau primită, în viitor. Obligaţiunile pe termen lung sunt vândute cu un discont, adică la un preţ mai mic decât valoarea nominală, rata dobânzii sau randamentul trebuind să ţină seama de câştigul de capital din valoare şi de plăţile cuponului dobânzii.

c. În cazul obligaţiunii cu cupon, având valoarea nominală, V.N.O., care este remunerată anual cu o sumă de bani, D, având scadenţa n, rata de piaţă a dobânzii fiind r.d., preţul de vânzare al obligaţiunii în prezent, P.O.P., va fi:

( ) ( )tdr

ONVdr

DPOPn

tt

t

..1

.....1

...1 +

++

= ∑=

(71)

Se constată o relaţie directă dintre P.O.P. şi fluxurile veniturilor din viitor, în sensul că, cu cât va fi mai mare cuponul de dobândă, D, cu atât va fi mai mare preţul prezent al obligaţiunii, şi o relaţie inversă dintre acest preţ şi rata de piaţă a dobânzii, r.d., această relaţie concretizându-se în trei constatări:

când preţul titlului este egal cu valoarea nominală a acestuia, randamentul este egal cu rata dobânzii, a cuponului;

preţul cuponului şi randamentul sunt negativ dependente: dacă randamentul creşte, atunci preţul scade, şi invers;

randamentul titlului este mai mare decât rata cuponului, când preţul obligaţiunii este mai mic decât valoarea nominală a acesteia.

De exemplu, având V.N.O = 1.000 euro, D = 50 euro, n =3 ani, r.d. = 10%, vom avea:

( ) ( ) ( ) ( )euro 875

1,01.000.1

1,0150

1,0150

1,0150.P.O.P 332 =

++

++

++

+=

Rezultă că valoarea prezentă a obligaţiunii cu valoarea nominală de 1.000 euro este de 875 euro.

Universitatea Spiru Haret

Page 205: 121360987 Banci Si Credite

205

Reformulând problema, trebuie găsită valoarea lui r.s., când se cunosc V.N.O., P.O.P., D, şi n, D reprezentând valoarea absolută a unei rate nominale, r.n., a dobânzii, adică, în exemplul de mai sus:

( ) ( )( )( )32 ..1

000.150..1

50.1

50875srsrsr +

++

++

+=

unde, r.s. reprezintă rata la scadenţă a obligaţiunii, determinarea acesteia făcându-se prin utilizarea unor programe de calculator sau de tabele ale obligaţiunilor pentru rate nominale diferite, în exemplul dat, r.s.=10%.

Un caz particular al obligaţiunii cu cupon este obligaţiunea consolidată, o obligaţiune perpetuă, cu scadenţa nedefinită şi răscumpărarea principalului, care oferă o plată fixă, continuă a cuponului.

În cazul acestei obligaţiuni, preţul, P.O.C., se determină astfel:

.....

drDCOP = (72)

Formula este o formă simplificată a formulei de determinare a lui P.O.P., al doilea termen din dreapta semnului egal neexistând, obligaţiunea nefiind răscumpărată, vândută, iar primul termen din partea dreaptă fiind produsul dintre D şi o sumă infinită de termeni, care la limită converg spre valoarea 1/r, obţinându-se astfel formula de determinare a lui P.O.C.

d. Obligaţiunea cu discont este cumpărată la un preţ, PC, mai mic decât valoarea nominală, VN, (cu un discont) şi la scadenţă este recuperată de către emitent la valoarea nominală, diferenţa reprezentând dobânda aferentă împrumutului, încasată prin discont. Calculul randamentului în acest caz este similar împrumutului simplu, şi anume:

PCPCVNsr −

=.. (73)

Se constată că randamentul este corelat negativ cu preţul de cumpărare al titlului, la fel ca în cazul obligaţiunii cu cupon.

Dacă instrumentele a şi d asigură plata numai o singură dată, la scadenţă, instrumentele b şi c asigură plăţi periodice; compararea ratelor dobânzii în cazul celor patru instrumente a utilizat conceptul de valoare prezentă.

Universitatea Spiru Haret

Page 206: 121360987 Banci Si Credite

206

Piaţa titlurilor, a obligaţiunilor stabileşte preţul acestora în funcţie de cererea şi oferta de obligaţiuni, considerând ca fix fluxul de dobânzi, de venituri anuale, deci rata nominală a dobânzii.

Cererea de obligaţiuni reflectă intenţiile ofertanţilor de împrumuturi, scăderea preţului determinând creşterea ratei la scadenţă şi majorarea cererii de obligaţiuni. Oferta de obligaţiuni reflectă intenţiile beneficiarilor de împrumuturi, creşterea preţurilor determinând, în condiţiile considerate, diminuarea ratei la scadenţă şi creşterea ofertei. Majorarea preţurilor obligaţiunilor şi deci reducerea ratei la scadenţă determină un excedent al ofertei de obligaţiuni asupra cererii, deci o diminuare a ofertei de împrumuturi, care va determina o scădere a preţurilor şi o creştere a randamentelor la scadenţă. Procesul este invers în cazul scăderii preţurilor obligaţiunilor, în final preţurile crescând şi randamentele reducându-se.

Să considerăm un singur tip de obligaţiune, aceea emisă de stat, cu valoare nominală de 1.000 euro, cu scadenţă nelimitată, cu rata dobânzii care fluctuează în funcţie de cererea şi oferta obligaţiunii respective; cuponul anual al obligaţiunii de 1.000 euro va fi de 100 euro, indiferent de rata de piaţă a dobânzii. Admitem că rata dobânzii la obligaţiunile iniţiale este de 10%, însă după un an statul emite noi obligaţiuni cu o rată a dobânzii de 20%. Pentru a putea vinde vechile obligaţiuni cu un cupon de 100 euro, va trebui ca preţul obligaţiunii să coboare la 500 euro ( 5002,0100 ×= ). Se poate afirma că valoarea de piaţă a obligaţiunilor vechi (P.O.) este invers proporţională cu rata de piaţă a dobânzii, r.d., în cazul menţinerii valorii cuponului, D. Relaţia este formalizată astfel:

....

drDOP = (74)

adică, în exemplul de mai sus:

5002.0

100.O.P sau 000.11,0

100.O.P ====

Astfel, deoarece obligaţiunile sunt active cu venituri fixe, când ratele dobânzii cresc, preţurile obligaţiunilor se reduc, şi invers, deţinătorii de obligaţiuni pot obţine pierderi sau câştiguri datorită modificării valorii de piaţă a acestora. Obligaţiunile pe termen lung generează câştiguri şi pierderi mai mari decât cele pe termen scurt, la anumite modificări ale ratelor dobânzii, ceea ce semnifică faptul că primele sunt mai puţin lichide decât subsecventele.

Universitatea Spiru Haret

Page 207: 121360987 Banci Si Credite

207

7. Structura ratelor dobânzii

Între ratele directoare şi celelalte rate ale dobânzii din economie există anumite legături, diferenţiate astfel: legături dintre rata pieţei monetare şi ratele creditoare ale dobânzii; legături dintre rata pieţei monetare şi ratele debitoare ale dobânzii.

7.1. Structura ratelor creditoare

Nivelul ratelor dobânzii la împrumuturi diferă în funcţie de scadenţele acestora; relaţia dintre ratele dobânzilor pe termen scurt şi ratele dobânzilor pe termen lung este denumită structura ratelor dobânzilor, structură evidenţiată grafic prin curba ratelor dobânzii (a randamentelor), prezentată în figura nr. 7, care ilustrează relaţia ce există între titluri care diferă din punctul de vedere al ratelor dobânzii (randamentelor) în funcţie de scadenţe. Această curbă uneşte punctele de intersecţie ale scadenţelor şi ratelor dobânzii specifice diferitelor tipuri de titluri, curba modificându-se în timp în funcţie de cei doi parametri.

Figura nr. 7. Curba randamentelor (a ratelor dobânzii)

Universitatea Spiru Haret

Page 208: 121360987 Banci Si Credite

208

În funcţie de conjunctură, curbele de randament pot avea următoa-rele forme:

curba plată, P, evidenţiază că randamentele titlurilor, indiferent de scadenţă, sunt aceleaşi şi, deci, raporturile dintre cerere şi ofertă sunt echilibrate pe ansamblul pieţei;

curba descendentă, D, evidenţiază faptul că titlurile pe termen scurt au randamente ridicate şi, deci, că cererea de împrumuturi pe termen lung este puternică;

curba ascendentă, A, evidenţiază faptul că titlurile pe termen lung au randamente ridicate şi, deci, că cererea de împrumuturi pe termen scurt este puternică.

Există mai multe ipoteze explicative referitoare la structura ratelor creditoare ale dobânzii:

ipoteza anticipaţiilor raţionale, sugerată de Fisher, fundamentând şi efectul Fisher de endogenizare a anticipării inflaţiei în rata nominală a dobânzii, afirmă că va fi totdeauna un număr suficient de cumpărători şi ofertanţi de titluri, de obligaţiuni care găsesc pe piaţă obligaţiuni cu maturităţi diferite perfect substituibile. Intuitiv, se poate spune că rata obligaţiunilor pe termen lung, cu scadenţa n, r.l.n, va fi egală cu media ratelor aşteptate ale dobânzii obligaţiunilor pe termen scurt, r.s., în perioada de viaţă, n, a obligaţiunilor pe termen lung. Formalizând afirmaţia de mai sus, vom avea:

n

isrnlr

n

i∑== 1

.... (75)

Dacă avem două tipuri de obligaţiuni, unul cu scadenţa pe doi ani şi cu randamentul analizat la maturitate de 2r , şi altul cu scadenţa pe 1 an şi randamentul în primul an de 1r , 12 rr > , vom avea, conform afirmaţiei de mai sus:

122... rrisr −×= unde r.s.i. = rata implicită a obligaţiunii pe termen scurt în al doilea

an. Pentru a egaliza în timp ratele pe termen lung (pe doi ani) cu cele

pe termen scurt (pe un an), va trebui să existe următoarea relaţie: 12... rrisr >> , (76)

Universitatea Spiru Haret

Page 209: 121360987 Banci Si Credite

209

Aceasta înseamnă că investitorii vor creşte cererea de obligaţiuni pe termen scurt, a căror rată anticipată devansează în anul al doilea rata obligaţiunilor pe termen lung, şi în acest mod procesul va egaliza, în timp, ratele celor două tipuri de obligaţiuni.

Dacă rata dobânzii obligaţiunilor pe termen scurt va rămâne neschimbată, 1r , şi în perioada viitoare, atunci va exista o creştere a cererii de obligaţiuni pe termen lung, forţând preţul lor în sus, şi rata în jos, procesul continuând până când randamentele celor două tipuri de obligaţiuni vor fi egale. Această ipoteză explică de ce ratele dobânzii obligaţiunilor cu maturităţi diferite se mişcă în acelaşi sens;

ipoteza preferinţei pentru lichiditate, elaborată de Keynes, afirmă că arbitrajele între plasamentele pe termen scurt şi cele pe termen lung ţin seama de riscul pierderii de capital care afectează plasamentele pe termen lung, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât scadenţa este mai îndepărtată. Arbitrajele se realizează deci pe baza randamentelor anticipate, cărora li se adaugă o primă de lichiditate, care creşte în funcţie de scadenţa titlului;

ipoteza pieţelor segmentate, elaborată de către Culberston, afirmă că pieţele variate ale obligaţiunilor cu maturităţi diferite sunt complet separate şi segmentate, operatorii fiind specializaţi pe instrumente de credit cu scadenţe anumite, nesustituibile, curbele randamentelor la scadenţă pe pieţele separate luând forme diferite. Această ipoteză nu explică de ce, în realitate, ratele titlurilor cu scadenţe diferite cresc şi scad împreună, şi în plus de ce investitorii sunt indiferenţi la scadenţele titlurilor comercializate pe piaţă (aceasta, deoarece ei sunt interesaţi de câştigul marginal generat prin operaţiunile pe piaţă, indiferent de scadenţe);

ipoteza habitatului preferat, a nişei, elaborată de către Modigliani şi Sutch, încearcă să combine ipotezele anterioare, afirmând că titlurile cu maturităţi diferite sunt substituibile imperfect, cei care economisesc au, de regulă, o preferinţă mică să deţină titluri cu maturităţi scurte, însă lichiditatea lor mai mare le poate face uneori mai atractive decât cele cu maturităţi lungi, şi astfel un habitat financiar agitat poate fi preferabil unuia mai liniştit.

Conceptul de structură a ratelor dobânzii este important pentru înţelegerea modului cum lichidităţile disponibile pot fi investite profitabil în timp în titluri cu scadenţe diferite, cum titlurile pe termen lung pot fi

Universitatea Spiru Haret

Page 210: 121360987 Banci Si Credite

210

refinanţate prin vânzarea celor cu termen scurt, şi invers. Însă, orice explicaţie a conceptului de structură a ratei dobânzii descrie un posibil model al ratelor la un moment dat, neexplicând modul cum ratele se mişcă în timp.

7.2. Legătura cu ratele debitoare

Comportamentele firmelor faţă de angajarea de împrumuturi sunt influenţate şi de alţi factori decât ratele dobânzii, şi anume:

• investiţii indispensabile supravieţuirii firmelor; • rentabilitatea investiţiilor, care trebuie să fie apreciată pe termen

lung; • perspectivele debuşeelor, posibilităţile de a transfera cheltuielile

financiare în preţuri, fără a pierde pieţele. Evident că firmele vor compara rentabilitatea proiectelor lor de

investiţii cu costul capitalurilor necesare, nivelul ratelor debitoare fiind adesea influenţat de conflictul dintre obiectivul care vizează reducerea cheltuielilor financiare ale firmei şi obiectivul de politică economică, vizând diminuarea cererii de credite şi protejarea monedei naţionale.

Logica teoriei care afirmă că variaţia costului marginal al refinanţării băncilor antrenează o variaţie similară a costului marginal al creditului este adesea distorsionată în practică, în măsura în care ecartul dintre costul marginal şi costul mediu este mare.

În cadrul ansamblului ratelor dobânzii, al legăturilor dintre acestea, se înregistrează în practică anumite deconexiuni evolutive, delimitate în două categorii:

• Deconexiuni externe, între ratele dobânzii de pe piaţa monetară internă şi cele de pe piaţa valutară, ratele pieţei monetare putând constitui un plafon pentru cele de pe piaţa valutară. În acest sens, intervenţiile autorităţilor printr-un protecţionism monetar şi financiar, însoţit de unul comercial, pot deconecta ratele interne de cele externe, fie prin suprimarea pieţei monetare, fie prin dublarea acesteia, pentru rezidenţi şi nerezidenţi, ceea ce presupune accentuarea reglementărilor, obturarea mecanismelor pieţei, distorsionarea ratelor interne ale dobânzii.

• Deconexiuni interne între ratele diferitelor pieţe şi titluri, între cele creditoare şi cele debitoare.

Universitatea Spiru Haret

Page 211: 121360987 Banci Si Credite

211

Pentru a nu transfera integral sau parţial creşterea ratei pieţei monetare, directoare, asupra costurilor creditelor se poate acţiona în două moduri:

• asupra costului resurselor băncii, prin diminuarea rezervelor minime obligatorii şi majorarea resurselor cu rate administrate, sub cele de piaţă;

• asupra cheltuielilor financiare ale celor împrumutaţi, prin bonifi-caţii la dobânzi.

Aceste intervenţii pot însă distorsiona acţiunea reglatoare a ratei dobânzii pe piaţa împrumuturilor, orientând fondurile spre investiţii cu rentabilitate problematică.

8. Riscul ratei dobânzii şi globalizarea financiară

Rezidenţii dintr-o ţară pot deţine adesea instrumente financiare emise în altă ţară, astfel că o bancă germană poate deţine obligaţiuni de stat emise în Germania, exprimate în euro, cu randamentul anual r.e., şi obligaţiuni emise de guvernul american, exprimate în dolari, cu randamentul r.a., ambele titluri având aceeaşi scadenţă şi acelaşi risc. Pentru a evalua situaţia, banca trebuie să ia în considerare, în primul rând, denominarea diferită a obligaţiunilor şi deci cursul de schimb.

Presupunem că cursul euro relativ la dolar (euro/dolar) în momentul 1, notat cu S1, a fost de 0.78, şi că în momentul 2 înregistrează o creştere la nivelul S2, de 0,90, deci mai mulţi euro vor fi necesari pentru a obţine o anumită sumă de dolari, euro pierzându-şi din valoare în raport cu dolarul, deci depreciindu-se, în schimb dolarul s-a apreciat. Rata de depreciere a euro, [(S1/S2)-1], notată cu s, a fost deci de cca 13%. .

Dacă banca germană deţine obligaţiuni în euro, randamentul va fi r.e., dar dacă deţine şi obligaţiuni americane, banca va obţine randamentul r.a., şi în plus un câştig din aprecierea dolarului, notat cu r.s.:

unde: r.s. = 1/s, (77)

astfel că dacă banca va dori să deţină ambele titluri, va trebui să existe egalitatea:

r.e. = r.a.+r.s. (78) Aceasta înseamnă că pentru ca banca germană să fie interesată să

deţină ambele obligaţiuni, randamentul obligaţiunii europene trebuie să

Universitatea Spiru Haret

Page 212: 121360987 Banci Si Credite

212

fie egal cu randamentul obligaţiunii americane plus rata aşteptată de depreciere a euro faţă de dolar. Dacă s este pozitiv, atunci deţinătorii de obligaţiuni vor anticipa că dolarul se va aprecia, iar euro se va deprecia, şi deci randamentul obligaţiunii germane trebuie să fie mai mare decât al celei americane, pentru a suplini rata de depreciere a euro. Denumirea tehnică a acestei condiţii este paritatea dobânzii neacoperite, conform căreia obligaţiunile exprimate într-o monedă care se aşteaptă să se deprecieze faţă de alta trebuie să aibă randamente mai înalte decât obligaţiunile exprimate în moneda apreciată.

Există pieţe financiare diverse, şi deci o diversitate de rate ale dobânzii, pentru comparabilitatea acestora existând trei barometre ale condiţiilor pe aceste pieţe:

rata dobânzii Băncii centrale, sau rata pieţei interbancare, a fondurilor împrumutate de bănci de la Banca centrală, cu scadenţe foarte scurte, evoluţia nivelului acestei rate fiind un semnal al politicii monetare;

rata dobânzii de bază, care este rata aplicată de către bănci împrumuturilor pe termen scurt acordate clienţilor cu creditele cele mai sigure şi performante;

rata dobânzii interbancare de pe piaţa din Londra (LIBOR), care este percepută la împrumuturile pe termen scurt acordate băncilor de primă categorie, pe piaţa interbancară londoneză, scadenţele fiind de regulă între 3 luni şi 6 luni. Această rată permite compararea randamentelor dobânzii pentru cei care comercializează instrumente denominate în valute diferite, în particular în eurovalute. Pentru a contribui la compararea ratelor dobânzii pe pieţele eurovalutelor, comercianţii au adoptat convenţia cotării ratelor obligaţiunilor, împrumuturilor, depozitelor, utilizând rata LIBOR, rată a dobânzii la care 6 mari bănci londoneze se împrumută reciproc pe piaţa deschisă .

Titlurile de piaţă, emisiunea şi comercializarea acestora implică riscuri, existând o legătură directă între riscul obligaţiunii şi randamentul la scadenţă al acesteia, în condiţiile globalizării financiare riscul de rată a dobânzii combinat cu riscul valutar devenind un factor decisiv în adoptarea deciziilor partenerilor pe pieţele împrumuturilor – creditorii şi debitorii.

Dacă pieţele financiare ar fi complet separate, atunci sursa principală a riscurilor pieţei nediversificabile ar fi factorii din economia naţională care influenţează veniturile instrumentelor financiare. Însă, dacă investitorii pot cumpăra instrumente financiare din alte ţări, atunci sursele

Universitatea Spiru Haret

Page 213: 121360987 Banci Si Credite

213

riscurilor devin mai intolerabile, adică riscul este specific instrumentului, şi în consecinţă diversificabile. În cadrul unei pieţe financiare complet integrate, riscul de piaţă, cel generat de factorii care influenţează veniturile instrumentelor, va creşte exclusiv datorită acestor factori.

Riscul de rată a dobânzii se asociază diferenţiat cu următoarele riscuri:

• Riscul de piaţă, determinat de incertitudinea informaţională asupra ratelor viitoare ale dobânzilor pe piaţă, duce la creşterea ratei dobânzii titlurilor pe termen lung, adesea valoarea la scadenţă a plăţii dobânzilor depăşind valoarea împrumutului; în acest fel, titlurile pe termen scurt, cu rate ale dobânzii mai mici, dar şi cu riscuri de piaţă scăzute, sunt preferate.

• Riscul de neplată, determinat de probabilitatea mai ridicată, în cazul debitorilor noi, de dimensiuni mici, de a nu-şi rambursa principalul şi de a nu plăti dobânzile, face să crească rata dobânzii aplicată de către creditori acestor clienţi, putându-se afirma că, cu cât riscurile şi, deci, scadenţele sunt mai mari, cu atât randamentele cerute de către bănci vor fi mai mari

• Riscul de lichiditate evidenţiază că titlurile mai puţin lichide, deci cu maturităţi lungi, vor solicita rate ale dobânzii mai mari decât titlurile mai lichide, cu maturităţi scurte.

• Riscul valutar reprezintă posibilitatea ca valoarea instrumentului financiar exprimat în valută să varieze datorită fluctuaţiilor cursului valutar, acest risc îmbrăcând trei forme:

o Riscul de tranzacţie, care reprezintă posibilitatea ca profitu-rile din tranzacţionarea instrumentelor financiare să se modifice ca rezultat al variaţiilor cursului valutar, situaţia tipică acestui risc fiind atunci când investitorul se angajează să schimbe un activ exprimat într-o valută la aceeaşi sumă în viitor. o Riscul de translaţie, care este rezultatul alterării valorilor interne ale instrumentelor financiare exprimate într-o valută, datorită fluctuaţiilor de curs. o Riscul economic, care reprezintă posibilitatea ca mişcările cursului să afecteze valoarea prezentă a fluxurilor viitoare de venituri.

Universitatea Spiru Haret

Page 214: 121360987 Banci Si Credite

214

• Riscul de ţară, care constă în posibilitatea ca veniturile instrumen- telor financiare internaţionale să varieze datorită incertitudinilor privind schimbările posibile în condiţiile politice şi economice ale ţării respective.

Preţurile şi câştigurile titlurilor pe termen lung reacţionează mai puternic la schimbările ratelor dobânzii, fiind mai volatile decât acelea ale titlurilor pe termen scurt, făcând ca titlurile pe termen lung să aibă un risc de rată a dobânzii mai ridicat.

Maturitatea sau durata de viaţă a titlului reprezintă un factor-cheie în determinarea pierderii de capital produse de creşterea ratelor dobânzii de piaţă. Aceasta înseamnă că riscul de rată a dobânzii depinde direct de maturitatea împrumutului: cu cât maturitatea creşte, cu atât creşte şi riscul de rată. Dacă maturitatea titlului este egală cu perioada de deţinere a acestuia, titlul nu are risc, deoarece preţul titlului la sfârşitul perioadei de deţinere este deja fixat la valoarea nominală, eventualele schimbări ale ratei dobânzii neavând efect asupra preţului la sfârşitul perioadei de deţinere, profitul fiind egal cu randamentul la scadenţă, cunoscut din momentul cumpărării titlului.

Modul în care sunt plătite veniturile aferente titlurilor reprezintă al doilea factor de influenţă a riscului de rată, în acest sens riscul de rată putând genera fie câştiguri, fie probleme subiecţilor economici. Câştigurile apar dacă subiecţii economici găsesc posibilitatea să profite de creşterile valorilor de piaţă ale instrumentelor financiare, determinate de reducerea ratelor de piaţă ale dobânzilor, iar problemele apar din nevoia de a echilibra pierderile de capital determinate de creşterea ratelor dobânzii, deci de reducerea valorilor de piaţă ale instrumentelor financiare. Pentru a evalua riscul de rată a dobânzii, comercianţii titlurilor trebuie să măsoare cei doi factori împreună, prin utilizarea conceptului de durată, care reprezintă o măsură a timpului mediu necesar pentru ca deţinătorul titlului să primească toate plăţile principalului şi dobânzilor.

Gestionarea riscului de rată cuprinde strategii, politici şi tehnici prin utilizarea cărora partenerii împrumuturilor pot reduce riscul de diminuare a valorii împrumuturilor şi a plăţilor de venituri, determinate de modificările adverse ale ratelor dobânzii.

Utilizarea acestor tehnici presupune însă cunoaşterea surselor care generează riscul de rată, principalele surse fiind:

• diferenţele temporare dintre scadenţa ratelor fixe şi reevaluarea ratelor variabile ale împrumuturilor;

Universitatea Spiru Haret

Page 215: 121360987 Banci Si Credite

215

• schimbările care intervin în panta şi forma curbei de randament, pe fondul necorelărilor de reevaluare a ratelor;

• modificarea marjei dintre curbele de randament pe care sunt plasate preţurile diferitelor categorii de împrumuturi, de exemplu derivarea riscului titlurilor de bază din modificarea neaşteptată a marjei dintre două rate-indice diferite;

• opţiunile încorporate în multe împrumuturi, care conferă drepturi deţinătorilor de a beneficia de facilităţi care pot afecta valoarea titlurilor de bază.

Deoarece riscul ratei dobânzii poate avea efecte adverse asupra valorii şi veniturilor instrumentelor financiare, s-au dezvoltat două abordări distincte, însă complementare, pentru evaluarea expunerii la riscul de rată a dobânzii:

abordarea tradiţională, din perspectiva rezultatelor, concentrată pe impactul pe care schimbarea ratei dobânzii îl are asupra veniturilor nete din dobândă generate de instrumentul financiar, importanţa acesteia diminuându-se pe măsură ce şi alte surse de venituri din împrumuturi capătă importanţă;

abordarea centrată pe valoarea actualizată a fluxurilor nete de numerar, care reflectă şi sensibilitatea valorii împrumutului la variaţiile ratei dobânzii.

Limitarea expunerii la riscul de rată dispune de mai multe căi: deţinerea de instrumente financiare pe termen scurt, care au un

risc mai mic de pierdere a capitalului când ratele dobânzii cresc, comparativ cu titlurile pe termen lung;

deţinerea de titluri cu o durată mai scurtă, care ia în considerare atât maturitatea instrumentelor, cât şi frecvenţa plăţilor primite de către deţinătorul titlului.

Există trei probleme cu privire la cele două căi: • Prima problemă constă în aceea că, dacă curba randamentului

are panta ascendentă, instrumentele cu durate lungi au probabilitatea mai ridicată să furnizeze venituri mai mari, deoarece, în condiţii date, duratele cresc odată cu maturitatea titlurilor, şi deci cu cât mai mare este maturitatea titlului, cu atât mai mare este randamentul dobânzii atunci când curba randamentului are o formă normală; astfel, deţinerea numai a instrumentelor cu durată scurtă constituie o strategie pe termen lung.

Universitatea Spiru Haret

Page 216: 121360987 Banci Si Credite

216

• A doua problemă constă în faptul că vânzarea şi cumpărarea continuă a instrumentelor pe termen scurt, reînnoirea instrumentelor pot fi costisitoare, datorită atât costurilor de oportunitate ale acestei activităţi, cât şi costurilor directe ale eforturilor depuse. Totodată, reînnoirea instrumentelor pe termen scurt atrage o expunere potenţială semnificativă la riscul de reinvestire, ce reprezintă posibilitatea ca randamentele pieţei să scadă până în momentul când instrumentele pe termen scurt ajung la maturitate, caz în care comercianţii de titluri câştigă mai mult prin deţinerea de instrumente pe termen lung.

• A treia problemă rezidă în faptul că deţinerea numai de instrumente pe termen scurt diminuează beneficiile pe care comercianţii le-ar obţine prin diversificarea portofoliului, prin care distribuie riscurile în ansamblul titlurilor cu caracteristici diferite, reducând şi riscurile ratei dobânzii.

În lumina dezavantajelor deţinerii prioritare de instrumente pe termen scurt, cu durate reduse, băncile şi firmele au dezvoltat strategii alternative vizând diminuarea riscului de rată a dobânzii, şi anume hedgingul (protejarea) împotriva riscului, prin utilizarea titlurilor derivative. Hedgingul presupune angajarea într-o strategie financiară de compensare (contracarare) prin care se reduc riscurile de rată a dobânzii în portofoliul de bază, un hedging perfect eliminând complet aceste riscuri, putând reduce sau chiar compensa pe deplin riscul de curs.

Condiţiile pieţei împrumuturilor pot varia imprevizibil şi, în consecinţă, deţinătorii de instrumente financiare trebuie să satisfacă două cerinţe-cheie ale protejării faţă de riscurile de rată şi de curs:

• să dispună de suficientă flexibilitate în adaptarea la diversele situaţii cărora trebuie să le facă faţă;

• să fie capabili a realiza rapid tranzacţiile semnificative. Dorinţa de a îmbina cele două cerinţe a condus la dezvoltarea

instrumentelor sofisticate, numite titluri derivative. Titlul derivativ este, după cum s-a mai arătat, orice instrument

financiar al cărui venit este legat de sau derivă din veniturile altor instrumente financiare.

Principalele titluri derivative sunt: Contractul forward pe rată a dobânzii reprezintă un contract care

angajează pe emitent să vândă un instrument financiar la o rată a dobânzii stabilită pentru o scadenţă specificată.

Universitatea Spiru Haret

Page 217: 121360987 Banci Si Credite

217

Contractul futures de rată a dobânzii reprezintă un aranjament de a vinde sau cumpăra o valoare standardizată dintr-un instrument financiar la un preţ şi o rată a dobânzii stabilite şi la o dată anumită în viitor. Operatorii pot folosi aceste contracte pentru a stabili fluxurile de venituri bazaţi pe mişcările de rate şi cursuri, care tind să ia în considerare variaţiile veniturilor celorlalţi deţinători de instrumente financiare, rezultatul fiind o reducere netă a expunerii la riscul de rată a dobânzii sau la riscul de curs.

Opţiunile sunt contracte financiare care acordă deţinătorului dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra sau vinde un instrument financiar la un anumit preţ, într-o perioadă specifică. Operatorii pot utiliza opţiunea valutară pentru a răspunde la aprecierea sau deprecierea valutară prin cumpărarea sau vânzarea valutei la un curs prestabilit, opţiunile de rată a dobânzii având efecte în cazul unei dimensiuni mari a contractului.

Swap pe rată a dobânzii reprezintă un contract prin care se schimbă un set de plăţi de dobândă cu altul; fluxurile de plăţi care se schimbă, derivate din portofolii cu maturităţi diferite, pot ajuta la acoperirea riscului de rată a dobânzii, iar tranzacţionarea fluxurilor de plăţi exprimate în valute diferite poate reduce expunerea la riscul de curs.

SUMARUL CAPITOLULUI

Rata dobânzii, ca preţ al creditului, îndeplineşte funcţia de alocare a capitalului către cei mai profitabili utilizatori.

Reprezentând preţul aferent capitalurilor financiare comercializate în economie, dobânda şi rata dobânzii depind de elemente de timp şi risc, fiind influenţate, în cele două ipostaze, bonificată (plătită) şi percepută (încasată), de variabile de determinare, interne şi externe, şi de factori generaţi la nivel macroeconomic.

Nivelul ratei dobânzii la credite este determinat, în ultimă instanţă, pe piaţa bancară, prin confruntarea cererii şi ofertei de credite, acest nivel plasându-se la punctul de intersecţie a ofertei şi cererii de împrumuturi, cererea fiind invers proporţională cu rata, iar oferta fiind direct proporţională cu rata; la rândul său, rata dobânzii stabilite de către sistemul bancar influenţează volumul creditelor din economie.

Dacă rata dobânzii nominale, efectiv practicată pe piaţa creditelor, determină sumele de bani plătite sau încasate ca dobânzi, rata inflaţiei şi

Universitatea Spiru Haret

Page 218: 121360987 Banci Si Credite

218

deprecierea monetară ajustează valoarea reală a acestor sume, puterea lor de cumpărare, determinând rata reală a dobânzii, care reprezintă rata schimbului dintre bunurile de azi şi cele de mâine şi influenţează comportamentul partenerilor pe piaţa împrumuturilor, pe piaţa creditelor.

Valoarea reală a dobânzii se circumscrie conceptului monetar al valorii în timp a banilor, care permite construirea procedurilor de compunere şi de actualizare a fluxurilor de lichidităţi, de determinare a valorii viitoare şi a valorii prezente ale acestor fluxuri, utilizând metodologia de calcul al dobânzii compuse.

Determinarea ratei dobânzii se face diferit, pe de o parte, pentru depozite şi credite, delimitându-se în acest caz rata dobânzii simple, pentru o perioadă de 1 an sau mai mică, şi rata dobânzii compuse, pentru perioade mai mari de 1 an, iar pe de altă parte, pentru conturile curente.

O măsură mai corectă a ratei dobânzii în cazul unui instrument de debit o constituie randamentul la scadenţă, care ia în considerare valoarea prezentă a plăţilor primite prin deţinerea acestui instrument şi valoarea actuală a instrumentului, în timp ce rata profitului constituie o măsură corectă şi completă a deţinerii unui titlu financiar.

Ratele la scadenţă (randamentul) pot fi calculate pentru un titlu de credit dat, în particular, pentru o obligaţiune. Randamentul nominal este egal cu valoarea cuponului dobânzii împărţită la valoarea nominală a titlului, în timp ce randamentul curent este egal cu valoarea cuponului dobânzii împărţită la preţul de piaţă al titlului. Randamentul la scadenţă, adică rata efectivă a rambursării, reprezintă rata efectivă anuală a venitului care va fi câştigat prin deţinerea titlului până la scadenţă şi reflectă preţul titlului, valoarea cuponului dobânzii şi orice câştiguri sau pierderi de capital determinate de deţinerea titlului până la scadenţă.

Ratele dobânzii diferitelor titluri variază considerabil, datorită diferenţelor în ce priveşte riscul de credit şi de faliment, lichiditate, fiscalizare sau maturitatea titlului.

Ratele nominale ale dobânzii se diferenţiază în funcţie de natura împrumuturilor, delimitându-se ratele dobânzii la împrumuturile bancare (credite) şi cele la împrumuturile obligatare, în cazul celor din urmă evidenţiindu-se relaţia inversă dintre nivelul ratei dobânzii şi preţul de piaţă al titlului, al obligaţiunii.

Legăturile dintre ratele directoare şi celelalte rate din economie determină structura ratelor creditoare, evidenţiată prin curba

Universitatea Spiru Haret

Page 219: 121360987 Banci Si Credite

219

randamentelor şi explicată prin ipotezele explicative, şi structura ratelor debitoare, în practică această structură relevând existenţa unor deconexiuni evolutive între ratele dobânzii, interne şi externe.

În condiţiile globalizării financiare, ratele dobânzii se confruntă cu deprecierea monetară, deci cu riscul valutar, care îmbracă 3 forme, de tranzacţie, de translaţie şi economic, fiind totodată afectate de riscuri, precum: de piaţă, de ilichiditate, de neplată şi de riscul de ţară.

Acoperirea riscului de rată a dobânzii se realizează, în prezent, prin utilizarea produselor derivate, instrumente financiare de transfer al riscului, precum contractele la termen, forward şi futures, opţiunile şi operaţiile de swap cu rata dobânzii.

TERMENI-CHEIE

Actualizarea valorilor Amortizarea împrumutului Anuitate Compunerea valorilor Cost marginal al creditului Curba randamentelor Curba ratelor dobânzii Depreciere nominală Discont Dobândă Dobândă bonificată Dobândă compusă Dobândă percepută Dobândă simplă Echilibrul ofertei şi cererii de credite Expunere la risc Forward pe rată Futures pe rată Marjă a dobânzii Opţiune pe rată Paritatea neacoperită a dobânzii Randament la scadenţă Rata de bază a dobânzii Rata directoare a dobânzii Rata dobânzii Rata dobânzii Băncii centrale Rata dobânzii compuse Rata dobânzii LIBOR Rata dobânzii interbancare Rata dobânzii nominale Rata dobânzii reale Rata dobânzii simple Rata inflaţiei Rata profituluiRisc Risc de rată a dobânziiSchemă de amortizare Structura ratelor dobânzii Swap pe rată a dobânzii Taxa scontului Valoare actualizată Valoarea în timp a banilor Valoare de piaţă Valoare nominală Valoare prezentă Valoare viitoare

Universitatea Spiru Haret

Page 220: 121360987 Banci Si Credite

220

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

• Precizaţi factorii de care depinde nivelul dobânzilor bonificate. • Precizaţi relaţia dintre rata reală, pe de o parte, rata nominală şi

deprecierea monetară, pe de altă parte. • Care este deosebirea dintre valoarea prezentă şi valoarea viitoare? • În cazul unei obligaţiuni al cărei cupon anual este de 25 de lei,

determinaţi care este valoarea nominală a obligaţiunii, dacă rata de piaţă a dobânzii este de 12%.

• Precizaţi deosebirea dintre anuitate şi amortizare. • Un debitor efectuează plăţi semestriale către o bancă, de câte 500

de lei timp de 6 ani, pentru un împrumut a cărui rată a dobânzii este de 5%. Determinaţi valoarea plăţii la sfârşitul perioadei.

• Pe data de 1.01.2001 s-a depus la bancă, într-un cont de economii, suma de 5.000 lei, care va aduce o dobândă de 7% anual. Determinaţi sumele disponibile în cont dacă dobânda se aplică anual şi trimestrial.

• Valoarea viitoare a unei anuităţi este reprezentată prin plăţi de câte 250 lei la fiecare 6 luni, pe o perioadă de 6 ani, la o rată a dobânzii de 11%. Determinaţi valoarea actuală a anuităţii.

• V-ar interesa mai mult un cont bancar de economii care v-ar aduce o dobândă de 7% anual, cu perioada de compunere semestrială sau unul care v-ar aduce o dobândă de 7% cu perioada de compunere săptămânală ? Argumentaţi alegerea făcută.

• În cazul unei obligaţiuni cu cupon se cunosc următoarele: valoarea nominală a obligaţiunii, VNO, 100 lei, suma aferentă cuponului, D, 5 lei, termenul de rambursare a obligaţiunii, n, 4 ani, rata de piaţă a dobânzii, rd, 7%. Să se determine preţul de vânzare a obligaţiunii în prezent, POP.

• În cazul unui credit se cunosc următoarele: valoarea absolută a dobânzii plătite, 150 lei, rata dobânzii, 6%, perioada pentru care se acordă împrumutul, 270 de zile. Determinaţi valoarea împrumutului.

• Care este nivelul riscului de rată a dobânzii atunci când maturitatea titlului este egală cu perioada de deţinere a acestuia?

