12 pasi spre vindecare

PAS I I

Tra n s f o r m A r i i

Pă

Un preot ortodox

vorbeste despre Cei 12 Paşi

de

rintele Meletios Webber

Traducere din limba engleză şi note

Nicoleta Amariei şi Claudia Varga

Editura Kolos

Iaşi – 2008

Paşii Transformării Un preot ortodox vorbeşte despre cei Doisprezece Paşi

Copyright © 2008 de Pr. Meletios (Peter H.) Webber

© Toate drepturile rezervate

Publicat de Fundaţia „Solidaritate şi Speranţă”

Str. Costachi Negri nr. 48, cod 700071, Iaşi – România, tel. 0040 232-

220.548, www.fundatia.mmb.ro

Designer copertă si ingrijitor de editie: Pr. Iulian Negru – Iaşi

Ilustraţia de pe coperta principală reprezintă Parabola Fiului Risipitor

Tehnoredactare computerizata: Nicoleta Amariei şi Claudia Varga

Corector text şi note editor: Echipa Centrului „Sf. Nicolae” din cadrul Fundaţiei

„Solidaritate şi Speranţă” – Iaşi şi Floyd Frantz, director al Centrului „Sf.

Dimitrie” – Cluj (www.stdimitrie.org) si misionar al O.C.M.C. în România

Note teologice: Pr. dr. Călin Popovici – Cluj

Tipărit la Kolos-Group – Iaşi

Tel. 0232 261555

ISBN: 978-973-1810-12-6

Citatele scripturistice sunt dupã Editia Sfintei Scripturi,

apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988

CUPRINS

Cuvânt Înainte ... / 5 Prefaţă la ediţia în limba română / 7

Introducere ... / 11

PARTEA I Problematica Adicţiilor şi o Analiză a Celor 12 Paşi

Capitolul 1

Introducere în cei Doisprezece Paşi ... / 17

Capitolul 2 Alcoolicul activ – Imaginea umanităţii în ruină ... / 33

Capitolul 3

Viaţa în A.A., Viaţa în Recuperare ... / 50

Capitolul 4 Anonimatul, Adicţiile, Negarea şi Controlul ... / 67

Capitolul 5

Spiritualitatea şi Religia ... / 78

Capitolul 6 Cei Doisprezece Paşi şi Viaţa Bisericii ... / 86

PARTEA a II-a Cei 12 Paşi

Capitolul 7

Din adâncuri ... / 101

Capitolul 8 Cred, Doamne! Ajutǎ necredinţei mele! ... / 114

Capitolul 9

Predarea în grija Lui Dumnezeu ... / 122

Capitolul 10 Porţile căinţei ... / 129

Capitolul 11

Pregătirea pentru schimbare ... / 141

Capitolul 12 Îndreptarea greşelilor ... / 153

Capitolul 13

Păstrarea curăţeniei ... / 160

Capitolul 14 Ajungând să Îl cunoaştem pe Dumnezeu ... / 165

Capitolul 15

Răspândirea veştilor bune ... / 175

Capitolul 16 Sloganuri şi proverbe ... / 185

Capitolul 17

După Paşi? ... / 193

ANEXA A Cei Doisprezece Paşi pentru uzul general ... / 199

ANEXA B Cele Douăsprezece Tradiţii ale Alcoolicilor Anonimi ... / 200

Postfaţă ... / 203

Note teologice / 211

5

CUVÂNT ÎNAINTE Sunt cu adevărat recunoscător să am ocazia de a vă recomanda

această carte a Pr. Meletios, preţiosul meu prieten de mai bine de treizeci de ani. Cartea mi-a arătat multe lucruri despre Comunitatea Alcoolicilor Anonimi – cu care, personal, nu am intrat în contact –, precum şi multe alte lucruri despre mine însumi. Din câte ştiu, e pentru prima dată când o astfel de carte a fost scrisă de un preot ortodox.

Pr. Meletios oferă un răspuns convingător unei întrebări frecvent adresată. Se pune întrebarea dacă un creştin ortodox poate să caute ajutor în AA în acelaşi timp în care îi rămâne pe deplin loial bisericii? Nu ar trebui mai degrabă să ne punem încrederea în Tainele Spovedaniei, Mirungerii (Evchelaion) şi Sfintei Împărtăşanii, precum şi în sfatul şi rugăciunile duhovnicului nostru? De ce să căutăm ajutor în altă parte? Înseamnă asta o lipsă de credinţă? Răspunsul Pr. Meletios – şi eu sunt de acord cu el – este că apartenenţa la AA nu contrazice şi nu minimalizează cu nimic apartenenţa la biserică. E destul de simplu. Cele două nu sunt rivale, nu sunt în competiţie; AA-ul nu pretinde că este o biserică sau o religie. Aşa cum subliniază şi Pr. Meletios, cei Doisprezece Paşi „nu vor înlocui niciodată Evanghelia ca şi chemare a lui Hristos”. Întâlnirile AA-ului nu sunt în nici un fel un substitut pentru participarea la viaţa liturgică a Bisericii.

Apartenenţa la AA nu ne va face să fim mai puţin ortodocşi, sau mai puţin catolici, sau mai puţin orice altceva suntem. Ce poate să facă AA-ul – ce a făcut de fapt pentru nenumăraţi credincioşi creştini – e că le dă posibilitatea de a-şi trăi pe deplin credinţa şi de a experimenta puterea Tainelor într-un mod pe care altfel nu l-ar fi crezut posibil. Pentru că din nou, şi din nou, aceasta a fost experienţa a multe mii, dacă nu milioane de oameni care s-au adresat AA-ului: funcţionează. Amestecul său aparte de spiritualitate şi pragmatism s-a dovedit remarcabil de eficient în lumea contemporană. Însă regulile AA-ului, deşi simple, cu siguranţă nu sunt uşoare.

Pr. Meletios ne atrage atenţia asupra unor puncte comune între AA şi tradiţia ortodoxă. Şi eu am observat în special trei lucruri pe care AA-ul le are în comun cu o carte căreia i-am devotat multe mii de ore ca şi traducător, Filocalia. În felul ei specific, fiecare dintre acestea ne spune:

1. Trăieşte în prezent: „Iată acum vremea potrivită, iată acum ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6, 2). Putem lua decizii doar în momentul prezent şi putem să Îl întâlnim pe Dumnezeu doar în momentul prezent. Aşa cum insistă membrii AA, „Fiecare zi la rândul ei”.

6

2. Nimeni nu se mântuieşte singur: „Unul altuia ne suntem mădulare” (Efeseni 4, 25). Dacă Filocalia vorbeşte mai mult despre o paternitate şi o maternitate spirituală, comunitatea AA-ului se bazează pe fraternitatea spirituală. Însă principiul fundamental este acelaşi. Folosind cuvintele Pr. Meletios, "acţiunea pretinde interacţiunea”. Suntem tămăduiţi prin împărtăşirea experienţei noastre unii cu ceilalţi, prin ascultarea reciprocă.

3. Depindem de o Putere superioară nouă înşine: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Sunt puţine – dacă sunt – din cuvintele lui Hristos care să fie citate de Filocalie mai des decât aceasta. În orice situaţie ne vom spune, folosind cuvintele Pr. Meletios, „Eu nu pot, Dumnezeu poate, am să Îl las pe El”. Ca şi teologia ortodoxă, AA-ul gândeşte în termeni de sinergie, de cooperare creativă între harul lui Dumnezeu şi libertatea umană. Ceea ce face Dumnezeu este incomparabil mai măreţ decât ce facem noi, însă implicarea activă a liberului nostru arbitru este esenţială. Pentru că, aşa cum ne aminteşte Pr. Meletios, căinţa (ca şi iertarea) nu e un sentiment, ci o decizie.

Iată o carte care îi va ajuta pe mulţi dintre cei care, din câte ştiu ei, nu

sunt alcoolici. Pentru că sunt multe feluri de dependenţe dincolo de cea de alcool, care dintre noi poate pretinde că e complet liber faţă de toate slăbiciunile adictive? Este o carte smerită şi realistă, plină de speranţă, care stă mărturie nesfârşitei răbdări şi îndurări a lui Dumnezeu. Să o citim cu duhul umilinţei şi cercetării de sine, iar ea va vorbi inimilor şi voinţei noastre.

Episcopul KALLISTOS de Diokleia

Sfânta Mănăstire Sf. Ioan Teologul Patmos

7

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Problema consumului excesiv de alcool a fost dezbătută şi s-a scris

despre ea încă de când a început omul să stoarcă struguri pentru vin. În ziua de azi, dependenţa de droguri, pornografia pe internet, jocurile de noroc şi alte comportamente adictive încep să fie tot mai prezente, chiar şi în iubita noastră Românie. Cu toate acestea, sunt disponibile puţine cărţi eficiente în limba română care să îi ajute pe oamenii care se confruntă cu aceste extrem de dificile patimi să se ajute singuri. Ca şi consilier profesionist în recuperarea din dependenţe, şi ca şi creştin ortodox, lucrez în România de mai mult de opt ani cu Biserica Ortodoxă, ajutând la iniţierea de centre şi programe de recuperare pentru ajutarea alcoolicilor. Absenţa literaturii de recuperare scrisă în ‘limbajul Bisericii’ a reprezentat un obstacol însemnat în înţelegerea de către cler şi de către români în general a mesajului de bază al recuperării, şi anume că Dumnezeu poate şi îl va ajuta pe alcoolicul sau dependentul care suferă încă, dacă persoana în cauză e dispusă să îşi schimbe viaţa şi să se apropie de El.

Cartea vorbeşte despre una dintre cele mai de succes ‘scări

duhovniceşti’ folosite de milioane de alcoolici şi dependenţi din toată lumea şi de sute de aici din România pentru a-şi rezolva problema alcoolismului lor. Această soluţie de bazează pe cei 12 paşi ai Alcoolicilor Anonimi. Succesul AA-ului este de acum un lucru binecunoscut, existând în prezent peste 63.000 de grupuri înregistrate pe plan mondial şi mai mult de 3 milioane de oameni care folosesc aceşti paşi în Statele Unite şi Canada. De departe, cea mai mare parte a oamenilor care sunt astăzi în recuperare din dependenţe au folosit cei 12 paşi ai AA ca şi ‘program de recuperare’. Chiar şi în programele profesioniste de tratament, primii cinci paşi ai acestui program sunt folosiţi ca şi platformă de recuperare, deopotrivă cu consilierea profesionistă.

Ce trebuie să ne amintim noi, ca şi creştini ortodocşi, este că aceste

principii spirituale ne aparţin, de fapt. Ele au existat în biserica noastră de veacuri întregi, încă de la începutul creştinismului. Doar că noi nu le-am folosit pentru a ne ajuta pe noi înşine şi pe fraţii sau surorile noastre care sunt afectaţi de alcoolism sau alte dependenţe. Pr. Webber a ‘tradus’ pentru noi aceşti paşi în contextul spiritualităţii ortodoxe, în limbajul propriei noastre

8

Biserici. El pune tratamentul alcoolismului şi dependenţelor exact acolo unde îi este locul, şi anume în spitalul Bisericii.

Atunci când citiţi această carte e important să vă amintiţi că a fost

scrisă iniţial pentru comunitatea ortodoxă din Statele Unite. Cultura americană diferă mult de a noastră, iar pentru publicarea ei în limba română s-au făcut uşoare modificări în traducere pentru clarificarea anumitor aspecte şi pentru reliefarea unora mai semnificative pentru cultura noastră. Aceste mici modificări însă nu sunt substanţiale, cartea fiind publicată în cea mai mare parte în forma în care a fost scrisă de către Pr. Webber. Cred că va fi un instrument extrem de util pentru orice preot sau mirean care e interesat de problema dependenţelor şi a programelor care folosesc spiritualitatea ca şi metodă principală de recuperare. Prin îndurarea lui Dumnezeu, fie să ajungem cu toţii să înţelegem mai bine această grea boală duhovnicească a dependenţei şi să o vedem într-o lumină nouă prin prisma acestei cărţi scrise atât de bine şi de adecvat momentului.

Floyd Frantz, director al Centrului „Sf. Dimitrie” – Cluj

Sf. Mc. Pantelimon

Biserica e un spital, Tainele sunt medicamente, iar Sfintii care participa în viata lui Hristos sunt medici. Sf. Pantelimon, un remarcabil sfânt tamaduitor, a vindecat de-a lungul secolelor nenumarati barbati si femei.

Sfinte Mare Mucenice si tamaduitorule, Pantelimoane, Mijloceste pentru noi înaintea milostivului Dumnezeu Pentru iertarea pacatelor noastre.

11

Introducere

Cei Doisprezece Paşi şi folosirea lor

ACEASTĂ CARTE ARE DOUĂ OBIECTIVE DE BAZĂ: primul

este cel de a explora cei Doisprezece Paşi ai Comunităţii Alcoolicilor Anonimi, de a le explica celor care nu sunt familiarizaţi cu aceştia şi de a arăta de ce sunt Paşii importanţi în a ajuta pe cineva să se recupereze din alcoolism (şi din alte dependenţe) [n. tr. – termenii de ‘adicţie’ şi ‘dependenţă’ sunt folosiţi deopotrivă, cu un înţeles asemănător].

Al doilea scop al acestei cărţi este de a prezenta cei Doisprezece Paşi în aşa fel încât membrii Bisericii Ortodoxe să descopere în ei o resursă valoroasă pentru propria dezvoltare spirituală şi să decidă să îi folosească. Mai mult, sper ca şi membrii altor confesiuni creştine să găsească acest material de folos în călătoria lor spirituală, chiar dacă cele mai multe aspecte abordate vor fi ilustrate prin exemple din viaţa Bisericii Ortodoxe.

Sunt mulţi oameni care cunosc (sau au auzit) pe cineva care este

membru al Alcoolicilor Anonimi1 sau al uneia dintre numeroasele grupuri (“Comunităţi”) care folosesc cei Doisprezece Paşi ai Alcoolicilor Anonimi ca şi bază a programului lor de recuperare. Privind lupta şi succesele unei persoane aflate în recuperare, cineva din afară ar putea avea multe întrebări despre ce anume se întâmplă şi despre ce încearcă, de fapt, să facă respectiva persoană. În plus,

1 Textul original al celor Doisprezece Paşi poate fi găsit la pag. 19-20. O formă uşor modificată a Paşilor care poate fi folosită în orice situaţii, se găseşte în Anexa A, pag. 199.

12

mulţi oameni au auzit despre cei Doisprezece Paşi şi totuşi nu ştiu prea multe despre conţinutul lor, aşa cum sunt oameni care recunosc cele Zece Porunci fără a fi siguri despre semnificaţia lor.

Această carte încearcă să explice procesul recuperării din adicţie în termeni care ar trebui să le fie familiari membrilor Bisericii Ortodoxe, dar şi membrilor altor confesiuni.

Există o poziţie puternică adoptată de experţii din multe domenii2, cum că cei care practică cei Doisprezece Paşi pentru dependenţa de o anumită substanţă sau comportament sunt implicaţi în singura activitate care le dă speranţe de recuperare. Astfel de oameni beneficiază de un anturaj care, cel puţin înţelege de ce anume fac ei ceea ce fac.

Alcoolicii sunt dependenţi de alcool, iar situaţia lor e, în general, evidentă pentru cei care îi cunosc. Unii sunt dependenţi de alte substanţe, iar alţii sunt dependenţi de comportamente periculoase sau anti-sociale. Deşi anumite adicţii sunt dificil de detectat, fiecare dintre ele poate să fie la fel de devastatoare ca şi cea mai avansată formă de alcoolism.

Adicţia, faţă de o substanţă sau faţă de un comportament este un fenomen atât de obişnuit în lumea modernă încât, deseori, este necesară abordarea sa înainte de a adopta alte forme, mai tradiţionale, de educaţie spirituală. Aşa cum oamenii care suferă de tulburări maniaco-depresive trebuie să îşi stabilizeze mai întâi schimbările de dispoziţie înainte de a putea folosi eficient alte forme de tratament, şi dependenţii trebuie să îşi abordeze mai întâi adicţia înainte de a putea profita de alte metode tradiţionale de creştere spirituală. De fapt, folosirea metodelor tradiţionale de evoluţie spirituală în cazul dependenţilor de droguri sau alcool este, de obicei, ineficientă şi poate să facă mai mult rău decât bine.

E posibil ca fiecare om în viaţă, mai ales dacă trăieşte într-o oarecare bunăstare, să fie afectat de adicţie într-o formă sau alta. Teoretic, ar fi benefic pentru cât mai mulţi oameni să aibă măcar

2 Multe materiale ce conţin statistici şi informaţii despre alcool pot fi obţinute de la National Council on Alcoholism and Drug Dependence (web-site: http://www.ncadd.org)

13

câteva informaţii despre cei Doisprezece Paşi şi despre modul în care funcţionează aceştia.

Până nu demult, Biserica Ortodoxă era “acasă” şi se restrângea în mare parte la Grecia, Orientul Mijlociu şi dincolo de acesta. Cei Doisprezece Paşi sunt rezultatul unei culturi spirituale americane, respectiv a uneia (n.tr. preponderent) protestante. Însă, la o examinare mai atentă, se poate vedea că cele două tradiţii au destul de multe în comun. De vreme ce Biserica şi Comunitatea Alcoolicilor Anonimi (“A.A.”) nu sunt în nici un fel în competiţie una cu cealaltă, sper că prezentând planul de recuperare al Alcoolicilor Anonimi cititorul va afla mai multe despre acest aspect important al vieţii moderne, şi va ajunge la o înţelegere mai profundă a propriei tradiţii religioase. Se poate întâmpla ca şi o scurtă privire asupra Paşilor să fie suficientă pentru a încuraja o persoană să trăiască credinţa ortodoxă cu o înţelegere şi o perspectivă mai clară.

Mai mult, de vreme ce se poate arăta că fiecare dintre cei Doisprezece Paşi conţine elemente din gândirea şi experienţa Sfintei Scripturi şi din viaţa de rugăciune a Bisericii Ortodoxe, sper să demonstrez că e posibil ca un creştin ortodox – şi nu numai – să încorporeze aceşti Paşi în propria sa viaţă, pentru a-şi adânci experienţa spirituală.

Pentru a servi scopului acestei cărţi, temele celor Doisprezece Paşi sunt folosite într-o relativă izolare faţă de istoria dezvoltării lor3. Cei care vor dori să afle mai multe despre gândirea din spatele Paşilor sunt îndrumaţi către două scrieri majore ale autorului acestora: unul este în capitolele cinci, şase şi şapte din “Alcoolicii Anonimi” (“Cartea Mare” încă de la începuturile Comunităţii), iar altul în prima parte a cărţii “Doisprezece Paşi şi Douăsprezece Tradiţii” (deseori numită scurt “Doişpe şi Doişpe”). Ambele au fost scrise de unul dintre co-fondatorii Alcoolicilor Anonimi, cunoscut în Comunitate ca Bill W.

Pentru cineva care citeşte această carte şi crede că este sau se teme că ar putea fi alcoolic, cea mai bună speranţă de recuperare ar

3 Pentru o revizuire detaliată şi relevantă a Istoriei Alcoolicilor Anonimi, vezi A.A. The Story de Ernest Kurtz, Harper/Hazelden, 1988. Această carte a fost publicată anterior cu titlul „Not-God: A History of Alcoholics Anonymous”)

14

fi să lase din mână cartea aceasta şi să ia legătura cu un grup AA din apropiere, cât de repede posibil. Un alcoolic are nevoie de cei Doisprezece Paşi, dar el4 are nevoie de ei în contextul Comunităţii A.A. Foarte puţini oameni reuşesc să-şi dobândească abstinenţa citind pur şi simplu despre alcoolism şi despre Paşi. Recuperarea implică acţiune, iar acţiunea solicită interacţiunea cu alţii. Simpla lor cunoaştere la nivel intelectual poate avea drept efect cel mult o recuperare deficitară.

DUPĂ CE AU DEVENIT STÂLPII DE SUSŢINERE AI

RECUPERĂRII a sute de mii de alcoolici, Paşii au fost adaptaţi treptat pentru a fi folosiţi şi în combaterea altor adicţii în afara alcoolismului (de ex., Narcoticii Anonimi sau Cocainomanii Anonimi), a co-dependenţei (Al-Anon sau Alateen), a comportamentelor distructive (Jucătorii de noroc Anonimi sau Dependenţii de mâncare Anonimi) sau ale altor tulburări ale comportamentului (Dependenţii de Sex Anonimi, ş.a.m.d.). În timp, aproape toate aceste Comunităţi, fiecare dintre ele complet independentă de celelalte, şi-a scris propria ‘Carte Mare’ (unii, chiar şi propria “Doişpe şi Doişpe”), descriind experienţa membrilor respectivei Comunităţi în folosirea celor Doisprezece Paşi ca şi armă spirituală în propriile vieţi şi în orice alte dificultăţi s-au aflat.

De vreme ce faimoşii Doisprezece Paşi au fost adaptaţi cu succes pentru folosirea lor în alte situaţii decât alcoolismul, există posibilitatea ca ei să aibă o arie mai largă de utilizare şi să poată fi folosiţi cu adevărat de oricine are nevoie de o intensificare a vieţii duhovniceşti.

În această carte, fiecare Pas va fi examinat în detaliu şi comparat cu istorisiri şi teme din Evanghelii şi din alte părţi ale Sfintei Scripturi. Vor fi şi selecţii din viaţa de rugăciune a Bisericii Ortodoxe, arătând cum fiecare dintre Paşi se reflectă în viaţa ortodoxă.

4 În general, ca şi convenienţă, am ales să folosesc pronumele masculin pentru alcoolicul activ.

PARTEA I

PROBLEMATICA ADICŢIILOR ŞI O ANALIZĂ

A CELOR DOISPREZECE PAŞI

„Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel tânăr

s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a rispit averea trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit de unul dintre locuitorii acelei ţări, iar acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea.” (Luca 15, 13-16)

17

Capitolul 1

Introducere în cei Doisprezece Paşi

ÎN A DOUA JUMĂTATE A ANILOR 1930, un mic grup de alcoolici

s-a adunat pentru a confrunta o problemă pe care nimeni altcineva nu reuşise să o rezolve: cum să scape de propriul lor alcoolism. După câteva încercări eşuate, au început să se simtă mai bine sau (cum spun ei) “să se recupereze”. Au descoperit că prin adoptarea unui anume program de acţiune reuşeau să oprească spirala descendentă a vieţilor lor şi să trăiască, zi de zi, fără nevoia de a bea alcool.

Cei Doisprezece Paşi au fost mai apoi puşi pe hârtie pentru a descrie procesul prin care aceşti oameni reuşeau să se elibereze ei înşişi de povara cu care trăiseră atât de mult timp. Acest experiment în care alcoolicii îşi confruntau propria condiţie şi îşi asumau responsabilitatea pentru recuperarea lor s-a dovedit a avea un succes fără precedent. El urma unor secole întregi de alte încercări, majoritatea inutile şi fără rezultat, în care scopul general era acela de a îndepărta alcoolismul altor oameni.

Din punctul de vedere al unui alcoolic care intră în Comunitatea Alcoolicilor Anonimi, e prea puţin important modul în care Paşii au fost scrişi sau ce cadru filosofic de gândire a condus la apariţia lor. Ce e important pentru o astfel de persoană (sau pentru oricine se gândeşte să folosească Paşii) este că, în ce priveşte adicţia, Paşii subliniază o metodă de recuperare care s-a dovedit a avea mai mare succes decât oricare alte metode de tratament laolaltă.

Deşi în acea perioadă nu îşi dădeau seama de asta, acţiunile primilor membri ai A.A. aveau să producă o schimbare majoră în modul de gândire al societăţii vis-a-vis de natura adicţiei, în general, şi de alcoolism, în particular. Fondatorii Alcoolicilor Anonimi şi prietenii lor cei mai apropiaţi au început să discute şi să scrie despre modul în care se recuperau şi despre faptul că ei înţelegeau

18

alcoolismul ca pe o boală fizică ce ameninţa viaţa bolnavului. Gândirea acestor primi membri ai A.A. contrasta puternic cu ceea ce a fost considerat ca fiind normal în mai toată istoria omenirii, şi anume că, alcoolismul este o slăbiciune morală sau, pur şi simplu, un păcat. În anii care au urmat, medicii au ajuns să fie de acord cu A.A. în ce priveşte natura acestei condiţii. Alcoolismul este o boală fizică pentru că are anumite caracteristici fizice, o cauză, o progresie şi un tratament. Acum, alcoolismul poate fi văzut ca ceva sensibil la tratament, şi nu ca o afecţiune ucigătoare sau ca o slăbiciune umană a prostiei omeneşti.

Însă – şi asta e marea surpriză – tratamentul acestei afecţiuni medicale se dovedeşte a fi mult diferit de modelul medical obişnuit. Reţetele pentru medicamente, chirurgia şi alte proceduri joacă un rol mărunt sau nul în tratamentul alcoolismului. E evident faptul că alcoolismul afectează şi sănătatea mentală şi că, dacă este tratat, atât sănătatea fizică, cât şi cea mentală se îmbunătăţesc.

Dar aceasta nu este imaginea completă, de vreme ce nici metodele tradiţionale de tratament în sănătatea mentală nu dau rezultate în această situaţie.

Cea mai mare surpriză este aceea că tratamentul cel mai eficient pentru această boală fizică şi mentală s-a dovedit a fi de natură spirituală. Cuvântul ‘spiritual’ este dificil de explicat. E mai uşor de recunoscut şi de experimentat decât de definit, dar, în general, el înseamnă ceva ce are de-a face cu relaţia cuiva cu Dumnezeu şi cu restul universului. Acest concept va fi examinat mai îndeaproape în capitolul 5.

Mai există o dimensiune a acestei probleme, o dimensiune cu care trebuie să ne confruntăm chiar dacă nu e deloc confortabil pentru cei care au profesii religioase. Pare destul de clar că dacă acest tratament ‘spiritual’ devine prea religios, vindecarea încetează. Altfel spus, dacă tratamentul acesta spiritual devine unul prea religios are prea puţine şanse să înceapă. Pentru a avea succes, tratamentul trebuie să se bazeze pe un tip de spiritualitate dar care nu se poate dezvolta într-o credinţă religioasă. Trebuie să fie o spiritualitate în care persoana îl caută mereu pe Dumnezeu. [n.teol.1].

19

Deşi, iniţial, acest lucru este frustrant pentru oricine are o credinţă religioasă puternică, această aparentă slăbiciune se dovedeşte a fi izvorul celei mai mari forţe a programului de recuperare. Într-adevăr, el oferă şi o bază solidă pentru o credinţă religioasă ulterioară. Există motive foarte importante pentru care acest fenomen straniu trebuie să fie aşa cum este, iar scopul profund al acestei cărţi este de a descrie nu numai de ce trebuie să fie aşa, ci şi cum poate fi folosit acest fenomen pentru a întări şi dezvolta spiritualitatea unei persoane în cadrul tradiţiei sale religioase.

* * * * *

POVESTEA PRIMILOR MEMBRI AI A.A. este atât de curioasă încât merită atenţia noastră. Totul a început la mijlocul anilor ’30 când doi bărbaţi, un medic şi un agent de bursă, amândoi grav bolnavi, au început să depăşească starea de alcoolism care îi distrugea. După ce au fost abandonaţi destinului de către medici şi erau, în cel mai bun caz, toleraţi de către cei dragi, aceşti bărbaţi au adoptat un program, care nu numai că le-a permis (zi după zi) să înceteze băutul, dar i-a ajutat să crească spiritual şi să-şi recâştige demnitatea şi scopul în viaţă – lucruri de care alcoolismul îi tâlhărise.

Unul dintre bărbaţi, cunoscut în lumea recuperării ca “Bill W.”, a pus pe hârtie elementele de bază a ceea ce făcuseră ei. De fapt, în vremea în care el şi-a scris povestea, cei doi bărbaţi erau însoţiţi în recuperare de un număr semnificativ de oameni, bărbaţi şi femei, toţi aceştia fiind etichetaţi la un moment dat de către restul lumii ca fiind alcoolici fără speranţă.

Analizând scrierile lui Bill W., avem unele surprize. Cine se aşteaptă să găsească o listă cu moduri prin care să se lase de băut va fi extrem de dezamăgit. Iată cum e prezentat programul în capitolul 5 din Alcoolicii Anonimi, “Cum funcţionează metoda noastră”:

“Iată paşii pe care i-am făcut şi care sunt sugeraţi ca program de

însănătoşire: 1. Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului – că

nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.

20

2. Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.

3. Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegea fiecare dintre noi.

4. Am făcut, fără teamă, un inventar moral amănunţit al propriei persoane.

5. Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane, natura exactă a greşelilor noastre.

6. Ne-am pregătit pe deplin ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter.

7. Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze slăbiciunile. 8. Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am

făcut necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele. 9. Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele

persoane, acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut face vreun rău lor sau altora.

10. Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am recunoscut greşelile, de îndată ce ne-am dat seama de ele.

11. Am căutat, prin rugăciune şi meditaţie, să ne întărim contactul conştient cu Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegea fiecare dintre noi, cerându-i doar să ne arate voia Lui în ceea ce ne pri-veşte şi să ne dea puterea s-o împlinim.

12. După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi, am încercat să transmitem acest mesaj altor alcoolici şi să punem în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii noastre.”5

5 Cei Doisprezece Paşi şi cele Douăsprezece Tradiţii sunt retipărite cu permisiunea Alcoholics Anonymous World Services, Inc. (A.A.W.S.). Permisiunea retipăririi acestora nu înseamnă că A.A.W.S. a revizuit sau a aprobat conţinutul acestei publicaţii, nici că A.A. e implicit de acord cu vederile exprimate aici. A.A. este doar un program de recuperare din alcoolism – folosirea celor Doisprezece Paşi şi a celor Douăsprezece Tradiţii în cadrul unor programe sau activităţi structurate după modelul A.A., dar care se adresează altor probleme sau care nu sunt în contextul A.A., nu implică nimic altceva. În plus, în timp ce A.A. este un program spiritual, A.A. nu este un program religios. Astfel, A.A. nu se afiliază sau aliază niciunei secte, denominaţii sau vreunei credinţe religioase anume.

21

Se observă imediat că în Paşi abia dacă este menţionat alcoolul şi că nu se spune nimic concret despre cum să încetezi băutul. Nu se menţionează nimic despre mersul la întâlniri sau despre găsirea unui naş, nimic despre cum să stai departe de baruri şi de petreceri; nu se ameninţă şi nu se dau sfaturi. Nu se spune: “1. Încetează băutul; 2. Mergi la întâlniri A.A.; 3. Caută-ţi ceva de făcut, dar nu te obosi prea tare; etc.” De fapt, în afară de cuvântul “alcool” din Primul Pas şi de cuvântul ”alcoolici” din Pasul Doisprezece, nici măcar nu se menţionează problema.

Ceea ce fac Paşii este că enumeră doar o serie de acţiuni pe care nişte oameni le-au întreprins, iar aceste acţiuni sunt în întregime spirituale în natura lor.

Cu siguranţă, această abordare a problemei a fost nouă şi destul de diferită de majoritatea lucrurilor încercate până atunci.

Grupul care s-a dezvoltat în jurul celor doi oameni de la început (Bill W. şi dr. Bob) s-a transformat acum într-o Comunitate formată din câteva milioane de membri care trăiesc în aproape toate ţările din lume. Literatura A.A. a fost tradusă într-un număr mare de limbi şi a fost pusă la dispoziţia celor care au nevoie de ea. Recent, a apărut nevoia stringentă de a împărtăşi experienţa, puterea şi speranţa A.A. în ţările foste membre ale Uniunii Sovietice.

Deşi Paşii îşi au originea în experienţa celor care mureau din cauza alcoolismului, ei au fost adaptaţi aproape imediat pentru a fi folosiţi de către familiile (cel mai adesea, soţiile) şi prietenii alcoolicilor. Scopul acestei adaptări era cel de a încuraja familiile şi prietenii alcoolicilor să lucreze şi ei la propria dezvoltare spirituală şi nu (cum s-ar aştepta mulţi) să îl determine pe alcoolic să înceteze băutul. Al-Anon şi Al-Ateen sunt şi astăzi comunităţi active pentru rudele, copiii şi prietenii alcoolicilor. Fiecare Comunitate are propria organizare paralelă, separată de organizarea A.A.

Ceva mai târziu, cei Doisprezece Paşi au fost adaptaţi pentru a fi folosiţi de mulţi alţii care au descoperit că acţiunea pe care o sugerează Paşii oferă o şansă de recuperare dintr-o varietate de dependenţe şi compulsii; fiecare dintre acestea poate transforma viaţa oricui într-una dificilă, dacă nu imposibilă [n.tr. 2 – “compulsie” = comportament repetat, asupra căruia se pierde controlul] Comunităţile

22

care se ocupă de dependenţa de jocurile de noroc, de dependenţa de sex, de tulburările de alimentaţie, de recuperarea din incest sau din alte evenimente traumatice, au folosit cu succes cei Doisprezece Paşi pentru a-i încuraja pe membrii săi să descopere şi să urmeze o cale spirituală de recuperare.

În această carte, viaţa şi experienţa Alcoolicilor Anonimi va fi folosită cel mai des ca exemplu pentru explicarea semnificaţiei fiecărui Pas. În lumea adicţiei, alcoolismul are un statut particular, de “frate mai mare”. Oricum, aproape toate lucrurile care vor fi spuse în contextul alcoolismului vor putea fi folosite şi pentru celelalte dependenţe şi comportamente, iar mai apoi – printr-o aplicare mai generală – vor oferi o nouă perspectivă tuturor oamenilor de bună credinţă.

Se spune uneori că geniul Americii e reprezentat de pragmatism şi că americanii sunt foarte buni la preluarea unei teorii şi transpunerea ei în practică. Acest lucru este valabil când e vorba despre dezvoltarea libertăţii politice din secolul XVIII. Poate că e la fel de valabil şi în ce priveşte dezvoltarea recuperării din dependenţe în secolul XX. Paşii sunt o colecţie de idei vechi de când lumea, de bun simţ, adunate din mai multe surse. Ei preiau metode practice, concrete de atingere a unui scop, Pas cu Pas. Încercarea de a face toţi Paşii odată este dincolo de scopul oricărei fiinţe umane. Dacă sunt puşi într-o ordine firească, ei pot fi puşi în aplicare unul câte unul.

Amestecul specific de spiritualitate şi pragmatism este unul dintre cele mai deosebite elemente ale frumuseţii şi atracţiei celor Doisprezece Paşi şi constituie motivul major al importantei lor contribuţii la viaţa celui de-al XX-lea secol.

COMUNITATEA ALCOOLICILOR ANONIMI nu este o biserică.

Nu are învăţăminte religioase, nici scripturi, nici sfinţi şi nici preoţi. Nu are nici iniţiere, nici liturghii, nici taine, nici zile de post. Nu le oferă membrilor ei mântuirea; nu se preocupă de viaţa de apoi şi nu dă nici o binecuvântare. A.A.-ul oferă abstinenţă oricui are dorinţa de a înceta băutul.

23

Comunitatea A.A. şi cei Doisprezece Paşi – inima acestei comunităţi – au cu siguranţă o sonoritate religioasă. Dumnezeu este menţionat deseori în timpul întâlnirilor şi chiar mai des în literatură. Paşii înşişi vorbesc despre iertare, despre greşeli şi despre repararea lor şi chiar despre rugăciune şi meditaţie. Însă A.A. – ul evidenţiază că aceste activităţi nu sunt „religioase”, ci „spirituale”. Calea A.A. este spirituală şi deschisă tuturor celor care au nevoie de ea. Religia trebuie căutată de către membrii Comunităţii în altă parte şi, în practică, ei sunt energic încurajaţi să facă acest lucru. A.A. nu pune nici o limită influenţei pe care o anumită religie ar putea-o avea asupra unui membru atât timp cât nu se interpune cu singura cerinţă pentru apartenenţa la A.A.: „dorinţa de a înceta băutul”. Modul în care acest principiu este aplicat în practica religioasă a alcoolicului rămâne în întregime la latitudinea acestuia. [n. teol.2]

Va fi nevoie să descriem exact cum defineşte Comunitatea Alcoolicilor Anonimi termenii de „religios” şi „spiritual”. O diferenţă a semnificaţiei trebuie stabilită pentru a ajunge la o înţelegere mai profundă a problemei, mai ales pentru că majoritatea oamenilor religioşi folosesc cele două cuvinte cu aproximativ acelaşi sens. Pe parcurs ce procesul de recuperare a început să aibă un vocabular specific, cei doi termeni au fost diferenţiaţi în experienţa membrilor A.A. E crucial ca oamenii cu tradiţii religioase puternice (inclusiv ortodocşii) să accepte această diferenţiere dacă doresc să găsească ajutorul de care au nevoie atunci când apelează la Paşi.

Geniul sistemului politic al Statelor Unite constă în separarea Bisericii de Stat; fiecare dintre cele două instituţii are libertatea de a-şi continua munca sa, fără riscul ca eterna misiune a Bisericii şi valorile sale absolute să fie compromise de către nevoile guvernului [n. teol. 3]. Într-un mod asemănător, geniul A.A. constă în distincţia între ‚religios’ şi ‚spiritual’. Acest lucru le permite bărbaţilor şi femeilor, indiferent de apartenenţa religioasă, să se întâlnească împreună în faţa lui Dumnezeu (aşa cum Îl înţelege fiecare dintre ei”), pentru a găsi soluţia la boala ce le ameninţă viaţa – şi ei fac asta fără a contesta sau schimba credinţa religioasă a nimănui.

Pentru unii oameni religioşi, inclusiv membri ai Bisericii Ortodoxe, acest lucru poate fi resimţit ca o ameninţare la propriul sentiment de

24

siguranţă. Dacă cineva are sentimente de superioritate spirituală (din păcate, fenomen care nu e ieşit din comun), aceste sentimente vor fi şi ele puse la încercare [n. teol. 4].. Totuşi, şi rezultatele acestei încercări se pot dovedi a fi benefice. Deseori, când un sentiment de convingere religioasă este învăluit de un spirit de umilinţă şi recunoştinţă, respectiva convingere este consolidată, nu diminuată.

E important să subliniez aici şi că nu există „Alcoolicii Anonimi Ortodocşi”, aşa cum nu există „Alcoolicii Anonimi Catolici” sau protestanţi sau evrei etc. În A.A., accentul se pune pe alcoolism, şi nu pe religie. Încă de la începuturile Comunităţii au existat exemple de oameni de diferite religii care munceau împreună în cadrul Comunităţii, chiar în vremuri în care unele grupuri religioase le priveau pe altele cu suspiciune, dacă nu de-a dreptul cu ostilitate. În A.A. există un simţ excepţional de puternic al identităţii. Fiecare membru este fratele sau sora pentru alt membru la un nivel la care cele mai egalitariste filosofii politice pot doar să viseze. Chiar dacă ei se întâlnesc pentru prima dată, există tendinţa unei relaţii de încredere între membri. De fapt, pe doi oameni care au fost şi s-au întors de la porţile iadului îi leagă mai multe lucruri decât cele oferite de naţionalitate sau apartenenţa lor religioasă. Doi oameni care se luptă să descopere aceeaşi recuperare se regăsesc imediat unul în celălalt, chiar dacă au vieţi religioase complet diferite. Faptul că pot să facă asta fără ca relaţia lor să aibă de suferit este pur şi simplu o parte a minunii.

În conformitate cu modul de organizare al A.A., este posibil ca membrii unei anumite biserici să aibă propriul grup A.A., atât timp cât acesta nu este afiliat oficial respectivei biserici şi cât timp grupul este deschis oricui doreşte să înceteze băutul. În practică, totuşi, se observă deseori că centrul atenţiei în A.A. („dorinţa de a înceta băutul”) face ca astfel de grupuri să nu fie necesare. În general, grupurile de A.A. sunt consolidate de o serie largă de experienţe, inclusiv de experienţe religioase. În cazurile în care au fost înfiinţate grupuri religioase de A.A. sau în care unii oameni au încercat să-şi formeze propria Comunitate bazată exclusiv pe perspectiva lor religioasă, astfel de grupuri au avut tendinţa de a rămâne mici şi izolate; chiar dacă „fac multă gălăgie”, influenţa lor nu e răspândită, comparativ cu cea a A.A.-ului per ansamblu.

25

Problema

Adicţia este ceva îngrozitor şi misterios. Distruge vieţi şi, mai rău, distruge suflete. Distruge oamenii din interior spre exterior, devastează familii şi, în general, oferă lumii un model de disfuncţie cu trăsături pe care majoritatea oamenilor le pot recunoaşte din propria experienţă.

Cei Doisprezece Paşi sunt inspiraţi din experienţa unor alcoolici şi de aceea, poate fi de folos să examinăm mintea unui alcoolic pentru a vedea de ce o anumită idee apare în Paşi. Acesta va fi elementul central în capitolul doi. Normal, nu toată lumea va trebui să admită că are trăsături de alcoolic, dar poate fi util să luăm în considerare aceste caracteristici pentru a găsi semnificaţia mai profundă a unui anume Pas şi de a aplica respectivele informaţii la situaţia specifică a fiecăruia.

Din fericire, aproape orice lucru adevărat pentru alcoolism este adevărat şi pentru alte forme de comportamente disfuncţionale în general şi pentru alte comportamente adictive în particular. Mulţi oameni, într-un anume stadiu al vieţii lor, încep să aibă probleme într-una dintre cele patru domenii majore de dificultăţi: banii, mâncarea, drogurile şi sexul, ‘timpul’ şi ‘puterea personală’ sunt a cincea şi a şasea dimensiune. Spus într-un mod care să ne fie de mai mare folos, mulţi oameni tind să aibă probleme la un moment dat al vieţii lor cu modul în care interacţionează cu restul lumii, iar greşita folosire a timpului, a puterii, a mâncării, sexului, substanţelor adictive şi a banilor sunt, în general, simptomele respectivelor dificultăţi.

Toate dependenţele sunt periculoase şi toate pot fi fatale. Ele reprezintă o tulburare profundă şi de durată a personalităţii umane. Cei mai mulţi dependenţi îşi doresc să scape de adicţia lor, dar se pare că nu le stă în putere să se elibereze singuri. În general, alcoolicii activi doresc să se însănătoşească şi, cu siguranţă, îşi doresc libertatea faţă de durerea şi haosul din vieţile lor. Din nefericire, ei nu doresc să facă nimic pentru a-şi atinge acest scop şi, deseori, cred că nu pot face absolut nimic ce ar putea face pentru a se ajuta pe ei înşişi.

46

Pentru băutor, umilinţa şi umilirea sunt sinonime. Din când în când, curajul ar putea ieşi la iveală sub forma unor obrăznicii la beţie, dar asta e tot. Dreptatea e desconsiderată ca ceva ce ţine de oricine e suficient de prost ca să creadă în virtuţile acestei vieţi, iar pacea e ceva imposibil, pretinsă doar de nebuni.

Pentru alcoolic, nu are nici un sens să vorbeşti despre puterea voinţei pentru că aceasta este partea cea mai afectată din toată fiinţa sa. Acest fapt – că abilitatea sa de a face alegeri e afectată – face dificil, dacă nu chiar imposibil, ca alcoolicul să profite de diferitele metode folosite în mod tradiţional pentru a-i ajuta pe oameni; acest lucru e valabil pentru orice tentativă de tratament.

În general, cam tot ce-i poate oferi direct alcoolicului medicina tradiţională este să transforme băutul într-o experienţă total neplăcută şi periculoasă pentru individ. Acest lucru e făcut prin administrarea unui anume medicament care are o reacţie neplăcută cu alcoolul, făcând persoana să se simtă cu adevărat rău. Teoria este că atât timp cât medicamentul este administrat, persoana va alege în mod normal să nu bea alcool. Din nefericire pentru alcoolici, asta va funcţiona rareori pe termen lung, de vreme ce ei beau deseori până când băutul devine dezgustător şi periculos – şi asta fără ajutorul nici unui medicament prescris. Pe lângă asta, compulsia de a bea, e întotdeauna mai puternică decât orice teamă de consecinţe, iar tentaţia de a face acest lucru e o trăsătură străveche care nu poate fi depăşită de administrarea nici unui medicament.

Băutorii înrăiţi care nu sunt alcoolici pot răspunde la terapia aversivă descrisă mai sus, cel puţin pentru o vreme. Ea nu dă rezultate pentru alcoolici pentru că se aşteaptă ca ei să facă o alegere raţională bazată pe dovezi şi bun simţ. Dacă ei ar fi sensibili la o cantitate cât de mică din oricare dintre cele două, ar avea şanse să fie eficientă. Dar ei nu sunt. Aşa că nici ea nu este.

Nu putem accentua suficient faptul că alcoolicii suferă de ceva mult mai serios decât de folosirea incorectă a voinţei umane sau de o serie de alegeri greşite. Ei suferă, de fapt, de o boală a voinţei; ei nu pot lua decizii bune. Nici un efort nu poate schimba ceva, căci nu ai ce să schimbi.

27

Soluţia Cei Doisprezece Paşi ai Alcoolicilor Anonimi sunt, până acum,

cea mai bună soluţie la problema adicţiei. Cele mai multe dintre soluţiile pe care alcoolicul le-a încercat în trecut se refereau la încercări de a schimba toată lumea. Într-adevăr, pentru un alcoolic activ încercarea de a schimba restul lumii pare un lucru logic de făcut. Totuşi, atunci când stă la picioarele Paşilor, alcoolicul este confruntat brusc şi dureros cu faptul că trebuie să se schimbe pe el însuşi.

Schimbarea propriei persoane nu e ceva uşor de făcut pentru fiinţele umane şi, în general, trebuie să existe o motivaţie puternică pentru a face acest lucru. Din păcate, cea mai bună şi cea mai eficientă motivaţie pentru a face o astfel de schimbare şi a începe munca celor Doisprezece Paşi este frica de moarte – sau ceva foarte asemănător. O motivaţie mai slabă tinde să aducă mai puţin decât rezultatele necesare. Oricum, odată ce o persoană dă faţă – în – faţă cu moartea (la modul real sau imaginar) perspectiva lui se va schimba atât de mult încât va începe să facă schimbări la care nu se gândea sau nu putea să se gândească înainte. În limbajul A.A. acest lucru este exprimat prin ‘ajungerea la fundul sacului’. Este în acelaşi timp cea mai utilă, dar şi cel mai dureroasă dintre condiţiile umane. După ce a atins fundul sacului, individul îşi dă seama că dacă nu va face ceva drastic, va avea un viitor trist sau nici unul. Alcoolicii ajung la “fundul sacului” atunci când viitorul nu le mai promite nimic în afară de moarte, de ameninţarea cu închisoarea sau cu închiderea în ospiciu. Nici pentru cei cu alte dependenţe viitorul nu e mai luminos, deşi detaliile viitorului lipsit de speranţă pot să difere. Jucătorul de noroc care a cheltuit viitorul copilului sau dependentul de sex care şi-a infectat partenerul de viaţă cu virusul SIDA cunosc un nivel de tristeţe care, din fericire, nu este cunoscut pentru restul lumii. Totuşi, profunda tragedie a evenimentelor de acest gen se dovedeşte a fi un bun început pentru recuperare. Ei “se redau propriei persoane” (aşa cum s-a întâmplat şi cu fiul risipitor) şi permit procesului de recuperare şi căinţei să înceapă.

Nici un om în toate minţile nu ar face cei Doisprezece Paşi decât dacă ar exista un motiv serios pentru asta. Paşii par riscanţi şi periculoşi, de vreme ce, aparent, invită pe cineva să se pună într-o

28

postură care nu îl avantajează; ei îl fac să-şi admită slăbiciunile şi să recunoască nevoia lui de ajutor. Paşii fac apel la onestitate şi la o examinare atentă a lucrurilor care nu sunt bune în viaţa persoanei dependente. Nici un alcoolic nu vrea să facă ceva de genul ăsta.

Acest lucru îi separă deseori pe cei care lucrează cei Doisprezece Paşi de cei care sunt puternic implicaţi în viaţa religioasă. La cele mai multe nivele, activitatea religioasă are de-a face cu calitatea vieţii. Lucrarea celor Doisprezece Paşi are mai mult de-a face cu cantitatea vieţii, iar individul (în primul rând, alcoolicul) este conştient că, dacă nu lucrează Paşii cu seriozitate, este în pericolul de a bea din nou. Reluarea băutului va duce, în cele din urmă, la moarte, şi încă o moarte dureroasă şi ruşinoasă. Genul de efort de care e nevoie pentru a face cei Doisprezece Paşi poate fi întâlnit doar la oamenii care trăiesc în stricteţea mănăstirilor sau la cei care fac parte din trupele speciale ale armatei. În afara mănăstirilor şi a forţelor armate, rareori i se cere cuiva să facă ceva cu atâta vigoare.

Dacă alcoolicul în recuperare poate obţine şi poate trăi la un anumit nivel de spiritualitate, el va trăi. Dacă nu va putea face asta, va muri.

Viaţa fizică a unei persoane dependente depinde de viaţa ei spirituală.

În lumina celor spuse mai sus, un element surprinzător este că cei Doisprezece Paşi îşi au semnificaţia deplină în acele situaţii în care o persoană nu are nici o calificare spirituală şi acolo unde hirotonirea, gradele universitare şi statutul social nu au absolut nici o importanţă. Profesioniştii, inclusiv medicii, preoţii şi chiar politicienii care încearcă să facă cei Doisprezece Paşi din orice motiv trebuie să înceapă, în general, prin re-descoperirea ‘sinelui’ în propria persoană. Cei Doisprezece Paşi nu pot fi făcuţi cu uşurinţă de cineva care e conştient în primul rând de propriul statut sau care crede despre sine că este, în vreun fel, special. În primul rând, însuşi sentimentul de a fi special este acela care tinde să le cauzeze probleme alcoolicilor. Acest fenomen este numit uneori “unicitate terminală” – un mod de a gândi care îi permite alcoolicului să simtă că îşi poate justifica stilul de viaţă alcoolic: “Cine nu ar bea, dacă ar avea problemele mele?” Dependenţa e mult mai uşoară dacă cineva crede că el este un caz special… atât de special încât ajunge la cimitir.

29

A te gândi la tine ca la un caz special sau a te transforma într-o victimă a circumstanţelor joacă un rol important în procesul de a face faţă vieţii ca alcoolic activ [n. tr. 3 – ‚alcoolic activ’ – autorul foloseşte termenul de “alcoolic băutor” pentru a face diferenţa dintre acesta şi un alcoolic abstinent aflat în recuperare]. Atât a fi special, cât şi a fi o victimă sunt lucruri care vor trebui puse deoparte dacă o persoană doreşte să descopere o recuperare reală şi de durată.

În realitatea unui alcoolic activ, viaţa este un joc terifiant şi confuz în care singurul său scop e acela de a continua cât de mult posibil fără a permite să fie îngrădit de circumstanţe. Este un exerciţiu de balans, plin de capcane. Din nefericire, alcoolicul nu poate decât să continue în acest fel cât timp îşi impune mereu simţul lui bolnav de auto-conservare asupra celor din jur. În timp, devine evident (deşi nu neapărat plăcut) pentru toţi cei din jur că cea mai importantă relaţie din viaţa dependentului este relaţia cu drogul său; restul este subordonat acestuia şi se încadrează cu greu în realitatea alcoolicului. Deşi nu îşi dă seama de asta, în momentul în care alcoolicul începe să-şi creeze propria realitate şi reuşeşte mai apoi să îi manipuleze pe toţi şi pe toate ca să accepte această realitate, el este în profund pericol spiritual. Pericolul există, de vreme ce, în esenţă, crearea realităţii este munca lui Dumnezeu. Astfel, alcoolicul încearcă să fie un dumnezeu.

În multe privinţe, alcoolicul crede că propria voinţă bolnavă este ‘Dumnezeu’. Restul lucrurilor îi par potrivnice pentru că îl forţează să accepte realitatea pe care Dumnezeul Cel adevărat a creat-o şi să renunţe la cel mai preţios lucru pe care îl are – relaţia cu drogul său.

Deşi cele mai evidente simptome ale alcoolismului sunt aproape în întregime psihologice, esenţa bolii este diferită: este un “defect” al voinţei umane. Spre deosebire de asta, recuperarea din alcoolism înseamnă restaurarea voinţei umane, aşa cum a intenţionat Dumnezeu de la început. Doar după ce se întâmplă asta, individul poate să înceapă să folosească vechile metode şi tehnici de evoluţie spirituală.

Paşii nu pretind nici un fel de cunoştinţe religioase sau pregătire din partea individului, nici nu cer ca persoana să aparţină vreunei biserici. Paşii au fost scrişi pentru a-i încuraja pe nou-veniţii în A.A. să

30

înceapă să folosească un program de recuperare. Dacă s-ar fi cerut ca nou-veniţii să subscrie unei anumite credinţe religioase, cei mai mulţi oameni ar fi plecat imediat. E bine de ţinut minte că alcoolicii activi, prin natura lor, sunt foarte suspicioşi; din punctul lor de vedere întreaga lume pare să fie plină de oameni care vor să îi determine să facă lucruri pe care ei nu le doresc. Ei nu au încredere în nimeni; deseori, ei au mari rezerve faţă de propria tradiţie religioasă (dacă au una) şi, cu siguranţă, nu au deloc timp pentru tradiţia religioasă a altcuiva. Pe de altă parte, alcoolicul obişnuit care intră în A.A. ştie foarte bine cum să se roage, chiar dacă (n. tr.: în principiu) nu crede în Dumnezeu [n. teol. 5]. De multe ori, el L-a rugat pe Dumnezeu să-l ajute să înceteze băutul. Deocamdată Dumnezeu nu a considerat potrivit să facă acest lucru până când alcoolicul nu va începe să-şi asume responsabilitatea pentru propriile acţiuni (lucru pe care, datorită bolii lui, nu îl poate face sub nici o formă). Astfel, el a decis că Dumnezeu este fie surd, fie mort. De fapt, alcoolicii activi tind să iubească teologia, precum şi orice alt tip de gândire speculativă care le permite să aibă convingeri puternice fără a trebui să se justifice în vreun fel. Oricum, nici un fel de teologie nu le este prezentată în A.A., astfel încât ei să nu aibă nici un motiv de luptă. Le este prezentat, în schimb, Dumnezeu – nu ideea de Dumnezeu, ci acţiunea lui Dumnezeu – şi cu asta e foarte greu să te cerţi.

Formularea Paşilor nu conţine nici un fel de limbaj negativ. Mai mult, ei descriu o situaţie care a avut loc deja. Şi există un motiv foarte bun pentru asta. Alcoolicii reacţionează foarte rău atunci când oamenii le spun ce să facă. Dacă Primul Pas ar fi spus că: “Ce trebuie să faci este să vezi că eşti neputincios în faţa alcoolului, că viaţa ta a devenit de necontrolat”, alcoolicul şi-ar fi petrecut probabil restul (scurtei) vieţi să demonstreze că aceste lucruri sunt greşite.

E tentant să presupui că alcoolul este regele lumii individului alcoolic, dar acest lucru e doar parţial adevărat. E mai potrivit să spui că egoul alcoolicului, egoul distrus, îi este nu numai rege, ci şi Dumnezeu.

De aceea, e atât de important ca la începutul recuperării sale, alcoolicul să accepte faptul că există o putere mai mare decât el, dincolo de persoana lui. Ceva, chiar într-o formă conceptuală, trebuie

31

să înlocuiască egoul distrus care se juca de-a Dumnezeu. La început, nu prea contează ce. Pe parcurs ce individul progresează în recuperare, poate fi potrivit ca ideea de Putere Superioară să fie tot şi tot mai mult identificată cu Fiinţa Supremă a universului; cu adevărat, după ce cineva păşeşte pe tărâmul miraculos al recuperării, e tot mai posibil ca acesta să dorească să facă această conexiune. Dar, la început, e la fel de bine să ocolim ideea de Dumnezeu, de vreme ce, altfel, tot felul de noţiuni periculoase ar putea fi încorporate în acest concept. Dacă, mai apoi, acest concept ar prinde rădăcini, el ar putea să nu fie capabil a susţine o abstinenţă pe termen mai lung. Dumnezeu poate fi Dumnezeu doar dacă El e complet liber faţă de egoul alcoolicului.

E în natura celor Doisprezece Paşi inexistenţa perfecţiunii în ce priveşte lucrarea lor. Dacă cineva foloseşte Paşii pentru a se recupera din alcoolism, mulţi oameni vor presupune că Paşii dau rezultate doar dacă persoana respectivă prezintă semne de recuperare şi dacă ajunge la un anumit nivel de abstinenţă. Oricum, adevărul despre succesul Paşilor se află profund in inima individului care-i lucrează şi la această informaţie are acces doar Dumnezeu.

Gânduri de încheiere

Există sute de mii de oameni din toată lumea care, dacă ar fi întrebaţi, ar spune că ei îşi datorează întreaga viaţă celor Doisprezece Paşi ai A.A. Ei nu proclamă acest fapt într-o manieră prea evidentă, de vreme ce aceşti oameni au dobândit un respect realist şi foarte sănătos pentru anonimat; ei tind să nu îşi declare deschis identitatea în public. Membrii familiilor şi prietenii ştiu însă adevărul şi împărtăşesc cu ei bucuria şi eliberarea pe care o experimentează acum.

