RAPORTUL PSIHIC-CREIER

RAPORTUL PSIHIC CREIERDomeniul specific al neuropsihologiei se numeste raportul psihic creier. De aici rezulta natura si esenta sa.

Studiul psihicului este mult mai vechi in preocuparile oamenilor decat studiul creierului.

Studiul creierului este realizat din antichitatea tarzie (ca legat de psihic).

In secolul V i.e.n. Hippocrate sI Kroton considerau creierul necesar pentru gandire si ratiune iar inima utila pentru procesele afective.

In secolul II e.n., Galenus postuleaza o legatura permanenta intre psihic si creier. - formuleaza ipoteza localizarii directe a proceselor si functiilor psihicului in structurile cerebrale: impresiile despre lumea exterioara patrund prin ochi in ventricului cerebrali unde se cupleaza cu fluidele vitale (ficat), transformandu-se in fluide psihice (pneuma psihicon/ pneuma loghisticon).

Cunoasterea sistemului nervos a cunoscut o evolutie lenta, mentinandu-se mult timp la un nivel vag, ipotetic astfel ca raportarea psihicului la creier era realizata intr-o maniera globala, fenomenologica.

In secolul XVII-lea Descartes: intregul psihic era localizat in glanda epifiza, localizata la baza emisferei cerebrale, care avea, in compunerea lui, rol de dispecer a spiritelor animale, purtatoarele psihicului.Willis (1664) - corpii striatiLancisi (1739) - corpul calosIncepand cu Meyer (anatomist german, 1779) apare ideea unei localizari distincte a proceselor psihice. Aceasta tendinta a atins punctul culminant la anatomistul austriac Fr. Gall (1822): scoarta cerebrala este un conglomerat de centri integratori, fiecare avand o functie psihica.

Importanta abordarii lui Gall:

atrage atentia asupra caracterului diferentiat al scoartei cerebrale (care nu mai era doar o masa amorfa),

ideea despre centrii corticali inalt specializati functionali a avut o influenta puternica asupra teoriilor sI modelelor localizationiste de mai tarziu.

Foarte importante sunt contributiile lui Broca sI Wernicke (cercetari anatomo-patologice).

Broca (1864) analiza post-mortem a creierelor a doi fosti pacienti cu probleme grave de vorbire (afazia motorie), leziune a portiunii posterioare a circumvolutiunii frontale inferioare din emisfera cerebrala stanga (de unde ideea ca producerea vorbirii are o localizare precisa).

Wernicke (1871): lezarea circumvolutiunii temporale stangi din emisfera cerebrala stanga provoaca lezarea capacitatii de intelegere a limbii oral (centrul imaginilor senzoriale auditive ale cuvintelor).

Multe alte cercetari, realizate in principal de cercetatori germani, au condus in primele decenii ale secolului XX la intarirea conceptiei localizationiste.

In anul 1934 Kleinst publica o harta cu detalierea localizarilor corticale iar mai tarziu Vogt (1951) concepe sI sustine un model topic al organizarii creierului.

Examinarea ranitilor din cel de-al doilea razboi mondial il face pe Luria sa intareasca ideea ca orice functie psihica se leaga de anumite structuri sI formatiuni cerebrale, dar nuanteaza ideea localizationista, formuland ipoteza localizarii dinamice.

In anii 60 era stapan curentul neuroanatomic afirmarea unei corespondente stranse intre localizarea unei leziuni sI manifestarea neuro-psiho-patologica. Invers, centrul afectat de care se leaga este si centrul functiei in stare normala.

Curentul neuroanatomic a cautat confirmari in cazuistica clinica. O anumita tulburare poate sa fie produsa atat de lezarea conexiunilor dintre doua sau mai multe asemenea structuri (unele functii psihice pot include actiunea concomitenta sI coordonata a mai multor structuri cerebrale).

Localizarea a fost sustinuta sI de celebrele cercetari conduse de Penfield, Gazzaniga, Sperry sI Delgado.

Penfield prin metoda stimularilor directe a unor zone corticale la pacienti supusI unor interventii chirurgicale, a reusit sa provoace raspunsuri psihice de foarte mare complexitate imagini vizuale, stari emotionale.

Gazzaniga & Sperry au demonstrat pentru prima data, prin sectionarea corpului calos, specializarea functionala a celor doua emisfere cerebrale modelul Split - brain.

In concluzie, orientarea neuroanatomica (localizationista) sustine ca:

- functiile psihice au fiecare o reprezentare cerebrala separata- centrele corticale se leaga intre ele prin fascicule de substanta alba- efectele neuropsiho-patologice variaza, functie de lezarea centrelor, substantei albe sau a ambelor.

Cu toate dovezile experimentale, acest model nu a dobandit o recunoastere unanima.

Daca in ceea ce priveste functiile senzoriale sI motorii lucrurile pareau clare, in cazul functiilor complexe dovezile nu pareau destul de solide rezultand incercarile de localizare a functiilor complexe au parut exagerate.

Apar primele date care contrazic curentul localizationist (sec. XIX).

In polemica aparuta se implica Flourens promotorul medelului echipotentialist (antilocalizationist).