• Arătaţi ce reprezintă curba ratelor dobânzii şi cum se mai numeşte aceasta şi interpretaţi ipostazele acesteia, evidenţiind sensul relaţiei dintre variabilele corelate.

• Care este diferenţa dintre rata dobânzii monedei centrale şi rata dobânzii interbancare?

Universitatea Spiru Haret

Page 221: 121360987 Banci Si Credite

221

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

• Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

• Manolescu Gheorghe, Diaconescu Adriana, Management bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,2001.

• Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2005.

• Dardac Nicolae, Vâşcu Teodora, Moneda-credit, Editura ASE, Bucureşti, 2003.

• Miller Roger LeRoy, VanHoose David, Money, banking, and financial markets, Thomson, South-Western, USA, 2005.

• Mishkin Frederic, The economics of money, banking, and financial markets, Addison-Wesley, USA, 2001.

• Ritter, Lawrence Ritter L, Silber William; Principles of money, banking, and financial markets; Basic Books Inc., USA, 1991.

Universitatea Spiru Haret

Page 222: 121360987 Banci Si Credite

222

VI. CREDITAREA FIRMELOR SCOPUL CAPITOLULUI îl reprezintă explicarea specificităţii

creditării firmelor din punctul de vedere al băncii şi a realizării acestei specificităţi prin diversitatea instrumentelor de finanţare bancară a firmelor, a exploatării şi dezvoltării acestora.

Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate URMĂTOARELE OBIECTIVE:

• Explicarea fundamentului financiar al creditării firmelor şi evidenţierea caracteristicilor esenţiale, din perspectiva băncii, ale creditului corporatist.

• Prezentarea principalelor instrumente de finanţare a exploatării firmei, a specificului, avantajelor şi dezavantajelor acestor instrumente.

• Prezentarea instrumentelor de finanţare a investiţiilor, a dezvoltării şi a capitalului firmelor, evidenţierea importanţei instrumentelor pieţelor de capital în asigurarea acestei finanţări.

• Sintetizarea specificului riscului de rată a dobânzii în relaţia de credit şi analiza posibilităţilor de acoperire a acestui risc prin instrumentele derivative.

INTRODUCERE

Firmele, sectorul corporatist constituie consumatorul principal de fonduri din economie şi totodată furnizorul primar de lichidităţi, de creaţie de fonduri suplimentare, profiturile reprezentând, în ultima instanţă, sursa reală a disponibilităţilor de lichidităţi din economie.

Desfăşurarea continuă a activităţii firmelor presupune asigurarea resurselor financiare permanente şi temporare, constante şi fluctuante, necesare realizării proceselor de producţie şi dezvoltării acestor firme, finanţarea lor pe pieţele financiare, în particular, creditarea bancară

Universitatea Spiru Haret

Page 223: 121360987 Banci Si Credite

223

constituind modalităţile determinante ale procurării acestor resurse de către firme.

Formele şi instrumentele de creditare sunt diverse şi diferenţiate, conform nevoilor firmelor şi cerinţelor băncilor, în ceea ce priveşte riscul, randamentul şi lichiditatea împrumuturilor, băncile dezvoltând instrumente de credit care pot fi transformate în titluri tranzacţionabile pe piaţă, precum şi instrumente contractuale de acoperire a riscurilor, a riscurilor de rată a dobânzii, operabile în relaţiile de credit dintre parteneri, creditor şi debitor.

1. Fundamentele creditării firmelor

Sistemul financiar are ca funcţie esenţială asigurarea nevoilor de finanţare ale sectorului privat al economiei, care reprezintă consumatorul cel mai important de produse şi servicii bancare. Totodată, corporaţiile (firmele) constituie sursa titlurilor de valoare care domină pieţele de capital, deţinând şi o proporţie semnificativă din cifra de afaceri a pieţei monetare.

Prin urmare, operaţiunile de finanţare a firmelor au implicaţii cruciale asupra dezvoltării şi prosperităţii pieţelor şi instituţiilor financiare. Fluctuaţiile ciclice ale activităţii sectorului corporatist generează excedente sau deficite de lichidităţi, astfel încât acest sector devine fie furnizor, fie consumator de fonduri pentru economie, în timp ce sectorul populaţiei este, de regulă, furnizor de lichidităţi, iar sectorul public (guvernamental) este consumator de lichidităţi.

Bilanţul agregat al sectorului corporatist cuprinde activele financiare, datoriile financiare şi activele financiare nete, acestea din urmă reprezentând capitalul propriu al sectorului.

Activele financiare, care reprezintă bunuri ce generează venituri viitoare sub forma încasărilor monetare, cuprind: numerar şi conturi bancare; depozite bancare; instrumente de debit pe pieţe (titluri de valoare); drepturi asupra altor afaceri (credit comercial, titluri de valoare sau investiţii directe în străinătate) etc .

Valoarea titlurilor de piaţă (comercializabile) depinde de forţele pieţei, variaţiile cursului valutar influenţând valoarea internă a activelor exprimate în valută.

Datoriile financiare, care reprezintă obligaţii faţă de terţi, de regulă generatoare de costuri, constau în: împrumuturi angajate de la sectorul

Universitatea Spiru Haret

Page 224: 121360987 Banci Si Credite

224

public (precum cumpărarea de titluri comerciale de către Banca centrală); împrumuturi bancare; împrumuturi de la alte instituţii financiare; credit comercial; emisiunea de titluri de valoare (a căror valoare totală restantă este influenţată de emisiunile noi şi de amortizarea celor existente); investiţii străine directe şi alte investiţii.

Sectorul corporatist a înregistrat în ultimii ani datorii financiare nete, în sensul că datoriile exced activele, însă poziţia specială a drepturilor de proprietate asupra firmelor trebuie să fie reconsiderată, ca urmare a faptului că într-un sistem de piaţă indivizii stăpânesc, în ultima instanţă, o mare parte a avuţiei naţionale, fie direct, fie indirect, prin împrumuturi de la instituţiile financiare.

Examinarea bilanţului relevă importanţa relativă a diferitelor active şi datorii ale firmei în momente determinate.

Sursele fondurilor pot fi interne, adică proprii firmei, deduse din venitul net nedistribuit al acţionarilor, sau externe, împrumuturi de la instituţii financiare sau de pe piaţa financiară.

Utilizarea fondurilor vizează achiziţionarea de active fixe, finanţarea creşterii valorii stocurilor de materiale şi produse finite, cumpărarea de active financiare etc.

Firmele utilizează trei surse principale de fonduri: – fluxurile interne de lichidităţi, care sunt prin natura lor pe termen

lung şi constau din cotele de cheltuieli de capital (amortizare) şi profitul nerepartizat;

– fondurile externe pe termen lung; – fondurile externe pe termen scurt. O componentă esenţială a fondurilor externe ale firmei o reprezintă

creditele bancare.

2. Caracterizarea creditării firmelor

Creditarea firmelor reprezintă o parte, cea mai mare însă, din pachetul de produse şi servicii pe care băncile le oferă firmelor, precum: servicii de planificare şi management al lichidităţii, servicii de consultanţă şi de analiză, servicii de evidenţă şi contabilitate. De aceea, băncile iau în considerare nu numai dobânzile şi taxele aferente serviciilor de credit, ci şi veniturile din celelalte servicii furnizate pentru a estima şi evalua

Universitatea Spiru Haret

Page 225: 121360987 Banci Si Credite

225

profitabilitatea activităţii bancare aferentă relaţiei cu o firmă. Dacă băncile comerciale continuă să fie instituţiile financiare dominante în furnizarea împrumuturilor comerciale, ele se confruntă cu concurenţa altor instituţii financiare, precum cele nonbancare, băncile de investiţii sau companiile de finanţare a vânzărilor. Cu cât mai mulţi competitori intră pe piaţa creditelor comerciale destinate firmelor, cu atât marjele de profit vor fi mai limitate, băncile fiind nevoite să ofere firmelor servicii cu eficienţă ridicată, pentru a rămâne profitabile.

Desfăşurarea ciclului de activitate al firmei necesită active fixe, finanţate prin împrumuturi pe termen lung, active curente permanente, care variază concomitent şi în acelaşi sens cu vânzările, însă înregistrează şi fluctuaţii în producţie şi în vânzări, care reclamă nevoi suplimentare, temporare de fonduri, ambele finanţate prin împrumuturi pe termen scurt, această distincţie fiind importantă pentru stabilirea nevoilor de fonduri ale clientului şi pentru planificarea portofoliului pe perioade mai lungi de 1 an. În figura nr. 8 sunt prezentate grafic nevoile permanente şi fluctuante de fonduri ale firmei.

Fonduri

Fondurifluctuante

Fonduripermanente

Fonduri fixe

timp

Figura nr. 8. Evoluţia nevoilor de fonduri ale firmei

Fonduri fluctuante

Fonduri fixe

Fonduri permanente

Timp

Fonduri

Universitatea Spiru Haret

Page 226: 121360987 Banci Si Credite

226

Varietatea de credite utilizate în finanţarea firmelor este determinată de scopurile şi nevoile clienţilor, creditele putând fi delimitate în funcţie de maturitate şi de securizare, asigurare.

Conform criteriului maturităţii, sunt credite pe termen scurt, destinate finanţării nevoilor de capital de exploatare, realizării procesului de producţie, şi credite pe termen lung şi mediu, la termen, destinate finanţării nevoilor de echipamente, realizării de investiţii.

Circumscrise maturităţii, creditele pot fi delimitate în: • credite în sumă fixă; • linii de credit, în acest caz clientul putând împrumuta în limita

unui plafon, creditele putând fi reînnoibile, când clientul poate rambursa sau reîmprumuta în cadrul unei perioade, sau nereînnoibile.

Din punct de vedere al asigurării, securizării, împrumuturile pot fi: • nesecurizate, în această situaţie banca fiind un creditor general în

caz de neplată, de faliment; • securizate, când împrumutul este legat de un activ specific al

celui împrumutat, în caz de neplată banca putând vinde activul şi recupera întreaga sau o parte din suma nerambursată, activul fiind utilizat ca o protecţie suplimentară;

• bazate pe activ, când finanţarea împrumutului presupune că activul utilizat are o importanţă primordială în crearea fluxului de lichidităţi pentru rambursarea împrumutului, precum creditul pe stocuri, lichidarea stocului de produse finite, de mărfuri generând fluxul de lichidităţi pentru plata împrumutului;

• leasingul, formă de împrumut pentru finanţarea echipamentelor, este asemănător împrumutului la termen, finanţarea realizându-se în două moduri:

• prin leasing direct, când banca închiriază sau participă, alături de firme de leasing, la închirierea activului utiliza-torului, banca rămânând proprietarul activului, pe care-l închiriază utilizatorului; • prin leasing indirect, când banca împrumută firmele de leasing, care, la rândul lor, acţionează ca proprietar al activului.

Randamentul împrumutului comercial şi industrial depinde nu numai de rata dobânzii aferentă fondurilor împrumutate, ci şi de taxele percepute de către bancă pentru angajamentele şi soldurile asociate

Universitatea Spiru Haret

Page 227: 121360987 Banci Si Credite

227

relaţiei de creditare. Pentru anumite tipuri de împrumuturi, venitul din comisioane pentru servicii este, de asemenea, o componentă a venitului total. Datorită schimbărilor în finanţare, a devenit mai obişnuit să se facă evaluarea explicită a creditelor sub forma dobânzilor şi taxelor, decât să se utilizeze compensarea soldurilor împrumuturilor comerciale.

Evaluarea ratei variabile a devenit preponderentă, de o anumită perioadă de timp, creşterea acesteia fiind stimulată de creşterea sensibilităţii ratelor depozitelor bancare.

Tradiţional, împrumuturile comerciale s-au bazat pe rata dobânzii Băncii centrale, considerată ca rată de bază, directoare; în prezent, însă, împrumuturile comerciale se bazează mai curând pe rata pieţei monetare, interbancare, rata monedei centrale fiind utilizată de către băncile mici. Cele mai frecvente rate ale pieţei monetare utilizate ca rate de bază sunt cele ale împrumuturilor publice, ale certificatelor de depozit negociabile şi, evident, rata LIBOR.

Variante ale ratei de bază sunt rata de bază plus, care poate varia în sus, cu un procent limită, peste rata de bază, sau rata de bază multiplu, când rata împrumutului creşte cu un multiplu fix, de exemplu 20%, peste rata plus, în funcţie de modificarea ratelor pieţei.

Băncile utilizează adesea fie rate cup, fie rate floor în aranjamen-tele de împrumut, care sunt rate maxime sau minime ale împrumutului.

Băncile pot solicita clienţilor să menţină anumite solduri în depozite, numite solduri de compensare, în funcţie de împrumutul solicitat sau de partea neutilizată din linia de credit, aceste solduri de compensare putând creşte randamentul băncii, deoarece reduc costul finanţării împrumuturilor.

Un ultim element prin care banca poate genera venit din împrumut sunt taxele, utilizate fie la iniţierea împrumutului, fie la reînnoirea, reeşalonarea, restructurarea acestuia, sub forma taxelor pentru reflectarea ratelor dobânzii la vânzarea împrumutului, taxele de management, de sindicalizare, de plasament, de administrare, care recompensează banca pentru operaţiile implicate în realizarea aranjamentelor necesare pregătirii, lansării, consolidării etc. împrumutului.

În general, clienţii se împotrivesc la plata oricăror taxe, totuşi, cu cât băncile se implică mai mult în aranjamente similare activităţilor bancare de investiţii, cu atât volumul taxelor creşte, reglementările evidenţiind cum aceste taxe pot fi considerate ca venituri.

Universitatea Spiru Haret

Page 228: 121360987 Banci Si Credite

228

Procesul evaluării ratelor împrumuturilor comerciale şi analiza profitabilităţii acestora impun ca banca să ia în considerare nu numai venitul din relaţia de împrumut, ci şi relaţiile de ansamblu cu clienţii, ceea ce implică estimarea costurilor şi veniturilor din diverse sfere ale activităţii bancare, calitatea analizei şi evaluării depinzând de calitatea informaţiilor utilizate.

Procesul analizei evaluării şi profitabilităţii împrumuturilor bancare cuprinde 3 etape:

• estimarea ratei minime a dobânzii pe care banca trebuie s-o accepte pentru a fi profitabilă;

• estimarea randamentului pe care banca trebuie să-l obţină, pentru ca împrumutul să fie acordat;

• compararea randamentului cu rata minimă. Rata minimă este funcţie de costul fondurilor colectate, atrase

pentru acordarea împrumutului (depozite, împrumuturi pe piaţă etc.), de pierderile din împrumut aşteptate şi de costul serviciilor aferente împrumutului, formula de calcul fiind următoarea:

( ) csrprf

ROEmc

cdmc

rm ++−

×+×⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −=

1111 (79)

unde: rm = rata minimă a dobânzii; cd = costurile marginale procentuale ale fondurilor din depozite sau

împrumutate; ROE = raportul dintre profit şi capitalul propriu pentru împrumut; rp = procentul pierderilor aşteptate din împrumut; cs = procentul costurilor aşteptate cu serviciile; mc = multiplicatorul capitalului: active / capital. Finanţarea împrumutului constă din două componente: − fonduri atrase ca depozite sau împrumuturi angajate, a căror rată

este estimată ca fiind acceptată de către bancă, şi care cuprinde rata dobânzii, precum şi rezervele obligatorii şi prima de asigurare pe care o aplică finanţării;

− capitalul propriu care trebuie să fie angajat în împrumut. Randamentul depinde atât de venitul din rata dobânzii la

împrumutul acordat, cât şi din veniturile din taxe şi din reducerea costului finanţării determinată de depozitele pe care clienţii trebuie să le

Universitatea Spiru Haret

Page 229: 121360987 Banci Si Credite

229

constituie. Soldurile acestor depozite constau din conturile depozitelor cerute(CDC), care formează soldurile de compensare, şi dobânzile generate de aceste depozite. Dacă un client trebuie să constituie depozitul la o rată mai mică decât rata pieţei, atunci este necesar să se ia în considerare asemenea solduri în evaluarea ratei dobânzii împrumutului. Aceste depozite reduc costul finanţării împrumutului prin rata marginală pe care banca trebuie s-o plătească la fondurile din depozite. De exemplu, dacă valoarea netă a CDC este de 75.000 lei, iar rata costurilor fondurilor din depozite este de 5%, atunci soldul CDC va reduce finanţarea împrumutului cu 750.305,0000.75 =× lei. Pentru a asigura aceste solduri CDC, presupunem că sunt necesare costuri operaţionale (co) de 1.500 lei, rezultând o economie de 2.250 lei.

Randamentul împrumutului, Rd, se poate calcula astfel:

=×−×++

= 100VI

cocdVndVtVdRd

100×−×+×+×

=VI

cocdVndrtVIrdVI (80)

unde: Vd = venitul din dobânzi; Vt = venitul din taxe; Vnd = valoarea netă a depozitelor cerute la rată flotantă sau rezerve,

CDC; cd = rata costului fondurilor din depozite sau împrumuturi; co = costul de operare a CDC. Compararea randamentului cu rata minimă a dobânzii indică dacă

împrumutul trebuie acordat sau nu şi, în acest sens, dacă Rn > rm atunci împrumutul se acordă.

Această abordare oferă posibilitatea stabilirii ratei minime la care împrumutul poate fi profitabil, pornind de la ecuaţia randamentului:

⇒−×+×+×

=VI

cocdVndrtVIrdVIRd

( )

VIcocdVndrtRdVIrd +×−−×

=⇒ (81)

Universitatea Spiru Haret

Page 230: 121360987 Banci Si Credite

230

În cazul liniei de credit, analiza este mai complicată, randamentul împrumutului fiind afectat de modul de utilizare a liniei de credit.

Pentru împrumuturile pe termen lung trebuie determinată valoarea prezentă a plăţilor dobânzilor şi taxelor. Mai mult, relaţiile pe termen lung pot fi luate în considerare, astfel că, dacă firma se presupune că va creşte în viitor, profitabilitatea generată de această creştere trebuie şi ea luată în considerare.

3. Creditarea exploatării

Creditarea exploatării, este o finanţare pe termen scurt, incluzând toate obligaţiile firmei, sub forma împrumuturilor, care trebuie să fie rambursate în maxim 1 an.

Împrumuturile pot fi negarantate, când rambursarea depinde de capacitatea firmei de a genera lichidităţi, şi garantate, când firma garantează rambursarea prin colaterale de natură financiară sau fizică. De asemenea, sursele acestor împrumuturi pot fi spontane, precum creditul comercial, cheltuieli angajate şi venituri datorate, şi negociate, precum creditul bancar, hârtiile comerciale, creditul reînnoibil etc.

Instrumentele de creditare a exploatării firmei sunt următoarele:

3.1. Facilităţi de cont curent

Facilitatea de cont curent este acordată de către bănci şi permite firmelor cliente să depăşească contul lor curent cu o sumă maximă stabilită, dobânda fiind calculată la depăşirea de sold de la sfârşitul zilei.

Facilitatea este acordată, de regulă, pentru un an, putând fi, de comun acord, reînnoită.

Avantajele acestui instrument, din punctul de vedere al firmelor: – facilitatea este flexibilă, adecvată finanţării cotidiene a exploatării,

nefiind legată de anumite tranzacţii şi fiind diferită de creditul de acceptare;

– documentaţia este simplă, putând fi realizată rapid; – costurile cu dobânda sunt minime, fiind determinate zilnic; – dacă facilitatea este garantată, poate fi folosită o rată a dobânzii

mai mică, deoarece riscurile pentru bancă sunt mai reduse. Dezavantajele pentru cel împrumutat constă în faptul că depăşirile de

cont sunt dependente de o rată de bază influenţată de rata interbancară, însă mai mare decât aceasta, fiind expusă fluctuaţiilor pieţei împrumuturilor .

Universitatea Spiru Haret

Page 231: 121360987 Banci Si Credite

231

Pentru bănci, există dezavantajul oscilaţiilor soldurilor operaţionale în cazul utilizării de către firme a plăţii prin cecuri, în sensul necesităţii unor operaţiuni suplimentare pentru gestiunea lichidităţii băncii, ceea ce determină adesea creşterea limitei ratei dobânzii mult peste rata interbancară.

3.2. Facilităţi legate de rate interbancare garantate

Facilităţile garantate permit clientului să obţină diferite împrumuturi legate de rata interbancară, cu maturităţi diferite, în cadrul unei sume maxime.

Avantajele pentru firme sunt: − documentaţia este standardizată şi simplă; − există multe bănci care oferă asemenea facilităţi, deci diferenţa

faţă de rata interbancară este relativ mică; − facilitatea este garantată, fondurile fiind disponibile la cerere; − nu este legată de tranzacţii specifice. Dezavantajele pentru firmă sunt: − plata unei taxe de neutilizare a facilităţii sau a unei taxe de

angajare; − volatilitatea ratei interbancare este mai mare decât aceea a ratei

de bază (ca în cazul facilităţii de cont curent). Firmele mari mai pot beneficia direct de facilităţi de împrumuturi

negarantate la o rată a dobânzii legată de rata interbancară, neplătind în acest caz taxa de neutilizare a facilităţii sau taxa de angajament.

3.3. Creditul comercial

Atunci când o firmă primeşte o marfă pe care o comandase furni-zorului, şi acesta îi permite cumpărătorului să plătească după o perioadă determinată, apare un credit comercial al firmei cumpărătoare, care repre-zintă sursa cea mai importantă de finanţare pe termen scurt a firmelor. Creditul comercial se evidenţiază pe baza unui cont deschis (la vedere), care apare în bilanţul firmei ca datorii de plătit (debite), adesea fiind utilizate bilete la ordin, cambii, care apar în bilanţul firmei ca bilete plătibile.

Creditul comercial presupune condiţii precum: durata, momentul începerii perioadei de credit, discontul acordat pentru plata în termen şi alte elemente.

Universitatea Spiru Haret

Page 232: 121360987 Banci Si Credite

232

Spre deosebire de împrumuturile bancare sau financiare, creditul comercial nu presupune un cost explicit, ci un cost implicit, liber, neluarea sa în considerare distorsionând decizia de finanţare, deoarece cineva va suporta acest cost. Acceptând creditul comercial, furnizorul îşi asumă costul fondurilor investite în debite de primit şi eventualele disconturi la plată, însă, în mod normal, le transferă cumpărătorului. Dacă cumpărătorul acceptă discontul, el renunţă la credit după perioada de discont, însă dacă firma doreşte să utilizeze totuşi întreaga perioadă de credit (debite neîntrerupte de plătit), va plăti furnizorului, după ultima zi de discont, poliţe, care includ costuri suplimentare.

Renunţarea la discontul acceptat impune cumpărătorului suportarea unui cost procentual efectiv, cpd, determinat astfel:

..365

.100..

pdpcdpdpcpd

−×

−= (82)

unde: dp.= procentul de discont; pc.= perioada creditului comercial; pd = perioada discontului. Renunţarea la discont (debite neîntrerupte) presupune suplimentar

şi alte costuri suportate de către cumpărător, precum penalităţi, costuri cu dobânda, dar şi costuri morale, de reputaţie.

3.4. Cheltuieli angajate şi venituri datorate

Acestea sunt surse spontane, suplimentare, negarantate, de finanţare pe termen scurt a firmelor.

Cheltuielile angajate reprezintă datorii ale firmei pentru serviciile efectuate acesteia şi încă neplătite de către firmă, constituind astfel o sursă de finanţare fără dobândă, ele putând fi de natura salariilor, impozitelor, dobânzilor.

Veniturile datorate constau în plăţi primite de către firmă pentru bunuri şi servicii pe care firma a acceptat să le livreze la o dată în viitor, acestea crescând lichiditatea firmei şi constituind deci o sursă de finanţare a acesteia, plăţile în avans fiind o asemenea sursă.

Universitatea Spiru Haret

Page 233: 121360987 Banci Si Credite

233

3.5. Credit de acceptare (accept bancar)

O firmă îşi poate creşte finanţarea pe termen scurt prin tragerea unei cambii asupra băncii, plătind o taxă, banca garantând astfel plata la scadenţă către deţinătorul cambiei. Cambia acceptată de către bancă poate fi scontată de către un terţ la o valoare mai mică decât valoarea nominală, diferenţa reprezentând rata dobânzii, sau a scontului, cambiile comerciale acceptate de către bancă devenind cambii bancare.

Avantajele pentru firmă sunt: firma poate negocia totalul facilităţii şi valoarea minimă a

cambiilor trase, pentru o taxă de angajare facilităţile putând fi garantate; rata de scont este, de regulă, sub rata dobânzii interbancare; scontul este fixat de la început, costul împrumutului nefiind

afectat de ratele ulterioare; facilitatea este flexibilă în ceea ce priveşte scadenţa şi suma trasă; firma nu este dependentă de banca acceptoare, putând sconta

cambia la orice altă bancă care oferă o rată de scont mai bună. Dezavantajele creditului acceptat sunt: facilitatea este valabilă numai dacă există o tranzacţie

comercială; scontatorul cambiei o poate vinde altei părţi, astfel încât numele

trăgătorului poate deveni o persoană publică, cu consecinţele pe care le implică aceasta.

3.6. Bilete la ordin negociabile şi instrumente pe termen mediu

Aceste instrumente leagă firmele care emit bilete tranzacţi-onabile negarantate şi investitorii care le cumpără direct. Preţul de ofertă este sub valoarea nominală, însă răscumpărarea se face la paritate de către emitent, fiind vorba deci de titluri vândute cu un discont, emitenţii trebuind să plătească o taxă de plasament dealerilor. Fondurile primite (I.P.) de către emitentul titlului sunt egale cu valoarea nominală (V.I.) a emisiunii, din care se scad cheltuielile cu dobânda (C.D.) şi taxa de plasament (T.P.). Discontul se obţine prin înmulţirea ratei dobânzii (r.d.) aferente perioadei împrumutului, maturităţii acestuia, cu valoarea nominală a împrumutului (V.I.)

Universitatea Spiru Haret

Page 234: 121360987 Banci Si Credite

234

Costul procentual, cp, anual efectiv poate fi determinat astfel:

=××+

= 100..

365.

.....ipPI

PTDCpc (83)

100..

365

....365

.....

...365

..××

−××−

+××=

ipPTIVipdrIV

PTIVipdr

Această formă de împrumut ocoleşte intermedierea financiară,

realizându-se însă printr-un program administrat de către bancă sau un sindicat de bănci. Instrumentele sunt denominate şi nu sunt legate de o anumită tranzacţie comercială, având diverse denumiri: bilete de trezorerie (Franţa), hârtii de valoare eurocomerciale (S.U.A.), certificate de creditare (Norvegia). Dacă instrumentele sunt emise pentru o perioadă între 1-5 ani, ele sunt denumite bilete pe termen mediu.

Avantaje pentru firmă: • oferă o mare flexibilitate, nefiind legate de o tranzacţie

comercială; • ocolind intermedierea, firma poate obţine rate de dobândă mai

joase; • oferă scadenţe diverse, între câteva zile şi 5 ani. Dezavantaje pentru firmă: valoarea nominală minimă este relativ ridicată; nu constituie o sursă de încredere pentru procurarea de fonduri,

volumul lichidităţilor disponibil pe piaţă pentru asemenea împrumuturi fiind insuficient solicitanţilor;

nefiind garantate, sunt necesare aranjamente, de regulă bancare, pentru o finanţare de sprijin (stand-by) în scopul acoperirii riscurilor;

pentru instrumentele internaţionale, firma trebuie să obţină un rating (evaluare) de la o organizaţie internaţională;

este impusă firmei o limită a activelor nete disponibile; firma trebuie să realizeze emisiuni relativ regulate de asemenea

instrumente, menţinând un profil de piaţă adecvat; documentaţia cerută este destul de pretenţioasă.

Universitatea Spiru Haret

Page 235: 121360987 Banci Si Credite

235

Cumpărătorii acestor bilete sunt corporaţiile cu exces de fonduri, băncile, societăţile de asigurări, fondurile de pensii etc. Maturitatea lor este de la câteva zile la maxim 9 luni, valoarea unei emisiuni individuale de cel puţin 100.000 euro iar rata dobânzii este sub rata de bază a creditelor bancare.

3.7. Împrumuturi pe creanţe

Aceste împrumuturi reprezintă forme comune, obişnuite, de colateral pentru finanţarea pe termen scurt garantată, fiind relativ lichide şi uşor de acoperit dacă cel împrumutat devine insolvabil, implicând documente care reprezintă mai bine obligaţiile clientului decât activele fizice .

Dezavantajele instrumentului sunt: – cel împrumutat poate încerca să înşele creditorul prin gajarea

unor creanţe inexistente; – procesul de recuperare, în caz de insolvabilitate, poate fi

împiedicat dacă clientul care posedă creanţa înapoiază marfa sau reclamă că aceasta este defectă;

– costurile de administrare a procesării pot fi ridicate, îndeosebi în cazul în care există un mare număr de facturi cu sume mici.

Totuşi, creanţele sunt utilizate în calitate de colateral pentru finanţarea pe termen scurt, fie prin gajarea lor, fie prin factorizarea acestora.

Gajarea creanţelor începe cu un aranjament de împrumut, care specifică procedura şi condiţiile în care creditorul va furniza fondurile către firmă. Când creanţele sunt gajate, firma păstrează titlurile de creanţă şi continuă să le menţină în bilanţ. Atât băncile comerciale, cât şi societăţile financiare primesc creanţe, în calitate de colaterale, pentru finanţarea firmelor.

Dacă gajarea este stabilită periodic, firma trimite creditorului un grup de facturi pe baza cărora acesta furnizează fondurile, după ce creditorul s-a informat asupra acceptabilităţii creanţelor ca şi colaterale.

Factorizarea creanţelor implică vânzarea directă a titlurilor unei instituţii financiare, numită factor, care poate fi o instituţie specializată, bănci comerciale şi instituţii financiare. Factorizarea presupune transferarea titlului către factor şi eliminarea acestuia din bilanţul firmei.

Universitatea Spiru Haret

Page 236: 121360987 Banci Si Credite

236

Procesul de factorizare începe prin aranjamentul care specifică procedura de factorizare şi condiţiile în care factorul va avansa fondurile către firmă. În condiţii normale de factorizare, firma trimite factorului comanda (ordinul) clientului, pentru ca acesta să aprobe şi să crediteze contul curent. Când factorizarea a fost acceptată, clientul este anunţat că i-au fost preluate debitele de către factor, către care va face direct plăţile.

În mod normal, firma primeşte plata de la factor după colectarea normală a fondurilor sau la scadenţa creanţelor factorizate. Avansul maxim pe care firma îl poate obţine de la factor este limitat de suma creanţelor factorizate, minus comisionul de factorizare, cheltuielile cu dobânda şi rezervele pe care factorul le reţine pentru a acoperi orice returnări sau rabaturi ale clienţilor.

3.8. Credite bancare

Pe pieţele competitive ale împrumuturilor, băncile oferă o diversitate de structuri de împrumuturi bancare, constituind o sursă negociată de finanţare, care să satisfacă nevoile specifice ale clienţilor, identificându-se câteva caracteristici definitorii:

scadenţele variază de la 1 la 10 ani, însă programele de rambursare adesea depăşesc 30 de ani;

rambursările anticipate pot fi realizate, însă banca percepe o taxă de anulare a tranşei de restituire;

rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă, cele variabile putând fi legate de o rată de bază;

de regulă, împrumuturile pe termen lung sunt garantate cu active specifice ale clientului şi, alternativ, poate exista o rată care să acopere toate activele sau o combinaţie semnificativă a acestora;

în acordul de împrumut se stabilesc clauze privind menţinerea de către firmă a unor rate financiare minime (precum raportul datorii/capital);

majoritatea băncilor percep taxa de angajare pentru neutilizarea banilor, aceasta acoperind costul băncii pentru neutilizarea capitalului de împrumut;

dacă suma solicitată de către un singur client este prea mare pentru o singură bancă, sunt oferite împrumuturi sindicalizate, diminuându-se costurile de tranzacţie pentru firmă, comparativ cu împrumuturile separate. Dacă încrederea în sistemul economic este mare,

Universitatea Spiru Haret

Page 237: 121360987 Banci Si Credite

237

împrumuturile sindicalizate nu sunt agreate, optându-se pentru alte facilităţi, precum efectele de comerţ (bilete la ordin negociabile).

Creditele bancare pe termen scurt acoperă nevoile conjuncturale, temporare de fonduri, precum finanţarea procurării de stocuri şi a datoriilor de primit.

Când firma obţine de la bancă un împrumut pe termen scurt, ea semnează, de regulă, un bilet la ordin, în care se specifică valoarea împrumutului, rate dobânzii (r.d.), scadenţa şi, eventual, alte condiţii de garantare, aceste titluri apărând în bilanţul firmei sub denumirea de bilete (efecte) de plătit.

Finanţarea bancară pe termen scurt se realizează prin trei aranjamente bancare:

Împrumuturi unice (bilete), angajate pentru a finanţa o activitate particulară, având scadenţa între 1 lună şi 1 an, de regulă, până în 90 de zile, rata dobânzii (r.d.) fiind legată de rata de bază, care variază în timp, rata aplicată conţinând o primă de risc, evaluată în funcţie de informaţiile disponibile despre client.

Dacă dobânda este plătită la maturitate, costul procentual anual efectiv (c.p.i.) este egal cu rata dobânzii stabilită, în cazul unui împrumut cu discont, banca deducând costul cu dobânda (C.D.) din valoarea împrumutului (V.I.) în momentul acordării acestuia, pentru a se obţine valoarea împrumutului primit de către firmă (I.P.), formula de determinare a costului fiind:

100....... ×=

PIDCipc (84)

Dacă aranjamentul de credit conţine o condiţie prin care firma trebuie să dispună de un sold de compensare (S.C.), aceasta trebuie să reţină un anumit procent (s.c.) din împrumut în contul bancar, pentru a oferi o garanţie băncii. Dacă această sumă depăşeşte suma pe care firma o menţine în mod normal în contul bancar (S.D.), costul efectiv va fi mai mare decât rata dobânzii, formula de calcul a costului fiind următoarea:

100........ ×=

PIDCipc (85)

Universitatea Spiru Haret

Page 238: 121360987 Banci Si Credite

238

unde: ( ) ......1.... CSIVcsIVPI −=−×= (86)

Liniile de credit reprezintă aranjamente bancare care permit firmelor să împrumute fonduri, până la o limită predeterminată, în orice moment din perioada stipulată prin aranjament, firma nenegociind de fiecare dată cu banca fondurile împrumutate, renegocierea liniei de credit făcându-se însă anual.

Creditul reînnoibil substituie linia de credit în cazul în care firma are o poziţie financiară deteriorată sau când banca nu dispune de suficiente fonduri, în acest caz banca acordând firmei credit în aceleaşi condiţii ca în cazul liniei de credit, în plus firma plătind o taxă de angajare (T.A.) pentru partea de fonduri nefolosită (I.N.), care reprezintă un procent (t.a.) din acestea.

Costul creditului depinde de costul cu dobânda (C.D.) şi de taxa de angajare (T.A.), precum şi de împrumuturile efectiv primite de către firmă (I.P.), formula de calcul a valorii procentuale a acestuia, c.p.i., fiind:

( )( ) ( ) 100

....1.............100

......... ×

+−×−−×−×

=×+

=DScsNIIVatdrNIdrIV

PIATDCipc (87)

Costul efectiv al creditului reînnoibil poate fi semnificativ mai mare decât rata dobânzii.

4. Finanţarea pe termen lung şi mediu

Decizia de a achiziţiona un activ pe termen lung reclamă existenţa surselor de finanţare a acestei achiziţii.

În adoptarea deciziei privind sursa şi modul de obţinere pe termen lung a împrumutului, este importantă alegerea între sursele private şi cele publice.

Finanţarea directă sau privată reprezintă fonduri obţinute direct de la o persoană sau de la un număr mic de persoane fizice sau instituţii financiare, cum ar fi bănci, societăţi de asigurări, fonduri de pensii.

Finanţarea publică sau indirectă apelează la instituţii specializate (dealeri) pentru a vinde titluri de valoare unui număr de investitori, persoane fizice sau instituţii financiare.

Universitatea Spiru Haret

Page 239: 121360987 Banci Si Credite

239

Dealerii de titluri financiare îndeplinesc funcţiile de subscriere, consultanţă, distribuţie.

Surse alternative de finanţare sunt: creditele bancare la termen, leasingul, titlurile convertibile, warranturile, datoriile pe termen lung (obligaţiunile), acţiunile preferenţiale şi ordinare.

Titlurile de datorie (obligaţiunile), acţiunile preferenţiale şi acţiunile ordinare sunt principalele surse de capital pentru firme. Obligaţiunile şi acţiunile preferenţiale sunt numite titluri cu venit fix, deoarece implică distribuirea constantă a dividendelor şi dobânzilor către deţinătorii titlurilor, acţiunile ordinare fiind numite titluri cu venit variabil, deoarece dividendele plătite fluctuează în funcţie de rezultatele firmei.

Alegerea mixului corect pentru o finanţare alternativă poate dimi-nua riscul de sold al firmei, poate creşte veniturile şi chiar maximiza averea acţionarilor.

4.1. Creditul la termen

Acest credit este pe termen intermediar (mediu), având o maturitate între 1 an şi 5 ani şi fiind destinat creşterii stocurilor sau achiziţionării de echipamente. Este acordat de bănci comerciale, asociaţii de economii şi împrumuturi, societăţi de asigurări, fonduri mutuale, fonduri de pensii, societăţi de investiţii etc., condiţiile împrumuturilor fiind negociate de firmă cu creditorul, fiind mai puţin costisitoare decât titlurile financiare. Faţă de creditele pe termen scurt, acestea oferă mai multă siguranţă firmei, care poate să-şi aranjeze scadenţa, astfel ca aceasta să coincidă cu durata economică a activului.

De regulă, principalul este amortizat pe întreaga durată de viaţă a împrumutului, în rate, aceasta reducând riscul ca împrumutatul să nu poată rambursa la scadenţă întregul împrumut.

Rata dobânzii depinde de o serie de factori, precum: nivelul general al ratelor dobânzii, dimensiunea împrumutului, scadenţa şi poziţia faţă de credite a celui împrumutat., în general fiind mai mare ca la împrumutul pe termen scurt, datorită riscului mai ridicat asumat de către creditor. Rata este influenţată şi de dorinţa instituţiei de credit de a lua o poziţie de acţionar în firmă, ca o formă suplimentară de compensare, prin emisiunea unui warrant de către firmă către creditor, care reprezintă o opţiune a acestuia de a cumpăra un număr stabilit de acţiuni ordinare, la un preţ specificat.

Universitatea Spiru Haret

Page 240: 121360987 Banci Si Credite

240

În funcţie de poziţia faţă de credite a celui împrumutat, aranja-mentul de împrumut prevede provizioane de garantare şi condiţii de protejare pentru creditor.