În general, alcoolicii în recuperare recunosc că au fost la porţile iadului, dar că au fost traşi înapoi de Doisprezece Paşi simpli. Privind în urmă, cei mai mulţi, dacă nu toţi, vor putea să-şi amintească ocazii din viaţa lor în care au crezut că nu există nici o putere pe pământ sau în ceruri care să îi elibereze de alcoolismul lor şi că, în consecinţă, sfârşitul lor inevitabil era închisoarea, nebunia sau moartea. Singura lor întrebare era: Când?

32

Alcoolicii şi alţi dependenţi în recuperare au experimentat cu toţii posibilitatea de a trăi vieţi abstinente şi, departe de a deveni mortal de nesimţitori, au descoperit o energie de a trăi la care puţini dintre cei care nu „au bătut calea lor” pot ajunge. Nimic nu face viaţa să pară mai atractivă decât confruntarea intimă cu moartea – pe care fiecare dintre aceşti oameni a experimentat-o.

33

Capitolul 2

Alcoolicul activ

– imaginea umanităţii în ruină

UN TÂNĂR S-A RĂTĂCIT ODATĂ UNDEVA la ţară, în Anglia. A

umblat o vreme, dar toate câmpurile arătau la fel, toate drumurile păreau greşite, iar el era tot mai obosit. Vroia să se odihnească, vroia să se spele şi vroia să mănânce ceva. În cele din urmă, a dat peste un bătrân, evident născut prin acele locuri, care se sprijinea de un gard, mestecând un pai. Prietenul nostru l-a întrebat pe bătrân cum putea să ajungă la destinaţia lui. Bătrânul s-a gândit un moment, a tăcut o vreme, apoi l-a privit şi i-a spus: „Ah... de-aici nu poţi să ajungi acolo.”

Imposibilitatea unei astfel de situaţii nu diminuează sentimentul de uimire pe care îl provoacă. Este acea uimire care sintetizează situaţia grea a alcoolicului care bea. El este atât de blocat în propriile probleme încât nu poate vedea nici o cale de ieşire din chinurile sale. E ca şi un om care se zbate în nisipuri mişcătoare – cu cât se zbate mai mult şi încearcând să iasă, cu atât situaţia devine mai dificilă şi se scufundă mai adânc.

Alcoolicul activ nu e mai păcătos decât oricine altcineva; el doar pare astfel. De fapt, odată acceptată noţiunea că alcoolismul este o boală şi nu o slăbiciune morală, descoperim că există mai puţin păcat în viaţa alcoolicului decât poate părea altfel. Însă, ce e sigur e că e distrus şi se îndreaptă spre ruină. Situaţia lui nu se va îmbunătăţi cât timp continuă să bea. Va fi din ce în ce mai rău.

Deşi alcoolicul activ poate să nu fie cel mai lipsit de noroc, cel mai suferind sau cel mai disperat din specia umană, el se comportă precum umanitatea înfrântă, văzută la microscop. Greşelile lui sunt exagerate chiar de către observatorul ocazional. El este iresponsabil,

34

centrat pe sine, mândru, mofturos, înşelător şi, uneori, dezgustător. El oferă un exemplu excelent despre modul în care experienţa umană poate fi distorsionată şi pervertită. Alcoolismul îi afectează fiecare arie a vieţii – fizică, mentală, emoţională, socială, financiară şi multe altele – astfel încât la finalul progresiei bolii, viaţa lui este un complet dezastru, datorat în întregime alcoolului.

Totuşi, dacă cineva alege să urmeze gândirea Comunităţii Alcoolicilor Anonimi va vedea că alcoolul nu este cauza, ci mai degrabă simptomul bolii sale. Alcoolul este agentul, nu cauza condamnării lui. Boala însăşi nu este centrată pe băutul alcoolicului, ci pe situaţia lui spirituală. E adevărat că trupul lui reacţionează la consecinţele fizice ale băutului şi că poate resimţi progresia bolii până ajunge la moarte. Dependenţa faţă de alcool este, la bază de natură fizică. Exprimarea adicţiei, însă, este o maladie spirituală, iar calea de ieşire – tratamentul – nu e unul de natură fizică, de vreme ce individul nu poate deconecta sursa poftei lui prin mijloace fizice. Pofta e de natură spirituală şi trebuie combătută prin mijloace spirituale.

E destul de posibil ca toţi oamenii să simtă genul de poftă care, la dependent, conduce la auto-distrugere (în cazul alcoolicului, prin intermediul unei boli fizice ce se înrăutăţeşte mereu). În sens pozitiv, există şi posibilitatea ca remediul spiritual (de care alcoolicul are nevoie pentru a rămâne în viaţă) să fie folosit de către oricine care decide să facă asta spre beneficiul propriei bunăstări spirituale.

Odată ce s-a stabilit, chiar şi doar ca posibilitate, că alcoolismul este o boală spirituală care implică băutul, putem vedea acum o imagine mult mai largă. Celelalte dependenţe sunt similare, dar, în locul alcoolului, sunt implicate alte substanţe (de exemplu, narcoticele) sau alte comportamente (jocurile de noroc, dependenţa de sex). Din acest punct de vedere, toate comportamentele adictive au în centrul lor o tulburare spirituală, manifestată într-o multitudine de feluri, în funcţie de natura fiecărui dependent în parte.

Bolile spirituale necesită remedii spirituale, iar cei Doisprezece Paşi oferă o posibilă soluţie pentru aceste situaţii.

35

NIMENI NU POATE DEVENI ALCOOLIC doar pentru că îşi doreşte să se întâmple astfel 6. La fel, un alcoolic nu poate deveni abstinent prin forţa voinţei, indiferent dacă e a lui sau a altcuiva. Oricum, procesul prin care cineva devine alcoolic nu e clar definit, iar modurile în care alcoolismul începe sunt la fel de variate ca şi alcoolicii înşişi. În mod obişnuit, pofta de a bea asociată alcoolismului cronic nu apare dintr-o dată, ci e precedată de o lungă perioadă de timp în care băutorul se bucură de efectele alcoolului asupra personalităţii sale. În acest timp, băutorul mai poate face încă anumite alegeri, chiar dacă acestea devin din ce în ce mai limitate, până când ademenirea spre alcoolismul activ devine prea puternică pentru a-i rezista. Compulsia iniţială de a bea se hrăneşte din personalitatea băutorului, precum un suspin din adâncul sufletului lui. La început, poate că nu o va auzi – cel puţin, nu foarte clar. Când suspinul devine o tiradă furioasă, nu mai rămâne nici o alegere de făcut. E dependent.

De obicei, această progresie se face într-un anumit număr de ani, timp în care individul se poate răsfăţa cu un băut social considerabil. Din păcate, ‘băutul social’ înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiţi, la momente diferite, în culturi diferite. În unele ţări, e acceptabil social să bei cu intenţia de a te îmbăta. În altele, beţia este un comportament ruşinos şi degradant. Din acest punct de vedere, există un contrast interesant, de exemplu, între obiceiurile populare din Grecia şi Rusia. În mediile tradiţionale greceşti, beţia e privită ca o postură foarte rea, iar în rândul clerului este de neconceput. În Rusia, pe de altă parte, au fost emise legi pentru a se asigura că preoţii nu vor zace beţi pe stradă – lucru care ne indică, cel puţin, că aşa ceva se întâmplă din când în când. Unele grupuri religioase evită consumul de alcool sub orice formă, în timp ce altele, printre care şi Biserica Ortodoxă, (care foloseşte vinul pentru Sf. Împărtăşanie – nota

6 Specialiştii avertizează că o singură utilizare a heroinei poate să cauzeze o adicţie imediată faţă de această substanţă. Pe de altă parte, drogurile mai puternice nu provoacă întotdeauna şi cele mai puternice adicţii. În comparaţie cu alcoolul, nicotina nu e la fel de puternică şi de distructivă, însă recuperarea din dependenţa de nicotină este foarte dificilă.

46

Pentru băutor, umilinta şi umilirea sunt sinonime. Din când în când, curajul ar putea ieşi la iveală sub forma unor obrăznicii la beţie, dar asta e tot. Dreptatea e desconsiderată ca ceva ce ţine de oricine e suficient de prost ca să creadă în virtuţile acestei vieţi, iar pacea e ceva imposibil, pretinsă doar de nebuni.





37

volanului unei maşini ucide în exact acelaşi fel în care o face şi un băutor înrăit, non-alcoolic, iar victimele lor sunt la fel de moarte.

Unii oameni par să fie alcoolici, dar nu sunt. Unii trec printr-o perioadă de băut periculos şi compulsiv la sfârşitul adolescenţei sau la începutul vârstei de 20 de ani, iar apoi (dacă supravieţuiesc) se opresc atunci când încep să aibă responsabilităţi în viaţă. Alţii beau foarte mult în semn de protest, mai ales în acele culturi în care alcoolul este interzis sau beau ca să îndeplinească un fel de ritual nescris de iniţiere, aşa cum se observă în mediile studenţeşti din multe ţări.

De cele mai multe ori, nu e deloc clar momentul în care o persoană trece de la băutul social la stadiul incipient al alcoolismului. Cu siguranţă, acest lucru are mai puţine de-a face cu cantitatea de alcool, şi mai mult cu dispoziţia băutorului în acea perioadă.

Cercetările medicale sugerează că la unii oameni există o predispoziţie genetică de a deveni alcoolici. Oricine are unul sau ambii părinţi alcoolici poate fi considerat în pericol, deşi, aşa cum se întâmplă cu toate genele, predispoziţia poate uneori să “sară” peste o generaţie. Astfel, gena e purtată de oameni care habar nu au că structura lor genetică conţine ceva periculos pe care îl vor transmite urmaşilor lor. Chiar şi aşa, boala se poate manifesta doar la o persoană, nu şi la fraţii sau surorile ei. Există cazuri în care nu a putut fi depistată nici o influenţă genetică, moment în care au fost luate în considerare şi alte posibile cauze, inclusiv de ordin psihologic. Există, bineînţeles, multe posibilităţi, cea mai probabilă fiind aceea că boala pe care o numim alcoolism se datorează unuia sau mai multor factori, dintre care unii pot fi măsuraţi cu uşurinţă, iar alţii nu. Nu e deloc uşor să urmăreşti cauzele bolilor. Cineva poate crede că e normal ca un fumător înrăit să fie atacat de un cancer pulmonar. Însă, nu toţi cei care au cancer pulmonar sunt sau au fost fumători şi, totuşi, cancerul se manifestă în exact acelaşi mod distructiv.

E cu siguranţă adevărat că şi copiii alcoolicilor au problemele lor specifice. Mulţi dintre ei se tem şi urăsc băutul, de vreme ce acesta a fost cauza acelor lucruri care nu par în regulă în vieţile lor; mulţi dintre ei sunt hotărâţi că nu se vor atinge de nici un strop de alcool. Din păcate, o astfel de decizie nu e întotdeauna de durată şi, deseori, sunt şi ei atraşi în capcana alcoolismului, indiferent dacă le place sau

38

nu. Comunitatea “Copiilor Adulţi ai Alcoolicilor” folosesc şi ei cei Doisprezece Paşi ai A.A. în programul lor de recuperare.

Evident, dacă cineva născut cu o predispoziţie spre alcoolism nu va bea niciodată, alcoolismul respectivei persoane nu va fi niciodată diagnosticat. E posibil ca respectiva persoană să aibă anumite comportamente care să indice prezenţa alcoolismului fără a fi prezent consumul efectiv de alcool; cel născut cu o astfel de predispoziţie spre alcoolism trebuie să bea la un moment dat pentru ca alcoolismul său să fie observat şi diagnosticat ca atare. În cele din urmă, poate să fie adevărat şi că unor oameni din această categorie nu le place senzaţia de a bea alcool şi reuşesc să-şi învingă predispoziţia prin refuzul de a bea prea mult sau chiar deloc.

Pare să fie adevărat şi că un potenţial alcoolic are, în general, o constituţie fizică puternică, de vreme ce corpul trebuie să fie destul de sănătos pentru a tolera cantitatea de alcool de care e nevoie pentru ca alcoolismul să îşi urmeze cursul lui normal. Pofta de a bea alcool se datorează cu siguranţă unei modificări la nivelul creierului ca urmare a acţiunii alcoolului ingerat de individ. Faptul că cei mai mulţi alcoolici par să tolereze alcoolul mult mai bine decât non-alcoolicii (şi astfel, să bea mai mult) poate să facă parte din acest proces.

Pentru a complica lucrurile, e posibil ca în structura alcoolicului să existe şi o poftă psihologică, independentă de cea fizică; asta înseamnă că, chiar dacă una dintre pofte nu dă rezultate, există o “rezervă” care atrage persoana pe drumul către dependenţă.

Odată ce apare pofta fiziologică sau cea psihologică, individul nu are foarte multe argumente pentru a nu-i da curs. Dimpotrivă, alcoolicii “debutanţi” dezvoltă forme extraordinare de justificare a situaţiei lor. Unul dintre jocurile favorite este cel de a avea mai multe concepţii despre alcoolism (păstrate ascunse în minte, niciodată abordate faţă de ceilalţi), concepţii care plasează mereu linia despărţitoare dintre consumatorul înrăit şi alcoolic undeva dincolo de el şi de comportamentul lui specific. Astfel, el se poate convinge că nu poate fi alcoolic pentru că nu se culcă băut decât de două ori pe săptămână. Mai târziu, numărul acestor seri creşte pe măsură ce comportamentul lui se deteriorează. Aproape toată lumea are impresia că alcoolicul este genul de om care e găsit mort în şanţ; aşa

39

că, dacă nu ajunge în şanţ, nu poate fi alcoolic; cel puţin, acesta e modul în care gândeşte un alcoolic.

Alcoolismul este progresiv. Situaţia se înrăutăţeşte mereu. Acest lucru este valabil pentru faza activă a băutului, dar – conform experienţei A.A. – şi pentru faza de recuperare. Adică, dacă cineva reîncepe să bea după câţiva ani de abstinenţă, el va avea acele simptome ale bolii lui ca şi cum ar fi continuat să bea în mod alcoolic în toată acea perioadă. Această idee se bazează pe experienţă, nu pe experimente. Nici un alcoolic abstinent din lume nu ar fi dispus să testeze această teorie de dragul experimentului. Din nefericire, astfel de experimente există totuşi în viaţa reală şi sunt făcute de oameni care reuşesc să se convingă că nu mai sunt alcoolici. Rezultatele “cercetării” le sunt deseori fatale.

În timpul fazei de dezvoltare a alcoolismului activ, comportamentele tind să se înrăutăţească pe măsură ce drogul cucereşte tot mai mult teritoriu. Schimbările de dispoziţie devin ceva obişnuit şi pot să apară perioade de amnezie alcoolică. Aceste episoade sunt numire uneori “ruperea filmului”, – cel în cauză uită ce a făcut sau a spus în timp ce era sub influenţa alcoolului; – nefiind necesară pierderea cunoştinţei. Dimpotrivă, alcoolicii devin uneori experţi în a depăşi “ruperile de film”. Anumite funcţii ale comportamentului uman continuă să fie active, cel puţin la un anumit nivel. Sunt cunoscute cazuri de oameni care au putut, cu un oarecare succes, să conducă o maşină în timp ce erau într-o astfel de stare. Într-adevăr, unii oameni se specializează chiar în a şofa în starea aceasta şi se trezesc în locuri ciudate fără să-şi amintească cum au ajuns acolo. În schimb, aceasta este cauza unuia dintre cele mai bizare şi dezgustătoare ritualuri îndeplinite regulat de către alcoolici – “inspectarea” maşinii în zorii zilei pentru a vedea dacă prezintă urme noi de accident, zgârieturi sau (şi mai rău) sânge.

Conducerea maşinii sub influenţa alcoolului poate deveni o obişnuinţă pentru unii; pentru alţii, devine normal să se bată atunci când beau. Unii beţivi nu fac decât să stea într-un colţ şi să-şi piardă cunoştinţa. Alţii ies din casă în căutare de scandal. Mai ales în stadiile târzii ale băutului pot să apară comportamente total necaracteristice individului.

40

Pentru unii, tabloul e completat de halucinaţii şi de alte simptome neplăcute, pe parcurs ce persoana alunecă spre nebunie sau spre moarte. Această progresie poate să dureze mulţi, mulţi ani, fiecare stadiu fiind distinct faţă de cele anterioare. Totuşi, după cum s-a spus deja, acest lucru se poate întâmpla extrem de repede, spre marea uimire a alcoolicului însuşi.

Un alcoolic activ este absolut izolat de restul lumii. Cea mai importantă relaţie din universul lui este cea cu alcoolul, iar propria voinţă este cea mai puternică entitate din lumea lui bolnavă. E captiv în relaţia cu drogul său care, în cele din urmă, îl va ucide. Urăşte durerea şi problemele, mânia care îi înconjoară viaţa; poate că urăşte şi minciuna, amăgirile şi nevoia de a-şi aminti minciunile. Cu toate astea, el nu-şi poate imagina viaţa fără alcool, de vreme ce e convins că drogul este singura lui mângâiere şi consolare: este cel mai bun prieten, iubitul şi protectorul lui; este distrugătorul şi zeul lui.

În acest stadiu al progresiei bolii sale, nu există prea multe lucruri la locul lor în viaţa alcoolicului. În esenţa fiinţei lui ceva nu e în regulă – ceva ce poate lua diferite forme. Pentru majoritatea oamenilor – este evident că împlinirea ca fiinţă umană e realizată prin relaţiile noastre cu ceilalţi. Nu suntem compleţi în individualitatea noastră, iar relaţiile noastre sunt cele prin care ne împlinim existenţa. Nu putem cunoaşte pe deplin semnificaţia lui “eu” până când nu suntem în stare să recunoaştem “eu”-l unei alte persoane.

În teologia creştină, însăşi această credinţă dă viaţă înţelegerii noastre asupra lui Dumnezeu. Dumnezeu este Trinitatea, iar Persoanele individuale sunt Persoane pentru că sunt în relaţie – o expresie reciprocă eternă a iubirii divine, a fiecăreia pentru celelalte două.

La un nivel mai pământesc, putem vedea că semnificaţia deplină a ceea ce înseamnă să fim oameni apare atunci când comunicăm. Marile lucrări de artă – din pictură, sculptură şi muzică – sunt “mari” datorită capacităţii lor de a comunica, chiar dacă artiştii sunt anonimi sau uitaţi – “individualitatea” lor în comunicare e mult mai importantă decât existenţa lor istorică, de vreme ce ei continuă să trăiască prin arta lor. De exemplu, nu ştiu cine a fost Beethoven ca om, dar atunci când ascult atent muzica lui ştiu cine este ca persoană.

41

Viaţa alcoolicului activ e lipsită de complexitatea experienţei umane. Lui îi este greu să perceapă vreun alt “eu” în întreaga lume, în afară de el însuşi. Emoţiile lui pot să fie foarte diferite – poate să treacă de la a fi extrem de fericit la a fi foarte trist (şi, destul de des, chiar morocănos) într-o scurtă perioadă de timp; el nu are însă ca termen de comparaţie experienţa altcuiva, nici nu se raportează la moderare sau subtilitate. Într-adevăr, rafinamentul lipseşte cu desăvârşire din viaţa unui alcoolic. În general, în lumea lui, e “totul sau nimic”. Nu există nici compromis, nici raţiune – doar durerea momentului prezent. Şi, în gândirea alcoolicului, durerea momentului prezent e cea care trebuie evitată cu orice preţ.

Acesta e doar unul dintre multele motive din care oamenii care au relaţii de lungă durată cu alcoolici activi simt că viaţa e atât de dificilă. Cea mai mare greşeală a lor este de a continua să creadă că ei sunt cea mai importantă parte din viaţa unui alcoolic şi că ei au responsabilitatea de a avea grijă de alcoolic, de a-l salva de el însuşi. Uneori, e o surpriză foarte mare să descoperi că astfel de oameni nu au fost, de fapt, într-o relaţie adevărată de foarte mult timp; relaţia a-tot-consumatoare şi a-tot-distrugătoare dintre băutor şi substanţa chimică C2H5OH este singura care are vreo importanţă în viaţa celui ce bea.

Nu doar relaţiile sunt greu de menţinut de către alcoolic; există o completă lipsă de comunicare chiar în interiorul alcoolicului însuşi. Personalitatea umană este de o frumuseţe şi o complexitate aparte; mai mult, ea posedă un sistem de împărtăşire a experienţei şi ideilor. La alcoolicul activ aceste schimburi de comunicare sunt sever tulburate, iar gândurile şi sentimentele se pot manifesta în modalităţi inedite şi neplăcute. Mulţi alcoolici trec prin perioade lungi în care nu au un somn natural – de fapt, în cea mai mare parte a timpului în care au ochii închişi, alcoolicii sunt inconştienţi datorită cantităţii de alcool pe care au băut-o. Procesul natural al producerii, transmiterii şi receptării viselor este sever tulburat. În stadiile târzii ale băutului, aceste comunicări interioare răzbat uneori la suprafaţă şi când sunt trezi, în timpul stării de veghe. Pot să fie situaţii în care alcoolicii halucinează cu mult înainte ca bine-cunoscutul şi, deseori, fatalul ‘delirium tremens’ să apară. Atunci când se întâmplă asta, e ca şi cum inconştientul, cu toate temerile, ororile şi pericolele care-l însoţesc,

42

pătrunde în partea conştientă a personalităţii, în încercarea de a salva câte ceva din funcţiile lui necesare.

Sentimentul de totală izolare experimentat de către alcoolic, deşi nu neapărat recunoscut de acesta, include situaţii în care oamenii normali nici măcar nu s-ar gândi că e posibil să fii izolat. De exemplu, pentru oamenii obişnuiţi, a fi conştient poate să nu fie întotdeauna o experienţă minunată, dar măcar e una pe care poţi să te bazezi. Pentru alcoolicul care bea, starea de inconştienţă începe să devină o alternativă binevenită în defavoarea suferinţelor vieţii. Totuşi, şi în timpul stării de inconştienţă, mintea alcoolicului este afectată de durerea şi nebunia lumii conştiente. Închiderea ochilor nu mai reuşeşte să alunge durerea şi se pare că nu mai există nici o cale de a ţine nebunia la distanţă.

Pe parcurs ce trece timpul, distanţa dintre intenţie şi punere în practică devine tot mai mare. Pentru alcoolici e normal să aibă “totul-sau-nimic”: un lucru fie e demn de a fi făcut, fie e desconsiderat ca “gunoi”, nonsens sau ceva dincolo de puterea de imaginaţie. Şi, chiar şi atunci, sunt şanse ca nimic să nu se întâmple. Cei mai mulţi alcoolici trăiesc în cea mai mare parte a timpului într-o stare de potenţial complet. Poate că sunt gata-gata să facă ceva, că ar putea să facă ceva, se gândesc să facă ceva, dar rareori fac altceva în afară de băut. Planificarea pare minunată şi puternică, contemplarea pare de folos, dar acţiunea e mai rar întâlnită. Mulţi alcoolici s-au apucat să scrie cel mai bun roman din lume, cu o foaie albă în faţă şi o sticlă de băutură. Deseori, sticla e terminată înainte ca un singur rând să fie scris pe foaie. Ei încearcă să ia alcoolul cu ei pe drumul spre faimă şi avere, succes şi împlinire. Din nefericire, alcoolul este un însoţitor dezastruos, de vreme ce îi răpeşte persoanei aproape întotdeauna orice simţ al succesului. Pentru fiecare scriitor alcoolic renumit, există probabil câteva mii de alţi scriitori care au murit încercând să îi depăşească realizările.

Adevărul şi sinceritatea nu sunt prietenii alcoolicului. Acestea sunt “accesorii” pe care restul lumii le consideră valoroase, dar pe care alcoolicul le consideră impedimente. Deseori, un alcoolic va spune automatic o minciună, mai degrabă decât să spună adevărul; procedând astfel, el reuşeşte să controleze realitatea ceva mai bine şi

43

nu trebuie să-şi amintească detaliile dificile ca şi fapte reale. O dificultate evidentă pentru alcoolic este aceea că memoria îi este afectată, mai ales în timpul perioadelor de amnezie alcoolică. Pe lângă încercarea de a-şi aminti ce minciuni şi cui a spus, amnezia alcoolică îi dă o senzaţie de control haotic – nimic altceva decât “degustarea” iadului însuşi.

Chiar şi în abstinenţa timpurie, alcoolicii în recuperare îşi dau seama că au încă tendinţa de a spune minciuni în loc să spună adevărul, doar pentru că întotdeauna a fost mai uşor să facă aşa. A spune o minciună înseamnă a crea propria realitate – cea mai mare realizare a unui alcoolic. A spune adevărul înseamnă a accepta realitatea reală. Alcoolicii urăsc să facă asta. Un alcoolic va schimba şi adapta toate întâmplările, datele, numerele, promisiunile şi jurămintele, de vreme ce tot ce e legat de el trebuie să servească singurului scop pe care îl are – de a-şi menţine în siguranţă relaţia cu alcoolul. Bineînţeles, uneori situaţia lui presupune unele compromisuri, mai ales atunci când este ameninţat serios de către oameni cu autoritate. Totuşi, e puţin probabil ca el să renunţe la scopul lui principal pentru prea mult timp.

La un anumit moment în progresia bolii lui, alcoolul pare să asigure odihna şi liniştea alcoolicului. Din nefericire, pe parcurs ce boala progresează, efectul amorţitor al alcoolului pare să se diminueze; alcoolicul ajunge să se trezească atunci când ar prefera să doarmă în timpul celor mai rele simptome ale unei mahmureli. Aceasta înseamnă că durata unei mahmureli e extinsă şi, pentru că o parte importantă a mahmurelii nu e nimic altceva decât pofta de a bea mai mult alcool, durata tentaţiei este şi ea prelungită astfel. Băutul cu scopul de a stopa durerea unei mahmureli este un cerc vicios – unul căruia aproape fiecare alcoolic trebuie să-I facă faţă la un moment dat. A zace întins într-o durere groaznică în momente în care şi-ar dori foarte mult să doarmă devine ceva obişnuit; acesta e momentul în care alcoolicul trebuie să decidă dacă poate sau nu să reziste pentru restul zilei (fapt care poate necesita o anumită cantitate de cafea neagră şi multe băi) sau dacă durerea resimţită este atât de mare încât trebuie să reînceapă să bea doar pentru a supravieţui. Acesta e modul în care, de multe ori, beţiile repetate se perpetuează de la sine.

44

Progresia continuă, chiar dacă alcoolicul nu are prea mulţi bani sau o sursă stabilă de alcool. Uneori, când băutul e necesar doar pentru că durerea e extrem de copleşitoare, capacitatea de a lua decizii morale dispare. Singurul lucru care e simţit e nevoia, nevoia de a „se drege” şi nimic nu poate fi mai important decât această „dregere”. Sunt necesare puteri supraomeneşti pentru a sparge acest ciclu, chiar şi temporar. E aproape imposibil să-l distrugi pentru totdeauna.

Dacă poate să lucreze, alcoolicul va alege munca pentru a spori şansele adevăratei sale ţinte în viaţă. Bineînţeles, individul nu se gândeşte şi nu acţionează la nivel conştient în acest mod, iar o mare parte a motivaţiei lui principale în viaţă rămâne ascunsă, chiar faţă de el însuşi. Doar atunci când o altă “forţă” îl determină să-şi apere punctul de vedere, alcoolicul poate fi pus faţă în faţă cu adevărul.

Un alcoolic activ este o persoană care cunoaşte foarte bine mânia, căci el trăieşte într-o lume în care mânia este cel mai la îndemână instrument. Din experienţă, ştie că întreaga lume e împotriva lui. Aceasta nu e paranoia obişnuită, aşa cum e cunoscută şi înţeleasă de restul speciei umane. Paranoia lui e una justificată. Un beţiv poate aborda o persoană complet străină şi îl poate transforma într-un duşman doar printr-un contact vizual. Atât de multă milă şi mânie este aruncată asupra lor de-a lungul “carierei” de consum, încât uneori au dreptate să creadă că cei mai mulţi oameni consideră că alcoolicii nu sunt „buni de nimic”.

Un alcoolic care bea nu poate iubi pentru că centrul lumii lui nu poate fi niciodată o altă persoană. El poate doar să venereze alcoolul, mijloacele de obţinere a acestuia sau şansele de a fi lăsat în pace cu alcoolul lui, indiferent de sentimentalismele şi emoţiile care l-ar putea convinge de altceva.

Îi lipseşte judecata morală pentru că nu are vreun simţ al binelui sau răului; este neînţelept şi expeditor. Trăieşte pentru un sentiment iluzoriu de satisfacţie bazată pe băut, aşa că nu are absolut nici un sentiment de auto-reţinere, iar auto-controlul este complet opus ţintei lui în viaţă. Nu are răbdare, deseori pentru că singurul moment real în viaţa lui apare atunci când „pune mâna” pe următorul pahar. Atât cât poate el înţelege, propria lui voinţă este a-tot-puternică şi nimic şi nimeni nu are

45

permisiunea să pună în pericol această stare de fapt. Dacă există vreo emoţie care pătrunde prin blindatul lui sistem defensiv, acesta e probabil frica. Pentru alcoolic, teama vine şi din exterior, şi din interior. În mare măsură, acest lucru se datorează faptului că băutorul nu se poate baza ca alcoolul să îi fie cel mai bun prieten, ghid şi paznic, aşa cum şi-ar dori el. Alcoolul este, în acelaşi timp, un zeu fals pentru că el nu e o persoană, ci un lucru şi nu are nici o grijă sau preocupare pentru viaţa celor pe care îi ia sub aripa lui tenebroasă. El este şi un depresiv şi îl “recompensează” pe băutor cu simptomele cronice ale depresiei, pe lângă durerea fizică permanentă care însoţeşte băutul excesiv.

Alcoolicul cunoaşte trădarea şi renunţă rapid la loialitate. Învaţă să nu aibă încredere în nimeni. Priveşte suferinţa îndelungată ca pe ceva pentru idioţii din lumea aceasta. Nici măcar nu ştie ce e aceea speranţă pentru că valorile lui sunt orientate spre recompensarea imediată, în timp ce speranţa implică răbdarea.

Una dintre marile ironii este că alcoolicul este, în mod surprinzător, foarte capabil de auto-disciplină. Totuşi, aceasta nu e din perspectiva auto-constrângerii sau curajului, ci e în totalitate ţintită către pedepsirea propriei persoane. El poate opera la câteva nivele de conştiinţă în acelaşi timp; în orice s-ar transforma conştiinţa lui de-a lungul nebuniei gândirii alcoolice, se pare că aceasta nu face decât să-l umple de durere faţă de comportamentele sale din trecut.

Ar fi o greşeală să credem că alcoolicul e de acord cu propriul comportament, chiar dacă este complet devotat faţă de continuarea acestuia. El îşi dispreţuieşte comportamentul, dispreţuieşte alcoolul şi se dispreţuieşte pe sine.

De asemenea, ar fi o greşeală să credem că alcoolicul joacă doar un rol pasiv în relaţia sa cu alcoolul. De fapt, el este într-o stare de război permanent cu acesta. Într-adevăr, de fiecare dată când bea ceva, el încearcă să se lupte cu alcoolul şi să câştige. Totuşi, aşa cum va învăţa în timp, această bătălie e inutilă şi nu poate fi câştigată. Cu toate acestea, el continuă ca şi cum dacă ar bate un cui pătrat, acesta ar intra într-o gaură rotundă. El încearcă din nou şi din nou să aplice în viaţa lui remedii care au fost încercate de atâtea ori înainte şi care au dat greş întotdeauna.

46

Pentru băutor, umilinta şi umilirea sunt sinonime. Din când în când, curajul ar putea ieşi la iveală sub forma unor obrăznicii la beţie, dar asta e tot. Dreptatea e desconsiderată ca ceva ce ţine de oricine e suficient de prost ca să creadă în virtuţile acestei vieţi, iar pacea e ceva imposibil, pretinsă doar de nebuni.





47

BUNĂTATEA ŞI SIMPATIA SUNT DESEORI cele mai dăunătoare „daruri” care-i pot fi oferite unui alcoolic. Ambele au tendinţa de a transmite mesajul că, date fiind circumstanţele vieţii sale, băutorul nu trebuie să aibă nici un sentiment de responsabilitate. Alcoolicul receptează aceste mesaje de parcă ar avea ascuns un radio pe unde scurte, aflat în funcţiune doar pentru acest gen de afirmaţii. În gândirea alcoolicului, orice scuzare a băutului său îi permite să bea. Într-un mod similar, pentru cineva cu tulburări de alimentare, orice scuză îi va permite acestuia să mănânce mai mult, pentru un dependent de sex să se comporte ca atare, pentru cel care cheltuieşte prea mult să cheltuiască şi mai mult. Orice îndepărtare de noţiunea de ‚totală responsabilitate’ îi permite alcoolicului să-şi continue comportamentul specific – nu de dragul de a bea, ci pentru sentimentul de eliberare pe care i-l oferă băutul. Nici gustul alcoolului, nici efectul acestuia nu sunt cele mai toxice. (E sentimentul de a avea libertatea de a se oferi propriilor plăceri, fără a avea nici un sentiment de responsabilitate personală pentru acţiunile lor – de aceea le este atât de dificil să reziste - Nota editorului)

Alcoolicii îşi petrec cea mai mare parte a timpului într-o letargie emoţională şi în activităţi care să îi asigure că vor rămâne astfel. Atunci, nu-i de mirare că alcoolicul proaspăt abstinent nu e prea sigur de ce anume înseamnă să aibă un sentiment sau cum să procedeze cu un sentiment pe care îl are. Dacă i se întâmplă ceva rău lui sau celor din jurul lui, alcoolicul va găsi de obicei pe cineva pe care să îl învinovăţească şi (cu înflăcărare egală) se va asigura că, indiferent de situaţie, el va fi văzut ca victimă. Fără îndoială că după un eveniment precum tragedia de pe 11 septembrie 2001 din New York şi din alte părţi, alcoolicii din întreaga lume au început să relateze modul în care aceste întâmplări i-au ‚rănit’ pe ei personal.

De timpuriu, alcoolicii resping ca pe ceva bizar orice relaţie de cauză şi efect vizavi de relaţia cu corpurile lor. Ei tind să se vadă pe ei înşişi într-un mod “deconectat” – persoana e ‚separată’ de propriul corp, exact aşa cum propriul corp e separat de oricare altul. În fiecare dimineaţă, el poate fi uimit să se trezească şi să se “găsească” încă

48

în corpul său. Trupul e bătut şi îndurerat pentru a se asigura de acest fapt, dar el e încă acolo, pregătit să primească mai multe pedepse, pregătit să fie tras ceva mai aproape de moarte.

Alcoolicilor le lipseşte sentimentul conexiunii cu restul lumii, chiar şi cu restul speciei umane. Paşii nu folosesc acest concept, dar el explică pe larg situaţia dificilă a alcoolicului. Fiecare simte un anumit grad de izolare în viaţa sa, într-o măsură mai mică sau mai mare. Ca şi paranoia, acest sentiment de izolare reprezintă un mod necesar de a face faţă dificultăţilor vieţii. Ca şi alte ameninţări existenţiale, lipsa de semnificaţie, moartea, durerea şi anxietatea, conştientizarea izolării ne face puternici, independenţi. Într-adevăr, toate ameninţările asupra existenţei noastre sunt importante pentru noi, indiferent de cât de neplăcute pot să fie, căci ele ne dau un anume simţ al dimensiunii, un simţ al experienţei. De exemplu, foamea este o stare mult mai naturală decât sentimentul de a fi mâncat prea mult. Dacă nu faci nimic, ţi se face foame. Foamea doare sau, cel puţin, e inconfortabilă. Pe de o parte, foamea e necesară pentru a ne stimula să găsim, să preparăm şi să mâncăm hrana. Însă la un nivel complet diferit, ea ne e folositoare pentru că ne face să ştim să apreciem. Un om care a mâncat bine la un banchet va considera o bucată de pâine ca fiind nedemnă de atenţia lui. Un om înfometat va privi aceeaşi bucată de pâine ca pe ceva delicios, cu un gust special.

Izolarea ne învaţă să fim independenţi, „pe picioarele noastre”. Alternativa ar fi să fim ca o oaie sau să fim dependenţi ca altcineva să ia toate deciziile în locul nostru. La nivelul la care se află de obicei alcoolicul, această izolare e departe de a fi cea care l-ar putea încuraja să se bazeze pe el însuşi. Mai degrabă, e vorba de sentimentul de a fi complet izolat, dincolo de cauză şi efect. Toate informaţiile pe care le primeşte trebuie să fie filtrate prin egoul său, iar cele care nu sunt conforme cu personalitatea sa sunt eliminate. În lipsa unui contact cu restul lumii, simte că personalitatea îi este fragmentată. Ascultându-i pe alcoolici povestindu-şi şi repovestindu-şi experienţele în cadrul grupului, îţi dai seama că există un anumit grad de similaritate. Ceea ce descriu ei nu este doar un sentiment de pierdere a individualităţii – există suficiente dovezi pentru a demonstra că alcoolicul se simte foarte singur. Mai degrabă, e vorba de sentimentul că nu există nimic în interiorul său – că

49

nici măcar nu mai are un interior. Într-un efort extraordinar de a fi regele universului, el îşi pierde orice sentiment de sine. Gândiţi-vă la scamatoria pe care o vedeţi la circ atunci când magicianul are o grămadă de farfurii pe care le învârte cu vârful unui băţ. El se plimbă de colo-colo, provocând tensiune pe parcursul reprezentaţiei, prin faptul că lasă câteva farfurii să se clatine, gata să cadă. Pentru alcoolic, toată viaţa pare ca o grămadă de farfurii – toate gata să cadă. În cele din urmă, singura soluţie care pare să îi ofere un oarecare confort e cea de a-şi uita necazurile şi de a se îneca în beţie. Încercarea de echilibrare între învârtirea farfuriilor şi căderea în uitare este tocmai situaţia grea a alcoolicului. Greutatea situaţiei alcoolicului e tocmai încercarea de a menţine echilibrul între ‚învârtirea farfuriilor’ şi uitarea completă.

PÂNĂ ACUM, AM VĂZUT PARTEA NEGATIVĂ a poveştii; tot acest proces poate dura mult timp, uneori chiar ani de zile. Totuşi, cât timp mai există suflu în corpul său, există mereu şansa ca alcoolicul activ să ajungă într-un moment în care durerea să-i fie suficientă, iar viitorul destul de lipsit de speranţă pentru ca el să ia legătura cu Alcoolicii Anonimi. Întregul proces poate implica una (sau mai multe) “excursii” în centre de tratament, prăbuşirea căsniciei, pierderea serviciului, pierderea demnităţii, “vizite” la spital sau în arest – dacă nu şi mai rău. În cele din urmă, unii – puţini, dar norocoşi – vor găsi drumul spre A.A., fără pic de putere rămasă în ei, fără puterea de a lupta, fără dorinţa de a merge mai departe. O astfel de persoană are nevoie să fie primită, să fie acceptată şi să asculte. Dacă ascultă suficient, pentru suficient de mult timp, e posibil să audă ceea ce trebuie să înveţe.

50

Capitolul 3

Viaţa în A.A., Viaţa în Recuperare

Întâlnirile Cel ce doreşte să afle voia Domnului trebuie ca mai întâi să înceteze a mai asculta pretenţiile propriului ego. Apoi, după ce L-a rugat pe Dumnezeu cu credinţă şi simplitate sinceră şi a vorbit cu ceilalţi din grup cu umilinţa inimii şi fără gând de îndoială, el ar trebui să accepte ce îi spun ceilalţi ca fiind spuse de gura lui Dumnezeu, chiar dacă sfatul lor e contrar propriei lui dorinţe şi chiar dacă cei consultaţi nu sunt foarte spirituali. Căci Dumnezeu nu e nedrept şi El nu îndepărtează sufletele celor care cu credinţă şi inocenţă se supun umili experienţei, puterii şi speranţei celorlalţi. Chiar dacă cei întrebaţi sunt pure bestii, El, Cel care vorbeşte, este Cel Imaterial şi Nevăzut.

Aceasta e o interpretare a ceea ce Sfântul Ioan, autorul Scării

Raiului, spunea în secolul VII (Treapta 26). Dată fiind o epocă diferită şi un grup complet diferit de oameni

dintr-un mediu complet diferit, Sf. Ioan ar putea descrie o întâlnire A.A. Într-o astfel de întâlnire, o persoană vorbeşte şi este ascultată. Apoi, altcineva vorbeşte şi ceilalţi ascultă. De fapt, rareori e căutat un sfat şi aproape niciodată dat, însă cu toate astea se învaţă foarte mult. Dacă ceva din ce e spus necesită a fi comentat, un alt vorbitor va integra respectiva informaţie în ceea ce are el de spus, referindu-se la greşelile pe care le-a făcut el în propria viaţă mai degrabă decât apostrofându-l pe cel care a adus în discuţie respectiva problemă. Nu e chiar atât de complicat pe cât sună, de vreme ce alcoolicii tind să fie destul de lipsiţi de originalitate în greşelile pe care le fac, iar aceleaşi greşeli au fost făcute, probabil şi de alţi oameni din cameră. Până la

51

urmă, ce se împărtăşeşte la o întâlnire A.A. este „experienţa, puterea şi speranţa” fiecărei persoane. Atunci când la o întâlnire cineva este răutăcios, conştient sau nu, nu e neobişnuit ca membrii grupului să îi atragă atenţia faţă de acel comportament cu blândeţe, dar ferm şi fără a o face într-un mod acuzator. Atmosfera unei întâlniri A.A. e departe de a fi aceea a unei mustrări în biroul directorului, a discursului despre cum „trebuie să încerci mai mult” al unui părinte beligerant sau îndemnurile absurde ale unui antrenor de fotbal.

Înainte de a ajunge la prima lui şedinţă, alcoolicul „se califică” pentru tot ce are A.A.-ul de oferit, iar preţul pentru asta e durerea – durerea fizică, durerea sufletească, durerea de a fi viu. În orice formă, durerea e un însoţitor constant al alcoolicului activ. Uneori, ea îl va determina să facă cel mai dificil lucru din lume pentru el: să pună mâna pe telefon şi să ceară ajutor. Asta reprezintă cea mai mică crăpătură în armura lui masivă; luând în considerare lipsa completă de stabilitate emoţională, portiţa deschisă oportunităţii de a face aşa ceva e extrem de mică. Însă minunile se întâmplă.

Odată ce e în contact cu A.A.-ul, el va descoperi două puternice surse de sprijin: grupul (sau întâlnirea) şi naşul. Mergând la întâlniri şi vorbind cu naşul, el va avea tot ce îi trebuie pentru ca adevărata muncă să înceapă: lucrarea celor Doisprezece Paşi.

Foarte des, odată ce contactul telefonic iniţial a fost făcut, alcoolicul va fi condus la o întâlnire de către alţi alcoolici care sunt deja în recuperare. Ce va vedea el acolo e pe cât de evident, pe atât de neaşteptat. Acolo nu există secrete ascunse în spatele uşilor închise, nimeni nu chicoteşte, nici nu arată cu degetul, nu există strângeri de mână neobişnuite sau parole – într-adevăr, nimic ieşit din comun. I se va oferi o cană de cafea (sau ceai) şi va fi salutat de nişte oameni care arată ca… nişte oameni obişnuiţi.

Uneori e o mare surpriză pentru nou-veniţi faptul că alcoolicii în recuperare arată ca nişte oameni normali. Alcoolicii nu recunosc în mod obişnuit alţi alcoolici, iar dacă singura imagine mentală e aceea că un alcoolic trăieşte sub poduri şi bea soluţie de lustruit pantofii, acea imagine va suferi o revizuire semnificativă.

La o întâlnire, există şi alte lucruri care pot să îl surprindă. În A.A. nu există nici un proces de evaluare. Nu există nici un procedeu de

52

admitere. Nu există formulare de completat, nici întrebări de răspuns. Singura cerinţă pentru a participa ca membru este dorinţa de a înceta băutul. Singura taxă de iniţiere plătită de către cei care încep să meargă la A.A. este pericolul şi răul pe care şi l-au făcut lor înşişi prin consumul lor de alcool. Nu există profesionişti la aceste întâlniri – toţi cei care sunt acolo sunt alcoolici în recuperare.

Noul venit e întâmpinat şi încurajat să-l asculte pe cel ce vorbeşte şi să fie atent la acele elemente din povestea acestuia care seamănă cu experienţa proprie. Cei mai mulţi alcoolici încetează să asculte cu ani înainte de a înceta băutul, astfel încât acest lucru în sine poate să fie o noutate. Alcoolicii activi sunt printre cei mai răi ascultători din lume. Chiar atunci când sunt prinşi într-o conversaţie, ascultă rareori pentru că folosesc timpul în care vorbeşte partenerul de discuţie gândindu-se la ce vor ei să spună în continuare. Forma preferată de comunicare a alcoolicului este monologul.

Ascultarea e şi ea unul dintre primele lucruri pe care alcoolicul învaţă să le facă pe drumul spre recuperare. De la a fi un ascultător foarte prost, alcoolicii încep să asculte şi încep să înveţe. În timp, abilităţile lor de ascultare pot să se îmbunătăţească mai mult decât cele ale oamenilor normali. E posibil ca ascultarea să nu fi fost niciodată specialitatea omului, iar în lumea modernă e cu adevărat rară. Din punct de vedere spiritual, acest lucru e trist, mai ales dacă ne gândim că cel puţin jumătate din experienţa rugăciunii constă în ascultare.

Noul venit poate fi doar la câteva minute depărtare de ultimul pahar (cel puţin, până acum) şi pe când ajunge el să se gândească la asta, mare parte din ce se întâmplă la întâlniri poate să nu fie mai mult decât o amintire înceţoşată. Nu contează. Ce e important e ca el să-şi amintească faptul că a petrecut ceva timp cu un grup de oameni care l-au tratat cu amabilitate şi cu demnitate – poate prima întâlnire de acest gen într-o lungă perioadă de timp.

Formatul general al unei întâlniri A.A. este următorul: după o scurtă introducere în care sunt citiţi cu voce tare Preambulul, cei Doisprezece Paşi şi cele Doisprezece Tradiţii, oamenii vorbesc fie despre tema anunţată de secretar ca şi temă a întâlnirii (preferatul din toate timpurile pare să fie „recunoştinţa”), fie despre un subiect care îl preocupă în mod special pe vorbitor sau pe altcineva prezent la

53

şedinţă. Deseori, dacă e prezent şi un nou venit, întreaga întâlnire va fi devotată Pasului Unu, permiţându-i fiecărui membru prezent să-şi reactualizeze propria experienţă a intrării lui în A.A. În unele grupuri mai mari, nou veniţii pot fi încurajaţi să meargă la o mini-întâlnire a lor în care preocupările lor specifice vor fi discutate cu membri care au câţiva ani de experienţă.

În timpul unei întâlniri, atunci când cineva vorbeşte, ceilalţi membri ascultă şi nici nu îl întrerup (aşa-numita „vorbire încrucişată” – un categoric „nu” în conduita A.A.), nici nu îi adresează întrebări vorbitorului. După ce acesta a terminat de vorbit, lui/ei i se mulţumeşte pe scurt, fiind apoi rândul altcuiva să vorbească. În întâlnirile mici poate fi normal ca fiecare să vorbească. În întâlnirile foarte mari, doar câţiva vor face acest lucru. Fiecare membru fie va continua să vorbească pe tema deja stabilită, fie va vorbi despre o chestiune proprie, aproape întotdeauna legată în vreun fel de cei Doisprezece Paşi.

În unele întâlniri, citirea literaturii A.A. e mai extinsă şi devine punctul central al acestora. În altele, poate să existe un invitat care să vorbească pentru o bună parte a întâlnirii, în timp ce în altele membrii vor împărtăşi, pur şi simplu, ce doresc. De fapt, aproape toate grupurile ajung să fie aşa. Ca şi regulă, oricine are dorinţa puternică de a vorbi, e liber să facă asta, exceptând situaţiile în care sunt siliţi de durata întâlnirii – de obicei, o oră sau nouăzeci de minute pentru toată şedinţa. Sunt citite anunţurile şi are loc o colectă (numită Tradiţia Şapte) pentru a se acoperi costurile întâlnirii şi pentru a ajuta la achiziţionarea literaturii oficiale a A.A-ului, inclusiv a pachetelor informative care pot fi oferite pe gratis nou-veniţilor. Cele mai multe întâlniri se termină cu o rugăciune. Oarecum surprinzător, rugăciunea folosită e deseori ‚Tatăl nostru’, deşi acest lucru nu e cât de puţin obligatoriu, de vreme ce grupul însuşi poate decide ce rugăciune doreşte să folosească. O altă rugăciune, împrumutată de A.A. cu mult timp în urmă, e aproape universală:

Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, Curajul să schimb ceea ce pot şi Înţelepciunea să le deosebesc.

54

Întâlnirile sunt inima experienţei A.A.; ele permit membrilor să discute şi să-şi împărtăşească experienţa în lucrarea celor Doisprezece Paşi. Este un proces lent, însă detaliat. Aici, noul venit aude, ascultând cât de bine poate, poveştile a sute, poate mii de alţi oameni şi îşi spune propria poveste în multe, multe feluri diferite, de multe, multe ori. Pur şi simplu, spunerea poveştii din nou şi din nou e o parte importantă a procesului terapeutic, iar acest lucru e mai bine făcut prin povestirea în faţa unor oameni diferiţi în grupuri diferite, mai degrabă decât forţând o singură persoană să o asculte încă o dată, şi încă o dată.

Pentru a li se oferi o măsură a priorităţii abstinenţei, nou-veniţii sunt, în general, invitaţi să participe la nouăzeci de întâlniri în nouăzeci de zile consecutive. Orice idee conform căreia cineva poate rezolva această problemă cu „jumătate de normă” trebuie respinsă cu orice preţ, însă cu grijă. Un nou-venit a fost odată invitat de cineva prezent la o şedinţă să participe în ziua următoare la o altă întâlnire, într-un alt loc. Noul venit a respins acest lucru ca pe o exagerare; pe lângă asta, era un om foarte ocupat. Nu a stat abstinent pentru prea mult timp.

Unii oameni merg la prima lor întâlnire, iar după aceea nu mai beau niciodată. Alţii nu sunt atât de norocoşi. Nu e deloc surprinzător, căci individul urmează să experimenteze poate cea mai puternică transformare din toată viaţa lui, cu excepţia naşterii sale. Toţi sunt încurajaţi să continue să participe la întâlniri pentru că asta e singura cale care promite vreun soi de recuperare, chiar dacă nu imediată. A participa la şedinţe băut nu e chiar atât de îngrozitor pe cât se poate crede – persoana beată e cu siguranţă în locul potrivit, iar celorlalţi membri li se reaminteşte clar unde ar ajunge dacă ar alege să bea din nou. O astfel de persoană nu e privită ca un vizitator nedorit (exceptând, bineînţeles, cazurile în care aceasta are o lungă istorie de intervenţii beligerante – şi chiar şi în astfel de situaţii grupurile dovedesc o cantitate extraordinară de răbdare). În timp ce membrii Comunităţii vor spune, în mod normal, că nu are nici un rost să vorbeşti cu cineva care e beat, dacă, totuşi, acesta revine la şedinţă băut, ceilalţi membri tind să îl trateze cu foarte multă răbdare şi înţelegere, ştiind că persoana din faţa lor are nevoie de Comunitate mai mult decât de orice altceva.

55

Întâlnirile din cluburile din centrul oraşului sau din centrele de tratament cu mulţi nou-veniţi pot fi la fel de bune ca şi întâlnirile din suburbii, din cadrul convenţiilor organizate în mari hoteluri sau cu ocazia altor adunări A.A., chiar şi atunci când vocabularul este întrucâtva diferit. Cei ce vorbesc în cadrul întâlnirilor folosesc rareori un limbaj menit să jignească, însă, de vreme ce toţi alcoolicii împărtăşesc cam aceeaşi experienţă a unor comportamente ‚mai puţin decât delicate’, astfel de lucruri nu sunt privite ca fiind o încălcare gravă a bunelor maniere. Sentimentul comuniunii dintre membrii A.A. este cât se poate de real şi se poate ajunge la strânse prietenii.

Membrii A.A. care călătoresc pot să afle informaţii despre grupurile din localitatea de destinaţie, odată cu informaţiile despre cazarea la hotel sau despre mijloacele de transport. Fără îndoială, e bine ca un membru AA să ia legătura cu A.A.-ul dintr-un loc străin. Se întâmplă uneori ca un membru să meargă la o întâlnire într-o ţară străină, ţinută într-o limbă pe care nu o înţelege, cu oameni pe care nu i-a mai întâlnit niciodată şi, totuşi, să aibă imediat sentimentul că aparţine grupului respectiv.

Membrii A.A. descoperă că nu e un obicei bun să se pună unul pe celălalt pe un piedestal. Până la urmă toţi membrii A.A. sunt la un pahar depărtare de a fi beţi. Totuşi, alcoolicii în recuperare dovedesc foarte multă toleranţă unii faţă de ceilalţi. E înţelept să presupunem că toţi au suferit, că toţi au pierdut ceva, că toţi au fost oprimaţi. Odată ce luăm în considerare acest lucru, nu mai e necesar să vorbim despre asta sau să tratăm pe cineva cu ceva similar simpatiei. Din contră, membrii Comunităţii privesc deseori simpatia ca pe o comoditate periculoasă, de vreme ce ea alimentează înclinaţia naturală a alcoolicului de a se vedea pe el însuşi ca victimă. Oricine îndrăzneşte să spună: „Vai, sãracul de tine” unui alcoolic (sau oricărei alte victime) o încurajează pe respectiva persoană să rămână în durerea ei pentru că asta îi aduce mai multă simpatie. E nevoie de empatie, nu de simpatie. Această distingere e delicată, însă importantă. Empatia permite ca persoana suferindă să ştie că durerea îi e înţeleasă, fără însă a o răsplăti pentru ea.

56

În recuperare, alcoolicul descoperă că diferitele instrumente oferite de A.A. sunt absolut vitale. Primul sfat este de ‚a merge la întâlniri’. Al doilea sfat, de nepreţuit, este ca în timpul grupului să fie atent la lucrurile pe care le crede folositoare şi să le ignore respectuos pe celelalte. La întâlniri, pot fi spuse multe lucruri pe care el le găseşte ca fiind irelevante sau chiar nefolositoare. În acest caz, el e convins să ignore părţile care nu îi plac. Se spune uneori, doar parţial în glumă, că dacă cuiva îi plac toate întâlnirile la care merge, atunci nu merge la suficiente întâlniri. Grupurile pot fi vitale, însă nu pot avea întotdeauna fiorul abstinenţei imediate.

Nimeni din A.A nu are o poziţie de putere; toţi alcoolicii sunt în pericolul de a bea din nou, indiferent de cât de mult timp au fost abstinenţi. Nimeni din A.A. nu deţine monopolul înţelepciunii. Uneori, într-adevăr, grupul are nevoie să audă mai mult decât orice altceva ce are de spus un nou-venit, chiar dacă nu e neapărat nevoie ca el să ştie asta!

Uneori, terminologia A.A. e derutantă pentru publicul larg. De exemplu, cei mai mulţi oameni din afara Comunităţii folosesc termenul ‚alcoolic’ pentru cineva care încă bea. Ei tind să numească pe cineva care nu bea ‚ex-alcoolic’ sau ‚alcoolic vindecat’. Nu şi în Comunitate. Aici, oameni care nu au băut deloc de mulţi ani se prezintă bucuroşi ca ‚alcoolici’. Fraza „Salut, numele meu este … şi sunt alcoolic” este o aclamare, nu o condamnare. E o afirmare a puterii, nu o a admitere a înfrângerii.

Parte din puterea acestui cuvânt stă în faptul că alcoolicul activ foloseşte orice forţă posibilă aflată la îndemână pentru a îndepărta această etichetă, indiferent de cât e de evident pentru tot restul lumii faptul că o merită. Pentru a ascunde şi a disimula e nevoie de îngrozitor de multă energie mentală şi spirituală, de vreme ce trăirea acestei minciuni necesită toată atenţia şi efortul de care e capabil alcoolicul activ. Însă, odată ce acelaşi alcoolic se poate ridica şi spune „Sunt alcoolic”, povara e înlăturată. Sentimentul de uşurare din acest moment e aproape tangibil şi nu e ceva neobişnuit ca ceilalţi din cameră să înceapă să aplaude sau să-şi arate aprobarea în alt mod, mai ales dacă l-au urmărit pe un individ venind la grupuri de ceva vreme, dar fără a face acest pas atât de important. Nu e neobişnuit ca

57

alcoolicii să înceapă să participe la întâlnirile A.A. perfect conştienţi, pe de o parte, că trebuie să facă ceva în legătură cu problema lor, însă, pe de altă parte, la fel de lipsiţi de puterea sau de voinţa de a admite că au o problemă. Acest gen de logică, destul de des întâlnit în sălile de grup ale A.A., e oarecum ciudat pentru restul lumii. Însă, nou-venitul se prinde repede de cum stau lucrurile atunci când îi vede pe alţii venind cu exact acelaşi mod ilogic de gândire ca şi al lui.

