1 drept civil_persoane

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT

Prof. univ. dr. Gabriel Boroi

DREPT CIVIL Partea generală. Persoanele

- suport de curs pentru învăţământul la distanţă -

Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT

1 Copyright © DEPARTAMENT ID 2008

Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro



Capitolul I

CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL

1. Definiţia, rolul, principiile şi delimitarea dreptului civil 1.1. Definiţia dreptului civil Dreptul civil, ca ramură de drept, este ansamblul normelor juridice care reglementează

raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

1.2. Rolul dreptului civil În sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întrucât, prin

normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. De asemenea, dreptul civil repre-zintă o garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte, precum şi a respectării şi întăririi moralei.

Un aspect foarte important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul dreptului românesc constă în poziţia sau funcţia dreptului civil de a fi drept comun faţă de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură de drept învecinată nu conţine norme juridice proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se va recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil.

1.3. Principiile dreptului civil Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii fundamentale, adică de idei

călăuzitoare (reguli de bază), comune tuturor ramurilor de drept. În acelaşi timp, fiecare ramură de drept cuprinde reguli de bază pentru întreaga legislaţie din domeniul respectiv, precum şi reguli de bază ce se aplică uneia sau mai multor instituţii ale ramurii de drept respective.

Şi în dreptul civil îşi găsesc aplicare trei categorii de principii, anume: principiile funda-mentale ale dreptului român; principiile generale ale dreptului civil român; principii ale uneia sau mai multor instituţii de drept civil.

Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga legislaţie a României, fiind consacrate de legea fundamentală, precum şi de alte legi mai importante. Ele sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci şi dreptului civil.

Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă, vizând deci toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu îşi manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate. Aceste principii au o vocaţie generală, pentru întreaga ramură de drept civil. Vom include în această categorie: principiul proprietăţii; principiul egalităţii în faţa legii civile; principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale; principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.

Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază care se aplică fie numai într-o instituţie, fie în două sau mai multe instituţii ale dreptului civil, având deci o vocaţie mai redusă decât principiile generale ale dreptului civil. Spre exemplu, principiul consensualis-mului priveşte forma actului juridic civil; principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali, principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă şi principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire sunt specifice devoluţiunii succesorale legale; principiul ocrotirii bunei-credinţe



este întâlnit în mai multe materii ale dreptului civil (drepturile reale, răspunderea civilă etc.) etc.

1.4. Delimitarea dreptului civil În operaţiunea delimitării diferitelor ramuri de drept (în ce ne priveşte, a dreptului civil de

alte ramuri de drept) pot fi utilizate următoarele criterii: obiectul de reglementare; metoda de reglementare; calitatea subiectelor; caracterul normelor; specificul sancţiunilor; principiile.

Prin obiect de reglementare se înţelege o categorie omogenă de relaţii sociale ce sunt reglementate de un ansamblu de norme juridice care, la rândul lor, sunt unitare. Obiectul de reglementare este criteriul determinant în constituirea şi delimitarea ramurilor de drept. După cum am văzut, obiectul dreptului civil este format din două mari categorii de raporturi sociale (patrimoniale şi nepatrimoniale), însă nu toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale cons-tituie obiect de reglementare pentru dreptul civil.

Metoda de reglementare este criteriul subsecvent de delimitare şi constă în modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de către stat, prin edictarea normelor juridice. Specifică şi generală pentru dreptul civil este metoda egalităţii juridice a părţilor, spre deosebire de alte ramuri de drept (de exemplu, dreptul administrativ) în care, în raportul juridic, o parte este subordonată celeilalte. Există însă şi alte ramuri de drept care folosesc metoda egalităţii juridice a părţilor, iar pentru alte ramuri de drept se utilizează atât metoda egalităţii părţilor, cât şi metoda subordonării părţilor.

Datorită împrejurării că nu toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale sunt regle-mentate de dreptul civil, ci şi alte ramuri de drept reglementează asemenea raporturi, iar metoda egalităţii juridice a părţilor nu este aplicată exclusiv de dreptul civil, este necesar să se recurgă la alte criterii de delimitare.