Când împrumutul este făcut pentru procurarea de echipamente, echipamentul se constituie drept colateral. Valoarea împrumutului este mai mică decât valoarea de piaţă a echipamentului, planul de amortizare fiind inclus în durata economică a echipamentului. Există două instrumente de valoare folosite în legătură cu împrumutul pentru echipamente, şi anume: contracte de vânzare condiţionată, în care vânzătorul reţine titlul până când cumpărătorul a făcut toate plăţile cerute prin finanţarea contractului; ipoteca pe activ, legată de o proprietate, alta decât averea imobiliară, creditorul putând intra în posesia echipamentului şi putându-l vinde dacă cel împrumutat nu-şi îndeplineşte obligaţia de a rambursa împrumutul.

4.2. Finanţarea prin închiriere (leasing)

Leasingul constituie un mijloc de a obţine utilizarea economică a unui activ, pentru o perioadă specifică, fără a deţine proprietatea acelui activ. În contractul de leasing, stăpânul activului (locatorul) permite utilizatorului activului (locatarul) să-l folosească o perioadă de timp, în schimbul unor plăţi periodice către proprietar, numite chirie.

Leasingul, ca sursă de finanţare pe termen mediu şi lung, este acceptat de către bănci comerciale, instituţii de economisire şi împrumut, bănci de investiţii, companii industriale, societăţi financiare etc.

Leasingul, în sensul său adevărat, se împarte în categorii, precum: operaţional, financiar sau de capital.

Leasingul operaţional, de mentenanţă, oferă atât finanţarea, cât şi serviciile de mentenanţă, caracterizându-se prin faptul că plăţile prevăzute în contract nu acoperă costul total al activului pentru proprietar (nu este complet amortizat), perioada leasingului fiind mai mică decât viaţa economică a activului, proprietarul aşteptând acoperirea costului, plus un venit, fie din reînnoirea închirierii, fie din vânzarea activului la sfârşitul perioadei. Acest leasing poate fi anulat (clauza de anulare) la opţiunea utilizatorului, în condiţiile când activul devine nerentabil, dacă acest lucru a fost notificat din timp proprie-tarului., utilizatorul plătind, eventual, o penalitate.

Universitatea Spiru Haret

Page 241: 121360987 Banci Si Credite

241

Leasingul financiar este un aranjament care nu poate fi anulat, nu poate fi reziliat, utilizatorul trebuind să facă plăţile în toată perioada leasingului, care să acopere preţul echipamentului plus beneficiul locatorului, deci e complet amortizat, chiar dacă activul nu mai generează beneficii. Un astfel de leasing poate da naştere fie la o vânzare urmată de închiriere, fie la o închiriere directă.

Vânzarea urmată de închiriere are loc când o firmă vinde un activ alteia şi imediat îl închiriază pentru a-l utiliza, noul proprietar plătind un preţ apropiat de valoarea de piaţă a activului, plăţile utilizatorului, adică ale fostului proprietar, fiind stabilite la un nivel care va returna preţul complet de cumpărare actualului proprietar, plus o rată rezonabilă de câştig. Avantajul pentru utilizator, fostul proprietar, este că primeşte lichidităţi din vânzarea activului, care pot fi reinvestite de către acesta pentru a-şi creşte beneficiile, fostul proprietar continuând să utilizeze activul.

Închirierea directă este iniţiată atunci când o firmă obţine utilizarea unui activ, care nu a fost în proprietatea sa, contractul fiind făcut cu producătorul activului sau cu o instituţie financiară.

Leasingul pe datorie (pârghia financiară) este un aranjament între trei părţi: utilizatorul, proprietarul şi împrumutătorul. Utilizatorul (locatarul) selectează activul închiriat, primeşte toate veniturile generate prin utilizarea acestuia şi face periodic plăţile cu chiria. Proprietarul (locatorul), în mod normal o instituţie financiară, societate de leasing sau bancă comercială, acţionează fie în numele său, fie al unui individ sau grup de indivizi pentru a furniza fonduri necesare cumpărării activului (20-40%). Împrumutătorii, de regulă bănci, împrumută fondurile necesare pentru a completa preţul complet de cumpărare a activului (60-80%). Banii sunt oferiţi deci de locator şi împrumutător, împrumutătorii neputând să acţioneze pe locator pentru restituirea datoriei în cazul incapacităţii de plată.

Determinarea plăţilor anuale cu chiria urmează următoarele etape:

a) se determină valoarea prezentă (V.P.R.) a valorii reziduale a activului (V.R.):

( )trc

RVRPV+

×=1

1..... (88)

unde: rc = rata procentuală a chiriei; t = perioada leasingului;

Universitatea Spiru Haret

Page 242: 121360987 Banci Si Credite

242

b) se determină investiţia netă a locatorului (I.N.L.): ........ RPVIVLNI −= (89)

unde: V.I. = valoarea iniţială a activului. c) se determină factorul de actualizare a anuităţii datorate (F.A.A.):

( )rc

rcAAFt+

−= 1

11... (90)

d) se determină valoarea plăţii chiriei anuale (P.C.A.)

( )rcAAFLNIACP+×

=1......... (91)

Asamblând formulele de mai sus, obţinem formula generală de mai jos:

( )

( ) ( )rcrc

rc

rcRVIV

ACP

t

t

+×+

+×−

=

1111

11....

... (92)

Caracteristici financiare ale leasingului: – valoarea totală a plăţilor este, de regulă, deductibilă în scopuri

fiscale; – adesea este posibil ca terenul să fie amortizat prin plăţile locaţiei

(chiriei); – plăţile locaţiei sunt prezente sub forma cheltuielilor de exploatare

în contul de rezultate, leasingul fiind numit finanţare în afara bilanţului, anomalie corectată prin reconsiderarea bilanţului, prin capitalizarea chiriei;

– oferă o finanţare flexibilă, asigurând diminuarea valorică a plăţilor, datorită facilităţilor fiscale, evitării riscului de uzură a activului, distribuirii în timp a cheltuielilor pentru locatar;

– pentru firmele cu acces la surse de finanţare alternative, leasingul poate fi o sursă costisitoare.

Universitatea Spiru Haret

Page 243: 121360987 Banci Si Credite

243

4.3. Împrumutul obligatar

Instrumente de îndatorare pe termen lung sunt obligaţiunile, efecte garantate sau negarantate, datorii negociabile sau nu pe o piaţă etc.

Datoriile pe termen lung pot fi generate fie prin emisiunea iniţială de obligaţiuni, fie prin consolidarea datoriei pe termen lung, consolidare realizată prin înlocuirea unui număr şi a valorii titlurilor de datorie pe termen scurt cu obligaţiuni.

Împrumuturile la termen, prezentate anterior, au avantaje faţă de obligaţiuni, precum: viteză, flexibilitate, costuri scăzute de emisiune.

Obligaţiunile reprezintă împrumuturi pe bază de titluri de valoare, de regulă, garantate şi transferabile, prin care firma îşi poate majora fondurile. Iniţial, au fost emise cu dobândă fixă, cu scadenţe peste 15 ani, în prezent fiind utilizate şi obligaţiuni cu scadenţe mai scurte şi cu dobânzi variabile.

Tipuri de obligaţiuni: Obligaţiuni ipotecare, garantate, caracterizate prin faptul că firma

oferă anumite active proprii ca garanţie pentru obligaţiune, ipoteci, care pot fi principale (prioritare) şi secundare, toate ipotecile făcând obiectul unui contract de emisiune.

Obligaţiuni generale, negarantate, care nu oferă niciun drept de gaj asupra activelor firmei, garantarea fiind asigurată de încrederea în capacitatea firmei de a genera profit. În cadrul acestora se evidenţiază obligaţiunile negarantate subordonate, subordonarea fiind fie faţă de datorii pe termen scurt specificate, fie faţă de toate celelalte datorii, deţinătorii acestora având drepturi asupra activelor firmei, în caz de faliment, numai după onorarea datoriilor primare.

Obligaţiuni amortizate în serie, câte o parte din valoarea obligaţiunii devenind scadentă şi rambursată în fiecare an al perioadei de maturitate.

Obligaţiuni recuperabile, care oferă deţinătorului posibilitatea de a vinde emitentului obligaţiunea la valoarea nominală, la o dată specificată, înainte de maturitate.

Obligaţiuni internaţionale, emise pe pieţe de capital din afara ţării, în valuta aleasă de firmă, care pot fi de două tipuri: obligaţiuni străine, emise pe piaţa de capital a unei alte ţări, în moneda ţării respective; euroobligaţiuni, emise în altă monedă decât a ţării în care sunt vândute.

Universitatea Spiru Haret

Page 244: 121360987 Banci Si Credite

244

Obligaţiuni convertibile, care au posibilitatea de a fi convertite, potrivit opţiunii deţinătorului, în acţiuni ordinare, la un preţ fixat, având o rată mai mică a cuponului decât obligaţiunile simple.

Obligaţiuni acoperite cu mărfuri, în cazul cărora dobânda şi/sau principalul sunt plătite cu mărfuri produse de către firmă.

Obligaţiuni cu dobândă flotantă, care au o maturitate fixă, însă rata dobânzii se modifică periodic, pe baza nivelului unei rate de referinţă.

Obligaţiuni riscante, cu risc şi randament ridicate, folosite pentru a finanţa o achiziţie, o fuziune sau o firmă cu probleme, rata de îndatorare fiind extrem de ridicată.

Contractele de emisiune a obligaţiunilor cuprind elemente precum: împuternicitul; forma obligaţiunii şi instrumentul; descrierea ipotecii; clauze restrictive; fondul de răscumpărare, pentru a putea retrage regulat o parte din obligaţiuni; fondul de cumpărare, pentru a putea retrage o parte din obligaţiunile negarantate; clauza de revocare şi prima de revocare.

Un element important în determinarea randamentului obligaţiunii este riscul de neplată, pentru a decide cumpărarea obligaţiunii, investitorii evaluând dacă randamentul acesteia este suficient de ridicat pentru a compensa acest risc.

Evaluarea obligaţiunii Obligaţiunea este emisă la valoarea nominală (V.N.O.), care

reprezintă o sumă relevantă şi accesibilă şi care reprezintă suma pe care firma se obligă să o plătească la scadenţă (n). Din partea emitentului, obligaţiunea implică plata unei sume ca dobândă anuală sau trimestrială, până la scadenţă. Rata cuponului obligaţiunii sau rata dobânzii (rd) se determină prin împărţirea sumei plătite periodic la valoarea nominală. În timp, valoarea de piaţă a obligaţiunii (V.P.O.) poate diferi mult faţă de valoarea nominală.

Valoarea unei obligaţiuni (V.O.) reprezintă suma dintre anuităţi (A), ratele principalului şi dobânzile aferente, periodic actualizate, şi valoarea actualizată a sumei împrumutate (valoarea nominală a obligaţiunii)

Formula generică de determinare a lui V.O. este:

ntn

t rdONV

rdAOV ⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛+

×+⎟⎠⎞

⎜⎝⎛+

×= ∑= 1

1...1

1..1

(93)

unde: n = maturitatea obligaţiunii; t = momentul (anul) plăţii anuităţii.

Universitatea Spiru Haret

Page 245: 121360987 Banci Si Credite

245

Evaluarea se face diferenţiat, pentru obligaţiuni pe termen scurt, pe termen lung, perpetue, cu compunere semestrială.

În cazul în care se cunosc valoarea nominală a obligaţiunii (V.N.O.), valoarea de piaţă a acesteia (V.P.O.), maturitatea, adică scadenţa (n), şi rata cuponului (rd), se pune problema care va fi rata dobânzii pentru investiţia în obligaţiune şi păstrarea acesteia până la scadenţă, această rată numindu-se randamentul obligaţiunii până la scadenţă (r.s).

Pentru aceasta se utilizează următoarea formulă:

( ) ( )nn

tt rs

ONVrsrsrs

rdONVOPV+

×+⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛+×

−××= ∑= 1

1...111......

1

(94)

Valorile lui rs, pentru diferite maturităţi şi anuităţi, se găsesc în tabele special elaborate privind obligaţiunile, rezolvarea ecuaţiei de mai sus realizându-se uşor pe calculator.

O formulă simplificată, dar aproximativă, cu eroarea de sub 3%, pentru determinarea lui rs este următoarea:

( )

( )3

...2...

........

OPVONVn

OPVONVrdONVrs

×+

−+×

= (95)

În formulă, numărătorul reprezintă câştigul total mediu (cuponul plus pierderea sau câştigul de capital), pe toată durata de viaţă a obligaţiunii, în timp ce numitorul este preţul mediu al obligaţiunii.

Pentru firmă, avantajele împrumutului obligatar sunt: – costuri relativ scăzute după deducerea impozitelor pe dobânzi; – câştiguri crescute pe titlu, posibil prin pârghia financiară; – capacitatea acţionarilor de a-şi menţine controlul asupra firmei; – rata dobânzii poate fi fixă pe perioada împrumutului; – firma poate răscumpăra titlurile pe piaţă, operaţiune avantajoasă

dacă ratele dobânzii au scăzut, finanţarea fiind posibilă deci cu costuri joase.

Dezavantajele posibile sunt: − risc financiar crescut al firmei, care rezultă din existenţa datoriei; − restricţii plasate asupra firmei de către împrumutători.

Universitatea Spiru Haret

Page 246: 121360987 Banci Si Credite

246

4.4. Euroobligaţiunile

Acestea sunt titluri de valoare denominate într-o valută, care pot fi emise într-o ţară terţă prin ofertă publică sau prin plasament către investitorii financiari. Oferta publică este, de regulă, realizată printr-un sindicat bancar care garantează obligaţiunile şi le distribuie investitorilor. Plasamentele private oferă puţine oportunităţi deţinătorilor obligaţiunilor de a le vinde înainte de scadenţă.

Euroobligaţiunile sunt adecvate creşterii masive a fondurilor firmei, emitentul trebuind să aibă un rating ridicat, titlurile nefiind garantate, ceea ce determină pe emitent să menţină valoarea creditului cu furnizorii de fonduri, nefiind necesar să angajeze active pentru garantarea euroobligaţiunilor, acestea putând însă fi folosite ca suport pentru alte tipuri de finanţare.

Titlurile pot fi convertibile sau neconvertibile. Euroobligaţiunile sunt, de regulă, emise ca obligaţiuni la purtător, şi

nu ca obligaţiuni nominale. Majoritatea ţărilor nefiscalizând dobânzile din aceste titluri, rata

cuponului (r.c.) necesară pentru a asigura randamentul (r.s) dorit de către investitor se reduce, determinarea generică a ratei cuponului în funcţie de r.s. şi de rata de fiscalizare a dobânzii (f) făcându-se astfel:

( ) ( )frs

srfA

Arc−

=−

×=

1..

1 (96)

Cel mai obişnuit tip de euroobligaţiuni este cel cu rată fixă a dobânzii şi răscumpărarea la scadenţă a întregii datorii nominale (a principalului), fără dobânda aferentă.

Obligaţiunile cu rată flotantă sunt legate de o rată de bază (de exemplu, Libor), realizându-se cu bănci sau cu clienţi guvernamentali.

Euroobligaţiunile cu drept de subscriere dau deţinătorului dreptul să cumpere o parte din capitalul firmei. Euroobligaţiunile sunt listate la burse internaţionale specializate, însă atât piaţa primară, cât şi cea secundară sunt bazate pe titluri necotate.

4.5. Finanţarea capitalului Această modalitate de finanţare permite majorarea fondurilor pe

termen lung prin emisiunea de acţiuni, cele mai cunoscute fiind acţiunile ordinare.

Universitatea Spiru Haret

Page 247: 121360987 Banci Si Credite

247

Acţiunile prezintă următoarele categorii de valori: – valoarea nominală, VN, pe acţiune, egală cu suma capitalului

social, CS, împărţită la numărul de acţiuni, NA, NACSVN = ; – valoarea contabilă, VC, pe acţiune, reprezintă partea din activul

net ce revine pe acţiune: NAANVC = ; – valoarea de randament, VR, exprimă valoarea financiară a

acţiunii, prin raportul dintre profitul net pe acţiune şi rata medie a

dobânzii de piaţă:−

= ..drPNAVR ; – preţul de emisiune, PE, ca sumă dintre VN şi prima de emisiune,

pe: peVNPE += ; – valoarea de piaţă pe acţiune reprezintă suma pe care investitorii

sunt pregătiţi să o plătească.

Acţiunile ordinare sunt forma reziduală a proprietăţii, în care drepturile deţinătorilor de asemenea acţiuni asupra câştigurilor şi activelor firmei sunt asigurate numai după ce au fost satisfăcute drepturile celorlalţi creditori. Aceste titluri sunt parte a capitalului permanent, pe termen lung, al firmei, fiind un titlu cu venit variabil, în funcţie de evoluţia firmei.

Drepturile deţinătorilor: – dreptul de a beneficia în mod egal, în funcţie de numărul de

acţiuni deţinute, la plata dividendelor; – dreptul de a împărţi egal, în funcţie de numărul de acţiuni

deţinute, valoarea activelor rămasă după satisfacerea tuturor creditorilor, în caz de lichidare a firmei;

– dreptul de vot; – dreptul de a împărţi în mod proporţional valoarea acţiunilor

vândute. Evaluarea acţiunii ordinare se prezintă în situaţia deţinerii o

anumită perioadă, pentru simplificare şi explicitare să considerăm 1 an. Dacă investitorul estimează că preţul acţiunii (P.I.) va creşte în acest an cu rata r, în condiţiile unui dividend estimat (D.A.), formula de evaluare pentru această perioadă, de determinare a valorii actualizate a acţiunii (V.A.A.), considerând că rata de actualizare este rata de rentabilitate cerută a investiţiei (r.s.), este:

Universitatea Spiru Haret

Page 248: 121360987 Banci Si Credite

248

( )rs

rIPADsr

AEPADAAV+

+×+=

++

=1

1......1

........ (97)

Rata de rentabilitate cerută, r.s., a firmei, reprezintă suma dintre rata curentă a dobânzilor practicate pe piaţă, r.c., şi prima de risc, p.r., a firmei, determinată de situaţia financiară şi economică a acesteia, deci:

r.s.= r.c. + p.r. (143) Un deţinător de acţiuni ordinare este un coproprietar al firmei, iar

venitul său derivă din dividende şi din câştigurile de capital generate de creşterea valorii acţiunilor, având, aşa cum am arătat, un drept asupra profitului rezidual al firmei, în cazul lichidării acesteia, după ce toate celelalte drepturi au fost satisfăcute.

Avantajele acţiunilor ordinare pentru firmă sunt: – dividendele pot fi plătite numai din profiturile disponibile şi,

chiar dacă sunt disponibile profituri, dividendele pot fi diminuate sau neplătite, în timp ce dobânzile datorate la împrumuturi sunt plătite indiferent de profituri;

– capitalul social (acţionar) nu poate fi, de regulă, răscumpărat, astfel încât capitalul pe termen lung este la dispoziţia firmei, care nu oferă câştiguri acţionarilor când condiţiile de activitate sunt defavorabile.

Dezavantajele pentru firmă sunt: – dividendele sunt cheltuieli nedeductibile fiscal, pe când dobânda

este deductibilă fiscal; – dacă o nouă emisiune de acţiuni ordinare este realizată, puterea

de decizie a acţionarilor iniţiali nu poate fi afectată, aceştia putând achiziţiona cu prioritate noile acţiuni.

Acţiunile preferenţiale oferă acţionarilor posibilitatea de a primi dividende din profiturile disponibile, ca sumă fixă pe acţiune, fiind o sursă de finanţare intermediară, între obligaţiuni şi acţiunile ordinare. Datorită creşterii ratelor de fiscalizare ale firmelor, finanţarea prin aceste titluri a scăzut în popularitate, deoarece dividendele nu pot, de regulă, să fie deduse din venit în scopul impozitării venitului, pe când plăţile cu dobânda sunt deductibile fiscal.

Caracteristicile principale ale acestor acţiuni sunt: – preţul de vânzare sau de emisiune este preţul pe acţiune la care

aceste acţiuni sunt vândute publicului;

Universitatea Spiru Haret

Page 249: 121360987 Banci Si Credite

249

– valoarea pară (nominală) a acţiunii reprezintă valoarea stabilită de firma emitentă, care poate diferi de preţul de vânzare;

– cumularea plăţilor evidenţiază faptul că, dacă o firmă nu poate plăti dividende la aceste acţiuni, ea nu va plăti dividende la acţiunile ordinare până nu plăteşte la cele preferenţiale;

– nonparticiparea afirmă că dividendele rămân constante, chiar dacă profitul firmei creşte;

– maturitatea este perpetuă, datorită faptului că aceste acţiuni fac parte din capitalul propriu al firmei, totuşi, unele acţiuni pot fi retrase după o anumită perioadă de timp, stabilită cu investitorii;

– răscumpărarea, ca opţiune la emisiune, se face la un preţ specificat;

– nu dă drept de vot, cu excepţii prevăzute prin proceduri speciale. Investitorii care cumpără acţiuni de la firmă, la emisiune, le pot

vinde pe pieţele secundare (burse de valori), vânzarea permiţând în continuare schimbarea deţinătorilor în funcţie de oportunităţile acestora pe piaţă.

Companiile de utilităţi şi firmele cu capital intensiv sunt cei mai obişnuiţi emitenţi de acţiuni preferenţiale.

În cazul lichidării firmei, deţinătorii unor astfel de acţiuni sunt plasaţi înaintea deţinătorilor de acţiuni ordinare, însă în urma creditorilor.

Principalul avantaj al acţiunilor preferenţiale rezidă în faptul că plăţile dividendelor sunt mai flexibile decât plăţile dobânzilor la împrumuturi, iar principalul dezavantaj constă în costurile mai înalte decât în cazul datoriilor pe termen lung, de circa două ori.

În afară de titlurile de finanţare pe termen lung prezentate, o firmă are la dispoziţie încă două forme de finanţare, şi anume:

Titlurile convertibile, care sunt titluri cu venit fix, precum o obligaţiune negarantată sau o acţiune preferenţială, şi care pot fi schimbate în acţiuni ordinare, la opţiunea deţinătorului.

Valoarea conversiei (V.C.) este definită ca produsul dintre preţul acţiunii ordinare (P.A.O.) şi rata de conversie (numărul de acţiuni ordinare schimbate pe un titlu convertibil).

Warranturile, care reprezintă opţiuni de a cumpăra acţiuni ordinare la o firmă, la un preţ determinat, într-o perioadă de timp specificată. În

Universitatea Spiru Haret

Page 250: 121360987 Banci Si Credite

250

mod obişnuit, warranturile sunt vândute investitorilor ca parte a unei unităţi, ce cuprinde titlul cu venit fix care are ataşat warrantul.

Emisiunea convertibilelor şi warranturilor uşurează vânzarea de către firmă a titlurilor cu venit fix, în special în perioadele monetare încordate.

Orice firmă doreşte să-şi majoreze capitalul cu costuri minime, şi cu cât mai mare este raportul dintre capitalul împrumutat şi capitalul propriu, cu atât mai mare este costul îndatorării. Într-o asemenea interpretare, firmele puternic îndatorate pot avea costurile de capital mai mici decât firmele mai puţin îndatorate, deoarece costul finanţării datoriei, fiind deductibil fiscal, este, de regulă, sub costul capitalului propriu. Totuşi, dacă îndatorarea creşte dincolo de un anumit nivel, firmele sunt considerate ca fiind mai riscante, datorită serviciului datoriei; de aceea, furnizorii de fonduri de datorie şi de capital aşteaptă un venit mai mare de la o firmă puternic îndatorată, pentru a compensa riscurile mai mari.

Există o problemă mai complexă în adoptarea deciziei cu privire la structura capitalului firmei, şi anume aceea că trebuie să se opteze între utilizarea de fonduri ieftine şi evitarea instabilităţii financiare care poate decurge dintr-o rată excesiv de înaltă a îndatorării.

5. Natura riscului ratei dobânzii

5.1. Riscul de rată a dobânzii în creditarea firmelor

O firmă se poate împrumuta la rate fixe sau flotante, deşi facilităţile cu rată fixă nu sunt totdeauna disponibile pentru firmele mai mici. În plus, o firmă mare se poate împrumuta la rate fixe şi poate aranja să le schimbe în rate flotante printr-un swap de rată a dobânzii sau firma poate folosi un swap pentru a obţine un rezultat opus, dacă împrumută la rate flotante şi schimbă în rate fixe.

Factorii care influenţează alegerea între rata fixă şi rata flotantă sunt: aşteptările unor mişcări ale ratei viitoare a dobânzii pe perioada împrumutului; nivelul curent al ratelor fixe ale dobânzii; limita ratei de bază sau a ratei Băncii centrale.

Riscurile cu care se confruntă firma în cazul ratelor variabile sunt: nivelul de care rata dobânzii este legată, de exemplu rata directoare, care dacă va creşte poate genera creşterea costului serviciilor bancare pentru

Universitatea Spiru Haret

Page 251: 121360987 Banci Si Credite

251

firmă; creşterea generală a ratelor dobânzii poate determina, în cazul ratelor variabile, un dezavantaj competitiv pentru firmă.

În cazul ratelor fixe, riscul pentru firmă apare în cazul unei căderi a ratei pieţei, firma plătind o rată a dobânzii fixă necompetitivă, firmele care au angajat rate variabile de dobândă obţinând un avantaj competitiv.

Băncile se confruntă cu riscuri de rată opuse celor ale firmelor. Când împrumuturile sunt la rate variabile, băncile pierd în cazul scăderii generale a ratelor, iar în cazul ratelor fixe, băncile pierd dacă ratele înregistrează o creştere generală. Desigur, asemenea pierderi pot fi atenuate dacă băncile majorează fondurile (precum depozitele), care corespund scadenţelor şi ratelor (fixe sau flotante) ale împrumuturilor.

5.2. Acoperirea riscului de rată a dobânzii

Există câteva tehnici prin care expunerile la riscul de rată a dobânzii pot fi acoperite şi unele dintre aceste tehnici schimbă în fapt împrumutul cu rată fixă în împrumut cu rată variabilă.

Principalele tehnici de acoperire a riscului de rată a dobânzii sunt:

a. Aranjamente forward (la o rată viitoare) Tehnica implică fixarea anticipată a unei rate pentru o perioadă

determinată şi independent de suma împrumutată. Astfel, o firmă cu un împrumut restant, a cărui rată poate varia în viitor, se acoperă împotriva unei posibile creşteri a ratei de piaţă peste un anumit nivel printr-un astfel de aranjament: dacă rata pieţei creşte peste acest nivel, banca ce are un asemenea aranjament (contract) va acoperi firmei excesul plăţilor cu dobânda, iar dacă rata pieţei va cădea sub acest nivel, firma va plăti diferenţa dintre rata actuală şi rata convenită cu banca.

b. Opţiuni cu rata dobânzii O opţiune cu rata dobânzii poate fi un drept, însă nu o obligaţie, de

a împrumuta sau a depozita o sumă determinată la un set de rate ale dobânzii (rate de exercitare) pentru o perioadă stabilită, care începe la un moment viitor cunoscut. Firma va plăti o primă băncii pentru acest drept, iar la expirarea perioadei opţiunii, firma va decide dacă îşi va realiza acest drept, de a împrumuta la rata de exercitare a opţiunii.

Un avantaj al opţiunii rezidă în aceea că, dacă împrumutul nu este în fapt solicitat, opţiunea poate fi revândută băncii în caz că ratele

Universitatea Spiru Haret

Page 252: 121360987 Banci Si Credite

252

dobânzii au crescut la expirarea perioadei. Astfel, se poate spune că o opţiune are o valoare intrinsecă, deoarece dreptul de a împrumuta la rate de piaţă curente mai mici trebuie să implice un cost.

c. Swaps cu ratele dobânzii Această tehnică se utilizează când două firme se împrumută în mod

independent cu aceeaşi sumă şi cu aceeaşi scadenţă, însă o firmă se împrumută la rată fixă şi cealaltă la rată variabilă, cele două firme schimbând apoi angajamentele serviciului datoriei asociate. De regulă, această tehnică de acoperire este utilizată de firmele mici, care nu pot angaja direct împrumuturi la rată fixă, firma plătind o taxă firmei mari care a acceptat swapul. În vederea diminuării expunerii la riscul de rată, tehnica este operaţionalizată prin intermediul unei bănci care garantează îndeplinirea obligaţiilor de către cei doi parteneri, banca percepând o taxă pentru îndeplinirea acestui rol.

d. Contracte futures (cu livrare viitoare) Această tehnică reprezintă un aranjament de a cumpăra şi vinde o

sumă standard dintr-un instrument financiar determinat la o dată viitoare şi la un preţ stabilit. Preţurile contractelor, ale instrumentelor de acoperire, sunt determinate de cerere şi ofertă, acestea fiind influenţate de nivelul general al ratelor dobânzii. Dacă ratele cresc până la data primirii împrumutului, costul cu dobânda al acelui împrumut va fi mai mare decât ar fi fost în cazul când rata dobânzii ar fi fost fixă pentru aceeaşi perioadă pentru care a fost vândut contractul.

Firma îşi poate anula obligaţiile din contract prin cumpărarea aceluiaşi număr de contracte la un preţ mai mic, această operaţiune compensând costurile suplimentare cu dobânda.

Dacă ratele dobânzii scad, în perioada când împrumutul trebuie primit, costurile mai mici ale împrumutului vor fi compensate de pierderea înregistrată din contractele futures (preţul contractelor va creşte în momentul când firma îşi va răscumpăra contractele).

Nu este posibil de a cumpăra un număr de contracte futures de rată a dobânzii, care să corespundă exact potenţialului costurilor suplimentare cu dobânda, dacă ratele cresc, deoarece contractele sunt standardizate ca sumă şi scadenţă.

Universitatea Spiru Haret

Page 253: 121360987 Banci Si Credite

253

e. Plafoane ale ratei dobânzii Aceste instrumente reprezintă limite superioare sau inferioare, dar

şi un culoar delimitat de aceste limite, acoperind riscul neîncadrării ratei variabile a dobânzii între aceste limite, în perioada împrumutului. De exemplu, plafonul superior permite celui împrumutat, firmei, să beneficieze de scăderea ratei dobânzii sub plafonul maxim, putând însă reclama vânzătorului contractului, adică băncii, orice depăşire a ratei peste plafonul maxim, conferind cumpărătorului posibilitatea de a plăti cea mai scăzută rată de pe piaţă, costul fiind limitat pentru cumpărător la prima pe care o plăteşte vânzătorului .

Situaţia este inversă în cazul plafonului minim, aceasta garantând cumpărătorului o rată minimă a dobânzii, cumpărătorul realizând un hading (acoperire) contra scăderii ratei dobânzii

Contractul tip culoar este o combinaţie a plafonului minim şi a celui maxim şi poate fi cumpărat de către firmă dacă doreşte să se protejeze împotriva evoluţiei ratei dobânzii dincolo de cele două plafoane, aceasta fiind dispusă să renunţe din câştigul posibil prin scăderea ratei dobânzii sub nivelul minim, în schimbul unei prime mai mici pentru plafonul maxim.

SUMARUL CAPITOLULUI

Sectorul corporatist, al firmelor, datorită fluctuaţiilor ciclice ale activităţii, se constituie fie în consumator, fie în furnizor de fonduri, de lichidităţi, activele şi datoriile financiare ale acestui sector influenţând esenţial configuraţia, dimensiunile şi funcţionarea sistemului financiar, în particular ale sistemului bancar.

Finanţarea firmei este realizată din fonduri interne, constituite din lichidităţi, generate prin activitatea firmei, şi fonduri externe pe termen scurt, mediu şi lung, o componentă esenţială a fondurilor externe constituind-o creditele bancare.

Creditarea firmelor presupune costuri şi generează venituri pentru bancă, veniturile cuprinzând atât dobânzile percepute de către bancă, cât şi taxele şi comisioanele aferente serviciilor asociate împrumutului, precum şi veniturile nete determinate din eventualele depozite constituite de către firme în conturi bancare, ca o condiţie a acordării împrumutului.

Universitatea Spiru Haret

Page 254: 121360987 Banci Si Credite

254

Evaluarea împrumutului presupune determinarea ratei minime a dobânzii, acceptată de către bancă, şi a randamentului împrumutului, care evidenţiază profitabilitatea relaţiei de credit a băncii cu firma.

Creditarea exploatării firmei, a procesului de producţie şi a celui de comercializare reprezintă o creditare pe termen scurt, utilizând instrumente de credit, precum: creditele bancare, care pot fi credite în sumă unică, linii de credit şi credite reînnoibile; creditele comerciale, utilizând biletele la ordin şi cambiile; facilităţile de creditare, de rată şi de cont curent; creditele de acceptare sau acceptele bancare, biletele la ordin negociabile, împrumuturile pe creanţe, utilizate în calitate de colateral, precum şi cheltuielile angajate şi veniturile datorate, acestea constituind surse spontane de finanţare generate în relaţiile firmei cu partenerii.

Pentru a-şi dezvolta activitatea, firma trebuie să investească în echipamente, în active fixe, finanţarea acestor investiţii realizându-se prin împrumuturi pe termen lung, care se pot realiza fie direct, apelând de regulă la credite la termen, fie pe pieţele de capital, prin emisiunea de titluri financiare, de natura valorilor mobiliare, a obligaţiunilor şi a acţiunilor.

O formă specifică de finanţare o reprezintă leasingul, închirierea, pentru o perioadă determinată, a activului, cu posibilitatea achiziţionării acestuia de către utilizator la sfârşitul perioadei de leasing, acesta putând fi operaţional, financiar şi pe datorie.

Majorarea capitalului propriu prin finanţare externă se realizează prin emisiunea de acţiuni, care reprezintă titluri de proprietate indivizibilă asupra averii firmei, acestea fiind ordinare, care oferă deţinătorilor un venit anual variabil, numit dividend, în funcţie de profitul firmei şi de decizia de repartizare a acestuia, şi preferenţiale, care oferă un venit fix, indiferent de rezultatele financiare ale firmei.

Titlurile convertibile şi waranturile reprezintă instrumente de finanţare a capitalului care permit transformarea obligaţiunilor în acţiuni ordinare sau opţiuni de a cumpăra, în anumite condiţii, acţiuni ordinare emise de către firmă.

Creditarea firmelor este supusă riscului de rată a dobânzii, în funcţie de caracterul dobânzii practicate, fixe sau variabile, de sensul modificării ratelor de piaţă ale dobânzii şi de poziţia agentului economic, de creditor sau debitor.

Universitatea Spiru Haret

Page 255: 121360987 Banci Si Credite

255

Acoperirea riscului de rată se poate realiza prin utilizarea instrumentelor derivative, care, de regulă, schimbă, între partenerii relaţiei de credit, împrumuturi cu rată fixă în împrumuturi cu rată variabilă, asigurându-se acoperirea reciprocă a posibilelor pierderi, dar şi diminuarea eventualelor câştiguri potenţiale, riscul de rată distribuindu-se reciproc. Instrumente de acoperire sunt contractele la termen, de tip futures şi forward, swapul de rată şi opţiunile cu rată a dobânzii, precum şi plafonarea ratelor dobânzii, în particular prin contractul tip culoar de fluctuare a ratei.

TERMENI-CHEIE

Activ financiar Activ financiar net Acţiune Acţiune ordinară Acţiune preferenţială Bilet la ordin negociabil Cambie Capital propriu Colateral Contract la termen Costul finanţării împrumutului Credit bancar Credit comercial Credit de exploatare Credit la termen Credit pentru investiţii Credit reînnoibil Datorie financiară Discont Facilitate de cont curent Factorizare Finanţarea împrumutului Împrumut pe creanţe Împrumut obligatarLeasing Linie de credit Obligaţiune Principal Randamentul împrumutului Randamentul la scadenţă Rating Securizarea creditelor Sindicalizarea împrumutului Sold de compensare Titlu convertibil Valoare de randament

Universitatea Spiru Haret

Page 256: 121360987 Banci Si Credite

256

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

• Enumeraţi principalele surse de fonduri ale firmei. • Interpretaţi semnificaţia economică a faptului că sectorul corpo-

ratist înregistrează, de regulă, datorii financiare nete. • Din punctual de vedere al ciclului activităţii, nevoile de fonduri ale

firmei îmbracă următoarele forme: circulante, fixe, permanente, de capital, fluctuante. Precizaţi formele specifice ciclului de activitate al firmei.

• Prezentaţi principalele forme de securizare a creditelor acordate firmelor.

• Prezentaţi modul de calcul al costului suportat de către cumpărător în cazul renunţării la discontul acceptat în cazul creditului comercial.

• Instrumente de creditare a exploatării firmei sunt următoarele: creditele comerciale, creditele de acceptare, facilităţile de cont curent, leasingul, veniturile datorate, creditele pe creanţe, creditul obligatar. Precizaţi care dintre instrumentele de credit nu aparţin creditării exploatării.

• Biletele la ordin negociabile au următoarele caracteristici: sunt garantate, sunt tranzacţionate pe piaţă, preţul de ofertă este sub valoarea nominală, ocolesc intermedierea financiară, presupun emisiunea relativ regulată, nu sunt o sursă de finanţare de încredere. Precizaţi care caracteristici nu sunt corecte.

• Precizaţi deosebirea esenţială dintre gajare şi factorizare în cazul împrumutului pe creanţe.

• Precizaţi deosebirea esenţială dintre creditul reînnoibil şi linia de credit, în cazul creditului bancar acordat firmelor.

• Care dintre tipurile de leasing poate genera vânzarea urmată de închiriere?

• Acţiunile prezintă următoarele valori: valoarea de piaţă, valoarea de risc, valoarea de randament, valoarea contabilă, valoarea actualizată. Care valori prezentate sunt corecte?

• Ce se întâmplă cu veniturile din dobânzi ale unei bănci care practică rate fixe, în condiţiile diminuării ratelor de piaţă ale dobânzii?

• Ce se întâmplă cu costul cu dobânda aferentă unui împrumut cu rată variabilă a dobânzii, acoperit prin contract futures, în cazul când dobânzile cresc, comparativ cu situaţia când rata ar fi fost fixă?

Universitatea Spiru Haret

Page 257: 121360987 Banci Si Credite

257

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiilor bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2003.

Halpern Paul ş.a., Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

Horvitz Paul M., Monetary policy and the financial system, Prentice-Hall, Inc. USA, 1979.

Johnson Frank P., Johnson Richard D., Bank management, American Bankers Asociation, 1989.

Masson Jacques, Creditele bancare pentru întreprinderi, Editura RAO, Bucureşti, 1994.

Universitatea Spiru Haret

Page 258: 121360987 Banci Si Credite

258

VII. ADMINISTRAREA CREDITELOR SCOPUL CAPITOLULUI constă în prezentarea elementelor esenţiale ale administrării

creditelor, evidenţierea rolului ofiţerului de credite şi explicarea conţinutului managementului orientat spre controlul pierderilor din credite.

Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate URMĂTOARELE OBIECTIVE: 1 Cunoaşterea aspectelor determinante ale alocării portofoliului de credite şi a impactului

ciclului de afaceri asupra constituirii portofoliului. 2 Explicarea elementelor politicii de credit. 3 Înţelegerea fazelor procesului de creditare, a specificului acestuia pe tipuri de credite şi

a conţinutului funcţiilor de susţinere a acestuia. 4 Evidenţierea şi analiza managementului pierderilor din credite şi a conţinutului

revizuirii creditelor. 5 Înţelegerea evaluării proporţiei pierderilor din credite şi a procedurii de evaluare.

INTRODUCERE

Performanţele băncii depind în mod esenţial de modul de administrare a creditelor, de modul de selectare a clienţilor şi de promovarea eficientă a produselor bancare, o administrare adecvată a creditelor contribuind determinant la diminuarea pierderilor din credite, aceste pierderi fiind adesea factorul decisiv de problematizare a activităţii băncilor.

Pentru administrarea băncii, importante sunt organizarea acesteia, modul de delimitare şi responsabilizare cu atribuţii de administrare a diferitelor compartimente şi componente ale băncii, calitatea şi pregătirea ofiţerilor de credite şi, de asemenea, modul de combinare şi complementare a tehnicilor şi instrumentelor de selec-tare, analiză, evaluare, gestiune, urmărire şi colectare a creditelor.

1. Elementele administrării creditului

Administrarea portofoliului de împrumuturi poate fi împărţită pe funcţiile specifice ale managementului:

1 planificarea implică luarea în considerare a riscurilor şi veni-turilor împrumutului, determină obiectivele privind profitul şi alocarea activelor de împrumuturi pe portofolii de împrumuturi comerciale, de consum şi ipotecare;

2 organizarea asigură activizarea obiectivelor şi scopurilor planificate prin definirea politicilor şi proceselor, care includ stabilirea funcţiilor suport şi diseminarea serviciilor în cadrul structurii organizaţionale;

3 controlul reprezintă procesul de monitorizare şi de ajustare a împrumutului, pentru a menţine performanţele şi a fi atinse obiectivele privind profitul.

Împrumuturile implică riscuri referitoare la neplată şi la rata dobânzii. Evaluarea riscului de neplată se face prin analiza valorii creditului pentru cel împrumutat, a

capacităţii de rambursare a creditului de către acesta. Evaluarea riscului de rată a dobânzii ia în considerare: schimbările în nivelul ratei dobânzii

în perioada de viaţă a împrumutului; dependenţa riscului de sursele de fonduri disponibile care să asigure continuarea rambursării împrumutului la rate ale dobânzii profitabile pentru bancă.

Universitatea Spiru Haret

Page 259: 121360987 Banci Si Credite

259

Evaluarea împrumutului trebuie să fie flexibilă, pentru a asigura venituri adecvate, în acest scop luând în considerare costul fondurilor, riscurile de neplată, costurile asociate cu constituirea şi procesarea împrumutului.

Riscul de portofoliu este riscul determinat de superconcentrarea într-un portofoliu particular, care poate conduce la probleme de neplată în eventualitatea că un anumit segment al economiei se confruntă cu dificultăţi specifice. Minimizarea acestui risc presupune o lichidare în ordine a împrumuturilor şi înlocuirea acestora cu împrumuturi noi, mai sigure şi profitabile.

Limitarea riscului de portofoliu include următoarele alternative: 1 limitarea dimensiunii împrumuturilor pe tipuri de împrumutaţi; 2 restricţionarea creditului pe industrii, spaţii geografice sau tipuri de împrumutaţi, pentru

a evita concentrarea exagerată; 3 utilizarea împrumuturilor participative, pentru a reduce dimensiunea şi concentrarea

băncilor pe anumiţi împrumutaţi; 4 inducerea diversificării participărilor la împrumut prin cumpă-rarea acestora.

2. Alegerea portofoliului de credite

Deciziile implicate în alocarea fondurilor pe portofolii specifice iau în considerare factori precum capacitatea de a administra tipurile diferite de împrumuturi solicitate şi de a efectua operaţiile activităţilor suport specifice împrumuturilor.

Alte decizii includ identificarea pieţei împrumuturilor specifice, rezultatele împrumutului în condiţii de riscuri acceptabile, capacităţile personalului, evaluarea, sursele fondurilor, ratele de lichiditate a portofoliului, profitul general şi specific pe activităţi.

Toţi aceşti factori devin componente ale planificării creditelor, fiind incorporaţi în politica formală a creditării, diversitatea şi specificitatea acestor factori fundamentând strategiile creditării, strategii care depind totodată de fondurile disponibile, sistemele suport, experienţa băncii. Înţelegerea mediului sectorial, regional şi general economic în care acţionează solicitantul împrumutului, a condiţiilor viitoare ale rambursării are o importanţă deosebită şi, în acest sens, înţelegerea legăturii dintre faza ciclului de afaceri şi impactul acestuia asupra pieţelor de consum orientate joacă un rol important în determinarea accentului care poate fi pus pe restrângerea sau expansiunea unui portofoliu specific. De exemplu, în perioadele de expansiune a economiei, cererile de împrumuturi se distribuie relativ similar pe tipuri de împrumuturi, însă variaţia semnificativă a duratei diferitelor faze ale ciclului de afaceri produce efecte de decalaj între cererile de împrumuturi pe tipuri ale acestora: de afaceri, de consum, ipotecare.

2.1. Legătura dintre credit şi ciclul de afaceri

În cazul creditelor comerciale, de afaceri, în funcţie de faza ciclului de afaceri (recesiune, redresare şi expansiune, avânt, cădere), pot fi formulate unele întrebări pentru determinarea riscurilor asociate acordării împrumutului în faze diferite ale ciclului de afaceri, precum:

1 În ce fază a ciclului ne găsim şi cum se plasează împrumutatul în această fază? 2 Afacerea celui împrumutat este corelată cu ciclul de afaceri sau impactul acestuia este

inerent, independent de împrumutat? Corelarea este nemijlocită sau decalată? 3 Care este durata ciclului industriei şi în ce fază ne găsim? Există capacităţi excedentare?

Activitatea industriei este în scădere? 4 Se află cel împrumutat într-o afacere în avânt sau în cădere? 5 Care este activitatea principală a celui împrumutat şi cum este corelată aceasta cu ciclul

industriei? 6 Funcţia realizată de către cel împrumutat în cadrul industriei îi generează acestuia

pierderi sau câştiguri? 7 Este prevăzută consolidarea probabilă a industriei?

Universitatea Spiru Haret

Page 260: 121360987 Banci Si Credite

260

8 Care sunt caracteristicile riscurilor distincte pentru fiecare segment al afacerii celui împrumutat? La ce se poate aştepta acesta?

9 În ce fază a ciclului de afaceri va fi puternic afectat cel împru-mutat? Cum vor fi afectate performanţele acestuia?

10 Care este experienţa trecută a celui împrumutat de a depăşi recesiunea? Înţelegerea tendinţei şi duratei evenimentelor economice este importantă pentru

determinarea modului în care banca şi clientul se plasează faţă de ciclul de afaceri. Pot fi evidenţiate unele comportamente ale băncii în funcţie de faza ciclului de afaceri, şi

anume: 1 recesiune, şomaj şi capacităţi nefolosite: refacerea lichidităţii; exces de lichiditate care

erodează evaluarea; precauţie la calitatea creditelor şi garantarea adecvată a acestora; 2 redresare şi expansiune, stimularea cheltuielilor de consum: volumul creditelor creşte,

în ciuda excesului de lichiditate a băncilor; competiţia intensă împinge băncile spre afaceri problematice; ratele dobânzii cresc şi clienţii se adresează mai degrabă pieţei obligaţiunilor;

3 avânt, accelerarea inflaţiei dincolo de rata potenţială de creştere a economiei: cresc sumele împrumutate comparativ cu creşterea cash-flow-ului; oferta de lichiditate a băncilor este aceea care menţine firmele în afaceri; se diminuează capacitatea de evaluare a calităţii creditelor; dependenţa cash-flow-ului de capacitatea de colectare; creşte puternic cererea de fonduri pe termen scurt; împrumuturi pentru creşterea cheltuielilor de capital şi inflamarea spre sfârşitul ciclului; creşte volumul împrumuturilor; băncile tind să devină mandatari pe pieţele datoriilor pe termen lung şi ale acţiunilor; băncile prudente sunt mai atente în acordarea creditelor, evitând expunerea la riscurile posibile ale clienţilor cu probleme;

4 cădere: politică monetară restrictivă, restrângerea creşterii rezervelor băncilor, în condiţii de inflaţie cresc preocupările băncilor pentru alocarea creditului: grijă şi selectivitate în extinderea noilor credite; alocarea formală (reglementată) a fondurilor; necesitatea stabilirii anticipate a clienţilor afacerilor pentru a asigura comercializarea bunurilor; descurajarea împrumuturilor pentru activităţi financiare pure, speculaţii, utilizarea în exterior a economisirii interne, diminuarea cheltuielilor care pot fi amânate; mai puţină flexibilitate pentru amânări sau perioade de graţie şi flexibilitate mai mare pentru rambursări; creşterea ratelor dobânzii şi expansiunea plăţilor cu „bani gheaţă”.

2.2. Determinarea cerinţelor clientului

Alocarea portofoliului implică, de asemenea, evaluarea scopurilor pentru care împrumuturile sunt solicitate, pentru a determina cum aceste scopuri corespund obiectivelor generale ale băncii şi ce implicaţii sunt în termenii scadenţei împrumuturilor, finanţarea putând fi realizată pentru credite pe termen scurt, mediu şi lung sau de capital.

În acest sens, se ia în considerare gapul dintre active şi datorii în funcţie de rata dobânzii şi scadenţă, astfel că, de exemplu, o bancă poate stabili că împrumuturile pentru o anumită destinaţie pot determina cerinţe de finanţare pe termen lung, dacă banca acceptă riscuri.

Determinarea scadenţei şi a implicaţiilor finanţării pentru creditele comerciale reprezintă o problemă specială şi, în acest sens, împrumuturile respective sunt grupate în cele două tipuri de bază:

1 credite de exploatare, pe termen scurt, sub 1 an; 2 credite pe termen lung, pentru finanţarea investiţiilor în echipa-mente, cu scadenţe peste

1 an. Băncile mari folosesc leasingul, contractul de închiriere, pentru a finanţa firmele, ele

servind ca alternativă a împrumuturilor pe termen lung.

2.3. Finanţarea portofoliului Universitatea Spiru Haret

Page 261: 121360987 Banci Si Credite

261

Deşi există multe aspecte ale administrării creditelor, o problemă critică o constituie coordonarea surselor fondurilor cu cererea de împrumuturi. Portofoliul generează fonduri din plata dobânzilor şi rambursarea principalului, care pot fi reutilizate pentru acordarea altor împrumuturi, sau alte active generatoare de câştig. Caracteristicile portofoliului general determină fondurile care se vor reîntoarce în bancă în anumite perioade; de regulă, împrumuturile pe termen scurt vor genera intrări de fonduri care pot fi reutilizate.

Managementul trebuie să planifice finanţarea cererii de împrumuturi noi care apar din noi cereri de împrumuturi şi din diminuarea angajamentelor, a liniilor de credit (împrumuturi aprobate care vor fi utilizate în viitor de către client). Managementul trebuie să prevadă procentul liniilor de credit (de angajare de credite) care vor fi utilizate într-o perioadă dată şi să disponibilizeze fondurile necesare pentru aceste cereri, să determine impactul lor asupra ratelor dobânzii şi profitului. Cererea de împrumuturi şi de utilizare a liniilor de credit urmează adesea un model ciclic; de exemplu, la sfârşitul perioadei de expansiune, cererea creşte pentru împrumuturi pe termen scurt în scopul finanţării stocurilor, banca alocând un procent mare din liniile de credit în acest punct al ciclului.

De regulă, împrumuturile comerciale pe termen scurt se vor baza pe surse cu scadenţe similare, iar împrumuturile de consum şi ipotecare vor fi finanţate din surse pe termen lung în perioadele de relativă stabilitate a ratelor dobânzii. În perioadele de volatilitate a ratelor dobânzii, totuşi, este necesară o prudenţă mai mare pentru stabilirea ratelor mai ridicate la împrumuturile cu scadenţe mai mari.

Stabilirea anuală a obiectivelor portofoliului include precizarea valorilor-ţintă pentru fiecare împrumut din portofoliu, promovarea anumitor tipuri specifice de împrumuturi, evaluarea cerinţelor cu privire la profit etc., aceste obiective fiind comunicate prin planuri (programe) şi prin implementarea politicilor de credit.

3. Politicile de credit

Scopurile unei politici de credit sunt: 1 să asigure acceptarea şi respectarea de către personalul implicat în activitatea de

creditare a obiectivelor şi politicilor băncii referitoare la portofoliul de împrumuturi; 2 să pregătească personalul necesar conform standardelor în care acesta va opera. Politica de creditare elaborată formal, în scris, are avantajul că determină managementul să

identifice şi să formuleze în mod clar politicile referitoare la împrumuturi, fiind esenţială pentru băncile mari, personalul de creditare trebuind să înţeleagă această politică, specificarea cât mai exactă şi clară a acesteia constituind cea mai bună cale pentru acceptarea şi realizarea eficientă a operaţiunilor de creditare.

Argumentele pentru necesitatea unei politici scrise la nivelul băncii constau în faptul că astfel sunt clar definite tipurile de împrumuturi acceptabile, acordurile serviciale, politicile de evaluare, autorizarea împrumutului, responsabilitatea personalului de creditare de a aplica politica formală.

3.1. Elementele majore

Elementele majore ale unei politici formale de creditare pot fi grupate în următoarele categorii:

1 stabilirea obiectivelor politicii de creditare, inclusiv corelarea politicii de creditare cu aceste obiective;

2 organizarea funcţiei de creditare, identificându-se departamen-tele responsabile pentru administrarea diferitelor tipuri de împrumuturi şi responsabilităţile personalului din departament, fiind specificat comitetul de credit şi fiind delimitată autoritatea ofiţerului de credit;

3 standardele de credit, conţinând standarde generale, referitoare la toate tipurile de împrumuturi (relaţiile dintre depozitele constituite şi împrumuturi, politica referitoare la

Universitatea Spiru Haret

Page 262: 121360987 Banci Si Credite

262

angajamentele, linii, de credite etc.), standarde specifice diferitelor tipuri de împrumuturi, precum şi instrucţiuni privind serviciile de credit, personalul acceptat să administreze credite etc.;

4 probleme referitoare la realizarea creditelor, cuprinzând ele-mentele de bază ale politicii de colectare, proceduri pentru transmiterea decontărilor către departamentele speciale de colectare etc.;

5 procesul de analiză şi evaluare a împrumutului, cuprinzând specificaţii cu privire la responsabilităţile funcţiei de analiză a creditelor, sistemul de evaluare utilizat pentru evaluarea clienţilor, vizând calitatea creditelor individuale şi caracteristicile portofoliului de împrumuturi al diferitelor departamente în spaţiul geografic;

6 apendix, cuprinzând definiţiile termenilor utilizaţi, precum şi exemple referitoare la orice formular utilizat în procesul de creditare împreună cu instrucţiunile de completare a formularelor.

3.2. Elemente suplimentare

În plus, pot fi luate în considerare următoarele elemente supli-mentare pentru elaborarea unei politici de credit complete, elemente diferenţiate de la bancă la bancă:

1 consideraţii privind legislaţia, reglementări privind limitări şi constrângeri; 2 delegarea de autoritate, privind sfera de responsabilitate a angajaţilor; 3 tipuri de extensiune a creditelor, ce tipuri de credite sunt sau nu acceptate; 4 stabilirea preţurilor, pe categorii de produse şi servicii bancare, uniformizarea acestora

în cadrul aceleiaşi pieţe, ca ghid pentru determi-narea ratelor şi taxelor; 5 mărimea pieţei, în funcţie de dimensiunea şi sofisticarea organi-zării proprii, abilităţile

de a oferi servicii clienţilor, capacitatea de a accepta riscuri etc.; 6 procedurile de garantare a creditelor, care pot fi prezentate într-un manual separat,

specifice fiecărui tip de credite şi fiecărei categorii de rată. Pentru stabilirea prevederilor cu privire la aprobarea împrumuturilor, sunt necesare

următoarele specificaţii: o definirea creditelor garantate şi negarantate; o definirea datoriei totale a clientului, pentru a proteja banca împotriva extinderii creditului

acordat aceluiaşi client de către aceeaşi filială, sucursală sau de către acelaşi ofiţer de credit; o instituirea comitetelor de credite, care vizează structura acestora, procedurile de vot şi

volumele maxime de credite ce pot fi aprobate, care pot diferi pe tipuri de credite; o stabilirea autorizărilor combinate, prin care anumite persoane pot aproba împreună un

anumit volum de credit; o listarea autorităţilor (competenţelor) individuale, cu nume şi volum de credite, garantate

sau negarantate, pe tipuri de credite. O situaţie separată cu împrumuturile acceptabile şi inacceptabile este importantă, în ea

urmând să se distingă totodată tipurile de credite ilegale şi speculative. În funcţie de experienţa băncii, tipurile de credite care pot fi inacceptabile includ

împrumuturi la termen peste o anumită scadenţă (maturitate), împrumuturi imobiliare pe termen lung nerezidenţiale, credite reînnoibile (revolving), credite altor instituţii financiare.

4. Procesul de creditare 4.1. Cadrul general

Procesul de bază al creditării este prezentat în schema din figura nr. 9.

Universitatea Spiru Haret

Page 263: 121360987 Banci Si Credite

263

Figura nr. 9. Procesul creditării

Fiecare funcţie de bază a creditării are o structură de organizare specifică, datorită, printre altele, diferenţei cu privire la controlul exercitat de către ofiţerii de credit.

Aspectele particulare care diferenţiază creditul comercial de alte tipuri de credite includ iniţierea creditului, administrarea şi operaţiunile legate de credit şi celelalte funcţii de realizare (back-office). Ofiţerul creditului comercial nu este numai administrator al portofoliului de credite, dar ţine şi contabilitatea derulării colectării împrumutului, având relaţii complete cu clientul, incluzând şi funcţia de achiziţionare de depozite.

Ofiţerul intervievează clientul şi obţine informaţii referitoare la situaţia sa financiară, adoptând decizia acordării, respingerii şi determinării clauzelor creditului (scadenţă, garanţii, rate ale dobânzii, colaterale etc.). Ofiţerul de credit este sprijinit de personalul operaţional şi funcţional, prin analize, stabilirea istoriei relaţiilor cu clientul, pregătirea documentelor privind colateralele, colectarea principalului şi a dobânzilor.

Creditul de consum se diferenţiază de cel comercial prin faptul că ofiţerul împrumutului în rate, care iniţiază împrumutul, nu este implicat în colectarea rambursării acestuia. Creditul de consum este mai specializat decât cel comercial, cu activităţi delimitate în compartimente de iniţiere (contractare) a împrumutului, de investigare, de administrare, de realizare a serviciilor, de colectare a plăţilor etc. În plus, creditul de consum implică credite directe, acordate de către bancă, şi credite indirecte, intermediate de către dealeri.

Creditul ipotecar implică, de asemenea, divizarea responsabilităţilor, ofiţerul de credite realizând iniţierea, contractarea creditelor, în timp ce colectarea şi serviciile sunt realizate de către specialişti.

În marile bănci, o funcţie importantă, organizată în cadrul unui departament, este revizuirea creditului, a portofoliilor specifice de credite comerciale, de consum, ipotecare, incluzând: analiza tehnicilor de creditare utilizate de către ofiţerii de credit; ordonarea creditelor în funcţie de riscuri; examinarea concentrării creditelor pe ramuri şi tip de clienţi.

4.2. Procesul creditului comercial

Derularea procesului de creditare a firmelor implică 7 faze, şi anume: a) cererea de credit;

Universitatea Spiru Haret

Page 264: 121360987 Banci Si Credite

264

b) analiza creditului; c) decizia; d) pregătirea documentaţiilor; e) încheierea contractului; f) înregistrarea creditului; g) servicii de credit. 1 cererea de credit, implicând ofiţerul de credite: solicitarea, interviul iniţial şi selectarea,

obţinerea situaţiei financiare şi a cerinţelor clientului; 2 analiza creditului, implicând departamentul de credite: compararea situaţiilor

financiare, verificarea depozitelor şi a istoriei clientului, pregătirea raportului cu recomandări, analiza în comitetul de credit;

3 decizia, implicând ofiţerul de credit: aprobare, respingere, modificare, negocierea condiţiilor, prezentarea recomandărilor, revizuirea probabilă;

4 pregătirea documentaţiilor, implicând departamente funcţionale: pregătirea notelor, contractelor, documentelor privind colateralele, contractele vizând necolaterarele, păstrarea chitanţelor;

5 încheierea contractului, implicând ofiţerul de credite: obţinerea semnăturilor clientului, primirea colateralelor (acţiuni, obligaţiuni, titluri etc.), încasarea sumelor;

6 înregistrarea, implicând departamente funcţionale: pregătirea registrelor, a fişelor de intrări, clasificarea şi codificarea, revederea colateralelor pentru negociere, adaptarea creditului la politicile băncii etc.;

7 servicii şi administrare: 8 implicând departamente funcţionale: pregătirea docu-mentelor de plată a creditului, revizuirea plăţilor, pregătirea dosarelor generale şi auxiliare de înregistrare; 9 implicând ofiţerul de credit: obţinerea periodică a situaţiei financiare a clientului, inspectarea periodică a clientului, revizuirea acordurilor din contractul de credit; 10 implicând departamentul de credit: revizuirea periodică a situaţiilor financiare, testarea încadrării în condiţiile contrac-tului de împrumut; 11 implicând departamentul de analiză a împrumutului: ordonarea riscurilor creditului, revizuirea creditelor pentru încadrarea în politica băncii, în standardele de credit, verificarea abilităţilor ofiţerilor de credite şi pregătire.

La înregistrarea cererii de împrumut, ofiţerul trebuie să obţină maxim de informaţii relevante despre client, referitoare la istoria creditelor anterioare, situaţia împrumuturilor actuale, situaţia financiară, situaţia legală a clientului, situaţia pieţei etc.

Analiza creditului presupune compararea evoluţiei financiare a clientului, pe baza bilanţurilor şi conturilor de rezultate, a altor informaţii suplimentare (de exemplu, situaţia depozitelor), analistul pregătind raportul şi recomandările pentru ofiţerul de credite.

Pe baza recomandărilor analistului, ofiţerul apreciază dacă raportul evidenţiază corect capacitatea de rambursare şi caracterul clientului. În final, ofiţerul are 3 alternative: să respingă cererea, să o aprobe ca atare, să o aprobe cu modificări, în sensul solicitării de colaterale, de garanţii adiţionale etc.

După adoptarea deciziei, ofiţerul de credite notifică cererea şi nego-ciază condiţiile creditului, după care iniţiază aprobarea creditului, prin care se oficializează scadenţa, rata, eşalonarea rambursării, clauzele supli-mentare, indicându-se valoarea colateralelor şi documentele adiţionale.

4.3. Procesul creditului de consum

Creditele de consum sunt împărţite în două operaţii principale – credit direct şi credit indirect (prin dealeri). Procesul creditului de consum este similar celui comercial, diferenţa

Universitatea Spiru Haret

Page 265: 121360987 Banci Si Credite

265

esenţială constând în aceea că ofiţerul de credite este implicat numai în deciziile din prima fază. Procesele subsecvente sunt efectuate de către grupuri specializate, îndeosebi de colectare sau de ajustare.

Ajustările presupun colectori prin telefon, care contactează clienţii pentru a determina motivele nerespectării clauzelor, ceea ce reclamă mai mult personal de contact în procesul de colectare, consumatorii fiind afectaţi de mulţi factori externi, precum şomaj sau probleme familiale, acestea determinând întârzierea plăţilor. În acest sens, departamentul de ajustare este considerat domeniul de pregătire iniţială a ofiţerilor de credit. Ajustorul se familiarizează cu atitudinile consumatorului faţă de obligaţiile de plată şi cu factorii care afectează slujba, profesia, venitul, averea şi datoriile consumatorului.

4.4. Procesul creditului ipotecar

Principala diferenţă dintre creditele ipotecare şi celelalte tipuri de credite constă în colaterale, acestea incluzând evaluarea proprietăţii de către un evaluator extern sau intern. Evaluarea comercială va include valori bazate pe fluxul de venituri din proprietate, creditele pentru locuinţe putând reclama aprobări de la diferite instituţii administrative.

Ofiţerul de credite răspunde de deciziile din prima fază, în funcţie de mărimea băncii încheierea contractului fiind realizată de către ofiţerul de credite sau de un specialist în contractări.

Un tip special de credite este creditul pentru construcţii, în acest caz fiind necesară analiza completă a clientului şi a constructorului, fie de către ofiţerul de credit, fie de către departamentul specializat, evaluându-se proiectul de construcţie, care include planurile şi specificaţiile. După aprobarea împrumutului este stabilit un program cu constructorul pentru evoluţia creditelor restante odată cu progresul construcţiei, inspectarea construcţiei evidenţiind plăţile ce trebuie să fie efectuate către subcontrac-tanţi; după finalizarea plăţilor titlul de proprietate va fi degrevat financiar.

5. Funcţiile de susţinere

5.1. Operaţiunile departamentului de credite

Departamentul de credit comercial este o funcţie de susţinere importantă a băncii, incluzând următoarele activităţi:

1 culegerea informaţiilor financiare despre persoane şi firme; 2 organizarea şi structurarea informaţiei, pentru a facilita analiza şi utilizarea acesteia; 3 analiza informaţiilor colectate, când este nevoie; 4 formularea de recomandări privind creditul pe baza analizelor; 5 furnizarea de informaţii despre credit solicitate de către bănci şi alte instituţii legale. Dosarele de credit constituie o sursă importantă de informaţii pentru ofiţerul de credit,

aceste dosare incluzând: o istoricul clientului, care oferă informaţii referitoare la relaţiile băncii cu clientul, precum

conturile de depozit, creditele specifice solicitate, aprobate şi respinse, modul de rambursare a creditelor primite. Pentru noii clienţi se obţin informaţii din interviuri, de la băncile cu care clientul a avut relaţii şi din alte surse disponibile;

o memorandumul creditului, care conţine informaţii referitoare la orice contact al ofiţerului cu clientul, incluzând volumele creditelor şi scadenţele de rambursare sau reînnoire, sursele de rambursare, utilizarea planificată a fondurilor şi orice alte informaţii ce pot clarifica comportamentul financiar al clientului;

o situaţia financiară, care include tabele cu informaţii financiare despre client, informaţii obţinute de la contabilii clientului şi prelucrate de către analistul de credit, care calculează un set de rate prin care caracterizează performanţele financiare ale clientului;

Universitatea Spiru Haret

Page 266: 121360987 Banci Si Credite

266

o investigaţiile referitoare la credit, care cuprind orice fel de informaţii primite de către bancă de la solicitanţii de credit, aceste informaţii fiind reînnoite periodic. În plus, ofiţerul de credit şi analistul se vor informa dacă utilizarea creditului se realizează într-un mod favorabil asigurării unor relaţii normale de rambursare a creditului.

Termenii împrumutului pot include un acord de creditare, care reprezintă o formulare scrisă a condiţiilor de performanţă cerute clientului pentru aprobarea creditului, incluzând dosarul de credit, în anumite cazuri fiind necesară şi garantarea de către anumite agenţii. Condiţiile acestui acord sunt revizuite periodic, multe bănci stabilind un program de revizuire periodică a creditului şi de obţinere a situaţiilor financiare curente.

Dosarele de credit în cazul creditelor ipotecare şi de consum sunt păstrate de către departamentele specializate, aceste dosare conţinând cererea de credit, verificările creditului, alte documente de susţinere, aceste dosare fiind mai puţin extinse decât în cazul creditelor comerciale, dar mai standardizate decât acestea.

5.2. Operaţiile de creditare

Operaţiile de creditare includ operaţiuni de secretariat şi birocratice, pregătirea contractelor, notelor, a documentaţiei privind colateralele şi păstrarea chitanţelor pentru colateralele primite, o parte importantă a procesului de documentare constând în stabilirea dobânzilor legale la colaterale. Personalul implicat în operaţiile de creditare înregistrează creditele acordate de către bancă în registre generale şi auxiliare, urmărind plata principalului şi a dobânzii şi pregătind rapoarte referitoare la întârzierile la plată, în scopul mobilizării ofiţerilor de credit pentru contactarea clienţilor în vederea efectuării plăţilor.

Colateralele sunt păstrate, titlurile trebuind să fie negociabile pentru a putea fi lichidate în cazul în care clientul falimentează.

Personalul angajat în operaţiile de creditare trebuie să aibă cunoştinţe exacte despre politica de credit a băncii şi diferitele nivele de autoritate şi aprobare, trebuie să înţeleagă documentele necesare pentru fiecare tip de credit şi modul cum se completează fiecare formular. Coordonatorul operaţiilor de creditare trebuie să sesizeze ofiţerului de credite orice abatere sau deficienţă de la politica de creditare a băncii, trebuind să dispună de autoritatea şi responsabilitatea necesare pentru acţiunile din sfera sa operativă.

6. Managementul pierderilor potenţiale din credite 6.1. Cerinţele managementului

Managementul şi controlul pierderilor din credite constituie una din faţetele importante ale operaţiilor băncii, o proastă administrare a portofoliului de credite putând avea un impact negativ semnificativ asupra capitalului şi veniturilor. Cu cât mai extinse sunt pierderile din credite, cu atât mai mari sunt provizioanele pentru pierderi în contul de venituri, determinând diminuarea profitului şi, implicit, a valorii capitalului băncii.

Abordarea sistematică a managementului pierderilor potenţiale din credite presupune realizarea următoarelor cerinţe:

1 implementarea şi dezvoltarea unei politici de creditare corecte; 2 dezvoltarea unei organizări departamentale puternice, cu responsabilităţi clar definite; 3 dezvoltarea unui program de revizuire a creditelor pentru facilitarea controlului asupra

calităţii portofoliului de credite şi identificarea împrumuturilor proaste cât mai rapid; 4 stabilirea dosarelor de credit cuprinzătoare pentru fiecare client, care să cuprindă istoria

generală şi informaţii esenţiale, informaţii financiare complete, un acord cu privire la rambursări şi toate tranzacţiile de credit cu clientul;

5 dezvoltarea tehnicilor şi procedurilor pentru împrumuturi problematice; 6 dezvoltarea instrumentelor şi tehnicilor necesare pentru supravegherea împrumuturilor

problematice;

Universitatea Spiru Haret

Page 267: 121360987 Banci Si Credite

267

7 recunoaşterea faptului că fiecare caz de colectare a împrumuturilor este puternic individualizat;

8 instituirea unui program efectiv de urmărire a împrumuturilor restante, pentru redresarea maximă a acestora;

9 examinarea experienţei cu privire la pierderile periodice de credite în relaţie cu experienţa trecută şi cu media naţională şi conform politicii de credite şi procedurilor de creditare.

6.2. Managementul sistemului informaţional

Accesul la informaţii referitoare la atributele creditelor este un instrument important pentru administrarea efectivă, sistemul contabilităţii împrumuturilor comerciale fiind îndeosebi important pentru obţinerea ratelor, valorilor nominale, scadenţelor. În plus, împrumuturile sunt codificate pe clase de colaterale, ofiţeri de credit şi ramuri, procedurile standard de operare furnizând, de regulă, raportări lunare sau mai frecvente, care trebuie să permită identificarea împrumuturilor cu probleme, evidenţiindu-le rapid.

Dezvoltarea unui sistem de management informaţional cu privire la împrumuturi, la credite oferă o bază de date care permite accesul la informaţii performante despre clasele de colaterale, localizarea geografică, ramuri, agregatele valorice ale acestor atribute ale împrumuturilor putând fi comparate pentru a evalua concentrarea portofoliului şi a ajusta alocarea portofoliului, dacă este necesar. Totodată, baza de date permite corelarea depozitelor cu împrumuturile şi alte conturi înrudite pentru analiza profitabilităţii şi determinarea strategiei de marketing.

Sistemul bazei de date pentru credite extinde sistemul contabilităţii creditelor, prin faptul că el colectează date despre atributele (caracteristicile) creditelor, care pot fi regăsite conform unor criterii specifice, oferind avantajul că informaţia necesară poate fi redusă, ea fiind mai adecvată conducerii decât informaţia obţinută din listarea completă a sistemului de credite, care necesită un efort semnificativ pentru a deduce caracteristicile pertinente ale creditelor. Inovaţiile infor-matice recente în baza de date permit furnizarea rapidă şi cu costuri reduse a informaţiilor referitoare la caracteristicile-cheie ale creditelor, pentru monitorizarea acestora şi pentru ajustarea planificată a portofoliului.

6.3. Revizuirea creditelor

6.3.1. Necesitatea revizuirii Revizuirea împrumuturilor realizează evaluarea împrumuturilor pe baza studierii

documentaţiei de fundamentare, a dosarului de credit, examinând lichiditatea şi calitatea împrumuturilor. Pe baza acestei revizuiri, împrumuturile sunt grupate pe categorii, pe clase, precum, substandard, cu pierderi, îndoielnice şi alte categorii speciale (care au colaterale deficiente), în funcţie de posibilităţile de colectare sau de gradul de improbabilitate a rambursării.

Realizarea scopului revizuirii depinde de tehnicile statistice utilizate pentru selectarea împrumuturilor supuse examinării şi de gradul de ordonare a portofoliului de către bancă. Gradul de încredere al revizuirilor interne depinde de calitatea şi frecvenţa acestora.

Dimensiunea băncii determină gradul de dificultate în monitorizarea portofoliului de credite, această dificultate depinzând de factori, precum: operaţiile multiramuri, metode sofisticate de finanţare, natura diversă a procedurilor de finanţare (a agriculturii, prin leasing, prin efecte comerciale etc.).

Revizuirea împrumuturilor cuprinde trei proceduri distincte: 1 revizuirea precreditare, care oferă asistenţă ofiţerului de credit în structurarea

împrumutului înaintea acordării acestuia, fiind necesară în cazul împrumuturilor noi sau al celor restructurate;

2 revizuirea postcreditare, care oferă servicii valoroase privind evidenţierea problemelor pentru ofiţerul de credite, solicitat cu angajarea noilor credite. Această revizuire serveşte la detectarea, cât mai rapidă, a creditelor problematice, care vor putea genera pierderi, a

Universitatea Spiru Haret

Page 268: 121360987 Banci Si Credite

268

discrepanţelor din documentaţii, a încălcării reglementărilor şi politicilor de credit, precum şi la iniţierea acţiunilor corective;

3 revizuirea împrumuturilor speciale, care este iniţiată de către manageri când aceştia sesizează că anumite împrumuturi pot genera dificultăţi în rambursare.

6.3.2. Organizarea revizuirii creditelor Independenţa funcţiei de revizuire a creditelor reprezintă caracteristica esenţială, această

funcţie delimitându-se clar de funcţiile structurale, pe domenii de activitate, ale băncii; scopul principal al acestei funcţii este de a avertiza conducerea băncii asupra potenţialelor probleme, managementul putând iniţia acţiuni de corecţie prin funcţiile structurale, prin ofiţerii de credite. De independenţa acestei funcţii depind obiectivitatea realizării revizuirii, modul în care este realizată această funcţie în cadrul băncii.

Există 4 alternative de plasare a funcţiei în structura organizatorică a băncii: 1 departament de audit subordonat comitetului directorilor; 2 funcţie independentă, depinzând de comitetul directorilor; 3 funcţie depinzând de şeful departamentului de credite; 4 funcţie depinzând de şeful ofiţerilor de credite. Fiecare din cele 4 alternative prezintă avantaje şi dezavantaje, adoptarea uneia dintre

alternative depinzând de condiţiile concrete de funcţionare a băncii.

6.3.3. Sistemul de rating al împrumutului Sistemul de rating sau de ordonare a creditelor constituie un mijloc de clasificare a

împrumuturilor în vederea monitorizării, creditele căzute în anumite clase necesitând o monitorizare continuă, în timp ce creditele care au urcat în clasele superioare solicită o monitorizare minimă.

Au fost dezvoltate două tipuri de rating: 1 Ratingul obiectiv, care cuantifică anumiţi indicatori ai situaţiei financiare, colateralelor,

documentaţiilor şi ai calităţii situaţiilor financiare (de exemplu, confidenţialitatea informaţiilor); în funcţie de valorile numerice ale fiecărei categorii de indicator se construieşte un rating compozit, pe baza căruia se ordonează creditele.

2 Ratingul subiectiv, care depinde de judecăţile celui ce revizu-ieşte creditul, acesta plasând împrumutul în seria de clase definite, fără a aloca valori numerice informaţiilor specificate, precum ratele financiare.

În ambele tipuri de rating, creditele sunt delimitate în clase, în funcţie de gradul lor de rambursabilitate, care depinde de factori interni sau externi celui împrumutat.

Categorial, pot fi distinse următoarele clase (prezentate, de altfel, şi într-un capitol anterior): 1 A: credite sigure, standard, bazate pe colaterale lichide cu marje sau susţinere adecvată

pe situaţii financiare solide; 2 B: credite dezirabile, substandard, mai puţin sigure ca primele, dar cu situaţie financiară

puternică sau garantate prin alte titluri negociabile; 3 C: credite satisfăcătoare, în observaţie, cu o situaţie financiară mediocră sau medie,

vulnerabile la eventualele modificări ale mediului economic şi financiar; 4 D: credite îndoielnice, cu deficienţe semnificative în situaţia financiară sau a altor

componente ale activităţii (piaţă, tehnologie, reţea); 5 E: credite cu pierderi, care prezintă o mare probabilitate de a genera pierderi. Ultimele două clase de credite sunt continuu monitorizate şi supuse revizuirii, în sensul

creşterii ratingului. Fiecare ordonare a creditelor poate fi introdusă într-un sistem de informare a managerilor ca

elemente distincte, putând fi furnizate rapoarte periodice care cuprind o clasificare a creditelor şi specificaţii suplimentare referitoare la client, sumă, scadenţe, locaţia sectorială sau geografică şi ofiţerul de credit implicat.