Afirmaţia „Sunt alcoolic” e plină de înţelesuri. Deşi e independentă de cei Doisprezece Paşi, ea sprijină şi completează munca pe care o încurajează Paşii. Mai întâi, ea semnifică „Admit ca am o problema”. Orice alcoolic care poate spune asta se separă de alcoolicii fără număr care preferă să meargă în mormânt decât să admită că au o problemă. Ea înseamnă şi „Sunt alcoolic în recuperare”, chiar dacă misterul de a nu bea (fiecare zi la rândul ei) poate să nu facă încă parte din experienţa sa.

Afirmaţia „Sunt alcoolic” înseamnă şi „Eu nu sunt Dumnezeu” sau chiar „Nu sunt eu Dumnezeu, deci trebuie sa fie altcineva”. În schimb, de vreme ce altcineva e Dumnezeu, băutorul e liber să lase acea persoană să-şi facă treaba Lui. Alcoolicul e liber apoi să fie el însuşi, să descopere şi să-şi găsească locul în orice i-a pregătit adevăratul Dumnezeu. Acesta e un stadiu crucial în recuperare.

De la bun început, afirmaţia „Sunt alcoolic” are şi o altă semnificaţie importantă. Titlul de „alcoolic” e purtat ca o insignă de onoare şi îi dă celui ce o poartă sentimentul că aparţine unui grup în care fiecare poartă acelaşi titlu. „Fac parte din A.A.” înseamnă, de fapt, că „mostenirea si comunitatea A.A. îmi apartine”. Asta e foarte important, mai ales pentru cineva care, timp de ani de zile, nu a cunoscut nimic altceva în afară de respingere.

E util să purtăm în minte că membrii A.A. nu au, de obicei, prea multe în comun unii cu ceilalţi înainte de a se alătura Comunităţii, în afară de faptul că sunt cu toţii alcoolici. Ei provin din toate clasele sociale şi economice, din toate grupările etnice, au o educaţie şi convingeri religioase diferite. Acest ultim factor face ca discuţiile despre „Dumnezeu” să fie exprimate în cei mai simpli termeni, permiţându-i fiecăruia să folosească cuvintele pe care el sau ea le găseşte acceptabile, fără a fi însă jignitoare pentru cei prezenţi. Orice

58

încercare de limitare a definirii lui Dumnezeu la o anumită perspectivă religioasă sau de insinuare că există o conexiune normală şi evidentă între ce se spune şi practica sau credinţa unui anumit grup religios este întâmpinată, în general, cu un comentariu referitor la prezenţa membrilor din mai multe confesiuni religioase şi la faptul că ce spun oamenii ar trebui să reflecte această realitate. Bineînţeles, e posibil să fie şi unii care se declară atei sau agnostici şi aceştia vor admite că înţelegerea lor cu privire la cuvântul „Dumnezeu” (care în cazul lor poate să fie la fel de uşor exprimat ca „Dumnezeu asa cum nu Îl întelege fiecare dintre noi”) poate să fie complet nesatisfăcătoare din punctul de vedere al altora din grup. Însă, şi ei aparţin în aceeaşi măsură grupului.

Naşul

Membrii A.A., mai ales cei noi, sunt încurajaţi să-şi găsească un naş. Sarcina naşului e aceea de a ghida persoana prin cei Doisprezece Paşi, în general în baza unei prietenii de unu la unu. Această relaţie e una importantă şi se aşteaptă, în general, să dureze o anumită perioadă de timp.

Se obişnuieşte ca naşul să aibă o anumită experienţă în abstinenţă, deşi nu a fost mereu aşa – e evident că în primele zile ale Comunităţii unii dintre oameni aveau doar cu câteva minute mai multă abstinenţă decât cei pe care îi îndrumau. Totuşi, e un avantaj clar să ai un naş experimentat, iar alegerea naşului e o sarcină importantă. Unii naşi sunt foarte relaxaţi în legătură cu programul, în timp ce alţii au o loialitate puternică faţă de formularea textului conţinut fie de Cartea Mare a Alcoolicilor Anonimi, fie de Doisprezece Paşi şi Douăsprezece Tradiţii, fie de o altă carte despre Paşi. Însă, toţi îi vor încuraja pe oameni să meargă la întâlniri şi să citească literatura A.A.

Un naş va îmbina întotdeauna cunoştinţele şi înţelepciunea acumulată în Comunitate cu experienţa personală, căci această experienţă, împreună cu promisiunea puterii şi speranţei, sunt de primă importanţă pentru persoana aflată în recuperare. Naşul e prima linie de apărare în faţa posibilităţii de a bea din nou şi oferă un sprijin important în a pune înţelepciunea A.A. la dispoziţia persoanei îndrumate. Naşul îşi oferă sprijinul, înţelepciunea, prietenia, timpul şi

59

(uneori, incredibil de nelimitată) răbdarea sa ca parte a serviciului său în A.A., ca parte a acţiunii de plată a datoriei faţă de Comunitate, continuând în schimb să-şi consolideze propria abstinenţă. Mulţi naşi le vor permite celor pe care îi îndrumă să îi sune acasă fie zi, fie noapte. Mulţi au învăţat (din experienţă) că e important pentru un alcoolic să pună mâna pe telefon înainte de a pune mâna pe pahar.

Asemănările şi diferenţele dintre sarcina naşului şi sarcina tatălui sau mamei spirituale vor fi descrise pe parcurs ce Paşii înşişi vor fi examinaţi.

Structura Alcoolicilor Anonimi

Multe aspecte ale grupului de Alcoolicii Anonimi pot fi regăsite în alte grupuri de oameni. Există o organizare, o istorie, tradiţii (atât scrise, cât şi nescrise), obiceiuri şi convenţii. Pe parcurs ce A.A.-ul se dezvoltă, se dezvoltă şi personalitatea lui. Deşi există multă literatură, cea mai mare parte a gândirii A.A. e transmisă pe cale orală. La fiecare întâlnire, e posibil să auzi şi să re-auzi parte din această tradiţie orală – la fel de răspândită şi de variată ca şi Comunitatea însăşi, totuşi coerentă în conţinut, ghidată, ca întotdeauna, de spiritul Paşilor şi Tradiţiilor. Atunci când membrii, mai ales nou veniţii, se abat de la viziunea conţinută de Paşi şi Tradiţii, ei sunt cu grijă îndrumaţi înapoi către viziunea originală. Cu siguranţă, nu există insistenţe cu privire la uniformizarea gândurilor, aşa cum cineva s-ar aştepta să găsească într-un cult. Pe de altă parte, aceasta e o Comunitate de oameni care ştiu că abstinenţa lor e sigură doar atât timp cât păzesc unitatea Comunităţii ca întreg: recuperarea personală depinde de unitatea A.A.

Viaţa în Comunitatea Alcoolicilor Anonimi nu e de natură ierarhică, deşi există şi aici organizare. Conform formulării Tradiţiei a Doua, „Liderii noştri nu sunt decât umili servitori – ei nu guvernează.” Acesta e spiritul conducerii în cadrul Comunităţii, indiferent dacă e la nivel local, regional, naţional sau internaţional. Sunt multe lucruri de făcut şi toţi sunt invitaţi să se implice. În cele mai multe grupuri, există sugestii cu privire la faptul că cineva ar trebui să aibă o anumită perioadă de abstinenţă (de multe ori, şase luni) înainte de a se angaja în munca activă („serviciu”) în Comunitate, mai ales ca şi funcţionar

60

ales în cadrul grupului – pentru a se asigura un anume grad de stabilitate. Fiecare grup îşi alege funcţionarii (secretar, responsabil cu literatura, casier, ş.a.m.d), de multe ori pentru o perioadă de şase luni. Nou veniţii sunt încurajaţi să ajute la unele dintre sarcinile domestice ale grupului, chiar dacă nu e ieşit din comun să vezi un membru senior, cu experienţă, să spele cănile de cafea sau să spele podelele.

La un alt nivel al organizaţiei există o anumită muncă de comitet de făcut, iar asta e făcută de obicei de către oameni care ar putea face parte din orice comitete din societate. Există o structură – grupuri locale, regionale, naţionale şi internaţionale – care e importantă pentru ca viaţa Comunităţii să continue. Totuşi, nu structura internaţională (de vreme ce mulţi dintre membrii A.A. cunosc rareori Comunitatea la acest nivel, dacă asta se întâmplă vreodată) e sângele Comunităţii, ci grupurile locale. În orice oraş, pot să existe multe grupuri, diferite atât prin mărime, cât şi prin specific sau orar astfel încât, cât mai mulţi oameni să aibă acces la mesajul A.A. Întâlniri ale femeilor, întâlniri ale tinerilor […] – toate acestea sunt disponibile şi prezentate ca atare în listele cu grupuri locale; orarul lor poate fi disponibil şi ca mesaj înregistrat pe linia telefonică A.A. Chiar şi aici, însă, participarea la o întâlnire tinde să nu fie atât de exclusivistă, iar în situaţii de urgenţă orice întâlnire e mai bună decât nici o întâlnire.

Grupurile se ţin într-o varietate de clădiri, în holurile sau subsolurile bisericilor, spitale sau alte facilităţi, uneori chiar şi în case private. Un grup se poate întâlni zilnic, săptămânal sau în anumite zile ale săptămânii. E normal ca alcoolicii în recuperare să participe la mai mult decât la un singur grup – e posibil, în general, să găsească o întâlnire convenabilă pentru fiecare zi a săptămânii – deşi vor recunoaşte că un grup („grupul de acasă”) este cel căruia îi acordă cea mai mare importanţă.

Grupurile au un mare grad de autonomie. În mare, ele se auto-guvernează şi se auto-întreţin prin propriile contribuţii. Evident, e nevoie de bani pentru a plăti chirie pentru cameră, pentru a plăti literatura, parte din care grupul o va pune spre vânzare. Grupurile locale vor face donaţii şi la nivelele superioare ale organizaţiei (numite „Intergrupuri”) care organizează linia telefonică de urgenţă şi alte servicii, de obicei la nivelul unui oraş.

61

A.A. nu acceptă contribuţii de la non-membri pentru că s-a descoperit la începuturile Comunităţii că având prea multe, misiunea Comunităţii va fi, de fapt, mai dificilă. Tot ce are de-a face cu Comunitatea e subordonată scopului suprem de a-l ajuta pe alcoolicul care mai suferă încă. Pentru Comunitate, orice altă problemă reprezintă o „chestiune externă” care o îndepărtează de la scopul primar.

Cele mai multe oraşe mari şi un mare număr dintre oraşele mici din Statele Unite au cluburi în care se ţin frecvent întâlniri A.A.. A.A.-ul nu are în proprietate aceste cluburi, chiar dacă toţi membrii aparţin Comunităţii. Într-un astfel de centru, poate să existe o cafenea sau un alt loc unde se serveşte mâncare şi în care oamenii pot interacţiona la nivel social. Anumiţi oameni aflaţi la începutul abstinenţei îşi dau seama că au o grămadă de timp liber la dispoziţie, mai ales dacă nu sunt angajaţi cu normă întreagă – şi, deseori, nu sunt. Alcoolicii care beau şi serviciul cu normă întreagă nu merg prea bine împreună. Proaspeţii alcoolici în recuperare au nevoie de multe ori să înveţe abilităţile sociale de la zero; e destul de potrivit să înveţe unul de la celălalt, pentru că alcoolicii tind să fie aspri unii cu alţii şi nu permit cu uşurinţă îndepărtările de la tipicul normal, îndepărtări care pot conduce, în cele din urmă, la o „alunecare” – de ex., reîntoarcerea la băut. A.A.-ul priveşte alunecarea ca pe ceva implicit, iar semnele apariţiei acesteia sunt deseori mai evidente pentru ceilalţi decât pentru băutorul însuşi. Totul începe cu ceea ce Comunitatea numeşte „gândire împuţită” şi care e, pe drept, văzută ca o ameninţare a vieţii.

Deşi A.A.-ul e foarte bun în tot ce face, există uneori dezamăgiri cu privire la ce A.A. nu poate sau nu vrea să facă. A.A. nu este implicat în cercetările privind alcoolismul şi nu se alătură grupurilor de acţiune socială. Nu poate face nici un fel de diagnosticare oficială a alcoolicilor sau a alcoolismului. A.A nu oferă bani sau sprijin material pentru nimeni; nu conduce centre de tratament şi nici nu oferă consiliere individuală. Nu poate nici măcar să le ofere oamenilor motivaţia de a lucra Paşii pentru că asta trebuie să vină de la indivizii în cauză. A.A. nu este afiliat cu nimeni la nici un nivel, însă încearcă să coopereze cu oameni care sunt priviţi ca susţinători ai muncii Comunităţii. Astfel de grupuri locale vor permite

62

secretarilor grupurilor să semneze „carduri de participare” emise de tribunale pentru că mulţi judecători au considerat că a-i trimite pe oameni la A.A. e uneori benefic – astfel, ei îi ‚condamnă’ uneori pe oameni să participe la A.A. Comunitatea nu are nimic de spus despre această politică, însă nu luptă nici pentru, nici împotrivă.

O importantă trăsătură a vieţii în Comunitate e că A.A. nu încearcă să-i controleze pe membrii săi, nici nu încearcă să îi monitorizeze pe acei membri care încetează să mai participe. A.A. este pentru cei care îl doresc, nu pentru cei care ar trebui să-l dorească. A.A. încearcă din răsputeri să pună stilul său de viaţă la dispoziţia celor care au nevoie de el, însă nimeni nu e forţat să-l accepte.

A.A. nu priveşte ca adversari nici comunitatea medicală, nici pe cea ştiinţifică. Din contră, Comunitatea încearcă să coopereze cu oameni care pot fi de ajutor în atingerea scopului lor – de a fi la dispoziţia alcoolicului care suferă încă. Totuşi, teoriile şi metodele comunităţii medicale pot fi diferite de ceea ce A.A. crede despre alcoolism, iar atunci când aşa ceva se întâmplă, A.A. rămâne la ceea ce ştie deja.

A.A. îşi tipăreşte şi distribuie propria literatură. Există câteva cărţi, multe dintre ele scrise de însuşi Bill W., mai ales „Alcoolicii Anonimi” şi „Doisprezece Paşi şi Douăsprezece Tradiţii”, care sunt aprobate de către A.A. Alte cărţi (de exemplu, „Douăzecişipatru de ore pe zi ”) pot fi pe larg utilizate de către membrii A.A., fără a fi însă literatură oficială a A.A., probabil pentru că are nuanţe prea religioase. A.A. publică, de asemenea, un mare număr de broşuri pentru că, din punctul de vedere al costurilor, asta e una dintre cele mai eficiente metode de „transmitere a mesajului”.

Toţi membrii A.A. care pot, sunt încurajaţi să citească literatura aprobată a A.A., iar cei mai mulţi membri care au o oarecare perioadă de abstinenţă sunt, în general, familiarizaţi cu acele părţi din Cartea Mare care conţin inima mesajului A.A. Există şi membri care analizează Cartea Mare (mai ales) cu mare grijă şi o citează la întâlniri (de multe ori, cu referire la pagini) ca şi cuvânt autoritar al A.A. cu privire la orice subiect. Această tendinţă e observată mai des la cei care abordează în mod asemănător şi Biblia. Alţi membri insistă mai puţin asupra perspectivei

63

exacte, alb-negru, şi consideră că literatura A.A. este un bun punct de pornire în dezvoltarea gândirii personale.

Există şi o revistă lunară publicată de cele mai extinse organizaţii naţionale A.A. şi care încearcă să ofere membrilor săi o întâlnire între întâlniri. În Statele Unite aceasta se numeşte „The Grapevine” (Viţa de vie), iar în Regatul Unit „Share” (Împărtăşeşte). Pentru a-şi menţine abstinenţa o perioadă mai lungă de timp, alcoolicii au nevoie ca în mod constant să-şi treacă în revistă problema, apoi să facă acelaşi lucru cu soluţia, iar revista îi poate ajuta să facă asta atunci când nu pot să meargă la grup.

Viaţa organizaţională a Comunităţii e reglementată cu succes de către cele Douăsprezece Tradiţii, a căror listă poate fi găsită în Anexa B. Alcoolicii Anonimi sunt o organizaţie la nivel mondial, dar există foarte puţine diferenţe între grupurile de A.A. întâlnite în Statele Unite şi Canada şi cele din Italia, Bahrain sau Samoa, de exemplu. Peste tot se găseşte, bineînţeles, aceeaşi literatură, într-o varietate de limbi şi aceleaşi teme şi interese sunt punctul de atenţie central al membrilor săi. Pot să existe mici diferenţe de detaliu în probleme ce au de-a face cu durata obişnuită a unei şedinţe sau cu alegerea rugăciunii; există însă un copleşitor sentiment al unităţii şi o anumită uniformitate în şedinţele din lumea întreagă.

Recuperarea din alcoolism este un element atât de central, atât de important în viaţa membrilor A.A., încât orice factori care ar putea în mod obişnuit să îi dividă pe oameni, tind să fie priviţi ca fiind prea puţin sau deloc importanţi. De fapt, în anumite zone din lume în care există conflicte continue, A.A.-ul tinde să ofere un adevărat centru al speranţei în situaţii lipsite de speranţă.

Cum e să te recuperezi din alcoolism

Când în recuperare începe să se contureze abstinenţa, alcoolicii trebuie să facă faţă problemei coordonării trupului, minţii şi spiritului – până la urmă, recuperarea are loc în toate aceste trei arii în acelaşi timp. Asta pare straniu pentru alcoolic – simpla idee că poate exista o cooperare între el însuşi şi trupul lui (ca să nu mai vorbim de suflet) e o noutate atât de mare încât o poate vedea drept unul dintre cele mai bizare efecte ale încetării băutului. Trecerea de la dezbinare haotică

64

la unitate şi armonie e una dintre primele şi, în acelaşi timp, una dintre cele mai importante şi mai de durată senzaţii ale abstinenţei.

Memoria care a fost atât de mult timp inamicul alcoolicului începe să devină un prieten. Poate fi chiar o chestie utilă. În locul intensei dureri fizice şi psihice, individul începe să simtă plăcerile liniştite ale „potrivirii” în propriul corp. Oboseala şi senzaţiile însoţitoare de relaxare se re-stabilesc la trezirea din somn, moment care în trecut era mereu acompaniat de teamă, spaimă şi (deseori) de o durere sfâşietoare.

Gândurile încep să apară în mod cursiv şi să le înlocuiască pe cele ‚propulsate’, ca şi convulsiile, de creierul băutorului. Lucrurile încep să aibă sens, în loc să dea naştere unui şir nesfârşit de gânduri confuze şi fără legătură între ele. Obiectele încetează a se mai mişca de colo colo şi încep să fie găsite acolo unde au fost lăsate ultima dată. Chei, agende, haine – toate rămân acum acolo unde sunt puse până când e nevoie din nou de ele. Hainele nu mai poartă pete necunoscute; maşinile nu mai au urme de coliziuni pe jumătate amintite; mâncarea pusă în cuptor e scoasă atunci când e gata, nu e lăsată să se facă scrum, să fie descoperită de prieteni, vecini sau de departamentul de pompieri. Fumarea ţigărilor devine doar o ameninţare pentru sănătate şi bunăstarea materială, fără a mai preceda arderea hainelor, lenjeriei de pat sau casei. Timpul începe să treacă în mod ordonat. Alcoolicul pleacă undeva şi, în cele din urmă, ajunge acolo. Atunci când merge acasă, ajunge în casa lui şi nu se mai trezeşte în realitatea cenuşie a dormitorului altcuiva sau într-o celulă de poliţie. Dacă spune că ceva anume se va întâmpla, sunt destule şanse ca acel lucru să aibă loc cu adevărat. Începe să îşi dea seama că poate folosi cuvintele şi la altceva în afară de a-i îndepărta pe ceilalţi oameni, speranţele, ideile şi pretenţiile lor.

Uneori, în abstinenţă, băutorul îşi va da seama că oamenii fac faţă de el gesturi de bunătate pornite din nimic altceva decât dintr-un spirit de apropiere, nu din milă. La început, nu va şti cum să reacţioneze faţă de acest lucru pentru că încă va trebui să înveţe să aibă încredere. El se scaldă acum în oceanul lui „dă şi primeşte” care înseamnă societatea umană, iar cele mai multe dintre regulile acestei societăţi îi sunt necunoscute. Manipularea grosolană şi un anumit fel de a spera pentru ce e mai bun sunt singurele instrumente pe care le cunoaşte, iar în abstinenţă, brusc, ele nu îşi mai găsesc locul. El

65

poate observa că oamenii îi pot zâmbi fără motiv, şi chiar nici nu există un alt motiv în afară de bunătatea umană. Poate că nu va mai fi respins direct, însă societatea are multe şi diferite moduri de a refuza cererile unui individ, iar el nu îşi va da seama ce se întâmplă de fapt.

Abstinenţa nu e mai mult decât o muchie de cuţit. Nu e o concluzie predictibilă şi nu poate fi privită cu neseriozitate – este un miracol de zi cu zi. Pentru a trăi în miracol, cineva trebuie să fie conştient. Dacă îţi vei pierde conştiinţa, vei pierde şi miracolul. Dacă îţi pierzi miracolul, îţi pierzi abstinenţa. Dacă îţi pierzi abstinenţa, pierzi toate binecuvântările vieţii.

Alcoolicii în recuperare au un puternic simţ al miraculosului. Oricine îşi poate aminti de un moment din viaţa lui în care şi-a dat seama că nu se poate opri din băut – indiferent de cât de mult şi-a dorit asta – va accepta darul abstinenţei ca pe ceva ieşit din comun, ca pe ceva dincolo de natural. Dincolo de credinţă. Acesta e domeniul în care mintea umană nu poate pătrunde – domeniul credinţei – domeniul în care are loc adevărata muncă a recuperării.

Sfinţenia nu e o cerinţă pentru a te menţine abstinent, însă bunăvoinţa este. De fapt, pe parcurs ce oamenii abstinenţi încep să devină tot mai mult adepţii inventarului personal, ei tind să fie tot mai conştienţi mai degrabă de cât de rău, şi nu de cât de bine se descurcă în viaţa de zi cu zi. Totuşi, ei devin tot mai conştienţi de puterea lui Dumnezeu de a ierta şi de a da viaţă iertării. Sunt mai conştienţi ca niciodată că viaţa e un dar care trebuie preţuit şi folosit profitabil – de care să te bucuri, pe care să fii sigur, dar care să fie de un oarecare folos în a găsi un fel de împlinire.

Educaţia religioasă îi oferă cuiva cunoştinţe religioase. Viaţa în abstinenţă în cadrul Comunităţii îi poate oferi cuiva experienţa spirituală. În mod evident, pentru cei mai mulţi alcoolici în recuperare e mai puţin interesant să ştie „despre” decât să ştie „că…”, mai ales atunci când cea din urmă variantă e abordată cu un profund sentiment de umilinţă şi recunoştinţă.

În A.A., abstinenţa completă faţă de alcool e văzută ca singura cale posibilă către recuperarea din alcoolism, însă recuperarea e văzută în primul rând în termeni spirituali, nu fizici. Acest lucru e adevărat în ciuda faptului că Paşii înşişi sunt foarte practici.

66

La întâlnirile A.A., se poate auzi în mod obişnuit: Alcoolicul face Paşii pentru a deveni abstinent sau alcoolicul devine abstinent pentru a lucra Paşii? Răspunsul, întrucâtva mistic, ar trebui să fie că ambele sunt adevărate şi că ambele sunt în centrul a ceea ce înseamnă să duci o viaţă abstinentă care pentru alcoolici e opusul morţii, distrugerii şi nebuniei. „O viaţă abstinentă” poate să sune destul de neplăcut pentru cei mai mulţi dintre oameni, sugerându-le poate o lipsă de distracţie şi o lipsă de relaxare sau plăcere. Totuşi, pentru alcoolicul activ asta reprezintă o alternativă frumoasă şi sănătoasă care să înlocuiască nebunia, distrugerea şi moartea.

După ce devine abstinent, viaţa de după moarte pare o concluzie previzibilă. Concluzie

A.A. e preocupat de sănătate. În cea mai evidentă formă, A.A. e preocupat de sănătatea fizică pentru că ravagiile alcoolismului sunt deseori fatale. Totuşi, nu aici se află punctele tari ale A.A.- ului. Nu ar fi surprinzător dacă A.A. s-ar ocupa şi de problemele de sănătate mentală. Dar A.A. nu are aproape nimic de spus în această privinţă. Ce poate A.A.-ul să ofere şi care constituie şi principală funcţie a vieţii sale, este calea către sănătatea spirituală. Această sănătate spirituală va include şi sprijini îmbunătăţirea sănătăţii fizice şi mentale, însă interesul de bază şi predominant e faţă de domeniul spiritual. Totuşi, această noţiune de sănătate spirituală nu e neapărat evidentă pentru cei din afară şi, cu siguranţă, nu e deloc evidentă pentru alcoolicul care intră împleticindu-se la prima sa întâlnire. Cei mai mulţi vor presupune că e ceva ce are de-a face cu religia, dar asta e doar parţial adevărat. De fapt, este o noţiune puternică ce se află la baza tuturor activităţilor din viaţă şi care oferă o sănătate multi-dimensională – referitor la relaţiile dintre individ, familia sa, restul societăţii umane, univers şi tot ce conţine acesta şi, în cele din urmă, cu Dumnezeu. Cheia către înţelegerea importanţei spiritualităţii este anonimatul.

67

Capitolul 4

Anonimatul, Adicţiile, Negarea şi Controlul

Anonimatul

Anonimatul este unul dintre cei mai puţin înţeleşi factori din viaţa Comunităţii Alcoolicilor Anonimi. E posibil să se întâmple aşa pentru că termenul se aplică unor concepte diferite în momente diferite din viaţa alcoolicului în recuperare.

Pe vremea când bea, alcoolicul încearcă să păstreze aparenţele. Încearcă să spună lumii întregi că totul e în regulă în viaţa lui. Chiar dacă zace cu capul în şanţ cu faţa în noroi, probabil le va spune trecătorilor că nu are nimic. Face asta din cauza negării.

În momentul în care intră în abstinenţă (sau se întreabă doar cum ar fi să intre in recuperare), alcoolicul obişnuit este îngrozit de ideea că ceilalţi s-ar putea să afle de asta. Gândirea lui este foarte eronată. Atunci când bea, negarea este suficient de puternică astfel încât să nu îi mai pese dacă oamenii l-au văzut vreodată beat în public. El va avea tot felul de mecanisme defensive pentru a se asigura că, la modul conştient, nu se îngrijorează de astfel de lucruri, chiar dacă ele sunt uşor observate de toţi ceilalţi. Un prieten, alcoolic, lucra în ultimii ani ai carierei de băutor ca şi profesor. În ultimul an de băut, a absentat mai mult de 30 de zile de la şcoală. În cele mai multe cazuri, asta ar fi condus la concedierea profesorului. Nu şi în acest caz. Şcoala se pare că l-a crezut, iar alcoolicul nu era sigur dacă nu credea şi el că pur şi simplu a răcit foarte des în anul acela.

Acelaşi alcoolic care este văzut beat în public va trece prin mari chinuri pentru ca nimeni să nu afle că merge la prima lui întâlnire AA. Logica este simplă. Odată ce începe să meargă la AA trebuie să admită că are o problemă. Cât timp mai bea încă, poate să se folosească de negare (a lui şi a celorlalţi) pentru a pretinde că nu este nici o problemă.

68

Pentru această persoană, întreaga importanţă a anonimatului este de a nu fi identificat public ca având o problemă. Dintre toţi factorii care pot să-l facă suspicios sau să-l oprească să participe la prima întâlnire, anonimatul poate fi unul dintre puţinele lucruri care i se par atractive. Poate că îşi va parca maşina la câteva străzi distanţă de întâlnire şi îşi va deghiza mersul, ascunzându-şi privirea de cei care trec pe lângă el. Pentru el, a admite că are o problemă înseamnă foarte multă ruşine.

Odată ce intră în recuperare, anonimatul începe să capete o altă funcţie. Îi permite să fie o persoană autentică. În cele mai multe grupuri şi în cele mai multe situaţii, va fi cunoscut de către alţi membri AA doar după numele mic. Într-adevăr, mulţi membri AA nu ştiu numele de familie al celorlalţi, chiar dacă se cunosc de ani de zile. Astfel, identitatea fiecăruia este foarte simplă. Nimeni nu are nici o poziţie autoritară şi nici o istorie. El este pur şi simplu … oricare i-ar fi numele. Acest lucru îi permite, de asemenea, să treacă prin fazele iniţiale ale recuperării asemenea unui cocon. Nu apără nimic şi nu reprezintă nimic. Poate să facă greşeli dacă are nevoie să le facă, unele chiar stupide, şi nimeni nu îl va arăta cu degetul. El este doar un alt beţiv care încearcă să se însănătoşească. Orice tendinţe perfecţioniste ar avea, (iar cei mai mulţi dintre alcoolici au chiar multe), el învaţă în acest stadiu să se bucure cu anonimatul său pentru că încercarea prin care trece e pusă astfel într-o altă perspectivă. Nu trebuie să schimbe lumea pentru a deveni abstinent. Poate să fie el însuşi. Pentru prima dată, poate să stea deoparte şi doar să “FIE” şi să se bucure de libertatea unei lumi în care nu este el Dumnezeu.

Mai târziu, anonimatul are o funcţie cu totul diferită. De fapt, atunci când cineva face ceva în AA, o face anonim. Aceasta are funcţia de a îndepărta ego-ul din tot ceea ce face, astfel încât orice acţiune realizată să fie de dragul ei. În viaţa normală, aproape tot ceea ce face fiecare are un motiv. Îmbrăţişând anonimatul, individul învaţă să facă ceva fără a fi motivat de nimic altceva decât plăcerea de a face acel lucru – ca şi consecinţă, începe să fie autentic. Pentru un alcoolic, chiar şi cea mai mică posibilitate de a fi autentic este foarte atractivă.

69

Anonimatul are şi funcţia de a consolida identitatea fiecărei persoane în cadrul Comunităţii. O persoană anonimă ce intră într-o cameră de oameni anonimi descoperă un simţ al apartenenţei chiar prin asta. Faptul că i se încredinţează anonimatul tuturor celor prezenţi reprezintă o sursă de confort pentru cineva căruia nu i s-a acordat încredere, în care nu a crezut nimeni ani la rând.

Se mai întâmplă ca anonimatul să aibă şi o latură sălbatică, cu toate că aproape întotdeauna este o sursă de umilinţă şi recunoştinţă. Întâlnirea din întâmplare cu un şef, cu un doctor sau un student, poate chiar cu un actor renumit sau cu un alt membru al familiei poate să aducă multă satisfacţie spirituală; fiecare persoană din Comunitate este învăluită în siguranţă de anonimat.

Deşi mistic, mai există încă un element semnificativ care stă în spatele anonimatului din AA. Dumnezeu în Sine este anonim. (Dumnezeu este necunoscut în fiinţa Sa, dar Îl ştim din lucrările Sale – nota editorului) Dumnezeu trebuie să intre sub vălul „anonimatului”, din moment ce este singura formă în care este acceptat de alcoolic. Dumnezeu îl întâmpină pe alcoolic în singura formă în care alcoolicul este pregătit să Îl întâlnească.

Păcatul şi dependenţa

Pe când stăteam la o mănăstire pe o insulă din Grecia, vedeam uneori un bărbat care era în mod clar beţivul insulei (excluzându-i pe toţi rezidenţii de altă naţionalitate decât cea greacă, dintre care majoritatea păreau să aibă probleme severe cu băutura). Era un om mărunt, iar mirosul de uzo – slăbiciunea lui – era greu de acoperit, chiar şi în aer liber şi de la o distanţă considerabilă. M-a şocat atât ca ceva trist, cât şi ca ceva demn de milă să-i văd pe câţiva dintre localnici depunând eforturi pentru a-i face viaţa mizerabilă. Uneori, îl îmbătau (sau îl îmbătau şi mai tare) intenţionat pentru a-şi putea bate joc de el. Acest umor era dizgraţios, dar (cred eu) nu chiar neobişnuit. Prezenţa unui beţiv în comunitate le conferă tuturor un sentiment de siguranţă pentru că fiecare ştie că, orice s-ar întâmpla, el /ea nu va fi niciodată de batjocura comunităţii, din moment ce locul este deja ocupat.

70

Cel mai adesea, oamenii bolnavi nu sunt pedepsiţi pentru că sunt bolnavi, iar în lumea modernă persoanele bolnave şi cele cu dizabilităţi sunt mult mai puţin obiectul prejudecăţilor decât erau în trecut. În Evanghelie, Iisus menţionează foarte clar faptul că un orb din naştere nu este pedepsit nici pentru păcatele sale, nici pentru cele ale părinţilor săi, perspectivă considerată normală de către apostolii Săi. Într-o lume în care nu exista o cauză evidentă pentru ceva ca lepra, ideea că persoana bolnavă era pedepsită pentru slăbiciunile sale (sau ale altcuiva) nu era ieşită din comun. Chiar şi astăzi, persoane cu boli grave vor fi uneori tentate să-şi pună întrebarea dacă nu au fost pedepsite pentru ceva anume. Din moment ce nu există persoană fără de păcat, putem întotdeauna să facem legături între boală şi păcat. Perspectiva generală din Evanghelie cum că aceste evenimente au ca scop slăvirea lui Dumnezeu nu ni se pare acceptabilă dacă nu sunt însoţite de miracole de vindecare.

Atunci când luăm în considerare sănătatea mentală, umanitatea acceptă, de obicei, că actele infracţionale comise de o persoană care nu este în deplinătatea facultăţilor mentale sunt diferite de celelalte; în cazul lor se procedează altfel decât atunci când se ştie că persoana care le-a comis e într-o stare bună de sănătate mentală.

În cazul alcoolicului activ lucrurile nu sunt însă la fel de clare. Mulţi dintre cei care întâlnesc un beţiv nu se vor gândi automat la acea persoană ca fiind bolnavă, chiar dacă sunt poate de acord că acesta suferă de o boală. Din contră, mulţi oameni presupun automat că o persoană beată este o persoană rea, periculoasă pentru alţii şi pentru sine.

Am văzut pentru prima dată o persoană beată când eram foarte tânăr. Am mers cu tatăl meu la nişte rude în Surrey, când am trecut printr-un oraş străbătut de un râu. La un moment dat, tatăl meu a oprit maşina (un vechi Austin 7), a coborât şi a început să fugă, strigându-mi peste umăr să rămân unde sunt. Se pare că văzuse un om foarte beat, clătinându-se undeva aproape de malul râului şi era îngrijorat că va cădea în râu. În afară de faptul că tatăl meu chema un poliţist, nu îmi mai amintesc nimic altceva despre acel incident. În mod sigur, situaţia respectivă m-a îngrozit şi am rămas cu ideea că trebuie să stau departe de alcoolici.

71

Privind acum înapoi, mă întreb dacă omul ar fi căzut în apă. Fie oamenii beţi au un puternic simţ al auto-conservării, fie îngerii lor păzitori lucrează ore suplimentare pentru ca ei să fie în siguranţă.

Dacă cineva comite o infracţiune în timp ce e nebun, cele mai multe sisteme juridice îi vor acorda circumstanţe atenuante. Criminalii nebuni sunt mai degrabă îngrijiţi decât executaţi şi multe sisteme penale au, tocmai cu acest scop, închisori psihiatrice.

Nimeni nu ar pune la îndoială faptul că un alcoolic activ este nebun. Deseori, chiar alcoolicul însuşi se simte nebun. Cu toate astea, mare parte a nebuniei sale provine din faptul că refuză să-şi asume responsabilitatea pentru faptele sale. Cu alte cuvinte, când cineva ajunge să fie beat, nebunia lui este evidentă pentru toată lumea. Dar atunci când este treaz, alcoolicul nu-i pare nimănui ca fiind nebun până în momentul în care pune mâna pe primul pahar.

AA-ul nu are prea multe păreri despre moralitatea actelor comise de un alcoolic atâta timp cât bea. Aceste întrebări sunt la latitudinea judecătorilor şi a tribunalelor. Paşii sugerează însă în termeni clari că recuperarea presupune ca alcoolicul să facă faţă greşelilor din trecut. Paşii Patru, Şapte, Opt şi Zece se concentrează exact asupra lucrurilor pe care le-a greşit. Este încurajat să-şi analizeze trecutul şi, acolo unde este cu putinţă, ‚să facă reparaţii’.

În cadrul Comunităţii, alcoolicul este învăţat că este responsabil pentru consecinţele primului pahar; este învăţat, de asemenea, că vor fi situaţii în care nimic altceva nu îl va scăpa de acel prim pahar decât puterea lui Dumnezeu. Este atât paradoxal, cât şi crucial. Pe de o parte, el poate să spună că nimeni nu l-a obligat vreodată să bea; dacă a băut, a fost pentru că aşa a ales el. Pe de altă parte, recunoaşte că a renunţa la alcool necesită o putere mult mai mare decât poate el singur să aibă şi că doar directa implicare a lui Dumnezeu îi va asigura reuşita.

După primul pahar, responsabilitatea alcoolicului iese din discuţie din moment ce gândirea lui este automat distorsionată. Cu toate astea, el este responsabil pentru luarea acelui prim pahar, aşa cum este responsabil pentru toate acţiunile de după aceea, chiar şi pentru acelea pe care nu şi le poate aminti după ce se trezeşte.

72

Sentimentul de vinovăţie e întâlnit aproape întotdeauna în situaţia alcoolismului, cu toate că cei din afară nu înţeleg întotdeauna asta. Din acest motiv, este important ca alcoolicul să se împace cu greşelile din trecut; dacă nu, va veni ziua în care, pentru a face faţă durerii vinovăţiei din trecut, va începe iar să bea, repunând în mişcare “caruselul”.

În cei 12 Paşi se regăseşte ideea că oricât de rău a fost alcoolicul, iertarea este totuşi posibilă. Chiar mai mult, iertarea nu va însemna doar îndepărtarea vinovăţiei faţă de păcatele din trecut, ci şi eliberarea individului de defectele de caracter care l-au dus la aceste păcate.

Dacă cineva i-ar sugera unui alcoolic că este doar o persoană bolnavă şi că nu este responsabil pentru ceea ce face, acest act nu va fi deloc unul de bunătate. Responsabilitatea reprezintă antidotul pentru ceea ce îl chinuie pe alcoolic.

Cu toate astea, firea umană se îndreaptă într-o altă direcţie. De obicei, ceea ce ne dorim într-o situaţie ideală este să avem cât de multă autoritate posibil, cu cât mai puţină responsabilitate posibil. Din acest punct de vedere, alcoolicul activ va amplifica pur şi simplu această tendinţă general umană. El îşi doreşte controlul, dar nu şi responsabilitatea. Din păcate, controlul fără responsabilitate este, până la urmă un lucru josnic şi putem vedea dovezile acestui fapt în cele mai barbare momente din istoria politică a omenirii. Responsabilitatea este elementul de bază necesar unei vieţi sănătoase şi spirituale.

Se spune că Victor Frankl, filosof şi supravieţuitor al lagărelor naziste de concentrare, a făcut un comentariu despre faptul că Statele Unite aveau nevoie de o altă statuie pentru a o compensa pe cea a Libertăţii din portul New York. Poate, odată, se va ridica o "Statuie a Responsabilităţii" în portul din San Francisco pentru a completa imaginea.

Am întâlnit odată un om care, după 18 ani tocmai fusese eliberat din închisoare, pentru o crimă comisă la beţie într-o perioadă de o “rupere a filmului”. Primul lucru care l-a făcut după eliberare a fost să participe la o întâlnire AA. De fapt, chiar a aranjat ca alţi membrii AA să îl aştepte la ieşirea din închisoare. În momentul când i-a venit

73

rândul să vorbească la întâlnire, a ales subiectul „recunoştinţă”. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el după întâlnire, dar cred că pot să afirm cu siguranţă că nu a mers să se îmbete.

Un alcoolic are o compulsie de a bea şi poate să-i reziste doar prin îndurarea lui Dumnezeu. Este totuşi responsabil pentru consecinţele consumării primului pahar, în special dacă ştie că poate alege. Din acest motiv, auzim deseori comentariul că poate „AA-ul nu va reuşi să te oprească imediat din băut, dar în mod sigur îţi va ruina băutul de acum înainte”.

“Primul pahar” reprezintă de fapt totul pentru alcoolic, de la prima înghiţitură până la o posibilă moarte. Aplicând acelaşi criteriu vieţilor umane ne-afectate de alcoolism, s-ar putea să nu fie la fel de adevărat. Pentru o persoană obişnuită, primul păcat nu conduce inevitabil la al doilea, cu toate că nu este exclus să fie şi aşa. În mod sigur, se poate spune că a comite o greşeală va face mai uşoară realizarea unei a doua – în sensul că, fie nu pare atât de grav a doua oară, fie pentru că un anumit păcat poate deveni după un timp un obicei. Şi odată ce a devenit un obicei, este mai greu de corectat. Dar, lupta internă a unui non-alcoolic de a se debarasa de un obicei păleşte în faţa luptei unui dependent de a se debarasa de dependenţa lui. Dacă dependenţa ar fi acelaşi lucru cu un obicei, ar fi numită obicei, şi nu dependenţă.

Cu toate că dependenţa există de mii de ani, anumiţi factori favorizează apariţia ei mai des în lumea modernă decât în trecut. Ca şi rasă, avem acum acces la informaţii şi abilităţi la care cei care trăiau în vremurile Biblice sau chiar în vremea Părinţilor bisericii puteau doar să viseze. Bombe nucleare, pilula contraceptivă, sistemul de menţinere artificială a vieţii, statul bunăstării, bogăţia şi nelimitatul progres al tehnologiei ne-au dat, poate, o perspectivă deformată asupra propriei importanţe şi puteri. Azi Îl provocăm pe Dumnezeu, la un nivel mult mai sofisticat decât o făceau strămoşii noştri şi, chiar dacă „Turnurile noastre Babel” le vor părea ridicole în viitor descendenţilor noştri, ele ni se par astăzi destul de semeţe. E posibil ca responsabilitatea pentru afecţiunea pe care o numim adicţie să revină tocmai dezechilibrului perspectivei asupra propriei persoane. E posibil ca sentimentul modern al puterii şi siguranţei să ne îndrume

74

spre un fals sentiment de autoritate şi auto-determinare care sălăşluieşte în inima bolii adicţiei.

Poate să fie însă o greşeală să ne închipuim că acest fenomen este limitat la era post-industrială. Sfântul Pavel descrie o situaţie similară: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.” (Rom. 7,19-20). Aceasta este o descriere perfectă a dependenţei: există o tendinţă spre păcat în personalitatea umană şi nimic bun nu poate rezulta din aceasta.

Sfântul Ap. Pavel nu este foarte explicit în legătură cu ce descrie aici şi e mai puţin probabil ca el să se refere specific la dependenţă. Nu avea cum să înţeleagă termenul cu detaliile pe care le avem acum, în lumea modernă. Dar, problema la care el meditează – aceea că tendinţa noastră de a păcătui este asemănătoare dependenţei, poate fi un motiv în plus de a analiza cei Doisprezece Paşi cu mare atenţie. Dacă ei pot fi folosiţi pentru a trata un anumit tip de dependenţă, atunci ei ar putea fi folosiţi în tratarea unor dependenţe de cu totul altă factură.

Păcatul în sine poate să nu fie nimic mai mult decât o dependenţă.

Negarea

Se spune deseori că primul şi cel mai semnificativ simptom al alcoolismului este negarea. Astfel, omenirea rămâne cu o problemă serioasă, din moment ce o persoană care spune „Nu am o problemă cu băutul” şi este alcoolic pare exact la fel cu o persoană care spune „Nu am o problemă cu băutul” şi nu este alcoolic. Din această cauză, diagnosticarea acestei afecţiuni este foarte dificilă.

Negarea înseamnă mai mult decât minciuna, cu toate că, evident, şi minciuna e implicată. Negarea implică şi eşecul în păstrarea integrităţii în situaţii dificile.

Dacă cineva l-ar întreba pe un alcoolic activ cum este viaţa lui, cel mai probabil va primi un răspuns imediat de genul „bine” sau o altă expresie de acest gen. Conform înţelepciunii AA, băutul are loc în trei stadii: impulsiv, compulsiv şi repulsiv. Răspunsul alcoolicului va fi

75

cam acelaşi de-a lungul acestor trei stadii. Dacă îl întrebi dacă a băut, el va spune „nu”, chiar dacă are un pahar în mână. Dacă te oferi să îl ajuţi, îţi va spune probabil că nu are nevoie de nici un ajutor, în special din partea ta. „Vezi-ţi de treabă şi lasă-mă în pace” este cel mai amabil lucru pe care îl puteţi auzi de la un alcoolic aflat în această situaţie. „Sunt bine, sunt puternic, deţin controlul”. Acestea sunt minciunile cu care trăieşte alcoolicul, din moment ce orice altceva ar însemna să admită că are o problemă.

Negarea apare în forme şi variante multiple, unele mai meschine decât celelalte. Orice lider care crede că nu poate face greşeli este în negare, şi tot în negare sunt şi cei care îi confirmă acest lucru, conferindu-i onoruri şi recunoaştere. O persoană care are vederea afectată şi care, cu toate acestea, insistă să conducă o maşină fără a purta ochelari este în negare. Cineva care refuză să admită realitatea a ceva important în viaţă – moartea unui partener, o boală foarte gravă – este în negare. A pretinde că suntem invincibili şi că vom trăi întotdeauna este negare.

Negarea începe prin a fi un mecanism de coping, de a face faţă unor situaţii. Avem nevoie de abilităţi de coping atunci când ne confruntăm cu o situaţie dificilă şi, de multe ori, când încercăm să facem ceva pentru a ţine piept – pentru a depăşi un moment greu – refuzăm să ne debarasăm de acel comportament după ce nu ne mai e necesar.

Când aveam vreo 7-8 ani, mi-am sclintit glezna. Mă jucam în curtea din spate, şi am încercat să sar, dar am făcut-o fără să fiu atent. În loc să aterizez pe o suprafaţă netedă, un picior mi-a ajuns pe o piatră. Îmi aduc aminte de cât de tare mă durea, iar la un moment dat am fost dus la spital cu autobuzul. Ţin minte că am fost chiar dezamăgit să aflu că doar mi-am sclintit glezna şi că nu mi-am rupt-o. O gleznă ruptă suna mult mai romantic. Dar, când m-am întors la şcoală, mă lăsau să mă bag în faţa altor copii la masa de prânz; nu trebuia să stau la rând din moment ce pentru mine era dureros să stau în picioare.

După câteva săptămâni, după ce pansamentul a fost îndepărtat şi nu mai trebuia să folosesc cârje, am mers la prânz mai repede, la fel cum făceam şi în celelalte săptămâni, sperând că nimeni nu va

76

observa. Unul dintre supervizori (în Marea Britanie se numeau „doamne de masă”) mi-a spus să trec la coadă cu ceilalţi copii – nevoia mea de a veni mai repede nu mai era justificată.

Am fost zdrobit. Negarea mea a fost confruntată şi uram acest lucru. Nu mai eram special.

Ocazional, ne vom folosi de anumite forme ale negării a căror sarcină este de a transforma o situaţie imposibilă într-una posibilă. De exemplu, aveam o mătuşă bătrână care devenise destul de senilă pe măsură ce a îmbătrânit. A adoptat o serie de obiceiuri deranjante – mai ales atunci când eram în public. Într-un restaurant, de exemplu, unul dintre lucrurile ei preferate era să mănânce tot ce era pe farfurie (a fost învăţată în copilărie să nu risipească nimic şi nu a făcut nimic care să schimbe acest obicei, mai târziu în anii mai înstăriţi); pentru a face asta lingea tot ce era pe farfurie, cum face un copil. Din moment ce memoria ei de scurtă durată era aproape inexistentă, nu avea nici un rost să ne certăm cu ea pentru a o opri, din moment ce ea credea că, de fapt, ajută prin ceea ce face. Noi, cei din familie ne prefăceam că nu s-a întâmplat nimic. Alţi oameni din restaurant erau poate îngroziţi în timp ce noi pretindeam că nu se întâmplă nimic ciudat – dar pentru noi aceasta era singura cale posibilă. Orice altceva, pur şi simplu, ar fi înrăutăţit situaţia.

Dacă, cumva, cineva dintre noi cei de la masă (în afară de mătuşa mea) ar fi crezut că acest lucru este normal, acea persoană ar fi fost în mare încurcătură şi ar fi avut nevoie de terapie imediată. Acea persoană ar fi respins realitatea lui Dumnezeu şi ar fi înlocuit-o cu realitatea mătuşii mele. O astfel de persoană este numită codependentă pentru a o distinge de acea persoană care înlocuieşte realitatea lui Dumnezeu cu propria lui realitate, şi care este dependentul. Toţi avem în noi poate puţină codependenţă şi puţină dependenţă în acelaşi timp.

Chiar dacă nu orice negare este inacceptabilă, este foarte important să trecem prin “liberul arbitru” înainte de a decide să o păstrăm neschimbată. Negarea este cea mai periculoasă atunci când persoana implicată habar nu are ce se întâmplă.

Modul în care A.A. abordează această problemă e că nu îl întreabă pe alcoolic dacă are o problemă. În mod sigur, nu îl întreabă

77

pe alcoolic dacă trăieşte într-un adevărat haos. Răspunsul la ambele întrebări ar fi un automat şi hotărât “nu”. În schimb, se pune o întrebare foarte neameninţătoare, de genul: eşti neputincios în faţa alcoolului? Mai eşti stăpân pe viaţa ta? Acestea reprezintă atingerea celui mai vulnerabil punct care îi permite alcoolicului să treacă de la negare (cu ajutorul căreia alunecarea în prăpastia bolii este asigurată) către o poziţie de integritate de unde poate începe recuperarea.

UNA DINTRE FORMELE NEGĂRII PE CARE AM ÎNTÂLNIT-O

ÎN FOARTE MULTE OCAZII e aceea că, creştinii ortodocşi care au o problemă cu băutul evită AA-ul din motivul că AA-ul nu este ortodox. Aş încuraja, totuşi, astfel de persoane să încerce să meargă la întâlniri. Vor afla că îşi pot lua cu ei ortodoxia (cât de mult au nevoie), la fel cum şi alţii îşi vor lua cu ei tradiţiile lor religioase. Într-adevăr, cu cât există o diversitate religioasă mai mare într-un grup AA, cu atât va fi de mai mare folos noilor veniţi. Aminteşte-ţi, AA-ul nu este o Biserică şi AA-ul nu este o religie. Scopul fiecărei întâlniri este abstinenţa şi asta trebuie să încerci să găseşti. Dacă într-o întâlnire descoperi ceva care ţi se pare de-a dreptul jignitor din punct de vedere ortodox, discută acest lucru cu preotul tău paroh. Dacă continui să simţi că te opui AA-ului doar pentru că nu este ortodox, trebuie să vezi dacă nu cumva este o scuză, un pretext.

RĂSPUNSUL LA NEGARE, oferit de primii trei Paşi, e concentrat

în următoarea afirmaţie: “Eu nu pot, Dumnezeu poate şi am să Îl las pe El”. Aceste principii distrug negarea la orice nivel.

78

Capitolul 5

Spiritualitatea şi Religia

CEI MAI MULŢI OAMENI, FIE CĂ SUNT RELIGIOŞI SAU NU,

folosesc cuvintele ‘religios’ şi ‘spiritual’ ca şi cum s-ar referi cam la acelaşi lucru. Astfel, expresiile de persoană ‘religioasă’ şi persoană ‘spirituală’ pot fi interpretate ca având aproximativ acelaşi înţeles.

În concepţia Comunităţii Alcoolicilor Anonimi, diferenţa dintre ‘religios’ şi ‘spiritual’ este atât de mare încât cuvintele nu pot fi confundate. În timp ce aceşti doi termeni sunt legaţi, ei se referă totodată la două lucruri distincte, iar această diferenţă este crucială în misiunea AA [n.teol.6].

Singurul scop al AA-ului este de a-i ajuta pe alcoolicii care încă mai suferă; nu încearcă să-şi impună punctele de vedere, nu încearcă să convingă pe nimeni de nimic. AA-ul nu caută să fie în dialog cu nimeni, decât dacă este vorba de transmiterea mesajului către “alcoolici care mai suferă încă”, care pot fi găsiţi mai aproape sau mai departe. Ceea ce face AA-ul este extrem de dificil, şi pentru a avea succes, trebuie să se concentreze asupra misiunii şi să se rezume la sarcina pe care o are de îndeplinit. Misiunea lui nu este de a educa întreaga lume despre alcoolism, ci de a transmite mesajul abstinenţei către alcoolicii care mai beau încă.

AA-ul nu încearcă să educe pe nimeni, cu excepţia propriilor membri. Cu toate astea dacă cineva din exterior doreşte să înţeleagă ce vrea să facă AA-ul, e necesar să înţeleagă principiile de bază ale filosofiei AA şi felul în care AA-ul le foloseşte. Altfel, semnificaţia programului de recuperare nu va fi niciodată înţeleasă pe deplin. Cei care doresc să folosească cei Doisprezece Paşi pentru propriul progres personal, trebuie să fie conştienţi de anumite aspecte pentru a putea lua o decizie.

79

Viaţa şi practica Bisericii Ortodoxe, împreună cu dogmele, rugăciunile oficiale, Scriptura, principiile şi canoanele formează un întreg care îi păstrează şi organizează viaţa în acelaşi timp. În interiorul bisericii există o legătură neîntreruptă între lucrurile pentru care ne rugăm şi cele pe care le credem, iar această experienţă holistă înseamnă că, de cele mai multe ori, nu e necesar să facem o distincţie între religie şi spiritualitate [n.teol. 7].

Însă, o astfel de distincţie e necesară pentru ca AA-ul să-şi poată îndeplini sarcinile şi pentru a-şi pune mesajul la dispoziţia oricui are nevoie de el. (“În tradiţia ortodoxă, această diferenţiere nu e făcută de obicei, însă AA-ul a considerat că e de folos să discute separat despre religie şi despre spiritualitate. Datorită numeroaselor tradiţii religioase existente în America, confuzia datorată discutării unor aspecte religioase în cadrul întâlnirilor AA era prea mare, dat fiind că accentul programului cade pe alcoolism.

Pentru a servi scopului său, AA-ul a găsit ca fiind util să discute separat despre cele două concepte înrudite ale religiei şi spiritualităţii şi să se concentreze în mod diferit asupra fiecăruia dintre ele. Au făcut acest lucru pentru a se putea concentra pe ajutarea alcoolicilor şi pentru a evita discuţiile contradictorii pe aceste teme.” – Nota editorului).

În termeni foarte simpli, iată câteva afirmaţii pe care mulţi membri AA le-ar considera acceptabile:

• Religia şi spiritualitatea sunt două concepte înrudite, însă fiecare are un focus diferit. • Religia (în general) e interesată de Persoana lui Dumnezeu; spiritualitatea se ocupă de ceea ce face Dumnezeu. (“AA-ul nu se preocupă de Persoana lui Dumnezeu ci mai degrabă de cunoaşterea Lui din lucrările Sale, pentru a primi harul care este esenţial în recuperare”. – Nota editorului) • Religia are o importantă dimensiune istorică; spiritualitatea se concentrează mai mult asupra momentului prezent. • Religia are deseori un caracter contemplativ; spiritualitatea e în întregime practică.

80

• Religia se concentrează asupra relaţiei lui Dumnezeu cu omenirea; spiritualitatea se concentrează asupra relaţiei unei persoane cu Dumnezeu. • Religia se ocupă cu relaţia lui Dumnezeu cu universul; spiritualitatea se ocupă cu modul în care o persoană îşi vede propriul loc în univers.

Pentru a ne asigura că această discuţie nu devine prea teoretică,

ar fi bine să analizăm aceste concepte în viaţa de zi cu zi. Atunci când un alcoolic se îndreaptă spre Dumnezeu, se

întâlneşte cu un vechi adversar. Rugăciunile alcoolicului, spuse mult timp în singurătate şi disperare, nu au primit răspuns, cel puţin într-o formă pe care el e pregătit să o accepte. Resentimentele pe care le are faţă de Dumnezeu, şi cei mai mulţi dintre alcoolici le au, fac foarte anevoioasă întâlnirea cu Dumnezeu, chiar dincolo de aburii alcoolului. Orice idee ar avea despre Dumnezeu din copilărie, rezultate din educaţia lui, din adolescenţă, toate trebuie re-ordonate, din moment ce totul la alcoolic a devenit parte din boala lui. Toate ideile pe care le are despre Dumnezeu – din copilărie, din şcoală, din adolescenţă – trebuie revizuite pentru că şi acestea au fost afectate de boala lui.

Dependenţa în general, şi alcoolismul în special, prezintă o ruptură fundamentală între noţiunea de sine şi cea de Dumnezeu, şi chiar între orice relaţie a sinelui şi cu restul universului. Alcoolicul a pierdut orice conştientizare vagă a apartenenţei la univers. El se simte total izolat şi nu percepe ideea de „cauzǎ şi efect” care face parte din perspectiva fiecărui om asupra lumii. Indiferent de ce face, viaţa alcoolicului pare sǎ meargă din rău în mai rău. Uneori îşi dă seama că deşi luptă tot mai mult viaţa lui devine tot mai rea.

Pentru a se face bine, toatǎ gândirea lui, inclusiv cea despre Dumnezeu, trebuie schimbată şi reclǎditǎ din ruine.