Astfel, calitatea subiectelor poate reprezenta un criteriu de departajare a dreptului civil de alte ramuri de drept, în măsura în care acestea ar impune subiectelor raporturilor juridice o calitate specială (de exemplu, calitatea de comerciant), ţinând cont de faptul că normele dreptului civil nu pretind subiectelor o anume calitate, fiind suficientă aceea de persoană fizică sau persoană juridică.

Caracterul normelor juridice constituie un alt criteriu auxiliar, majoritare în dreptul civil fiind normele dispozitive, spre deosebire de alte ramuri de drept în care preponderente sunt normele imperative.

Un alt criteriu auxiliar este caracterul sancţiunilor ce intervin în caz de nerespectare a unei norme juridice, specifică dreptului civil fiind restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat, care constă fie în repararea prejudiciului cauzat, fie în încetarea acţiunii de vătămare a dreptului personal nepatrimonial. Această restabilire se obţine, de cele mai multe ori, prin intermediul procesului civil.

Principiile proprii unei ramuri de drept constituie, de asemenea, un criteriu de delimitare. Dacă într-un anumit caz sunt identificate principiile generale ale dreptului civil, s-ar putea trage concluzia, până la proba contrară, că ne găsim în prezenţa unui raport juridic civil.

Subliniem că în activitatea de delimitare a dreptului civil de o altă ramură de drept, se poate recurge fie la toate criteriile enunţate, fie numai la unele din acestea, în funcţie de împrejurările concrete ale cazului respectiv.

2. Normele de drept civil 2.1. Izvoarele (sursele) dreptului civil Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula generală şi abstractă, care reglementează

conduita subiectelor în raporturile juridice civile.



Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor (sursă) de drept civil.

În principiu, singurele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, adică actele ce emană de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării.

În literatura de specialitate s-a ridicat problema de a şti dacă, alături de actele normative, există şi alte izvoare ale dreptului civil. Mai exact, problema care se pune este aceea dacă s-ar putea atribui sau nu obiceiului, moralei şi jurisprudenţei calitatea de izvoare distincte ale dreptului civil.

Obiceiul (cutuma) constituie o practică îndelungată, înrădăcinată şi continuă, pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie. Prin el însuşi, obiceiul nu constituie izvor al dreptului civil, ci numai în măsura în care se integrează în ipotezele şi dispoziţiile normelor juridice civile, prin trimiterea expresă făcută în cuprinsul unui act normativ. De altfel, chiar şi în cazul când un text de lege trimite expres la obicei, acesta din urmă nu poate fi considerat un izvor distinct (de sine stătător) al dreptului civil deoarece, deşi regula de conduită este dată de cutumă, sancţiunea pentru nerespectarea ei intervine în temeiul dispoziţiei legale; dacă s-ar abroga textul de lege care trimite la obicei, atunci nerespectarea acestuia din urmă nu ar mai putea să fie sancţionată.

Soluţia oferită în ceea ce priveşte obiceiul urmează a se da şi în legătură cu morala (regulile de convieţuire socială). Morala nu reprezintă un izvor de drept distinct, dar, în măsura în care legea face trimitere la ea, atunci este încorporată de actul normativ respectiv.

Există totuşi o particularitate, în sensul că încorporarea regulilor de convieţuire socială în anumite norme juridice poate avea loc nu numai atunci când norma juridică trimite în mod expres la aceste reguli, ci şi atunci când nu există o trimitere expresă, dar circumstanţele speţei permit încorporarea.

În principiu, nici jurisprudenţa nu constituie izvor al dreptului civil. Organul de judecată are atribuţia de a soluţiona pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea normelor juridice la situaţia de fapt pe care a stabilit-o cu ajutorul probelor administrate, iar nicidecum atribuţia de a edicta asemenea norme. Mai mult, hotărârea îşi produce efectele numai faţă de părţile din procesul în care a fost pronunţată, deci, neavând caracter general şi impersonal, nu poate juca rolul unui izvor de drept.