Universitatea Spiru Haret

Page 269: 121360987 Banci Si Credite

269

6.3.4. Identificarea creditelor problematice Cu cât mai rapidă este detectarea unui împrumut problematic, cu atât creşte probabilitatea

ca acesta să fie rambursat, anumite semnale de avertizare timpurie indicând că există sau nu probleme la un împrumut, asemenea semnale fiind:

1 situaţii financiare întârziate; 2 încălcări ale legii, nerespectarea reglementărilor; 3 înrăutăţirea relaţiilor cu clientul; 4 scăderea activităţii economice; 5 alte semnale: îmbolnăvire, moarte, probleme familiale, comportament iresponsabil,

reînnoirea neaşteptată a creditului etc. O sursă principală de informaţie disponibilă managerilor o reprezintă raportul de examinare

a situaţiei de fond, care detaliază şi clasifică creditele în cadrul portofoliului, alte surse fiind: diferite situaţii interne ale clientului, raportul managerilor, experienţa istorică pe tipuri de credite, garantarea creditelor prin colaterale etc.

Prin luarea, din timp, în considerare a semnalelor de avertizare şi prin dezvoltarea unui proces de colectare a informaţiilor pentru identificarea creditelor problematice, banca face paşi semnificativi pe calea tratării creditelor problematice.

6.4. Tratarea creditelor problematice

După identificarea împrumutului problematic, ofiţerul de credite trebuie să decidă asupra acţiunii ce trebuie întreprinsă, primul pas fiind identificarea cauzelor dificultăţilor clientului. Dacă clientul este cooperant, ofiţerul poate adopta atitudinea „aşteaptă şi vezi”, monitorizându-l îndeaproape, dacă nu înregistrează progres, adoptând o atitudine mai agresivă, implicând chiar anularea creditului, ceea ce conduce la reabilitarea firmei sau la lichidarea acesteia.

Tratarea creditelor problematice se realizează prin proceduri vizând debitorii, ca: reabilitarea, lichidarea sau preluarea proprietăţii debitorului.

6.4.1. Reabilitarea Reabilitarea constă în transformarea unei companii slabe într-o companie puternică, cu

performanţe, aceasta implicând timp şi efort, luându-se în considerare gradul de implicare a băncii, precum şi costurile şi beneficiile reabilitării. În acest sens, se elaborează un plan de reabilitare care poate viza: reducerea sau eliminarea cheltuielilor inutile, reducerea stocurilor, a echipamentelor nefolosite sau inutile, analiza structurii datoriilor, a serviciului datoriilor, a cash-flow-ului, identificarea posibilităţilor de creştere a capitalului, eliminarea activităţilor neprofi-tabile, îmbunătăţirea sau înlocuirea managementului etc.

Reabilitarea poate implica modificarea condiţiilor împrumutului sau restructurarea datoriei, în condiţiile existenţei pieţelor pentru produsele companiei şi ale existenţei de suficiente active viabile care să acopere lichidarea diferitelor datorii.

O modificare a condiţiilor creditului poate rezulta din recunoaşterea pierderilor, a faptului dacă suma viitoare a tuturor plăţilor cu principalul şi dobânda în noile aranjamente este mai mică decât soldul curent al creditelor înregistrate.

6.4.2. Lichidarea Banca poate conchide că supravieţuirea pe termen lung a clientului este improbabilă şi

decide să determine lichidarea în scopul de a satisface creditorii, acceptarea acestei soluţii implicând un plan de acţiune care cuprinde metoda de lichidare şi de achitare a datoriilor. O condiţie în procesul de lichidare este ca banca să dispună de control asupra activelor pentru a se asigura că veniturile din vânzare sunt folosite pentru a lichida datoriile.

6.4.3. Utilizarea echipei de reabilitare

Universitatea Spiru Haret

Page 270: 121360987 Banci Si Credite

270

Există câteva posibilităţi de constituire a echipei de reabilitare: 1 implicarea unui creditor, care poate extinde însă fondurile adiţionale avansate, afectând

activitatea normală de creditare, în condiţiile în care rambursarea creditelor nu accelerează stingerea datoriilor;

2 utilizarea specialiştilor în reabilitare şi lichidare, care pot face o delimitare strictă între interesele băncii şi cele ale clientului, ofiţerul de credite prezentând punctele slabe ale derulării rambursării creditului;

3 constituirea unei echipe mixte, formată din creditor şi specialişti; creditorul, fiind mai familiarizat cu problemele debitorului, poate sesiza mai bine potenţialul de performanţă al debitorului, specialiştii utilizând aceste informaţii în negocierea cu debitorul, acesta din urmă recunoscând modificarea poziţiei băncii în procesul reabilitării.

6.4.4. Remedii legale Dacă o bancă contractează un credit, ea dispune de unele drepturi: 1 dreptul contraprestaţiei, în sensul că banca poate utiliza orice depozit al clientului

pentru a recupera un împrumut al acestuia; 2 stocurile, echipamentele, construcţiile pot fi confiscate în cazul când compania este

închisă sau lichidată; 3 dacă proprietatea este preluată de către bancă pentru a acoperi parţial sau complet

datoriile, se va stabili valoarea de piaţă a proprietăţii la data achitării datoriilor. De regulă, dacă valoarea activelor este mai mică decât valoarea înregistrată a datoriei, banca va înregistra o pierdere, prin reducerea proporţiei pierderilor din credite, precum şi prin reclasificarea creditului în alte active proprii;

4 banca poate forţa un faliment fără acordul clientului, dacă şi ceilalţi creditori sunt de acord.

7. Evaluarea pierderilor din credite 7.1. Estimarea proporţiei pierderilor

Unii factori influenţează riscul portofoliului de împrumuturi: 1 Creşterea concentrării împrumuturilor restante la un grup de clienţi sau de domenii

(ramuri). 2 Creşterea creditelor în funcţie de depozitele clienţilor. 3 Creşterea restanţelor la împrumuturi, ceea ce duce la creşterea şanselor ca unele dintre

acestea să devină nerecuperabile. Un portofoliu de credite conţine multe împrumuturi care limitează creşterea riscurilor,

precum împrumuturile de dimensiuni mici, care sunt puţin riscante, şi, de asemenea, creditele care au tendinţa de reînnoire, acestea fiind achitate anticipat.

Scopul determinării proporţiei pierderilor din credite este de a „curăţa” câştigurile de pierderile reale din credite timp de un an. Practica realizării unei ajustări adecvate a acestei proporţii confruntă veniturile cu cheltuielile pentru o perioadă, făcând mai semnificativă evidenţierea câştigurilor în situaţiile financiare.

Dacă o bancă este un creditor agresiv, ea nu acordă atenţie riscurilor, în condiţiile în care riscurile portofoliului cresc pe fondul creşterii veniturilor din dobânzi. Dacă nu se iau în considerare riscurile suplimentare, se evidenţiază numai creşterea veniturilor, iar în cazul înregistrării unor pierderi efective, evidenţierea proporţiei pierderilor în situaţiile financiare va fi inadecvată pentru a acoperi riscurile normale, iar extinderea datoriilor suplimentare se va regăsi în situaţia financiară efectivă, stabilirea proporţiei la nivelul adecvat diminuând câştigurile anuale ale băncii.

Standardele de contabilitate prevăd că estimarea unor pierderi din credite mai mari poate afecta venitul dacă că sunt îndeplinite 2 condiţii:

Universitatea Spiru Haret

Page 271: 121360987 Banci Si Credite

271

1 informaţia disponibilă înainte de elaborarea situaţiilor financiare indică faptul că este probabil ca un activ să fie afectat sau ca o datorie să se producă până la data elaborării situaţiei financiare;

2 suma pierderii poate fi estimată rezonabil. Managementul băncii are responsabilitatea realizării unei estimări a pierderilor potenţiale,

auditorul extern având rolul de a revizui evaluările managementului pentru a determina adecvarea proporţiei pierderilor din credite.

Următorii factori pot fi luaţi în considerare de către managementul băncii în evaluarea portofoliului de credite: compoziţia portofoliului de împrumuturi; împrumuturile problematice potenţiale identificate; tendinţa de evoluţie pe categorii majore de împrumuturi; pierderile anterioare şi experienţa în acoperirea acestora; concentrarea împrumuturilor; dimen-siunea expunerilor creditelor individuale; gradul de încredere al creditelor; valoarea totală a împrumuturilor şi a împrumuturilor problematice; proceduri şi politici de creditare, colectare şi redresare; condiţiile economice locale, naţionale, internaţionale.

În luarea în considerare a factorilor menţionaţi, managementul trebuie să prezinte o autoevaluare a funcţiilor de creditare, a personalului şi a portofoliilor, aceşti factori fiind luaţi în considerare şi de către auditul extern în evaluarea adecvării proporţiei pierderilor din credite.

Revizuirea portofoliului de credite şi a creditelor individuale poate fi susţinută prin dovedirea cu documente a procesului de revizuire, sub următoarele aspecte cuprinse în formularul standardizat: situaţii ale clien-tului cu privire la credite şi rambursarea acestora; aspecte suplimentare şi garanţii; credite legate; situaţia colateralelor; giranţii; clasificarea creditelor; informaţii financiare; comentarii ale ofiţerului de credite.

Formularul conţine informaţiile de bază referitoare la împrumut, care se obţin din dosarul de credit sau din sistemul de informaţii extins despre împrumut. Ofiţerul de credite trebuie să realizeze o evaluare a performanţelor aşteptate ale creditului, să determine pierderile potenţiale, care vor fi luate în considerare în determinarea proporţiei pierderilor din credite. El trebuie să identifice valoarea pierderii aşteptate, evaluarea luând în considerare scenariile posibile de conversie a colateralelor pentru a acoperi îndatorarea clientului.

Rezultatul revizuirii individuale şi estimării pierderilor din împrumuturile constitutive portofoliului pot fi sistematizate pe categorii de credite, utilizând situaţia estimării proporţiei pierderilor din credite, situaţie prezentată în continuare.

Partea comună a proporţiei este determinată subiectiv, deoarece ea presupune ca managementul să ajusteze nivelul proporţiei bazat pe factori necuantificabili, precum tendinţele economiei, nivelul aşteptat al ratei dobânzii etc.

Riscul inerent poate fi stabilit luând în considerare creditele problematice imprevizibile, care ar putea deveni credite problematice efective. De regulă, proporţia va fi ajustată în plus, pentru a reflecta incertitudinea asupra performanţei creditelor care nu sunt selectate pentru revizuirea individuală şi care se bazează pe presupuneri ce s-ar putea modifica în viitor.

În tabelul nr. 13 este prezentată schematic situaţia estimării proporţiei pierderilor din credite.

Tabelul nr. 13 Situaţia estimării proporţiei pierderilor din credite

Proporţia estimată Categoria Minimă Maximă

0 1 2 3 4 Credite cu pierderile identificate

Credite combinate

Universitatea Spiru Haret

Page 272: 121360987 Banci Si Credite

272

Carduri de credit Ipoteci rezidenţiale

Alte credite Alte împrumuturi Categoria A Categoria B

Tabelul nr. 13 (continuare)0 1 2 3 4

Categoria Z Instrumente de credit

Scrisori de credit în aşteptare

Credite garantate Alte credite Partea comună Total

În concluzie, procesul evaluării nivelului proporţiei pierderilor din credite implică judecăţi

diverse, însă acestea sunt ghidate de logică şi raţionament şi, în acest sens, pentru diminuarea erorilor şi rafinarea analizei, situaţia estimării proporţiei poate fi completată cu categorii suplimentare de credite.

7.2. Tratarea fiscală a pierderilor din credite

Dacă un credit se dovedeşte în final ca fiind necolectabil, banca trebuie să-l preia, să suporte datoria nerambursată de către client. Preluarea creditelor de către bancă reduce rezervele constituite pentru pierderi din credite, banca înregistrând profituri mai mici, determinând diminuarea capitalului propriu al băncii şi afectând negativ lichiditatea băncii. Pentru a înţelege adecvat informaţiile şi implicaţiile, este necesară clarificarea terminologiei, următorii termeni fiind utilizaţi pentru a descrie calitatea creditelor şi pierderile din credite:

Preluările brute de credite (PBC): dacă o bancă recunoaşte oficial că un împrumut este necolectabil, banca îl preia, suportând debitul. În sens contabil, ea anulează creditul, deducând valoarea acestuia din rezervele pentru pierderi.

Recuperări (RC): recuperările reprezintă încasări actuale din împrumuturi preluate anterior de către bancă, fiind adăugate la rezervele pentru pierderi.

Preluarea netă de credite (PNC): se obţine prin deducerea lui RC din PBC, conform formulei: PNC = PBC-RC.

Provizioane pentru pierderi din credite (PPC): sunt înregistrate în contul de venituri ca o deducere din venit şi reprezintă o alocare de rezerve pentru pierderi din credite. Ele constituie o estimare de către bancă a venitului reportat, care nu va fi primit datorită plăţilor anticipate, nereprezentând însă o cheltuială efectivă.

Rezerve pentru pierderi (RVP): sunt un contra-activ (activ negativ) în bilanţ şi reprezintă provizioanele cumulate pentru pierderi din credite minus preluările nete de credite. Mărimea ratei admisibile a rezervelor este determinată ca un procent din creditele autorizate acordate. Procentul variază de la bancă la bancă şi se bazează pe experienţa istorică a fiecărei bănci în ceea ce priveşte pierderile. Reglementativ, suplimentarea rezervelor este limitată la cea mai mare sumă egală cu rata medie a preluărilor din creditele totale dintr-o perioadă trecută determinată, de

Universitatea Spiru Haret

Page 273: 121360987 Banci Si Credite

273

regulă 5 ani, înmulţită cu creditele totale la sfârşitul anului sau o sumă suficientă pentru a aduce rezerva la nivelul de bază al acesteia la începutul anului fiscal.

Credite noncurente sau datorate din trecut (CDT): sunt credite în care clientul este în întârziere, cu peste 90 zile, a plăţii principalului şi dobânzii.

Credite restructurate (CRS): credite pentru care banca negociază condiţiile şi acordă concesii clientului în ceea ce priveşte rata dobânzii, scadenţa, sau reducerea principalului.

Reglementările bancare obligă băncile să-şi majoreze rezervele în condiţiile extinderii creditelor problematice, precum şi datorită percepţiei generale asupra calităţii activelor băncii, considerată mai joasă decât aceea sugerată de evoluţia pierderilor şi a câştigurilor înregistrate. Această creştere a rezervelor rezultă din extinderea provi-zioanelor pentru pierderi din credite, care reduce venitul net al băncii, ceea ce are o conotaţie negativă. Conform reglementărilor, o bancă cu rezerve reduse şi capital scăzut nu poate plăti dividendele pe care le-ar dori. Rezervele sunt recomandate, ele trebuie să fie suficiente pentru a acoperi preluările nete, o parte din acestea fiind inclusă în definiţia reglementată a capitalului băncii.

Dacă o bancă înregistrează provizioane ridicate pentru pierderi din credite, rezerve pentru pierderi ridicate şi venituri mari, ea este bine apreciată din ambele perspective. Ea este capabilă să absoarbă pierderi viitoare, dar să şi demonstreze îmbunătăţirea performanţelor viitoare. O creştere substanţială a pierderilor înregistrate, totuşi, creează percepţia că pierderile viitoare se vor extinde şi că rezerva pentru pierderi se poate dovedi inadecvată. Capacitatea băncii de a plăti dividende creşte în primul caz şi descreşte în cel de al doilea, în funcţie de preţul acţiunilor.

Dimensiunea rezervelor pentru pierderi din credite şi deducerile fiscale admisibile asociate rezervelor reflectă evoluţia pierderilor efective din credite.

Băncile, în funcţie de reglementările fiscale, pot alege, pentru determinarea rezervelor, fie metoda rezervei, fie metoda preluării directe pentru pierderile înregistrate.

Virtual, băncile folosesc metoda rezervei, dacă reglementările le permit să înregistreze deduceri fiscale mai mari decât metoda preluării şi astfel să reducă datoria fiscală. Restricţionarea reglementativă a alegerii băncilor prin plafonarea activelor vizate sau stabilirea unui procent al creditelor, al împrumuturilor din capital, determină băncile să utilizeze metoda preluării. În acest caz, băncile care au utilizat anterior metoda rezervei, dar pentru o perioadă scurtă, recapătă deducerile excesive de care au beneficiat în anii anteriori, ele pierzând în acelaşi timp un refugiu fiscal şi înregistrând astfel creşterea datoriilor fiscale, în condiţiile unei creşteri necorespunzătoare a fluxurilor de lichidităţi.

În cazul metodei rezervei, băncile stabilesc un debit problematic sau rezerve pentru pierderi, conform specificaţiilor reglementative, creditele considerate ca necolectabile în anul fiscal fiind vizate de aceste rezerve, recuperările din creditele preluate anterior fiind scăzute din rezerve. La sfârşitul fiecărei perioade de raportare, băncile pot efectua deducerea fiscală pentru surplusul de rezerve care vor restabili un nivel adecvat.

Dimensiunea rezervei admisibile fiscal este determinată ca un procent din împrumuturile autorizate, acordate, procentul variind de la bancă la bancă, în funcţie de evoluţia istorică a pierderilor în cazul fiecărei bănci. Reglementările pot limita surplusurile la rezerve la o mărime egală cu rata medie a preluărilor nete din totalul creditelor pe perioadă anterioară dată, de regulă 5 ani, înmulţită cu creditele totale la sfârşitul anului sau la o mărime suficientă să asigure nivelul de bază al rezervei la începutul anului fiscal.

SUMARUL CAPITOLULUI

Procesul de creditare variază în funcţie de natura creditului: comercial, de consum şi ipotecar, alocarea portofoliului depinzând de înţelegerea adecvată a caracteristicilor fiecărui portofoliu, a surselor de finanţare şi a cererii clienţilor.

Administrarea împrumutului presupune crearea şi managementul activelor riscante.

Universitatea Spiru Haret

Page 274: 121360987 Banci Si Credite

274

Procesul acordării împrumutului ia în considerare oameni şi sisteme pentru evaluarea şi aprobarea împrumuturilor solicitate, nego-cierea scadenţelor, documentarea, transferarea sumei, administrarea împrumuturilor mari etc. Cunoaşterea procesului şi conştientizarea constrângerilor şi slăbiciunilor acestuia sunt importante în stabilirea scopului şi a obiectivelor diferitelor activităţi şi pentru alocarea fondurilor disponibile pe diferite tipuri de împrumuturi, precum comercial, de consum, ipotecar.

Administratorul de credite realizează setul de operaţiuni necesare pentru constituirea unui portofoliu de credite avantajos, urmărind minimizarea riscurilor operaţionale asociate acordării creditului.

Riscurile interne pe care administratorul procesului trebuie să le ia în considerare includ diversificarea portofoliului, dimensiunea împrumutului, numărul de împrumuturi.

Datorită diferenţierii procesului de acordare a împrumutului în funcţie de tipul de împrumut, abilităţile solicitate şi experienţa pentru fiecare tip de împrumut sunt diferite; totodată, riscurile, costurile, profiturile, efectele sunt diferite, trebuind luate în considerare în alocarea portofoliului.

Politicile de creditare formale (elaborate în scris) sunt importante pentru definirea obiectivelor şi scopurilor şi pentru a asigura standarde consistente de creditare. Rezultatele finale ale unei administrări eficiente a creditării pot fi minimizarea pierderilor din credite, diversificarea portofoliului şi profiturile obţinute.

Managementul şi controlul pierderilor potenţiale din credite sunt unul din cele mai importante aspecte ale practicii bancare. Trăsături importante ale sistemului de control sunt suficienţa şi facilitatea informa-ţiei referitoare la credite şi sistemul de revizuire a creditelor.

Adecvarea proporţiei pierderilor din credite protejează câştigurile băncii împotriva fluctuaţiilor datorate practicilor bancare necorespun-zătoare, deoarece cu cât clasele cele mai extinse de credite conţin credite mai riscante, cu atât mai mult managementul inadecvat poate conduce la insolvabilitatea băncii.

TERMENI-CHEIE

Administrarea creditului Ajustarea creditelor Analiza împrumutului Ciclu de afaceri Clasă de credite Colateral Contract de credit Control al pierderilor din credite Credit problematic Credit restant Dosar de credit Evaluarea împrumuturilor Limitarea riscului Managementul creditării Managementul pierderilor din credite

Monitorizarea creditului

Ofiţer de credite Operaţie de creditare Pierdere din credite Pierdere potenţială din credite Planificarea creditelor Politica de creditare Proces de creditare Provizioane pentru pierderi Ratingul (evaluarea) creditelor Reabilitarea companiei Revizuirea creditelor Risc de portofoliu Semnal de avertizare timpurie Sistem informaţional al

creditării Standard de credit Strategia creditării

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1 Enumeraţi alternativele de eliminare a riscului de portofoliu.

Universitatea Spiru Haret

Page 275: 121360987 Banci Si Credite

275

2 Faze ale ciclului de afaceri care influenţează comportamentul băncii în acordarea creditului sunt următoarele: redresare şi expansiune, avânt, stabilitate, cădere. Precizaţi care fază nu este corectă şi care fază lipseşte din enumerarea de mai sus.

3 Care este diferenţa dintre revizuirea precreditare şi revizuirea postcreditare ? 4 Descrieţi elementele informaţionale importante folosite în controlul şi monitorizarea

creditelor. 5 Care sunt clasificările ratingului creditelor folosite de către analişti? 6 Enumeraţi elementele-cheie ale planului de reabilitare. 7 Elemente majore ale politicii de creditare sunt: standardele de credit, planul de

creditare, analiza şi evaluarea creditelor, realizarea creditelor. Precizaţi care element nu aparţine politicii de credit.

8 Enumeraţi etapele procesului de creditare. 9 Explicaţi ce anume diferenţiază ofiţerul de credit comercial de celelalte categorii de

ofiţeri de credit (de consum, ipotecar). 10 Care sunt cele 7 faze ale procesului de acordare a creditului comercial ? 11 Dosarul de creditare include următoarele elemente: derularea creditului, situaţia

financiară a clientului, investigaţii referitoare la credit, istoricul clientului. Precizaţi care element nu face parte din dosar şi ce element lipseşte din enumerare.

12 În ce constă specificul şi scopul funcţiei de revizuire a creditelor? 13 Explicaţi clasele de credit delimitate pe bază de rating. 14 Ce reprezintă semnalul de avertizare timpurie şi care sunt principalele semnale? 15 Care sunt metodele de tratare a creditelor problematice? 16 Enumeraţi factorii luaţi în considerare de către managementul evaluării portofoliului de

credite. 17 Explicaţi riscul inerent al portofoliului de credite.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Llyod Richard ş.a., Analiza creditului, Editura Expert, Bucureşti, 1998. 2 Masson Jacqes, Creditele bancare pentru întreprinderi, Editura RAO, Bucureşti, 1994. 3 Heffernan Shelagh, Modern banking in theory and practice, John Wiley an Sons, New

York, 1996. 4 Johnson Frank P., Johnson Richard D., Bank management; American Institut of

Banking, 1989. 5 Roth Gerorge G., Commercial lending, American Bankers Association, USA, 1988.

VIII. ANALIZA PORTOFOLIULUI SCOPUL CAPITOLULUI îl constituie înţelegerea importanţei riscului în actvitatea

bancară şi explicarea metodelor de analiză a riscului portofoliului utilizând tehnicile şi instrumentele statistice ale analizei dispersionale.

Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate URMĂTOARELE OBIECTIVE: 1 Prezentarea criteriilor importante pentru adoptarea deciziei de cumpărare de active. 2 Explicarea conţinutului indicatorilor analizei dispersionale utilizaţi în măsurarea

riscului portofoliului: devianţa standard, coeficientul de variaţie, covarianţa, coeficientul de corelaţie, dominanţa.

Universitatea Spiru Haret

Page 276: 121360987 Banci Si Credite

276

3 Explicarea principiilor teoriei alegerii portofoliului pe baza analizei dispersionale, cu referire la portofoliul din două active, precum şi a configurării portofoliului din mai multe active, prin utilizarea matricei de covarianţă, evidenţiind avantajele diversificării portofoliului.

4 Analiza riscului portofoliului prin delimitarea riscurilor sistematic şi nesistematic şi prezentarea importanţei coeficientului beta în măsurarea primei pentru risc.

5 Explicarea metodelor principale de măsurare a riscului portofo- liului centrate pe delimitarea celor 2 tipuri de riscuri: metoda determinării valorii capitalului (CAPM) şi metoda evaluării prin arbitraj(APT).

6 Înţelegerea importanţei riscului în analiza portofoliului de credite, prin prezentarea modelelor portofoliului de credite centrate pe risc şi a mărimilor care exprimă performanţele portofoliului ajustate cu riscul.

INTRODUCERE

Calitatea portofoliului băncii exprimă calitatea activităţii acesteia; structura activelor şi pasivelor în funcţie de scadenţe, rate ale dobânzii sau randamente, riscuri, lichiditate şi armonizarea celor două componente structurale reprezintă elementul principal care fundamentează şi orien-tează deciziile băncii în scopul realizării performanţei competitive şi adaptative.

Teoria alegerii portofoliului oferă criterii importante pentru adopta-rea deciziilor referitoare la achiziţionarea activelor, explicând şi de ce este necesară diversificarea portofoliului, jucând un rol de pivot în înţelegerea problemelor vizând moneda, activitatea bancară şi pieţele financiare.

Indiferent de pieţele pe care acţionează banca, activitatea ei este orientată spre cel mai mare profit din cumpărarea, deţinerea sau vânzarea de active financiare şi, în acest sens, alegerea, analiza şi gestiunea portofoliului de active financiare reclamă aplicarea unor metode şi modele performante, capabile să ofere băncii informaţii utile şi prompte referitoare la evoluţia posibilă a indicatorilor cu ajutorul cărora este caracterizată performanţa unui activ financiar, a unui grup de active sau a portofoliului de active.

1. Necesitatea analizei portofoliului

Când venitul curent excede consumul curent dorit, oamenii econo-misesc excedentul, renunţând la posesia imediată asupra economisirii, în condiţiile aşteptării unei sume de monedă mai mari, care ar putea fi disponibilă pentru consumul viitor, ceea ce face ca economisirea actuală să crească în viitor fiind investiţia.

Rata de schimb între consumul viitor (monedă viitoare) şi consumul curent (monedă actuală) se numeşte rata pură a dobânzii, rată stabilită pe piaţa de capital, prin compararea ofertei excesului de venit disponibil, economisire, pentru a fi investit, cu cererea pentru exces de consum, împrumuturi, la un moment dat. Dacă banca schimbă 100 euro din venitul actual pentru 105 euro pe care-i va primi peste un an, atunci rata de schimb a unei investiţii fără risc, când valoarea monedei nu se modifică, este de 4% (104/100-1).

Investiţia poate fi definită, formal, ca fiind un angajament actual de monedă pentru o perioadă de timp, în scopul de a obţine încasări viitoare care vor compensa banca pentru următoarele raţiuni: a) perioada în care fondurile sunt angajate; b) rata aşteptată a inflaţiei; c) incertitudinea încasărilor viitoare.

Oamenii investesc pentru a câştiga un venit din economisirea datorată renunţării la consumul curent (amânării consumului).

Ipotezele referitoare la psihologia comportamentului investitorilor pe pieţele financiare sunt:

1 piaţa titlurilor nu operează cu costuri de tranzacţie (comisioane, taxe), fiind considerată piaţă cu fracţiuni mici;

2 toţi investitorii au acces liber pe orice piaţă relevantă;

Universitatea Spiru Haret

Page 277: 121360987 Banci Si Credite

277

3 investitorii apreciază similar informaţia disponibilă, estimând identic riscul şi venitul aşteptat al titlurilor, având aşteptări omogene;

4 investitorii au acelaşi orizont de timp; 5 investitorii se preocupă numai de caracteristicile riscului şi ale venitului aşteptat,

căutând să obţină venitul aşteptat maxim şi să evite riscul. Ultima ipoteză este completată prin următoarele presupuneri referitoare la investitori:

doresc numai beneficii monetare; preferă continuu mai multă avere; au aversiune faţă de risc. Aversiunea faţă de risc, după cum s-a arătat, reprezintă o caracteristică a comportamentului

raţional al investitorului, care evită riscul solicitând venituri mai mari, adică o rată mai înaltă a rentabilităţii pentru investiţiile financiare mai riscante.

Oportunităţile de investiţii care par să ofere o creştere mai mare a averii tind să fie mai riscante, astfel că investitorii, de regulă, trebuie să schimbe un beneficiu, un venit ridicat, contra unui cost, risc.

Obiectivele investitorilor pot fi exprimate în două moduri echivalente: 1 pentru un nivel dat al riscului, investitorii doresc venituri aşteptate cât mai mari posibil; 2 pentru un nivel dat al venitului aşteptat, investitorii doresc riscuri cât mai mici posibil. Posesia unei sume de bani oferă o diversitate de posibilităţi pentru a-i investi, constituind un

portofoliu de active în scopul menţinerii sau chiar al creşterii valorii reale a averii. Se investeşte într-un singur tip de activ sau în mai multe? Care va fi structura portofoliului?

Ce criterii se vor folosi în constituirea structurii? – iată întrebări la care investitorul trebuie să răspundă.

Teoria alegerii portofoliului încearcă să schiţeze criteriile importante pentru deciziile referitoare la constituirea portofoliului de active, argumentând necesitatea diversificării acestuia; această teorie este necesară pentru studierea monedei, a activelor bancare, a pieţelor financiare, pentru analizele financiare în general.

2. Abordarea statistică a riscului

Riscul unui activ se defineşte prin variabilitatea rentabilităţii viitoare a activului, fiind legat de probabilitatea ca activul să aibă o rentabilitate reală mai mică decât cea aşteptată. Rentabilitatea aşteptată reprezintă rentabilitatea estimată că va fi realizată de o investiţie, fiind măsurată prin valoarea medie a distribuţiei de probabilitate a rentabilităţilor posibile.

2.1. Distribuţia de probabilitate

Decizia de investiţii necesită previziunea fluxurilor de lichi-dităţi care vor intra anual, în viitor, determinate de această investiţie. De regulă, estimarea este punctuală, reprezentând o mărime, denumită estimarea probabilă (de exemplu, se estimează că vor intra 500 lei timp de 4 ani). Certitudinea realizării rentabilităţilor estimate, invers spus, gradul de incertitudine, poate fi definită şi măsurată prin distribuţia de probabilitate a predicţiei, adică asocierea fiecărei rentabilităţi estimate a unei probabilităţi.

O anumită rată de rentabilitate poate fi interpretată ca rata internă de rentabilitate ((R.I.R.) a investiţiei, pe baza fluxurilor de lichidităţi asociate.

R.I.R. reprezintă rata de actualizare pentru care valoarea prezentă a fluxurilor viitoare de lichidităţi este egală cu valoarea investiţiei, valoarea prezentă reprezentând valoarea de azi a unor plăţi sau încasări viitoare, valoare actualizată prin rata corespunzătoare de actualizare.

De exemplu, o investiţie de 1000 lei are trei valori estimate (k), ale fluxului de lichidităţi (FL) anual, pe durata de 3 ani: 210 lei, 438 lei, 711 lei.

Universitatea Spiru Haret

Page 278: 121360987 Banci Si Credite

278

R.I.R. se obţine prin rezolvarea ecuaţiei nr. 98, pentru succesiunea fluxurilor de capital:

( )=

+×=

++

++

+= ∑

=

3

132

1

1.)..1(

...)..1(

...1

.1000i

kkkk

iRIRFL

RIRLF

RIRLF

RIRLFlei

( ) ⎥⎥⎦

⎢⎢⎣

⎡⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

++××= 31

111RIRRIR

FLk

(98) Dacă fluxul de lichidităţi rezultat este de 210 lei, R.I.R. este de

-20%, pentru 438 lei este de 15%, pentru 711 lei este de 50%. Prezentăm în tabelul nr. 14 distribuţia de probabilitate a rentabilităţilor estimate în cazul

unei investiţii de 20.000 lei, realizată de către bancă, în activul A.

Activul A Tabelul nr. 14

Starea economie

i

Rentabilitatea

estimată (K)

Venitul aşteptat(Va

)

Probabilitatea

realizării (P)

PK × PVa ×

1 2 3 4 5=42 ×

436 ×=

recesiune -0,20 -4.000 0,20 -0,04 -800 medie 0,15 3.000 0,50 0,075 1.500 avânt 0,50 10.000 0,30 0,15 3.000

185,0=−

K 700.3=−

Va

Însumând produsele din coloana 5, se obţine rata estimată a rentabilităţii, −

K , conform formulei:

=

×=3

1iii PKK., (99)

având în exemplul dat:

%5,18185,05,03.015,05,020,02,0 ==×+×+−×=−

K Venitul mediu aşteptat (Va) va fi, deci, pe baza datelor de mai sus:

700.3185,0000.20 =×=×=−

KIVa lei (100) sau, însumând produsele din coloana 6:

Va = –800+1.500+3.000 = 3.700 lei 2.2. Măsurarea riscului: devianţa standard

Riscul poate fi definit statistic pornind de la distribuţia de probabilitate, precum cea din tabelul nr. 14, în sensul unei relaţii directe între ecartul distribuţiei şi nivelul riscului: cu cât ecartul distribuţiei de probabilitate este mai îngust, cu atât riscul este mai mic. Măsura statistică a acestui ecart o reprezintă devianţa standard,σ , adică abaterea pătra-tică medie.

Determinarea devianţei urmează următorii paşi, prezentaţi în tabelul nr 15:

a) se determină rata estimată a rentabilităţii, −

K , care are valoarea, în exemplul dat, de 18,5%;

b) se determină venitul mediu aşteptat: 700.3185,0000.20 =×=−

Va lei; Universitatea Spiru Haret

Page 279: 121360987 Banci Si Credite

279

c) se determină abaterea ratelor estimate, iK , de la rata estimată medie,−

K , ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −

KKi

, notată cu DK şi prezentată în coloana 1 din tabelul nr.15;

d) se determină abaterea absolută a lui Va de la −

Va , ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −

VaVai

, notată cu DV, adică deviaţiile, precum în coloana 2 din tabelul nr.15;

e) se determină pătratul deviaţiilor DK, notat cu PK, prezentat în coloana 3 din tabelul nr.15, care este mai semnificativ decât devianţa, care accentuează efectul abaterilor mari şi elimină abaterile negative, evidenţiind abaterea totală absolută;

f) se determină pătratul deviaţiilor DV, notat cu PV, prezentat în coloana 4 din tabelul nr.15;

g) se înmulţesc rezultatele din coloana 3 cu probabilităţile de realizare a ratelor estimate ale rentabilităţii, din coloana 4 a tabelului nr.14, precum în coloana 5 din tabelul nr.15 ;

h) se însumează rezultatele din coloana 5, obţinându-se varianţa 2σ a ratelor estimate ale

rentabilităţii, K.

Tabelul nr.15

DK DV 2DK =P

K PVDV =2 PPK × PPV ×

1 2 3 4 5 6 0 -0,385 -7.700 0,1482 59.290.000 0,02964 11.858.000 0 -0,035 -700 0,0012 490.000 0,0006 245.000 0 0,315 6.300 0,0992 39.690.000 0,02976 11.907.000

Varianţa măsoară dispersia oricărei variabile întâmplătoare, r, în jurul mediei sale, conform următoarei formule:

ii pKK ×⎥⎦

⎤⎢⎣⎡= ∑

22σ

(101) 06,002976,00006,002964,0)(2 =++=Kσ ;

i) se înmulţesc rezultatele din coloana 4 cu probabilităţile de realizare din tabelul nr.14, precum în coloana 6 din tabelul nr. 15;

j) se însumează rezultatele din coloana 6, aplicând formula nr. 101, în cazul venitului aşteptat:

( ) ii pVaVaVa ×⎥⎦⎤

⎢⎣⎡= ∑

22σ

(102) obţinându-se varianţa veniturilor aşteptate, Va:

22 000.010.24000.907.11000.245000.858.11)( leiVa =++=σ Dacă unitatea de măsură pentru variabila întâmplătoare este leul, unitatea pentru varianţă va

fi leul la pătrat, ceea ce face dificil de interpretat varianţa, dificultate depăşită prin devianţa standard, care, fiind rădăcina pătrată din varianţă, are aceeaşi unitate de măsură ca şi variabila întâmplătoare, în cazul nostru venitul aşteptat;

k) se extrage rădăcina pătrată din varianţă, obţinându-se devianţa standard, σ , care este măsura statistică a riscului:

Universitatea Spiru Haret

Page 280: 121360987 Banci Si Credite

280

2449,006,0)()( 2 === KK σσ (103)

leiVaVa 900.4000.010.24)()( 2 === σσ (104) Riscul poate fi măsurat fie cu varianţa, fie cu deviaţia standard a veniturilor dintr-o

investiţie. Deviaţia standard măsoară dispersia variabilei în jurul mediei, fiind exprimată în aceeaşi

unitate de măsură ca şi venitul aşteptat. Pentru 20.000 lei investiţi de către bancă, cu o rată estimată a rentabilităţii de 18,5% şi o

deviaţie standard procentuală a rentabilităţii de 0,2449, deviaţia standard a venitului aşteptat este de 4.900 lei.

Deviaţia standard oferă un şir de valori în jurul mediei care sunt cele mai probabile să se realizeze. În exemplul dat, deviaţia standard de 4.900 lei a venitului aşteptat indică posibilitatea de a ne aştepta ca venitul să fie, de regulă, între:

-1.200 lei = 3.700-4.900 şi 8.600 lei =3.700+4.900. De fapt, în acest exemplu, deviaţia standard oferă şirul întreg de venituri posibile între cele

două extreme. Atât varianţa, cât şi devianţa standard măsoară riscul ca distanţă de medie. Această măsură

relevă că, cu cât mai mare este şansa de a avea un rezultat mai departe de medie, cu atât este mai mare riscul unei investiţii particulare.

2.3. Coeficientul de variaţie ca măsură a riscului Devianţa standard, fiind o probabilitate, exprimând media ponderată a devianţei de la

valoarea aşteptată, ne arată cu cât valoarea reală este mai mare sau mai mică decât cea aşteptată. Devianţa standard absolută, de 4.900 lei în cazul activului A, poate însă denatura decizia de

investiţii. Astfel, să considerăm două investiţii ale băncii, în activele A şi B, cu venituri aşteptate

diferite, de 3.700 lei şi, respectiv, 8.100 lei, însă cu aceeaşi deviaţie standard, de 4.900 lei, ceea ce nu oferă posibilitatea discriminării investiţiei celei mai riscante. Eliminarea acestei denaturări a deciziei de investiţii se obţine prin folosirea coeficientului de variaţie (CV), determinat prin împărţirea devianţei standard absolute la valoarea venitului aşteptat (Va), formula fiind:

C )()(

aVaV σ

= (105)

În cazul celor două investiţii vom avea:

Pentru A: C32,1

700.3900.4

==V

Pentru B: C60,0

100.8900.4

==V

Având coeficientul de variaţie mai mare, investiţia A este mai riscantă. Combinaţia rentabilitate-risc în fundamentarea deciziilor de investiţii evidenţiază criteriul

medie – varianţă, care relevă obiectivele investitorilor, prezentate mai sus, şi anume: la acelaşi risc, sunt preferate investiţiile cu rentabilitate estimată mai mare; la aceeaşi rentabilitate estimată, sunt preferate investiţiile cu risc mai mic.