Acţiunea de îndepărtare a tot ceea ce „gândeşte” cǎ ştie nu poate fi fǎcutǎ într-o manierǎ foarte directǎ. E imposibil sǎ îi luǎm creierul, sǎ îl spǎlǎm şi sǎ i-l punem înapoi. Chiar dacă aşa ceva ar fi posibil, va lupta împotriva ei din toate puterile. În realitatea vieţii de alcoolic, nu existǎ nimic stabil, nimic benign, nimic care sǎ îl liniştească; lumea lui e una în care pentru a suporta durere e nevoie

81

de un control de fier asupra fiecărui aspect al vieţii. De aceea nu poţi sǎ-i spui unui om care ţine la realitatea lui cu o îndârjire de fier, cǎ trebuie să renunţe pur şi simplu la băut. Pentru el aşa ceva pare sinucidere purǎ. Ai putea la fel de bine sǎ îi spui sǎ nu mai respire.

Poţi însă să îi ceri sǎ admitǎ cǎ viaţa lui este lipsitǎ de control şi cǎ este neputincios în faţa alcoolului. Ciudat, e capabil sǎ facǎ acest lucru, iar ego-ul bolnav renunţă la pretenţia de a se juca de-a Dumnezeu. Acesta este Pasul Unu. Dintre toate posibilele combinaţii de cuvinte din limba englezǎ, aceste douǎ expresii sunt singurele care îi vor permite alcoolicului sǎ se elibereze de ştreangul din jurul gâtului sǎu.

În acest moment, orice concept poate înlocui concepţia bolnavǎ despre Dumnezeu – orice în afară de ego-ul bolnav al alcoolicului, orice putere pe care alcoolicul nu o poate controla. Pasul Doi este o cǎlǎtorie („am ajuns la credinţa cǎ o Putere superioarǎ nouǎ înşine ne poate reda sǎnǎtatea mentalǎ”), iar acest punct marcheazǎ începutul. La finalul Pasului Doi Dumnezeu, dezgolit de toate noţiunile false ale alcoolicului, îmbrǎcat în propriul Lui anonimat este alǎturi de el, pregǎtit de a-l conduce pe calea sǎnǎtǎţii mentale. Aceastǎ sǎnǎtate mentalǎ înseamnǎ întoarcerea la acest Dumnezeu „anonim” şi a-ţi lǎsa viaţa şi voinţa ta în mâinile lui Dumnezeu. Acesta este Pasul Trei.

Observând acest proces din umbrǎ este cu atât mai splendid cu cât, ajungând la Pasul Trei, alcoolicul vede cǎ Dumnezeu a participat la întregul proces pânǎ în acel moment. Chiar şi în acest caz, Dumnezeu îl lasă pe alcoolic să ia deciziile, din moment ce alcoolicul e pregătit să participe doar în acest fel.

SEPARAREA CALITĂŢILOR LUI DUMNEZEU în “cine este

Dumnezeu” şi “ce face Dumnezeu” nu este ceva necunoscut în tradiţiile Bisericii Ortodoxe. În secolul al XIV – lea, Sf. Grigorie Palama făcea distincţie între esenţa lui Dumnezeu (“cine este Dumnezeu”) şi energiile lui Dumnezeu (“ce face Dumnezeu”). Contextul scrierii

82

Sfântului Grigorie este cu totul diferit de cel al discuţiei de faţă; dar, fără îndoială există o perspectivă comună.

Mai există un alt domeniu important în care există o perspectivă comună între gândirea AA şi tradiţiile teologice ale Bisericii Ortodoxe. “Kenosis” este expresia teologică folosită pentru a descrie coborârea Cuvântului lui Dumnezeu în formă umană, cuvântul grecesc pentru „golire”. Cuvântul Lui Dumnezeu, co-etern cu Tatăl dinainte de începuturi, „S-a golit pe Sine” pentru a deveni om cu vreo 2000 de ani în urmă.

În AA acest proces e dus mai departe. S-a observat că Dumnezeu este capabil de a Se goli pe Sine şi mai mult de dragul de a participa la recuperarea alcoolicului. În recuperare alcoolicul învaţă să-şi pună deoparte ego-ul şi să înveţe că cele mai bune calităţi ale sale rezidă în a deveni anonim. Totuşi, Dumnezeu participă la această acţiune. Şi El se îmbracă în anonimat şi devine “Dumnezeu aşa cum Îl înţelege fiecare dintre noi”. El este pregătit să se ofere înţelegerii persoanei la care vine pentru a-I arăta compasiunea Lui. Această acţiune de bunăvoinţă supremă este singura cale prin care se poate acest lucru. Anonimatul este ca un cort. Desigur, alcoolicul intră în cortul anonimatului; dar şi Dumnezeu intră în acest cort; de asemenea, acolo au loc întâlnirile, confruntările, iar miracolul recuperării poate începe.

Dumnezeul pe care alcoolicul Îl întâlneşte în recuperare va creşte în conştiinţa lui pe măsură ce parcurge Paşii. Într-un fel, “Dumnezeu aşa cum Îl înţelege fiecare dintre noi” în Pasul 3 nu va semăna cu “Dumnezeu aşa cum Îl înţelege fiecare dintre noi” în Pasul 11. Ceea ce este crucial este că perspectiva asupra lui Dumnezeu nu trebuie să fie limitată de imaginaţia alcoolicului; pentru a-l putea ajuta în recuperare, El trebuie să fie separat şi în afara controlului voinţei alcoolicului.

Printre alcoolicii în recuperare sunt şi un număr destul de mare de oameni care au o bună pregătire religioasă. De obicei acestora le vine greu să se debaraseze de vechiul concept de Dumnezeu. Nu are nici un rost să avem o viziune tehnică sclipitoare faţă de Dumnezeu, dacă acel Dumnezeu nu-i poate oferi alcoolicului o viaţă în abstinenţă. Oricât de bine pusă la punct este, vechea gândire trebuie înlocuită din

83

moment ce nu funcţionează. În practică, asta înseamnă că teologii se văd nevoiţi să se debaraseze de tot ceea ce ştiu pentru a putea învăţa despre Dumnezeu de la un grup needucat de alcoolici în recuperare.

Dacă un alcoolic nu este capabil sau nu are bunăvoinţa de a crede într-o putere superioară lui însuşi, atunci el poate alege ceva (sau pe cineva) care poate să înlocuiască acest concept. Asta lasă libertatea de a alege chiar cafetiera sau un stejar ca şi Putere Superioară. Evident, nimeni nu poate să sugereze la modul serios că o cafetieră este Stăpânul Universului sau Salvatorul Lumii. Cu toate astea, pentru ca un alcoolic să facă această tranziţie importantă, este suficient pentru început.

CEL MAI PUŢIN SPIRITUAL MOD DE A TRĂI este de a evita

momentul prezent. Alternativele noastre sunt limitate la două: de a trăi în trecut sau de a trăi în viitor; uneori le alegem pe ambele în acelaşi timp.

Încercarea de a trăi în viitor este un fenomen des întâlnit. Probabil, provine din acele comportamente obişnuite din copilărie, când visezi la ce doreşti în viitor. Copiii nu au prea multă putere personală şi responsabilitate, astfel încât dorinţa de a creşte mare este echivalată de cele mai multe ori cu a fi luat în serios, cu a fi lăsat să ia propriile decizii, ş.a.m.d. La fel, cineva aşteaptă să termine şcoala, să înceapă să lucreze sau să se căsătorească.

Trăind în viitor, avem posibilitatea să trecem pe lângă momentul prezent fără să fim prea afectaţi de acesta. Facem faţă la tot felul de neplăceri doar de dragul unui viitor mai bun. Este chiar posibil ca oamenii să-şi bazeze întreaga viaţă pe un astfel de model. Din nefericire, destul de des, când ajungem la acel lucru pe care ni l-am dorit atât de mult, suntem dezamăgiţi, astfel încât suntem nevoiţi să ne dorim ca altceva să se întâmple în viitor.

Odată ce mecanismele de a trăi în viitor se instalează, este foarte greu să le schimbi, sau cel puţin să le schimbi dintr-o dată. Viaţa devine un proces de căutare a lucrurilor pe care le dorim – de fapt,

84

evitând cu orice cost prezentul. Acest lucru continuă chiar şi atunci când prezentul este plăcut. Totuşi, există riscul ca prezentul să însemne durere – sentimente de plictiseală, de inadecvare, şi atunci el este evitat.

La un moment dat, ajungem într-un stadiu al vieţii când ne dăm seama că vremurile bune şi oportunităţile, au trecut deja. În acel punct individul încetează să mai trăiască în viitor şi treptat, începe să trăiască în trecut. Din motive întemeiate, această perioadă e numită „vârsta mijlocie”.

Trăitul în trecut este la fel de dificil de schimbat. Dar şi acest lucru este un mod de evitare a prezentului. E de dorit ca la un moment dat să ne dorim şi să trăim în prezent. E normal ca asta să li se întâmple celor care sunt mai în vârstă şi care chiar au lucruri în trecut de care să îşi amintească.

Am întâlnit deseori imigranţi care au păstrat amintiri dragi din ţara lor de origine, chiar dacă nici nu se punea problema de a se reîntoarce să trăiască acolo. Uneori acest ataşament ia forma de „Dacă ai putea vedea cât de important eram eu în satul meu …”. Acest tip de trăire în trecut este de-a dreptul trist, din moment ce persoana care spune acest lucru simte că a fost „natural” sau „autentic” doar atunci sau acolo, dar nu aici şi acum.

Nostalgia este o altă formă de trăire în trecut, care poate uneori să le cauzeze probleme oamenilor. Uneori, întreaga omenire încearcă să privească în trecut şi să clasifice o anumită perioadă ca fiind un fel de epocă de aur. Chiar şi unele religii încurajează această perspectivă. Însă, indiferent de cât de atrăgător pare să fie trecutul, e imposibil să trăieşti în trecut doar pentru că îţi doreşti asta.

Deşi nu ar fi firesc, sistemul ar funcţiona, dacă am putea trăi şi altfel decât în prezent. Este foarte important să ne împăcăm cu acest lucru. Altfel, viaţa va fi trăită la “mâna a doua”; va fi o viaţă în care nimic nu e real, în care totul este imaginaţie sau amintiri şi care ne forţează să ne creăm propria realitate. Aceasta este tendinţa care trebuie evitată cu orice preţ. Pasul Unu înseamnă să fim realişti şi să începem să ne împăcăm cu realitatea lui Dumnezeu. În această realitate, două lucruri sunt întotdeauna adevărate:

85

1. Putem lua decizii doar în momentul prezent, şi 2. Pe Dumnezeu Îl putem întâlni doar în prezent.

PARCURSUL RECUPERĂRII ESTE MINUNAT în simplitatea lui

şi uluitor de complex în execuţie. Alcoolicul îşi analizează viaţa şi admite că este un dezastru. El începe să păşească pe un drum al credinţei care presupune (cel puţin) că există o putere exterioară controlului său care poate să-i redea ceea ce boala i-a furat; apoi, într-un gest disperat, îşi aruncă rămăşiţele vieţii sale către Dumnezeu, cerându-I să facă cu ele ce doreşte. Disperarea în sine devine rugăciune. Dezastrul din el este cel care aduce recuperarea.

În teologia medievală vestică, acelaşi tip de paradox a fost explorat, de data aceasta în legătură cu păcatul lui Adam. O felix culpa – oh, greşeală fericită: „Dacă mărul nu ar fi fost luat, Maria nu putea deveni Împărăteasa cerurilor”. Acest tip de paradox nu este neobişnuit în experienţa religioasă şi în mod sigur este esenţa experienţei alcoolicului. Nu este neobişnuit să-i auzi pe oameni zicând la întâlnirile AA că, într-o oarecare măsură, sunt bucuroşi pentru că sunt alcoolici; această recunoaştere îi ajută să găsească sensul unui univers care până atunci n-avea nici o noimă, dar le dă şi un anume sentiment de “fiinţă umană” care lipsea complet înainte [n. teol. 8].

86

Capitolul 6

Cei Doisprezece Paşi şi Viaţa Bisericii

CAPITOLELE RĂMASE DIN ACEASTĂ CARTE vor examina cei

Doisprezece Paşi, încercând să sublinieze în primul rând similarităţile dintre aceştia şi viaţa Bisericii Ortodoxe. Creştinii Ortodocşi sunt moştenitorii unei tradiţii spirituale foarte bogate. Nelimitată de timp sau de spaţiu, fiecare persoană este un succesor spiritual al fiecărui sfânt al tuturor vremurilor. Sfânta Scriptură, cărţile ce conţin textele liturgice, scrierile Părinţilor Bisericii – toate sunt moşteniri spirituale ce merită mai multă atenţie. Literatura este vastă şi înţelepciunea este foarte profundă, chiar dacă uneori pare intimidantă.

Cei Doisprezece Paşi ai AA descriu un plan de acţiune care conturează un proces de recuperare din adicţie – asta e sigur şi confirmat de dovezi. Însă, la modul general, cei Doisprezece Paşi descriu şi o cale de pocăinţă, de „metanoia” – pocăinţă predicată de Înaintemergător şi de Însuşi Hristos ca fiind pregătirea necesară pentru acceptarea Împărăţiei. Cu siguranţă, avem motive să considerăm cuvintele „metanoia” din Teologia Creştină şi „recuperare” din vocabularul Comunităţii Alcoolicilor Anonimi ca având semnificaţii asemănătoare, chiar dacă scopurile lor iniţiale sunt cu totul diferite şi distincte.

Să începem prin a vedea ce ne învaţă viaţa Bisericii despre natura pocăinţei şi în ce fel un proces continuu al pocăinţei ne poate aduce mai aproape de Dumnezeu.

Pe parcursul anului, Biserica a stabilit perioade de sărbătoare şi perioade de post. În practică, în perioadele de post7 ne simţim mai

7 În anul bisericesc ortodox există patru mari perioade de post: înainte de Sărbătoarea Sf. Ap. Petru şi Pavel, înainte de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, înainte de Crăciun şi Postul Mare de dinaintea Paştelui.

87

încurajaţi să urmăm calea pocăinţei, chiar dacă pocăinţa poate să aibă loc oricând. Dintre perioadele de post, Postul Paştelui este cel mai important. Acest post este precedat de o perioadă de pregătire care durează trei săptămâni, în timpul cărora ne sunt puse înainte câteva dintre cele mai puternice exemple ale pocăinţei din Sfintele Evanghelii, inclusiv cel al fiului risipitor şi al vameşului din Templu. Evangheliile din duminicile Postului Mare continuă aceste idei, oferind exemple puternice şi importante de pocăinţă pusă în practică. Cartea liturgică ce guvernează viaţa de rugăciune a Bisericii pe parcursul întregii perioade se numeşte Triodul Postului Mare8 şi este în sine o bogăţie de îndrumare spirituală, orientând şi concentrând gândurile noastre în ceea ce priveşte pocăinţa; cântările religioase ortodoxe oferă o multitudine de idei şi acţiuni, exemple şi îndemnuri, toate bazându-se pe exemple din Evanghelie şi din alte părţi ale Sfintei Scripturi.

Conform tradiţiei, ziua în care începem să folosim Triodul, Duminica Vameşului şi a Fariseului, cantorul găseşte cartea sub icoana lui Hristos, pe suportul icoanei din faţa altarului. Cartea este primită ca şi cum ar veni din partea lui Iisus Însuşi. Dimineaţa următoare, pe parcursul Utreniei, cantorul cântă acele cuvinte care ne vor însoţi în viaţa noastră spirituală în timpul celor zece săptămâni rămase până la sărbătorirea Paştelui: "Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă..."

Această pledoarie imprimă tonul celor zece săptămâni care vor urma: Îi cerem lui Dumnezeu să ne deschidă uşa, astfel încât să ne putem începe călătoria. Pocăinţa nu este o destinaţie; pocăinţa este o călătorie şi ca orice călătorie trebuie să înceapă de undeva. Această călătorie începe acum, în dreptul uşii, cu trei săptămâni înainte de începerea Postului Mare. Prin această rugăciune fiecare membru al Bisericii este invitat să se vadă stând la începutul Postului Mare, privind spre calea pocăinţei. Pentru cei care sunt destul de norocoşi să-şi aloce următoarele zece săptămâni analizei complete a rugăciunilor Bisericii, această cale este evidentă şi, deşi

8 Triodul Postului, tradus din originala greacă de către Maica Mary şi Arhimandritul Kallistos Ware, St Tikkon’s Seminary Press, South Canaan PA, 1994

88

provocatoare, este totuşi disponibilă tuturor şi bine bătătorită de către toţi sfinţii tuturor vremurilor. De-a lungul căii, rugăciunea, postul şi milostenia sunt punctate de imediata intervenţie a lui Dumnezeu în sfintele Taine, în special în Spovedanie, Mirungere şi în Sfânta Împărtăşanie, oferindu-i persoanei sprijinul necesar şi încurajarea de a continua.

Călătoria pocăinţei în Postul Mare începe cu conştientizarea schimbării care trebuie făcută şi se termină cu transformarea care le întrece pe toate: Învierea Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.

Pentru cei mai mulţi oameni adevărata experienţă a Postului Mare are loc într-o mănăstire. Într-o mănăstire nu trebuie să te gândeşti la ce să mănânci sau la ce să eviţi să mănânci, când să mergi la Biserică şi când să stai în camera ta, când să dormi şi când să stai treaz. Aceste lucruri sunt aranjate (prin reguli dinainte stabilite – nota editorului), eliberându-i pe călugări şi călugăriţe (şi pe vizitatorii care se întâmplă să stea la mănăstire) de nevoia de a se îngriji de detaliile vieţii de zi cu zi. Într-adevăr, unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii monastice e că oferă un mediu sigur în care fiecare persoană îşi face treaba pentru a păşi pe calea mântuirii. Cei care trăiesc într-o mănăstire sunt binecuvântaţi pentru că au timpul şi mijloacele de a urma, cu puţine sau chiar fără modificări, tradiţiile Bisericii în deplinătatea lor, după cum au fost ele descrise în Sfânta Scriptură, în Triodul Postului şi în textul clasic din Postul Mare (deseori citit în timpul meselor din Post), ”Scara Raiului” a Sfântului Ioan Scărarul sau Sinaitul.

Pentru cei care nici nu trăiesc într-o mănăstire şi nici nu merg la o Biserică parohială care să ofere o expresie deplină a Triodului Paştelui, sau chiar aceia care nu pot beneficia de luxul de a putea merge la Biserică în mod regulat, cei Doisprezece Paşi pot oferi o altă perspectivă, o altă alegere, de a se îndrepta spre calea pocăinţei. (Autorul vorbeşte despre o realitate a ortodocşilor din SUA, unde bisericile ortodoxe sunt puţine şi la foarte mari distanţe – nota editorului) În exprimarea lor succintă, Paşii oferă un mod direct de a urma calea, dar spre deosebire de Triodul Paştelui ei nu sunt limitaţi la o perioadă specifică sau la anumite circumstanţe.

89

Datorită felului în care sunt scrişi paşii, ei pot să reînvie şi să readucă credinţa pentru mulţi oameni, dar fără a le influenţa în mod direct credinţa. Ei se preocupă mai mult cu ceea ce stă la baza credinţei decât cu credinţa în sine. Acesta este motivul pentru care ei au o compatibilitate profundă cu viaţa creştin ortodoxă. Acelaşi lucru se aplică şi pentru cei cu alte credinţe. De la începuturi, folosirea celor Doisprezece Paşi transcede barierele normale ale societăţii şi mai ales barierele religioase. Alcoolicii protestanţi şi catolici i-au putut folosi şi au văzut de la început că pot face asta fără să-şi compromită tradiţiile religioase proprii sau pe ale celorlalţi.

Se mai spune că americanii au geniul pragmatismului; iar dacă este adevărat, atunci cei Doisprezece Paşi pot fi consideraţi ca o contribuţie americană la „calea pocăinţei”, disponibilă şi pentru cei care nu pot participa pe deplin la viaţa de rugăciune a Bisericii, cât şi pentru cei care doresc să-i folosească spre a-şi trezi şi aprofunda experienţa lor spirituală. Asemenea celor 30 de trepte din Scara Raiului, cei Doisprezece Paşi prezintă o viziune asupra pocăinţei, un ghid pentru transformare. Asemenea Scării, ei aduc în atenţie sarcini concrete care pot să-l aducă pe individ la o mai profundă şi de durată conştientizare a lui Dumnezeu. Spre deosebire de Scara Sfântului Ioan, cei Doisprezece Paşi nu se adresează ‚specialiştilor’ monahali şi, cu toate că au fost scrişi de un om de o abilitate neîndoielnică, puţini ar spune despre Bill W. că ar fi un gigant spiritual. Scara a fost scrisă de un călugăr, un sfânt, pentru călugări şi chiar dacă înţelepciunea cuvintelor sale se potriveşte foarte bine şi acelor oameni care trăiesc “în lume”, directivele sale sunt uneori dificil de aplicat pentru cei care nu stau într-o mănăstire.

Cei Doisprezece Paşi nu au nevoie de specialişti. Iniţial, Paşii au fost adoptaţi de oameni afectaţi de dependenţe, care de abia începeau să se împace cu multitudinea de complicaţii din viaţa lor. Pe parcursul completării lor, ei ajung la un element de certitudine: dacă l-ar invita pe Dumnezeu pentru a-i ajuta în alcoolismul lor, El o va face. Cei Doisprezece Paşi nu necesită cunoştinţe specializate şi nu cer nimic în afară de bunăvoinţa persoanei care intenţionează să îi folosească. Ei pot fi modificaţi pentru a face faţă oricăror crize sau lipsei acestora şi pot fi aplicaţi într-o multitudine de circumstanţe. În

90

mod sigur, ei erau destinaţi unor situaţii specifice, dar sunt aplicabili în cele mai multe situaţii din lumea modernă. Aceşti paşi pot fi folosiţi de oricine şi oricine îi poate folosi.

Cei Doisprezece Paşi nu afirmă şi nu sugerează nimic decât ceea ce există deja în viaţa Bisericii, iar persoana care îi foloseşte nu devine mai puţin ortodoxă sau catolică sau orice ar fi ea. Paşii scot în evidenţă o anumită cale spre pocăinţă – oferind o listă cu sarcini consecutive care trebuie luate în considerare şi puse în practică sau ignorate, aşa cum găseşte se cuviinţă fiecare individ.

MAI DEPARTE, ESTE NECESAR SĂ DESCOPERE ce

înseamnă cu adevărat „calea pocăinţei”. În engleză, cuvântul ‚pocăinţă’ are o poveste destul de tristă [n.tr. – în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 1984: „pocăinţă” – căinţă pentru păcatele săvârşite; regret pentru o faptă rea]. Cu toate că este des folosit pentru a traduce cuvântul grecesc de ‚metanoia’, poartă anumite conotaţii negative pe care cuvântul grecesc nu le poartă, incluzând imagini mentale ale oamenilor care se bălăcesc în vinovăţie şi auto-flagelare (care pare să fi fost agreată de anumiţi scriitori vestici). Cuvântul grecesc, pe de altă parte, este unul pozitiv şi denotă o schimbare progresivă şi pozitivă din partea persoanei în cauză. Presupune schimbarea mentalităţii sau a concepţiilor şi este orientată spre “înainte”. În acest sens, pocăinţa poate (dar nu este obligatoriu) să conţină o dimensiune de tristeţe faţă de păcatele din trecut, dar atunci când se întâmplă aşa se întâmplă în contextul schimbării concepţiei acelei persoane spre a nu mai face aceleaşi greşeli şi în viitor. A ne îndrepta paşii într-o direcţie diferită, a vedea lumea cu ochi diferiţi, a o lua de la capăt … acestea sunt trăsăturile importante ale pocăinţei.

Subiectul pocăinţei are o însemnătate capitală în înţelegerea completă a vieţii unui creştin ortodox. Pentru a comprima o mare parte din Teologie în câteva cuvinte, inima experimentării creştin ortodoxe a lui Dumnezeu constă în transformarea condiţiei umane care începe cu pocăinţa şi se sfârşeşte cu Îndumnezeirea.

91

Îndumnezeirea, transformarea individului în unirea cea mai strâns posibilă cu Dumnezeu este stadiul ultim al călătoriei spirituale. Îndumnezeirea nu e explicată şi într-o anumită măsură nici nu poate fi explicată ,nici chiar de tradiţia ortodoxă; ea tinde să fie rezervată doar acelora ce sunt cu adevărat sanctificaţi, la un nivel mistic al dezvoltării spirituale la care puţini ajung. Subiectul Îndumnezeirii nu face însă scopul acestei cărţi. Pocăinţa, pe de o parte, este stadiul iniţial al călătoriei; din dezvoltarea unui mod de pocăinţă avem cel mai mult de învăţat, iar Biserica are cele mai multe de spus. Pocăinţa este o temă constantă în slujbele Bisericii, în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile şi discuţiile autorilor patristici. Este primul cuvânt al mesajului Înaintemergătorului şi ultimul act pământesc al tâlharului răstignit pe cruce alături de Mântuitorul. Pocăinţa este rezumatul rugăciunii şi Tainelor, actul în care toate fiinţele umane sunt la început de drum şi toate sunt egale.

Din moment ce tot ceea ce suntem şi tot ceea ce avem sunt daruri ale Lui Dumnezeu, pocăinţa este una dintre puţinele ofrande adevărate pe care o persoană o poate face. Fiecare persoană este liberă să facă o ofrandă de pocăinţă lui Dumnezeu şi, în schimb, El acceptă să participe la transformarea individului.

Poate nu e cazul să menţionăm că în pocăinţă scopul este de a te schimba pe tine, nu de a schimba restul lumii sau de a schimba gândirea lui Dumnezeu. În cei Doisprezece Paşi există o conştientizare implicită că în orice situaţie dată în care este nevoie de schimbare, individul încearcă să rezolve problema schimbându-se pe sine, nu restul lumii. Este imposibil să te pocăieşti în numele unei alte persoane. Evident, acest lucru face ca procesul să fie foarte diferit de aşteptările persoanelor sau grupurile de persoane (incluzând chiar naţiuni întregi) care au tendinţa de a crede că rezolvarea problemelor se face schimbând mai întâi restul lumii. Această deosebire poate sublinia cea mai importantă caracteristică a stilului de viaţă prin cei Doisprezece Paşi.

Dumnezeu este la cârmă şi nu individul. Individul, şi nu Dumnezeu, are nevoie de schimbare.

92

TEOLOGIA ORTODOXĂ A ACCENTUAT ÎNTOTDEAUNA că există o importantă legătură între suflet şi trupul omenesc. Biserica crede în „învierea morţilor” şi nu doar în nemurirea sufletului, (fără trup – nota editorului). Respingând supoziţia fundamentală a lui Platon, cum că adevărata realitate poate să fie doar de ordin spiritual, iar tipul de realitate pe care o simţim este “la mâna a doua” şi imperfectă, Biserica a susţinut întotdeauna că Dumnezeu este creatorul cerului şi al pământului şi al tuturor celor văzute şi nevăzute. Teologia creştină este fermă când susţine că nu o zeitate secundară (un „demiurg” aşa cum susţin neo-platonicienii), ci Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi este agentul creaţiei. Fără doar şi poate, există o temă persistentă şi recurentă, în special în teologia ascetică, prin care se spune că sufletul este creat de Dumnezeu şi că trupul este pe plan secund şi, într-un anumit sens, străin de viaţa spirituală. Uneori când această tendinţă este în creştere, se ajunge la un dualism în care forţele binelui şi răului sunt încătuşate într-un etern conflict în care umanitatea e captivă între acestea două. Alteori, ea apare sub forma puritanismului în care există tendinţa de a-l separa pe Dumnezeu de tot ceea ce înseamnă existenţa umană, cu excepţia formelor ei cele mai rafinate. Evident că o astfel de doctrină tinde să pună sub semnul întrebării lumea reală şi tot ceea ce cuprinde ea. Devine foarte uşor să credem că anumite elemente ale existenţei umane sunt lipsite de influenţa lui Dumnezeu, ca şi cum El ar fi creat anumite părţi ale fiinţei umane, dar nu totul.

Subiectul alcoolismului şi al tratamentului acestuia prin metode spirituale pune sub reflectare acest mod de abordare. Ceea ce programul Alcoolicilor Anonimi spune destul de clar este că Dumnezeu nu este doar capabil, dar are şi bunăvoinţa de a sonda adâncimile experienţei umane şi de a-i salva pe oameni de ravagiile bolii. Astfel, gândirea AA se încadrează clar în cadrul teologiei tradiţionale, în sensul că proclamă faptul că sănătatea fizică şi spirituală sunt foarte strâns legate şi că Dumnezeu participă în viaţa fiinţelor umane la nivele la care prezenţa Lui nu poate fi anticipată.

93

CEI DOISPREZECE PAŞI nu ar trebui să înlocuiască nimic din viaţa normală a unui creştin ortodox. Pasul Cinci, de exemplu, nu este acelaşi lucru cu spovedania; Pasul Trei nu este acelaşi cu Botezul. Pentru creştinul ortodox valoarea Paşilor stă în faptul că ei abordează subiecte şi teme care sunt complementare cu viaţa Bisericii, fără a o înlocui. Paşii nu sunt obligatorii în adevăratul sens al cuvântului şi nimeni nu este forţat să îi facă. Chiar dacă cineva ar fi obligat să îi facă, rezultatul ar fi altul decât cel dorit.

La un anumit nivel, o persoană „face” Paşii doar citindu-i. La un nivel mult mai profund, ei pot oferi activităţi şi progres spiritual pentru o viaţă întreagă. Fiecare individ este liber să decidă la ce nivel el sau ea doreşte să îi folosească. Unii oameni vor trece o dată peste ei; alţii îi vor face din nou şi din nou. Alţii vor descoperi că devenind atent la anumite aspecte ale vieţii lor pe care doresc să le schimbe, este bine să facă paşii încă o dată, concentrându-se exact pe acel aspect din viaţa lor trecută. Alţii vor încerca să combine toată viaţa lor într-o singură încercare.

DACĂ CINEVA FOLOSEŞTE PAŞII pentru o revigorare spirituală

(în opoziţie cu cei care îi folosesc pentru a rămâne în viaţă), sunt câteva lucruri pe care el sau ea ar trebui să le ia în considerare.

Paşii în sine nu menţionează „năşitul”, dar acesta este un factor pe care creştinii ortodocşi ar trebui să îl ia în considerare dacă doresc să lucreze Paşii. La persoana “naşului” se face referire în Pasul Cinci în care individul este instruit să-şi împărtăşească inventarul său moral cu Dumnezeu şi cu o altă fiinţă umană, în cadrul procesului de recunoaştere a naturii exacte a greşelilor faţă de sine însuţi. În practică, membrii comunităţilor de Doisprezece Paşi sunt deseori încurajaţi să se îndrepte în acest punct către un cleric. De fapt, persoana care ascultă Pasul Cinci nu trebuie să fie neapărat cineva foarte bine pregătit şi nu e important ca această persoană să

94

răspundă într-un anumit fel, decât, poate, în afară de a oferi câteva încurajări persoanei care face Pasul.

Cei mai mulţi ortodocşi au în orice moment posibilitatea de a-l ruga pe preot să le fie naş, deşi această nevoie nu e obligatorie. Nu există nimic de natură sacramentală pe parcursul Paşilor, dar nu există nici un motiv ca Pasul Cinci să devină spovedanie în sens sacramental sau ca spovedania să fie făcută în acelaşi timp cu Pasul Cinci.

Pe de altă parte, o persoană va prefera să-şi aleagă ca naş pe cineva care are cunoştinţe despre Paşi, în loc să-şi aleagă un preot care nu ştie nimic despre ei. Uneori, preoţii sunt chiar suspicioşi faţă de cei Doisprezece Paşi, mai ales dacă nu ştiu prea multe despre recuperarea din dependenţe.

Asemeni multor relaţii spirituale pentru laicii din Biserica Ortodoxă, naşul pentru cei Doisprezece Paşi şi cel care este năşit sunt liberi. Relaţia poate să fie terminată de oricare dintre persoane în orice moment, deşi se aşteaptă de la naş să aibă o oarecare responsabilitate spirituală, aşa cum părinţii spirituali o au faţă de Biserică. Pentru copilul spiritual, există însă o libertate aproape fără limite, de vreme ce el sau ea poate să încheie relaţia în orice moment.

Pentru călugări şi călugăriţe situaţia este puţin diferită. De la decizia de a intra într-o mănăstire, novicele primeşte un tată sau o mamă duhovnicesc, iar sarcina acestui părinte este de a-i ajuta pe noii candidaţi în orice fel pentru a cunoaşte tradiţiile şi valorile vieţii monahale. Acea persoană nu trebuie să fie neapărat un preot, chiar într-o mănăstire de călugări, dar trebuie să fie cineva care este pe deplin consacrat vieţii monahale şi bine-instruit în a-l ghida pe novice în deplinătatea experienţei monahale.

În afara mănăstirii, rolul preotului paroh este destul de diferit de cel al părintelui spiritual monastic. Preotul este hirotonit şi autoritatea lui ca părinte nu se bazează pe un angajament voluntar – enoriaşii trebuie să îl accepte ca şi preot paroh, chiar dacă ei nu sunt obligaţi să îl aleagă ca părinte spiritual. De fapt, părinţii spirituali sunt puţini la număr, în special în afara ţărilor Ortodoxe, iar statutul părinţilor spirituali este aproape în totalitate de natură harismatică. O persoană

95

(preot sau laic) poate să fie un părinte spiritual dacă este considerat astfel de către copiii spirituali. De fapt, titlul de părinte spiritual este rareori atribuit de către un preot sau episcop lui însuşi, iar cei mai buni dintre ei pot să nege categoric că sunt capabili de a îndeplini acel rol.

Pot să apară probleme dacă un preot (în special un preot tânăr) încearcă să fie, de facto, un părinte spiritual în cadrul propriei parohii sau chiar în afara ei, oferind tuturor sfaturi despre toate. Într-o mănăstire, alteori chiar în afara ei, un părinte spiritual primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu de a-şi cunoaşte copiii spirituali la un nivel la care nici măcar preotul paroh sau episcopul nu îi cunosc. Pastoraţia în parohie este puţin diferită; a ne dori să fie altfel – dorindu-ne, în special, ca parohiile să devină semi-mănăstiri – este de-a dreptul inutil în situaţii în care oamenii nu sunt capabili să-şi exercite capacitatea de a alege dintre mai multe alternative.

Părinţii spirituali aud nu numai păcatele copiilor lor spirituali, dar şi gândurile lor. Acesta este un lucru foarte important în creşterea lor spirituală. Când cineva ajunge să facă ceva păcătos, acea faptă este imediat asociată cu gândirea acelei persoane. Procesul corespondent în AA se numeşte “gândire defectă” [n.tr.: în engleză, “stinking thinking”].

Există o mare similaritate între părintele spiritual şi naşul AA. În AA, naşul este cineva care de obicei are o abstinenţă solidă şi vibrantă, care ştie şi înţelege nu numai felul în care funcţionează programul, dar şi cum să facă faţă problemelor care apar pe parcurs. Naşul este cineva care ştie problemele “din proprie experienţă” şi îi poate ajuta pe ceilalţi să urmeze calea pe care el a urmat-o deja. Un naş va da sfaturi doar dacă i se vor cere în mod explicit şi chiar şi atunci ele vor fi date sub forma unor alegeri. El sau ea nu va încerca niciodată să îşi asume responsabilitatea pentru persoana pe care o năşeşte, din moment ce un element important al relaţiei este ca persoana năşită să-şi asume şi să-şi administreze responsabilitatea pentru propria viaţă.

Într-un final, în ceea ce priveşte naşii şi îndrumătorii spirituali, cei Doisprezece Paşi pot să ofere un program spiritual temporar pentru oricine este în căutarea unui îndrumător spiritual, din moment ce

96

formularea Paşilor permite ca ei să fie folosiţi pentru propriul beneficiu. Ar trebui, totuşi, să ţinem minte că pentru alcoolicul în recuperare contextul Paşilor este întotdeauna unul social şi că participarea la întâlnirile de grup este mai mult sau mai puţin obligatorie. Chiar alcoolicii în recuperare aflaţi în zone extrem de izolate ale lumii vor face tot posibilul să ţină legătura unii cu alţii. Cu ajutorul internetului şi al telefoanelor celulare este posibil pentru oricine să fie în legătură cu aproape oricine din lume, dacă există dorinţa şi înţelegerea scopului. În condiţiile moderne există întotdeauna posibilitatea de a avea o întâlnire pe internet, iar site-uri cu întâlniri pot fi găsite cu uşurinţă. Indivizii care folosesc paşii pot să beneficieze considerabil de pe urma legăturii cu alţi oameni care lucrează şi ei Paşii.

CEA MAI MARE DIFICULTATE în a face cei Doisprezece Paşi

este că ei nu sunt uşori. Calea necesită sârguinţă, onestitate şi eliberarea de anumite sisteme defensive menţinute de obicei pentru a ne simţi în siguranţă. Pentru mulţi oameni e dificil să recunoască, chiar teoretic, că ar putea greşi. Însă asta face parte totuşi din repertoriul spiritual al oricărui creştin ortodox care folosesc Taina Spovedaniei. A merge la cei cărora le-ai făcut necazuri şi a-ţi cere scuze este, de asemenea, o practică a creştinilor ortodocşi care caută iertarea celor din jur înainte de a se apropia de Potir pentru Sfânta Împărtăşanie.

DACĂ TE-AI DECIS SĂ FOLOSEŞTI CEI DOISPREZECE PAŞI,

ţi se sugerează să îi faci în ordine şi să îl aduci pe fiecare dintre ei la o oarecare finalitate înainte de a trece la următorul.

Citeşte fiecare Pas, priveşte formularea lui originală de câteva ori, întreabându-te ce anume îţi sugerează el. Ţi se pare uşor sau dificil? Este ceva ce ţi-ai dori să faci sau ceva ce ai face doar din

97

sentimentul datoriei sau doar pentru că te-ar ajuta să apreciezi viaţa mai mult? Crezi că te-ar ajuta să-ţi înţelegi mai mult credinţa?

Dacă ai sentimente vagi de disconfort la citirea unuia dintre Paşi, e posibil ca tocmai acel Pas să fie important pentru creşterea ta spirituală.

Ţine minte, nu încerca să faci Paşii perfect, ci fă-i atât cât poţi tu de bine. Pe măsură ce faci fiecare pas, vei înţelege mai bine ceea ce trebuie să faci pentru a-l duce la îndeplinire – cel puţin pentru momentul actual. Într-un anumit sens, Paşii de acţiune (care par greu de făcut) sunt mai uşor de îndeplinit decât aceia care par mai teoretici. În orice caz, este bine să iei fiecare Pas aşa cum este el şi să îl faci cât poţi de bine.

PARTEA A II-A

CEI DOISPREZECE PAŞI

„Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. [Şi a zis tatăl:] acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Luca 15, 17-20, 24)

101

Capitolul 7

Din adâncuri Pasul 1. Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului, că nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.

„Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” (Romani 7,18-19).

„Dar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului.”

(Psalmul 21, 6).

„Eloi, Eloi, lama sabahtani?”, care se tălmăceşte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34).

Semnificaţia pentru o persoană dependentă: “Mai întâi de toate, a trebuit sǎ încetǎm a juca rolul lui Dumnezeu”

(Alcoolicii Anonimi)

Fiecare Pas te invitǎ la o sarcinǎ specificǎ – clară, şi uneori foarte dificilǎ. Totuşi, formularea Paşilor este blândǎ, într-un limbaj mai degrabǎ subînţeles. Cuvintele nu trebuie sǎ-i sperie pe cei care trebuie sǎ urmeze aceastǎ cale. Departe de a fi cele “Douăsprezece Porunci”, Paşii descriu doar un set de acţiuni urmate de primii o sutǎ de anonimi care au început recuperarea din alcoolism. Invitaţia de a-i urma este implicitǎ, dar nu formulată clar. Aceştia sunt Paşii sugeraţi pentru recuperare şi ei îl invitǎ pe individ sǎ le urmeze calea.

Cuvintele Pasului Unu ne arată un mod foarte aparte de a începe. Ideea de a aborda orice sarcinǎ prin a admite un soi de

102

slǎbiciune – sau chiar înfrângere – nu pare deloc promiţǎtoare. Cursul normal al celor mai multe acţiuni ar fi acela de a-ţi aduna toate forţele. Astfel, chiar de la începutul celor mai multe încercări umane, atitudinea e una opusă – de a-ţi impune voinţa şi punctul de vedere asupra cuiva sau a ceva.

Structura Paşilor este cu totul diferită. Se începe cu noţiunea de neputinţǎ. Nu este însă neputinţa învinsului. Nu existǎ înfrângere aici. Drumul cǎtre succes începe în acest caz cu ideea cǎ nu putem face nimic.

Cuvântul “de necontrolat” e unul foarte puternic. Reprezintǎ încercǎrile eşuate de a fi în vârf. A „stǎpâni” înseamnǎ a controla, iar imaginea persoanei care îşi controleazǎ propriul destin este exact opusǎ ideii la care ne referim noi aici. Dumnezeu deţine controlul universului, şi pe bunǎ dreptate. Cu toate astea, El a ales să-i permită voinţei umane să-I limiteze controlul. Chiar şi cea mai micǎ fiinţǎ umanǎ poate zǎdǎrnici controlul lui Dumnezeu, fără să facă nimic, doar gândindu-se la asta. Aşa cum vom vedea, cea mai mare ofrandǎ pe care i-o putem aduce lui Dumnezeu este de a-I preda aceastǎ putere, lǎsându-L astfel pe Dumnezeu sǎ fie din nou Dumnezeu. Dar aici am sǎrit puţin la paşii care vor urma.

Acesta este un element important în schimbarea modului de a trăi al fiecărei persoane. Aşa cum ne arată toate exemplele din diferitele domenii ale vieţii, aproape fiecare idee, fiecare proiect, fiecare problemǎ poate fi privitǎ într-o varietate de moduri. Cu toate astea, practica noastrǎ obişnuitǎ este de a aborda o anume problemǎ în acelaşi fel, din nou şi din nou, chiar şi atunci când ştim cǎ nu funcţioneazǎ prea bine.

Oportunitatea oferită de Pasul Unu este de a lǎsa deoparte modurile cunoscute, încercate şi (de obicei) eşuate de a vedea lucrurile şi de a adopta o atitudine binevoitoare de a încerca ceva complet diferit.

Dacǎ Primul Pas ar fi singurul, ar fi un dezastru. Dar atunci când Primul Pas este urmat de ceilalţi, înseamnă cǎ acea persoanǎ are bunǎvoinţa de a rupe ciclul comportamentului anterior – de a începe un nou drum fără să aibă nici un fel de gânduri şi idei preconcepute în legǎturǎ cu rezultatul. Acest lucru este ca şi cum ai spune cǎ acea

103

persoanǎ are bunǎvoinţa de a permite evenimentelor să-şi urmeze cursul în moduri pe care el /ea le vede ca neaşteptate sau chiar nedorite.

• A lucra Pasul Unu înseamnǎ cǎ am încercat alte moduri care nu au dat rezultate şi că în cele din urmă suntem pregǎtiţi sǎ admitem acest lucru.

• A lucra Pasul Unu înseamnǎ cǎ suntem la capătul funiei şi cǎ nu putem să ne rezolvǎm problemele prin propriile noastre puteri.

• A lucra Pasul Unu presupune doar conştientizarea faptului cǎ ceva nu e în regulǎ cu lumea aşa cum o cunoaştem noi. Acesta este singurul lucru cerut, deşi nu e singurul care poate fi realizat.

• A lucra Pasul Unu înseamnă sǎ acceptăm realitatea aşa cum este, nu aşa cum ne-ar plăcea nouǎ sǎ fie. Multe pot fi spuse despre felul în care ne creăm noi propria realitate – dar ce e important pentru noi aici este cǎ acea parte pe care o identificǎm ca ‚voinţă’ – prăpastia fără fund a dorinţelor noastre – nu este cea pe care ne bizuim pentru a îndrepta lucrurile.

Scopul Pasului Unu este ca individul sǎ se pregătească pentru a

ajunge la recunoaşterea faptului cǎ lumea pe care o înţelege el poate să nu fie decât o imagine falsǎ, bazatǎ pe negare sau pe altǎ formǎ de amăgire.

Paşii evită sǎ încurajeze vreo formǎ de vinovăţie – un alt mod prin care individul denaturează realitatea momentului prezent. Vinovăţia este subiectul care va fi examinat în variate forme de-a lungul celor Doisprezece Paşi. Oricum, Pasul Unu nu e momentul pentru „am făcut nişte greşeli teribile, iar acum plătesc pentru asta”. Dimpotrivă, a fi neputincios şi a nu mai fi stăpân pe viaţa ta este, dincolo de orice judecată, iar aceastǎ lipsǎ a judecăţii (mai ales, a condamnării) reprezintă tonul tuturor Paşilor.

Este important sǎ vedem cât de puţin ni se cere la început. Pasul Unu are loc ca o reacţie atunci când atingem fundul

sacului, când experimentǎm acel eveniment care ne forţează sǎ

104

aruncǎm armele şi sǎ renunţǎm la luptǎ. Ironic, renunţând la luptǎ, suntem pregătiţi sǎ începem calea spre recuperare.

În acest moment este prematur sǎ înlocuim aceastǎ perspectivǎ falsǎ asupra lumii cu alta. Cam pe când trebuie să se răspundă la aceastǎ întrebare, persoana va avea o perspectivǎ complet diferitǎ (iar într-un anumit sens, mai iluminatǎ) a ceea ce înseamnă, de fapt, să ai o perspectivă asupra lumii.

Mulţi oameni îşi apǎrǎ propria perspectivǎ pentru cǎ le conferă un sentiment de importanţă, influenţǎ sau demnitate. Acestea sunt lucrurile pe care le râvnim adesea cu toţii. Se întâmplă rareori – sau niciodată – ca o persoană să fie dispusă sǎ renunţe la aceste surse de siguranţǎ, pentru cǎ dacǎ facem asta trebuie sǎ înfruntǎm lumea lipsiţi de apărare.

Primul Pas presupune faptul cǎ acea persoanǎ este cel puţin pregǎtitǎ sǎ se gândească la faptul că renunţarea la influenţa personală – de cele mai multe ori bazatǎ pe erori sau amăgire – este posibilă. În acest fel, putem spune cǎ este un pas eliberator, chiar dacǎ pare şi foarte periculos. Presupune conştientizarea faptului cǎ întreaga structurǎ internǎ a personalităţii umane trebuie înlăturată şi reconstruită de la zero. Orice comportament care ne izolează de realitate va trebui lăsat deoparte.

Există o doză de adevăr în faptul că ne creăm realitatea, zi de zi. Există, de asemenea, şi o realitate definită în exteriorul experienţei noastre, realitate cu care trebuie să ne acomodăm într-un fel sau altul. Undeva, între cele două perspective, oarecum contradictorii există un nivel al vieţii şi înţelegerii care ne permite să fim liberi faţă de amăgirile create de noi şi liberi faţă de iluziile care ne izolează de restul lumii.

Pasul Unu are grijă să începem cu începutul, făcând faţă realităţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Este valabil în toate situaţiile, chiar şi atunci când nu ne place ceea ce vedem şi chiar dacă este pentru prima dată când facem acest lucru. Este momentul să lăsăm toate armele jos – cel puţin, în faţa lui Dumnezeu.

Alcoolicii şi alţi dependenţi nu se pricep prea bine să privească realitatea drept “în ochi”. Până la un anumit punct, acelaşi lucru poate fi valabil pentru întreaga specie umană. Compromitem, răsturnăm,

105

colorăm şi împodobim realitatea cu tot felul de improvizaţii cu scopul de a ne face viaţa mai confortabilă. Uneori, ne îngăduim distorsiuni incredibile.

Tot ceea ce se cere în Pasul Unu – şi nici nu ni se pare atât de dificil decât după ce te gândeşti mai târziu la asta – e o oarecare conştientizare că cel care face Pasul Unu este pregătit să privească viaţa aşa cum este ea, nu aşa cum ar vrea el sau ea să fie. Opusul bunăvoinţei este “negarea” şi ea se referă la orice încercare de a întoarce şi de a răsuci realitatea vieţii sale pentru a face momentul prezent cât mai confortabil.

Motivul pentru care negarea este cel mai adesea dăunătoare este pentru că ne încurajează să jucăm rolul lui Dumnezeu în viaţa noastră. Aşa cum vom vedea, acesta este chiar miezul înţelegerii adicţiei şi a comportamentelor adictive, chiar dacă aici, în Pasul Unu, acest lucru nu este foarte evident. E important să fim conştienţi că, dacă ne creăm propria realitate, suntem în pericolul de a pierde cele mai bune lucruri care ni se pot întâmpla pentru că, indiscutabil, realitatea lui Dumnezeu este cu mult deasupra celei proprii.

Pe parcursul Paşilor, sentimentul: “Sunt Dumnezeu în viaţa mea” este treptat înlocuit cu “Dumnezeu este Dumnezeu în viaţa mea”. Pentru a ajunge la transformare, trebuie să începem prin recunoaşterea faptului că noi nu ne putem conduce propria viaţă: suntem neputincioşi în faţa vieţii, indiferent de cât de mult protestăm în faţa acestei idei. Folosind drogurile, adoptând comportamente ale căror prim scop este de a schimba modul în care ne simţim (şi, deseori, de a înceta să simţim în totalitate), începem să ne creăm propria lume. Asta ne pune pe locul “pilotului” şi îi “dă liber” lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie acest lucru pentru că El ne dă libertatea să facem asta. Oferindu-ne libertatea, El îşi asumă un risc.

Gândind “la rece”, să pretindem că “Vreau să fiu Dumnezeu” pare destul de absurd, dar chiar asta se întâmplă atunci când ne asumăm sarcina lui Dumnezeu de a crea realitatea şi de a o înlocui cu propria realitate.

106

ÎNCETIŞOR, PE PARCURSUL PAŞILOR, negarea va fi înlocuită

cu acceptarea. Din fericire, în acest stadiu timpuriu, este destul de simplu să accepţi că există mai multe forme de negare în viaţa cuiva şi că lucrurile nu sunt ceea ce par; mai târziu, va fi destul de important să faci ceva în legătură cu asta. Credinţele de orice fel – despre propria persoană, despre propriile abilităţi şi despre slăbiciuni – toate acestea trebuie examinate cu grijă, mai repede sau mai târziu. Pentru moment, e necesar doar să ştim că vom avea destul de mult de lucru.

SENTIMENTELE SUNT IMPORTANŢI FACTORI MOTIVATORI,

dar nu pot să ne spună ce să facem. Dacă ne domină acţiunile, avem tendinţa de a intra în mari probleme. Frica, mânia, disperarea, gelozia şi mândria sunt toate emoţii care joacă un rol distructiv în viaţa noastră, dar fără ele s-ar putea ca niciodată să nu fim motivaţi să facem vreo schimbare necesară în viaţa noastră. Soluţia nu e să încercăm să ne reprimăm emoţiile (chiar şi pe cele negative). Pe parcursul celor Doisprezece Paşi, ne va fi limpede că putem integra emoţiile în calea noastră spirituală.

Scopul Pasului Unu este de a-l ajuta pe alcoolic să treacă peste dificila sarcină de a începe ceva. Starea naturală a celor mai mulţi alcoolici este starea de beţie, întins pe podea, uitând de toate. Această stare este întreruptă (sau poate marcată) de perioade de angoasă şi tulburare, într-o lume care îl face pe alcoolic să simtă că nu are nimic de oferit, dar şi că este total neimportant. El contracarează neputinţa cu ego-ul său care se extinde până la punctul în care el, şi numai el, este cea mai mare putere din univers.

Pasul Unu pentru un creştin ortodox

Toată lumea, sau aproape toată lumea, are sentimentul că viaţa nu este aşa cum ar trebui să fie. Cei mai mulţi oameni experimentează sentimentul acesta ca o stare generală de

107

insatisfacţie faţă de propria viaţă sau faţă de societate în general. Ceva trebuie îmbunătăţit. Viaţa nu este cinstită. Specia umană (sau doar anumite persoane) trebuie să se schimbe şi atunci totul va fi în regulă. O altă faţă a acestui sentiment e că ceva trebuie să se întâmple înainte ca viaţa adevărată să înceapă. Foarte des, acest sentiment este justificat cu “Trebuie să devin faimos ( sau chipeş, sau slab, sau calificat, ….) şi atunci viaţa mea va fi reală” sau “atunci va începe viaţa mea”.

O eroare spirituală comună este a crede că o persoană poate deveni mai bună oriunde, dar nu aici, şi oricând, dar nu acum. Rugăciunea atribuită Fericitului Augustin, “Doamne, fă-mă bun, dar nu încă”, este ceva ce aproape oricine, din orice clasă a societăţii, a luat în considerare la un moment dat în viaţa lui – poate chiar zilnic.

Cel mai important erou spiritual al Pasului Unu (dar şi al Paşilor de la Doi până la Cinci) este Fiul Risipitor. El apare într-o poveste spusă de Domnul Nostru ucenicilor Săi şi citită ca una dintre Evanghelii la pregătirea pentru începutul Postului Mare. Deşi familiară, ea merită să fie citită şi recitită odată ce devine familiară. Primindu-şi moştenirea de la tatăl său (în timp ce tatăl trăia încă), fiul rătăcitor a plecat şi a cheltuit-o pe toată. La final, a rămas fără nici un ban, muritor de foame şi a fost forţat să se angajeze slugă la porci – munca cea mai degradantă pentru un evreu.

În timp ce stătea acolo, privind cum mâncau porcii, fiul rătăcitor şi-a dat seama că şi-ar fi dorit să mănânce chiar şi mâncarea porcilor. Acesta este momentul în care “s-a văzut pe sine” – şi-a dat seama de realitatea situaţiei sale. În acel moment, el a făcut Pasul Unu.

Zaheu vameşul ne arată un alt exemplu, într-o altă Evanghelie citită înainte de perioada Postului. Zaheu a dorit să-l vadă pe Iisus, dar i-a fost foarte dificil din moment ce era un om scund. Deşi era oarecum ridicol pentru un om de vârsta şi statutul său, s-a decis să se urce într-un pom pentru a-l vedea pe Iisus. Nu a rămas în spatele mulţimii, prefăcându-se că poate să vadă peste capetele tuturor. S-a căţărat în copac. În acel moment el a făcut Pasul Unu.

Pasul Unu e bogat în exemple din Evangheliile citite în perioada Postului. Ultimul exemplu este probabil cel mai bun dintre toate: cel al omului paralizat. Este bărbatul care a fost adus la Iisus de către alţi

108

patru oameni. Erau atât de hotărâţi să aibă succes în misiunea lor, încât au reuşit să-l urce pe om cu tot cu targă pe acoperişul casei în care era Iisus; au făcut o gaură în acoperiş, suficient de mare ca să poată intra omul bolnav. Nu se ştie exact cum a reacţionat proprietarul casei la această faptă.

Însă omul paralizat este cel care ne interesează acum. El se lasă dus. E posibil ca el să nu fi fost capabil de vreo alegere în această chestiune. Dar, pentru că s-a lăsat dus, el a făcut Pasul Unu.

În toate trei cazurile, Evangheliile arată cum acţiunile acestor trei oameni i-au adus faţă în faţă cu Dumnezeu – tatăl fiului rătăcitor din prima poveste şi Iisus în a doua şi a treia poveste. Tiparul este simplu: individul recunoaşte (Pasul Unu), face o mişcare în direcţia lui Dumnezeu (Pasul Doi) şi în această întâlnire cu Dumnezeu el este schimbat irevocabil (Pasul Trei).

LOCUITORII DIN CÂTEVA ORAŞE din Galileea L-au respins pe

Iisus şi L-au îndepărtat. Evanghelia ne spune că ei L-au izgonit nu pentru că nu ştiau cine este El, ci pentru că Îl cunoşteau prea bine. Ei credeau că ştiu ce fac. Ei erau în negare că Iisus merită să fie cunoscut şi că El este Fiul lui Dumnezeu. Credeau că ei sunt cei mai buni, dar experienţele de mai târziu ale creştinilor indică faptul că nu erau. Pentru ase schimba ei trebuiau să se debaraseze de tot ce credeau că este adevărat, de tot ce era “corect”, de toate noţiunile lor despre înţelepciune şi bunătate pentru a vedea lumea cu ochi limpezi, şi pentru a-L vedea pe Iisus în ea. Acest lucru ar fi fost foarte dificil de făcut, mai mult sau mai puţin imposibil, dacă nu ar fi fost început cu sentimentul de neputinţă. Ei nu au făcut aşa. Ei au făcut ceea ce fac în mod normal oamenii, adică au început cu propriul simţ al dreptăţii. Ca şi specie, ne dorim mult mai mult să avem dreptate decât să fim buni. Cu toate astea, Evangheliile nu ne cer să avem dreptate, ci să fim buni.