Cercetarile realizate de Flourens, in care acest extirpa anumite portiuni ale creierului de porumbel au aratat ca functiile care pareau pierdute astfel reapareau dupa o vreme (fenomenul compensarii). Acesta s-a hazardat chiar sa afirme ca sistemul cerebral functioneaza ca un tot amorf, nediferentiat, in ciuda complexitatii lui, astfel ca lezarea diferitelor portiuni provoaca tulburari atat in sfera senzoriala cat si in cea intelectuala.

Avantajul teoremei lui Flourens este acela al solidei argumentatii experimentale.

In secolul urmator (1929), neurofiziologul americam Lashley aduce noi dovezi in sprijinul teoriei echipotentialiste. El realiza extirparea de portiuni de diferite intinderi ale scoartei cerebrale la cobai, acesta urmarea in timp evolutia tabloului comportamental in cazul sarcinii labirint. In primele zile dupa operatie animalele aveau tulburari semnificative ale functiilor de discriminare in intensitate, finalmente comportamentul revenind la un nivel de eficienta bun.

Compensarea parea sa fie dependenta de intinderea suprafetei extirpate, astfel se formuleaza forma completa a modelului echipotentialist clasic:- Nu exista o legatura directa intre tipul de tulburare functionala sI locul leziunii cerebrale.- Esentiala in producerea tulburarilor functionale este nu locul ci intinderea zonei lezate- Functional toate zonele creierului sunt echivalente- Tulburarile functionale provocate de leziuni limitate ale creierului au un caracter tranzitoriu, fiind compensate prin preluarea functiilor de alte zone, integre.

In zilele noastre

- Modelul localizationist se regaseste in teoria asociationista- Modelul echipotentialist se regaseste in teoria gestaltista

In zilele noastre

- Modelul localizationist se regaseste in teoria asociationista- Modelul echipotentialist se regaseste in teoria gestaltista

Nici unul din modele nu raspunde pe deplin la intrebarile pe care le ridica raportul psihic-creier, apare un model nou supracoordonat, modelul localizarilor dinamice.

La baza lui stau ideile lui Jackson (sec. XIX) despre caracterul multinivelar sI multiintegrat al functiilor psihice si ale lui Pavlov (sec. XX) cercetarile asupra reflexelor conditionate.

Acesti doi cercetatori au impus perspectiva genetic-evolutionista in intelegerea relatiei dintre structura si functie.

Din perspectiva genetica, mecanismul neuronal al unei functii psihice nu este innascut, ci se constituie in cursul evolutiei filo sI autogenetice, odata cu si pe masura aparitiei a insasi functiei psihice.

Nici functia nu trebuie privita ca un dat si raportata la o structura anume, in sine inerta. Ea se integreaza in structura, ambele constituind o unitate dinamica evolutiva. Mai mult, nici functiile psihice nu pot fi suprapuse nemijlocit peste structura anatomica a creierului.

Aici rolul practic revine proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia).

Excitatia si inhibitia sunt functiile psihice care apar si se manifesta ca rezultat al interactiunii dintre zone, interactiune care se realizeaza pe suprafete intinse, cuprinzand eventual intreaga emisfera cerebrala).

Notiunea de mozaic, introdusa de Pavlov pentru a explica neurodinamica corticala a fost validata/confirmata de tehnicile de neuro-imaging actuale.

Desfasurarea unui anumit proces psihic este acompaniata de o modificare continua a tabloului activismului bioelectric sI biochimic al creierului.

Luria, in lucrarile sale, considerate de referinta in neurostiintele contemporane, a dezvoltat si argumentat schema logico-operationala a modelului localizarilor dinamice. In problema raportului dintre psihic i creier apar:

- un aspect fundamental (cu semnificatie metodologica majora): nici un proces psihic simplu sau complex, nu se poate realiza in afara creierului, a functionarii lui sub actiunea unor surse de informatie din afara sa; astfel, organizarea psihica trebuie interpretata ca expresie si rezultat al activitatii reflexe a creierului ca sistem (admiterea legaturilor pe verticala si pe orizontala intre zonele sI formatiunile neuronale).

- un aspect secundar: raspunsuri adecvate la intrebari cum ar fi:- Care este mecanismul prin care se realizeaza unul sau altul din procesele psihice ?- La nivelul carei structuri se integreaza o functie psihica sau alta ?

Raspunsurile la asemenea intrebari trebuie sa tina seama de:

- succesiunea formarii functiilor psihice si a structurilor neuronale in filogeneza si ontogeneza;- gradul de complexitate a functiilor psihice- plasticitatea functionala a structurilor cerebrale- gradele de libertate combinatorica proprii neuronilor ce alcatuiesc diferitele structuri si zone ale creierului

Delimitam in creier structuri:

specializate/inchise (s-au constituit filogenetic doar pentru indeplinirea unui anume fel de transformare functionala)

- nespecializate/deschise (nu se leaga la nastere de o anume functie ce realizeaza comunicarea intre zonele specializate)

Corespunzator, avem functiile psihice:

cu localizare precisa si invarianta (procese senzoriale, motorii),

cu localizare relativa sau dobandita.

Chiar si asa, localizarea functiilor senzoriale nu are un caracter punctiform, ci este distribuita multinivelar (deci este dinamica).