Această preferinţă a investitorilor pentru risc mai mic, numită în capitolul anterior aversiune pentru risc, arată că, de regulă, investitorii se opun riscului, pentru titlurile mai riscante ei solicitând o rentabilitate aşteptată mai mare.

2.4. Covarianţa

Fie două active, A şi B, care au aceleaşi venituri aşteptate, respectiv 10.000 lei în situaţia de avânt şi -4.000 lei în situaţia de recesiune, cu aceeaşi distribuţie de probabilitate, de 50%.

Universitatea Spiru Haret

Page 281: 121360987 Banci Si Credite

281

Banca investeşte o sumă egală în fiecare activ; prin divizarea investiţiei, ea va diviza similar şi câştigul, primind numai 5.000 lei de la fiecare firmă, dacă va fi o situaţie de avânt, şi pierzând numai 2000 lei de la fiecare firmă, dacă va fi recesiune.

Presupunem că investiţiile în cele două active sunt independente, adică rezultatele nu se influenţează reciproc; în acest caz, distribuţia de probabilitate a investiţiei combinate posibile constă în patru rezultate aproape egale, cum se observă în tabelul nr.16:

Investiţiile independente sunt acelea pentru care rezultatele uneia dintre ele nu sunt influenţate de rezultatele celeilalte.

Tabelul nr.16

A B Probabilitatate %

Rezultat A

Rezultat B

Rezultat combina

t Avânt Avânt 0.25 5:000 5.000 10.000 Avânt Recesiun

e 0,25 5.000 -2.000 3.000

Recesiune

Avânt 0,25 -2.000 5.000 3.000

Recesiune

Recesiune

0,25 -2.000 -2.000 -4.000

În această combinaţie a distribuţiei de probabilitate de a obţine venituri, banca are 50% şanse de a primi câştig de 3.000 lei şi câte 25% de a primi 10.000 lei sau de a pierde 4.000 lei.

Cunoscând distribuţia de probabilitate a acestei strategii de combinare a investiţiei, se poate determina câştigul aşteptat utilizând formula nr. 100, pentru venitul aşteptat:

( ) ( ) +×+×= 25,0000.325,0000.10Va ( ) ( ) lei 000.325,0000.425,0000.3 =×−+×+

Se constată că, împărţindu-şi capitalul în două investiţii independente identice, banca obţine acelaşi câştig aşteptat ca şi cum l-ar plasa într-una din cele două investiţii, adică:

leiVa 000.35,0)000.4(5,0000.10 =×−+×= Evident, în condiţiile de mai sus, contribuţia fiecărei investiţii la venitul aşteptat de 3.000

lei este egală, adică 1.500 lei. Ce se întâmplă însă cu riscul în această situaţie, rămâne el neafectat? Calculăm pentru

aceasta varianţa, utilizând formula nr. 101:

( )[ ] ( )[ ]+×−+×−= 25,0000.3000.325,0000.3000.10 222σ ( )[ ] [ ]=×−−++×−+ 25,0)000.3000.4(25,0000.3000.3 22

lei 000.500.24000.250.1200000.250.12 =+++=

Se constată că varianţa în cazul investiţiei egal distribuite în cele două active este jumătate din varianţa investiţiei întregii sume într-un singur activ, care este de:

( ) ( ) =×−−+×−= 5,0000.3000.45,0000.3000.10 222σ 2 000.000.49000.500.24000.500.24 lei=+=

Rezultă că investiţia combinată este mai puţin riscantă decât investiţia într-o singură firmă, această reducere a riscului neimplicând nici un cost suplimentar, deoarece venitul aşteptat rămâne neschimbat.

Deviaţia standard, aplicând formula nr. 103, va fi:

lei 950.4000.500.24 ==σ

Universitatea Spiru Haret

Page 282: 121360987 Banci Si Credite

282

Acest exemplu ne permite următoarea concluzie: prin alocarea capitalului în mod identic în n investiţii independente identice, venitul aşteptat va fi acelaşi ca în cazul investirii numai într-una dintre ele, însă deviaţia standard generală va fi mai redusă. Dacă 1σ este deviaţia standard în cazul alocării pentru o singură investiţie, iar nσ este deviaţia standard în cazul alocării pe mai multe investiţii, atunci:

nn

1σσ = (106)

Se observă că, în cazul a două investiţii independente identice, nu aste necesară determinarea deviaţiei standard ca în definiţie, fiind suficient să extragem radicalul din deviaţia standard a uneia din cele două investiţii, conform formulei nr. 104:

lein 950.4

4142,1000.7

2000.7

000.7000.7

====σ

Intuitiv, covarianţa măsoară tendinţa unei perechi de variabile întâmplătoare de a se mişca dependent, împreună, măsoară legătura dintre două variabile. De exemplu, când ratele dobânzii cresc neaşteptat, indicele pieţei acţiunilor tinde să descrească, ceea ce înseamnă că ratele şi indicele au o covarianţă negativă. Covarianţa permite ca din cunoaşterea evoluţiei unei variabile să deducem evoluţia posibilă a alteia. Astfel, din creşterea viitoare a ratelor dobânzii se poate presupune un declin viitor al indicelui pieţei acţiunilor. Pentru o pereche de variabile întâmplătoare independente, covarianţa ne aşteptăm să fie 0, deoarece acestea nu sunt conectate.

Să presupunem două variabile, x şi y, având n rezultate combinate posibile, notate cu i =1...n.

Când se realizează combinaţia i, valoarea lui x este ix iar valoarea lui y este iy , probabilitatea de realizare a lui i este ip , iar valorile aşteptate vor fi Vx şi Vy. În acest caz, covarianţa între cele două variabile este definită astfel:

( ) [ ] [ ] ii

n

ii pVyyVxxyx ×−×−= ∑

=1,cov

(107) Utilizând această formulă, covarianţa dintre rezultatele investiţiei în activele A şi B, pe baza

datelor din tabelul nr.16, şi având în vedere contribuţia egală a celor două investiţii, de 1.500 lei, la venitul mediu aşteptat, se poate calcula astfel:

( ) [ ] [ ] +×−×−= 25,0500.1000.5500.1000.5,cov BA [ ] [ ] [ ]×−−+×−−×−+ 500.1000.225,0500.1000.2500.1000.5 [ ] [ ] [ ] =×−−×−−+×−× 25,0500.1000.2500.1000.225,0500.1000.5

0500.062.3500.062.3500.062.3500.062.3 =+−−= Acest rezultat arată că nu există covarianţă între cele două active identice, ceea ce este

normal, deoarece cele două investiţii sunt independente. Trebuie să evidenţiem că varianţa este covarianţa unui activ cu el însuşi:

( ) [ ] [ ] [ ] 2

1

2

1,cov xi

n

iii

n

iii pVxxpVxxVxxxx σ=×−×−×−= ∑∑

=

=

= (108) Varianţa este, deci, un caz special al covarianţei. Ordinea variabilelor în determinarea covarianţei este irelevantă, adică:

( ) ( )xyyx ,cov,cov = (109)

2.5. Coeficientul de corelaţie Universitatea Spiru Haret

Page 283: 121360987 Banci Si Credite

283

Covarianţa este o măsură a valorii legăturii dintre două variabile, având două dezavantaje: nu este limitată; valoarea sa numerică depinde de unităţile de măsură ale variabilelor, ceea ce face dificilă compararea covarianţelor.

Problema se rezolvă prin împărţirea covarianţei dintre variabile la produsul dintre deviaţiile standard ale acestora, numărul rezultat variind între 1 şi -1, şi aceasta indiferent de unităţile de măsură în care sunt măsurate variabilele.

Rezultatul împărţirii se numeşte coeficient de corelaţie dintre variabile şi măsoară gradul de legătură, fiind calculat, în cazul a două variabile, astfel:

( ) ( )

yx

yxyxσσ

ρ×

=,cov,

(110) Pentru cele două active, A şi B, coeficientul de corelaţie este zero, confirmând independenţa

celor două investiţii. Acest coeficient este o scalare (gradare) a covarianţei, sensul scalării corelaţiei mişcându-se între -1 şi +1; când excede 0, cele două variabile tind să se mişte în aceeaşi direcţie, dacă se modifică. Dacă coeficientul este 0, cele două variabile nu sunt legate.

2.6. Dominanţa

Alegerile investitorului se plasează într-un spaţiu al riscurilor şi al veniturilor aşteptate. Tabelul nr. 17 prezintă evoluţia veniturilor aşteptate pentru două active cu risc:

Tabelul nr.17

Anul Activul A Activul B 1997 0,18 0,14 1998 0,15 0,09 1999 -0,13 0,02 2000 0,05 -0,03 2001 0,14 0,07 Media 0,078 0,058 Varianţa 0,0127 0,0034 Deviaţia standard 0,1127 0,0582

Deşi se focalizează pe venitul aşteptat şi varianţă, investitorul obişnuieşte să estimeze

veniturile viitoare aşteptate pe baza veniturilor medii din trecut. Orice investitor care ia în considerare titlurile A şi B se confruntă cu substituţia risc/venit aşteptat, deoarece media veniturilor aşteptate este mai mare în cazul lui A decât în cazul lui B, însă B are un nivel mai scăzut al riscului decât A. Substituţia apare deoarece, pentru a obţine un venit aşteptat mai înalt pentru A decât pentru B, investitorul trebuie să accepte creşterea riscului lui A. Nu este clar dacă toţi investitorii vor prefera A în raport cu B, deoarece variabila de decizie considerată separat indică faptul că investitorul trebuie să aleagă un titlu diferit.

Când un investitor preferă în mod absolut activul X, activului Y, se spune că X domină pe Y, dacă acesta îi oferă venituri mai mari în condiţii de risc mai mici.

Dominanţa, pentru o pereche de active X şi Y, se defineşte astfel: X domină pe Y dacă are acelaşi sau mai mare venit aşteptat sau acelaşi sau mai mic risc. Adesea, regula dominanţei nu se verifică, deoarece alegerea depinde de substituţia venit/risc a fiecărui investitor, de aversiunea faţă de risc a acestuia.

3. Determinanţii cererii de active

Universitatea Spiru Haret

Page 284: 121360987 Banci Si Credite

284

Un activ reprezintă o parte din proprietate, constituind o rezervă a valorii. Activele sunt fizice, materiale, precum pământul, imobilele, obiectele de artă,

echipamentele industriale etc., şi financiare, precum moneda, obligaţiunile, acţiunile etc. Cererea de active şi alegerea, de către o persoană, a activelor care să formeze portofoliul

presupun luarea în considerare a următorilor factori determinanţi: 1 averea, adică toate activele deţinute de către o persoană; 2 venitul aşteptat de la un activ (randamentul), comparativ cu alte active; 3 riscul asociat venitului unui activ, comparativ cu alta active; 4 lichiditatea, facilitatea transformării activului în numerar, comparativ cu alte active. Modificarea oricărui factor influenţează deciziile de portofoliu.

3.1. Averea (bogăţia)

Creşterea averii, a bogăţiei determină creşterea cererii de acti-ve, însă în mod diferenţiat pentru fiecare activ; gradul de reacţie al cererii pentru un activ la modificarea volumului averii este exprimat prin elasticitatea cererii de active la avere E(A/B), care măsoară cât de mult, celelalte condiţii menţinându-se constante (ccmc), canti-tatea cerută dintr-un activ se modifică, în procente, ca reacţie la o modifi-care cu un procent a averii:

( )%%

VACABAE

ΔΔ

= (111)

unde: %CAΔ = modificarea procentuală a cererii de active; %VAΔ = modificarea procentuală a valorii averii (bogăţiei). De exemplu, dacă la o creştere a averii cu 50% cererea de obligaţiuni, sau de orice fel de

activ, creşte cu 30%, elasticitatea cererii de obligaţiuni este de 0.6. În funcţie de nivelul elasticităţilor faţă de avere, activele pot fi grupate în: active care

acoperă consumuri necesare, a căror elasticitate este subunitară, cererea de asemenea active modificându-se mai lent decât modificarea averii; active care acoperă consumuri de lux, a căror elasticitate este suprunitară, cererea de asemenea active modificându-se mai rapid decât modificarea averii.

Rezumând, se poate afirma că, ccmc, cererea dintr-un activ se modifică odată cu modificarea volumului averii; modificarea va fi mai rapidă în cazul activelor de lux (precum autoturismele, obligaţiunile), decât în cazul activelor necesare (precum hrana, locuinţa).

3.2. Venitul aşteptat Venitul aşteptat dintr-o investiţie financiară, de exemplu o obligaţiune, reprezintă câştigul

estimat să-l genereze deţinerea acesteia pe o perioadă dată, fiind egal cu suma obţinută prin ponderarea veniturilor (VN) posibil de obţinut pe subperioade (i), cu probabilitatea (p) realizării acestora, conform formulei:

=

×=n

iii VNpVa

1 (112) De exemplu, dacă, într-o perioadă de 3 ani, veniturile anuale aşteptate de la o investiţie

sunt: VN(1)=3.000 euro cu p(1)=65%; VN(2)=4.500 euro cu p(2)=80%; VN(3)=4.000 euro cu p(3)=70%, venitul total aşteptat va fi:

=×+×+×= 7,040008,0450065,03000Va 7900280031501950 =++= euro.

O creştere mai rapidă a venitului aşteptat al unui activ în raport cu veniturile celorlalte active alternative, ccmc, determină creşterea cererii pentru acel activ.

3.3. Riscul

Universitatea Spiru Haret

Page 285: 121360987 Banci Si Credite

285

Cererea de active este influenţată şi de gradul de risc sau de incertitudinea realizării venitului aşteptat, măsurarea riscului făcându-se prin devianţa standard, σ , prezentată anterior, numită şi abaterea pătratică medie, conform formulei:

[ ]∑

=

−×=n

iii aVNVNp

1

2)(σ (113)

Fie trei investiţii în active, efectuate de către Vasilică, cu următoarele caracteristici: Activul A cu VN=15% jumătate din timp şi VN=5% cealaltă jumătate, rezultând un venit

aşteptat de 10%; Activul B cu VN=10% toată perioada, deci un venit aşteptat fix de 10%; Activul C cu VN=0% jumătate din perioadă şi 20% cealaltă jumătate, deci un venit aşteptat

de 10%. Determinând devianţa standard pentru cele 3 investiţii, obţinem:

( ) ( ) %51055,010155,0:A activul 22 =−×+−×=σ ( ) %010101:B activul 2 =−×=σ

( ) ( ) %1010201005,0: 22 =−+−×=σCactivul Cele 3 active au acelaşi venit aşteptat, dar riscuri asociate veniturilor diferite şi, în acest caz,

un investitor cu aversiune faţă de risc, precum Vasilică, va prefera în ordine investiţiile B (risc 0%), A (risc 5%), C (risc 10%); astfel, pentru investitorii cu aversiune faţă de risc, dacă riscul unui activ creşte mai mult, comparativ cu riscurile activelor alternative, cererea lor pentru acest activ va scădea. Dimpotrivă, investitorii cu înclinaţie spre risc vor accepta investiţii mai riscante, care produc venituri mai ridicate, arbitrajul dintre risc şi venit depinzând de atitudinea faţă de risc a investitorului.

3.4. Lichiditatea

Cererea pentru un activ este influenţată de uşurinţa cu care acesta poate fi transformat în numerar, cu costuri cât mai mici, adică de lichiditatea acestuia. Cu cât piaţa pe care este comercializat activul are mai multă adâncime şi o mai mare lărgime, adică are mai mulţi vânzători şi cumpărători, cu atât activul este mai lichid şi, în acest sens, comparaţia între o casă, a cărei vânzare pe numerar implică un cost de tranzacţie ridicat (comisioane, taxe etc.), şi un titlu de trezorerie, care poate fi vândut mult mai repede şi cu costuri de tranzacţie comparativ mai mici, pe o piaţă mai bine organizată, susţine această afirmaţie.

Rezumând, cu cât un activ este mai lichid, comparativ cu alte active alternative, cu atât cererea pentru acel activ este mai mare.

4. Teoria alegerii portofoliului

Factorii determinanţi ai cererii de active, analizaţi mai sus, pot fi explicaţi în cadrul teoriei alegerii portofoliului, care, considerând ccmc, afirmă următoarele:

1 cantitatea cerută dintr-un activ este, de regulă, corelată pozitiv (direct) cu averea, reacţia fiind mai puternică dacă activul este de lux, decât dacă este o necesitate;

2 cantitatea cerută dintr-un activ este corelată pozitiv cu mărimea venitului aşteptat generat de către acesta, comparativ cu active alternative;

3 cantitatea cerută dintr-un activ este corelată negativ cu riscul asociat veniturilor aşteptate ale acestuia, comparativ cu riscurile activelor alternative;

4 cantitatea cerută dintr-un activ este corelată pozitiv cu lichiditatea acestora, comparativ cu lichiditatea activelor alternative.

Aceste corelaţii sunt sintetizate în tabelul nr. 18, numit tabelul determinărilor:

Universitatea Spiru Haret

Page 286: 121360987 Banci Si Credite

286

Tabelul nr. 18

Variabila Modificarea variabilei

Modificarea cererii de activ

Averea sau bogăţia ↑ ↑ Venitul aşteptat ↑ ↑ Riscul asociat ↑ ↓ Lichiditatea ↑ ↑

4.1. Portofoliul din două active riscante

4.1.1. Venitul aşteptat Presupunem un portofoliu format din două active, venitul aşteptat al portofoliului

depinzând de veniturile aşteptate ale celor două active şi de ponderea investiţiei în fiecare activ, se determină conform celor prezentate în subcapitolul 2, astfel:

∑=

×=2

1)(

iii VapPVa (114)

unde: Va(P) = venitul aşteptat al portofoliului; iVa = venitul aşteptat al activului i; ip = ponderea investiţiei în activul i. Pentru exemplificare vom relua exemplul din tabelul nr. 17, în care este prezentată evoluţia

a două active, A şi B, dintr-un portofoliu cu două active, cu determinarea indicatorilor de risc. Pe baza mediilor din tabelul nr. 17, şi presupunând că activul A participă cu 70% la

portofoliu, iar B cu 30%, determinăm venitul aşteptat al portofoliului:

072,0058,03,0078,07,0)( =×+×=PVa Venitul aşteptat al portofoliului este media ponderată a veniturilor aşteptate ale celor două

active.

4.1.2. Riscul portofoliului Deoarece un portofoliu poate fi considerat ca un activ, pentru determinarea riscului

portofoliului se poate utiliza formula nr.101, însă dacă se cunosc venitul aşteptat şi varianţa celor două active, precum şi covarianţa dintre ele şi ponderile lor, ecuaţia 101 poate fi transformată astfel:

( )BApppp babbaaP ,cov222222×××+××= + σσσ (115)

Conform celor prezentate mai sus, veniturile anterioare ale fiecă-rui activ şi probabilităţile asociate acestora sunt utilizate pentru a calcula covarianţa veniturilor activelor A şi B, aplicând formula nr.107 şi considerând egale probabilităţile fiecărei perioade din tabelul nr.17, adică 20%.

( ) [ ] [ ] [ ] [ ] +−×−+−×−= 058,009,0078,015,0058,014,0078,018,0{,cov BA [ ] [ ]+−×−−+ 058,002,0078,013,0

[ ] [ ] [ ] [ ] =×−×−+−−×−+ 2,0}058,007,0078,014,0058,003,0078,005,0 ( ) ( )+−×−+×+×= 038,0208,0032,0072,0082,0102,0[

( ) ( ) =××+−×−+ 2,0]012,0062,0088,0028,0 =[ 0,008364 + 0,002304 + 0.007904 + 0,002464 + 0,000744]× 0,2 = =0,02178× 0,2= 0,004356

Rezultă o covarianţă de 0,0044, care împreună cu celelalte informaţii permite, aplicând formula nr.114, să calculăm varianţa portofoliului compus din cele două active:

Universitatea Spiru Haret

Page 287: 121360987 Banci Si Credite

287

0084,00044,03,07,020034,03,00127,07,0 222 =×××+×+×=Pσ Devianţa standard va fi în acest caz:

0916,00084,02 === PP σσ Varianţa portofoliului format din două active se poate exprima şi utilizând coeficientul de

corelaţie:

( ) 6641,0006559,0004356,0

0582,01127,0004356,0, ==

×=BAρ

=×××××+×+×= ρσσσσσ bababbaaP pppp 222222

= =×××××+×+× 6641,00582,01127,03,07,020034,03,00127,07,0 22

0084,0001829,0000306,0006223,0 =++=

4.1.3. Risc, covarianţă, corelaţie Riscul unui portofoliu depinde de covarianţa sau corelaţia activelor sale, precum şi de

gradul de risc al acestora. Să considerăm un portofoliu cu două active având următoarele caracteristici (tabelul nr.19):

Tabelul nr.19 Caracteristica A B

Va 0,10 0,18 σ 0,08 0,22 P 0,40 0,60

Deşi corelaţia dintre active afectează semnificativ riscul portofoliului, aceasta nu afectează venitul, fapt evidenţiat prin relaţia 115, în care ρ nu este prezent.

Venitul aşteptat al portofoliului este: 148,018,06,01,04,0)( =×+×=PVa

Pentru a analiza modul în care corelaţia veniturilor determină riscul portofoliului, considerăm 2 situaţii extreme:

• Corelaţia = +1, activele fiind perfect corelate pozitiv, caz în care ultimul termen în

formula 36 devine babapp σσ2 , expresia pentru varianţă devenind: ( )22

bbaaP pp σσσ ×+×= bbaaP pp σσσ ×+×=⇒ (116) În această situaţie, riscul portofoliului depinde numai de riscul fiecărui activ şi de ponderea

fiecăruia în portofoliu; în exemplul considerat vom avea: 164,022,06,008,04,0 =×+×=Pσ

Alegând diferite ponderi, se pot construi portofolii diferite din A şi B, găsind astfel toate portofoliile posibile din A şi B în spaţiul risc/venit.

• Corelaţia = – 1, activele fiind perfect corelate negativ, caz în care ultimul termen al

formulei 108 devine babapp σσ2− , şi, procedând ca mai sus, obţinem: bbaaP pp σσσ ×−×= (117)

Pentru exemplul nostru vom avea: 10,022,06,008,04,0 =×−×=pσ

Dacă activele sunt perfect corelate negativ, se poate forma un portofoliu fără risc, deoarece cei doi termeni din dreapta formulei de mai sus se pot anula reciproc, acest rezultat fiind imposibil când activele sunt perfect corelate pozitiv.

Pentru aceasta, trebuie găsită proporţia fiecărui activ în portofoliu, care, în condiţiile deviaţiilor standard date, să asigure această anulare, conform formulei:

Universitatea Spiru Haret

Page 288: 121360987 Banci Si Credite

288

ji

jip

σσσ+

= (118)

Aplicând formula în exemplul dat, vom avea:

( ) %73733,022,008,0

22,0==

+=Ap

; ( ) 27,073,01

22,008,008,0

=−=+

=Bp

Calculând deviaţia standard a portofoliului, rezultă: 001,00594.00584,022,027,008,073,0 =−=×−×=Pσ

Diferenţa faţă de 0 se datorează erorilor de rotunjire. • Corelaţia între -1 şi +1 este specifică majorităţii perechilor de titluri, extremele delimitând

spaţiul de corelaţie, de regulă, titlurile fiind pozitiv corelate.

4.2. Portofolii cu mai multe active

4.2.1. Matricea de covarianţă şi diversificarea Modul de abordare a portofoliului format din două active se menţine şi în cazul portofoliilor

formate din n active, formulele de calcul ale venitului aşteptat şi riscului fiind mai lungi, astfel:

∑=

×=n

iiiP VapVa

1 (119)

şi( )∑∑

= =

××=n

i

n

jjiP jipp

1 1

2 ,covσ (120)

În cazul portofoliilor multiactive se pot folosi matricile de covarianţă, care conţin nn × căsuţe. Se determină pentru fiecare căsuţă varianţa dintre activele care se intersectează în căsuţă, se completează toate căsuţele, varianţa portofoliului determinându-se prin adunarea varianţelor tuturor căsuţelor.

Reluăm formula nr.115: ( )BApppp babbaaP ,cov222222

×××+××= + σσσ Ultimul termen din formulă este suma a doi termeni egali, ceea ce înseamnă că putem şti

formula varianţei ca şi cum am avea patru termeni, aceasta putând fi aranjată într-o matrice de 22 × căsuţe (ca în tabelul nr. 20):

Tabelul nr.20

1 2 1 2)( aap σ× ( )BApp ba ,cov×× 2 ( )ABpp ab ,cov×× ( )2

bbp σ× Notând căsuţele matricei cu c(ij), i fiind linia, iar j indicând coloana, şi luând în considerare

formula nr. 109, se constată că matricea de mai sus este simetrică, calculele matriciale reducându-se la aproape jumătate.

În cazul general al unui portofoliu cu n active, fiecare căsuţă a matricei covarianţelor poate fi completată utilizând formula de mai jos, valabilă şi pentru căsuţele de pe diagonala principală, în acest caz covarianţa unui activ cu el însuşi fiind egală cu varianţa acelui activ:

( )jippjic ji ,cov),( ××= (121) Capacitatea calculatorie a metodei matricei de covarianţă este utilizată deplin în cazul în

care se analizează efectele diversificării asupra varianţei şi devianţei standard ale unui portofoliu, atunci când numărul de active din portofoliu creşte.

Universitatea Spiru Haret

Page 289: 121360987 Banci Si Credite

289

Considerăm varianţa unui portofoliu din n active identice, independente, varianţa fiecărui

activ fiind 2

iσ , aceeaşi sumă fiind investită în fiecare activ, deci ip =1/n; atunci, conform formulei nr.106, varianţa acestui portofoliu este:

nn

212 σσ =

(122) O aplicaţie a metodei matricei covarianţelor constă în utilizarea acesteia pentru un

portofoliu din n active independente şi identice, matricea fiind completată în nn × căsuţe, şi vom avea cov(i,j) = 0, pentru ji ≠ , şi cov(i,i) =

2iσ , adică numai pe diagonala principală căsuţele nu

sunt nule, având aceeaşi valoare, 2

iσ . Ştiind că varianţa unui portofoliu este suma varianţelor nenule din căsuţe, vom avea:

nnn ii

n

222 σσσ =⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛×=

(123) Această ecuaţie arată că, cu cât numărul activelor independente identice din portofoliu

creşte, cu atât descreşte riscul portofoliului, varianţa portofoliului devenind neglijabilă pentru un număr suficient de mare de active din portofoliu.

O altă aplicaţie constă în considerarea unui portofoliu din n acţiuni, cu aceeaşi varianţă şi pondere fiecare, toate perechile distincte de active fiind corelate pozitiv, având deci acelaşi coeficient de corelaţie, ρ . Matricea ne permite să arătăm efectul modificării numărului de active din portofoliu asupra varianţei portofoliului. În aceste condiţii, fiecare căsuţă, adică fiecare pereche distinctă de active din afara diagonalei, va avea valoarea:

( ) ( ) ρσ×⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛=×⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛×⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛=

21,cov11,

nji

nnjic

(124) Pe diagonala principală, deoarece coeficientul de corelaţie al unui activ cu el însuşi este

egal cu 1, valorile din căsuţele diagonalei vor fi:

( )2

1, ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛=

niic σ

(125) Cu aceste valori matricea se poate completa ca în tabelul nr. 21.

Tabelul nr.21

Matricea de covarianţă a corelaţiilor

1 2 n 1 ( )2

1n

σ

( ) ρσ ×2

1n

( ) ρσ ×2

1n

2 ( ) ρσ ×2

1n

( )21n

σ

( ) ρσ ×2

1n

n ( ) ρσ ×2

1n

( ) ρσ ×2

1n

( )21n

σ

Însumând valorile din căsuţe, se obţine varianţa portofoliului. Având în vedere însă că

există două tipuri de termeni, n termeni egali pe diagonală şi ( nn −2) termeni egali în afara

diagonalei, varianţa portofoliului va fi:

( ) ( ) ρσρσρσσσ ×+−×=×⎟⎠⎞

⎜⎝⎛×−+⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛×= 2

1

21

212

212 1

nnnn

nnn

(126)

Universitatea Spiru Haret

Page 290: 121360987 Banci Si Credite

290

Formula evidenţiază, în condiţiile exemplului dat, că nu este posibilă eliminarea completă a riscului, (exceptând cazul unui portofoliu din două active corelate perfect negativ), varianţa

minimă a portofoliului fiind de ρσ ×21 , adică cel de-al doilea termen din partea dreaptă a

formulei, aceasta constituind, în cazul portofoliilor cu perechi de active corelate pozitiv, limita diversificării.

4.2.2. Avantajele diversificării În ciuda aversiunii faţă de risc, mulţi investitori deţin active riscante, însă în cadrul unui

portofoliu diversificat, care conţine active diferite, cu riscuri diferenţiate, în acest fel reducându-se riscul general al portofoliului.

Fie două investiţii, realizate de către bancă, în două acţiuni, A şi B. În condiţiile când economia este în avânt, acţiunile A generează un venit de 15%, iar acţiunile B de 5%, şi invers, când economia este în recesiune, acţiunile A au un venit de 5%, iar acţiunile B de 15%, venitul aşteptat al celor două acţiuni, în condiţiile unor probabilităţi de 50% (0,5) ale celor două stări ale economiei, fiind de 10%, ambele acţiuni realizând însă nivele de risc semnificative, expunând banca la incertitudini referitoare la venitul aşteptat, în condiţiile în care aceasta deţine numai o singură acţiune.

Dacă banca însă deţine simultan şi în proporţii egale cele două tipuri de acţiuni, indiferent de starea economiei, ea va aştepta un venit de 10%, fără a se mai expune la riscul deţinerii unui singur tip de acţiuni.

Exemplul celor două acţiuni, ale căror venituri sunt corelate perfect negativ, este nerealist, în practică veniturile acţiunilor fiind independente, adică uneori ambele putând câştiga venituri ridicate, alteori putând înregistra pierderi, în acest caz cele două acţiuni comportându-se ca şi cum ar fi una singură, în condiţiile în care inves-titorul deţine cantităţi similare din fiecare, iar probabilităţile temporale ale acestora sunt aceleaşi.

Independenţa veniturilor acţiunilor reduce însă riscurile portofoliului diversificat al băncii, acesta beneficiind de compensarea pierderilor probabile de venituri ale unor acţiuni prin câştigurile aşteptate de la altele, astfel încât portofoliul va fi afectat moderat de către riscurile asociate veniturilor aşteptate.

Reducerea riscului prin diversificare poate fi evidenţiată determinând devianţa standard pe exemplul de mai sus. Dacă banca deţine numai una din acţiuni, devianţa va fi:

( ) ( ) %51055,010155,0 22 =−×+−×=σ Dacă banca deţine cantităţi egale din ambele acţiuni, există o probabilitate de 25% ca

aceasta să obţină un venit de 5% pentru ambele acţiuni (pentru un total de venit de 5%) şi o probabilitate de 50% ca ea să câştige 15% pe o acţiune şi 5% pe cealaltă (pentru un venit total de 10%).

Devianţa standard când investitorul diversifică portofoliul se determină astfel:

( ) ( ) ( ) %5,310105,010525,0101525,0 222 =−×+−×+−×=σ Deoarece devianţa, când banca diversifică portofoliul, este mai mică decât atunci când ea

deţine numai o acţiune, se poate afirma că diversificarea reduce riscul. În concluzie, se pot face două afirmaţii referitoare la diversificare: 1 aceasta este, de regulă, avantajoasă pentru investitorul cu aversiune faţă de risc,

reducând riscul aşteptat, cu excepţia cazului când ambele acţiuni se comportă similar; 2 cu cât mai mici sunt veniturile din acţiunile care se comportă similar, cu atât mai mari

sunt beneficiile din diversificare, prin reducerea riscurilor.

4.2.3. Riscul sistematic Diversificarea nu asigură eliminarea totală a riscului, deoarece activele financiare se

confruntă cu riscul sistematic, care nu poate fi eliminat prin diversificare.

Universitatea Spiru Haret

Page 291: 121360987 Banci Si Credite

291

Riscul sistematic reprezintă partea din riscul titlurilor de valoare care rezultă din oscilaţiile pieţei bursiere şi care nu poate fi eliminată prin diversificare, în timp ce cealaltă parte a riscului, riscul nesistematic, reprezintă riscul specific activului, portofoliului companiei, fiind legat de partea venitului firmei care nu variază odată cu veniturile din celelalte active, acest risc putând fi diminuat prin diversificare datorită compensării reciproce a riscurilor activelor în cadrul portofoliului.

Se poate afirma că riscul unui portofoliu bine diversificat se datorează numai riscului sistematic al activelor din portofoliu.

Riscul sistematic este măsurat prin coeficientul β (beta), care măsoară sensibilitatea venitului unui activ la modificarea preţurilor pe pieţele titlurilor. De exemplu, dacă o creştere medie a preţurilor pieţei de 1 %, determină o creştere de 2 % a preţului activului, beta acestui activ va fi 2(2/1), şi invers, dacă o creştere a preţului activului este de 0,5%, când creşterea preţurilor titlurilor pe piaţă este de 1 %, beta va fi 0,5% (0,5%/1). Primul activ, cu beta 2, este mai riscant decât cel cu beta 0,5%, primul activ având un risc sistematic de 4 ori mai mare decât cel de al doilea (obţinerea venitului său fiind de 4 ori mai incertă), primul fiind deci mai puţin dezirabil pentru a fi preluat în portofoliu.

În concluzie, cu cât mai mare este beta activului, cu atât mai mare este riscul sistematic al acestuia şi mai puţin dezirabil este activul pentru a fi ţinut în portofoliu.

4.2.4. Riscul portofoliului şi prima de risc Un portofoliu este o colecţie de titluri de valoare, de investiţii. Pentru deţinătorul unui portofoliu nu este foarte important că preţul unui activ creşte sau

scade, importante fiind rentabilitatea şi riscul portofoliului, afectate evident de riscul şi rentabilitatea activelor din portofoliu.

Presupunem că banca deţine un portofoliu format din titluri ale firmelor A şi B, firma B având aceleaşi valori ale ratei rentabilităţii (K) ca firma A, diferenţa constând în inversarea ratelor rentabilităţii stărilor 1 şi 3, probabilităţile de realizare fiind aceleaşi, situaţie prezentată în tabelul nr. 22.

Tabelul nr.22

Starea economiei

P K(A) K(B) PAK ×)( PBK ×)(

Favorabilă 0,2 -0,20 0,50 -0,04 0,1 Medie 0,5 0,15 0,15 0,075 0,075 Nefavorabilă 0,3 0,50 -0,20 0,15 -0,06

Rentabilitatea medie estimată, −

K , varianţa,2σ , şi deviaţia standard,σ , pentru cele două

firme, se determină conform formulelor 125, 127, 129, prezentate în tabelul nr.23. Tabelul nr. 23

Caracteristica Firma

K 2σ σ

A 0,185 0,600 0,245 B 0,115 0,600 0,245

Se constată că rentabilitatea estimată pentru firma B este de 11,5%, faţă de 18,5% pentru

firma A, devianţele standard fiind însă identice. Rentabilitatea estimată a unui portofoliu reprezintă, după cum s-a arătat anterior, media

ponderată a rentabilităţilor estimate ale titlurilor care constituie portofoliul, ponderile reprezentând proporţia din portofoliu investită în fiecare titlu:

Universitatea Spiru Haret

Page 292: 121360987 Banci Si Credite

292

∑=

×=n

iii KpPRK

1)(

(127) unde:

K (PR) = rentabilitatea estimată a portofoliului; p = ponderea investiţiilor în portofoliu; K = rentabilitatea estimată a fiecărei investiţii; i = investiţiile 1.........n. Dacă banca îşi formează un portofoliu de 100.000 lei, investind 50% în titluri la firma A şi

50% în titluri la firma B, rentabilitatea estimată a portofoliului va fi:

%1515,0115,05,0185,05,0)( ==×+×=−

PRK După o perioadă, rentabilităţile realizate ale titlurilor vor diferi de cele estimate, astfel încât

rentabilitatea estimată a portofoliului va fi diferită de 15%. Comparând rentabilităţile celor două modalităţi de a investi, în A, în B, cea mai favorabilă

ar fi investiţia în A, care are o rată estimată a rentabilităţii mai mare ( )%5,11%5,18 > , însă înainte de a decide trebuie să luăm în considerare şi riscul portofoliului.

Riscul portofoliului este, de regulă, mai mic decât media ponderată a deviaţiilor standard ale titlurilor, extremele, fiind semnificative, sunt prezentate în tabelul nr. 24.

Tabelul nr.24 1−=ρ 1+=ρ

P K(A) K(B) K(PR) P K(A) K(B) K(PR

)

Favorabilă 0,2

-0,200

0,500 0,150 0,

2

- 0,200

-0,200

-0,200

Medie 0,5

0,150

0,150 0,150 0,

5 0,150

0,150 0,150

Nefavorabilă

0,3

0,500

-0,200

0,150 0,3

0,500

0,500 0,500

K - 0,185

0,115 0,150 - 0,18

5 0,185 0,185

σ - 0,245

0,245 0 - 0,24

5 0,245 0,245

Datele din tabelul nr. 24 evidenţiază următoarele: 1 dacă rentabilităţile titlurilor sunt corelate negativ, adică se mişcă invers şi ρ = -1, chiar

dacă ambele active sunt foarte riscante, combinaţia lor în portofoliu poate fi lipsită de risc, 0=σ ; 2 dacă rentabilităţile titlurilor sunt corelate pozitiv, adică se mişcă în acelaşi sens şi ρ =

+1, portofoliul ar fi la fel de riscant ca titlurile luate individual, diversificarea neputând diminua riscul portofoliului.

În practică, titlurile sunt corelate pozitiv, dar nu perfect, pentru cele mai multe perechi de titluri ρ variind între +0,5 şi +0,7; combinaţia titlurilor în portofoliu reduce riscul, dar nu-l elimină, cu cât numărul de titluri din portofoliu creşte, riscul portofoliului se reduce, aceasta depinzând de gradul de corelaţie dintre titluri – cu cât mai mic este coeficientul, cu atât mai mic este riscul portofoliului.

Universitatea Spiru Haret

Page 293: 121360987 Banci Si Credite

293

În cazul ipotetic al unui portofoliu cu n active, între care nu există corelaţii egale cu -1 şi +1, din ansamblul tuturor portofoliilor posibile obţinute prin combinarea activelor se poate delimita un set de portofolii eficiente care oferă: fie rentabilitatea maxim posibilă pentru orice grad de risc; fie gradul de risc minim pentru orice rentabilitate estimată.

Toate celelalte portofolii sunt ineficiente comparativ cu acest set, care oferă oportunităţi de alegere pentru investitor.