109

CU ANI ÎN URMĂ, AM FOST TRIMIS SĂ TRĂIESC pe o insulă în

Marea Egee. Când am ajuns nu puteam vorbi greaca, iar şase luni mai târziu greaca mea era fluentă. Transformarea s-a produs în principal pentru că nu era nimeni pe insulă ca să vorbească prea multă engleză, astfel încât a trebuit să învăţ greaca dacă îmi doream să comunic cu ei. În cele şase luni procesul a fost foarte dureros. A fost ca şi cum aş fi avut o cădere nervoasă, căci pentru a învăţa greaca a trebuit să mă debarasez de tot ce însemna să mă bazez pe limba mea maternă. Credinţa că a) toată lumea vorbeşte şi gândeşte în secret în engleză şi că b) trebuie să gândesc în engleză pentru a comunica, trebuia să fie înlăturată. Odată ce m-am debarasat de realitatea percepută, am fost liber să adopt greaca drept o limbă pe care să o folosesc. Sentimentul meu de neputinţă m-a condus, de fapt, la o abilitate mai puternică.

ÎN PRIMUL PAS, individul este invitat să lase deoparte ceea ce

înseamnă, la urma urmei, noţiunea naturală de autoconservare în favoarea recunoaşterii faptului că este neputincios. Trebuie să îndepărtăm trenuleţul cu aburi din mintea noastră care spune: “eu cred că pot, cred că pot”, în favoarea recunoaşterii (mult mai folositoare şi adecvată) că noi, de fapt, nu avem putere să ne îmbunătăţim viaţa şi, cu cât încercăm mai mult acest lucru, cu atât ne e mai rău. Realitatea – care nu este atât de dificilă odată ce o admitem – este că nu avem putere asupra oamenilor, locurilor şi lucrurilor. Faptul că simţim că ar trebui să fim puternici nu este deloc important. Faptul că sistemul nostru educaţional ne încurajează să credem că de asta avem nevoie nu este nici el important. La şcoala slujirii Domnului trebuie să începem de pe o poziţie de neputinţă şi, cu cât ajungem pe această poziţie mai repede, cu atât mai bine.

Suntem puternici în ce priveşte luarea de decizii pentru noi înşine.

110

ÎN LUMEA MODERNĂ, suntem în mod constant invitaţi să ne controlăm pe noi înşine, sănătatea, trupurile, destinele şi viitorul. “Controlul” e unul dintre cuvintele preferate ale oamenilor care conduc industria publicităţii pentru că ei ştiu că acest lucru are un răsunet mondial. E dificil să treacă o pauză comercială la televizor fără să auzi cuvântul control, uneori chiar de mai multe ori.

De fapt, noi nu controlăm prea multe; doar ne comportăm de parcă am controla ceva. Calea Paşilor ne învaţă că numai Dumnezeu deţine controlul. Mai mult, uneori vom şti ce anume este acest control, alteori nu.

Nu încercăm aici să înlocuim controlul cu anarhia sau pasivitatea. Ce va înlocui, până la urmă, această falsă noţiune de control este sentimentul cooperării reale şi funcţionale între individ şi voinţa lui Dumnezeu.

În scrierile Sfinţilor Părinţi, cuvântul “de necontrolat” se referă aproape întotdeauna la cai, o imagine care azi e străină pentru cei mai mulţi dintre noi. Însă, sensul de ‘neînfrânat’ nu e nefolositor de vreme ce merge în direcţia a ceea ce alcoolicul trebuie să simtă şi de care trebuie să fie conştient, dacă e ca Pasul Unu să fie acel punct de cotitură pe care îl doreşte atât de mult.

Pentru creştinul ortodox poate să fie corect să spunem că cea mai presantă latură a Pasului Unu e reflectată nu atât de haotica lipsă de control asupra vieţii (deşi există şi asta, chiar şi în vieţile sfinţilor), ci de o conştiinţă profundă şi teribilă a cât de departe e individul şi viaţa sa de Dumnezeu. E posibil ca o dorinţă arzătoare pentru Dumnezeu să fie asociată cu această stare de neputinţă, aşa cum se întâmplă în stadiul “trezirii” din viaţa fiului rătăcitor, exact înainte de a decide să se întoarcă la tatăl său. Însă, există şi un pericol. Poate că în acest stadiu dorinţa arzătoare însăşi se bazează pe o viziune asupra realităţii care aparţine cuiva nerecuperat şi, astfel, acea viziune e greşită. Asta a fost adevărat şi pentru fiul rătăcitor pentru că viziunea pe care şi-a construit-o pentru el însuşi (de ex., să se întoarcă acasă ca şi sclav în casa tatălui său) venea din mintea sa bolnavă, nu din viziunea tatălui său.

111

În termeni practici, în lucrarea Pasului Unu e important să ne dăm seama cât de departe suntem de Dumnezeu şi cât de disperată e viaţa noastră în general; acest lucru e valabil mai ales atunci când ne comparăm cu bunătatea lui Dumnezeu. Însă, motivele pentru lucrarea Pasului (durerea, viziunea, lipsa, sentimentul de disperare) se pot baza pe o viziune greşită. E posibil să începem Paşii din motive complet eronate, dar cât timp cineva e pregătit să accepte asta nu există riscul prejudiciilor pe termen lung. Fiul rătăcitor nu a fost capabil să-şi vadă motivele într-o lumină suficient de clară decât după ce s-a întors acasă şi tatăl său l-a primit. În acest punct, ar fi putut să se întoarcă şi să-şi reexamineze motivele şi să vadă că sunt greşite. Pe de altă parte, e posibil ca el să fi ajuns să-şi dea seama că, până la urmă, motivele lui nu contau şi că ceea ce conta era faptul că el făcuse primul pas către casă, şi nu de ce a făcut el acel pas.

Neputinţa e foarte neplăcută şi cu cât ne dăm seama că suntem mai neputincioşi, cu atât ne simţim mai rău. Acesta nu e un Pas în care să ne simţim prea bine, căci scopul lui este acela de a înlătura ideile sau ”resturile de idei” cum că am avea vreo putere interioară care să ne ajute sau să ne vindece. Când ajungem să scormonim la fundul sacului şi să ne dăm seama că nu e nimic acolo, începem să facem acest Pas. Trebuie să devenim ca nişte copii, total dependenţi. Trebuie să găsim o lipsă de putere interioară. Trebuie să fim complet dependenţi de forţe şi evenimente din afara controlului nostru. Noi nu avem nimic de adăugat, nimic de oferit. Pământul de sub picioarele noastre nu se ţine de puterea noastră. Pereţii din jurul nostru nu sunt ţinuţi de puterea noastră. E ca atunci când aşteptăm să vină călăul, stând într-o celulă izolată. Lipsiţi de prieteni, fără pile, fără servicii care ni se datorează, fără speranţă. E singurătate şi, pentru că suntem total vulnerabili, suntem complet înfricoşaţi – frica iese prin porii noştri. Asta e realitatea, o realitate pe care încercăm să o ascundem, să o camuflăm. Încercăm să ne convingem: Eu nu sunt aşa. Dar nu-i adevărat. Nu există adâncime în care să nu ne putem scufunda, nici mizerie pe care să nu fim pregătiţi să o încercăm.

Cea mai cumplită mahmureală din lume, mâna unui poliţist care te arestează, un ultimatum pentru plata unei taxe sau dispreţul cuiva pe care îl iubim pot să declanşeze asta. Poate să apară în plină forţă

112

sau poate să se furişeze. Poate să fie o teamă cunoscută, poate nu. Dar certitudinea se află acolo, adânc, în durere, adânc în conştiinţa noastră: ne-am scufundat cât am putut. Tot ce se mai poate întâmpla e ca apa să se reverse şi să ne acopere, să ne ‘cureţe’ şi să cureţe universul de nişte mizerabili ca noi. “Dar eu sunt vierme şi nu om” (Ps. 21, 6).

În fiecare zi a anului, cu excepţia Săptămânii Luminate, citim cei Şase Psalmi9 la începutul Utreniei, principala slujbă de dimineaţă a bisericii. Aceşti psalmi sunt oarecum surprinzători atunci când îi citim în parohiile noastre pentru că doar puţini oameni sunt prezenţi şi ei sunt citiţi de obicei dimineaţa devreme. Atunci când sunt citiţi într-o mănăstire, la trei jumătate sau la patru dimineaţa, cuvintele acestor psalmi sunt mai puternice. Cei ce studiază psihologia spun deseori că ora patru dimineaţa e ora la care oamenii din lumea modernă au cel mai scăzut nivel emoţional dintr-o perioadă de douăzeci şi patru de ore. Deseori, la acea oră, corpurile noastre se revoltă, durerile de cap şi insomnia sunt mai mult decât putem suporta, iar digestia e un vacarm. În aceste momente, auzim cuvintele:

“Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-

dimineaţă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă.” (Psalm 62, 1-3)

şi

„Mulţi îi spun sufletului meu: „Nu-i este mântuire lui, întru

Dumnezeul lui...”. (Psalm 3, 2)

Putem simţi tristeţe, singurătate, poate şi un început de disperare. Biserica ne spune că, deşi aceste sentimente sunt neplăcute, ele au un rol autentic în experienţa per ansamblu a rugăciunii. Uneori, suntem într-o depresie adâncă, dar asta nu ar

9 Aceştia sunt Psalmii 3, 38, 63, 88, 103 şi 143, corespunzător numărării ebraice a Psalmilor.

113

trebui să ne oprească să ne rugăm. Rugăciunea nu e rezervată timpurilor bune… şi nici celor rele.

E la fel ca şi în Pasul Unu. E neplăcut şi poate ne va face să ne simţim deprimaţi. Însă, ca şi aceşti şase psalmi, nu e ultimul cuvânt. Utrenia, până la urmă, se termină cu Doxologia Mare. La fel, mai există încă unsprezece Paşi.

Este important sǎ facem diferenţa între un sentiment de profundǎ insatisfacţie faţǎ de viaţǎ şi anumite gânduri auto-distructive de urǎ faţǎ de sine sau de autodispreţ. Nu avem libertatea de a urî nimic din ce este creaţia lui Dumnezeu, inclusiv pe noi înşine. Cu toate astea existǎ un soi de autodispreţ care este, de fapt, chiar folositor – este acel autodispreţ care ne îndeamnă la acţiune. Acesta este singurul rost pentru „a ajunge la fundul sacului”; dacă descoperindu-ţi durerea rămâi acolo pentru eternitate, nimic benefic nu se întâmplă. Cu toate astea, dacǎ detaliile experienţei sunt suficient de severe pentru a asigura continuarea Paşilor, atunci aceastǎ experienţǎ nu este doar ceva ce va fi valorizat într-un final, ci şi ceva foarte necesar.

114

Capitolul 8

Cred, Doamne!

Ajutǎ necredinţei mele!

Pasul Doi: Am ajuns la credinţa cǎ o Putere Superioarǎ nouǎ înşine ne-ar putea reda sǎnǎtatea mentalǎ.

„Căutaţi pe Domnul cât Îl puteţi găsi, strigaţi către Dânsul cât El este aproape de voi.” (Isaia 55, 6) „Nu te teme. Crede numai!” (Mc. 5, 36) „Şi pe drum [Iisus] întreba pe ucenicii Săi, zicându-le: Cine zic oamenii că sunt? Ei au răspuns Lui, zicând: Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din prooroci. Şi El i-a întrebat: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Răspunzând, Petru a zis Lui: Tu eşti Hristosul.” (Marcu 8, 27-29)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă. Pasul Unu nu este ca o incizie pe care trebuie sǎ o facă un chirurg pentru a-şi putea începe munca. Este dureros şi oarecum distructiv, dar absolut necesar să realizăm acest obiectiv.

O persoanǎ este condusǎ către neputinţa sa şi apoi, poate pentru prima datǎ, nu se întâmplǎ nimic care sǎ-l salveze de confruntarea cu realitatea. El va trebui sǎ o înfrunte, sǎ o contemple şi atâta timp cât existǎ urmǎ de rezistenţǎ, el trebuie sǎ rǎmânǎ exact acolo unde este.

În momentul în care o acceptǎ, este pregătit sǎ treacă la următorul Pas. Odată ce şi-a acceptat propria neputinţǎ, apare ceva nespus, dar important: S-ar putea să existe şi o altǎ alternativǎ.

I se spune, şi treptat începe sǎ recunoască, faptul că o putere, orice putere, alta decât ego-ul sǎu atotputernic, este capabilă de a-l ajuta sǎ ajungă pe calea cea bunǎ şi să-şi rezolve aceastǎ dilemǎ.

115

Ego-ul sǎu nu este Dumnezeu. Ego-ul unei alte fiinţe umane nu este Dumnezeu. Altcineva este Dumnezeu.

Astfel începe minunatul pelerinaj, iar dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu s-a născut.

„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu

pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalmul 41, 1-2)

Restul Paşilor sunt un comentariu asupra pelerinajului. Este tentant sǎ presupunem cǎ alcoolul este regele în lumea

alcoolicului, iar din anumite puncte de vedere poate sǎ fie adevărat. Este, de asemenea, adevărat sǎ spunem cǎ ego-ul alcoolicului, ego-ul distrus, nu îi este doar rege, ci şi Dumnezeu.

Acesta este motivul pentru care e important ca alcoolicul sǎ înţeleagă cât mai repede în recuperarea sa cǎ existǎ o putere mai mare decât el însuşi. Ceva, chiar şi în formǎ conceptualǎ, trebuie sǎ înlocuiască ego-ul distrus care se joacǎ de-a Dumnezeu. La început, contează prea puţin, ce anume. Pe parcurs ce individul înaintează în recuperare, e bine ca ideea de Putere Superioară să se identifice tot mai mult cu Fiinţa Supremă a universului; într-adevăr, după ce intră în miraculosul domeniu al recuperării, e tot mai posibil ca individul să îşi dorească să facă această conexiune. Însă la început, e la fel de bine să nu forţăm ideea de Dumnezeu, căci altfel tot felul de noţiuni periculoase pot fi încorporate în acest concept; dacă mai apoi acest concept prinde rădăcini poate să nu fie capabil să susţină abstinenţa pe termen lung. Dumnezeu poate să fie Dumnezeu doar dacă nu mai e ‚controlat’ de ego-ul alcoolicului.

Un element important în procesul de recuperare este ca alcoolicul să-şi lase deoparte viziunea lui faţă de Dumnezeu, din moment ce această viziune este deformată. Pasul Doi nu începe cu credinţă, ci cu o încercare, cu o atitudine întrebătoare.

116

Pentru creştinul ortodox Atunci când fiul rătăcitor vede mâncarea porcilor şi îşi dă

seama de disperarea situaţiei sale, el face Pasul Unu. Aproape imediat, îşi aduce aminte de Tatăl său şi face Pasul Doi.

Într-un film de desene animate, se prezintă povestea unui pui care tocmai a ieşit din ou şi, pentru că este un desen animat, acest pui poate vorbi. Plimbându-se rătăcit prin hambar întreabă, cu o voce amărâtă, patetică, pe oricine îl ascultă: “Tu eşti mama mea?”. Aceste cuvinte îşi doresc să te facă să plângi, pentru că dacă ar fi un om ar însemna că acel pui a fost abandonat de către mama lui, iar asta este una dintre cele mai cutremurătoare temeri pe care le poate avea un om.

În contextul Paşilor, situaţia este aceeaşi, dar în acest caz individul este o persoană umană şi întrebarea este: “Tu eşti Dumnezeul meu?”

PENTRU CREŞTINII ORTODOCŞI, în special pentru cei

norocoşi care au fost crescuţi în credinţă, o mare parte din viaţa sacramentală a creştinismului – Botezul, Miruirea şi Sfânta Împărtăşanie – are loc înainte de a avea amintiri. Credinţa părinţilor şi a străbunicilor i-a adus pe ei în Biserică, aşa cum cei patru oameni din Evanghelie l-au purtat pe omul paralizat până la Domnul.

“Am ajuns la credinţa” poate să fie titlul poveştii fiecăruia dintre noi. Asta implică pe drept faptul că credinţa este o călătorie şi nu o destinaţie.

PE PARCURSUL MATURIZĂRII, APROAPE TOATĂ LUMEA

poate să facă greşeli şi ele pot fi suficient de serioase încât să ne afecteze în continuare evoluţia. Sf. Pavel accentuează un aspect şi implicaţiile acestuia: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.” (1 Corinteni 13, 11)

117

În copilărie, acumulăm tot soiul de idei, gânduri, sentimente, fobii şi tot felul de lucruri de genul acesta. Mai exact, adoptăm o mare varietate de gânduri şi experienţe legate de Dumnezeu. Îl comparăm pe Dumnezeu cu părinţii noştri, cu profesorii noştri sau cu altcineva pe care îl idolatrizăm. În cele mai multe cazuri suntem forţaţi să facem comparaţii de genul “Dumnezeu este ca şi tatăl meu, doar că mai mult decât atât” – sau ceva asemănător.

Cu toată confuzia creşterii – Dumnezeu, îngeri şi sfinţi, Moş Crăciun, iepuraşul de Paşte, “Zâna Măseluţă” – este foarte probabil ca imaginea pe care o avem despre Dumnezeu să fie confuză. Acesta e cazul nefericit al lui Moş Crăciun – nu al sfântului din secolul al IV-lea, ci al celui care ne aduce daruri în Ajunul Crăciunului. La început, copii fiind, suntem încurajaţi să credem că el este real; iar apoi, când creştem, suntem încurajaţi (la fel de confuz) să încetăm a mai fi copii şi să credem că el nu există.

În gândurile noastre, Dumnezeu poate fi asemeni unui unchi binevoitor; cu toate astea, distant şi dificil de găsit. Sau, poate deveni ca un părinte – sursa siguranţei, afecţiunii, hranei şi adăpostului – dar şi persoana care ne va pedepsi când greşim.

Este posibil ca într-un final Dumnezeu să rămână în mintea noastră ca o putere perfidă care ne torturează şi ne dezamăgeşte mereu şi căruia îi place să ne joace feste. Acest lucru se poate întâmpla cu atât mai mult cu cât experimentăm acelaşi lucru şi în relaţiile noastre cu ceilalţi oameni. Vom avea tendinţa să proiectăm asupra lui Dumnezeu atât calităţile, cât şi eşecurile celor care ne sunt mai apropiaţi.

Indiferent ce fel de gânduri şi idei ne conturează noţiunile despre Dumnezeu, la un moment dat în viaţa de adult este necesar să facem ceea ce Sf. Pavel spune şi să lăsăm deoparte copilăria, inclusiv acele imagini şi icoane false despre Dumnezeu care au rămas din lumea copilăriei. Trebuie să îndepărtăm orice falsitate, oricât de dureros şi de trist ar fi.

Pentru o persoană care a crescut cu imaginea Lui Iisus ca fiind „blând şi îngăduitor” nu va fi uşor să facă faţă tragediilor din viaţa sa. Gândurile şi sentimentele despre Dumnezeu îl vor dezamăgi

118

atâta timp cât blândeţea şi îngăduinţa oferă foarte puţin în cazul unei explozii nucleare, a prăbuşirii unui avion sau a unei sarcini nedorite.

O persoană poate ajunge la concluzia că se poate negocia cu Dumnezeu şi întregul scop al existenţei este de a ajunge la punctul în care Dumnezeu să facă ceea ce ne dorim noi. Atunci când se întâmplă acest lucru, ea va fi fericită. Din nefericire, acesta este drumul dependenţei şi este complet diferit de ceea ce ne oferă Paşii.

În eliminarea imaginilor şi viziunilor greşite despre Dumnezeu, există pericolul ca acest proces să devină prea distructiv. Vedem deseori acest lucru la tinerii din Biserică. Ei ajung la punctul de a distruge vechile icoane, dar nu sunt pe punctul de a-L accepta pe Dumnezeu aşa cum este El. Deseori, astfel de oameni părăsesc Biserica pentru un timp. Acest lucru poate să fie un element important în dezvoltarea lor spirituală.

Este important să ţinem minte scopul acestei munci: pentru creştinii ortodocşi, Tatăl ni se arată prin viaţa şi învăţăturile Fiului său. “Puterea Superioară nouă” este, în cele din urmă, Dumnezeu Tatăl arătat nouă prin Fiul şi trăit prin Sfântul Duh.

Poate să ni se pară destul de complicat să ajungem să ne dăm seama că, de fapt, acţiunea Lui Dumnezeu în viaţa noastră nu depinde de imaginea noastră mentală despre El. Dumnezeu este independent de imaginile noastre mentale, aşa cum El este independent de ego-ul nostru.

Învăţătura tradiţională a Bisericii ne oferă o clarificare. Prin Întrupare, a Doua Persoană din Sfânta Treime S-a făcut om.

De asta putem fi siguri că pe măsură ce ne intensificăm relaţia cu Dumnezeu, vom relaţiona cu cineva care ştie cum e să fii om. Golul imens care ne separă de Dumnezeu nu mai este la fel de ameninţător. Asta înseamnă că felul în care relaţionăm cu Dumnezeu va fi şi modul în care relaţionăm cu celelalte persoane. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi seamănă cu iubirea noastră pentru o altă fiinţă umană, cu toate că intensitatea acelei iubiri este mult mai puternică decât o putem noi simţi. Iisus Hristos, eternul Logos, ni-L arată pe Tatăl prin ceea ce este şi prin ceea ce face El. Acest lucru este posibil din moment ce Îl putem cunoaşte pe Iisus prin natura Sa umană, deşi caracterul Său omenesc este o încântare şi o minune cu

119

mult peste nivelul de conştiinţă pe care îl avem, atunci când relaţionăm unii cu ceilalţi în viaţa de zi cu zi.

Teologia icoanelor protejează conştientizarea faptului că, deşi putem fi apropiaţi de Dumnezeu, noi nu Îl vom înţelege, nu vom avea putere asupra Lui, nici nu îl vom cuprinde complet în minţile noastre. Conform tradiţiei ancestrale a Bisericii, Tatăl rămâne de nedescris şi apare în icoane doar într-un mod simbolic. Pentru scopurile noastre, acest lucru implică doar faptul că Tatăl poate fi o putere exterioară şi superioară nouă înşine. Tatăl nu poate fi descris în icoane, pentru că El este mai presus de penelul pictorului şi e necunoscut dincolo de propria dorinţă, atunci când se arată prin revelaţii. Natura Fiului său este diferită din acest punct de vedere, atâta timp cât caracterul Său uman Îl pune într-o poziţie vulnerabilă. Putem să ne construim noţiuni false despre Fiul lui Dumnezeu – şi chiar o facem. De fapt, cu toţii avem în minţile noastre „icoane greşite”.

Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a parcurs procesul numit de către teologi „kenosis” – o golire. Golindu-Se pe Sine, El ni S-a dăruit nouă – El a venit până acolo unde noi putem ajunge la El. Învăţăm că ne putem apropia de Dumnezeu aşa cum ne apropiem de o fiinţă umană şi că nu vom fi arşi de intensitatea prezenţei Sale. Nu vom fi consumaţi de iubirea Sa, dar vom fi încălziţi de bunătatea Lui.

Devenind om, Iisus Şi-a asumat şi Îşi asumă un risc. S-a făcut vulnerabil pentru că doar vulnerabil fiind putem să ne apropiem de El. În relaţii, există întotdeauna un element de vulnerabilitate. Dumnezeu S-a făcut vulnerabil de dragul nostru.

Procesul „ajungerii la credinţă” presupune ca noi să devenim vulnerabili faţă de Dumnezeu.

În Evanghelie, există un exemplu care ne arată cu o mare precizie semnificaţia Pasului Doi. Este povestea tatălui care îşi aduce copilul la Iisus pentru a fi vindecat. Băiatul este epileptic, iar bărbatul îl întreabă pe Iisus dacă poate face ceva să-l ajute. În acest moment, Iisus preia întrebarea şi o re-direcţionează spre bărbat: credinţa omului este cea care va face schimbarea posibilă. Bărbatul acceptă încercarea, dar Îi răspunde lui Dumnezeu în următorul fel: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24)

120

Credinţa nu este răsplata unui efort mental; este rezultatul direct al relaţiei dintre individ şi Dumnezeu. Pe de-o parte, este darul lui Dumnezeu dat în schimbul încrederii individului. Altfel spus, nu putem face ca această credinţă să se întâmple doar prin faptul că ne dorim. „Am ajuns la credinţa” nu este calea efortului nostru; este calea acceptării efortului lui Dumnezeu.

A face Pasul Doi este ca un copil care sare de pe marginea unei prăpăstii în mâinile părintelui său. Copilul are încredere şi inocenţă, iar părintele îi asigură siguranţă, capacitate şi putere.

A face Pasul Doi înseamnă să ajungi să conştientizezi că Dumnezeu este mult mai aproape şi mult mai preocupat de toate aspectele vieţii noastre decât am crezut noi înainte.

ATUNCI CÂND ERAM ADOLESCENT, aveam o mătuşă. Era

un suflet generos şi, chiar dacă i-am încercat de câteva ori răbdarea, a fost aproape întotdeauna blândă şi primitoare. Soţul ei care murise înainte ca eu să îl cunosc fusese alcoolic şi se alăturase Alcoolicilor Anonimi chiar în vremurile timpurii. Chiar datorită ei am auzit prima dată de existenţa AA-ului. Era o mare colecţionară de tot felul de lucruri, incluzând fotografii şi farfurii strânse de-a lungul interesantei sale vieţi. Era, de asemenea, o persoană foarte credincioasă şi nu avea nici o reţinere să vorbească despre asta, în condiţii adecvate şi într-un mod foarte direct.

Pe peretele din sufragerie era o farfurie. Cred că era de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Avea culoarea smântânii, iar în centru era un citat din Facere: „Tu, Dumnezeul vederii”.

Într-o zi, o ajutam pe mătuşa mea la curăţenie în acea cameră. Eu aspiram, iar ea ştergea praful. A ajuns la farfuria de pe perete, s-a întors către mine şi mi-a spus: „Cred că pe vremea când a fost făcută această farfurie, era folosită pentru a-i speria pe copii să se comporte bine, din moment ce ştiau că Dumnezeu îi priveşte. Eu nu văd lucrurile în acest fel”, spuse ea. „Cred că înseamnă că Dumnezeu ne iubeşte aşa de mult, încât nu îşi poate lua ochii de la noi.” A continuat să şteargă praful de pe altceva, să se gândească la altceva, neştiind

121

de impactul pe care îl avusese ceea ce tocmai spusese. Aşa era mătuşa mea. Îmi este foarte dor de ea.

ATUNCI CÂND VAMEŞUL A MERS ÎN TEMPLU, nu ni se

spune dacă el i-a observat pe farisei, cu toate că ştim că fariseii l-au observat pe el. În mod sigur, nu i-a văzut pentru că povestea spune că vameşul nici măcar nu îşi ridica privirea la ceruri. Imaginea cuiva care se roagă la ceruri în sufletul său, dar fără să-şi ridice ochii în sus, este imaginea clară a unei persoane care face Pasul Doi.

Cei patru oameni care îl duceau pe paralitic nu erau siguri de ce fac, până în momentul în care l-au pus pe om la picioarele lui Iisus, iar vindecarea acestuia (atât a trupului, cât şi a sufletului său) a avut loc chiar sub ochii lor. În timp ce i-au cărat trupul până la casă, pe scări şi l-au coborât prin acoperiş, ei nu ştiau că vor realiza ceva – dincolo de probabilitatea că îi vor înfuria pe toţi, în special pe proprietarul casei. Pe măsură ce se apropiau de casă, se apropiau şi mai mult de momentul în care aveau să Îl întâlnească pe Dumnezeu, dar ei nu ştiau acest lucru în acel moment. Ei făceau Pasul Doi chiar atunci.

Una dintre cele mai frumoase întâlniri din Evanghelie are loc între Iisus şi Petru atunci când Iisus umblă pe apă. Petru, stând în barcă, strigă în întuneric: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat” (Matei 14, 28-31).

Petru are încredere în Iisus atunci când se dă jos din barcă şi, din nou, când Iisus îl ia de mână la finalul povestirii. De abia pe la mijloc, el îşi dă seama de ce face şi atunci, bazându-se pe propriile sale capacităţi, începe să se scufunde. Aici îl vedem pe Apostolul Petru „făcând” Pasul Doi.

122

Capitolul 9

Predarea în grija lui Dumnezeu

Pasul Trei: Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija lui Dumnezeu aşa cum Îl înţelegea fiecare dintre noi

„Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândeşte la Dânsul şi El îţi va netezi toate cărările tale.” (Proverbe 3, 5-6) „Şi voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi. Căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de acestea; Căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Luca 12, 29-31) <<Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” >>(Luca 23, 46)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă.

În Cartea Mare a Alcoolicilor Anonimi, situaţia alcoolicului este caracterizată ca „îndărătnicie egoistă neînfrânată”. Această voinţă proprie este expresia unei combinaţii de încăpăţânare, iresponsabilitate şi dorinţă de control. Fiind îngenuncheat de consumul său de alcool, alcoolicul nu are altă opţiune decât să îşi lase viaţa şi voinţa în grija unei puteri mai mari decât ego-ul său; propriul ego a falimentat.

Probabil că acesta este cel mai uşor, dar şi cel mai greu lucru pe care alcoolicul în recuperare îl are de făcut pe parcursul întregii sale vieţi. Este uşor de făcut, dar foarte greu de făcut bine.

Acest Pas marchează o imensă tranziţie pentru persoana care îl face. Marchează sfârşitul unui stil de viaţă şi începutul altuia. Necesită multă maturitate spirituală din partea cuiva care îl face pentru prima

123

dată, dar ca şi în cazul celorlalţi Paşi dificultatea este observată doar prin ochii limpezi ai cuiva care priveşte retrospectiv, şi nu prin ochii împăienjeniţi ai persoanei care se chinuie să scape de durere.

În Cartea Mare este sugerată o rugăciune specială – prima atribuită unui pas:

„Doamne, mă las în grija Ta – să faci din mine şi prin mine ceea ce doreşti Tu. Scapă-mă din robia egoismului, ca să pot împlini mai bine voia Ta. Scapă-mă de greutăţi în aşa fel încât biruinţa mea asupra lor să fie, pentru cei pe care i-aş putea ajuta, o mărturie a Puterii Tale, a iubirii Tale, a Modului Tău de Viaţă. Fie-mi dat să fac voia Ta întotdeauna!”

Primii trei paşi sunt necesari pentru începutul procesului de recuperare. Ei sunt absolut cruciali şi schimbă radical felul în care persoana gândeşte şi îşi interpretează sentimentele; acest proces este foarte rar observat în alte contexte, cu excepţia cazurilor de convertire religioasă majoră.

Bill W. scria că primii trei paşi conţin trei idei pertinente: a) Că eram alcoolici şi nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră; b) Că, probabil, nici o putere omenească nu ne-ar fi putut despovăra de alcoolism; c) Că Dumnezeu ar putea – şi ar face-o – dacă L-am căuta. Bill dă mai multe explicaţii: „Mai întâi, este necesar să fim

convinşi de faptul că o viaţă trăită numai după pofta noastră nu prea poate fi o viaţă împlinită, pentru că intrăm aproape tot timpul în conflict cu ceva sau cineva, chiar şi atunci când suntem mânaţi de gânduri bune. Cei mai mulţi oameni încearcă să trăiască de parcă ei înşişi ar fi regizorii universului. Fiecare om este ca un actor care vrea să dirijeze întregul spectacol aşa cum crede el de cuviinţă, încercând într-una să aranjeze luminile, decorul, coregrafia şi jocul celorlalţi actori. Ce bine ar fi dacă toate ar rămâne cum le-a rânduit el, dacă toţi ar acţiona după dorinţa lui! Atunci spectacolul ar fi un succes, viaţa ar fi minunată şi toţi, inclusiv el însuşi, ar fi mulţumit! În încercarea sa de dirijare a vieţii, poate că actorul dă dovadă de virtuţi reale, precum amabilitate, bunăvoinţă, răbdare, generozitate ori poate chiar modestie şi sacrificiu de sine. Majoritatea oamenilor sunt, de fapt, un amestec de astfel de trăsături.” (Alcoolicii Anonimi, pag. 57)

124

Pasul Unu are loc atunci când persoana în cauză conştientizează că este neputincioasă.

Pasul Doi constă în a întinde mâna ca un copil căutând ajutor şi bunăvoinţă şi descoperind că există Cineva acolo care îl va ajuta.

Pasul Trei este predarea ego – ului său (de ex., ceea ce crede că îşi doreşte de la viaţă) către acea putere anonimă, îmbrăcată aşa cum crede el de cuviinţă, în ce condiţii vrea el, fie cu precizie teologică, fie complet eretic. Aceasta este partea finală a mozaicului.

În lumea non-alcoolică, această acţiune poate să pară nechibzuită, din moment ce oamenii vor să se asigure de „acreditarea” pe care o are Puterea Superioară căreia îşi oferă viaţa înainte de a face efectiv acest lucru. Deseori, ei pot să aibă pre-condiţii faţă de cum ar trebui să se comporte şi să reacţioneze această putere. Aici, apare însă o problemă. Dacă o persoană îşi defineşte această Putere Superioară înainte de predarea vieţii şi voinţei sale, atunci această putere este limitată (chiar şi puţin) de către propria imaginaţie, de propria gândire. Rezultatul este o putere mult mai apropiată ego-ului alcoolicului – este o putere care poate fi cuprinsă de imaginaţia umană. Aceasta nu e Puterea Superioară exterioară persoanei. Aceasta este puterea superioară din interiorul persoanei. Diferenţa este crucială.

Pentru creştinul ortodox

Într-o zi liturgică, rugăciunea „Tatăl Nostru” este rostită de cel puţin 15 ori pe zi, iar în timpul Postului Mare de mult mai multe ori. Ea reprezintă unul dintre cele mai spirituale momente din Dumnezeiasca Liturghie şi este pentru fiecare dintre noi cel mai important ghid spiritual, ghid oferit de către Însuşi Domnul Nostru. În această rugăciune apare exprimarea: „Precum în cer, aşa şi pe pământ”.

Aceasta este de fapt, esenţa Pasului Trei: „Facă-se voia Ta!” Nu există un alt mod mai adecvat de a-i recunoaşte

suveranitatea lui Dumnezeu, nici la nivel naţional, nici la nivel parohial, nici la nivel personal. Iisus Însuşi ne arată calea, spunând că El nu a venit să facă voia Lui, ci Voia Tatălui Său (Ioan 6, 38). Când a trebuit să facă faţă patimilor Sale, durerii crunte şi suferinţei, El S-a rugat în mod explicit să se împlinească Voia Tatălui Său.

125

Modul în care putem face Pasul Trei depinde foarte mult de starea noastră de sănătate spirituală. Uneori, mai ales când ne simţim slabi, poate fi necesar să ne lăsăm viaţa şi voinţa în grija lui Dumnezeu de mai multe ori în decursul unei ore – sau chiar în decursul unui minut. În alte momente, pare natural să-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră. Trebuie să dăm un avertisment aici: odată ce am făcut Pasul Trei nu înseamnă că tot ceea ce se întâmplă de acum înainte în viaţa noastră este Voia lui Dumnezeu. Slăbiciunea noastră este mult mai puternică decât atât. De fapt, aproape niciodată nu vom putea şti sigur care este voia lui Dumnezeu într-o anumită situaţie. Dacă suntem siguri, înseamnă aproape de fiecare dată că ne-am luat înapoi voinţa şi viaţa din grija lui Dumnezeu şi că suntem din nou pe scaunul pilotului, de data asta imaginându-ne că facem în mod automat ceea ce vrea Dumnezeu să facem. Binele pe care îl facem în Pasul Trei îl facem cu încredere, nu cu certitudine.

EPISTOLA LUI IACOB (4, 7) ne încurajează „supuneţi-vă deci

lui Dumnezeu”. Acest lucru este valabil atât în lucrurile mărunte, cât şi în cele mari şi în toate situaţiile în care se poate afla cineva.

Fiul rătăcitor face Pasul Trei atunci când se decide să se întoarcă la casa tatălui său, când admite că a greşit şi îl roagă pe tatăl său să-l ia înapoi, ca pe o slugă tocmită. Bineînţeles, parte din întoarcerea lui (şi a noastră) acasă înseamnă să lase consecinţele întoarcerii în grija tatălui său. Tatăl, şi nu fiul, este cel care decide asupra condiţiilor întoarcerii acasă.

Actul de predare al Pasului Trei este ca şi cum ai cădea într-o prăpastie. Nu există asigurări, nici garanţii; înţelepciunea şi cunoştinţele nu ne vor fi de ajutor. Nici măcar bunul simţ nu e de folos. De fapt, bunul simţ este chiar ceea ce trebuie lăsat deoparte, de vreme ce acesta sugerează că ar trebui să încercăm să ne controlăm propriile vieţi.

Tânărul bogat care vine la Iisus este confruntat cu o dilemă atunci când Iisus îi cere să plece, să vândă tot ceea ce are şi să îşi împartă averea săracilor înainte de a-L urma ca apostol. Semnificaţia

126

este şi mai puternică atunci când ni se spune că tânărul era foarte bogat. Este ca şi cum Iisus i-ar cere omului să dea – să predea – ceea ce avea cel mai mare sens în viaţa lui, ceea ce arăta cine era el ca persoană. Averea sa era cea care îi permite să funcţioneze, să se definească pe sine şi pe ceilalţi, “să fie” cine este. Asta este calitatea – bogăţia – pe care o cere Iisus.

Aceasta este chiar dilema alcoolicului. Fie că îi place sau nu (şi celor mai mulţi nu le place), alcoolul defineşte viaţa alcoolicului activ. Dă sens tuturor lucrurilor, binelui şi răului şi îi motivează existenţa. Renunţarea la acest lucru este cea mai grea sarcină care îi poate fi cerută vreodată, chiar şi atunci când îl vedem alăturat exemplului (slab) al tânărului bogat.

Pentru persoanele non-alcoolice nu este chiar necesar să decidă ce anume vrea Dumnezeu să-i fie predat. Dacă îi predăm întreaga viaţă lui Dumnezeu, El va putea să ia ceea ce doreşte.

Există acei oameni, mai ales cei care au o perspectivă prea religioasă asupra lumii, care vor simţi că, într-adevăr e riscant să te predai în modul descris mai sus. Ce s-ar întâmpla, de exemplu, dacă în loc să mă predau lui Dumnezeu, m-aş preda puterii lui Satan sau unei alte puteri a răului?

Pentru creştinii ortodocşi asta nu ar trebui să reprezinte o problemă. Chiar Iisus, vorbindu-le apostolilor Săi, făcea următoarea afirmaţie: „Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?” (Matei 7, 11). Mai mult chiar, ideea că puterea răului poate să contracareze pentru eternitate puterea lui Dumnezeu este complet străină tradiţiei creştine. Desigur, suntem capabili să alegem să facem rău; însă, predarea voinţei şi vieţii în grija lui Dumnezeu urmată de descoperirea că le-am predat, de fapt, lui Satan, este extrem de departe de modul în care îl înţelegem noi pe Dumnezeu şi aparţine doar tradiţiilor religioase în care binele şi răul sunt văzute ca fiind egale. În mod sigur, creştinismul nu este o astfel de religie.

În abstinenţă, membrii AA tind să devină subtili din punct de vedere spiritual, extrem de vigilenţi în a-şi proteja abstinenţa şi să ofere o mână de ajutor celor care au nevoie. Dacă s-ar fi întâmplat vreodată ca cineva să cadă pradă forţelor răului prin faptul că a făcut

127

Pasul Trei, membrii AA ar fi aflat în mod sigur de acest lucru şi ar fi discutat în mod deschis despre asta. Până la urmă, este o societate anonimă, nu una secretă. Dar nu s-a auzit ca un astfel de eveniment să fi avut loc.

AŞA CUM AM SPUS DEJA, viaţa ca şi creştin ortodox are ca

scop transformarea individuală. Această transformare începe cu căinţa şi se termină cu Îndumnezeirea. E adevărat că uneori pare că ne risipim o mare parte din energie pentru a păstra ce a fost mai bun din trecut; credinţa ortodoxă este însă orientată întotdeauna spre viitor şi în direcţia schimbării şi transformării.

Cea mai măreaţă expresie a vieţii noastre bisericeşti are loc atunci când preotul sau diaconul ridică pâinea şi vinul în timpul Dumnezeieştii Liturghii, imediat după ce au fost rostite cuvintele lui Hristos de la Cina cea de Taină. În acest moment, cuvintele din limba greacă sunt atât de evidente, atât de pline de semnificaţie, încât aproape sfidează înţelegerea lor completă într-o altă limbă: Ta Sa ek ton Son ... „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate”.

Epicleza şi darurile de pâine şi vin puse înainte la Dumnezeiasca Liturghie constituie o experienţă înălţătoare pentru Biserică, sunt făcute la porunca Domnului nostru şi îndeplinite cu bucurie. Alcoolicul care face Pasul Trei pentru prima dată poate să îl facă din disperare. Fără îndoială, există un element comun aici: acţiunea de „predare”. Acesta este darul, anafora, iar orice dar presupune predarea a ceea ce este dăruit.

Atât de frumos ilustrat în Sfânta Liturghie, cel mai autentic act de jertfă înaintea lui Dumnezeu este însoţit de conştientizarea faptului că Dumnezeu are deja totul şi că tot ce avem vine de la El. Pasul Trei reprezintă unul dintre cei mai mistici paşi din călătoria recuperării şi presupune să-I înapoiem lui Dumnezeu singurul dar pe care trebuie să i-L dăm de fapt: libertatea noastră, capacitatea noastră de a lua decizii. Ne predăm „viaţa şi voinţa” lui Dumnezeu. Astfel, nu ne mai rămâne nimic. Actul ofrandei ne aparţine nouă. Modul în care va accepta Dumnezeu jertfa noastră este alegerea Lui.

128

Ideea din Pasul Trei, de a-I da înapoi lui Dumnezeu ceea ce este deja al Lui, aşa cum facem în Dumnezeiasca Liturghie, este evidenţiată de următorul schimb de replici din secolul al VI-lea:

Sf. Varsanufie a fost întrebat: „Dumnezeu l-a creat pe om liber, iar El însuşi spune: ‚...fără Mine nu puteţi face nimic’ (Ioan 15, 5). Te întreb pe tine, cum se poate împăca libertatea cu faptul că fără Dumnezeu nimeni nu poate face nimic?”

Sfântul a răspuns: „Dumnezeu l-a făcut liber pe om, astfel încât el să încline spre bine; dar înclinându-se spre bine prin liberul lui arbitru, el nu poate să înfăptuiască binele fără ajutorul lui Dumnezeu, pentru că aşa este scris: „Deci, dar, nu este nici de la cel care voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte.” (Romani 9, 16). Atunci când omul îşi îndreaptă inima spre bine şi Îi cere ajutorul lui Dumnezeu, El ţine cont de intenţiile noastre bune şi ne dă puterea să facem binele.”10

Aici vedem cum, chemându-L pe Dumnezeu, El îl ajută pe om.

Atât cererea ajutorului lui Dumnezeu (din partea omului liber), căt şi răspunsul iubitor al lui Dumnezeu sunt necesare.

PASUL TREI ESTE MOMENTUL în care individul este invitat

să-şi detroneze propriul ego şi să-şi lase întreaga viaţă în grija lui Dumnezeu. De aici încolo, nu există nici o garanţie asupra rezultatului, din moment ce asta este responsabilitatea lui Dumnezeu, şi nu a persoanei care face Pasul Trei.

Aceeaşi încredere faţă de Dumnezeu se reflectă şi în practica ortodoxă modernă a călugărilor şi călugăriţelor care folosesc în vocabularul lor „cu voia Domnului” şi „fie binecuvântat” atunci când se referă la planurile de viitor.

După Pasul Trei, toate rezultatele planurilor noastre sunt în mâna lui Dumnezeu.

10 Saints Barsanuphius and John, Guidance towards spiritual life, trans. Fr. Seraphim Rose, St. Herman of Alaska Brotherhood, 1990, p.133

129

Capitolul 10

Porţile căinţei

Pasul 4: Am făcut fără teamă un inventar moral amănunţit al propriei persoane.

Pasul 5: Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane natura exactă a greşelilor noastre.

„Curăţă întâi partea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară!” (Matei 23, 26) „Câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri.” (Luca 12, 3) „Iar fapta lui însuşi să şi-o cerceteze fiecare.” (Galateni 6, 4)

Aceasta e prima apariţie a unei perechi de Paşi în care pregătirea

primului conduce la acţiunea celui de-al doilea. În literatura A.A., Paşii sunt aproape întotdeauna prezentaţi separat. Totuşi, în cartea de faţă Pasul Patru va fi văzut ca pregătitor pentru şi combinat cu Pasul Cinci, Pasul Şase cu Pasul Şapte şi Pasul Opt cu Pasul Nouă.


Alcoolicul are mari probleme în a se vedea pe sine într-o lumină clară. El este fie cel mai mare erou al momentului, fie cel mai mizerabil de pe faţa pământului. Uneori, ambele în acelaşi timp.

Pentru a ajunge la o imagine clară a „cine este el”, alcoolicul trebuie să analizeze foarte bine ce fel de persoană a fost înainte. În cele mai multe cazuri, aceasta nu va fi o imagine prea frumoasă, iar amintirile sale nu vor fi unele fericite. Într-un mod direct, incisiv, Pasul Patru îi va permite să se scufunde în examinarea persoanei care a fost cândva.

130

Merită să ţinem minte că acesta e Pasul Patru, nu Pasul Unu. E important să ne admitem neputinţa, să căutăm ajutorul lui Dumnezeu şi apoi să ne predăm lui Dumnezeu, înainte de a încerca să facem Pasul Patru. Altfel, Pasul Patru se va transforma într-o auto-condamnare.

Observaţi, totuşi, că Pasul nu ne spune că trebuie să ne gândim la lucrurile pentru care ne simţim vinovaţi. „Recunoaşterea” sau „curăţirea” ar implica, în cele mai multe cazuri, discutarea despre lucruri de care cel în cauză e ruşinat. Nu e şi cazul Pasului Patru. Aici suntem invitaţi să privim imaginea completă: nu doar ce am făcut rău, ce greşeli am făcut sau ce nu a mers bine. Suntem invitaţi să privim chiar şi rădăcinile greşelilor noastre şi, conform înţelepciunii A.A., cea mai periculoasă rădăcină dintre toate e resentimentul.

„Resentimentul este cauza „numărul unu” a durerilor noastre. El devastează sufletul alcoolicului mai rău decât oricare altă stare psihică. Din el se nasc toate formele de boală spirituală, iar noi nu am fost bolnavi doar mintal şi fizic, ci şi spiritual.” (Alcoolicii Anonimi, p. 61)

Resentimentele sunt mici sentimente insidioase. Sunt insidioase pentru că sunt atât de mici – atât de mici încât e uşor să le treci cu vederea. Totuşi, ele sunt un combustibil permanent pentru văpaia greşelilor şi motivul din spatele celor mai multe lucruri care nu merg bine în viaţa noastră. Principala lor funcţie este de a ne face să facem lucruri rele. Scopul lor este să alimenteze păcatul.

Începem să avem resentimente încă de când ne naştem. Când începem să vorbim, avem deja tot felul de resentimente.

Persoana aflată în recuperare trebuie să se întrebe: faţă de cine am resentimente şi de ce? Bill W. spune explicit că dacă un alcoolic nu poate răspunde satisfăcător la această întrebare, el va bea din nou. Non-alcoolicul nu are o astfel de ameninţare deasupra lui, dar aceste cuvinte ar trebui să dea de gândit fiecăruia. Resentimentul este un asasin spiritual.

Inima procesului din Pasul Patru este să începem să facem o listă cu oamenii şi întâmplările faţă de care avem resentimente, iar mai apoi să examinăm cu atenţie de ce anume le păstrăm. Vom începe lista cu resentimentele cele mai evidente, descoperindu-le mai

131

apoi pe cele mai puţin evidente. În aproape toate cazurile, va exista şi o greşeală de-a noastră

‘ataşată’ fiecărui resentiment. Deşi, în general, cele mai puternice resentimente le avem faţă de acţiunile celorlalţi, e important să vedem şi propria noastră contribuţie pentru că aici (şi doar aici) putem face mari schimbări.

Contează prea puţin dacă îi mai cunoaştem pe aceşti oameni sau dacă fac parte din „istoria noastră antică”. Contează prea puţin dacă aceştia au murit sau nu – e posibil să avem resentimente puternice şi faţă de o persoană decedată. Ce e important e că resentimentele pot fi smulse din rădăcini şi pot fi „dezamorsate”.

La fel de importantă ca şi resentimentele este frica. Frica este un termen cuprinzător folosit pentru a descrie diferite stări emoţionale dintre care majoritatea sunt distructive. Cel mai surprinzător e că uneori frica e pur şi simplu o altă formă de mânie – un alt cuvânt cu o definiţie cuprinzătoare.

Există patru arii principale ale vieţii în care aproape oricine are probleme, cel puţin la un anumit moment. Banii sunt uneori un motiv de angoasă, fie din cauza extravaganţei, fie din nesiguranţă financiară sau din ambele. Aproape orice are de-a face cu sexul poate deveni o problemă, indiferent dacă cineva este singur sau căsătorit. Obiceiurile alimentare şi mâncarea în general sunt o altă sursă de durere pentru mulţi oameni. Astfel, chiar şi fără alcool sau o altă substanţă adictivă pentru care să se îngrijoreze, non-dependentul are destul de multe probleme obişnuite asupra cărora să se concentreze.

Suntem femei şi bărbaţi complicaţi. Gândurile şi sentimentele ne străbat în permanenţă corpurile. Aproape tot ce e nobil, adevărat, bun şi drăguţ poate deveni rău, ruşinos, mizer atunci când e folosit inadecvat. E lăudabil să te înţelegi bine cu oamenii, dar să încerci să le faci mereu pe plac oamenilor e deja deplasat. A fi un bun părinte e o sarcină dificilă (dacă nu chiar imposibilă), dar a avea un simţ supra-dezvoltat al responsabilităţii pentru copii nu e deloc de folos. Trebuie să recunoaştem când ne băgăm nasul în treburile altora; la fel, trebuie să recunoaştem şi amplul şi dificilul subiect al controlului. În acest univers complex, putem să facem tot felul de lucruri, dar controlul nu e unul dintre acestea. Umilinţa e bună; stima de sine scăzută, nu.

132

Respectul e bun; teama de autoritate, nu. Indignarea îndreptăţită faţă de un act perfid e demnă de laudă; furia, nu. Trebuie să simţim, dar nu să lăsăm sentimentele să ne conducă. Trebuie să fim responsabili, serioşi şi orientaţi spre performanţă, dar se pare că Dumnezeu vrea ca noi să ne şi distrăm. Fiecare dintre noi avem şi o latură sexuală, dar, totuşi, în ce priveşte exprimarea sexualităţii trebuie să avem foarte mare grijă.

În fiecare dintre aceste arii, măsura în care există un anume element e mai importantă decât existenţa în sine a acestuia. Aici nu prea e loc pentru gândirea de tip “alb-negru” pentru că acestea nu sunt lucruri care fie există, fie nu.

Din acest motiv, Pasul Cinci urmează după Pasul Patru. E posibil, chiar foarte posibil, ca cineva de unul singur să facă o încurcătură foarte mare din Pasul Patru. Totuşi, această greşeală va dura numai până la facerea Pasului Cinci, atunci când o altă fiinţă umană e prezentă pentru a ajuta persoana care lucrează la Paşi să vadă lucrurile puţin mai clar.

În Biblie nu există exemple foarte clare a unor oameni care să facă Pasul Patru, de vreme ce toată acţiunea Pasului Patru e privată. Manifestarea publică a acesteia, însă, poate fi exemplificată printr-un număr mare de situaţii, aşa cum se va vedea în continuare.

Dacă ar fi existat vreodată vreun concurs pentru “cel mai mare păcătos”, o singură persoană ar câştiga şi nimeni în afară de Dumnezeu nu ar putea arbitra un astfel de eveniment. În sens spiritual, însă, e bine ca fiecare persoană să se creadă pe el sau pe ea ca fiind cel mai mare păcătos care a existat vreodată – nu pentru că el sau ea nu ar putea fi iertaţi, ci tocmai pentru că pot fi iertaţi!

Deci, alcoolicul îşi priveşte resentimentele, greşelile, slăbiciunile şi defectele de caracter. El e îndemnat să fie fără teamă – pentru că poate fi periculos să laşi în urmă un resentiment cât de mic. Resentimentele sunt ca nişte scântei care, în final, pot deveni o masă incandescentă de emoţii distructive. Pe alcoolic, emoţiile distructive îl conduc spre singurul lucru de care încearcă să scape: băutul.

Sunt disponibili mulţi ghizi şi caiete de lucru care să îi îndrume pe oameni în lucrarea Pasului Patru. Unul dintre cei mai buni pe care i-

133

am văzut este publicat de Overeaters Anonymous11 (n. tr. “Bulimicii Anonimi”). Un altul se găseşte în relevantele capitole ale cărţii medicului Patrick Carnes, A Gentle Path through the Twelve Steps12 (n. tr. “Calea blândă prin cei Doisprezece Paşi”).

Observaţi că în această fază nu încercăm să facem nimic cu informaţiile culese despre noi înşine. Acum suntem pur şi simplu conştienţi că ele există. Cel mai întâlnit şi cel mai eficient mod de a scăpa de resentimente este de a ne ruga chiar pentru acei oameni cărora le purtăm pică. Chiar dacă, iniţial, trebuie să ne rugăm pentru ei cu dinţii încleştaţi, acesta e măcar un început. Odată ce am iniţiat această activitate, e mai uşor să începem să ne iertăm pe noi înşine pentru rolul pe care l-am jucat noi în evenimentele care ne-au cauzat resentimentele. E imposibil să încerci să te ierţi pe tine fără să îi ierţi pe ceilalţi.

Pasul Cinci: “Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane, natura exactă a greşelilor noastre.”

„Să lepădăm dar lucrurile întunericului” (Romani 13, 12) „Mărturisiţi-vă aşadar unul altuia păcatele şi rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi.” (Iacob 5, 16) „Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” (I Ioan 1, 9)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă. Dacă există un singur lucru la care alcoolicii nu sunt deloc buni

– indiferent dacă au băut sau nu – este să spună adevărul despre ei înşişi. Întreaga situaţie a dependenţei se bazează în mare parte pe lipsa adevărului.

11 The Twelve-Step Workbook of Overeaters Anonymous, Overeaters Anonymous, Torrance, CA, 1993 12 Calea Blândă prin cei Doisprezece Paşi, Patrick Carnes, Ph.D., Hazelden, Center City Minnesota, 1993

134

Deşi Pasul Patru nu e la fel de explicit ca Pasul Cinci, pe când ajungem la acesta e destul de evident că avem nevoie să vorbim despre greşelile noastre. Altfel spus, lucrurile pe care le-am greşit în trecut pot să ne rănească şi în prezent sau în viitor, pe când cele pe care le-am făcut bine probabil nu vor face acelaşi lucru. Toate emoţiile contrare pe care le avem şi care ne fac să ne simţim vinovaţi trebuie înlăturate, “aerisite” şi “scuturate”, înainte ca ele să îşi reocupe poziţiile adecvate în repertoriul nostru de interacţiuni umane. Trebuie să ştergem şi să curăţăm răbojul.

Formularea Pasului e la fel de explicită şi într-un alt sens. Suntem invitaţi să ne mărturisim greşelile Lui Dumnezeu (mai întâi), nouă înşine (după aceea) şi apoi altei fiinţe umane. Condiţia nu e explicită, dar se aşteaptă ca respectiva fiinţă umană să fie în viaţă, trează şi în aceeaşi cameră cu noi atunci când facem Pasul Cinci cu ea. Nu e deloc întâmplător faptul că Dumnezeu e primul pe listă. După ce persoana în recuperare a făcut deja primii patru Paşi, ea ajunge – mai mult ca sigur – la concluzia că Dumnezeu o cunoaşte mai bine decât se cunoaşte ea singură. Nu prea are rost să te prefaci în faţa lui Dumnezeu.

Recunoaşterea greşelilor din trecut faţă de propria persoană e o noutate pentru alcoolic care, în vremea în care bea, era destul de bun în a afirma că negrul este alb şi în a se convinge pe el însuşi de acest lucru. Un vechi prieten de-al meu care e în A.A. vorbea despre faptul că atunci când era beat obişnuia să îşi scrie bileţele în care îşi spunea lucruri de genul: “Totul e în regulă” sau “Nu s-a întâmplat nimic rău”. Crede că făcea asta pentru a se simţi mai sigur în ziua următoare atunci când încerca să pună laolaltă activităţile din seara precedentă. Din păcate, aceste bileţele aveau însă efectul opus pentru că a doua zi dimineaţa presupunea în mod normal că încerca să se păcălească pe el, să îşi joace lui o festă şi, astfel, acele bileţele combinate cu paranoia endemică a alcoolicului nu-l făceau decât să se simtă şi mai rău, lăsându-l să se întrebe despre ce făcuse el de fapt.

Admiterea greşelilor în faţa unei alte fiinţe umane este un semn sigur că alcoolicul e în recuperare. Odată ce îşi dă seama cât de uşor e să spui adevărul (de vreme ce nu mai e nici o pânză încurcată de ţesut, de ţinut minte sau de coordonat), spunerea adevărului aduce

135

un puternic sentiment de eliberare, indiferent de cât de neplăcute pot fi detaliile.

Desigur, în acest moment, persoana aflată în recuperare începe să se distanţeze de “vechea persoană” şi, cu cât va putea spune mai multe poveşti adevărate despre cât de rea devenise viaţa ei, cu atât sunt mai mari şansele de a avea o recuperare mai rapidă şi mai de durată.