Totuşi, există unele cazuri în care s-ar putea recunoaşte jurisprudenţei, cel puţin în fapt, caracterul de izvor de drept civil. Astfel, atunci când Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate, decizia respectivă va juca rolul unui izvor de drept, deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare, judecătorii nu vor mai putea aplica textul declarat neconstituţional. De asemenea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un act administrativ cu caracter normativ. S-ar putea susţine că instanţa judecătorească, anulând actul administrativ cu caracter normativ ca nefiind conform cu un act normativ de forţă juridică superioară, nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile acestuia din urmă. Totuşi, aprecierea instanţei poate să fie eronată, dar şi într-o asemenea situaţie norma juridică din actul administrativ anulat nu se va mai aplica. În orice caz, chiar dacă nu i se recunoaşte calitatea de izvor de drept, jurisprudenţa, în special cea a Curţii Constituţionale şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezintă o importanţă deosebită pentru aplicarea unitară a legii şi, totodată, constituie un semnal de atenţie pentru legiuitor.

2.2. Clasificarea normelor de drept civil a) După caracterul conduitei prescrise, mai exact, după cum părţile pot sau nu să deroge de

la ele, normele juridice civile se clasifică în norme dispozitive şi norme imperative.



Normele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil, îngăduind, prin chiar conţinutul lor, să se deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind.

La rândul lor, normele dispozitive se împart în norme permisive şi norme supletive. Normele dispozitive sunt permisive dacă nu impun, ci doar permit ca subiectele de drept să aibă o anumită conduită, dacă vor. Normele dispozitive sunt supletive dacă stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părţi numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită.

Normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice.

Din definiţia de mai sus rezultă că normele imperative se împart, la rândul lor, în norme onerative şi norme prohibitive. Normele imperative onerative prevăd expres obligaţia pentru părţi de a avea o anumită conduită. Normele imperative prohibitive interzic expres o anumită conduită a părţilor.

b) În funcţie de finalitatea textului legal, se distinge între normele juridice civile de ordine publică şi normele juridice civile de ordine privată. Norma de drept civil este de ordine privată dacă urmăreşte ocrotirea unui interes individual, în schimb, este de ordine publică dacă depăşeşte cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil, protejând (şi) un interes general, public.

Corelând această clasificare a normelor juridice civile cu cea anterioară, vom observa că normele de ordine publică sunt întotdeauna şi norme imperative, însă nu toate normele juridice civile imperative sunt şi norme de ordine publică; de asemenea, normele dispozitive sunt întotdeauna şi norme de ordine privată, însă nu toate normele juridice civile de ordine privată sunt şi norme dispozitive. În alte cuvinte, normele juridice civile imperative pot fi norme de ordine privată, dacă părţile nu pot deroga de la ele în momentul încheierii actului juridic, însă, ulterior acestui moment, în anumite condiţii, legea permite derogarea (de exem-plu, partea interesată renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă a actului juridic încheiat cu nerespectarea unei norme imperative de ordine privată), dar pot fi şi norme de ordine publică, atunci când derogarea nu este admisă de lege nici după încheierea actului juridic.

c) În funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în norme generale şi norme speciale.

Prin norme de drept civil generale desemnăm acele norme care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel.

Normele de drept civil sunt speciale dacă îşi găsesc aplicare numai în cazurile expres stabilite de lege.

Calificarea unei norme de drept civil ca specială sau generală prezintă importanţă practică deosebită, deoarece norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia, astfel încât trebuie respectate două reguli: norma specială derogă de la norma generală – specialia generalibus derogant; norma generală nu derogă de la norma specială – generalia specialibus non derogant.

Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.

Pe cale de consecinţă, ar trebui să se admită că o normă de drept civil specială nu poate să fie modificată sau abrogată decât expres (şi direct) de o normă generală ulterioară. Această concluzie rezultă şi din regula exprimată mai sus prin adagiul generalia specialibus non derogant, în sensul că, dacă norma generală (ulterioară) nu derogă de la norma specială (anterioară), înseamnă că aceasta din urmă nu a fost modificată sau abrogată.



Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme speciale, afară de cazurile expres prevăzute de lege. Această concluzie este impusă de însăşi regula specialia generalibus derogant, în sensul că, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare şi aplicare, deci nu poate fi aplicată, prin analogie, la situaţiile ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de normele generale.