Experienţa evidenţiază că aproape jumătate din riscul inerent portofoliului format dintr-un titlu, care are o deviaţie standard de cca 28%, poate fi eliminată prin constituirea unui portofoliu diversificat, de cca 40 de acţiuni, numit portofoliu de piaţă, a cărui devianţă este de cca 15,1%.

Aşa cum s-a arătat, partea riscului eliminabilă prin diversificare se numeşte risc de firmă, sau risc nesistematic, iar partea care nu poate fi eliminată prin diversificare se numeşte risc de piaţă, sau risc sistematic. Riscul total al unei acţiuni sau portofoliu este suma celor două.

Investitorii solicită, de regulă, o primă pentru risc, astfel încât, cu cât mai mare este riscul titlului, aceştia solicită o rentabilitate mai mare titlului. Această primă reprezintă o compensaţie pentru riscul sistematic, care nu poate fi eliminat prin diversificare. Fiind însă preocupaţi de riscul portofoliului, şi nu de cel al titlului individual, investitorii pot măsura riscul fiecărui titlu prin metoda CAPM, care afirmă că riscul relevant al unui titlu din portofoliu este contribuţia acestuia la un portofoliu bine diversificat, la un portofoliu de piaţă.

Diferitele titluri vor afecta riscul portofoliului în mod diferit, având diferite grade de risc relevant, prin diversificare fiind eliminat riscul specific titlului, riscul nesistematic, rămânând însă riscul pieţei, cel sistematic, risc inerent, care poate fi măsurat prin gradul în care titlul tinde să se mişte în acelaşi sens cu mişcarea pieţei.

4.2.5. Conceptul de „beta” Tendinţa unui titlu de a varia similar cu piaţa, cu un titlu cu risc mediu, este măsurată de

coeficientul ( )betaβ , care reprezintă un element-cheie al modelului CAPM. Un titlu cu risc mediu va avea un beta egal cu 1, indicând faptul că modificarea acestuia are acelaşi sens şi aceeaşi dimensiune cu modificarea pieţei. Un beta subunitar indică un risc al titlului (portofoliului) mai mic decât riscul mediu al pieţei, în timp ce un beta supraunitar indică un risc mai mare decât cel al pieţei. Cele mai multe acţiuni au beta între 0,5 şi 1. Coeficientul beta al unui portofoliu compus din n titluri se determină astfel:

∑=

×=n

iiiP p

1ββ

(128) unde:

pβ = coeficientul beta al portofoliului; iβ = coeficientul beta al titlului i; ip = ponderea investiţiei în titlul i în total investiţie portofoliu.

Coeficientul beta este un indicator al volatilităţii relative a titlului, măsurând modul în care un titlu afectează riscul portofoliului, deci gradul de risc al titlului respectiv. Beta ar trebui să reflecte aşteptările investitorilor privind volatilitatea viitoare, însă neavând o măsură exactă a acestora, nu se pot obţine estimări precise ale lui beta, ci numai valori aproximative, pe baza volatilităţii din trecut.

Estimarea coeficienţilor beta, dificilă şi incertă, utilizează două abordări: - metoda strategiei pure, care foloseşte coeficienţii beta de la una sau mai multe firme

(determinând o medie) cu activitate similară, metodă aplicabilă pentru active importante, oricum metoda fiind dificil de implementat;

- metoda coeficienţilor contabili, care determină coeficienţii beta prin determinarea regresiei rentabilităţii activelor unei firme comparativ cu rentabilitatea unui indice bursier sau comparativ cu rentabilitatea medie a activelor unui eşantion de firme semnificative.

Universitatea Spiru Haret

Page 294: 121360987 Banci Si Credite

294

5. Relaţia dintre risc şi rata estimată a rentabilităţii (Linia pieţei de capital)

5.1. Modelul CAPM

În funcţie de beta, investitorii vor solicita o anumită rată a rentabilităţii pentru a compensa riscul pe care şi-l asumă. Linia pieţei capitalului exprimă rata necesară a rentabilităţii investiţiei (titlului), ca sumă dintre rata rentabilităţii la investiţii cu grad de risc zero şi un factor de ajustare a riscului, pe care investitorii îl cer ca o compensare a riscului pe care şi-l asumă:

( )000 RRRRRRFARRRRR Pii −×+=+= β (129) unde:

=iRR rata necesară a rentabilităţii titlului i; 0RR = rata rentabilităţii unui titlu cu risc 0, de exemplu, un titlu emis de guvern;

iβ = coeficientul beta al titlului i; PRR = rata rentabilităţii portofoliului pieţei, a unui titlu mediu ( )0=Pβ ;

0RRRRPR PP −= = prima de risc a pieţei, pentru un beta egal cu 1 )1( =Pβ ; ( ) PiPii PRRRRRPR ×=−×= ββ 0 = factorul de ajustare a riscului titlului i, primă de risc

a titlului i, care, în funcţie de beta, poate fi egală, mai mică sau mai mare decât prima de risc a pieţei.

Dacă, de exemplu, avem: %15=PRR , %100 =RR , şi două titluri, i şi j, cu beta 8,0=iβ şi 4.1=jβ , atunci putem calcula ratele rentabilităţii necesare ale celor două titluri, astfel:

( ) %14%4%10%58,0%10%10%158,0%10 =+=×+=−×+=iRR( ) %18%8%10%54,1%10%10%154,1%10 =+=×+=−×+=jRR

Dacă s-au considerat constante 0RR şi PRR , rata rentabilităţii necesare a celor două titluri a depins de nivelul lui beta, un beta mai ridicat solicitând o rată a rentabilităţii necesare mai înaltă.

Rezultatul relaţiei inverse dintre riscul sistematic al activului şi dezirabilitatea acestuia este utilizat pentru a înţelege modelul de determinare a valorii capitalului (CAPM), dezvoltat de către Sharpe, Litner şi Treynor, model care oferă o explicaţie a mărimii primei de risc(Pr) a unui activ, ca diferenţă dintre venitul aşteptat al activului şi rata dobânzii la activele fără risc.

Modelul CAPM foloseşte relaţia dintre riscul sistematic al unui activ şi dezirabilitatea

acestuia, exprimată prin coeficientul β : [ ])()(Pr LRdVpLRdVa −×=−= β (130)

unde: Va = venitul aşteptat pentru activul considerat; Rd(L) = rata dobânzii la activele fără risc; Vp = venitul aşteptat pentru portofoliul de piaţă; β = beta activului considerat. Conform modelului, se evidenţiază următoarele: • dacă beta activului este zero, acesta nu are risc sistematic, prima sa de risc fiind

zero; • dacă beta este 1, înseamnă că are acelaşi risc sistematic ca şi portofoliul de piaţă,

având aceeaşi primă de risc ca şi piaţa; • dacă activul are beta 2, prima sa de risc va fi mai mare decât aceea a pieţei. De exemplu, dacă venitul aşteptat de piaţă este 8%, şi Rd(L) este 2%, iar prima de risc

pentru piaţă este 6%, activul cu beta egal cu 2 se aşteaptă să aibă o primă de risc:

Universitatea Spiru Haret

Page 295: 121360987 Banci Si Credite

295

[ ] %12282Pr =−×= Modelul CAPM poate fi folosit pentru a lua în considerare riscul de portofoliu şi a diminua

subiectivitatea în alegerea sau în respingerea unui proiect individual.

De exemplu, dacă o bancă prezintă următoarele date: 1,1=β ; %80 =RR ; %12=PRR , se poate determina, utilizând formula nr.129, costul capitalurilor proprii RR(cp):

( ) %4,12%8%121,1%8)1( =−×+=cpRR Investitorii bancari vor dori să investească în proiecte bancare care au rata rentabilităţii

estimate cel puţin egală cu 12,4%, banca trebuind să utilizeze această rată în actualizarea VAN pentru orice proiect de plasament de risc mediu.

Să presupunem că angajarea băncii într-un proiect de investiţii va produce modificarea lui beta al băncii, deci modificarea RR(cp). De exemplu, noul plasament are un beta egal cu 1,5 (similar altor bănci care dispun de activele respective), ponderea, 2p , a activelor acestei noi investiţii în portofoliul de active al băncii fiind de 20%, activele existente având deci o pondere,

1p ,de 80%, noul beta, nβ ,va fi: 18,15,12,01,18,0 =×+×=nβ

Această creştere a lui beta, deci a riscului băncii, va duce la scăderea preţului acţiunilor, care va trebui să fie compensată prin creşterea lui RRcp al firmei, astfel:

%72,12%418,1%8)2( =×+=cpRR În aceste condiţii, pentru a realiza o rentabilitate cu o rată pe ansamblul băncii de 12,72%,

noua investiţie va trebui să realizeze o rată a rentabilităţii determinată astfel:

%1420,0%8,2

20,0%92,9%72,12

20,0%)40,1280,0(%72,12)1()2(

2

1

==−

=

=×−

=×−

=p

RRpRRRR cpcpni

(131) Dacă se cunoaşte coeficientul beta al fiecărui proiect, jβ , se poate determina costul

capitalului, deci rentabilitatea necesară, jRR , al noului plasament. Utilizând datele din exemplul dat, pentru un plasament cu beta egal cu 1,5, precum mai sus,

avem: %14%6%85,1%4%8)5,1( =+=×+=RR

Pentru un plasament cu beta egal cu 0,5, deci cu un risc mai scăzut, rentabilitatea necesară va fi:

%10%2%85,0%4%8)5,0( =+=×+=RR Se constată legătura între risc, măsurat prin beta, şi rentabilitatea pe care trebuie să-o

realizeze investitorii: creşterea riscului determină creşterea ratei rentabilităţii cerută de către investitorii bancari.

5.2. Modelul APT

Modelul CAPM, util în aplicaţiile concrete, presupune că există o singură sursă a riscului sistematic, portofoliul pieţei, însă teoria evaluării prin arbitraj (APT), dezvoltată de către Ross, ia în considerare mai multe surse de risc, care nu pot fi eliminate prin diversificare, surse legate de factori economici generali precum inflaţia, modificarea producţiei agregate.

Modelul acesta determină mai mulţi coeficienţi β , prin estimarea sensibilităţii venitului unui activ la schimbările fiecărui factor, conform formulei: Universitatea Spiru Haret

Page 296: 121360987 Banci Si Credite

296

[ ]∑ −=−= )()(Pr LRdVpLRdVa iiβ (132)

unde i = factorul luat în considerare. Teoria menţionată afirmă că prima de risc pentru un activ este corelată cu prima de risc a

fiecărui factor şi că dacă sensibilitatea activului la fiecare factor creşte, prima lui de risc va creşte, de asemenea.

Ambele teorii explică primele de risc prin riscul sistematic, modelul CAPM indicând o singură sursă, portofoliul, care cumulează impactul unor factori externi diverşi, modelul APT vizând direct factorii externi.

5.3. Aspecte diverse

Reducerea riscului prin diversificare în alocarea investiţională a capitalului la nivelul băncii depinde de ponderea investiţiei în averea băncii, de independenţa investiţiei faţă de celelalte active ale băncii. Diversificarea la nivelul băncii diminuează riscurile, consolidează stabilitatea acesteia, banca devenind astfel mai atractivă pentru angajaţi, clienţi, acţionari, parteneri etc.

Calculul riscurilor investiţiilor sugerează următoarele concluzii: 1 investitorii diversificaţi sunt interesaţi prioritar de riscul de piaţă; 2 investitorii nediversificaţi ar trebui să fie interesaţi în mare măsură şi de riscul

individual al proiectului; 3 modelul CAPM ignoră costurile falimentului, care pot fi substanţiale, costuri care

depind de riscul de firmă; 4 evaluarea de ansamblu a riscului proiectelor de investiţii trebuie să ia în considerare, în

mod corelat, cele trei riscuri – individual, de firmă, de piaţă –, având în vedere modul cum se determină şi cum influenţează.

Încorporarea riscului plasamentelor şi a structurii de capital în procesul de alocare a capitalului

Dificultatea măsurării corecte a riscului unui proiect creează greutăţi în ce priveşte încorporarea riscului diferenţial în deciziile de alocare a capitalului. Această dificultate se poate parţial soluţiona prin două metode:

- metoda echivalentului cert, EC, care ia în considerare numai fluxurile anuale de numerar ce au o certitudine credibilă, fluxurile incerte fiind eliminate, dar metoda este greu de implementat;

- metoda ratei de actualizare ajustate la risc, RAAR, prin care costurile capitalului, rentabilităţile diferitelor proiecte se actualizează cu rate diferenţiate, în funcţie de gradul lor de risc, alegerea ratei presupunând subiectivitate şi un anumit arbitrariu.

Structura activelor firmei bancare, natura şi caracterul diferitelor componente ale acesteia pot influenţa capacitatea de îndatorare a firmei, calculându-se costuri diferite ale capitalului propriu, în funcţie de natura şi caracterul acestor componente, ceea ce va influenţa alocarea capitalului.

6. Evaluarea riscului individual

Riscul investiţiilor de capital poate fi, aşa cum parţial s-a arătat, de trei tipuri: 1 riscul individual al investiţiei, măsurat prin variabilitatea rentabilităţii estimate a

investiţiei; 2 riscul de bancă, ce se referă la efectul investiţiei asupra riscului băncii, asupra

variabilităţii profitului băncii, fiind important chiar dacă portofoliul băncii este diversificat; Universitatea Spiru Haret

Page 297: 121360987 Banci Si Credite

297

3 riscul de piaţă, sau beta, remanent şi în cazul portofoliilor foarte diversificate, care este măsurat prin efectul investiţiei asupra coefici-entului beta al băncii, acest risc având efect asupra preţului acţiunilor băncii.

În continuare vor fi abordate probleme privind măsurarea riscului în cazul proiectelor de investiţii potenţiale ale băncilor, de fapt ale oricărei firme, şi încorporarea acestor informaţii în decizia de alocare a capitalului.

Importanţa riscului individual derivă din: estimarea sa mult mai uşoară decât a celorlalte două riscuri; datorită corelării dintre riscuri, riscul individual este o aproximaţie bună pentru riscul de piaţă; evaluarea riscului proiectului implică determinarea riscului fluxurilor de numerar, a riscului individual.

Natura distribuţiei fluxurilor individuale de numerar şi a corelaţiilor dintre acestea determină natura distribuţiei VAN (valoarea actualizată netă) şi, astfel, a riscului individual.

Estimarea riscului individual utilizează următoarele tehnici: analiza de sensibilitate; analiza scenariilor; simularea Monte Carlo.

6.1. Analiza de sensibilitate

Această tehnică arată cu cât se va schimba VAN ca răspuns la o modificare a unei variabile de intrare, menţinând celelalte elemente constante (ccmc).

Analiza porneşte de la o situaţie de bază şi, modificând diferenţiat şi pe rând celelalte variabile de intrare, ccmc, se înregistrează noile valori ale lui VAN, modificările tandemului variabila de intrare – VAN fiind prezentate tabelar şi grafic.

În tabelul nr.25 sunt prezentate modificările tandemului volumul vânzărilor (VZ)- VAN. Tabelul nr. 25

% Variabil

a Bază 1 2 3 4 5

VZ 100% 80% 90% 110% 120% 130% VAN 6500 5850 6175 6825 7150 7475

Exprimarea procentuală a modificărilor permite determinarea indicilor de sensibilitate (IS), ca raporturi între modificările celor două variabile:

)1()1(

1

1

−−

=−

ii

iii

VZVZVANVANIS

(133) Aplicând formula pe exemplul nostru, la momentul 2, avem:

448,01125,11056,1

)18090()15850175.6(

2 =−−

=−

−=IS

Se constată că o modificare cu o unitate a volumului vânzărilor în momentul 2 faţă de

momentul 1 determină o modificare de 0,448 unităţi a VAN, deci VAN preia 45% din modificarea lui VZ.

Pot fi realizate şi analize de sensibilitate multivariabile, modificarea lui VAN fiind determinată de modificarea simultană a mai multor variabile.

6.2. Analiza scenariilor

Această tehnică ia în considerare, pe lângă sensibilitatea VAN la variaţii ale variabilelor-cheie, şi gama probabilă a valorilor acestor variabile, prin imaginarea unui set de circumstanţe favorabile (situaţia optimistă) şi nefavorabile (situaţia pesimistă), calculându-se VAN pentru toată gama de circumstanţe şi comparându-se cu situaţia de bază.

Considerând cele 3 situaţii, în tabelul nr.26 sunt prezentate datele ipotetice pentru două variabile de intrare şi pentru VAN.

Universitatea Spiru Haret

Page 298: 121360987 Banci Si Credite

298

Tabelul nr.26

Situaţia Probabilitate (p)- %

VZ- unităţi PV- lei VAN-mii lei

Pesimistă 25 15.000 1.500 -5.761 Bază 50 20.000 2.000 6.996 Optimistă 25 25.000 2.500 23.397

Preţurile de vânzare (PV) sunt în lei, deci şi valorile lui VAN sunt exprimate în lei, şi nu în procente, ca la rentabilităţi:

∑=

+−×=×=3

1

_

)5761(25,0i

ii VANpVAN

lei79072339725,0699650,0 =×+×+ (134) Utilizând formulele prezentate mai sus, se determină devianţa standard şi coeficientul de

variaţie:

leiVAN 349.10)( =σ ; 3,1)( =VANCV Dacă plasamentele băncii au în medie un coeficient de variaţie (CV) de 1, se constată că

acest plasament, cu CV=1,3, este cu 30% mai riscant. Tehnica scenariilor se limitează la câteva rezultate discrete ale lui VAN, deşi în realitate există o infinitate de posibilităţi.

6.3. Simularea Monte Carlo

Această metodă leagă sensibilitatea şi distribuţiile de probabilitate ale variabilelor de intrare, implicând însă calcule laborioase. Iniţial, se specifică distribuţia de probabilitate a fiecărei variabile incerte care determină fluxul de numerar; în continuare, prin simulare, pentru fiecare valoare a variabilei incerte, ccmc, se determină fluxurile nete de numerar pentru fiecare an şi apoi se calculează VAN, repetându-se procedura pentru toate valorile şi variabilele incerte. Rezultatele obţinute pentru valoarea estimată a lui VAN, deviaţia standard şi coeficientul de variaţie pot diferi de cele obţinute prin celelalte două analize.

Limite ale aplicării acestor tehnici de analiză sunt: specificarea corelaţiilor dintre variabilele incerte ale fluxului de numerar este dificil de realizat de către analist; nu există o regulă precisă pentru luarea deciziilor; sunt ignorate efectele diversificării proiectelor din cadrul firmei, precum şi ale diversificării portofoliilor personale ale investitorilor.

7. Analiza portofoliului de credite

7.1. Necesitatea modelelor de analiză a portofoliului de credite

Analiza portofoliului de credite se centrează asupra abordării riscului de credit, ideea fiind aceea a agregării riscurilor de credit ale instrumentelor individuale într-un portofoliu, riscul portofoliului nefiind suma riscurilor individuale, datorită avantajelor diversificării.

Una dintre dificultăţile principale ale afacerilor cu active supuse riscului de credit este aceea că distribuţiile profiturilor şi pierderilor sunt departe de a fi normale, ele fiind caracterizate frecvent printr-o pozitivitate limitată, ca în cazul împrumuturilor, suportând însă un potenţial semnificativ de negativitate (dezavantaje), datorită unei înalte probabilităţi de pierderi mari, datorată neplăţii, nerambursării împrumuturilor.

Dezvoltarea instrumentelor de management al portofoliului, centrat pe riscul de piaţă, a permis băncilor să înţeleagă şi să controleze mai bine riscul. Patru raţiuni principale au determinat băncile să dezvolte şi să îmbunătăţească instrumentele managementului portofoliului de credite:

Universitatea Spiru Haret

Page 299: 121360987 Banci Si Credite

299

1 Constrângeri reglementative: modelele de analiză a portofoliului de credite centrat pe risc au devenit o parte din reglementările bancare internaţionale (Basel II), reglementarea capitalului legând riscul, maturitatea şi diversificarea portofoliului băncii.

2 Alocarea şi calcularea capitalului economic: măsurarea riscului de portofoliu este utilizată pentru a determina rezervele bazate pe calculul capitalului economic, separarea capitalului economic consumat de diferitele împrumuturi fiind utilizată pentru a stabili limitele creditului contrapărţilor sau pentru a selecta activele bazate pe echilibrul riscuri-venituri, ţinând cont de beneficiile diversificării pentru constituirea portofoliului băncii.

3 Realizarea evaluării: unele instrumente financiare pot fi considerate ca opţiuni asupra performanţelor unui portofoliu de active, de exemplu, colaterizarea obligaţiilor de datorie, al cărei succes se bazează pe fluxul de lichidităţi generat de un ansamblu de instrumente de credit. Măsurarea riscului portofoliului activelor cu risc de credit poate fi utilă atât pentru realizarea evaluării, cât şi pentru realizarea ratingului unor asemenea instrumente de către agenţii de rating.

4 Managementul fondurilor: managerii activelor pot, de asemenea, beneficia de un model al riscului portofoliului de credite pentru alocarea activelor. Selecţia facilităţilor incluse într-un portofoliu sau într-un fond este mai bine determinată atunci când este posibilă o abordare globală a riscului agregat şi a diversificării.

Un model de analiză a riscului de credit al portofoliului poate cuprinde, în mod ideal, toate faţetele riscului de credit, însă trebuie ţinut cont de impactul crucial al corelaţiilor asupra distribuţiei pierderilor. De asemenea, un model adecvat al portofoliului poate reflecta cu acurateţe efectele diversificării şi ale concentrării.

7.2. Modele de analiză a portofoliului

Modelele de portofoliu pot fi delimitate în analitice şi de simulare. Modelele analitice oferă soluţiile „exacte” la distribuţia pierderilor din activele de credit,

conform unor ipoteze simple. Primul pas constă în gruparea activelor omogene în subportofolii pentru care ipoteza omogenităţii distribuţiei permite deducerea soluţiilor referitoare la distribuirea pierderilor, iar prin adiţionare se obţine pierderea agregată la nivelul portofoliului. Modelul riscului de credit, de bază şi revizuit, aparţine acestei clase de modele.

Modelele de simulare aproximează distribuţia reală printr-o distribuţie empirică, generată de un număr de simulări, scenarii, ceea ce creşte flexibilitatea şi poate adapta distribuţia complexă a factorilor de risc. Este necesar să se evalueze probabilităţile de neplată, generatoare de pierderi, şi corelaţiile dintre toate împrumuturile, ceea ce presupune utilizarea tehnicii de calcul rapid.

Practica bancară a creat modele operaţionale, peste 80% dintre bănci utilizând unul dintre următoarele modele propuse: CreditMatrics, MC (Matricea Creditului), Portofolio Manager, MP (Administratorul de Portofoliu), Portofolio Risk Tracker, TRP (Controlul Riscului de Portofoliu), CreditPortofolioView, VPC (Perspectiva Portofoliului de Credit), CreditRisc, RC (Riscul de Credit).

Tabelul nr. 27 prezintă diversele trăsături ale modelelor: evenimentele de credit cuprinse în modele (neplăţi, tranzacţii, schimbări în spreaduri – marje de rată a dobânzii), factori care determină riscul, tipul matricelor de tranziţie utilizate, modul de corelare stabilit, specificarea adoptată pentru NGP (neplăţi generatoare de pierderi), precum şi categoria de model (analitic sau de simulare).

Tabelul nr. 27 Trăsăturile modelelor de analiză a portofoliului de credite

Modelul CM CPV TRP MP RC Definiţia riscului

Δ valoarea de piaţă

Δ valoarea de piaţă sau

numai pierderi din

neplăţi

Δ valoarea de piaţă

Pierderi din neplăţi

Pierderi din neplăţi

Evenimente Declin/neplat Declin/neplat Declin/neplată şi Neplată Neplată

Universitatea Spiru Haret

Page 300: 121360987 Banci Si Credite

300

de credit ă ă schimbare spread

Include riscul de rată

Nu Nu Da Nu Nu

Riscuri diverseFactori macro şi de ramură

Factori macro Factori macro şi de ramură

Factori prin valoarea activelor

Rate de eşec, de faliment

Probabilităţi de tranziţie

Constante Determinate de

factorii macro

Constante Constante Nedisponibile

Corelarea evenimentelor

de credit

Standard multiplă

normală a veniturilor din capital

Apare datorită

dependenţei obişnuite de

factorii macro

Standard multiplă

normală a veniturilor din

capital

Standard multivariantă

a veniturilor

din capital

Nedisponibile

Rate de recuperare

Aleator (distribuţie

beta)

Aleator Aleator(distribuţie beta)

Aleator (distribuţie

beta)

Neplată cu pierderi

(constantă)

Abordare numerică

Simulare Simulare Simulare Simulare Analitică

CreditMatrics este un model static, fiind un instrument de analiză a riscului de credit al

portofoliului derivat din matricea riscurilor; este un model pe ratingul unei perioade care permite determinarea valorii la risc a creditului prin simularea factorilor de risc conform distribuţiei multiple normale.

Calcularea pierderilor de portofoliu parcurge următorii paşi: 1 Colectarea datelor de intrare: probabilităţile de neplată şi probabilităţile de tranziţie,

deviaţia medie şi deviaţia standard, corelaţiile factorilor şi legătura fiecărui debitor cu aceştia, curba randamentului cu risc redus, curbele randamentelor cu risc pe clase de rating, profilele expunerii creditelor individuale.

2 Generarea şi simularea evenimentelor cu evoluţii corelate, cu structuri corelative apropiate, utilizând probabilităţile de tranziţie multi-variante.

3 Măsurarea pierderilor din tranziţiile care includ neplăţi, nerambursări, prin deducerea, pentru toate activele cu incapacitate de plată, din distribuţia beta, a unei valori aleatorii a ratei de redresare, cu media şi varianţa corespunzătoare ramurii emitente.

4 Calcularea distribuţiei pierderilor de portofoliu, obţinându-se realizarea pierderilor şi profiturilor din credit condiţionată de valoarea specifică a factorilor de risc.

PortofolioManager (PM) este un model static, foarte asemănător cu CreditMatrics; spre deosebire de acesta, însă, este un model unifacto-rial focalizat numai asupra pierderilor din incapacităţi de plată. Acest model se bazează pe distribuţia normală multivariantă (multiplă), presupunându-se că valorile activelor tuturor firmelor au o distribuţie normală a veniturilor; când acestea sunt mici, firma încetează plăţile.

Portofolio Risk Tracker (PRT) este un model bazat pe rating, fiind un model dinamic, permiţând abordarea unor produse precum deriva-tivele de credit şi obligaţiunile de datorie colaterizate în calcularea valorii la risc a creditului. Modelul include, faţă de modelele anterioare, rate ale dobânzii stochastice şi este capabil să ia în considerare instrumentele sensibile la rată.

CreditPortofolioView (CPV) consideră, comparativ cu modelele anterioare, în mod explicit, matricele de tranziţie ca fiind dependente de ciclul economic. Ratele de neplată şi de migraţie într-o ţară şi ramură la un orizont ales sunt condiţionate de valorile viitoare ale variabilelor macroeconomice, aceste variabile determinând ratele de neplată în timp. CPV estimează un model econometric pentru indicatorii economici, care determină ratele de neplată ale fiecărui sector, simularea acestor rate evidenţiind ulterior ce matrice a tranziţiilor este utilizată în realizarea

Universitatea Spiru Haret

Page 301: 121360987 Banci Si Credite

301

paşilor următori, prin simularea traiectoriilor aleatorii ale indicatorilor macro pentru un orizont de timp, modelul putând aproxima o distribuţie a pierderilor de portofoliu.

CreditRisk (CR) este un model analitic, dispunând de o variantă modificată pentru a lua în considerare provizioanele pentru pierderi. Modelul urmează o abordare actuarială a riscului de credit, luând în considerare numai evenimentele de neplată, schimbările de preţuri, de spreaduri (câştiguri din dobânzi) şi migraţiile fiind ignorate, modelul fiind adecvat pentru strategiile „cumpără şi vinde”. Intrările modelului sunt: profilele expunerii individuale ale creditelor, ratele anuale de neplată pe ramură şi categorii de active, o estimare a ratelor de redresare, presupuse constante în model.

Caracterizarea generală a modelelor permite evidenţierea următoa-relor avantaje şi dezavantaje:

1 Cele patru modele sunt de simulare, fiind solicitate mai mult pentru portofoliile extinse. 2 CR este un model numai al neplăţilor, ca şi PM, ignorând pierderile de portofoliu

datorate migraţiilor capitalurilor, ceea ce duce la o subestimare a riscului de credit. 3 CR presupune pierderile din neplăţi ca fiind constante şi nu ţine seama de corelaţii,

celelalte modele utilizând distribuţia beta a acestor pierderi din neplăţi şi corelaţiile încorporate ale activelor, factorilor sau ale variabilelor macroeconomice.

4 Modelele prezentate sunt puţin transparente şi puţin flexibile, ceea ce a determinat băncile să-şi dezvolte modele proprii care pot fi controlate total, unele din acestea bazându-se pe abordări alternative, două dintre ele fiind prezentate pe scurt în continuare.

Metoda punctelor şa este o modalitate alternativă de a aproxima distribuţia reală, fără a utiliza simularea, fiind foarte rapidă şi exactă în stabilirea cozilor distribuţiilor (părţile plasate sub o valoare dată), care interesează în mod deosebit pe managerul riscului. Metoda se bazează pe observarea unor combinaţii ale funcţiilor de distribuţie, care deşi pot fi imposibil de calculat din punct de vedere analitic, momentele (valorile distribuţiei) lor, care generează funcţia sau funcţia cumulată, pot rămâne uşor de tratat.

Metoda combinativă, a combinării rapide a transformărilor Fourier şi Monte Carlo este atât rapidă, cât şi exactă în relevarea distribuţiei pierderilor întregului portofoliu, algoritmul fiind aplicat claselor de modele condiţional independente.

7.3. Calcularea performanţei ajustate la risc

Rezultatul unui risc este, în general, o distribuţie a pierderilor, adică nivelele posibile ale pierderilor cu probabilităţile asociate lor. Distribuţia cuprinde toate informaţiile referitoare la pierderile cu care se poate confrunta un portofoliu, într-un orizont specific de timp. Pentru a adopta decizii, distribuţia trebuie transformată în mărimi sintetice ale riscului, care să permită managerului riscurilor să comunice cu conducerea băncii sau cu colaboratorii externi, clienţi sau autorităţi bancare. Unele dintre cele mai larg folosite mărimi sunt: pierderea aşteptată, pierderea neprevăzută, valoarea la risc, capitalul economic, căderea scurtă neaşteptată.

În continuare sunt prezentate formulele de calcul al acestor mărimi şi interpretarea acestora. Pierderea aşteptată, PA, măsoară nivelul pierderii la care banca este expusă, în medie. În cazul unui titlu, i, mărimea se determină astfel:

iiii PNPDENPA ××= (135) unde: PA = pierderea aşteptată; EN = expunerea la neplată; PD = probabilitatea neplăţii; PN = pierderea din neplată. Pierderile din neplăţi sunt asumate pentru a fi acoperite din ratele dobânzii pe care le vor

plăti clienţii băncii. Pierderea neprevăzută, PI, este definită ca deviaţia standard a pierderilor din portofoliul de

credite, fiind determinată astfel:

Universitatea Spiru Haret

Page 302: 121360987 Banci Si Credite

302

( )[ ]{ }∑ ∑−=2

pp PPPI (136)

unde: P = pierderea aleatoare a portofoliului p. Dacă pierderile de portofoliu ar fi normal distribuite, pierderile aşteptate sau neaşteptate ar

fi complet caracterizate, însă pierderile nu sunt distribuite normal şi deci PA şi PI sunt măsuri foarte parţiale ale riscului.

Valoarea la risc, VaR, prezentată în capitolul referitor la riscurile bancare, este utilizată în cazul pierderilor mari de portofoliu de credite. VaR, la un nivel de încredere de z, să spunem 95 %, pentru un orizont obişnuit, de 10 zile pentru riscul de piaţă şi 1 zi pentru riscul de credit, reprezintă nivelul pierderii de portofoliu care va depăşi (1-z) % din media orizontului de timp:

( ) ( )[ ]zjRPjzVaR c −≤= 1min)( > (137) unde: P = probabilitatea; R = pierderea de credit c. VaR are semnificaţie numai dacă se cunosc orizontul de timp ales şi gradul de încredere. La

grade ridicate de încredere, cum ar fi 99%, VaR tinde să fie foarte instabilă, orice schimbare, oricât de mică, a nivelului lui z conducând la o oscilaţie extinsă a lui VaR.

Capitalul economic este un indicator esenţial pentru managerii portofoliului băncii, fiind calculat, de regulă, pentru un orizont de 1 an.

Estimarea acestui indicator se face astfel: ( ) ( )pp PAzVaRzCE −= ) (138)

unde: VaR (z) = valoarea la risc la gradul de încredere z, de exemplu, 99,8%; PA = pierderea aşteptată. Capitalul economic este interpretat ca fiind suma capitalului tampon de care banca are

nevoie pentru a evita insolvabilitatea, cu un grad de încredere z. Căderea scurtă aşteptată, CS, este o alternativă a măsurii riscului, care se concentrează

asupra cozii distribuţiei pierderilor. Ea reprezintă pierderile medii condiţionate de pierderea care este deasupra nivelului VaR, fiind astfel similară unei prime de asigurare:

( ) ( )[ ]∑ ⇒= zVaRPPzCS pp > (139) Combinarea VaR cu CS oferă managerului riscului atât o măsură a valorii riscului la un

grad de încredere dat, cât şi o estimare a dimensiunii (medii) a pierderilor odată ce valoarea este depăşită.

După evaluarea contribuţiilor individuale ale împrumuturilor la riscul portofoliului, trebuie echilibrat acest risc cu venitul oferit de către activele individuale.

Măsurile tradiţionale ale venitului ajustat cu riscul pleacă de la raportul: venit / risc.

De exemplu, rata lui Sharpe, RS, este calculată ca raport dintre venitul suplimentar aşteptat, V, peste rata de risc, fr , din împrumutul i, şi volatilitatea veniturilor, σ , din activul i.

[ ]i

iii

rVRS

σ∑ −

= (140)

Au fost propuse multe alte măsuri ale venitului ajustat cu riscul care depind de definiţia variabilelor risc, venit, V, şi de cost, c.

Formula generică de calcul al mărimii venitului ajustat de risc, MVR, este următoarea:

i

iii

CRPACVMVR −−

= (141)

Universitatea Spiru Haret

Page 303: 121360987 Banci Si Credite

303

unde: iCR = contribuţia riscului la împrumutul i. Măsurile calculate de către bănci, conform MVR, permit băncilor să delimiteze

împrumuturile cele mai bune de cele mai proaste, însă aceasta este insuficient pentru a decide dacă o investiţie merită atenţie. În acest scop, băncile au nevoie să determine nivelul minim acceptat al performanţei ajustate cu riscul pentru fiecare afacere bancară, pentru aceasta făcând apel la aversiunea faţă de risc.

Acest nivel este numit rata prag, limită, RP, introducându-se astfel o măsură a excesului, ME, determinată astfel:

ME = MVR – RP (142) ME nu trebuie să schimbe ordinea împrumuturilor, făcând doar mai explicită prima de risc

care corespunde aversiunii de risc a băncii.

SUMARUL CAPITOLULUI

Analiza portofoliului este necesară pentru a configura structura de active care să permită obţinerea maximului de venituri viitoare, în condiţii de incertitudine şi de risc, având în vedere că oportunităţile de investiţii cele mai profitabile sunt, de regulă, cele mai riscante.

Investitorii sunt preocupaţi de creşterea veniturilor şi evitarea riscurilor şi, în acest sens, ei îşi diversifică portofoliul, prin deţinerea de active diferite, cu riscuri şi venituri aşteptate diferite. Covarianţa şi corelaţia veniturilor, ambele măsurând tendinţa a două active, credite, de a se mişca împreună, sunt cruciale pentru determinarea riscului portofoliului, această tendinţă fiind cel mai important factor determinant al riscului portofoliului de credite. Investitorii individuali pot alege portofolii cu riscuri diferite, conform atitudinilor lor faţă de risc, investitorii toleranţi la risc alegând portofolii mai riscante, dar care oferă venituri mai mari, iar investitorii mai conservatori alegând portofolii mai sigure, dar cu venituri aşteptate mai reduse.

Teoria alegerii portofoliului afirmă că cererea unui activ este corelată: a) pozitiv cu averea, bogăţia; b) pozitiv cu venitul aşteptat din activul considerat în raport cu active alternative; c) negativ cu riscul unui activ în raport cu activele alternative; d) pozitiv cu lichiditatea în raport cu active alternative.

Analiza portofoliului de credite este centrată pe riscuri, îndeosebi pe riscul de piaţă, dezvoltarea tehnicilor şi instrumentelor de analiză fiind influenţată de constrângerile reglementative, alocarea şi calcularea capitalului economic, realizarea evaluării creditelor şi managementul fondurilor.

Diversificarea, deţinerea mai multor active, este în avantajul investitorilor, deoarece ea reduce riscul cu care aceştia se confruntă, iar avantajele sunt cu atât mai mari, cu cât veniturile titlurilor care se mişcă similar sunt mai mici.

Riscul unui activ are două componente: riscul sistematic, care nu poate fi diversificat în continuare, şi riscul nesistematic, care poate fi diversificat. Riscul sistematic al unui activ se măsoară prin beta: cu cât mai mare este beta, deci riscul sistematic, cu atât activul este mai puţin dezirabil.

Atât modelul de determinare a valorii capitalului, cât şi teoria evaluării prin arbitraj oferă o explicaţie pentru prima de risc a activelor, ca diferenţă dintre venitul aşteptat al activului şi rata dobânzii fără risc. Modelul de determinare a valorii capitalului indică faptul că prima de risc a activului este pozitiv corelată cu beta activului, sensibilitatea la venitul de piaţă, în timp ce teoria evaluării prin arbitraj indică faptul că prima de risc a activului este pozitiv corelată cu sensibilitatea activului la mai mulţi factori, care reprezintă surse ale riscului nediversificabil în economie.

Teoria şi practica managementului portofoliului de credit au dezvoltat modele de analiză a portofoliului, delimitate în modele analitice şi de simulare, statice sau dinamice, toate utilizând instrumentele analizei dispersionale a pierderilor estimate, aşteptate, determinate de riscurile ataşate portofoliului.

Universitatea Spiru Haret

Page 304: 121360987 Banci Si Credite

304

Impactul riscurilor asupra portofoliului este exprimat prin mărimi sintetice, care relevă valoarea veniturilor, a performanţelor, obţinute din deţinerea portofoliului, ajustate cu riscul, cele mai utilizate mărimi fiind: pierderea aşteptată, pierderea neprevăzută, valoarea de risc, capitalul economic şi căderea scurtă aşteptată.