Alcoolicii sunt deseori atenţionaţi că e important să includă în acest Pas toate greşelile făcute. Pasul nu se referă doar la greşelile comise în timp ce erau băuţi. Ideea e, de fapt, mult mai subtilă. În primul rând, băutul devine un punct de sprijin atât de prietenos şi datorită dificultăţii persoanei de a trăi cu sentimente de vinovăţie şi eşec. Înlăturarea rădăcinilor motivelor din care bea cineva e o parte necesară a tratamentului, iar Pasul Cinci e locul în care ne asigurăm că acest lucru se întâmplă. Nu reprezintă întreg tratamentul, dar e o importantă parte din el.

Acesta e primul dintre Paşi care e rezultatul direct al unui Pas anterior. Pregătirea şi acţiunea sunt separate aici într-un mod care e contrar metodei alcoolicului de a proceda. Mai întâi, lui i se cere să contemple ceva, dar să nu acţioneze. Apoi, i se cere să acţioneze în baza contemplării. Pentru cei mai mulţi dintre alcoolici nu e uşor să facă asta pentru că ei preferă, în general, să acţioneze şi să gândească în acelaşi timp, sperând că nimeni nu va observa că nu o face pe nici una foarte bine.

Aproape tot ce spune un alcoolic e modificat într-un fel sau altul, conform unui complicat şi personalizat set de reguli şi standarde. Jumătăţile de adevăr, exagerările şi hiperbolele sunt doar începutul. Dacă un alcoolic activ spune că e bun într-un fel, el încearcă de obicei să ascundă vreun defect mai mare şi mai important. Dacă se acuză pe el însuşi pentru că e rău, face acest lucru de obicei cu scopul de a câştiga simpatia ascultătorului.

Pe când e pregătit să-şi facă Pasul Cinci, el începe să facă pace cu onestitatea şi adevărul. E de folos să fie încurajat să vorbească fără a face nici un fel de ajustări mentale. Treptat, el ajunge să-şi dea seama că viaţa e aşa cum o vede el.

136

Pentru un creştin ortodox Pasul Patru seamănă foarte mult cu pregătirea cuiva pentru

spovedanie. În cele mai multe împrejurări, e posibil să combinăm Pasul Cinci cu spovedania sau să folosim acelaşi material de două ori, o dată în contextul Paşilor cu un naş (n.tr. – în engleză, termenul este “sponsor” cu sensul de ghid, îndrumător în programul de recuperare) laic, iar mai apoi în contextul Tainei Spovedaniei cu un preot. ‘Inventar’ e un cuvânt destul de modern care sugerează trecerea în revistă a vieţii cuiva. ‘Inventarul moral’ plasează activitatea între anumite limite, iar aceste limite sunt de obicei ariile în care avem nevoie de spovedanie şi de iertarea lui Dumnezeu. Merită să ţinem minte că ‘inventarul moral’ nu e neapărat limitat la lucrurile pe care le-am făcut rău. De cele mai multe ori, va exista şi un moment în care să facem inventarul a ce anume e bun în viaţa noastră, într-o formă pe care spovedania o ia rareori.

Greşelile pe care oamenii le fac de multe ori în spovedanie sunt cam aceleaşi pe care cineva ar trebui să încerce să le evite în Paşii Patru şi Cinci, dacă doresc să obţină beneficiile complete ale acestora.

Unii oameni îşi petrec tot timpul unei spovedanii vorbind despre greşelile altora. Acest lucru e deseori formulat într-un asemenea mod încât păcatul aparent (din partea vorbitorului) este un sentiment de mânie faţă de acţiunea persoanei care nu e prezentă.

Există două aspecte de urmărit aici. Primul e acela că a avea un sentiment nu e, de fapt, un păcat. Nu e un păcat să simţi mânie, tristeţe sau fericire; acestea sunt sentimente. Cu siguranţă, aici există şi o zonă gri pentru că uneori putem încuraja anumite sentimente (în acest caz, păcatul poate fi implicat), însă nu le putem crea cu adevărat. Ele vin şi pleacă. De vreme ce avem o autoritate minimă asupra lor (în acest sens general), e foarte greu ca sentimentele să fie păcătoase; păcatul presupune că vrem ca ceva rău să se întâmple. Putem însă păcătui – şi încă destul de uşor – atunci când acţionăm în baza unui sentiment, mai ales a unui sentiment negativ. De exemplu, dacă suntem mânioşi şi exprimăm acest lucru într-un mod duşmănos, lipsit de onestitate, atunci, cu siguranţă, putem păcătui. Dacă plănuim să rănim pe cineva pentru că suntem mânioşi,

137

greşim deja. Cu toate acestea, sentimentul de mânie în sine nu este un păcat.

Mai există aici un aspect. Uneori, la spovedanie, oamenii sunt atât de ocupaţi să justifice ceea ce au făcut încât abia apucă să amintească ce anume au greşit. Pentru a preveni acest lucru, e destul de potrivit să spui la început: „Iată greşelile făcute de la ultima mea spovedanie”, iar mai apoi să faci pur şi simplu o listă cu evenimentele şi situaţiile în care ai făcut mai puţin bine decât ai fi putut.

Spovedania şi Paşii Patru şi Cinci nu sunt ocazii în care trebuie să ne prezentăm pe noi înşine în cea mai bună lumină şi nici să zugrăvim cea mai întunecată imagine posibilă. Întregul scop al exerciţiului este de a ne vedea pe noi mai clar, fără să ne exagerăm punctele slabe, fără să încercăm să ne justificăm acţiunile. Este purificator să poţi să vorbeşti despre propria persoană folosind un limbaj direct. Nu trebuie să fim mândri de păcatele noastre, dar e bine să ştim că atunci când ne recunoaştem păcatele într-un mod direct şi clar stăm umăr lângă umăr cu toţi sfinţii Bisericii, nu cu păcătoşii; sfinţii sunt cei care îşi conştientizează cu sinceritate propria nevrednicie în faţa tronului lui Dumnezeu, nu ceilalţi.

În procesul dezvoltării e foarte dificil să eviţi conflictele cu părinţii, fraţii sau surorile sau cu alte persoane importante. De la membrii familiei, de la profesori şi de la alţii, percepem şi adoptăm atitudini care afectează, în general, modul în care gândim despre aproape orice lucru; facem asta fără să examinăm aceste atitudini cu prea multă atenţie. Uneori, pe parcursul Pasului Patru e necesar să ne examinăm atitudinile faţă de tot felul de lucruri şi să decidem dacă aceste atitudini ne-au condus spre Dumnezeu sau ne-au îndepărtat de El. Unele atitudini iau forma credinţelor, dar altele nu sunt nimic altceva decât prejudecăţi. Pasul Patru ne arată destul de clar că suntem responsabili pentru ele din momentul în care acţionăm conform lor. Nu putem invoca nici un fel de imunitate faţă de efectele atitudinilor noastre doar pentru că nu ne amintim de unde provin ele.

Un fenomen foarte straniu care încă mă uimeşte e faptul că, uneori, oamenii au anumite atitudini şi chiar prejudecăţi preluate de la alte persoane, chiar dacă celelalte persoane au avut o contribuţie mai mult rea decât bună în viaţa lor. Mă gândesc la un caz concret, la o

138

femeie care a avut o mamă alcoolică pe care a ajuns să o urască. Totuşi, fiica a adoptat un mare număr din atitudinile mamei. Încercând să facă lumină în situaţia respectivă, a trebuit să privească atent cerinţele Pasului Patru şi să înlăture influenţa pe care o avea mama ei asupra propriei percepţii despre ce înseamnă să fii o persoană.

E foarte greu să faci faţă atitudinilor. Unul dintre marii educatori din domeniul alcoolismului, Pr. Joseph Martin, a spus odată că atitudinile sunt mai puternice decât toate celelalte părţi ale persoanei noastre puse laolaltă – atât de puternice încât pot să supravieţuiască morţii trupeşti. În recuperare, e imperativ ca toate atitudinile noastre să fie examinate.

Nu e deloc greşit faptul că iniţialele A.A. pot să fie şi prescurtarea de la „Atitudini Alterate”.

În pregătirea Pasului Patru e destul de important să ne dăm seama că unii dintre cei mai mari păcătoşi din istoria Bisericii au devenit mari sfinţi. Atunci când Regele David ne-a dat “de viaţă schimbătoarele cuvinte” din iubitul psalm „Doamne, miluieşte-mă… că am greşit Ţie” el comisese un păcat teribil şi de mari proporţii: a trimis un om la moarte sigură pentru ca să poate continua o relaţie nepotrivită cu soţia acestuia. Însă, prin mila Domnului, căinţa lui a fost atât de mare încât Regele David a devenit unul dintre cei mai mari eroi din Vechiul Testament.

Mai aproape de noi în timp, Sfântul Petru nu e cunoscut ca “Sfântul Petru, Trădătorul”, deşi actul său de trădare – atunci când a negat că îl cunoaşte pe Iisus – a fost unul foarte grav. Trădarea lui nu a fost finalul poveştii, căci, în cele din urmă, şi Sfântul Petru devine unul dintre marii lideri ai întregii Biserici. Sfântul Pavel, tovarăşul său ca şi lider al Apostolilor, a comis violenţe teribile împotriva Bisericii înainte ca el să-şi schimbe viaţa; cu toate acestea, a devenit unul dintre cei mai influenţi Apostoli ai Bisericii aflate în dezvoltare.

Nivelul de sfinţenie la care a ajuns Sf. Maria Egipteanca e dificil de egalat în orice perioadă a istoriei Bisericii; deşi păcatele ei erau foarte mari, sunt puţini cei care îşi pot imagina viaţa ei ascetică, pocăinţa ei, şi sunt şi mai puţini cei care o pot întrece. Poate că ea e demnă de atenţie mai ales pentru că sfinţenia ei se datorează aproape în totalitate căinţei ei. Ea va fi readusă în discuţie ceva mai târziu, la Pasul Zece.

139

Există câteva momente în viaţa unui creştin ortodox când ar fi o idee bună să facă o spovedanie generală – adică o spovedanie care se referă la evenimentele din întreaga viaţă, incluzând lucruri amintite în spovedanii anterioare. Acest lucru nu e necesar din punctul de vedere al lui Dumnezeu pentru că iertarea Lui e totală şi absolută. Se întâmplă mai des ca noi să nu vrem să acceptăm iertarea lui Dumnezeu decât ca El să nu ne ierte, însă astfel de spovedanii sunt folositoare de multe ori – pentru noi, nu pentru Dumnezeu.

Atunci când un adult vine pentru Sfântul Botez în Biserica Ortodoxă sau când primeşte Sfânta Taină a Mirungerii, e normal ca acea persoană să facă o spovedanie generală. Alte momente în care o astfel de spovedanie e potrivită este înainte de a deveni monah, înainte de căsătorie, de hirotonire şi în bolile grave. De câte ori facem acest lucru trebuie să fim cât de meticuloşi posibil, dar suntem atenţionaţi în general să nu fim prea aspri cu noi înşine şi să nu exagerăm măsura greşelilor noastre. E nevoie de claritate, nu de condamnare.

Scopurile unei spovedanii generale şi a Pasului Cinci sunt foarte asemănătoare. În ambele cazuri, ele ajută persoana să se elibereze de sentimentele de vinovăţie care au rezultat din acumularea greşelilor; ele îi permit preotului sau naşului să facă o introspecţie în viaţa persoanei în cauză.

Fiul risipitor e de actualitate şi gata să ne ajute să ne apropiem de Pasul Cinci. În momentul în care se întâlneşte cu tatăl său, el spune: „Tată, am greşit la Cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” (Luca 15,18-19). Aceasta este esenţa Pasului Cinci.

PLÂNGEREA PSALMISTULUI ne încurajează:

<<Eu am zis, „Doamne, miluieşte-mă; vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie” >>(Psalmul 40, 4)

140

La fel, una dintre rugăciunile zilnice ale Bisericii: „O, Doamne, lasă, şterge şi-mi iartă mie greşelile mele cele de

voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul, cu gândul sau cu lucrul, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, pentru că Tu eşti bun şi de oameni iubitor” (din Ceaslov).

141

Capitolul 11

Pregătirea pentru schimbare Pasul 6: Ne-am pregătit pe deplin ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter.

Pasul 7: Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze slăbiciunile.

„Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 6, 11) „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre” (Efeseni 4, 22-23) „Supune-te Domnului şi roagă-L;” (Psalmul 36, 7)

Aceşti doi Paşi sunt complet diferiţi de ceilalţi Paşi din câteva motive. Ei se află mai mult sau mai puţin în punctul de mijloc şi nu pretind nici o decizie, nici o acţiune, ci o stare mentală.

Pasul Şase nu spune că „ne-am forţat să ne pregătim”, ci „ne-am pregătit”.

Ca şi viaţa spirituală pe care o încurajează Paşii, acest Pas e complet dincolo de controlul nostru. Tocmai asta îl face să fie atât de crucial şi, într-un fel, atât de mistic. Nu se poate întâmpla dacă vrem noi să îl facem să se întâmple. Poate avea loc doar dacă îi permitem noi să aibă loc. Acest Pas e o distilare a tuturor Paşilor laolaltă. Poate avea loc doar după ce o spiritualitate nouă a fost dezvoltată prin Paşii precedenţi.


Deşi poate părea evident pentru restul lumii, alcoolicul nu îşi să seama că puterea din afara lui nu poate face nimic decât dacă el e

142

hotarât să facă ceva. Odată ce ideea că există o putere mai mare decât propria persoană a fost sădită, conceptul trebuie să se dezvolte în ceva cu adevărat semnificativ în viaţa persoanei aflate în recuperare. Treptat, lui Dumnezeu i se permite să intre în viaţa persoanei, însă (în mod firesc) există presupunerea tacită că această relaţie va semăna cu toate celelalte relaţii din viaţa alcoolicului – el (alcoolicul) va trebui să o manipuleze şi să o controleze pe cealaltă persoană dacă poate obţine vreun beneficiu din această relaţie. Abia în acest Pas apare noţiunea că Dumnezeu este o forţă complet independentă şi puternică şi că persoana în recuperare nu are nimic altceva de făcut decât să fie pregătită, să aştepte ca Dumnezeu să acţioneze. El marchează şi punctul în care alcoolicul începe să înţeleagă că Dumnezeu poate, dacă El decide, să facă orice.

Pentru un creştin ortodox

„Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine. A auzit rugăciunea mea” (Psalmul 39, 1, 2)

Aşteptând ca Dumnezeu să acţioneze este, într-un fel, starea naturală a sfântului şi comportamentul învăţat al persoanei care experimentează creşterea spirituală. Aşteptarea este şi starea naturală a Bisericii. „De la nădejdea mea spre Dumnezeul meu, ochii mei au ajuns să slăbească (Psalmul 68, 3). Trăim 'ultimele zile’ (Eshatonul) încă de când Duhul Sfânt a coborât de Rusalii, iar acest lucru e exprimat în aşteptarea Bisericii. Viaţa Bisericii este o veghe şi o aşteptare eternă şi vigilentă ca Mirele să revină.

Chiar şi aşa, aşteptarea nu e o activitate pasivă – un vid pe care Dumnezeu, în timpul hotărât de El, îl va umple. Aşteptarea e plină de activităţi, nu ceva steril şi neroditor. Aşteptarea este deja plină de iubirea lui Dumnezeu. În toată această perioadă, există un şuvoi constant şi nesecat de informaţii ce sosesc de la Dumnezeu către Biserică şi către oameni.

Există multe informaţii date şi primite despre problemele personale – probleme de-ale minţii şi de-ale inimii – despre toate lucrurile care ne compun viaţa: sentimentele, gândurile, faptele şi

143

persoanele. Unele dintre aceste informaţii pretind un răspuns din partea noastră; multe dintre ele nu.

În timp ce aşteptăm, Dumnezeu ne susţine şi are grijă de noi. El ne oferă un mediu înconjurător pentru ca viaţa noastră fizică să se dezvolte şi ne înzestrează cu ce avem nevoie pentru ca acelaşi lucru să fie posibil şi cu vieţile noastre spirituale. Atât presiunea atmosferică corectă, cât şi oportunitatea de a deprinde răbdarea din anumite încercări ale vieţii noastre sunt în aceeaşi măsură manifestarea iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu e interesat chiar de detaliile mărunte; cu siguranţă, El nu poate să nu fie preocupat de lucrurile care ne încearcă.

Unul dintre paradoxurile existenţei umane este că nu există nici un loc în care Dumnezeu să nu fie. Chiar dacă e normal să presupunem că El e mai preocupat de anumite părţi ale vieţii noastre decât de altele, Dumnezeu nu e nici pe departe atât de restrictiv ca noi. Una dintre cele mai bune analogii pe care le-am întâlnit este că Dumnezeu e fascinat de noi – cine suntem noi şi ce facem. Nici un detaliu al vieţii noastre nu e suficient de mic pentru interesul Lui infinit.

Nu putem să ne apropiem de Dumnezeu fără să fim schimbaţi. În cazul femeii care a fost vindecată atunci când l-a atins pe Iisus pe ascuns, în mulţime, întâlnirea cu Dumnezeu i-a schimbat viaţa. La fel e şi cu noi. Fiecare întâlnire cu Dumnezeu, indiferent de cât este de întâmplătoare sau aparent lipsită de semnificaţie, implică atât judecata, cât şi transformarea.

CHIAR LA ÎNCEPUTUL DUMNEZEIEŞTII LITURGHII, după ce

preotul a spus rugăciunile pregătitoare, s-a îmbrăcat cu sfintele veştminte, a tăiat şi a pregătit pâinea, a turnat şi amestecat vinul, el spune rugăciunea ’darurilor puse înainte’. În acest moment, diaconul, dacă există unul, spune: Kairos tou poiesai to Kyrio. Deşi aceasta are mai degrabă semnificaţia de “Vremea este a sluji Domnului”, el conţine şi un alt înţeles, mai profund: “E timpul ca Domnul să acţioneze”.

Ca şi cuvintele din Pasul Şase, aceasta e atât o afirmaţie, cât şi o rugăciune; e afirmarea unui fapt şi un act de credinţă. Dumnezeu

144

acţionează; Dumnezeu ia parte. Nu pentru că El poate fi controlat prin porunca unui biet om; El participă în viaţa fiecărui individ care îl caută pe Creatorul său din nesecata Lui iubire pentru oameni.

UNUL DINTRE CELE MAI IMPORTANTE ASPECTE ale

rugăciunii e pur şi simplu să te dai la o parte din calea Lui Dumnezeu. Asta e ceea ce face acest Pas. Gradul în care o persoană poate să „le lase şi să-L lase pe Dumnezeu să lucreze” este gradul în care acest Pas are succes sau nu. Nu poate fi măsurat în nici un fel, de vreme ce nu e nimic de măsurat. Acţiunea e în întregime preluată de Dumnezeu, iar munca persoanei care face Pasul e de a permite ca acest lucru să se întâmple.

Acesta este momentul în care individul ajunge să conştientizeze că deşi el face Paşii, munca Paşilor e, de fapt, munca lui Dumnezeu. Acest sentiment de a fi în directă cooperare cu Dumnezeu este foarte profund şi îl ajută pe individ să ajungă la concluzia că Dumnezeu e interesat de cele mai nesemnificative detalii din viaţa unei persoane. Totuşi, acţiunea lui Dumnezeu poate fi, şi deseori chiar este, limitată de către individul în cauză, căruia Dumnezeu i-a dat puterea de veto sub forma libertăţii.

Cei mai mulţi oameni cresc gândindu-se că poate există un Dumnezeu, dar că influenţa Lui e fie foarte, foarte mică, fie e păstrată „de rezervă până când apare ceva cu adevărat important. Oamenii pot să sufere pentru decizii mari şi îi cer lui Dumnezeu să îi ghideze în alegerea unui soţ, a unui nou serviciu sau a unei noi case. Straniu, se pare că presupunem că există anumite domenii în care intervenţia lui Dumnezeu nu ar fi benefică. Încercăm deseori să Îl facem pe Dumnezeu să fie interesat de o listă de oameni bolnavi şi de problemele politice ale lumii, dar încercăm – la fel de grijulii – să Îl ţinem departe de probleme ce au de-a face cu sexul sau cu situaţia bancară.

Cele mai multe rugăciuni care încep cu „Dragă Doamne, Te rog…” nu primesc răspuns – cel puţin, nu în modul cel mai direct. Dacă ar primi răspuns, ar exista o singură religie şi toată lumea ar

145

face parte din aceasta. Ar fi o lume haotică în care egoul uman, cu dorinţele lui nesfârşite, ar fi rege.

Tindem să rezervăm rugăciunea pentru deciziile mari, iar mai apoi să privim consecinţele de parcă rezultatul rugăciunii nu contează deloc.

Ideea că rugăciunea e esenţa relaţiei care guvernează totul în viaţa unei persoane până la cele mai mici detalii este o idee nouă şi care trebuie înţeleasă în acest Pas. Dumnezeu e implicat până la ultimul detaliu; fiecare aspect, fiecare gând, fiecare sentiment poate fi folosit pentru manifestarea relaţiei cu Dumnezeu.

Pasul 7. Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze slăbiciunile.

„Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit. Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi.” (1 Petru 5, 6-7) „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20)

„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”. (Matei 7, 7)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă. În Cartea Mare, prezentarea acestui Pas începe cu rugăciunea:

„Creatorule, acum sunt dornic să mă abandonez Ţie, cu bune şi cu rele. Mă rog Ţie să înlături din caracterul meu toate acele defecte care mă împiedică să-Ti fiu de folos Ţie şi semenilor mei. Dă-mi puterea de a-Ti îndeplini voia, începând chiar din această clipă. Amin.” (Alcoolicii Anonimi, pag. 73)

Alcoolicul este atât de obişnuit să trăiască împreună cu propria inadecvare încât e convins că va rămâne blocat cu orice trăsături de caracter are şi că trebuie doar să înveţe să trăiască astfel. Acest Pas se apropie de ideea centrală că, deşi alcoolicul a fost poate eliberat de

146

compulsia de a bea şi că viaţa lui a început să se îmbunătăţească, el este încă îngrijorat că nu se poate schimba şi că nu se vor schimba prea multe dincolo de faptul că a încetat băutul. Gândirea A.A. nu acceptă însă acest lucru pentru că nu oferă imaginea completă. Băutul nu e decât un simptom al unei tulburări din interiorul personalităţii, şi nu boala însăşi. Boala trebuie confruntată şi tratată, sau simptomul va reveni.

Confruntarea cu boala are loc în Pasul Şapte. Alcoolicii activi trăiesc cu un amestec curios (dar mortal) de

mândrie şi ură faţă de sine. Ei pot ba să aibă încredere doar în ei înşişi, ba să nu aibă deloc încredere în ei înşişi. Se apără cu fiecare fărâmă de energie pe care o au, dar ştiu şi că nu merită, că sunt dincolo de dispreţ. Bineînţeles, băutorul tinde să asocieze acest amestec de sentimente cu băutul său şi aproape orice alcoolic simte că, la un moment dat, dacă ar putea să înceteze băutul, toate celelalte ar fi în regulă. Totuşi, odată ce alcoolicul încetează băutul şi începe să lucreze Paşii, devine tot şi tot mai evident că trebuie să muncească din greu pentru a-şi păstra şi a-şi dezvolta abstinenţa. A te îmbăta e o activitate pasivă: pur şi simplu, torni suficient alcool pe gât, iar corpul tău, mintea şi spiritul vor face restul. A deveni abstinent necesită vindecarea corpului, a minţii şi a spiritului, iar vindecarea are un preţ; preţul pentru această vindecare este bunăvoinţa.

În momentul în care alcoolicul crede că nu sunt prea multe de făcut în legătură cu starea sa, apare o nouă idee. Aceasta e prezentată atât de încet, atât de subtil încât e posibil să nu o observe. De multe ori, la citirea celor Doisprezece Paşi, Paşii 6 şi 7 trec fără să fie observaţi prea mult. De fapt, ei sunt inima programului, o culme mistică. În acest moment, relaţia cu Dumnezeu există şi începe să se dezvolte. Acum e pusă la încercare. Lui Dumnezeu i se cere să schimbe caracterul persoanei care lucrează Paşii.

Bineînţeles, Pasul nu spune nimic despre cum va face Dumnezeu asta sau în ce mod va îndeplini El acest lucru. Acesta este în totalitate prerogativul lui Dumnezeu, iar Paşii sunt foarte atenţi în a nu sugera că e posibil – în vreun moment – să prezicem intenţia lui Dumnezeu.

E destul de sigur că dacă cineva i-ar spune unui băutor: „opreşte-te din băut!”, comanda lui ar fi ignorată sau încorporată în vreun

147

sistem de mecanisme defensive pe care alcoolicul le-a dezvoltat pentru a se menţine pe sine şi băutul său în siguranţă. Dacă aceeaşi persoană i-ar spune alcoolicului: „Opreste-te din baut, apoi permite schimbarea ta pânã când nu o sã te mai recunosti”, comanda nu numai că ar fi ignorată, dar probabil ar fi luată în batjocură. Totuşi, exact asta face Pasul de faţă. Aceasta e schimbarea care trebuie să aibă loc, astfel încât acea abstinenţă care există deja să prindă rădăcini şi să crească.

E o caracteristică a Paşilor faptul că cele mai solicitante şi mai dificile sarcini sunt deseori strecurate în text fără ‚fanfară’. Însă, aici e cea mai grea sarcină. Aici are loc recuperarea. Aici i se cere lui Dumnezeu să schimbe personalitatea alcoolicului. Şi tot acesta e locul în care Dumnezeu face exact acest lucru.

Însă, acest proces nu îl face pe individ perfect. Mai sunt încă multe de făcut. În viziunea filosofică generală a Paşilor e căutat progresul, nu perfecţiunea. Perfecţiunea e limitată doar la Dumnezeu şi, totuşi, acţiunea lui Dumnezeu asupra personalităţii îl atrage pe individ către bunătate.


“Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii

în deşert, nu mi-l da mie.” (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Acesta e Pasul cu ocazia căruia trebuie privite cu atenţie alte

aspecte ale modului în care folosim Taina Spovedaniei. În timpul vieţii mele ca şi ortodox am întâlnit o varietate de

perspective privind taina Spovedaniei. În unele tradiţii, spovedania e privită ca fiind pregătirea principală pentru Sfânta Împărtăşanie şi frecvent, uneori chiar săptămânal, spovedania reprezintă o regulă. După cum se ştie, asta tinde să existe în bisericile care au fost influenţate de tradiţia rusă. Cu mulţi ani în urmă, am participat la Dumnezeiasca Liturghie în Finlanda, înainte de a fi hirotonit, şi la momentul Sfintei Împărtăşanii m-am apropiat de Potir. Pentru că preotul nu m-a recunoscut, am fost condus pe margine de către un

148

băiat de altar. Apoi, un alt preot a venit şi mi-a ascultat spovedania – în timp ce restul parohiei aştepta. Problema era că preotul şi cu mine nu aveam un limbaj comun: el vorbea finlandeza şi suedeza, iar eu nu. În cele din urmă, mi s-a cerut să îngenunchez, am simţit patrafirul preotului pe capul meu şi a fost citită o rugăciune. Doar atunci am putut să mă apropii de Potir şi să primesc Sfânta Împărtăşanie.

Cam în aceeaşi perioadă, am avut parte de o reacţie complet diferită a unui alt preot. Am fost la o biserică pe Coasta de Sud a Angliei unde aproape toţi enoriaşii erau din Cipru. Pentru că nu-l cunoşteam pe preot, am venit mai devreme la slujbă şi am cerut să mă întâlnesc cu el. A ieşit din altar, dar a făcut un semn simplu cum că era destul de ocupat şi că avea lucruri mai bune de făcut. Cu toate astea, l-am întrebat dacă puteam să primesc Împărtăşania la Liturghie. M-a privit uluit. „Dar nu poţi să vii odată cu toţi ceilalţi?”, a spus el. [n.teol.9].

ÎN GENERAL, ACOLO UNDE EXISTĂ OBICEIUL spovedaniei

frecvente, Taina e văzută ca o oportunitate pentru preot şi pentru penitent de a analiza aspecte diferite din viaţa individului. Persoana care se spovedeşte vorbeşte în termeni destul de generali despre greşelile sale, oferind de bunăvoie informaţiile, punând laolaltă chestiunile mici cu cele mari. E posibil ca preotul să pună anumite întrebări despre unele lucruri, mai ales pentru a clarifica cele spuse. Frecvent, oamenii folosesc eufemisme în confesiune sau un fel de ‚limbaj bisericesc’, încât uneori e dificil de înţeles ce anume vrea să spună, de fapt, persoana. În general, la final, preotul vorbeşte într-un mod binevoitor, încurajând acolo unde e nevoie, accentuând că toţi oamenii sunt păcătoşi şi că e necesar să îi permitem iubirii lui Dumnezeu să strălucească în ciuda slăbiciunilor noastre. După aceea, preotul spune rugăciunea iertării păcatelor. Formularea rugăciunii folosite în tradiţia rusească e puternic influenţată de gândirea romano-catolică şi conţine o declarare a iertării în forma directă – ‚te iert’.

În alte biserici, mai ales în cele cu tradiţie greacă, spovedania e văzută deseori într-o lumină complet diferită. Pentru început,

149

spovedania nu e neapărat considerată a fi o pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie. Sfânta Împărtăşanie şi Spovedania sunt taine destul de separate. În această tradiţie, pregătirea principală pentru primirea Sfintei Împărtăşanii tinde să fie postul. Mai mult, Spovedania e văzută ca ceva rezervat păcatelor serioase şi cu consecinţe majore. Cineva merge la spovedanie aşteptându-se să primească o serie de avertismente serioase şi chiar să fie chestionat în detaliu cu privire la păcatele sale. Există rugăciuni de iertare, iar acestea sunt citite, deşi deseori cu ceva mai puţină ceremonie decât în tradiţia rusească; formularea acestor rugăciuni conţine puţin din certitudinea şi din caracterul direct al rugăciunilor de iertare ruseşti.

Întâmplător, atunci când există diferite tradiţii în cadrul Bisericii Ortodoxe, aşa cum există cu siguranţă în cazul spovedaniei, oamenii care vin la Biserică din rândul altor credinţe ar trebui să aibă grijă la a se conforma normelor general practicate în episcopia aleasă. Nu are nici un rost să-i acuzi pe ruşi că nu sunt greci, sau vice versa. Biserica e suficient de mare pentru a încadra un mare număr de tradiţii diferite în multe arii ale vieţii sale, iar indivizii trebuie să accepte, nu să judece.

CU ANI ÎN URMĂ, S-A ÎNTÂMPLAT SĂ FIU la Muntele Athos

într-o situaţie în care, datorită unor circumstanţe speciale, vroiam să merg la spovedanie. Fiind obişnuit cu tradiţiile micuţei Biserici Ortodoxe din Oxford, m-am aşteptat să fiu întâmpinat cu blândeţe şi încurajare. În schimb, preotul (de fapt, era un stareţ) m-a bruscat la încercarea de a vorbi despre ce vroiam eu să vorbesc şi a început să mă interogheze în legătură cu viaţa mea, cu problemele sexuale în general şi cu anumite probleme sexuale în special, lucru care mi s-a părut destul de jignitor. Pentru el era ca un chestionar cu ‚da şi nu’, urmat de o prelegere aspră. A început să îmi ţină o predică lungă cu privire la valorile relative ale stilurilor de viaţă grec şi britanic, predică în care ţara mea natală nu “dădea prea bine”. Am fost puternic dezamăgit şi am plecat simţindu-mă ’agresat’. Bineînţeles, preotul urma pur şi simplu tradiţia cu care era obişnuit… până la urmă, în

150

gândirea lui, de ce să merg la spovedanie dacă nu asta aşteptam… totuşi, m-am simţit rănit, întristat şi puternic deziluzionat.

Practica grecească descrisă aici pare să fie mai apropiată de practica Bisericii timpurii. În primele secole ale erei creştine, păcatele comise după botez, neapărat cele foarte serioase, erau mărturisite în public; pedeapsa era şi ea o chestiune publică, vizibilă şi evidentă pentru toţi, chiar până la a fi încorporată în arhitectura Bisericii Bizantine tipice.

La intrarea în clădirea unei biserici ortodoxe tradiţionale, credincioşii trec printr-o zonă numită naos (uneori, şi prin pro-naos). În zilele noastre, principala funcţie a acestei zone este de a adăposti stativele cu lumânări şi icoanele la care se închină oamenii înainte de a intra propriu-zis în biserică. În mănăstiri şi în comunităţile foarte tradiţionaliste, unele slujbe, mai ales Litia Vecerniei (uneori, şi Utrenia), precum şi unele părţi ale Tainei Cununiei sau Botezului au loc în această parte a bisericii. Totuşi, e bine să ne amintim că această parte a bisericii a fost folosită timp de sute de ani ca loc pentru cei care erau în penitenţă (şi se practicau câteva nivele diferite de canon), pentru cei cărora nu li se permitea să intre în sanctuarul propriu-zis cu restul credincioşilor şi nici măcar să vadă zona altarului. Numărul penitenţilor din naos era sporit de prezenţa catehumenilor şi a celor care nu erau încă membri ai bisericii. În unele texte antice pare destul de clar că, cel puţin în bisericile mari, naosul era o zonă vastă, plină de oameni; în mod firesc, toţi cei care stăteau în naos erau văzuţi de cei care aveau dreptul de a intra în corpul principal al bisericii, atunci când treceau pe lângă ei. Vă puteţi imagina că aceste situaţii erau puternic încărcate emoţional.

Pedeapsa publică e, în mare, un lucru ce ţine de trecutul Bisericii Ortodoxe, cu excepţia cazurilor excomunicărilor laicilor şi a caterisirii clerului. Chiar dacă anumite reguli şi regulamente publicate deseori în colecţia Canoanelor Bisericii menţionează multe păcate pentru care au fost impuse canoane fixe într-un moment sau altul al istoriei Bisericii, acest lucru se întâmplă numai rareori în lumea modernă [n.teol. 10].

151

OBSERVAŢI CĂ FORMULAREA PASULUI ŞAPTE nu se referă în mod explicit şi exclusiv la iertare, deşi aceasta e, în mod evident, inclusă. Chiar în cazul oamenilor cu o sănătate mentală relativ bună, pare să fie mult mai uşor pentru Dumnezeu să ierte, decât pentru noi să primim iertarea Lui. Poate că de asta, Iisus a arătat mai întâi mulţimii cum putea El să facă un om paralizat să meargă (ceva ce ei puteau să vadă) pentru a le arăta că El putea să ierte păcatele (ei neputând să vadă efectele iertării). De multe ori, avem şi noi nevoie să reflectăm asupra acestui lucru.

Iertarea lui Dumnezeu trebuie să fie acceptată înainte de a avea vreo valoare pentru noi. E de folos să considerăm că iertarea e un fapt, o declaraţie, o informaţie, nu un sentiment. Dacă aşteptăm să simţim că am fost iertaţi, înseamnă de multe ori că, în primul rând, am pierdut sentimentul că ce am făcut trebuia să fie iertat. Atunci când ne iertăm unul pe altul, aşa cum ni se cere frecvent să facem în viaţa Bisericii noastre, e important să ne amintim că iertarea nu e un sentiment, ci o decizie. Sentimentele noastre pot – sau nu – să se potrivească cu decizia noastră de a ierta. De fapt, e posibil ca iertarea să fie mai semnificativă atunci când are loc împotriva sentimentelor noastre. Dacă spunem „te iert” şi nu simţim nimic, probabil înseamnă că spunem, de fapt, că am uitat de o anumită greşeală, nu că am iertat-o. Atunci când sentimentele noastre sunt răvăşite, decizia noastră de a ierta e, de obicei, mult mai semnificativă. Sentimentele noastre pot (sau nu pot) să ţină pasul cu deciziile noastre – dar ele nu afectează în nici un fel şi nu influenţează iertarea.

PASUL ŞAPTE VORBEŞTE DESPRE ÎNDEPĂRTAREA

SLĂBICIUNILOR noastre, nu despre iertarea păcatelor. Acest fapt aruncă o lumină deosebit de puternică asupra diferenţelor dintre religie şi spiritualitate aşa cum e ea definită de cei Doisprezece Paşi. „Îndepărtarea slăbiciunilor” poate fi acceptată ca şi concept de către oamenii care aparţin oricărei religii sau nici uneia, pe când iertarea

152

păcatelor presupune o conştientizare dezvoltată atât a păcatelor, cât şi a iertării.

Porunca frecventă a lui Iisus în Evanghelii, „Du-te şi nu mai păcătui”, are exact acelaşi sens cu înlăturarea defectelor de caracter ale cuiva. În cuvinte şi fapte, se aşteaptă că acea persoană să se schimbe. Adevărat, se poate trezi cu aceleaşi greşeli câteva zile mai târziu, dar în acel moment există sentimentul că întâlnirea cu Dumnezeu, fie ea în cadrul Paşilor sau a Spovedaniei, are drept rezultat schimbarea sau transformarea persoanei.

În Pasul Şapte, toate misterele dezvăluite în Pasul Patru cu privire la resentimente, la încercarea exagerată de a-i mulţumi pe oameni, la grija faţă de ceilalţi, teama de autoritate şi toate celelalte, sunt rezolvate. Acestea sunt exact lucrurile pe care Îl rugăm pe Dumnezeu să ni le înlăture, zi de zi, pentru tot restul vieţii noastre.

„... eu am zis: Doamne, miluieşte-mă, vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie”. (Doxologia Mare)

Rugăciunea Sfântului Efrem este una dintre cele mai iubite din nesfârşitul număr de rugăciuni disponibile creştinilor ortodocşi. E recunoscută ca fiind o rugăciune deseori însoţită de mătănii. Gestul mătăniei e bun pentru suflet, dar şi pentru trup. Totuşi, acţiunea nu ar trebui să ne îndepărteze niciodată de importantele cuvinte ale rugăciunii, rugăciune potrivită din multe puncte de vedere a fi rostită ca şi rugăciune a Pasului Şapte:

“Doamne şi Stăpânul vieţii mele, Duhul trândăviei, al grijii de multe şi al iubirii de stăpânire, nu mi-l

da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, a răbdării şi a dragostei,

dăruieşte mie, slugii Tale. Aşa, Doamne dăruieşte să îmi văd păcatele mele şi să nu

osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

153

Capitolul 12

Îndreptarea greşelilor

Pasul 8: Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am făcut necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele.

Pasul 9: Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut face vreun rău lor sau altora.

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” (Matei 5, 9) „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.” (Matei 5, 23-24) „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.” (Matei 5, 44)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă. Sinceritatea e o lecţie importantă pentru alcoolicul în

recuperare, mai ales pentru că mediul natural al alcoolicului activ e minciuna şi înşelătoria. Aici se simte el cel mai fericit şi mai sigur. Amintiţi-vă că deseori un alcoolic va spune mai degrabă o minciună decât adevărul pentru că el poate ‘controla’ minciuna, pe când adevărul e dincolo de controlul său. O minciună poate fi orice doreşte el să fie, pe când adevărul ‘vine de-a gata’.

Conform înţelepciunii populare, deseori auzită în întâlnirile A.A., există trei criterii pentru a judeca dacă ceva trebuie spus sau nu, iar aceste criterii sunt folositoare cu precădere în a determina dacă

154

anumite lucruri trebuie înscrise pe lista “reparaţiilor” din Pasul 8. Pentru ca orice afirmaţie să fie autentică sau legitimă, aceasta trebuie să fie adevărată, trebuie să fie necesară şi să fie amabilă. De fapt, acesta e un bun set de criterii prin care să analizăm orice afirmaţie făcută de oricine, în orice moment. La fel, dacă aplicând aceste criterii ne dăm seama că nu ne rămâne nimic de zis, trebuie să ne revizuim întregul mod de a vorbi.

Odată ce îşi însuşesc un concept, alcoolicii sunt în pericolul de a-l vedea într-o manieră alb–negru. Alcoolicii trebuie să înveţe că deşi ceva poate fi adevărat, nu e neapărat bine sau etic să spună acel adevăr. Asta e foarte dificil pentru ei. În formularea Paşilor, mai ales a Pasului Nouă, se spune că e important să spunem adevărul (în cazul acesta, faţă de relele reale sau imaginare făcute altora), dar nu şi atunci când adevărul poate să cauzeze mai mult rău – caz în care trebuie să ne abţinem să facem ceva. Asta ne împiedică să folosim Paşii pentru a justifica vreun comportament care, în timp ce pretindem că ne reparăm greşelile (sau cerem iertare) ar cauza, de fapt, mai multă durere decât cea pe care dorim să o înlăturăm – altfel, el va lua forma unei pedepse, nu a unei încercări de reparare a greşelilor.

Din cauza modului în care lucrează mintea umană, e destul de posibil ca sub masca reparării greşelilor, să cauzăm mai mult rău. Asta se poate întâmpla dacă, de exemplu, o persoană a comis cu ani în urmă un adulter, însă aventura s-a terminat fără alte complicaţii. Totuşi, atunci când devine abstinent şi ajunge mai apoi la Pasul Opt, aceeaşi persoană simte că e necesar să îi spună soţului fostei amante despre aventura respectivă – pentru a-şi repara greşelile. Asta nu ar însemna repararea greşelilor; poate să fie adevărat, dar ar cauza mai multă durere şi asta nu ar fi permis.

SINCERITATEA NU E CEA MAI BUNĂ REGULĂ. Sinceritatea

e singura regulă. Sinceritatea de dragul sincerităţii e necesară la orice nivel al vieţii persoanei aflate în recuperare, mai ales pentru a combate faptul că lipsa sincerităţii e atât de uşoară. E nevoie de mari eforturi pentru a fi sincer tot timpul, în special dacă am fost privit de

155

către familia de origine ca o persoană indecentă, periculoasă sau, pur şi simplu, incomodă. De exemplu, în familiile alcoolicilor în care tatăl bea, faptul că el bea şi cauzează probleme, poate să nu fie un subiect de discuţie sau nici măcar de comentat. În acest fel, copiii învaţă că există anumite subiecte care, pur şi simplu, nu pot fi discutate, astfel că le şterg de pe lista lucrurilor despre care vorbesc.

Ruşinea poate şi ea să-i facă pe oameni să-şi transforme lumea într-o viziune care nu e chiar adevărată. Îmi amintesc bine de o familie dintr-o fostă parohie de-a mea, familie în care mama era deseori internată în spital pentru o tulburare nervoasă. Îmi plăceau toţi foarte mult, însă exista o regulă nespusă a familiei, şi anume boala mintală nu era recunoscută. Boala ei nu era menţionată niciodată, nu era discutată niciodată şi orice întrebare din partea mea era primită cu o privire goală şi cu o schimbare de subiect.

Pot să existe o mulţime de subiecte pe care o anumită familie (probabil, influenţată de o persoană puternică din cadrul acesteia) le ignoră ca şi cum ele nici nu ar exista. Copiii care învaţă să păşească peste corpul unui părinte beat fără să comenteze vor învăţa în cele din urmă să nu simtă nimic şi, mai apoi, să nu vadă nimic. Ei au învăţat deja să nu spună nimic. E o situaţie foarte periculoasă care conduce familii întregi către o viaţă în negare.

În istorie, există exemple în care naţiuni întregi au trăit în negare. Germania Nazistă e un astfel de caz. Deşi era destul de evident din multe puncte de vedere că Hitler şi adepţii lui erau foarte răi, nu exista aproape nici o voce organizată care să se opună conducerii naziste pentru că devenise prea periculos să fii în opoziţie. Aproape nici o voce nu s-a ridicat să rostească ce era atât de evident şi, astfel, ce era ‘evident’ a fost răstălmăcit – o viziune distorsionată la care fiecare adera, cel puţin verbal.

Onestitatea străpunge negarea. Acest lucru e bine ilustrat de băieţelul din povestea împăratului care a fost convins că hainele sale erau atât de frumoase încât nu puteau fi văzute decât de oamenii cu adevărat inteligenţi. Deşi împăratul ştia că el nu-şi poate vedea hainele, a presupus că toţi cei din jurul său le puteau vedea; dacă ar fi făcut vreun comentariu, şi-ar fi trădat propria lipsă de inteligenţă. Fireşte, toţi ceilalţi au presupus că împăratul putea să-şi vadă hainele

156

şi că doar lipsa lor de inteligenţă îi împiedica să le vadă şi ei. Bineînţeles, nimeni nu putea să vadă hainele, pur şi simplu pentru că nu exista nici o haină. A fost nevoie de încrederea neprihănită a unui băieţel care a strigat că împăratul era, de fapt, dezbrăcat.

Chiar şi în ţările cu o conducere democratică, patronii companiilor, profesorii, organizaţiile militare, uneori şi liderii politici şi religioşi care sunt complet nepotriviţi pentru munca respectivă, sunt înconjuraţi de oameni ca cei din povestea de mai sus – oameni care au decis că e mai bine să nu spui nimic decât să rişti să fii tratat ca un tip incomod.

Pentru individul care lucrează Paşii, costul sincerităţii poate fi considerabil, presupunând mari schimbări doar pentru a trăi într-un mediu în care sinceritatea poate să guverneze.

A REPARA GREŞELI NU E ACELAŞI LUCRU cu a salva

lumea sau cu a transforma viaţa persoanei faţă de care ne reparăm greşeala. Uneori, aceasta abia va observa, iar alteori (de exemplu, atunci când persoana a murit sau s-a mutat) nu e posibil să-ţi repari greşelile decât în moduri simbolice. Principiul important aici e că nu ne reparăm greşelile de dragul lor, ci de al nostru. Calitatea reparării greşelilor e importantă, iar răspunsul e, de fapt, irelevant.

Un alt aspect care li se poate părea dificil oamenilor este că ei presupun că dacă se recuperează din alcoolism, îşi repară greşelile faţă de cei pe care i-au rănit în perioada alcoolismului lor. Acest lucru e doar parţial adevărat. Pasul Opt şi Pasul Nouă sunt mai eficienţi dacă includ toate relele pe care respectiva persoană le-a făcut altora.


Atunci când Zaheu a venit şi i-a spus Domnului, “Iată, jumãtate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Lc. 19, 8), el făcea Pasul Nouă.

Ce a făcut Zaheu a fost să meargă dincolo de cerinţele Legii lui Moise, cu duhul iubirii şi al recunoştinţei. Creştinii ar trebui să îi urmeze exemplul. Mai mult, în repararea greşelilor nu ar trebui să fim

157

preocupaţi de greşelile altor oameni faţă de noi – chiar dacă sunt aceiaşi oameni faţă de care ne reparăm noi greşelile.

DINTRE FRUMOASELE AMINTIRI PE CARE le am de la

primele mele contacte cu Biserica Ortodoxă, una dintre cele mai puternice a fost o vecernie la care am participat în mica Biserică Ortodoxă din Oxford. În acea vreme, eram student la Universitate şi ‘am dat’ peste Biserica Ortodoxă când, împreună cu câţiva colegi de facultate, am hotărât ca în dimineţile de duminică, după ce participam la mai mult sau mai puţin obligatoria liturghie de la Capela facultăţii, să vizităm cele mai importante Biserici din Oxford.

În prima săptămână am vizitat o Biserică Anglicană în care un preot încântător şi destul de excentric a ţinut o slujbă în care atât el, cât şi parohia s-au purtat de parcă Reforma nu ajunsese niciodată în Anglia. Biserica avea un fel de spiritualitate italienească amestecată, ciudat, cu o doză mare de reţinere englezească.

În a doua săptămână am vizitat Biserica Ortodoxă. În acel moment, această comunitate (sau mai degrabă, comunităţi – una grec-ortodoxă, cealaltă rus-ortodoxă) se ruga încă în mica încăpere în care, în epoca de glorie, fusese biblioteca faimosului dr. Spooner13. După ce am intrat în spaţiul mic, plin de tămâie, m-am simţit imediat acasă. Mi-am lăsat prietenii să continue vizitarea altor biserici în duminicile ce au urmat pentru că găsisem ceea ce căutam, deşi nu avusesem niciodată o idee clară despre ce anume căutam. Trei ani mai târziu, am fost primit în Biserica Ortodoxă.

Am început să frecventez micuţa Biserică în mod regulat şi, destul de repede, m-am alăturat corului, asta însemnând că ‘m-am împrietenit’ destul de bine cu slava, dar şi cu puţină greacă. M-am familiarizat cu ritualul liturgic ortodox şi am început să apreciez vasta întindere a vieţii liturgice din Biserica Ortodoxă.

13 Dr. W. A. Spooner (1844-1930) a fost Custode al New College, Oxford. E faimos pentru greşelile pe care le făcea prin înlocuirea primelor litere ale cuvintelor; de ex., ‚dunguţa cu boi pani’ în loc de ‚punguţa cu doi bani’ - de aici, ‚spoonerism’.

158

La vremea respectivă, am participat la Vecernia care marca începutul Postului Mare. În Oxford, aşa cum se întâmplă în majoritatea Bisericilor ruseşti şi a mănăstirilor greceşti, exista o slujbă numită “Vecernia Iertării”. La sfârşitul Vecerniei, preotul a ieşit din spatele Iconostasului şi, calm şi serios, a cerut enoriaşilor să îl ierte pentru orice faptă de-a lui care i-ar fi putut răni. A urmat o mică ceremonie în care fiecare membru al parohiei s-a apropiat şi s-a închinat în faţa preotului, cerând iertare. Preotul făcea acelaşi lucru, binecuvântând persoana înainte ca aceasta să se ridice. Persoana se aşeza apoi la dreapta preotului, astfel că fiecare membru al parohiei venea în faţa preotului, apoi în faţa celui din dreapta lui; fiecare era întâmpinat cu o înclinare reciprocă şi cu o cerere reciprocă de iertare. Acţiunea era completată de trei sărutări şi, astfel, fiecare membru al parohiei se întâlnea cu fiecare dintre ceilalţi membri ai parohiei – multă iertare era oferită şi primită.

Pentru mine, unul dintre cele mai emoţionante elemente ale acestei ceremonii a fost că la aceasta participau câţiva membri mai în vârstă şi foarte importanţi ai Universităţii. M-am regăsit îngenunchind în faţa lor şi cerându-le iertare, în timp ce ei făceau acelaşi lucru în faţa mea. În cele mai multe situaţii, şi cu siguranţă în alte universităţi din toată lumea, aceştia erau oamenii cu care cu greu aş fi avut şansa să discut. Însă, în acest context, acest lucru a dat o mare profunzime experienţei mele crescânde în ortodoxie.

Bineînţeles, o astfel de ceremonie poate deveni un simbol gol. Îmi aduc clar aminte că, după câţiva ani, m-am întâlnit cu doi călugări care trăiau în aceeaşi mănăstire şi care se displăceau atât de mult încât aveau o înţelegere reciprocă de a se evita unul pe celălalt în astfel de ceremonii. Însă, ce descoperisem la Oxford fusese atât un remarcabil exemplu de umilinţă, cât şi un important exemplu de pragmatism în viaţa spirituală.

Pasul Nouă e o versiune non-religioasă a Vecerniei Iertării. În mai multe momente ale Dumnezeieştii Liturghii, preotul se

întoarce cu faţa spre oameni şi se apleacă. În rugăciunile pregătitoare, înainte de Vohodul Mare şi, mai apoi, înainte de Sfânta Împărtăşanie, el le cere iertare oamenilor şi îi iartă şi el.

159

A cere iertare reprezintă o parte normală şi importantă a vieţii creştine, trăită nu ca o pedeapsă, ci în libertate, ca o bucurie a copiilor lui Dumnezeu. Asta e important mai ales înainte de a ne apropia de Sfântul Potir pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. Domnul nostru ne spune în mod explicit că a căuta şi a oferi iertarea este o cerinţă preliminară pentru a primi Trupul şi Sângele lui Hristos în faţa altarului. Nu putem fi prezenţi pe deplin în faţa Domnului dacă nu suntem în armonie cu fraţii şi surorile noastre.

Repararea greşelilor faţă de oamenii care au murit se face rugându-ne pentru ei. Acest lucru se aplică şi în cazul celor cu care nu putem intra direct în contact. Orice persoană care poate fi contactată direct ar trebui abordată pentru a i se spune de ce e necesar să le vorbim. Bineînţeles, nu suntem responsabili pentru reacţiile lor. Ei pot fi prietenoşi sau dispreţuitori. Totuşi, dacă ne facem partea noastră aşa cum trebuie, înseamnă că am făcut Pasul Nouă.

160

Capitolul 13

Păstrarea curăţeniei

Pasul 10: Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am recunoscut greşelile, de îndată ce ne-am dat seama de ele.

„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci Duhul este osârduitor, dar trupul neputincios.” (Marcu 14, 38) „Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi înşine iertăm tuturor celor ce ne greşesc nouă. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.” (Luca 11, 4) „Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre.” (Psalm 102, 12)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă. Odată ce mare parte a Paşilor au fost făcuţi, efectul e cel de

ştergere a tablei. Alcoolicul a învăţat să dea ochii cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu restul lumii. Nu mai are „schelete în dulapurile trecutului” şi, deşi pot să existe unele ‚resturi’ de sentimente – de obicei, ruşine sau regrete – el are, totuşi, o nouă viaţă. Trecutul s-a terminat şi, câtă vreme nu bea, nu trebuie să se întoarcă la el.

După ce şi-a curăţit casa sufletului, el are nevoie să găsească o modalitate de a o menţine curată. Pasul Zece e menit să facă exact acest lucru. Inventarul personal, odată aplicat întregii sale vieţi (în Pasul Patru) e aplicat acum cu aceeaşi rigurozitate, însă în fiecare zi.

Bineînţeles, unele dintre lucrurile care păreau să domine Pasul Patru nu mai sunt o problemă în acest stadiu. Aproape cu siguranţă, alcoolicul a încetat deja băutul, iar comportamentele evidente care însoţesc băutul au dispărut. Amintiţi-vă, totuşi, că pentru alcoolic băutul nu e decât vârful icebergului – un vârf extrem de evident, însă numai un vârf. Tulburarea care îi hrăneşte alcoolismul activ este sensibilă la modul în care alcoolicul în recuperare se priveşte şi se

161

simte faţă de propria persoană. Acum, el trebuie să recunoască ce anume greşeşte şi să înveţe cum să facă faţă greşelilor, până când a face acest lucru devine o reacţie instinctivă.

În formularea Pasului, persoanei în recuperare i se spune să-şi identifice, apoi să-şi admită greşelile. Nu ar fi ieşit din comun ca el să îşi dea seama şi de lucrurile pe care le face bine – un inventar moral are o latură cu ‚plus’, aşa cum are şi una cu ‚minus’. Însă, greşelile şi relele făcute de el sunt cele care îl vor bântui şi ele sunt cele care trebuie incluse neapărat.

A-ţi face un inventar zilnic, preferabil spre sfârşitul zilei, e un mod bun de a-ţi lua “temperatura spirituală”. Acest lucru îţi permite să priveşte mai mulţi factori, inclusiv starea de dispoziţie, viaţa de rugăciune şi relaţiile cu ceilalţi. E momentul în care să revizuieşti arii în care ai depus eforturi deosebite: folosirea timpului sau a banilor, folosirea limbajului, participarea la discuţii sau activităţi inutile. De altfel, exerciţiul e bun pentru oricine. Pentru alcoolicul care vrea să rămână abstinent e o necesitate. Pentru un creştin ortodox

Uneori, avem nevoie ca lucrurile să ajungă într-un punct extrem înainte de a le observa. Atunci când lucrurile sunt făcute cu moderaţie, ele tind să ne scape.

Acesta e, poate, motivul din care Biserica a lăsat o duminică pe an, în Postul Mare, pentru a privi exemplul dat nouă de Sf. Maria Egipteanca. Dincolo de orice imaginaţie, Sf. Maria a dus un stil de viaţă extrem, mai întâi în dezmăţ, iar mai apoi în pocăinţă.

În tinereţe, Sf. Maria a petrecut mulţi ani în destrăbălare. Păcatele ei erau mai ales de natură sexuală; există la ea şi o anumită naturaleţe cu care cei mai mulţi dintre oameni se identifică într-o anumită măsură, chiar dacă şi numai în imaginaţie. Mergând la Ierusalim, a trăit o experienţă spirituală profundă atunci când a încercat să intre în Biserica Sfântului Mormânt şi, în consecinţă, şi-a petrecut restul vieţii în deşertul iudaic în condiţii de ascetism extrem.

Motivaţia pentru noua ei viaţă era de a căuta iertare pentru păcatele pe care le făcuse – şi a făcut asta cu o mare înflăcărare. Totuşi, pe parcurs, munca ei dură şi devotamentul i-au adus o viaţă

162

supranaturală, plină de înţelepciune şi de conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu. Dorinţa ei fizică nestăvilită a fost transformată într-o sete nepotolită pentru Dumnezeu. Apetitul ei pentru mâncare şi băutură a fost transformat într-un dor pentru Sfânta Împărtăşanie. Atacată de cel rău şi de tentaţii periculoase, ea s-a luptat şi s-a luptat până când a triumfat, astfel că, la sfârşit, ea nu mai era deranjată nici de căldură, nici de frig şi se hrănea direct cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Sf. Maria Egipteanca e o eroină pentru întreaga Biserică, însă mai ales pentru monahii care încearcă să ajungă măcar în parte la eforturile şi entuziasmul ei pentru Dumnezeu. Ea demonstrează un mod de viaţă care e mai apropiat de cel al îngerilor decât de cel al fiinţelor umane, iar aceasta e una dintre viziunile care dau viaţă idealurilor monahale.