2.3. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil) Legea civilă, ca orice lege de altfel, acţionează concomitent sub trei aspecte: o anumită

durată; pe un anumit teritoriu; cu privire la anumite persoane. Aşadar, legile civile se succed, coexistă şi au determinate categoriile de subiecte la care se aplică. În consecinţă, vorbim despre aplicarea legii civile în timp, aplicarea legii civile în spaţiu şi aplicarea legii civile asupra persoanelor.

a) Aplicarea legii civile în timp Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare. Intrarea în vigoare are loc fie la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al

României, fie la o dată ultrioară, menţionată în cuprinsul legii. Ieşirea din vigoare a legii se produce prin abrogarea ei, care poate să fie expresă (directă sau indirectă) ori implicită.

În caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme privind aplicarea în timp, iar acestea trebuie rezolvate ţinându-se cont de două principii, care se presupun şi se completează reciproc, anume:

- principiul neretroactivităţii legii civile noi; - principiul aplicării imediate a legii civile noi. Prin principiul neretroactivităţii legii civile se înţelege regula juridică potrivit căreia o lege

civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare.

De reţinut că, atunci când se vorbeşte despre principiul neretroactivităţii legii civile, se are în vedere sensul larg al noţiunii de lege, deci toate categoriile de acte normative.

La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situaţii juridice concrete pare să fie foarte simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situaţiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum.

Simplitatea există numai în cazul situaţiilor juridice care se constituie, se modifică, se sting şi îşi produc toate efectele sub imperiul aceleiaşi legi. În practică însă, lucrurile sunt mai complicate, deoarece pot exista numeroase situaţii juridice care produc efecte succesive şi îndepărtate, fiind deci posibil ca o situaţie juridică să producă unele efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul naşterii acelei situaţii juridice, punându-se astfel problema de a determina care este legea ce se va aplica situaţiei juridice respective. Tocmai de aceea, este necesar să se stabilească un criteriu al (ne)retroactivităţii.

Dintre diversele teorii susţinute, o vom reţine pe aceea care, în prealabil, deosebeşte, pe de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul şi viitorul), iar, pe de altă parte, elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una din aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce). O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care înainte de in-trarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat ori au stins o situaţie juridică, fie efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte de aceeaşi dată.

Aparţin deci trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele produse înainte de acest moment (facta praeterita), ceea ce înseamnă că legea nouă nu se aplică în privinţa



acestora, deoarece, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. În schimb, legea nouă se va aplica, de la data intrării ei în vigoare (fără a putea fi considerată retroactivă), atât situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după această dată, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute (facta futura), cât şi, de regulă, situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare (facta pendentia).

Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înţelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.

De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepţie şi anume ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situaţii determinate, a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă. Ultraactivitatea legii vechi este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice pendente să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.

Excepţia ultraactivităţii legii vechi îşi găseşte aplicare nu numai în cazul în care legea nouă prevede în mod expres aceasta, ci şi în cazul normelor juridice supletive.

b) Aplicarea legii civile în spaţiu Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi un aspect internaţional. Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între

subiecte de drept civil de cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolvă ţinându-se cont de următoarea regulă: actele normative civile care emană de la organele centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul ţării (există însă şi unele acte normative care sunt emise de organe centrale de stat, dar care se aplică doar pe o anumită parte a teritoriului naţional, iar reglementările civile care provin de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţi administrativ-teritoriale.

Aspectul internaţional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate şi se rezolvă de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat (norme înscrise în Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat).

c) Aplicarea legii civile asupra persoanelor Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, deci persoanele fizice şi persoanele

juridice. Am arătat că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, însă, egalitatea (şi generalitatea) acţiunii legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi măsură şi uniform, tuturor subiectelor de drept civil.

Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conţinute în legile civile pot fi împărţite în trei categorii:

- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice;

- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor fizice; - norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor juridice. Bibliografie generală: - Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a II-a, Editura All Beck,

Bucureşti, 2002, p. 3-39; - Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului

civil, ediţia a VIII-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 11-61.