TERMENI-CHEIE

Abaterea medie pătratică Alegerea portofoliului Analiza de sensibilitate Analiza portofoliuluiAnaliza scenariilor Coeficient beta Coeficient de corelaţie Coeficient de variaţie Cost de tranzacţie Covarianţă Criteriu medie-variaţie Decizie de portofoliu Determinant al portofoliului Devianţă (abatere) standardDispersie Distribuţia de probabilitateDominanţă Elasticitate Linia pieţei de capital Matricea de covarianţăMatricea riscurilor Metoda Monte Carlo Model CAPM Pierdere aşteptată Portofoliu Portofoliu eficient Prima de risc ProbabilitateRata de actualizare Rata internă a rentabilităţii Rata necesară a rentabilităţii Risc nesistematicRisc sistematic Simularea scenariilorTeoria alegerii portofoliului Teoria evaluării prin arbitraj

(APT)Valoarea la risc (VaR) Venit ajustat cu riscul

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1 Precizaţi deosebirea dintre varianţă şi devianţa standard şi prezentaţi formula de calcul al varianţei.

2 De ce este necesar coeficientul de corelaţie, în condiţiile în care covarianţa măsoară legătura dintre două variabile?

3 Un investitor realizează o investiţie de 50.000 lei într-un activ, luând în considerare două alternative de evoluţie a economiei în viitor, caracteristicile estimate ale investiţiei fiind prezentate în tabelul următor:

Alternative Rentabilitatea estimată (%)

Venitul aşteptat (lei)

Probabilitatea realizării (%)

1 30 -5.000 25 2 70 +8.000 75

Determinaţi rata estimată a rentabilităţii şi venitul mediu aşteptat.

3 Cu cât numărul activelor dependente identice din portofoliu creşte, cu atât riscul portofoliului descreşte, varianţa portofoliului devenind neglijabilă pentru un număr suficient de mare de active din portofoliu. Precizaţi dacă afirmaţia de mai sus este adevărată sau falsă.

4 Raţiunile principale care au determinat băncile să îmbunătăţească instrumentele managementului portofoliului de credite au fost: constrângerile reglementative; volatilitatea ratelor dobânzii; alocarea capitalului economic; realizarea evaluării creditelor; managementul fondurilor. Precizaţi care dintre raţiunile enumerate nu este corectă.

5 Modele operaţionale impuse de către practica bancară pentru analiza portofoliului de credite sunt: Riscul de Credit; Administratorul de Credit; Simularea Alternativă; Controlul Portofoliului de Credite; Matricea Creditului. Alegeţi varianta falsă de model.

Universitatea Spiru Haret

Page 305: 121360987 Banci Si Credite

305

• Fie două împrumuturi, A şi B, care au veniturile aşteptate, V, de 4.000 lei şi, respectiv, 7.000 lei, şi devianţele standard, σ , de 5.500 lei şi, respectiv, 6.300 lei. Precizaţi care dintre cele două împrumuturi este mai riscant.

• Coeficientul beta evidenţiază următoarele: riscul sistematic al activelor; indezirabilitatea activelor; rentabilitatea estimată a activelor; gradul de dispersie al activelor. Precizaţi varianta corectă de răspuns, dintre cele de mai sus.

• Modelul CAPM, pentru determinarea primei de risc, foloseşte următoarele variabile de calcul: venitul aşteptat pentru portofoliul de piaţă; rata dobânzii la activele fără risc; coeficientul beta; rata rentabilităţii aşteptate; factorul de ajustare. Precizaţi care variabilă nu este utilizată de modelul CAMP.

• Fie activul A, cu următoarele caracteristici: venitul aşteptat de piaţă este 10%, rata dobânzii la activele fără risc 2%, prima de risc pentru piaţă 6%, beta 2. Să se determine prima de risc aşteptată şi să se aleagă varianta de răspuns corect, dintre următoarele variante: 13%; 14%; 12%; 12,5%;13,5%.

• O firmă prezintă următoarele date: coeficientul beta la titlu = 1,1; rata rentabilităţii unui titlu fără risc = 8%; rata rentabilităţii portofoliului pieţei = 12%. Să se determine costul capitalurilor proprii ale firmei şi să se aleagă varianta corectă de răspuns dintre variantele de mai jos: 12%; 16%; 14%; 13%; 15%.

• Modelul evaluării prin arbitraj, APT, are următoarele caracteristici: determină coeficienţii beta alternativi; presupune că există o singură sursă a riscului; este un model multifactorial; estimează sensibilitatea venitului activului la modificarea factorului. Precizaţi care este caracteristica incorectă.

• Eliminarea riscului individual al proiectului utilizează urmă-toarele tehnici: analiza scenariilor; simularea Monte Carlo; simularea volatilităţii proiectului; analiza de sensibilitate. Precizaţi care dintre tehnicile enumerate nu este folosită în scopul prezentat

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Biji Mircea ş.a., Tratat de statistică, Editura Economică, Bucureşti, 2004. 2 Dragotă Victor (coord), Gestiunea portofoliului de valori mobiliare, Editura

Economică, Bucureşti, 2003. 3 Scarlat Emil ş.a., Piaţa financiară şi gestiunea portofoliilor, Matrix Rom, Bucureşti,

2002. 4 Kolb Robert W., Rodriguez Ricardo J., Principles of finance; D.C. Heath and

Company, Lexington, 1992. 5 Mishkin Frederic S., The economics of money, banking, adn financial markets,

Addison-Wesley, USA, 1999. 6 Servigny Arnaud de, Renault Olivier, Measuring and managing credit risk, McGraw-

Hill, New York, 2004.

Universitatea Spiru Haret

Page 306: 121360987 Banci Si Credite

337

IX. CREDITAREA CONSUMULUI SCOPUL CAPITOLULUI constă în explicarea şi înţelegerea conţi-

nutului, formelor, managementului şi costului creditului de consum, evidenţiindu-se impactul acestuia asupra activităţii şi performanţelor băncii.

Prin parcurgerea capitolului, vor fi realizate URMĂTOARELE OBIECTIVE:

• Analiza formelor creditului de consum, a caracteristicii esen-ţiale a acestuia, de a se realiza prin plata în rate, şi relevarea formelor electronice de derulare a creditului de consum.

• Prezentarea instituţiilor bancare principale implicate în furnizarea creditului de consum, a caracteristicilor definitorii şi a orientării instituţionale a creditului de consum.

• Evidenţierea aspectelor necesare administrării creditului de consum vizând organizarea funcţiei creditului de consum în cadrul băncii, analiza dosarului de credit în scopul adoptării deciziei de credit, colectarea creditului şi reglementarea creditării consumului.

• Analiza elementelor relevante cu privire la costul creditului de consum, evidenţierea deosebirii dintre rata efectivă şi rata aparentă a dobânzii, precum şi a specificului constituirii şi delimitării costului în cazul creditului indirect.

INTRODUCERE

Creditul de consum constituie un element-cheie al dezvoltării economiei, a societăţii, el contribuind la dinamizarea echilibrului dintre cererea şi oferta de mărfuri, la armonizarea mijlocită, dar activă, a relaţiei dintre economisire şi investiţie.

Universitatea Spiru Haret

Page 307: 121360987 Banci Si Credite

338

Formă a creditului bancar şi în acelaşi timp modalitate de finanţare a populaţiei, creditul de consum a cunoscut, şi cunoaşte evoluţii, adesea, contradictorii şi uneori adverse dezvoltării economiei, cauzele adversităţii regăsindu-se atât în potenţialul de economisire al populaţiei, cât şi în incapacitatea funcţională a structurilor economice sau în subdezvoltarea sistemului bancar.

În prezent, creditul de consum, componenta cea mai masivă a creditului retail, înregistrează o expansiune şi o diversificare a produselor, serviciilor, instrumentelor şi tehnicilor, nebănuite cu 10-20 de ani în urmă.

Extinderea reţelelor de distribuţie, perfecţionarea tehnicilor de marketing bancar, adecvarea şi multiplicarea serviciilor bancare, diferenţierea veniturilor şi reducerea costurilor bancare pe produs şi serviciu şi, în fine, inovarea noilor produse bancare electronice, centrate pe realizarea creditului de consum, precum creditul prin card, internet banking şi mobile banking, au lansat creditul de consum, creditul către populaţie, pe o nouă traiectorie a evoluţiei, determinată în primul rând de capacitatea ofertei de mărfuri de a crea noi nevoi, nenecesare, dar dorite de către populaţie, în primul rând a nevoii de a consuma.

1. Evoluţie şi specific

Finanţarea consumului se referă la creditul acordat consumatorilor de bunuri personale. De exemplu, când o persoană cumpără un autoturism pe bază de rate periodice şi se împrumută de la o bancă, ea utilizează creditul de consum. Utilizarea unui credit în avans pentru cumpărări de la un magazin universal sau a unui card de credit la o staţie de benzină reprezintă o tranzacţie de credit de consum, ca şi plata lunară a facturii telefonice.

Băncile acordă populaţiei diferite categorii de credite de consum, precum: credite de trezorerie, pentru nevoi temporare; petrecerea vacanţelor; cumpărarea de produse medicale; cumpărarea de autoturisme; pentru plata cheltuielilor de şcolarizare; pentru cumpărarea de bunuri casnice; pentru cumpărarea de materiale de construcţii etc.

Creditul de consum are o lungă şi tulburătoare istorie. De sute de ani, preoţii şi politicienii au recomandat restricţionarea creditului de consum, biserica medievală interzicând perceperea de dobânzi la

Universitatea Spiru Haret

Page 308: 121360987 Banci Si Credite

339

împrumuturi de orice tip. Chiar atunci când dobânda era considerată ca fiind adecvată unor anumite categorii de împrumuturi, pentru împrumuturile de consum ea era adesea considerată improprie, şi aceasta probabil deoarece se presupunea că aceste împrumuturi sunt solicitate de către cei în dificultate, iar creditorii nu trebuie să profite de această situaţie.

Totuşi, creditul de consum a supravieţuit de-a lungul secolelor, înregistrând uneori o expansiune deosebită, chiar periculoasă, evoluţia sa înscriindu-se în evidente mişcări ciclice. După primul război mondial, el a cunoscut o perioadă de expansiune, urmată de un declin la începutul crizei din anii ’30, de o altă expansiune până la cel de-al doilea război mondial, după care creditul de consum este în creştere continuă, punctată de perioade ciclice de recul.

Atracţia exercitată de creditele de consum, chiar pentru băncile comerciale care acordă credite mari, cu ridicata, este determinată de doi factori:

competiţia dintre clienţii comerciali, care a îngustat randamentele creditului comercial, astfel că veniturile au scăzut comparativ cu riscurile potenţiale;

dezvoltarea depozitelor şi a creditelor indivizilor, care reprezintă un răspuns strategic la dereglementarea bancară. Deplasarea plafoanelor ratelor dobânzii a redus substanţial depozitele de fond (esenţiale) ale băncilor, prin creşterea sensibilităţii la preţ a soldurilor şi portofoliului clienţilor. În medie, indivizii deţin solduri mai mici şi modifică mai puţin frecvent conturile de depozit, oferind o mai mare stabilitate depozitelor şi diminuând astfel riscul de ilichiditate al băncilor.

Creditul de consum diferă de creditul comercial în ce priveşte câteva aspecte principale:

• este mai uniform, având o mai mare specializare şi centralizare a serviciilor asociate;

• multe din creditele de consum sunt cumpărări în rate pe termen lung cu rate ale dobânzii fixe, ceea ce duce la creşterea riscului de rată la aceste împrumuturi, marja dobânzii variind odată cu schimbările în rata dobânzii;

• protecţia consumatorului este în mare măsură preluată de către compartimentul creditelor de consum, datorită dimensiunilor mult mai mici ale acestor credite comparativ cu creditele comerciale, colectarea

Universitatea Spiru Haret

Page 309: 121360987 Banci Si Credite

340

creditelor de consum fiind adesea centralizată, şi nu asigurată de către ofiţerii de credite;

• natura uniformă şi centralizată a procesului creditării consumului face posibilă reducerea costurilor de operare, prin reducerea angajaţilor care operează aceste credite;

• având în vedere dimensiunea mult mai mică a fiecărui credit de consum decât în cazul celor de afaceri, obiectivul prioritar al manage-mentului portofoliului creditelor de consum este aceea de a controla costurile asociate cu procesul de ansamblu al administrării creditului; cu cât mai puţini angajaţi sunt implicaţi în administrarea portofoliului creditelor de consum, cu atât mai mare va fi venitul net din portofoliu.

Băncile intră pe piaţa de consum atunci când există un profit potenţial din împrumutarea directă a consumatorilor, această piaţă fiind largă şi în continuă extindere. Cererea pentru împrumuturi pentru consum este mai puţin sensibilă la ciclul de afaceri decât creditele acordate firmelor, stabilitatea pieţei asigurând o mai bună utilizare a resurselor în sfera consumului. Toţi factorii menţionaţi fac această piaţă atractivă pentru bănci, pentru băncile comerciale în particular.

Prin creditarea consumatorilor, băncile dispun de oportunităţi de a vinde servicii bancare, construind astfel o bază solidă de clientelă şi contribuind la profitabilitatea pe termen lung. Astfel, o bancă poate vinde credit asociat cu asigurări de viaţă şi de incapacitate ca parte a unui pachet de împrumut, crescând astfel venitul total pe împrumut. Prin diverse aranjamente de acest fel, banca este capabilă să atragă şi împrumuturi pentru dezvoltarea afacerilor, cerinţele reglementative solicitând băncile să acopere nevoile de credit pentru dezvoltarea serviciilor comunităţilor, împrumuturile de consum contribuind la satisfacerea acestor nevoi.

Caracteristicile de risc şi de venit ale creditului de consum sunt diferite de acelea ale creditului acordat firmelor, ale creditului de afaceri, profitul şi expunerea la pierderi pe fiecare împrumut individual fiind mai mici, însă profitul din portofoliul total al creditelor de consum poate fi suficient de mare, dacă serviciile creditului de consum sunt furnizate la costuri reduse.

Elementul esenţial în managementul portofoliului creditelor de consum îl constituie eficienţa furnizării serviciilor. Deşi structurile organizaţional-administrative sunt importante pentru orice funcţie a

Universitatea Spiru Haret

Page 310: 121360987 Banci Si Credite

341

băncii, o structură organizatorică eficientă este punctul critic al credi-tului de consum, managementul profitabil reclamând livrarea serviciilor de credit cu costuri administrative şi de personal cât mai mici.

2. Forme ale creditului de consum

Creditele de consum sunt clasificate în trei categorii majore: o creditul cu rambursarea în rate, cel mai răspândit; o creditul cu o singură rambursare, care nu deţine o pondere

semnificativă în portofoliul de credite de consum al băncii; este acordat consumatorilor, de regulă, de către compartimentul de credite comerciale;

o linii de credit reînnoibile (revolving), care includ creditul prin carduri şi linii pentru acoperirea depăşirii de cont, care au crescut în importanţă în ultima perioadă.

2.1. Creditul cu cumpărarea în rate

2.1.1. Caracterizare Multe bunuri de consum, precum autoturismele, mobila, uneltele,

articolele electrocasnice sunt vândute pe credit, conform regulii, „cumpărarea acum şi plata mai târziu”, în acest mod fiind creditate lecţiile de balet, achiziţionarea de ambarcaţiuni, călătoriile, educaţia etc. Într-adevăr, multe instituţii şi firme acordă împrumuturi consumatorului, în scopul consolidării obligaţiilor acestuia de rambursare în rate, însă dacă în cazul autoturismului acesta constituia garanţia împrumutului, în cazul altor bunuri acest lucru nu este posibil.

Creditul de consum se utilizează şi pentru realizarea de reparaţii şi modernizări ale locuinţelor, precum şi pentru dotarea cu mobilă a locuinţei, în acest ultim caz combinându-se probleme specifice creditării cumpărării de autoturisme şi construcţiei de locuinţe, deoarece, pe de o parte, mobila se depreciază ca valoare (precum autoturismele), mai degrabă decât se apreciază, ca în cazul locuinţelor, iar pe de altă parte, datorită valorii mai mari a finanţării, perioada împrumutului este uneori mai lungă decât în cazul autoturismelor.

Cumpărarea bunurilor se realizează fie prin cumpărarea bunului în rate de la detailist, rata conţinând un bonus însuşit de către vânzător, fie prin angajarea unui împrumut de la o instituţie financiară, plata pe loc a

Universitatea Spiru Haret

Page 311: 121360987 Banci Si Credite

342

bunului către vânzător şi rambursarea ratelor, care includ dobânzile, către creditor.

Cumpărarea pe credit cu plata în rate reprezintă un aranjament prin care suma împrumutată este rambursată prin plăţi periodice, săptămânale sau lunare, ratele fiind, de regulă, egale, existând însă practica în care ultima rată este mai mare ca celelalte.

Creditele cu rambursarea în rate pot fi grupate, după modul de cuprindere în bilanţul băncii a plăţilor, astfel: compus, când fondurile avansate clientului plus dobânda pe durata împrumutului sunt cuprinse în bilanţul băncii; simplu, când numai principalul intră în bilanţul băncii, dobânda asupra soldului principalului fiind calculată zilnic.

Alegerea între cele două tipuri de împrumut afectează diferenţiat veniturile băncii.

Creditele cu plata în rate erau realizate, până în anii ’80, cu rate fixe ale dobânzii, rata rămânând constantă până la scadenţa împrumutului; în prezent, datorită volatilităţii ratelor pe piaţă, băncile impun, şi la creditele de consum, rate variabile.

Scadenţa poate fi extinsă pe o perioadă mai mare de 5 ani, împru-mutul putând fi garantat, când banca preia un gaj pe un activ care poate fi utilizat în cazul nerambursării ratelor sau negarantat, când banca nu pretinde gajul, acesta din urmă vizând împrumuturi de dimensiuni mici şi scadenţe scurte, ponderea fiind în declin în cadrul creditului de consum.

Împrumuturile negarantate implică sume mici şi perioade scurte, doi factori contribuind la declinul acestui tip de credit de consum: profitul din aceste credite este limitat, datorită ponderii mari a costurilor fixe aferente creditelor de consum, veniturile nefiind suficiente să acopere costurile administrative; apariţia creditelor pe card şi a liniilor de credit reînnoibile operabile prin cecuri a reorientat băncile de la utilizarea credi-telor negarantate.

Împrumuturile garantate sunt realizate pe o bază fie directă, fie indirectă.

2.1.2. Împrumuturile garantate direct Acest tip de credit este negociat între bancă şi client, garantarea

făcându-se prin colaterale, care reprezintă active diverse deţinute de către client, pierderea potenţială a băncii fiind mai mică decât valoarea colateralului, care poate fi comercializat uşor. Asemenea împrumuturi se

Universitatea Spiru Haret

Page 312: 121360987 Banci Si Credite

343

acordă pentru cumpărarea de autoturisme, mobilă, bărci, unelte cu utilizare gospodărească, titluri financiare, poliţe de asigurare etc. Scaden-ţele acestor împrumuturi depăşesc scadenţele creditelor negarantate, ajungând în cazul autoturismelor la 5 ani, pentru mobilă la 10 ani, pentru vehicule de recreere la 7 ani.

Cea mai răspândită formă a creditului de consum este aceea a cumpărării de autoturisme, urmată de cumpărarea de bunuri electrocasnice.

Elementele principale ale unei cumpărări în rate sunt: avansul sau plata iniţială; durata contractului; costul cu plata dobânzii.

Dacă, de exemplu, cumpărătorul unui autoturism care costă 10.000 euro plăteşte un avans de 2.000 euro, el va beneficia de un credit de consum de 8.000 euro, pentru o perioadă de 18 luni; costul cu dobânda presupunând că este 1.000 euro, în acest caz rata lunară va fi de 500 euro.

Mărimea plăţii lunare este influenţată de patru factori: rata dobânzii, durata creditului, mărimea avansului, valoarea bunului cumpărat.

Mărimea avansului reprezintă un factor important, care influen-ţează siguranţa împrumutului din punctul de vedere al creditorului. Dacă, pentru cumpărător, autoturismul reprezintă o componentă importantă a averii sale, este puţin probabil ca acesta să-şi asume riscul pierderii autoturismului datorită nerambursării împrumutului, şi în acest caz avansul mărit reduce riscul pentru creditor, chiar dacă bunul va trebui să fie preluat de la cumpărător.

Dacă interesul creditorului rezidă în avansuri ridicate, competiţia ofertanţilor pe piaţa creditului de consum poate determina diminuarea acestuia, astfel că în ultimii 50 de ani ponderea avansului în valoarea bunului s-a redus, iar durata împrumutului a crescut, inducând creşterea efectului de risc în cazul cumpărărilor în rate.

Dacă, de exemplu, cumpărătorul autoturismului de 10.000 euro acceptă să plătească împrumutul de 8.000 euro în 3 ani, suma debitului său se va diminua treptat. Valoarea autoturismului, care oferă garanţie vânzătorului pentru împrumutul acordat, va scădea dacă bunul va fi comercializat pe piaţă, continuând să scadă în timp. Luând în considerare şi deprecierea normală a autoturismului în această perioadă, cumpărătorul va datora, în al treilea an, pe maşină mai mult decât este valoarea acesteia.

În timpul primului an, cumpărătorul, fiind mândru de autoturismul său, va asigura probabil rambursarea împrumutului, chiar dacă situaţia sa

Universitatea Spiru Haret

Page 313: 121360987 Banci Si Credite

344

financiară se deteriorează. Totuşi, treptat, dacă adversitatea economică se va agrava pentru cumpărător, el ar putea să nu mai facă faţă plăţilor unui „obiect depăşit”, unui „cal mort” şi să renunţe la rambursarea împrumutului. Vânzătorul, desigur, intrând în posesia autoturismului, constată că valoarea acestuia este mai mică decât suma datorată de către cumpărător, de regulă, preluarea autoturismului de către vânzător neeliminând obligaţia cumpărătorului de a achita diferenţa dintre valoarea de piaţă a bunului şi datoria rămasă de achitat.

Reducerea avansului şi extinderea duratei împrumutului determină creşterea valorii datoriei cumpărătorului comparativ cu valoarea bunului; cu toate acestea, rata pierderilor înregistrate de către creditori la cumpărările în rate a fost semnificativ mai redusă decât în cazul altor credite, şi aceasta deoarece consumatorii, populaţia îşi achită mult mai corect rambursările la creditele de consum decât ceilalţi debitori, precum firmele, pentru celelalte credite. În prezent, creditul de consum se realizează pe baza venitului cumpărătorului şi a situaţiei şi duratei creditului, mai mult decât pe colaterale, oferind o stabilitate mai mare plăţilor şi asigurând diminuarea riscurilor pentru creditor.

2.1.3. Împrumuturile garantate indirect Împrumutul indirect este o formă atractivă de împrumut de consum,

utilizat în situaţia când o bancă are relaţii cu vânzători cu amănuntul redutabili. Acest fel de împrumuturi implică trei parteneri, cererea de credit fiind generată de către vânzătorul bunului, împrumutul fiind făcut de către vânzător prin bancă sau altă instituţie financiară. Un vânzător cu amănuntul (dealer) vinde marfa şi solicită o cerere de credit dacă consumatorul decide să finanţeze cumpărarea prin credit. Deoarece multe firme nu au resurse să suporte debitele, ele vând împrumuturile acordate clienţilor de către bănci sau altor instituţii financiare; banca, analizând cererea de credit, ia decizia de creditare.

Pentru realizarea acestor împrumuturi se recurge la hârtii de valoare (efecte de comerţ) ale dealerilor, multe bănci incluzând în împrumutul indirect, pe lângă cumpărarea acestor hârtii, o serie de servicii oferite dealerilor, nelimitându-se la împrumuturile de la bănci cu amănuntul.

Vânzătorul şi clientul negociază o rată a dobânzii care să cuprindă şi rata pretinsă de către bancă, sub forma unui discont. Dealerul negociază

Universitatea Spiru Haret

Page 314: 121360987 Banci Si Credite

345

costul finanţării direct cu clientul, banca, la rândul său, acceptând să cumpere hârtia la ratele predeterminate, care variază în funcţie de riscul asumat de bancă, calitatea activelor clientului şi maturitatea împrumutului. Diferenţa între rata negociată de dealer cu clientul şi rata băncii, diferenţialul, reprezintă sursa profitului vânzătorului.

Împrumutul poate fi cumpărat prin bancă fie pe bază de recurs, fie fără recurs.

În cazul împrumutului cu recurs, banca rezervă o parte din venitul provenit din diferenţialul de dobândă al vânzătorului, rezervă de garantare, ce va fi preluată de către vânzător dacă împrumutul va fi rambursat; banca reţine această rezervă până la un anumit procent din împrumutul restant şi remite excesul de dobândă vânzătorului, rezerva variind în funcţie de relaţiile dintre bancă şi dealer.

Rezerva serveşte în primul rând la acoperirea neplăţilor. Dacă cel împrumutat nu-şi îndeplineşte obligaţiile, banca reduce rezerva pentru acoperirea principalului neplătit, aceasta afectând în final profitul dealerului, deoarece rezerva trebuie să fie completată. Rezerva acoperă, de asemenea, reducerile dobânzilor necâştigate. De exemplu, presupunem că dealerul solicită clientului 9% peste rată timp de 3 ani şi banca scontează cu 7% adiţionalul peste rată. Cu dobânda adăugată, cel care a împrumutat primeşte ceva din dobânzile necâştigate, dacă cel împrumutat plăteşte anticipat. Reducerile de rate sunt calculate conform unei reguli care determină fracţiunea din totalul dobânzii ce este rambursată la un moment dat, înainte de scadenţă.

Tipurile de garanţii ale vânzătorului variază de la împrumuturi complet garantate, când vânzătorul este responsabil pentru sold şi orice serie de costuri realizate de către bancă, până la împrumuturi fără recurs, banca aprobând împrumutul fără a solicita garanţie de la vânzător, similar împrumutului direct, existând şi împrumuturi cu recurs limitat, când vânzătorul garantează împrumutul în anumite condiţii.

2.2. Linii reînnoibile de credit şi credit-card

Aceste forme de credit de consum favorizează acordarea de credite negarantate, costurile implicate fiind mai mici, deoarece costurile de operare şi de procesare sunt reduse.

Odată stabilită linia de credit, consumatorul poate împrumuta şi rambursa conform nevoilor sale, banca furnizând fonduri clientului la

Universitatea Spiru Haret

Page 315: 121360987 Banci Si Credite

346

costuri joase, procesarea creditului realizându-se operativ. Riscul de credit poate creşte, în măsura în care nu trebuie aprobată fiecare cerere de credit, însă banca poate controla expunerea sa prin limitarea liniei de credit.

Cele mai cunoscute tipuri de credite reînnoibile sunt liniile de credit şi creditele prin card, care necesită existenţa conturilor de depozit.

Creditul prin card Dezvoltarea cea mai agresivă au înregistrat-o creditele prin card,

care reprezentau în anul 2003, în ţările dezvoltate, 56%, în S.U.A. ajungând la 72% din valoarea creditelor cu rambursarea în rate. Unul din cele mai spectaculoase segmente ale acestui tip de credit îl constituie grupurile de afinitate, reprezentând aranjamente asociative între o organizaţie şi o bancă, ce oferă taxe şi rate mai scăzute membrilor săi, contribuind la diminuarea coeficienţilor de delincvenţă, la mai buna segmentare a pieţelor, la creşterea eficienţei marketingului pieţei.

Băncile obţin venituri de la comercianţii care acceptă plata prin carduri, sub forma discontului din suma plătită de către client, şi de la deţinătorii de carduri, sub forma dobânzilor pe soldurile de pe card şi a taxelor reţinute pentru diverse servicii.

Pierderile generate de utilizarea cardurilor rezidă în fraude, precum utilizarea cardurilor dincolo de limitele valorice ale acestora.

Linii de credit automat pe descoperire de cont Această formă de credit de consum se concretizează în completarea

de către client a unui cec pentru o sumă mai mare decât soldul său, după stabilirea liniei de credit creditul fiind oricând disponibil pentru client, banca economisind timp şi operaţiuni, ratele dobânzii suportate de către client fiind comparabile cu ratele pentru celelalte forme de credit de consum. Această linie operează ca o linie de credit reînnoibil, care poate fi separată de contul de card al clientului, banca realizând eficienţă operaţională şi obţinând creşterea profitului.

2.3. Creditul cu plată unică

Creditele cu plata unică, fără plata în rate, sunt creditele în care rambursarea se face printr-o singură plată, aceste categorii de credite de consum restrângându-se în ultimii 50 de ani.

În cazul acestei forme de credit, principalul şi dobânda sunt plătite împreună, o singură dată, garantarea împrumutului făcându-se prin

Universitatea Spiru Haret

Page 316: 121360987 Banci Si Credite

347

colaterale. (titluri de valoare sau active reale). Acest tip de credit s-a extins la plata telefonului, a gazelor, a energiei electrice, a serviciilor medicale etc., creditul fiind o convenţie între creditor şi utilizatorul creditului, furnizorul serviciului trimiţând lunar un document de decontare către creditor.

Cea mai obişnuită formă a creditului fără rată o constituie creditul în avans, care oferă avantaje vânzătorului, dar şi cumpărătorului, reprezentând o cale de a obţine bunuri înainte de a dispune de bani, pentru a plăti servicii sau bunuri. În unele cazuri, plata serviciului împrumutului (a dobânzii) trebuie asigurată într-un timp mai scurt decât a principalului, furnizorii bunului percepând adesea o taxă a serviciului, cu o rată redusă, 1-2% lunar din debitul rămas.

Multe bănci procesează asemenea credite prin departamentul credi-telor comerciale, de afaceri, deoarece aceste credite au caracteristici comune cu creditul de afaceri.

Caracteristica distinctivă a acestei forme de credit rezidă în faptul că fondurile sunt necesare pentru o perioadă scurtă de timp şi o sursă de lichidităţi va fi disponibilizată pentru a achita împrumutul. De exemplu, un împrumut este angajat pentru a cumpăra un certificat de depozit, când acesta ajunge la scadenţă împrumutul fiind rambursat. Această formă de împrumut nu reprezintă o componentă majoră a portofoliului de împrumuturi al băncii, el fiind angajat pentru a acoperi nevoile speciale ale consumatorului cu amănuntul.

3. Instituţiile creditului de consum

Oferind avantaje multiple creditorilor, creditul de consum este acordat de instituţii financiare diverse, unele aplicând o diversitate extinsă de forme, altele specializându-se pe diverse forme.

Unele credite de consum apar din împrumuturi acordate consumatorilor de către instituţii financiare, care devin creditori, în alte cazuri creditul apare prin vânzarea bunurilor sau serviciilor, vânzătorul preluând un document (instrument de plată în rate) semnat de către cumpărător, instrumente transferate adesea firmelor de specialitate în astfel de operaţiuni, bănci comerciale şi instituţii de finanţare, care asigură decontarea plăţilor periodice, pe baza unui credit de consum.

Universitatea Spiru Haret

Page 317: 121360987 Banci Si Credite

348

3.1. Băncile comerciale

Băncile comerciale au practicat creditul de consum începând cu anii ’20 ai secolului trecut, în prezent ele promovând o gamă largă de credite de consum.

Creditarea cumpărării de autoturisme reprezintă un segment larg al creditului de consum, realizat pe două căi:

– creditul indirect, prin cumpărarea de hârtii de valoare (poliţe) de la comerciant;

– creditul direct, acordat direct cumpărătorului autoturismului. În prezent, creditul indirect acoperă cca 70% din cumpărările pe

credit în ţările dezvoltate, deşi până acum 50 de ani împrumuturile directe erau majoritare. Creditul indirect oferă, aşa cum am arătat, avantaje atât pentru bancă, cât şi pentru vânzător. Banca obţine o valoare mai mică a autoturismului prin utilizarea poliţei, decât dacă împrumutul este aranjat direct de către cumpărător, riscurile fiind diminuate. Pentru comerciantul de autoturisme, vânzarea unei părţi substanţiale din titluri (poliţe) către o bancă îi oferă posibilitatea unei finanţări mai eficiente şi mai prompte a clientului, aspect foarte important într-un mediu concurenţial.

Ratele dobânzii la creditul auto pot varia între 5-10%, în funcţie de mărimea creditului, durata acestuia, credibilitatea clientului etc.

Creditele de consum acordate de către băncile comerciale vizează şi alte bunuri de consum, procedura de creditare fiind asemănătoare cu aceea de la autoturisme, dimensiunea medie a împrumutului variind în funcţie de valoarea bunului, pentru împrumuturile de valoare mică ratele dobânzii fiind mai mari.

Expansiunea cărţilor de credit (cardurilor) a reprezentat, cum s-a arătat, una din căile cele mai importante de dezvoltare a creditelor de consum.

Derularea creditului prin carduri, în cazul băncii comerciale, este, de regulă, următoarea:

• comerciantul aranjează cu banca să devină membru al programului de carduri bancare, având clienţi care doresc să utilizeze serviciul de carduri, completând în acest sens o cerere către bancă;

• după aprobarea cererii, banca trimite comerciantului, care devine client pentru servicii bancare, o carte de credit valabilă pentru orice membru, banca trimiţând asemenea carduri clienţilor săi şi altor beneficiari care îl aplică sau care acceptă riscul unui asemenea credit;

Universitatea Spiru Haret

Page 318: 121360987 Banci Si Credite

349

• când un client cumpără un bun, comerciantul trimite factura (dovada) vânzării către bancă, care creditează prompt contul comerci-antului cu suma vânzării (mai puţin plata serviciului de credit prin card, care poate fi de 3-6% din valoarea transferului);

• banca trimite lunar clientului-cumpărător o situaţie cu toate tranzacţiile şi cu toţi comercianţii de la care acesta a cumpărat bunuri în luna respectivă.

În general, nu există o taxă care să afecteze clientul, dacă acesta plăteşte la timp, de regulă întârzierile fiind penalizate cu o taxă de 1-2%.

Introducerea programelor de carduri a fost demarată la mijlocul anilor ’60 în S.U.A., pentru ca Europa să le aplice în anii ’70, în prezent majoritatea băncilor europene participând la unul sau mai multe programe de creditare prin card.

Băncile utilizează şi îmbină mai multe tipuri de carduri: VISA (clasic, de afaceri, cardul electronic), MasterCard, EuroCard, Maestro, Cirrus etc. Astfel de programe de carduri oferă deţinătorului accesul la o serie largă de afaceri care acceptă cardul şi rezolvă problema detailiştilor care nu doresc să se afilieze la un mare număr de programe de carduri separate.

Pentru bănci, plata prin carduri este o sursă de venituri, fie din disconturile suportate de către comerciant, fie din dobânda plătită, când deţinătorul optează să plătească după o perioadă mai mare de o lună.

Clientul are avantajul efectuării cumpărăturilor şi, astfel, al opor-tunităţii utilizării creditului în mod regulat, neexistând pentru el vreo penalizare în condiţiile achitării la timp. Comerciantul are avantajul utili-zării imediate a monedei generate de vânzările sale, putând, de asemenea, beneficia de cumpărări din partea clienţilor care nu plătesc prin numerar.

Unii comercianţi nu agreează aceste programe datorită costurilor ridicate şi realizării unor relaţii mai bune cu clienţii dacă controlează direct creditul de consum.

3.2. Organisme de finanţare

Aceste instituţii au o experienţă îndelungată în finanţarea cumpărării de autoturisme, în prezent fiind a doua componentă în finanţarea consumului populaţiei; ele sunt cunoscute sub denumirea de companii (case) de finanţare pentru consum, adesea producătorii mari deţinând asemenea companii.

Universitatea Spiru Haret

Page 319: 121360987 Banci Si Credite

350

Fondurile avansate de asemenea organisme provin din capitalul propriu şi din împrumuturi. Companiile mari se împrumută cu greu de la băncile comerciale şi vând un volum însemnat din hârtiile comerciale pe piaţa deschisă. Datorită calităţii excelente a creditelor acordate, aceste organisme se pot împrumuta cu rate de dobândă relativ scăzute care, cuplate cu ratele percepute la creditele acordate, generează profituri satisfăcătoare, în ciuda costurilor înalte implicate în gestionarea creditelor de consum.

Finanţarea consumului se realizează prin companiile pentru împru-muturi mici, care sunt specializate în acordarea de mici împrumuturi consumatorilor, restituibile în rate periodice. Dezvoltarea unor asemenea organisme este rezultatul eliminării escrocheriilor cu împrumuturi, scoase în afara legii în ţările dezvoltate prin promovarea unor reglementări care organizează creditul de consum şi funcţionarea acestuia. Aceste organisme sunt limitate datorită fie împrumuturilor pe care le pot acorda, fie ratei dobânzii pe care o pot percepe la aceste împrumuturi.

3.3. Cooperativele de credit

Aceste instituţii au înregistrat o creştere semnificativă începând cu anii ’50 ai secolului trecut, până în anul 2003 volumul creditelor acordate de ele crescând, pe ansamblul ţărilor dezvoltate, de cca 85 de ori, şi deţinând cca 27% din creditele de consum.

Fiind organizaţii nonprofit, conduse pe principii mutuale, cooperativele de credit colectează depozite şi acordă credite membrilor săi, cu rate ale dobânzii cât mai scăzute posibil. Pentru împrumuturile restante, cooperativele percep o rată suplimentară a dobânzii, de cca 1%, însă, dacă profiturile de la sfârşitul anului permit, aceste sume supli-mentare sunt rambursate celor împrumutaţi. Eliminarea împrumuturilor cămătăreşti, cu rate ale dobânzii de 20-40% pe lună, presupune adaptarea împrumuturilor acordate de către cooperativele de credit, dar şi de către celelalte instituţii financiare la cerinţele clientului cu privire la valoarea împrumutului, durată, garanţii etc., deoarece dacă un client este dispus să plătească 300% dobândă pentru un împrumut, este greu să se facă obiecţii pe criterii economice. Obiecţiile împotriva împrumuturilor cămătăreşti se referă îndeosebi la metodele de colectare, mai degrabă decât la termenii împrumutului, însă este evident că nu pot fi utilizate decât canale legale

Universitatea Spiru Haret

Page 320: 121360987 Banci Si Credite

351

pentru a colecta împrumuturi ilegale şi astfel apare normală întrebarea dacă activitatea de camătă este ilegală, deoarece metodele sale de colec-tare sunt condamnabile sau invers.

Un loc aparte în creditul de consum îl deţin casele de amanet, care acordă împrumuturi prin gajarea unor obiecte personale, activitatea acestor instituţii fiind însă de mică importanţă.

4. Administrarea creditului de consum

Serviciile creditului de consum sunt furnizate prin bănci, prin filiale bancare sau prin companii ale holdingurilor bancare. Filialele oferă servicii bancare complete dincolo de restricţiile geografice, permiţând băncilor să concureze pe pieţele emergente şi să-şi diversifice oferta geografică.

<