Laicii nu sunt monahi, însă şi viaţa lor e la fel de rodnică şi de binecuvântată ca şi a monahilor, deşi poate în moduri mai puţin evidente. Dar şi laicii, bărbaţi şi femei, sunt încurajaţi să se familiarizeze cu viaţa mănăstirilor, să le viziteze, să asculte, să participe la viaţa monahală, cel puţin pentru perioade scurte de timp.

Ca şi Paşii, calea monahală implică o re-evaluare radicală a valorilor societăţii umane. De la bun început, egoul e pus deoparte, iar prin rugăciune şi post, prin disciplină şi efort, monahul îşi ‚croieşte’ drumul către Dumnezeu. Conştientizarea păcatului în viaţa de zi cu zi e un element important al procesului de metanoia (de pocăire) şi, cu fiecare păcat recunoscut, calea devine tot şi tot mai atrăgătoare. [...]

Pe de altă parte, oricine e capabil din punct de vedere teoretic să intre în viaţa monahală şi chiar poate să facă asta, exceptând situaţiile în care acest lucru ar cauza dificultăţi oricui se află în grija respectivei persoane. În monahism, se petrece oferirea propriei persoane – a libertăţii, a vieţii şi a voinţei – lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi membri ai Bisericii nu vor deveni călugări şi maici, cel puţin nu în viitorul apropiat, iar ofranda propriei persoane făcută vieţii monastice va fi mereu ceva neobişnuit, ceva ieşit din comun. Totuşi, fiecare poate participa, cel puţin în parte, la viaţa monastică prin lucrarea Pasului Zece. Comparativ cu viaţa monastică, poate părea un lucru mărunt. Însă, făcând asta ne legăm pe noi de imensitatea înţelepciunii monahale şi de puterea spirituală pe care mănăstirile o aduc în viaţa Bisericii.

163

În slujba de trecere la monahism, persoana ce urmează să fie călugărită stă în faţa superiorului monastic. I se cere de trei ori să ridice foarfecele cu care superiorul îl va tunde, tăierea părului fiind un semn al terminării vieţii seculare şi începerii vieţii monahale. Uneori, cu entuziasm, superiorul va arunca efectiv foarfecele la pământ – un gest neprietenos, desigur, dar care arată cu claritate că persoana care urmează să intre în familia monahală face acest lucru conform propriei voinţe, căci e alegerea lui/ei dacă să ridice sau nu foarfecele şi să îl înapoieze în mâinile superiorului.

Permiţând să îi fie tăiat părul, monahul începător simbolizează faptul că renunţă la libertatea sa – în favoarea monahului superior, desigur, dar într-un sens mai profund şi mai important, în favoarea lui Dumnezeu Însuşi. Într-un mod asemănător, la botez, individul îşi acceptă noul titlu de „rob al lui Dumnezeu”, permiţând să îi fie tăiat părul.

În slujba ortodoxă de oficiere a Cununiei există o ceremonie similară acestei acţiuni. Însă, în loc de foarfece, soţul şi soţia se iau de mână şi păşesc conduşi de preot de trei ori în jurul măsuţei de cununie pe care se află Sfânta Evanghelie. Aici, cuplul îşi dă ascultare unul altuia în primul rând, iar apoi plasează întreaga lor relaţie în mâinile lui Dumnezeu.

Ortodoxia nu are prea multe de spus despre oamenii singuri. O persoană singură nu are pe nimeni în viaţa sa care să îi primească ascultarea. În aşezămintele monahale, călugării sau maicile aparţin familiei monahale şi aceea e familia care are grijă de respectivele persoane, chiar dacă pregătirea şi experienţa pot fi dificile. În căsnicie, cuplul îşi dă ascultare unul altuia şi, în schimb, au grijă unul de celălalt şi promit să stea împreună şi atunci când lucrurile vor fi dificile.

În general, nu e bine pentru noi să fim singuri, dar, în anumite situaţii, Paşii pot să-i ofere unei persoane singure ceva asemănător structurii şi responsabilităţii pe care o primesc, prin familiile lor, călugării, maicile şi oamenii căsătoriţi. Aparţinând unui grup de 12 Paşi, apar multe ocazii de intimitate spirituală care ne ajută să ne menţinem pe drumul bun şi ne dă îndrumarea pe care alţii o primesc prin apartenenţa la familiile lor.

164

Pasul Zece este, oarecum, esenţa vieţii creştine, iar persoana care face Pasul Zece în mod regulat, chiar dacă nu zilnic, pune în practică pocăinţa şi păşeşte pe calea îngerilor.

165

Capitolul 14

Ajungând să Îl cunoaştem pe 200Dumnezeu

Pasul 11: Am căutat, prin rugăciune şi meditaţie, să ne întărim contactul conştient cu Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegea fiecare dintre noi, cerându-I doar să ne arate voia Lui în ce ne priveşte şi să ne dea puterea s-o împlinim.

„Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciunile şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu.” (Filipeni 4, 6)

„Şi aceasta este încrederea pe care o avem către El, că, dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă.” (I Ioan 5, 14)

„Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.” (Matei 21, 22)


Odată ce a avut loc miracolul abstinenţei, alcoolicul trebuie să fie conştient că abstinenţa continuă pe care o experimentează face parte din relaţia lui cu Dumnezeu. Dumnezeu îi dă darul de a fi abstinent, aşa cum tot Dumnezeu îi dă darul vieţii … fiecare zi la rândul ei. Ce i se cere e să trăiască conform voii Lui. Poate că nu vom şti niciodată, cu siguranţă, ce anume înseamnă această voie. E actul căutării a ce suntem capabili – actul rugăciunii şi asta ni se cere să facem.

Nu e pe deplin clar de ce autorul Paşilor a separat rugăciunea de meditaţie. Desigur, Paşii au fost scrişi înainte să aibă loc o mişcare în masă de promovare a meditaţiei, aşa cum s-a întâmplat în perioada Flower Power. Bill W. avea o lectură bogată din multe domenii şi e posibil ca el să fi avut ceva anume în minte. Dacă a fost aşa sau nu,

166

el nu spune nimic despre asta, nici în Cartea Mare, nici în “Doişpe şi Doişpe”, unde se pare că foloseşte aceste cuvinte alternativ.

Cel mult, putem presupune că cele două cuvinte „rugăciune” şi „meditaţie” se referă la tipul activ şi pasiv de rugăciune, la vorbire şi la ascultare. Însă, nici asta nu e ceva sigur. Ce e important e ca persoana în recuperare să privească rugăciunea şi meditaţia ca fiind sursa însemnătăţii şi a puterilor sale. El nu dobândeşte mintea lui Dumnezeu, dar tinde spre El. E actul căutării care dă autenticitate noi-găsitei sale vieţi.

DACĂ O PERSOANĂ A FOST RELIGIOASĂ înainte de a

deveni alcoolică, e posibil, deşi nu obligatoriu, ca ea să trebuiască să-şi revizuiască gândirea şi comportamentul religios înainte de a începe procesul de recuperare. Dacă privim alcoolismul ca pe o boală spirituală, e aproape sigur că acea persoană a folosit pe parcursul dependenţei sale teme religioase şi spirituale într-o manieră distorsionată şi parţială. Asta nu înseamnă neapărat că ceva nu e în regulă cu religia sa, ci se referă la modul în care foloseşte el acea religie. Înseamnă aproape sigur că perspectiva lui asupra lui Dumnezeu e disfuncţională. Alcoolicii activi ştiu cum să se roage – cel puţin, ştiu cum să încerce să negocieze cu Dumnezeu. E posibil ca ei să petreacă mai mult timp stând în genunchi decât călugării obişnuiţi, însă altarul în faţa căruia se roagă e de sticlă şi, de obicei, nu are asociaţii religioase.

Alcoolicul trebuie să înveţe că rugăciunea şi meditaţia care îl vor ghida de-a lungul abstinenţei seamănă puţin sau deloc cu activitatea care se chema rugăciune în trecut. Dincolo de orice altceva, acum, rugăciunea încetează a mai fi o ‚învoială’. Se pare că Dumnezeu nu vrea să cadă la învoială prea des. Mai mult, rugăciunea dă rezultate. Alcoolicul e obişnuit să-şi strige rugăciunile în direcţia cerului, dar fără să simtă că va primi vreun răspuns pozitiv. E obişnuit ca Dumnezeu să-l ignore, să-l înşele, să-l dezamăgească. Aproape prin definiţie, se poate spune că nu există nici o relaţie între Dumnezeu şi alcoolic – cel puţin, nu una personală. Alcoolicul pendulează între a-L urî pe

167

Dumnezeu şi a-I nega existenţa, iar Dumnezeu aşteaptă. Alcoolismul, ca orice lucru care implică durere şi suferinţă, care e crud şi pervertit, care e trist şi nedrept, face parte din preţul pe care Dumnezeu Îl plăteşte pentru a ne da nouă libertate.

Odată ce alcoolicul a încetat să joace rolul de „dumnezeu”, el permite treptat ca perspectiva lui greşită şi letală asupra lumii să fie înlocuită cu alta. În această nouă perspectivă, există un Dumnezeu – altul decât propriul ego – care e cea mai înaltă expresie a existenţei. Voia Lui a guvernat toată creaţia şi acest lucru se va întâmpla şi după ce individul va muri. Voia Lui e o expresie a bunătăţii şi iubirii şi e resimţită de întregul univers în toată imensitatea sa, dar şi în cele mai mici detalii ale vieţii fiecărei persoane. O viaţă care merită trăită, o viaţă bună, o viaţă abstinentă, implică şi căutarea voii lui Dumnezeu şi împlinirea acesteia. Căutarea e importantă, şi nu cunoaşterea. Odată ce alcoolicul crede că el cunoaşte voia Lui Dumnezeu, e foarte uşor pentru el să revină la vechile obiceiuri, iar rezultatul e că, în loc să aibă o viaţă distrusă ca şi om beat, are o viaţă distrusă ca şi om abstinent.

Atunci când alcoolicul caută voia lui Dumnezeu şi încearcă din toate puterile să o împlinească (puteri care vin tot de la Dumnezeu), el face ceea ce trebuie să facă. Viaţa lui e plină, e formată din micile sarcini care constituie existenţa umană şi el îndeplineşte ceea ce se cere de la el, fiecare sarcină la rândul ei. Uneori, sarcina va fi mică – aparent nesemnificativă – precum spălatul mâinilor sau închiderea ochilor pentru a adormi. Alteori, sarcinile vor fi de un nivel mai înalt – petrecerea timpului în rugăciune sau făcând un serviciu unei alte persoane. Nimic nu e pasiv în această relaţie cu Dumnezeu. El nu stă, aşteptând ca Dumnezeu să îi vorbească din mijlocul tornadei sau din vârful fulgerului. Dumnezeu îl întâlneşte în situaţiile obişnuite ale vieţii, iar individul învaţă să reacţioneze cu umilinţă şi recunoştinţă în toate situaţiile. Niciodată nu e foarte sigur că face ce anume i se cere, dar, ştiind că Dumnezeu are o anumită dorinţă pentru el, e plin de speranţa că o împlineşte pe aceasta. Siguranţa nu face parte din „zona sigură” pentru alcoolicul în recuperare – pentru că e prea aproape de genul de comportament pe care Bill W. îl numea „îndãrãtnicia egoistã neînfrânatã”.

Căutarea e suficientă – este suficientă.

168


Pasul 11 e o ocazie de a evalua ce anume faci în viaţa ta de rugăciune şi să te întrebi unele lucruri abordate mai rar. Pentru ce te rogi? Ce sau cum te rogi? Îţi place să citeşti rugăciuni sau să fii spontan? De fapt, te rogi? Când mergi la biserică, îţi petreci tot timpul cu lucruri de mică (sau, cel puţin, de secundară) importanţă? Te rogi dimineaţa şi seara? Singur sau cu alţii?

Pentru ce te rogi? Uneori, avem tendinţa să îi dăm lui Dumnezeu o listă de cumpărături cu ce e rău în lumea Lui, listă în care facem şi o aluzie (nu prea discretă) cum că ar putea să facă lucrurile mai bine. Alteori, rugăciunea devine o simplă listă de plângeri despre nedreptăţile pe care le vedem noi în lumea aceasta. Dacă una dintre aceste variante e adevărată, trebuie făcut ceva.

Cele mai bune lecţii le putem învăţa din viaţa de rugăciune a Bisericii, din Sfânta Liturghie şi din toate celelalte slujbe pe care Biserica le foloseşte pentru sfinţirea unor oameni, momente sau locuri. E bine să vedem ce anume facem în biserică şi apoi să încercăm să aducem acea experienţă în vieţile noastre. Înainte de începutul părţii publice a Dumnezeieştii Liturghii, preotul spune anumite rugăciuni, îşi pune veşmintele, îşi spală mâinile şi merge în faţa altarului de Jertfă, Sfântul Proscomidiar. Acolo pregăteşte pâinea şi vinul, tăind pâinea într-un anumit fel, aşa cum spune tradiţia, şi aşezând bucăţelele de pâine pe Sfântul Disc, vasul special pe care îl folosim pentru pâine.

După ce termină partea oficială şi tradiţională a pregătirii sale, preotul poate apoi să pomenească oamenii, pe fiecare după numele lui. Pentru fiecare nume sau listă de nume, el taie o bucăţică de pâine şi o pune în locul tradiţional, sub bucata rectangulară de pâine ce va fi transformată în Trupul lui Hristos. În timp ce aşează fiecare bucată de pâine, spune: „Doamne, pomeneşte pe N”, punând primul nume (creştin) al persoanei pentru care se roagă în locul literei N. Poate că va spune foarte puţine nume în acest moment sau poate va rosti câteva mii. Uneori, va fi rugat de cei din parohie să-i pomenească pe anumiţi oameni şi, deseori, un preot paroh va avea o listă (de multe ori, ştiută pe de rost şi destul de lungă) cu toţi membrii parohiei.

169

Membrii comunităţii pot aduce liste cu nume pentru ca preotul să le pomenească în acest moment, indiferent dacă au copt ei înşişi sau nu prescuri ce devin pâinea de împărtăşanie. Singura problemă e că ei trebuie să aducă lista la timp pentru ca preotul să nu întrerupă slujba pentru a citi liste lungi cu nume, după ce a început Liturghia Catehumenilor („Binecuvântată fie Împărăţia…”).

E bine ştiut că anumiţi episcopi şi preoţi erau recunoscuţi pentru că citeau foarte multe nume în acest moment al slujbei, iar asta e foarte bine atât timp cât nu interferează cu rugăciunile personale ale credincioşilor.

Preotul se roagă simplu: „Doamne, pomeneşte pe robul tău N.” El continuă, fără a cere nimic în mod special pentru acea persoană. Rugăciunea „Doamne, pomeneşte” e suficientă, include toate situaţiile şi e o frumoasă expresie a iubirii. În ce priveşte mijlocirea, iată ce este rugăciunea: o expresie a iubirii. Nici nu îi spunem lui Dumnezeu ceva ce El ştie deja, nici nu încercăm să Îl forţăm şi să Îl facem să se răzgândească.

Indiferent dacă persoana pentru care s-a spus rugăciunea e în viaţă sau decedată, rugăciunea „Doamne, pomeneste” îi aduce împreună pe cel ce se roagă, pe cel pentru care se roagă şi pe Dumnezeu.

În rugăciunile pentru grupuri de oameni, ecteniile Sfintei Liturghii servesc drept model. Ne rugăm pentru oameni, grupându-i în categorii: bolnavi, suferinzi etc. Observaţi că aici se menţionează prea puţin ce anume aşteptăm ca Dumnezeu să facă pentru aceşti oameni, în afară de faptul că cerem mântuirea lor. Aici, rugăciunea nu e o listă de porunci către Dumnezeu: fă aia sau cealaltă, pentru persoana cutare sau cutare, ci e pur şi simplu un act de a-i aduce pe aceştia în faţa lui Dumnezeu, în iubire. Nu are nici un sens să începem să Îi povestim lui Dumnezeu despre acei oameni, ca şi cum El nu ar şti cine sunt sau de ce au nevoie. Parţial, acesta e motivul din care, în rugăciunile noastre, folosim doar prenumele – Dumnezeu ştie numele fiecăruia încă „din pântecele mamei sale” şi El ştie mai bine decât noi pentru cine ne rugăm.

Înainte de sosirea mea la Universitate, un bătrân episcop ortodox rus vizitase Oxfordul şi îşi petrecuse o mare parte din timp rugându-

170

se nominal pentru oameni la altarul punerii înainte. Uneori, i se înmânau lungi liste cu nume scrise în greacă, iar pentru el acestea erau dificil de citit şi de pronunţat. Se spune că el obişnuia să ridice astfel de liste spre cer, pentru ca Dumnezeu să le citească singur.

Dacă cineva analizează rugăciunile oficiale ale bisericii, sunt puţine rugăciunile în care individul se roagă pentru el însuşi. Iar cele care există, sunt aproape întotdeauna rugăciuni de iertare.

Formularea Pasului Unsprezece aduce în atenţie o idee care corespunde rugăciunii oficiale a bisericii: rostul rugăciunii e cel de a afla voia lui Dumnezeu pentru noi. „...învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu” şi „în Lumina Ta vom vedea lumina” (ambele din Doxologia Mare). Fiecare membru al Trupului lui Hristos e învăluit în iubirea lui Dumnezeu, o relaţie care se dezvoltă şi creşte mereu. Când, în Sfânta Liturghie, Trupul lui Hristos (enoriaşii) se întâlnesc şi mănâncă Trupul lui Hristos din Potir, icoana e completă. Pentru un moment, identitatea lui Dumnezeu şi identitatea copiilor Lui nu mai e o problemă de contrast, ci una de armonie. Graniţele egoului sunt estompate, iar Biserica din interiorul Bisericii participă la viaţa lui Dumnezeu.

Însă, acest moment va dura pentru totdeauna doar la sfârşitul vremii, când totul va deveni actual şi voia lui Dumnezeu nu va mai fi experimentată în moduri tainice. Până atunci, trebuie să ne mulţumim cu indicii, cu sugestii. Dar aceste indicii ne dau curaj şi speranţă. Atunci când ne luăm rămas bun de la Trupul lui Hristos din Potir, cântăm: „Am văzut lumina cea adevărată; am primit Duhul cel Ceresc; am aflat Credinţa cea adevărată, Nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, căci Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Ca şi apostolii care părăseau locul Înălţării Domnului nostru, ne întoarcem la vieţile obişnuite, bucurându-ne că şi acolo voia lui Dumnezeu e la fel de puternică şi de necesară ca şi în munca dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu Însuşi.

Ceea ce face preotul în momentul Sfintei Proscomidii e ceva ce poate fi preluat şi în rugăciunea privată. Punând laolaltă o listă cu oameni pe care îi întâlnim pe parcursul vieţii noastre şi rugându-ne regulat pentru ei („Doamne, pomeneşte…”), reprezintă o modalitate frumoasă de a-ţi oferi propria experienţă de viaţă lui Dumnezeu şi de

171

a fi, în acelaşi timp, ecoul rugăciunii oficiale a bisericii din Sfânta Liturghie. Pomenirea membrilor familiei, a prietenilor, profesorilor şi cunoştinţelor e o rugăciune puternică, pe parcurs ce Îi pomenim fiecare nume lui Dumnezeu. După o vreme, lista va deveni un fel de odisee spirituală, reflectând diferite stadii ale vieţii noastre şi diferiţi oameni cărora ne-a încredinţat Dumnezeu.

Bineînţeles, e important să-i includem pe oamenii care au avut contribuţii negative în vieţile noastre, ca şi pe cei care au contribuit în mod pozitiv. Asta ne permite să împlinim într-un mod simplu şi practic porunca iubirii duşmanilor. Citirea numelor unor astfel de oameni ne poate pune în legătură cu sentimentele pe care am prefera să le ignorăm (sau de care să scăpăm de tot); dar nu uitarea este drumul pe care Dumnezeu îl aşterne înaintea noastră. Nu ne iertăm duşmanii uitându-i. Asta nu e iertare, ci uitare. Ne iertăm duşmanii rugându-ne pentru ei. Chiar dacă instinctele şi emoţiile noastre se îndreaptă într-o altă direcţie, asta ni se cere să facem.

Pentru creştinul ortodox, cuvântul ‘meditaţie’ poate să nu fie folositor imediat, cel puţin nu la prima vedere, pentru că nu e un cuvânt care să fie folosit prea des în literatura ortodoxă. Însă, e aproape sigur că autorul Paşilor a folosit acesta cuvânt pentru a indica ascultarea – o parte necesară a rugăciunii şi foarte familiară în practica ortodoxă.

În tradiţia noastră, această ‚linişte’ a fost puternic amplificată în practica rugăciunii lui Iisus. Această scurtă rugăciune, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”, e la fel de potrivită pentru începători, ca şi pentru cei ce se apropie de sfinţenie. E o armă puternică, un instrument spiritual. Recitată în linişte, în adâncul fiinţei noastre, ea devine un fel de puls al rugăciunii. Indiferent dacă e spusă o dată sau de mai multe ori, rar sau cu fermitate, ea ne linişteşte mintea şi ne face disponibili pentru Dumnezeu. Ne apropie de puterea lui Dumnezeu pentru ca El să ne răscumpere şi să ne salveze, să ne apropie într-un mod pentru care nu e nevoie nici de imaginaţie, nici de ego, nici de cunoştinţe speciale: Doamne, miluieşte-ne.

Folosirea Rugăciunii lui Iisus a devenit cea mai semnificativă caracteristică a vieţii de rugăciune a multor oameni. În trecut, se

172

considera a fi rezervată celor extrem de pioşi şi se vorbea rareori de ea în afara mănăstirilor. Bineînţeles, rugăciunea nu-i aparţine unei persoane sau unui grup de persoane anume – e un element din viaţa bisericii. E adecvată a fi folosită de cei mai mulţi dintre oameni; deşi poate fi un mare avantaj să o foloseşti sub îndrumarea unui om spiritual, e disponibilă tuturor şi poate fi folosită de oricine. Două perioade de rugăciune a câte 5 minute pe parcursul unei zile poate transforma în mod dramatic viaţa de rugăciune a unei persoane. Însă, e posibil să nu se întâmple aşa. Nu rostim această rugăciune sau orice altă rugăciune personală pentru ceva anume. Ne rugăm pur şi simplu. Răspunsul e în întregime lucrarea lui Dumnezeu, iar asta e complet dincolo de controlul nostru. Tot ce trebuie să facem noi e să depunem efortul necesar.

Pot să existe şi oameni pentru care Rugăciunea lui Iisus nu e satisfăcătoare. În general, pentru cineva care are o fire compulsivă sau obsesivă, poate fi mai potrivit să găsească alte forme de rugăciune, mai active. Şi în acest caz, ca şi în multe alte aspecte ale vieţii bisericeşti, se recomandă consultarea unui preot sau a cuiva cunoscut ca având o experienţă spirituală.

„Miluirea” e un cuvânt frumos şi se referă la generozitatea lui Dumnezeu. Oferită cu uşurinţă, chiar şi atunci când nu e meritată, mila cerească e cea care face posibil ca noi să devenim copiii lui Dumnezeu. E o greşeală, cred eu, să confundăm ‚miluirea’ (n.tr. – caritatea) cu ‚mila’ (n.tr. compătimirea). ‚Mila’, ca şi ‚simpatia’, e unul dintre acele cuvinte folosite pentru o serie de sentimente şi acţiuni care îi încurajează pe oameni să nu renunţe la suferinţa lor. „Vai, săracul de tine” trebuie să fie una dintre cele mai dăunătoare expresii din limba engleză, pentru că, inevitabil, invită persoana în cauză să rămână în durerea ei pentru a primi mai multă atenţie. ‚Miluirea’, pe de altă parte, serveşte drept tratament universal şi îl încurajează pe individ să-şi vadă de viaţă, nu să rămână blocat în faţa unui obstacol.

În greacă, cuvântul are şi mai multă profunzime şi semnificaţie. În forma cu care suntem familiarizaţi (în „Doamne, miluieşte” – „Kyrie eleison”), cuvântul ‚miluire’ seamănă foarte mult cu cuvântul ‚elaion’ care înseamnă “ulei de măsline”.

173

Când am plecat din Anglia în Grecia pentru prima dată, la mijlocul anilor `70, am locuit câteva luni la Mănăstirea Sf. Ioan Evanghelistul din Patmos. Vorbeam doar puţină greacă şi, deşi am fost primit cu căldură, eram sigur că cele mai multe dintre lucrurile importante pentru mine le-au derutat pe gazdele mele. Aveam atât de multe de învăţat – cum să trăiesc într-o mănăstire, într-o ţară departe de casă, unde se vorbea o limbă pe care nu o cunoşteam. Am ajuns să iubesc slujbele, chiar pe cele de la miezul nopţii, deşi aveam o preferinţă clară pentru zilele obişnuite în care cântarea era vioaie şi cu puţine întreruperi. În zilele mari de post, călugării invitau pe unul dintre preoţii locali de pe insulă să vină şi să cânte. Sunt sigur că avea o voce bună, dar stilul său era‚de operă’, extrem de ornamental şi îmi era greu să-l suport. În acele zile, slujbele mi se păreau cu adevărat lungi – şi nu doar din cauza lungimii lor propriu-zise.

Dintre toate lucrurile pe care mi le amintesc, unul dintre cele mai contradictorii a fost raţia lunară de ulei de măsline. În acea vreme, mănăstirea era condusă ca o casă în care călugării aveau un anumit grad de independenţă. Mai exact, fiecare călugăr trebuia să se descurce singur când era vorba de mâncare. I se dădeau bani şi se aştepta ca el să se hrănească singur. Ce se întâmpla de obicei era că cei mai mulţi dintre călugări formau grupuri mici în care fie găteau pe rând, fie făceau un fel de aranjamente în privinţa gătitului. Un călugăr a cărui familie locuia într-un oraş apropiat îşi primea mâncarea în fiecare zi când sosea autobuzul. Familia lui avea un restaurant; îi pregăteau mâncarea, o împachetau şi i-o trimiteau.

Am fost repartizat unui diacon (în acel moment, eram şi eu diacon) a cărui treabă era să aibă grijă de mine, să-mi gătească, să mă ţină curat şi, în general, să-mi arate împrejurimile. Cred că i-am făcut viaţa foarte dificilă.

Cel mai misterios lucru dintre toate şi scopul întregii evocări a fost că fiecare călugăr din mănăstire primea o porţie lunară de ulei. În Anglia, eram obişnuit să primesc laptele acasă în fiecare zi, dar când am aflat că fiecare dintre noi avem o raţie de ulei şi că aceasta era dată în fiecare lună, am fost mai mult decât perplex. La ce puteam folosi un galon de ulei de măsline pe lună? [n. tr. – 1 galon = 3,78 litri]

174

Înainte de terminarea timpului acolo, mi-am dat seama că s-a întâmplat deseori să-mi folosesc raţia de ulei înainte de finalul fiecărei luni şi că trebuia să mai cumpăr din magazin. Uleiul era folosit pentru absolut orice: pentru gătit (pentru îngroşat, prăjit, condimentat) şi pentru arderea în mici candele în faţa icoanelor; era folosit la curăţarea anumitor lucruri şi era panaceul universal pentru orice, de la o durere de spate până la un deget umflat. Era o soluţie la îndemână pentru orice şi ajutorul din viaţa de zi cu zi. Asta era uleiul de măsline. Era tămăduirea şi bunăstarea dintr-o sticlă.

Merită să ţinem minte şi că atunci când spunem rugăciunea “Kyrie eleison” ne rugăm (cel puţin, în părţile greceşti!) şi pentru uleiul de măsline şi pentru toate acele lucruri pe care le reprezintă. Luaţi în considerare şi că uleiul de măsline şi ramurile de măslin sunt simbolurile universale ale păcii (turnat peste ape agitate şi, respectiv, în gura porumbelului lui Noe), rugăcinea devenind astfel şi o rugăciune pentru pace.

175

Capitolul 15

Răspândirea veştilor bune

Pasul 12: După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi, am încercat să transmitem acest mesaj altor alcoolici şi să punem în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii noastre.

„Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit.” (Marcu 5,19) „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5,16)

„Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.

Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 35-40)


Pasul Doisprezece reprezintă înfăptuirea unei vieţi transformate. Persoana care a început să lucreze Paşii a devenit o persoană diferită. Aici, întrebarea din inima gândirii şi practicii A.A. capătă şi mai mult sens: devine alcoolicul abstinent pentru a lucra cei

176

Doisprezece Paşi sau lucrează cei Doisprezece Paşi pentru a deveni abstinent? E posibil, deşi extrem de improbabil, ca persoana care ajunge la Pasul Doisprezece să aibă în mod regulat necazuri cu băutul. Evident, se întâmplă aşa nu din cauză că nu poate bea – va avea întotdeauna libertatea de a se întoarce la băut, dacă va decide asta – ci din cauză că în noua lui viaţă nu mai este loc pentru băut. El s-a privit şi a făcut pace cu el însuşi – cu lucrurile bune şi rele; a făcut tot ce a putut pentru a repara acele părţi din viaţa lui care aveau nevoie de „reparaţii”. Mai important, el a început să îşi rectifice relaţia cu Dumnezeu, un proces profund personal şi ascuns în mare parte în inima lui.

Deşi îi aparţine, natura noii lui vieţi, această ‚recuperare’ e ceva ce nu poate păstra doar pentru el. Ca şi multe alte lucruri importante în viaţă – iubirea, iertarea, liniştea sufletească – poate păstra doar ce dăruieşte. Dacă încearcă să păstreze ceva pentru el sau, mai rău, dacă nu-l împarte cu ceilalţi de teamă că va rămâne fără el, va pierde cu siguranţă acel lucru.

În contextul A.A., unde acest Pas îşi are semnificaţia originală, există un îndemn clar şi real pentru alcoolicul care şi-a început recuperarea. Nimeni nu poate ajunge mai departe de atât – nu există nimeni care să fie ‚complet recuperat’. Mereu mai este ceva de învăţat, mai mult de făcut, există loc de mai bine. Relaţia cu Dumnezeu poate deveni mereu mai profundă sau mai intensă. Pe de altă parte, e o contradicţie în termeni atunci când vorbim despre ‚recuperare parţială’. Undeva, pe parcursul lucrării Paşilor, individul trece de o linie. E puţin probabil ca aceasta să fie o experienţă de transformare cutremurătoare – ceea ce poate părea straniu, de vreme ce ne-am aştepta la aşa ceva din partea Paşilor; până la urmă, Paşii sunt puternic înrădăcinaţi în experienţa religioasă americană, o experienţă marcată deseori de importante transformări personale, de o conştiinţă a 're-naşterii’. Cineva s-ar putea aştepta şi la versiunea acceptării lui Dumnezeu ca şi salvatorul personal al cuiva, perspectivă obişnuită în experienţa evanghelică americană. Totuşi, nici aceasta nu e prezentă. În Paşi, Dumnezeu este Cel care îl abordează pe individ, şi nu individul e cel care face un pas conştient către

177

Dumnezeu. Alcoolicii nu se pricep la a face paşi conştienţi în nici o direcţie!

Undeva, între începutul Paşilor şi Pasul Doisprezece, poate mai repede, poate mai târziu, alcoolicul trece de o linie, iar viaţa lui e transformată. Pe când ajunge la sfârşitul Paşilor, el e pregătit să-şi împărtăşească experienţa cu alţii.

În istoria Alcoolicilor Anonimi, au existat momente în care persoana care avea douăzeci de minute de abstinenţă putea să îl îndrume pe cel care bea încă. Prin îndurarea Domnului, acea perioadă a trecut de mult, deşi în anumite situaţii o astfel de procedură poate fi încă extrem de importantă pentru anumiţi indivizi.

La început, primii alcoolici în recuperare simţeau ce anume trebuiau să facă în Pasul Doisprezece – trebuiau să transmită mesajul altor alcoolici. Deşi poate părea ciudat, aceşti oameni aveau, de fapt, o motivaţie egoistă. Simţeau că pentru a-şi menţine propria abstinenţă aveau nevoie „să o dea mai departe”. Şi asta au şi făcut. La început, căutau beţivi şi încercau să îi convertească. Acesta era lucrul cel mai evident de făcut, luând în considerare trecutul celor implicaţi. Totuşi, după o vreme, a devenit clar că în lume erau, de fapt, două feluri de alcoolici – cei care erau încă pregătiţi pentru recuperare pentru că ajunseseră la ‚fundul sacului’ şi cei care nu erau pregătiţi, adică cei care nu ajunseseră la ‚fundul sacului’. Ei şi-au dat seama că era aproape imposibil să încerce să forţeze pe oameni în recuperare împotriva voinţei lor. Era destul de dificil să încerci să îi ajuţi pe cei care doreau să devină abstinenţi. Totuşi, cei care doreau să se recupereze aveau de departe cel mai bun prognostic. În cazul celor care nu doreau să se recupereze, situaţiile erau mai mult sau mai puţin imposibile.

Pe parcurs ce AA-ul s-a mai dezvoltat, numărul oamenilor care se făceau bine în A.A. a crescut, desigur; este adevărat şi faptul că majoritatea celor care se recuperează simt că A.A.-ul este o parte indispensabilă a recuperării lor – milioane de oameni şi-au dobândit abstinenţa şi recuperarea prin apartenenţa la A.A. Bineînţeles, odată cu fiecare nou membru care devine abstinent, experienţa, puterea şi speranţa A.A. cresc per ansamblu. Influenţa A.A.-ului creşte şi ea. A.A.-ul e ocupat cu transmiterea mesajului către alcoolicii din lumea întreagă, incluzând locuri care, în trecut, au fost nepermisive pentru

178

astfel de influenţe. De vreme ce A.A.-ul nu pretinde subscrierea la o doctrină religioasă anume, poate să fie de ajutor în situaţii extrem de diferite.

De-a lungul timpului, A.A.-ul a trebuit să-şi adapteze perspectivele la faptul că profesia medicală (care a fost mereu interesată de recuperarea din dependenţa de alcool) e acum mulţumită în mare măsură de folosirea modelului A.A. de recuperare în programele de tratament din spitale şi clinici. Judecătorii şi alţii din domeniul aplicării legii au văzut beneficiile A.A.-ului şi se aşteaptă ca oamenii să beneficieze de pe urma forţării participării la întâlnirile A.A.

Vechiul mod de a proceda era că, odată identificaţi, alcoolicii erau vizitaţi, de multe ori la ei acasă, de unul sau doi membri A.A. Această activitate se numeşte ‚munca Pasului Doisprezece’, din motive evidente. Atunci când băteau la uşă, vizitatorii nu puteau fi niciodată siguri de ce vor găsi. Uneori, găseau un cadavru… solicitarea ajutorului venise prea târziu. Alteori, găseau pe cineva care ‚uitase’ complet de faptul că ceruse ajutor şi care era extrem de nemulţumit de deranj. Puteau găsi pe cineva înarmat şi periculos – nimic ieşit din comun, mai ales în ţări în care armele sunt deja disponibile. Combinaţia dintre alcool şi armele de foc e letală în orice circumstanţe. Nici un fel de educaţie nu va face dintr-o persoană beată una responsabilă faţă de o armă.

Uneori, însă, vizitatorii găseau pe cineva care, deşi nu era neapărat prea coerent, era în mod clar o persoană care ajunsese la concluzia că el (sau ea) a suferit destul; deşi confuză, era gata să înceapă călătoria către recuperare. Bineînţeles, pot să apară multe alunecări şi căderi pe parcurs. Fericit cu adevărat e cel care devine abstinent de la primul său contact cu A.A.-ul. Însă, prin orice contact stabilit cu A.A.-ul, se sădesc seminţele recuperării, chiar dacă ele nu dau rod timp de mai mulţi ani.

Conversaţia care se leagă între un băutor şi membrii A.A. poate să fie prima conversaţie ‚reală’ pe care acea persoană a avut-o de foarte mult timp. Câteodată, sentimentele de eliberare sunt incomensurabile şi (în funcţie de cât de multe îşi aminteşte) imaginea acestei întâlniri va fi mereu fundaţia pentru recuperarea noului venit. După mult timp, aceasta poate să fie prima conversaţie importantă

179

care să includă şi bunătate sau care să îi permită alcoolicului să aibă vreun sentiment de demnitate.

Deşi oamenii care fac Pasul Doisprezece sunt în întregime responsabili pentru organizarea acestei vizite, ei nu sunt responsabili pentru rezultat, nici nu preiau problemele alcoolicului. Nici unul dintre aceşti factori nu pare să aibă vreun sens la prima vedere, dar ei conţin informaţii foarte importante. Aşa cum s-a spus deja, membrii A.A. care fac Pasul Doisprezece fac acest lucru în primul rând pentru beneficiul lor. Acest lucru e adevărat atât la nivel altruist (nevoia de bază ca fiinţele umane să se ajute unele pe altele), cât şi la nivel practic. Întâlnindu-se cu persoana beată, văzând-o în condiţiile în care locuieşte (sau lipsei acestora), întâlnind pericolele şi disconfortul alcoolismului activ, li se aminteşte în mod constant de trecutul lor şi de propriul început în Comunitate. Ei sunt încurajaţi să-şi compare propria experienţă cu cea a persoanei pe care o întâlnesc şi să caute asemănările, nu diferenţele. Aceasta e o temă de bază în A.A. şi e adevărată pentru fiecare dintre cei Doisprezece Paşi.

Nu e deloc un clişeu să spunem că alcoolicii mor cel mai adesea de “unicitate terminală”. Ei simt că, în întregul univers, ei sunt în întregime unici, în întregime singuri. Le place să creadă că problemele lor sunt nu numai mai mari decât cele cu care s-a confruntat vreodată cineva, ci şi că sunt complet de nerezolvat. Acesta e unul dintre modurile în care ei pot să-şi suporte stilul de viaţă dificil şi distructiv. Odată ajunşi în Comunitate, însă, ei descoperă că problemele lor sunt, în mare, similare cu problemele celorlalţi. Asta se întâmplă mai ales atunci când deprind îndemânarea de a căuta asemănări (noul comportament) şi de a da deloc sau puţină importanţă diferenţelor – ceea ce (până acum) fusese perspectiva lor preferată.

Odată cu apariţia centrelor de tratament în aproape toate spitalele mari din Statele Unite şi din alte părţi, modul de a face Pasul Doisprezece s-a schimbat foarte mult. Aşteptarea ca alcoolicul să ajungă la ‚fundul sacului’ a fost înlocuită acum de încercarea de a ridica ‚fundul sacului’ pentru „a-l lovi pe alcoolic, de preferinţă, cu putere şi în bărbie” (sau în orice mod îi va atrage atenţia şi îl va încuraja să renunţe la „coconul negării şi al amăgirii”). Bineînţeles,

180

centrele de tratament trebuie să fie profitabile într-un mod în care Alcoolicii Anonimi nu trebuie să fie. A.A.-ul ia măsuri serioase pentru a se asigura că nu e niciodată motivat de „linia de total” sau de oricare altă implicare a banilor sau prestigiului. A.A. nu are acţionari, se auto-finanţează prin propriile contribuţii şi priveşte aproape orice contact cu banii ca pe o ‚chestiune externă’, un subiect care îi distrage de la scopul primar – acela de a-i ajuta pe alcoolicii care suferă încă. Mare parte din această politică vine din experienţa timpurie a Comunităţii când multe dintre tentaţiile alcoolicilor, mai ales grandomania, întâmpinau o rezistenţă puternică şi erau respinse în tăcere.

Asta nu înseamnă că, individual, membrii A.A. nu sunt implicaţi în centrele de tratament. Din contră, dacă aceste centre folosesc programul A.A. într-o formă sau alta, poate fi la fel de bine să angajeze oameni care au cunoştinţe solide despre Paşi. Însă, această situaţie nu afectează, de fapt, A.A.-ul ca întreg. Există membri A.A. în aproape toate domeniile vieţii şi ar fi foarte ciudat dacă nu ar fi liberi să lucreze în centrele de tratament, dacă au astfel de abilităţi.

Asta nu înseamnă însă că centrele de tratament înlocuiesc întâlnirile locale ale A.A.-ului. Nu înseamnă nici că centrele de tratament nu pot avea propriile întâlniri A.A. În cele mai multe situaţii, orice grup de oameni care doreşte să se intituleze grup de Alcoolici Anonimi, poate să facă acest lucru.

Ce e trist e că grupurile din centrele de tratament nu sunt întotdeauna căminele puternice ale abstinenţei aşa cum sunt în alte părţi. Cele mai multe dintre întâlnirile de grup beneficiază de pe urma unei varietăţi a membrilor săi – din diferite domenii ale vieţii, cu o situaţie socială şi cu vârste diferite. Într-un centru de tratament lucrul care îi leagă pe cei mai mulţi dintre oameni nu e dorinţa de a înceta băutul, ci necesitatea de a fi într-un astfel de centru, voluntar sau nu. Din acest motiv, e o idee bună ca astfel de centre să încurajeze mereu membrii A.A. din localitate să participe la aceste grupuri pentru că prezenţa lor poate să transforme grupul într-unul mult mai productiv.

A.A.-ul nu încearcă să forţeze pe nimeni să facă nimic. Centrele de tratament urmăresc să atingă un obiectiv (de obicei, abstinenţa

181

imediată, cu post-cura care presupune participarea la întâlnirile A.A.). În timp ce e obligat să colaboreze într-o anumită măsură cu centrele de tratament (pentru că adăpostesc alcoolici care doresc să înceteze băutul), A.A-ul. trebuie să rămână separat şi distins în conducere şi organizare pentru a fi consecvent tradiţiilor cu ajutorul cărora îşi administrează activităţile. Din multe puncte de vedere, aceste Tradiţii (douăsprezece la număr, exact ca şi Paşii) sunt la fel de importante ca şi Paşii pentru că ele plasează lucrarea Paşilor într-un mediu spiritual, sigur.

În cele din urmă, pentru alcoolicul care ajunge la abstinenţă, premiul cel mare este „trezirea spirituală” care rezultă din lucrarea Paşilor. Transmiterea mesajului către alţi alcoolici e pur şi simplu o expresie a acestei treziri.


În Duminica Ortodoxiei, prima Duminică din Postul Mare, citim povestea lui Filip şi a lui Natanael. În ea găsim următoarele rânduri:

„Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi.” (Ioan, 1, 45-46)

Aici, într-o manieră aparte şi succintă, avem modelul cu ajutorul

căruia Biserica Ortodoxă s-a extins în ultimele două mii de ani: „Vino şi vezi!”. În general, metodele agresive de prozelitism, agreate de multe grupuri protestante (şi, în unele privinţe, şi de Biserica Romano-Catolică) nu au caracterizat comportamentul normal al creştinilor ortodocşi. Într-adevăr, în cea mai mare parte a celor două mii de ani de istorie, noţiunea de convertire individuală de la o religie la alta ar fi fost de neconceput. Familiile, da; triburile, poate; naţiunile, cu siguranţă. Însă, deşi acum reprezintă o imagine obişnuită, noţiunea de convertire individuală, trebuie privită ca o invenţie modernă, dar una care nu se potriveşte prea bine cu imaginea de ansamblu a istoriei Bisericii Ortodoxe.

Biserica Ortodoxă are conştiinţa că ea e adevărata Biserică a lui

182

Hristos şi că doar în cadrul Bisericii Ortodoxe poate fi găsită credinţa creştină în deplinătatea ei. Însă, atunci când susţine asta, o face cu sentimentul celei mai profunde umilinţe şi recunoştinţe. Cu toate cotiturile şi schimbările din istoria bisericii, mai ales din perioadele în care se dezvolta doctrina bisericii, au fost făcute mari eforturi, uneori cu costuri personale enorme, pentru a se ajunge cât mai aproape de adevăr posibil. Acest proces, însă, nu a fost unul speculativ şi nici nu a fost văzut ca succes politic sau numeric. Ortodoxia nu a fost inventată, ci descoperită, iar procesul acestei descoperiri a luat întorsături stranii. Deseori, “campionii” ortodoxiei erau văzuţi ca rataţi în timpul vieţii lor şi, de câteva ori, cei care au sprijinit doctrina ortodoxă constituiau o minoritate faţă de majoritatea credincioşilor. Mai ales, în trei momente, ortodoxia pare să fi fost apărată de câte un singur om – Sf. Atanasie cel Mare în secolul al IV-lea, Sf. Maxim Mărturisitorul în secolul al VII-lea şi Sf. Marcu al Efesului în secolul al XV-lea.

Astfel, ortodoxia nu e ceva bun sau perfect în ochii oamenilor, ci mai degrabă ceva bun în ochii lui Dumnezeu. Asta face ca ortodoxia să fie ceea ce implică şi numele său – ‚gloria dreaptă’, o expresie autentică a Bisericii.

Această stare de fapt respinge ideea că Biserica Ortodoxă ar trebui să fie cea mai mare, cea mai bună sau cea mai puternică. Într-adevăr, ea nu are nevoie să revendice astfel de atribute pentru că ea, ca şi întreg, este expresia adevărului lui Dumnezeu.

Astfel, dacă Biserica Ortodoxă deţine adevărul lui Dumnezeu, deplinătatea revelaţiei creştine, atunci succesul bisericii e în grija lui Dumnezeu, nu în a noastră. Sarcina noastră e să fim tot ceea ce putem fi, dar nu e sarcina noastră să încercăm să îi convingem pe alţii de dreptatea cauzei noastre.

În copilărie, am întâlnit un preot bătrân. Era remarcabil din multe puncte de vedere, dar şi pentru că era, cred, primul alcoolic pe care l-am întâlnit. Singura parte a alcoolismului lui pe care am recunoscut-o a fost faptul că se întâmpla deseori să bea înainte de slujbă, întotdeauna după slujbă şi, uneori, chiar şi în timpul slujbei. De vreme ce vinul pentru altar era mereu la îndemână, era probabil inevitabil pentru el să facă altfel. Din câte îmi amintesc, a murit fără a-şi rezolva

183

problema cu băutul. Poate şi mai remarcabilă era agilitatea lui duhovnicească şi

profunzimea viziunii lui spirituale. Era ca şi cum Dumnezeu îi trecea cu vederea cel mai izbitor defect de caracter al său şi îi permitea să vadă înălţimile cerului. Era un om bun şi îi plăcea să spună o rugăciune specială împreună cu băieţii prezenţi în altar, înainte de a le da drumul la finalul Liturghiei. Nu îmi pot aminti întreaga rugăciune, dar conţinea un vers care suna cam aşa: „Fie ca atunci când părăsim locul acesta, să trăim într-un mod care să lase lumea să vadă că noi am fost cu Iisus”. Prin asta, el nu se referea la o încruntare pioasă sau la o înfăţişare religioasă. Vroia să spună că prin comportamentul nostru, prin tot ce ţinea de noi, trebuia să fie evident că noi fuseserăm în prezenţa lui Iisus, ca şi cum oamenii care treceau pe lângă biserică ne-ar fi arătat cu degetul şi s-ar fi uitat la noi în timp ce ieşeam din biserică.

Această noţiune, indiferent de cât de dificilă poate fi, se potriveşte foarte bine cu ideea A.A.-ului despre răspândirea mesajului său. Acest lucru trebuie făcut prin atracţie, mai degrabă decât prin promovare. Ca şi ortodocşi, ar trebui să ne trăim vieţile într-un asemenea mod încât viaţa noastră religioasă să devină irezistibilă pentru cei cu care împărţim lumea. În Evanghelie, Hristos ne cere să ne căim, ne cere să fim buni.

Prezenţa unei comunităţi ortodoxe într-o zonă ar trebui resimţită prin iubirea şi serviciul pe care le emană. O comunitate ortodoxă care se auto-deserveşte nu face nimic pentru a promova Împărăţia, cu excepţia, poate, de a face ca lumina ortodoxiei să fie disponibilă şi pentru generaţiile următoare; chiar şi aşa, se transmite o imagine palidă şi tristă a ortodoxiei.

Prezenţa Bisericilor şi Capelelor Ortodoxe ar trebui să fie o expresie reală a prezenţei lui Dumnezeu în societatea noastră. În Grecia, pământul e plin de capele, multe dintre ele foarte mici şi folosite doar o singură dată pe an. Ele sunt adevărate puncte de lumină pentru că fiecare dintre ele reprezintă Împărăţia prezentă în societatea umană.

184

IATĂ O DESCRIERE CARE S-AR PUTEA POTRIVI cuiva care

a lucrat cei Doisprezece Paşi şi care îşi va folosi această experienţă pentru a se apropia de Dumnezeu:

„Un om care stă într-un loc înalt şi respiră aer curat e mai plin de voioşie şi de putere decât cineva care stă jos, în întuneric, respirând posomorât aer stătut. La fel, omul care datorită speranţei sale faţă de promisiunile Duhului munceşte cu credinţă neclintită primeşte mare mângâiere, bucurie, încurajare şi e mai sfinţit de către Duh decât omul care cu remuşcări, tristeţe, amărăciune şi nemulţumire în inimă munceşte doar pentru el, fără mângâierea de a ajunge în portul speranţei”. (Sf. Isaac Sirul)14

14 Din Tratate Ascete, anexa B, 1:50, pg. 398, Mănăstirea Schimbarea la Faţă, Boston MA, 1984.

185

Capitolul 16

Sloganuri şi proverbe

Iată câteva dintre sloganurile şi proverbele oficiale şi neoficiale care pot fi auzite în cadrul şi în afara întâlnirilor de Doisprezece Paşi şi care-i ajută pe oameni să se concentreze asupra recuperării lor. Acestea sunt cunoscute de toată lumea ca fiind banale, chiar dacă nu sunt chiar clişee. Oricum, dacă ele ajută doar o singură persoană să rămână în viaţă, atunci li se poate scuza naivitatea.

1. Scoate-ţi vata din urechi şi bag-o în gură.

Chiar dacă acesta nu este cel mai politicos lucru pe care îl poţi auzi la o întâlnire de Doisprezece Paşi, conţine totuşi multă înţelepciune.

Nimeni nu va fi surprins să afle că alcoolicii activi nu ştiu să asculte. De fapt, ei trăiesc într-un mediu în care nimeni nu ascultă nimic. Într-un cămin normal de alcoolici are loc multă vorbărie, dar nici un pic de ascultare. Comunicarea este un aspect foarte dificil pentru toate fiinţele umane, iar alcoolicii şi familiile acestora stau şi mai prost la acest capitol. Conversaţiile care au loc tind să fie copii ale unora care s-au desfăşurat cu mult timp în urmă. Este mai mult un scenariu, decât un efort de a face schimb de informaţii.

Mintea obişnuită este plină de pre-supoziţii (în cel mai bun caz) şi de prejudecăţi (în cel mai rău caz). Dependentul este în aceeaşi situaţie, dar într-o măsură mult mai mare. Abilitatea de a asculta cu mintea deschisă sau, mai precis, cu o inimă deschisă este o cerinţă necesară pentru recuperare.

În mănăstire, există practica de impunere a tăcerii pentru cei care sunt la începutul căii monahale. Fie că e o tăcere de câteva ore sau pentru o perioadă mai mare de timp, mesajul este acelaşi: este

186

mai bine să asculţi decât să vorbeşti. Vorbirea îi pune pe muţi tineri în dificultate, iar tinerii călugări şi călugăriţe nu fac excepţie. A petrece ceva timp ştiind că nu trebuie să îşi dea cu părerea, să-şi apere un punct de vedere sau să facă o remarcă în cadrul acestei noi familii are efectul de a elibera acea persoană de nevoia de a domina sau de nevoia de a atrage atenţia.

Ascultarea este începutul supunerii, şi asta este valabil indiferent dacă Îl ascultăm pe Dumnezeu sau pe o altă fiinţă umană. Deşi acest tip de supunere cerută în mănăstiri este rareori cerută şi în exteriorul familiei monahale (într-adevăr, nici nu este prea bine să faci asta), merită să ţii minte că ascultarea, nu vorbirea, reprezintă începutul creşterii spirituale.

În ceea ce priveşte rugăciunea, e posibil să interpretăm Pasul Unsprezece, care încurajează rugăciunea şi meditaţia, ca referindu-se la rugăciunea rostită şi la rugăciunea ascultată. Citirea din Sfânta Scriptură rar şi pe un ton meditativ, o activitate care are un loc important în viaţa Bisericii, ţine, de asemenea, de ascultare.

Atunci când oamenii se alătură Comunităţii celor Doisprezece Paşi, cea mai importantă abilitate pe care au nevoie să şi-o dezvolte este ascultarea, pentru că cea mai mare parte dintre lucrurile pe care trebuie să le ştie pentru a începe recuperarea din boala lor va fi obţinut prin intermediul urechilor. La celălalt capăt al spectrului, sfântul Îl ascultă în mod constant pe Dumnezeu. Între cele două capete, sunt multe lucruri pe care le avem de ascultat.

2. Lasă-le şi lasă-L pe Dumnezeu să lucreze

Această reţetă simplă la auz are în miezul său expresia finală a temeinicei relaţii spirituale dintre Dumnezeu şi om. Atâta timp cât o persoană se luptă să-şi controleze propria viaţă, ea blochează acţiunea lui Dumnezeu în viaţa sa. În momentul în care le lasă – în momentul în care se predă – începe să câştige.

Următorul poem a fost scris original în olandeză de cineva aflat în timpul primelor sale zile de abstinenţă:

Doar pentru azi Trebuie să ne predăm pentru a câştiga lupta,

187

Murim pentru a trăi, Ne îmbolnăvim pentru a ne câştiga sănătatea, Trebuie să dăm ceea ce vrem să păstrăm. În acestea se

găseşte paradoxul predării…

3. Fiecare zi la timpul ei Viaţa e trăită zi de zi, clipă de clipă. Dependenţii se pricep

foarte bine la a încerca să rezolve problemele întregului univers şi să modeleze istoria conform nevoilor lor. În recuperare, unul dintre cei mai importanţi factori este să înveţi că trebuie să înfrunţi doar problemele fiecărei zile, la timpul ei. Iisus a exprimat asta în următoarele cuvinte: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 6, 34).

4. Cu răbdarea treci marea

Alcoolicii încearcă să „năvălească” în rai, agăţându-se de orice mică dificultate şi transformând-o într-un război. Foarte des, este necesar pentru ei (dar şi pentru alţii) să înceteze a se strădui aşa de tare. În esenţă, Dumnezeu este la cârmă şi, chiar dacă nu ne place să acceptăm acest lucru, El conducea foarte bine universul înainte ca noi să apărem în scenă şi va continua probabil şi mult timp după ce noi vom fi plecat. Este foarte important să avem o perspectivă corectă asupra noastră.

5. Fiecare lucru la timpul său

Alcoolicii vor să facă totul deodată şi nu prea văd diferenţa dintre lucrurile care contează şi cele care nu contează. Ei sunt absolut lipsiţi de speranţă atunci când trebuie să-şi stabilească priorităţile. Ei trăiesc în lumea lui “totul sau nimic” în care, de obicei, aleg a doua variantă. Este crucial pentru ei să vadă că trebuie să păstreze lucrurile simple şi că cele mai importante lucruri sunt cele pe care şi le amintesc prima dată. Pentru alcoolic, asta înseamnă să ţină minte că întregul scop al abstinenţei este de a putea trăi fără a consuma alcool. Dacă acest lucru nu este o prioritate, şansele ca el să bea din nou sunt foarte mari.

188

6. Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască Întreaga atitudine a Paşilor faţă de progresul personal, fie de

natură spirituală, fie în alt aspect al vieţii, este că persoana în cauză este capabilă să ia decizii pentru ea însăşi, dar nu este capabilă să ia decizii pentru nimeni altcineva. Aduceţi-vă aminte că, iniţial, alcoolicul vroia să-şi rezolve toate problemele, schimbând restul lumii. În abstinenţă, învaţă repede că trebuie să fie foarte atent la gândurile, acţiunile, credinţele sale, dar că nu trebuie să fie câinele de pază al întregii lumi. El învaţă să-şi folosească toate forţele religioase, de exemplu, pentru a-şi transforma propria viaţă, şi nu pentru a-i schimba pe ceilalţi oameni. Această situaţie nu se schimbă în mod misterios pe parcursul recuperării sale, chiar dacă e politician.

7. Doar prin îndurarea lui Dumnezeu…

Se întâmplă uneori ca alcoolicii în recuperare să se întâlnească cu alcoolici activi. Când acest lucru se întâmplă, alcoolicii în recuperare ar trebuie să ţină minte acest slogan. Ideea nu este că ar trebui să aibă sentimente de îngâmfare şi superioritate – dimpotrivă – ar trebui ca prima reacţie să fie de recunoştinţă, atâta timp cât doar prin îndurarea lui Dumnezeu nu se aflăşi el în aceeaşi situaţie ca omul beat. Această vorbă poate fi adaptată la orice situaţie în care e nevoie de recunoştinţă.

8. Păstrează totul simplu (n.tr. Nu te complica)

Alcoolicii urăsc simplitatea pentru că nu o pot controla. Ei preferă complexitatea, preferabil până la punctul în care nimeni nu înţelege despre ce vorbesc. Atunci, alcoolicul se simte în control complet. Totodată, el se află într-o minoritate formată dintr-o singură persoană, poziţia lui fiind atât inutilă, cât şi dăunătoare.

Uneori, acest proverb e prelungit în: “Păstrează totul simplu, prostule” [n. tr. – în engleză, “Keep It Simple, Stupid!”, de unde acronimul “K.I.S.S.”]. Acesta este, de obicei, modul în care o persoană îşi critică acele acţiuni pe care le-a făcut într-un mod pompos sau întortocheat.

Un alt acronim important este HALT [n. tr. – în engleză, “H.A.L.T.” de la “Hungry, Angry, Lonely and Tired”] – flămând,

189

mânios, obosit şi singur – cele patru situaţii în care alcoolicul în recuperare trebuie să pună mâna pe telefon şi să ceară ajutor de la o altă persoană în recuperare, înainte de a pune mâna pe primul pahar.

9. Recunoştinţa

Recunoştinţa este reacţia de bază a oamenilor faţă de Dumnezeu. Mulţi oameni o folosesc pentru a se concentra pentru că exprimarea recunoştinţei te pune într-o relaţie aproape imediată cu Dumnezeu. A mulţumi este foarte simplu, însă mulţumirea este implicată în forma supremă de a-I aduce daruri lui Dumnezeu – mai ales, în Sfânta Liturghie. Deseori, un „mulţumesc” şoptit printre dinţii încleştaţi este suficient pentru a te aduce într-o stare mentală spirituală.

10. Eşti lipsit de apărare în faţa primului pahar

Alcoolicul este învăţat că nu trebuie să se teamă de al şaselea sau al zecelea pahar – acelea care, pretinde el (până acum), i-au ruinat viaţa. În mod categoric, primul pahar este cel care i-a fost fatal, acel pahar care este băut în (relativă) abstinenţă. Nu trebuie să-i fie frică să nu comită o infracţiune într-un episod de rupere a filmului; nu trebuie să-i fie teamă că va fi închis într-o instituţie pentru infractorii bolnavi psihic; nu trebuie să-i fie teamă că-şi va pierde slujba, familia sau libertatea – trebuie doar să înveţe să se teamă de primul pahar. Acesta este reprezentativ pentru întregul proces al băutului, de la aducerea paharului la gură, până la punerea sicriului în groapă. Atâta timp cât nu bea primul pahar, el nu poate să se îmbete, iar al zecelea pahar devine irelevant.

Mai mult, alcoolicul în recuperare poate sta linişti, ştiind că nu poate prin forţele proprii să evite să bea din nou. Puterea de a se opri din băut îi aparţine doar lui Dumnezeu, şi doar prin cooperare cu voinţa lui Dumnezeu va reuşi alcoolicul să transforme abstinenţa în realitate în propria viaţă.

11. Poate că am un alt beţiv în mine, dar nu am o altă recuperare

Este o vorbă deseori întâlnită, în special la oamenii mai în vârstă. Fiecare alcoolic se poate îmbăta din nou. Fiecare alcoolic este

190

doar la un pahar depărtare de o beţie – astea sunt lucruri sigure. Ce nu e sigur însă e dacă, odată ce s-a îmbătat din nou, persoana va reuşi să regăsească drumul spre abstinenţă. Din mai multe motive, nu merită să experimentezi aşa ceva, iar o astfel de zicală e folosită pentru a sublinia şi mai mult acest aspect.

12. Acceptarea

Acceptarea este opusul negării. Dacă negarea presupune incapacitatea sau lipsa dorinţei de a accepta modul în care Dumnezeu a organizat universul, acceptarea este o atitudine de încredere care Îi permite lui Dumnezeu să fie Dumnezeu, chiar şi atunci când nu ne plac sau nu înţelegem detaliile pe care ni le dă El. Uneori, este util să acceptăm faptul că detaliile pe care putem să le vedem fac parte dintr-o imagine mai amplă pe care noi nu o vedem. E acceptabil să credem că Dumnezeu are un plan pentru fiecare nivel al existenţei, dar e posibil ca noi, ca indivizi, să nu ştim niciodată care este acel plan – cel puţin, nu în această viaţă. Capacitatea de a prezice intenţiile lui Dumnezeu nu înseamnă acceptare. Capacitatea de a lua ceea ce Dumnezeu ne oferă fără zbucium interior reprezintă esenţa experienţei acceptării, aşa cum ne arată şi această poveste:

A fost odată un fermier sărac care avea un fiu şi un mic teren undeva în munţii Greciei, pe vremea dominaţiei turceşti. Viaţa era grea şi viaţa era scurtă.

Într-o zi, pe când săracul fermier lucra pe câmp, un superb cal alb a apărut şi s-a aşezat lângă fermier, păscând în linişte.

Răspândindu-se vestea, toţi vecinii fermierului au venit la el, felicitându-l pentru animalul găsit. “Ce noroc pe tine!” au spus ei. “Acum vei putea să foloseşti calul ca să ari pământul şi să te duci căruţa la piaţă – o să te îmbogăţeşti”.

Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. “Tot ce ştiu e că lucram pământul, când, dintr-o dată, a apărut acest cal şi a început să pască. Etsi einai15 – asta e!”

15 O expresie grecească uzuală care, în traducere brută, înseamnă (cu o ridicare din umeri) “asta e”.

191

În următoarele zile, calul a rămas, dar nimeni nu a venit după el, iar fiul fermierului a vrut să vadă dacă îl poate călări. Cu toate că băiatul nu avea şa, a văzut că putea să călărească fără şa – şi duşi au fost. Din nefericire, după un timp au ajuns la nişte crengi plecate, iar fiul fermierului a fost aruncat de pe cal, a căzut şi şi-a rupt piciorul.

Vecinii fermierului au venit în fugă. “Ce ghinion pe tine!”, spuneau ei. “Fiul tău a căzut de pe cal şi şi-a rupt piciorul. Nu va mai putea să te ajute la câmp şi mai mult decât sigur veţi muri de foame”.

Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, spuse el, “Tot ce ştiu e că lucram la câmp şi a apărut un superb cal alb; fiul meu a încercat să-l călărească, dar a căzut şi şi-a rupt piciorul. Etsi einai – asta e!”

Două zile mai târziu, garda sultanului a sosit în sat, căutând recruţi pentru armată. Pe acea vreme, sultanul purta o luptă împotriva unui duşman foarte puternic. Soldaţii l-au găsit pe fiul fermierului (care ar fi fost un soldat ideal), dar când şi-au dat seama că băiatul are un picior rupt, l-au lăsat şi au mers în satul următor pentru a căuta recruţi acolo.

Când au auzit veştile, sătenii au venit în fugă, “Ce noroc pe tine!”, i-au spus. “Oamenii sultanului au venit să-ţi ia fiul, dar când au văzut că are un picior rupt l-au lăsat şi au plecat în satul următor. Dumnezeu te iubeşte cu adevărat!

Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, spuse el, “Tot ce ştiu e că lucram pământul şi a apărut un superb cal alb; fiul meu a încercat să-l călărească, dar a căzut şi şi-a rupt piciorul. Gărzile sultanului au venit să-mi ia băiatul în armată, dar când au văzut că are un picior rupt, l-au lăsat şi au mers mai departe în satul următor. Etsi einai – asta e!”

Zilele au trecut şi piciorul băiatului a început să se vindece. Dar, într-o dimineaţă, fermierul s-a trezit şi a văzut că, peste noapte, calul dispăruse.

Când au auzit veştile, sătenii au venit în fugă. “Ce ghinion pe tine!”, spuseră ei. “Frumosul cal alb a dispărut – un animal aşa de bun, şi aşa de valoros. Ce pierdere gravă! Nu mai ai pentru ce trăi!”

Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, spuse el, “Tot ce ştiu e că lucram pământul, şi a apărut un

192

superb cal alb; fiul meu a încercat să-l călărească, dar a căzut şi şi-a rupt piciorul. Gărzile sultanului au venit să-mi ia băiatul în armată, dar când au văzut că are un picior rupt, l-au lăsat şi au mers mai departe în satul următor. Apoi, frumosul cal a dispărut în mijlocul nopţii. Etsi einai – asta e!”

Pe măsură ce zilele treceau, fiul fermierului s-a însănătoşit şi a putut să umble din nou. Când a fost suficient de bine, a mers să caute frumosul cal alb.

Zilele au trecut şi fermierul a continuat să lucreze pământul. Uneori era foarte cald, alteori era frig, şi, din când în când, era tocmai bine.

Câteva luni mai târziu, fiul fermierului s-a reîntors. “Nu o să-ţi vină să crezi ce s-a întâmplat”, spuse el. “Am mers pe urmele calului cât am putut de bine şi l-am găsit la vreo 20 de mile distanţă. Pe spatele său călarea cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată. Până la urmă, i-am cerut tatălui ei mâna fiicei sale şi, ca zestre, mi-a dat calul alb. Aşa că eu m-am întors, calul s-a întors şi am şi cea mai frumoasă soţie din lume”.

Cum au auzit veştile, sătenii au venit în fugă. “Ce noroc pe tine!”, spuneau toţi. “Fiul tău a plecat să caute calul şi s-a întors nu numai cu calul, dar şi cu o nevastă frumoasă. Cât de norocos eşti! Cred că eşti cel mai norocos om de pe pământ”.

Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist. Tot ce ştiu e că lucram pământul şi că a apărut un superb cal alb; fiul meu a încercat să-l călărească, dar a căzut şi şi-a rupt piciorul. Gărzile sultanului au venit să-mi ia băiatul la luptă, dar când au văzut că are un picior rupt, l-au lăsat aici. Apoi, calul a fugit şi când fiul meu a mers să-l caute şi-a găsit nevasta visurilor sale şi a adus-o aici. Etsi einai – asta e!”.

Lunile au trecut şi într-una din zile bătrânul a murit. Când au aflat veştile, vecinii au venit în fugă. “Ce trist!,” îi

spuneau ei fiului. “Când toate mergeau aşa de bine, tatăl tău a murit”. Tânărul nu a spus nimic, dar i-a condus pe vecini în camera unde era aşezat tatăl său.

Pe buzele bătrânului era încă un surâs blând.

193

Capitolul 17

După Paşi?

Cei Doisprezece Paşi pot fi ignoraţi, aşa cum poate fi ignorată şi

Evanghelia; cei Doisprezece Paşi sunt o provocare în acelaşi fel în care Evanghelia e o provocare.

În cele mai multe situaţii, e posibil ca un creştini să evite provocările mai dificile ale Evangheliei. Ei fac asta pentru că a răspunde Evangheliei va însemna deseori o modificare radicală a propriilor vieţi şi o re-evaluare a unor aspecte precum prejudecăţile, economia, onestitatea, umilinţa, puterea personală şi averea personală. Noi, creştinii, cu toţii, din toate confesiunile, depunem un mare efort în a ne asigura că reuşim să evităm unele aspecte importante, şi facem asta în mai multe feluri.

Una dintre cele mai răspândite metode de a evita Evanghelia este confuzia dintre a te gândi la învăţăturile ei şi a pune în aplicare aceste învăţături. De exemplu, auzim în Evanghelie că suntem obligaţi să ne iubim duşmanii şi, pentru o vreme, stând în biserică, poate chiar ne gândim la ce ar însemna să facem asta. Din păcate, destul de des, atunci când plecăm de la biserică, suntem tentaţi să credem că prin simpla contemplare a ideii iubirii duşmanilor am îndeplinit, de fapt, porunca lui Hristos; ne întoarcem apoi la treburile noastre, poate puţin mai satisfăcuţi de noi înşine decât înainte. Însă, din nefericire, a te gândi la subiect, chiar şi cu seriozitate, nu e ceea ce ni se cere. Însuşi Domnul nostru (şi toţi Sfinţii din toate timpurile) ne pretinde acţiune.

Porunca de a ne abţine de la a-i judeca pe alţii pare o idee bună în contextul Predicii de pe Munte şi poate că savurăm înţelesurile şi implicaţiile sale. Totuşi, ştim că ni se pare un lucru complet irealist în viaţa de zi cu zi; puţini oameni ar folosi această poruncă drept regulă în sala de şedinţe, de exemplu, sau în sala de tribunal.

Doar pentru că Evanghelia conţine unele pretenţii dificile nu

194

avem permisiunea de a ignora ceea ce spune. Chiar dacă unele cuvinte ale Evangheliei conţin texte foarte dificile, provocatoare, pline de subtilităţi, ele conţin în acelaşi timp adevărul sublim. Desigur, sunt scrieri spirituale complexe ale căror semnificaţie e pe deplin experimentată în cadrul bisericii pentru care au fost scrise, însă ele ar trebui citite şi re-citite până când cuvintele lor ajung să trăiască în conştiinţa noastră. Totuşi, doar să punem mâna pe una dintre Evanghelii şi să o citim e rareori suficient pentru a realiza schimbări majore în viaţa cuiva, mai ales în lumea modernă.

Societatea în care a trăit Iisus era foarte diferită de a noastră. El a crescut într-o ţară guvernată de brutala forţă cotropitoare a unui imperiu străin. Asta trebuie să Îl fi impresionat foarte mult şi nu e dificil să vedem că El a adaptat unele dintre învăţăturile sale la problemele contemporane. „Dacă cineva te obligă să mergi cu el o milă…” nu era o problemă ipotetică – era un lucru de zi cu zi, căci soldaţii romani aveau dreptul de a pretinde astfel de servicii de la oamenii locului. Chiar şi aşa, ştiind că învăţăturile sale vor fi extrem de nepopulare, Iisus a cerut ca o astfel de persoană să se ofere să meargă două mile. Nu era mai uşor să-ţi iubeşti duşmanii acum două mii de ani decât este astăzi.

Din vremea lui Iisus până azi au fost multe schimbări. Imperii şi întregi sisteme religioase au apărut şi au dispărut de atunci, factori politici şi economici au adus un set complet diferit de provocări pentru lumea modernă. E posibil ca întreaga problematică a adicţiei şi a comportamentului adictiv să existe în lumea de azi într-un mod diferit decât cel de acum două mii de ani. Chiar dacă e posibil ca Sf. Pavel să facă aluzii la dependenţă (sau la comportamentul adictiv) atunci când spune: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19), e posibil să fi vorbit în general despre tendinţa umană de a greşi.

Însă, merită să ţinem minte că dependenţa e o forţă în lumea modernă, chiar dacă nu era aşa acum două mii de ani. Alimentată de bunăstarea materială, combinată cu o lipsă tot mai mare a scopului şi a identităţii, adicţia e probabil mai importantă pentru mai mulţi oameni din lumea modernă decât a fost vreodată pentru o mică parte a strămoşilor noştri.

195

Aşa cum e normal acum ca sângele să fie analizat pentru anticorpi HIV înainte de a fi dat pacienţilor prin transfuzii, la fel, ar fi necesar ca tot mai mulţi oameni (şi chiar grupuri de oameni) să fie evaluaţi din punct de vedere al adicţiei (inclusiv pentru diferitele forme ale acesteia), înainte de a putea folosi ei înşişi alte metode de dezvoltare personală sau spirituală.

Dacă, într-adevăr, adicţia e o problemă modernă, Paşii sunt o soluţie modernă. Adicţia nu va înlocui niciodată păcatul ca şi ultimă provocare pentru Dumnezeu, iar Paşii nu vor înlocui niciodată Evanghelia ca şi voce a lui Hristos.

La sfârşitul secolului al XIX – lea, Sf. Teofan Zăvorâtul scria:„Dacă principalul scop al păcătosului pocăit ar trebui să fie

comuniunea totală, purtătoare de lumină şi binecuvântată cu Dumnezeu, atunci obstacolul ar fi existenţa unor patimi încă active şi funcţionale în interiorul său – virtuţile nefiind încă descoperite în el –şi necinstea puterilor sale. Astfel, principala sa muncă pentru transformare şi pocăinţă ar trebui să fie dezrădăcinarea patimilor şi dezvoltarea virtuţilor – într-un cuvânt, îndreptarea lui.” (Episcopul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire).

Dificultatea majoră în aplicarea cuvintelor Sf. Teofan în lumea de azi este că voinţa umană (de ex., “partea cu îndreptarea lui”) îi este, în exemplul său, complet dedicată lui Dumnezeu. Din păcate, conform modului nostru de a-l înţelege pe alcoolic sau pe alt dependent, acest lucru nu se aplică aici. Acea parte a personalităţii de care are nevoie pentru a se îndrepta e atât de bolnavă încât nu poate lua deciziile necesare; nu poate, de vreme ce îi lipseşte complet integritatea.

În Treapta 26 din Scara Raiului, autorul face următorul comentariu: „Cel ce doreşte să-şi înfăţişeze trupul curat înaintea lui Dumnezeu şi să-I arate o inimă neprihănită trebuie să-şi apere cu grijă virtuţile şi libertatea faţă de mânie, căci fără acestea, toată munca noastră e inutilă”. Auzind aceste cuvinte, un dependent n-are idee de unde să înceapă. Instrumentele spirituale menţionate ca fiind necesare sunt atât de departe de înţelegerea sa încât nici nu-şi poate imagina cum poate arăta o viaţă în virtute şi în libertate faţă de mânie.

E complet inutil să îi spui unui dependent să „fie mai bun”, „să încerce mai mult” sau altceva de genul acesta. El are nevoie să fie

196

tratat pentru dependenţa sa mai întâi, înainte ca astfel de sfaturi să aibă vreun sens pentru el.

Exact acest gen de tratament poate fi oferit de către Paşi. Paşii sunt scrişi pentru fiecare om. Ei nu sunt sofisticaţi, greoi şi aproape că nu lasă loc de interpretare personală. Ei sunt atât de direcţi în limbaj, atât de lipsiţi de compromis în formulare, încât nu există absolut nici un dubiu referitor la ce înseamnă, cel puţin în aspectele relevante. Paşii nu încearcă să conţină adevăruri divine, nici să dezvăluie nimic etern. Pur şi simplu, ei le sugerează oamenilor ce să facă dacă doresc să se recupereze din alcoolism şi sunt folosiţi, în general, de oameni care se recuperează din tot felul de adicţii.

La fel de uşor, ei ar putea fi folosiţi pentru a-l conduce pe păcătos către pocăinţă. Ei pot la fel de uşor să fie folosiţi pentru a-l conduce pe păcătos către pocăinţă.

Deşi Paşii pot fi utilizaţi cu mari beneficii în dezvoltarea vieţii spirituale, ei, de unii singuri, nu oferă mântuirea. Tot ce fac Paşii pentru alcoolic e să îi prezinte posibilitatea vieţii în abstinenţă. Această viaţă începe acolo unde cei Doisprezece Paşi se termină. Însă, Paşii nu garantează nici măcar că un alcoolic care i-a lucrat pe toţi doisprezece va putea să rămână abstinent faţă de alcool pentru restul vieţii. Abstinenţa cere efort şi, mai mult decât orice, bunăvoinţă.

Paşii ne cheamă către o cale de integritate pe care e dificil să eviţi poruncile Evangheliei. Paşii îndeamnă la onestitate riguroasă, la o auto-evaluare fără teamă, la îndreptarea explicită a greşelilor şi la o viziune asupra existenţei umane în care Dumnezeu e cel care guvernează universul, şi nu egoul propriu sau al altcuiva. Pentru creştinul implicat, Paşii îl atrag pe individ către Evanghelie. Din multe puncte de vedere, Paşii nu sunt un scop, ci un mijloc. Aşa cum nu există nici un mod în care cineva poate finaliza Paşii, ei nu au un sens al desăvârşirii în ei înşişi – ei conduc către lucruri mai măreţe.

Ideea conform căreia cineva poate absolvi după lucrarea celor Doisprezece Paşi induce în eroare. Deşi ei constituie, în anumite sensuri, o linie dreaptă care trebuie pornită de la început şi continuată până la finalizare, formularea Paşilor înşişi dezvăluie că aceasta nu e imaginea completă. Formularea Paşilor Zece şi Unsprezece se referă la continuarea procesului început în paşii anteriori. Pasul Doisprezece

197

se referă la starea de „trezire spirituală” care e câştigată ca rezultat al lucrării celor unsprezece paşi precedenţi. Paşii formează o spirală, dar ca şi o panglică spirituală Mobius, se dovedeşte că pasul care urmează după Pasul Doisprezece este Pasul Unu – nu în acelaşi loc în care a fost întâlnit pentru prima dată, ci adaptat nevoilor şi problemelor ‚noii’ persoane care s-a născut pe parcursul lucrării Paşilor.

Bineînţeles, în timp se dovedeşte că odată ce ai făcut cei Doisprezece Paşi referitor la o singură problemă apăsătoare (de obicei, cea care cauzează cea mai mare durere), există alte probleme de care trebuie să te ocupi. În sens practic, se poate întâmpla ca cineva să fi reuşit să înveţe multe despre abstinenţa faţă de alcool, dar să îşi dea seama acum că folosirea ţigărilor nu e bună, sau că e supraponderal, sau că are o relaţie întortocheată cu banii, sau că modul său de a face afaceri e puţin prea dur.

Odată ce a lucrat Paşii, persoana poate ajunge la un nou nivel de înţelegere despre ce înseamnă să fii un om bun, iar această înţelegere conduce inevitabil la schimbare. Contează călătoria, nu destinaţia.

Înseamnă asta că începe să lucreze cei Doisprezece Paşi cineva care e condamnat să caute mereu moduri de a-şi îmbunătăţi viaţa ? Într-un sens, da. Nici desăvârşirea, nici complacerea nu sunt esenţa nici unuia dintre cei Doisprezece Paşi; este apreciat progresul, nu perfecţiunea. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ‚bunul’ poate deveni ‚mai bun’, iar ‚nu prea bun-ul’ poate fi îmbunătăţit.

Şi acest lucru va fi mereu valabil.

199

Anexa A

Cei Doisprezece Paşi pentru uzul general

1. Am admis că eram neputincioşi [în faţa …] – că nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră. 2. Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală. 3. Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegea fiecare dintre noi. 4. Am făcut, fără teamă, un inventar moral amănunţit al propriei persoane. 5. Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane, natura exactă a greşelilor noastre. 6. Ne-am pregătit pe deplin ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter. 7. Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze slăbiciunile. 8. Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am făcut necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele. 9. Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut face vreun rău lor sau altora. 10. Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am recunoscut greşelile, de îndată ce ne-am dat seama de ele. 11. Am căutat, prin rugăciune şi meditaţie, să ne întărim contactul conştient cu Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegea fiecare dintre noi, cerându-i doar să ne arate voia Lui în ce ne priveşte şi să ne dea puterea s-o împlinim. 12. După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi, am încercat să transmitem acest mesaj altora şi să punem în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii noastre.

200

Anexa B

Cele Douăsprezece Tradiţii ale Alcoolicilor Anonimi

1. Bunăstarea noastră comună ar trebui să se afle pe primul loc; recuperarea personală depinde de unitatea Comunităţii A.A. 2. Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu există decât o autoritate fundamentală: un Dumnezeu al iubirii aşa cum se poate exprima El în conştiinţa noastră de grup. 3. Singura cerinţă pentru a deveni membru A.A. este dorinţa de a înceta băutul. 4. Fiecare grup ar trebui să fie autonom în toate privinţele, cu excepţia chestiunilor care afectează alte grupuri sau A.A.-ul în ansamblu. 5. Fiecare grup are un singur scop primordial – cel de a transmite mesajul său alcoolicului care suferă încă. 6. Un grup A.A. nu ar trebui să sprijine, să finanţeze şi să permită folosirea numelui de A.A. nici unei alte instituţii conexe sau unei companii externe, pentru ca nu cumva problemele legate de bani, proprietate sau prestigiu să ne distragă de la obiectivul nostru primordial. 7. Fiecare grup A.A. ar trebui să se autofinanţeze şi să refuze contribuţiile din afară. 8. Alcoolicii Anonimi ar trebui să rămână mereu nonprofesionişti, însă centrele noastre de servicii pot angaja personal calificat. 9. A.A.-ul ca şi comunitate ar trebui să nu aibă vreodată o or-ganizare strictă; putem constitui însă consilii sau comitete de servicii direct responsabile faţă de cei în slujba cărora se află. 10. Comunitatea A.A. nu exprimă nici o opinie referitoare la vreun subiect extern; astfel, numele A.A.-ului nu ar trebui niciodată să fie implicat în controverse publice. 11. Politica noastră de relaţii publice se bazează mai degrabă pe atragere decât pe promovare; trebuie să ne păstrăm întotdeauna anonimatul personal la nivel de presă, radio şi film. 12. Anonimatul este baza spirituală a tuturor tradiţiilor noastre şi ne reaminteşte neîncetat să plasăm principiile deasupra personalităţilor.

Despre autor

Pr. Meletios Webber este un preot ortodox şi este parohul Bisericii Grec-Ortodoxe Profetul Ilie din Santa Cruz, California. A fost primit în Biserica Ortodoxă în 1971 de Episcopul Kallistos Ware. Mai apoi, a absolvit Teologia la Universitatea Oxford. Pr. Mel are, de asemenea, un doctorat în consiliere şi mulţi ani de experienţă ca şi terapeut, mai ales în domeniul spiritualităţii şi adicţiei.

203

Postfaţă

Pr. Dr. Călin Popovici

Citind şi recitind cu atenţie cartea Părintelui Meletios Weber, ca preot

duhovnic profund interesat şi implicat (în măsura posibilităţilor) în Programul Sf. Dimitrie Basarabov – început la Cluj-Napoca de către admirabilul meu prieten Floyd Frantz, am considerat că s-ar cuveni explicate şi subliniate două aspecte, ce ar putea apare la prima vedere creştinului ortodox drept controversate, dar care, cred eu, conferă în fond cărţii şi implicit Programului, valoare metodologică înzestrându-le cu forţa proverbialului pragmatism american.

Primul aspect, mult mai puţin discutabil, este lăudabila idee a autorului de a identifica Programul celor 12 paşi cu urcuşul duhovnicesc propus de mistica şi ascetica ortodoxă. Terapia salvatoare a acestui program este una pur spirituală, în care sufletul omului e provocat sa declare război contra unui păcat irezistibil, înveşmântat în hainele magnetice ale viciului, să lupte cu boala necruţătoare care-l ţine îngenuncheat şi chircit, nu prin confortul unor medicamente care îşi fac ele singure treaba lucrând pentru tine, ci „doar” prin forţa credinţei şi a speranţei în izbăvire, ba în plus, recunoscând paradoxal că singur şi lipsit de ajutor nu poţi face nimic. Dar ce luptă eroică este aceea în care ştii că vei fi cu siguranţă rănit, dacă nu „ucis” de mai multe ori.... şi atunci ne întrebăm: oare lupta alcoolicului cu alcoolul, a drogatului cu drogul, nu este şi aceasta un episod din Războiul duhovnicesc al Sf. Nicodim Aghioritul? Iar lupta cu diavolul, cu ispita ce vine nu o dată pe zi, ci adeseori de zeci de ori în decursul unei ore, cu propria fire păcătoasă – zdrenţuită până la epuizare de puterea drogului şi în definitiv cu moartea prematură – nu este şi aceasta lupta lui Hristos în trupul şi duhul Său ce culminează cu Învierea şi Înălţarea, despre care scrie atât de persuasiv Sf. Nicolae Cabasila?

Nu întâmplător autorul ne trimite la Scara duhovnicească a Sfântului Ioan Scărarul şi nu întâmplător e comparat programul de recuperare cu lupta monahului. În câteva rânduri de maximă concentrare, Părintele Weber ne introduce în tainele filocalice ale spiritualitaţii ortodoxe, identificând cu multă compasiune şi dragoste efortul alcoolicului cu

204

zdroaba monahului. Într-adevăr, la inima acestei terapii colective se află încăpăţânarea de a lupta cu tine însuţi, în vreme ce orbecăind prin noapte cauţi cu disperare mâna lui Dumnezeu care să te tragă în sus. „Ca şi Paşii – scrie Părintele Meletios Weber – calea monahală implică o reevaluare radicală a valorilor societăţii umane. De la bun început, egoul e pus deoparte, iar prin rugăciune şi post, prin disciplină şi efort, monahul îşi ’croieşte’ drumul către Dumnezeu. Conştientizarea păcatului în viaţa de zi cu zi e un element important al procesului de metanoia (de pocăire) şi, cu fiecare păcat recunoscut calea devine tot şi tot mai atrăgătoare.

Cu siguranţă vor fi existând în lumea ortodoxă şi persoane mai rigoriste, care vor privi probabil cu uşoară neîncredere un astfel de demers, în care alcoolicii de diferite confesiuni se reunesc şi se roagă împreună la o „Putere Superioară” ce nici măcar nu este identificată cu Iisus Hristos, ba mai mult, având libertatea riscantă de a şi-L imagina pe Dumnezeu după cum îi taie capul. Pentru ei, ca persoane cuvioase, trăitoare în duhul Ortodoxiei va fi simplu să spună că îndreptarea cea mai reuşită se obţine prin refugiul în atmosfera de rugăciune şi profundă duhovnicie a mănăstirilor ortodoxe. E perfect adevărat acest lucru, dar din nefericire, realitatea crudă a vieţii moderne ne demonstrează că în puţinătatea credinţei omului contemporan, mănăstirile noastre apar ca fiind prea îndepărtate şi prea ascunse prin munţi şi codrii, comodităţii orăşanului ‚robotizat’ de astăzi. Mă întreb, retoric, cât de mare e numărul alcoolicilor care si-au găsit salvarea printr-o astfel de fugă din lume, când se ştie deja numărul mare al abstinenţilor din cadrul grupurilor AA, şi care rezistă ispitei, neretraşi din lumea care, cu indiferenţă răutăcioasă ar vrea să le umple asceţilor, aproape zilnic, paharul recăderii?

Cel de-al doilea aspect la care aş dori să fac referire, este unul sensibil şi se referă la divergenţa care apare între învăţătura de credinţă ortodoxă şi convenţia, sau mai exact concepţia Comunităţii Alcoolicilor Anonimi, descrisă în capitolul 5 al cărţii, privind „distincţia” sau „diferenţa” care se face între teologie şi spiritualitate.

Capitolul „Religie şi spiritualitate” încearcă să ofere un fundament teoretico-metodologic Programului de recuperare prin „Calea celor 12 paşi”, însă recurge la teoretizări scolastice, care din necesităţi strategice uşor de înţeles, se îndepărtează de concepţia ortodoxă. Aşadar, din raţiuni practice autorul afirmă că religia şi spiritualitatea sunt concepte aliate, dar fiecare se concentrează pe aspecte diferite: religia e preocupată cu persoana lui Dumnezeu, spiritualitatea este preocupată cu ceea ce face Dumnezeu, una este speculativă, iar cealaltă este practică

205

ş.a.m.d. (pag.79 ş.u.). Când spune „religie” autorul se referă de fapt la dogmatica unei religii, adică la conţinutul ei doctrinar. Orice credinţă religioasă, chiar şi aceea care respinge conştient noţiunea de dogmă, în fapt se bazează tot pe un sistem dogmatic: „totul este relativ” este de exemplu „dogma” fundamentală a relativismului, întrucît din punctul ei subiectiv de vedere, afirmaţia are un caracter absolut.

Scolastic vorbind, dogmatica şi spiritualitatea alcătuiesc religia, spiritualitatea fiind traducerea în acţiune a ceea ce se crede în cuprinsul dogmaticii. Împărtăşind viziunea scolastică a creştinismului occidental, autorul separă dogmatica (impropriu numită „religie”) de spiritualitate, deşi în dinamica viziunii ortodoxe aceşti doi termeni nu pot fi sub nici o formă disociaţi, ori asamblaţi într-o simplă relaţie de ”aliere” sau asociere utilitaristă.

Dacă asemănăm metaforic religia cu lumina fizică, atunci s-ar putea spune că dogmatica este substanţa religiei aşa cum corpusculul este substanţa luminii, iar spiritualitatea este aspectul de undă al dogmaticii tot aşa cum în natura luminii, unda luminoasă este de fapt chiar corpusculul aflat în mişcare. Aşadar ele sunt dualitatea înfăşurată prin care se exprimă un acelaşi întreg: fascicolul de lumină (simultan corpuscul şi undă), respectiv trăirea religioasă (simultan teologie dogmatică şi spiritualitate).

În capitolul I, intitulat sugestiv „O sensibilitate dezbinată”, a cărţii sale apărute în limba română cu titlul „Desluşirea Tainei”, teologul ortodox englez Andrew Louth pledează extrem de convingător contra imensei erori a creştinismului occidental de a disocia într-un mod schizoid experienţa intelectului de mişcarea inimii în cuprinsul trăirii credinţei religioase, nefericită inspiraţie, ce a condus creştinismul în extrema aridă a raţionalismului scolastic, sau, prin contrareacţie, în cealaltă extremă a unui pueril pietism lipsit de orice direcţie şi claritate duhovnicească. Bine echilibrat şi adânc ancorat în Tradiţia creştină – ce rămâne autentică şi deci fertilă doar în zona patristicii, Andrew Louth demască una din cauzele esenţiale ale rătăcirii duhovniceşti: „separarea dintre minte şi inimă”: „Un mod în care se manifestă divizarea în teologie îl constituie separaţia dintre teologie şi spiritualitate, dezbinarea dintre gândirea despre Dumnezeu şi mişcarea inimii către Dumnezeu”. Iar aici s-a ajuns pentru că mulţi teologi au avut şi au tendinţa de a reduce teologia la statutul de „ştiinţă” construită prin instrumentarul speculaţiei filosofice, şi care, binenţeles, nu poate depăşi obsesia mai vechiului duşman al Revelaţiei creştine adică a Gnozei, păcătuind astfel grav prin orgolii

206

antropocentriste. Louth încearcă să ne reamintească ceea ce s-a uitat atât de uşor în special în Europa de vest:”şi anume că „pentru Părinţi theologia este mai largă decât termenul nostru, fiindcă înseamnă nu doar învăţătura despre Sf. Treime, ci şi contemplarea Treimii”. Unilateralitatea accentuării doar pe elevaţia discursului teologic duce la un creştinism abstract, teoretic, cu atât mai agresiv sau cu atât mai permisiv, cu cât este mai neputincios „în Duh şi Adevăr”.

În altă ordine de idei, cealaltă unilateralitate, şi anume a focalizării pe „spiritualitatea creştină” ruptă de izvoarele ei revelate supranatural (biblic şi patristic), ne duce spre zona obscură şi impersonală a umbrelor platonice animate artificial pe pereţii de peşteră ai fanteziei minţii umane, de „proiectorul” care este astăzi diversiunea hindusă îmbrăcată în straie occidentale. Este vorba despre mişcarea şi filosofia New-Age. Şi ajungând aici să facem şi o primă remarcă: spiritualitatea lipsită de un conţinut doctrinar limpede, poate fi orice, inclusiv manifestare malefică (de exemplu satanismul este tot un fel de spiritualitate). De altfel satanismul îl şi găsim în burta cea slinoasă şi plină cu de toate a New-Age-ului, dosit în cufărul mefistofelic pe care scrie vrăjitorie (wicca).

Am dus discuţia până în acest colţ al realităţii, pentru a-i scuti pe necunoscători de spaima descoperirii accidentale a „Căii celor 12 paşi” – trecut abuziv în indexul de cuprins al Almanahului New-Age. New-Age-ul, care a şi pus ochii săi lacomi pe «terapia celor 12 paşi», se doreşte a fi un mozaic de spiritualităţi rupte de sursele lor (diferitele doctrine religioase ori filosofice) şi care chipurile demonstrează unitatea transcedentală a tuturor religiilor ca şi cum mozaicul New-Age reprezintă supremumul sapienţial ce depăşeşte în altitudine spirituală orice „mărginită” religie sau filosofie, ca sumă (eliberată de conflicte şi contradicţii) a tuturor acestora. Justificarea acestui demers al utopiei new-age-iste se bazează pe convenţia metodologică a separării teologiei de spiritualitate în cadrul Programului, şi pe care, nu din raţiuni teoretice, ci din raţiuni practice creştinul ortodox participant la grup trebuie să o accepte. Într-adevăr, Almanahul New-Age alcătuit de J. Gordon Melton, Jerome Clark şi Aidan A. Kelly în 1991 include Programul celor 12 paşi între celelalte mişcări considerate parte a buchetului new-age-ist, intre paginile 259-262. De vreme ce programul pare să funcţioneze în conjuncţie cu aproape orice tip de religie formală, autorii trag următoarea concluzie: „În general – spun ei – membrii AA vor afirma, după cum se şi obişnuieşte, că AA este o frăţie spirituală sau o disciplină spirituală, nu o

207

religie, ceea ce însemnează că AA nu este o biserică, de vreme ce nici nu este o organizaţie formală.”

Ceea ce îi încânta la culme pe new-age-işti este că în cadrul grupurilor, Dumnezeul ’numitor comun’ al alcoolicilor nu mai are un nume biblic, ci doar impersonala definire de „Putere superioară” şi mai ales faptul că alcoolismul nu mai este considerat drept păcat (în realitatea căruia ei nu cred defel) ci doar „boală”. Dumnezeu nu mai apare ca Judecător ce iartă păcatele, ci în ipostaza nu doar senilă ci chiar demonică a „Dumnezeului iubirii necondiţionate şi a iertării necondiţionate” (!). Ei nu conştientizează, din nefericire, că un asfel de Dumnezeu care iartă automat şi necondiţionat răutatea (chiar şi cea făcută în cazul drogurilor contra sinelui) este un Dumnezeu autor şi propagator al răului prin actul incalificabil al îngăduirii. Nu voi insista în combaterea păgânismului de tip New-Age şi nici în demascarea deturnării Programului în pofida unor astfel de asemănări ce ţin mai mult de instrumentarul tehnic al metodelor psihologiei moderne, ci mă voi întoarce la susţinerea viziunii holiste ortodoxe.

Prin urmare, prezentând dezvoltările maligne ale celor două extreme pe care le introduce nesanătoasa despicare a teologiei de spiritualitate, să observăm că această diviziune practicată atât de către scolastica occidentală cât şi de către hibrizii new-age-işti ai ezoterismul platonic, neoplatonic, teosofic, antroposofic, hindus sau de altă nuanţă, nu înţelege şi nu vrea să ştie care sunt consecinţele antropologice ale aserţiei antignostice prin care Sf. Ap. si Ev. Ioan îşi începe practic Evanghelia: „Şi Cuvântul S-a făcut trup” 16 [4] Referindu-ne la tema noastră, printr-un alt fel de a spune lucrurilor pe nume, să zicem că aceste cuvinte pline de miez existenţial s-ar putea traduce şi prin expresia „dogma s-a făcut spiritualitate”, adică adevărul despre Dumnezeu s-a făcut adevăr despre om – prin comunicarea însuşirilor celor două naturi: divină şi umană în persoana teandrică a Mântuitorului Iisus Hristos. Taina aceastei perpetue interschimbabilităţi între teologia dogmatică şi spiritualitatea ortodoxă ce descrie trăirea în Hristos, rămâne greu de pătruns pentru că e învăluită în mistagogia (caracterul ascuns al lucrării) Sf. Treimi. Dogma ortodoxă este cheia acestei căutări reciproce între om şi Dumnezeu. Dar ce este dogma?

Dogma ortodoxă este breşa pe care a făcut-o întruparea Domnului în umanitatea sărăcită prin care să o poată umple pe aceasta cu bogăţia Sa inefabilă. Este deschizătura gnoseologică prin care divinitatea umple cu viaţă eternă ontologia omului şi implicit a cosmosului. Ea este aparatul

208

montat în conştiinţa omului prin care Dumnezeu suflă în el focul energizator al harului dumnezeiesc. Dogma naşte spiritualitatea întocmai cum spune Simbolul credinţei: „lumină din lumină” şi demonstrează că nemărginitul, prin ea, se poate mărgini pentru a se dărui, aşa cum atât de minunat se exprimă Părintele Dumitru Stăniloae: „Caracterul definit al dogmelor – spune marele nostru teolog – nu contrazice, ci dimpotrivă, asigură conţinutul lor infinit. Renunţarea la delimitările lor ar transforma adâncimea fără de fund a misterului într-o baltă fără de semnificaţie, în care e posibil orice, dar nimic cu adevărat nou şi profund. În conţinutul atotcuprinzător al formulelor dogmatice care delimitează strict acest infinit, în bogăţia neconfundată a aspectelor lui de inepuizabilă adâncime şi complexitate, teologia are un obiect de interminabilă reflecţie. Dogmele au nevoie de o punere în lumină a conţinutului lor viu şi infinit în corespondenţă cu viaţa duhovnicească a sufletului credincios, cu modul în care le-au înţeles şi trăit sfinţii Părinţi ai Bisericii şi cu nevoile fiecărei epoci. Opera aceasta o face Biserica prin teologie.” Aşadar adevărata spiritualitate este adevărată teologie şi viceversa: adevărata teologie este adevărată spiritualitate. Teologia dogmatică şi spiritualitatea nu sunt relaţionate şi angrenate asemenea subansamblelor unui tractor, ci sunt faţete ale unei aceleiaşi exprimări a trăirii unitare sufleteşti omeneşti, doar că locul de manifestare este diferit: dogma sălăşluieşte în raţiune, în vreme ce spiritualitatea se exprimă prin acţiunea comună a sentimentului şi voinţei. Disocierea lor presupune dezintegrarea sufletească a omului şi duce la apariţia bolilor „scolastice” sau ezoterice. În final ajungem la reţeta isihastă ce afirmă necesitatea coborârii minţii în inimă. Dogma trebuie să „coboare” în spiritualitate până la identitatea dintre credinţă şi lucrări. Abia atunci omul devine teofor, adică purtător al Sf. Treimi. Altfel, dacă scădem dogma ortodoxă din orice fel de spiritualitate, nu putem obţine decât pe diavol, mai mult sau mai puţin prezent în orice laborator al minţii autonome, căci spiritualitatea fără suport dogmatic nu e decât delirul păgân narcisist pentru că e şi el antropocentric, al mişcării şi filosofiei New-Age.

Şi totuşi, în pofida a tot ce s-a spus în apărarea integrităţii credinţei ortodoxe, trebuie respectat pragmatismul Comunităţii Alcoolicilor Anonimi, ce afirmă că promovarea anonimatului teologic în timpul terapiilor de grup este fundamentală. Personal, aseamăn această disociere (nefirească repet în Ortodoxie) dintre teologie şi spiritualitate în cadrul întâlnirilor AA, cu sincopa, pauza muzicală dintre două note ale partiturii, ce permite tuturor instrumentelor (participanţilor la grup) să intre

209

simultan în aceeaşi linie melodică, adică în aceeaşi stare generalizată de empatie sufletească.

Concluzionând în final, ca unul ce încearcă prin cuvânt şi faptă să se regăsească în interioritatea celor descrise, cred cu tăria celui ce a văzut cu ochii săi puterea terapiilor spirituale de recuperare, că Programul celor 12 paşi precum şi cartea Părintelui Meletios Weber (ce are meritul de a traduce acest binecuvântat program în limbajul spiritualităţii ortodoxe), sunt deosebit de importante pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor ortodocşi. Personal socot „Paşii transformării” ca fiind o prezenţă indispensabilă pentru biblioteca parohiei şi biblioteca personală a preotului şi în acelaşi timp nelipsită în dezbaterile seminariilor catedrei de misiune şi activităţi pastorale din cadrul Facultăţiilor de Teologie Ortodoxă. Programul salvează vieţi şi familii ce apar în ochii societăţii drept ruinate şi distruse prin puterea drogului, în vreme ce cartea este un adevărat manual de iniţiere în paşii acestui program. Duhovnicia ortodoxă nu cuprinde doar cărţile de slujbe şi rugăciuni ci şi metode, practici, rânduieli, reguli şi canoane menite să organizeze activitatea duhovnicească tocmai pentru a o face mai eficientă şi a o scoate din arbitrariul unui subiectivism haotic.

Există din nefericire şi preoţi care nu atât din indiferenţă cât din nepricepere, înţeleg combaterea patimilor propriilor lor credincioşi, doar prin bombardarea conştiinţei neputincioase a acestora cu tirul unei retorici sterile trâmbiţate adeseori pe ton judecătoresc, care, în definitiv, reduce lamentabil mesajul viu al Evangheliei la sloganurile fixiste, înţepenite în teorie, plictisitoare prin recursivitatea lor, ale unui moralism veşnic neconvingător pentru că e mort. O astfel de atitudine nu face decât să-i îndepărteze pe oamenii nefericiţi de Biserică şi în acelaşi timp să alimenteze jalnica sminteală de tip New-Age. A sosit cred timpul să dăm noi dimensiuni pastoraţiei, receptivi la schimbările de paradigmă ale modernităţii, să-L urmăm pe Hristos care, după ce ţinea o cuvântare plină de prezenţa Duhului Sfânt, intra în mijlocul oamenilor şi le tămăduia orice boală şi orice neputinţă cu puterea Tatălui. Cercul fratern al întâlnirilor de grup ale AA nu poate fi complet fără prezenţa preotului care trebuie să ofere atunci când e nevoie, umărul său celor căzuţi sub cruce.

Este imposibil ca un preot ortodox, odată ce a avut privilegiul de a participa la o întâlnire de grup AA sau Al Anon, să nu fie mişcat de prezenţa harului dumnezeiesc ce se reversă peste aceşti adevăraţi asceţi. Ceea ce convinge şi impresionează cu forţă irezistibilă pe cel ce asistă la întâlnirile AA, este tocmai această încleştare a braţelor dintre

210

fraţii care mereu se scot reciproc, cu îndelungă răbdare şi mutuală înţelegere, din groapa mocirloasă a propriilor lor neputinţe. Fraţii adevăraţi înţeleg, aşa cum sesisează Episcopul Kallistos Ware, că există salvare pentru ei, dar că „nimeni nu se salvează singur”, şi toţi învaţă să dăruiască celuilalt ceea ce fiecare în parte, prin mica lui vrednicie, a primit în dar de la un Dumnezeu atotputernic, viu, personal şi mai ales iubitor.

Acesta nu este doar drumul ieşirii din iadul adicţiei, ci mai mult decât atât, este gura de rai spre care se îndreaptă uneori alergând cu lacrimi de bucurie, iar alteori târându-se prin noroi cu lacrimi de disperare, cei ce prin „grup”, adică prin forţa comuniunii hristice, nu se lasă niciodată a se ţine de mână: fiii risipitori care, împreună, se întorc acasă la Hristos: Calea, Adevărul şi Viaţa.

211

Note teologice

Pr. Dr. Călin Popovici 1. Termenul ‘religie – religios’ este impropriu folosit. Autorul se

referă, de fapt, la conţinutul teologico-dogmatic al credinţei religioase, cel care diferenţiază Bisericile şi denominaţiunile creştine sub aspect confesional. Confuzia dintre termenii ‘religie’ şi ‘teologie dogmatică’ se va menţine pe tot parcursul cărţii.

Datorită aceste neclarităţi, autorul pare a-l contrazice aici pe renumitul psiholog C.G. Jung care îşi adnota într-una dintre scrierile sale un adevăr esenţial izvorât sub forma unei concluzii a cercetărilor sale. Acesta mărturisea că a observat la pacienţii afectaţi de tulburări psihice sau nervoase serioase ameliorări ale bolii, direct proporţionale cu capacitatea lor de a dezvolta o credinţă religioasă. Numai că Pr. Webber doreşte să afirme cu totul altceva.

Odiseea călătoriei ce urmăreşte întâlnirea cu propriul nostru Creator poate începe fie pornind de la Dumnezeu spre om – drumul cel mai sigur (al Revelaţiei supranaturale), fie plecând de la om spre Dumnezeu – drumul cel mai riscant (al Revelaţiei naturale). Unii au fost treziţi şi convertiţi de Cuvântul Evangheliei, primit direct sau prin intermediari, în vreme ce alţii au ajuns în braţele Domnului aproape fără să vrea, fugind de chinul şi bântuiala propriilor demoni. Programul celor 12 paşi ai transformării se adresează prin excelenţă celor din urmă, adică acelora care nu caută neapărat un crez pentru viitor pentru ei înşişi, acelora care vor soluţii practice, imediate, într-o problemă ce ţine de balansul fragilizat al vieţii şi morţii între care oscilează prezentul fiinţei lor.

Prin urmare, cei care sunt pregătiţi să înceapă o nouă viaţă eliberată de păcat şi boală, ţintind redobândirea echilibrului fizic, psihic şi spiritual al fiinţei lor, urmează în primul rând un program terapeutic, aspectul ideatic fiind supus supremaţiei praxisului. De aceea, participanţii nu sunt cursanţii unei dezbateri dogmatice, teoretice, a lui Dumnezeu, ci sunt credincioşii angrenaţi în practica rugăciunii de cerere. În contextul – nu doar american – al plurarismului confesional, abordarea în cadrul întâlnirilor A.A. a confesionalizării relaţiei cu Dumnezeu ar fi catastrofală. Posibilitatea polemicii în cadrul grupului poate desfiinţa, aşa cum menţionează Părintele Webber, orice acţiune terapeutică, chiar înainte de

212

a începe. Pe de altă parte, exerciţiul spiritual al cunoaşterii apofatice (anonimatul lui Dumnezeu) este necesar şi suficient, la început, pentru a asigura debutul progresului spiritual. Acest lucru este într-adevăr esenţial pentru armonizarea fraternă a membrilor grupului de suport, indiferent de identitatea lor ideatică.

2. Din punct de vedere ortodox, autorul forţează explicaţiile pe o

cale uşor nenaturală. În spiritualităţile păgâne (care sunt fără excepţie antropocentrice) nu există cu adevărat rugăciune, ci doar meditaţie. Rugăciunea este o comunicare interpersonală, un apel ce solicită ajutor, făcut de regulă de la cel mai slab către cel mai puternic. În viziunea personalismului ortodox, rugăciunea e invocarea ajutorului dumnezeiesc, făcută conştient şi direct către Sf. Treime. Este o legătură, o conectare cu caracter religios. De aceea, nu se poate spune în Ortodoxie că rugăciunea este o activitate spirituală, dar nu religioasă. Tocmai pentru că religio-religore înseamnă ‘a lega’ omul de Dumnezeu, înseamnă o comunicare interpersonală. Pe de altă parte, super-excitarea sinelui, a ‘eului divin’ din toate ‘spiritualităţile’ păgânismului monist de tip New-Age se bazează pe tehnici şi practici extrem orientale ce urmăresc o amplificare, o dezvoltare a capacităţilor psihologice, pe calea meditaţiei, prin sine şi pentru sine. Se poate spune că spiritualităţile păgâne de tip New-Age nu sunt religie datorită monismului lor panteist, adică datorită faptului că nu leagă omul de nimic exterior fiinţei lui. Prin meditaţie (super-excitaţie a facultăţilor psihice şi mentale) omul ca sine individual (Atman) încearcă să se identifice cu sinele universal (Brahman) – aflat… unde? Chiar în interiorul său! Confuzia este aşadar generată de cultura profană care etichetează drept spiritualitate atât trăirea religioasă mistică a sfântului creştin – răpit extatic de prezenţa alterităţii divine, cât şi trăirea psihologică a yoghinului care, ‘gândindu-se la sine’, şi-a amplificat facultăţile naturale la un nivel mult mai înalt. Aşadar, spiritualitatea ortodoxă va fi întotdeauna expresia practică a teologiei dogmatice ortodoxe sau, cu alte cuvinte, a credinţei religioase ortodoxe. În esenţa lucrurilor, putem spune că ‘dualitatea non-duală’ a realităţii existenţiale teandrice se exprimă ca spiritualitate prin religie, iar monismul panteist filosofic (Platon, Spinoza) sau spiritualist (New-Age) se exprimă prin spiritualitate fără a fi o religie.

213

3. În contextul liberalismului american, separarea dintre Biserici şi Stat este mult mai mare decat în cazul statelor europene, unde, din fericire, în pofida neimixtiunii unei pãrţi în treburile celeilalte, totuşi, multe guverne europene sprijinã financiar Bisericile şi programele lor sociale, dupa criteriul proporţionalitãţii.

4. De vreme ce ştie că Ortodoxia în care crede reprezintă adevărul

cel mai complet, credinciosul ortodox va avea întotdeauna sentimente de superioritate dogmatică, în pofida senzaţiei lui de inferioritate spirituală personală (smerenie). Altfel, va împărtăşi confuzia şi deruta credinţelor religioase de tip New-Age care spun: “toate credinţele religioase sunt adevărate”, refuzând orbeşte să vadă antagonismul dintre ele.

5. Din perspectivă ortodoxă, cineva care nu crede în Dumnezeu nu

are cum să ştie a se ruga, întrucât condiţia primă a rugăciunii este ca ea să aibă un destinatar. Autorul subliniază însă aici disponibilităţile spirituale ieşite din comun pe care le are omul aflat într-o criză existenţială, potenţial ce poate depăşi cu mult credinţa preponderent raţională a oricărui om echilibrat.

6. Din perspectiva creştinismului ortodox, a fi cu adevãrat religios

presupune a fi cu adevãrat o persoanã duhovniceascã. Adjectivul „spiritual” posedã un orizont semantic mai larg decât termenul specializat, venit din aceeaşi familie: „duhovnicesc” – restrâns doar la dimensiunea religioasã. Termenul: „spiritual” în limba românã poate fi utilizat atât în domeniul credinţei religioase cât şi în cel profan. El poate apãrea destul de frecvent şi în accepţie culturalã, dar pe de altã parte, poate defini şi o persoanã dotatã cu un înalt simţ al umorului. Creştinismul ortodox gãseşte cel puţin reducţionistã distincţia accentuatã dintre credinţa religioasã şi conţinutul ei spiritual. Din punct de vedere ortodox, a face diferenţa dintre credinţa religioasã (dogmaticã) şi spiritualitate, este ca şi cum cineva ar încerca sã facã o paralelã între om şi trunchiul decapitat al aceluiaşi om. Forţând o comparaţie, s-ar putea spune cã în cazul în care o religie ar fi asemãnatã cu un om, atunci conţinutul ei teoretico-dogmatic reprezintã capul (programarea mişcãrii), iar corpul ar fi reprezentat de spiritualitate (mişcarea întregului). Complementare şi întrepãtrunse, cele douã alcãtuiesc întregul. Orice excentricitate care ar pune accentul pe una sau pe alta dintre pãrţi, reprezintã un extremism reducţionist. Cu

214

toate acestea, convenţional, din necesitãţi practice (vezi nota 1), este absolut necesarã eliminarea din cadrul grupurilor AA a oricãror dispute sau polemici venite din zona doctrinarã a confesiunilor creştine. Vorbirea cu Dumnezeu e preeminentã vorbirii despre Dumnezeu. Acesta e demersul metodologic al programului, condiţie sine qua non a succesului.

7. Pãrintele Meletios Weber confirmã holismul învãţãturii ortodoxe,

care, aşa dupã cum am mai arãtat, refuzã distincţia de fond dintre teologie dogmaticã şi spiritualitate.

8. Majoritatea Sf. Pãrinţi afirmã cã Logosul s-ar fi întrupat chiar

dacã nu ar fi existat cãderea în pãcat a omului, pentru a oferi umanitaţii posibilitatea îndumnezeirii prin har.

9. Minimalizarea importanţei Sf. Taine a Spovedaniei, dupã cum şi

desconsiderarea prin împãrtãşire rarã cu Sf. Euharistie, în viziunea Ortodoxiei româneşti, duce la nesimţire duhovniceascã, adicã la instalarea mândriei, a autosuficienţei, a „pãrerii de sine” - cum o numeşte teologia misticã a Sf. Pãrinţi. Neglijenţa venitã din lipsa de profunzime a preotului, uşurinţa nepermisã de a oferi Împãrtãşania unei persoane pe care nu o cunoaşte, poate uşor duce la cazul nefericit, în care cineva ajunge sã primeascã Sf. Euharistie, în vreme ce sufletul sãu este înnegrit cu pãcate de moarte. Realitatea iadului ne aminteşte însã cã fãrã pocãinţã, nu existã îndreptare şi deci, nici întoarcere sincerã la Dumnezeu. Hristos l-a mântuit doar pe tâlharul din dreapta Sa, fiind pe cruce, atunci când toţi cei trei crucificaţi se aflau împreunã pe pragul morţii. Întoarcerea plinã de regrete şi umilinţã a fiului risipitor (care este şi pilda evanghelicã cea mai potrivitã Programului celor 12 paşi), este suficient de revelatoare în acest sens. Un Dumnezeu bun şi nedrept în acelaşi timp, apare mai degrabã în ipostaza unui rege schizoid ori senil, iar împãrtãşirea „credinciosului” cu Sf. Trup şi Sânge fãrã o cãinţã sincerã fãcutã în prealabil nu este nimic mai mult decât o îndrãznealã vanitoasã, degradantã, profanatoare. Mântuitorul Însuşi demonstreazã cã iertarea pãcatelor, este prima condiţie a însãnãtoşirii trupeşti şi sufleteşti. Toţi cei 12 paşi se constituie într-o scarã a pocãinţei, ce urcã de la umilinţa gândului la nobleţea faptei.

215

10. Într-adevãr, întrucât lumea modernã, vanitoasã şi egocentricã, preocupatã mai mult de protejarea self-esteam-ului decât de pocãinţã, e mult mai laxã, permisivã, comodã, şi hedonistã adeseori. În consecinţã şi roadele spiritualitãţii creştine contemporane – a vieţii „în duh şi adevãr” – sunt mult mai sãrace, sufocate de spinii materialismului, ai individualismului şi-ai relativismului paralizant.

12 pasi spre vindecare

Documents

Transcript of 12 pasi spre vindecare