Capitolul II RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Caracterizare generală a raportului juridic civil Prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială,

reglementată de norma de drept civil. Raportul juridic civil prezintă trei caractere: este un raport social; este un raport voliţional;

părţile au poziţia de egalitate juridică. Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale raportului

juridic civil. Acestea sunt: părţile, conţinutul şi obiectul. Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în calitate de titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile. Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv. Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.

2. Conţinutul raportului juridic civil Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului raportului juridic civil, iar

obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia. 2.1. Definiţia dreptului subiectiv civil Prin drept subiectiv civil se desemnează posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor

juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a statului.

2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile a) Drepturile subiective civile se clasifică în absolute şi relative după cum titularul

dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei persoane. Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o

anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita. În categoria drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât drepturile nepatrimoniale, cât şi drepturile reale.

Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza. Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de creanţă.

b) După natura conţinutului drepturilor subiective civile, acestea se împart în nepatrimoniale şi patrimoniale.

Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.

Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară. La rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane. Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patri-monial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat. Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanţă (ambele sunt drepturi



patrimoniale; ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active), între ele există importante deosebiri: în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul dreptului de creanţă este cunoscut cel căruia îi revine obligaţia corelativă (debitorul); dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, în timp ce dreptului de creanţă îi corespunde fie o obligaţie de a da, fie o obligaţie de a face, fie o obligaţie de a nu face, care însă înseamnă obligaţia debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune; drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă sunt nelimitate; numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi (posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deţine) şi de prerogativa preferinţei (posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul respectiv cu prioritate faţă de titularii altor drepturi), nu şi dreptul de creanţă.

c) În funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile, deosebim drepturi principale şi drepturi accesorii.

Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.

Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine stătătoare, în sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept principal.

Clasificarea prezintă importanţă deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu depinde de cea a dreptului principal – accesorium sequitur principale. Întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuţie vizează drepturile patrimoniale.

Sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul juridic obligaţional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură pasivă (obligaţia, datoria debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanţă al creditorului de a cere debitorului îndeplinirea acelei obligaţii). În categoria drepturilor de creanţă accesorii includem: dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din convenţia accesorie numită clauză penală, dreptul subiectiv care izvorăşte din fidejusiune, dreptul de a pretinde arvuna.

Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte totuşi în materia drepturilor reale, deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii.

Drepturile reale principale sunt următoarele: - dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate publică

(titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale);

- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată (dez-membrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale principale asupra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie;

- dreptul de administrare (de folosinţă) al regiilor autonome şi instituţiilor publice, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică;

- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosinţă ce izvorăşte din concesiune; - dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităţilor

administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice sau fizice;



- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice sau fizice;

- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice, conferit de acestea persoanelor juridice anexă.

Drepturile reale accesorii sunt următoarele: - dreptul de ipotecă; - dreptul de gaj (amanetul), reglementat de Codul civil; - garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999; - privilegiile; - dreptul de retenţie. Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de

creanţă. d) În raport de gradul de certitudine conferit titularilor, deosebim drepturi pure şi simple şi

drepturi afectate de modalităţi. Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine titularului

său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare. Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acela care nu mai oferă deplină siguranţă titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă. Termenul, condiţia şi sarcina sunt modalităţile actului juridic, deci este afectat de modalitate acel drept subiectiv civil care este însoţit de un termen, o condiţie sau o sarcină. Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranţă, de dreptul pur şi simplu, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului subiectiv, ci numai exerciţiul acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune capăt exerciţiului dreptului subiectiv respectiv. Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este nesigur în ceea ce priveşte existenţa sa, întrucât condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, aşa încât există nesiguranţă în privinţa naşterii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.

2.3. Definiţia obligaţiei civile Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a

avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.

2.4. Clasificarea obligaţiilor civile a) Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a

transmite un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie de a face. De asemenea, tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al acestuia din urmă.

Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se încadrează în noţiunea de „a da”. De exemplu, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.



Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune sau de la anumite acţiuni. Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă unui drept relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.

b) Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare. Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în această

categorie obligaţia de a da şi obligaţia de a face. Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în această

categorie obligaţia de a nu face. c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care constau în

îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci caracteristic acestor obligaţii este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit.

Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă şi diligenţă) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat.

d) Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut, în

alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între părţi”, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile este formată din asemenea obligaţii.

Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) este acea obligaţie care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie. Un exemplu de o asemenea obligaţie ne este oferit de art. 1441 C. civ., care prevede că, dacă locatorul vinde bunul închiriat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, constatată printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată având dată certă, cu excepţia situaţiei în care încetarea locaţiunii din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în chiar contractul de locaţiune.

Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie reală) este îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc. Ca exemple de obligaţii propter rem menţionăm: îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului; îndatorirea deţinătorilor de bunuri imobile de a permite accesul specialiştilor pentru executarea lucrărilor de cadastru, de a admite, în condiţiile legii, amplasarea pe sol sau pe construcţii a semnelor şi semnalelor geodezice şi de a asigura zonele de protecţie a acestora; obligaţia de grăniţuire; îndatorirea de a contribui la cheltuielile efectuate cu întreţinerea sau reconstruirea zidului comun etc.

e) Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică,

în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.

Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică, iar nu morală), a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea



prestaţiei. În acest sens, art. 1092 C. civ., după ce prevede în primul alineat că „orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”, dispune în alineatul următor că „repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bunăvoie”. Aşadar, sancţiunea juridică a obligaţiei civile imperfecte nu este calea ofensivă a acţiunii, ci calea pasivă a excepţiei (a apărării), în sensul că, dacă debitorul unei obligaţii imperfecte, deşi nu putea fi constrâns prin intermediul forţei coercitive a statului să execute acea obligaţie, a executat-o totuşi de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acţioneze în judecată pe fostul său creditor pentru a obţine restituirea prestaţiei executate de bunăvoie.

f) Alte clasificări După izvorul lor, se deosebesc obligaţiile civile născute din acte juridice unilaterale,

obligaţiile civile născute din contracte, obligaţiile civile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, obligaţiile civile izvorâte din gestiunea intereselor altei persoane, obligaţiile civile născute din plata nedatorată, obligaţiile civile născute din îmbogăţirea fără justă cauză.

Într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile complexe. Această din urmă categorie ar include obligaţiile afectate de modalităţi (obligaţii afectate de termen şi obligaţii afectate de condiţie, acestea din urmă fiind numite şi obligaţii condiţionale), obligaţiile cu pluralitate de părţi (obligaţii divizibile, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi obligaţiile cu pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facultative).

În sfârşit, după cum pot fi exprimate sau nu în bani, se mai distinge între obligaţii civile pecuniare şi obligaţii civile de altă natură.

3. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile 3.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea sau

inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv. În raporturile juridice patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea la lucruri, dar acestea

nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil, ţinând cont de caracterul social al acestui raport. De regulă însă, lucrul este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

3.2. Definiţia bunurilor. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu Codul civil întrebuinţează termenul „bun” într-un dublu sens. În sens larg, prin bunuri se

desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea. În sens restrâns, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale.

Putem defini bunul, în sens restrâns, ca fiind valoarea economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care este susceptibilă de apropriere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.

O altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil, care este în strânsă legătură cu aceea de bunuri, este cea de patrimoniu. Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul se compune din două laturi, anume, latura activă, formată din drepturile patrimoniale, precum şi latura pasivă, alcătuită din obligaţiile patrimoniale. Aşadar, între noţiunile de patrimoniu şi de bun există o relaţie de tipul întreg-parte, cu precizarea că bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul câte unul, fie în mod global, ca o universalitate juridică aparţinând unei persoane, în acest din urmă caz reprezentând însăşi latura activă a patrimoniului acelei persoane.

3.3. Clasificarea bunurilor a) Bunuri imobile şi bunuri mobile



Această clasificare se face în funcţie de un criteriu mixt, anume natura bunurilor şi calificarea dată de lege.

În dreptul nostru civil, bunurile imobile (numite şi bunuri nemişcătoare) sunt de trei feluri: imobile prin natura lor; imobile prin destinaţie; imobile prin obiectul la care se aplică (numite şi imobile prin determinarea legii).

Pentru a fi în prezenţa unui imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite două cerinţe şi anume, pe de o parte, să existe un raport de accesorietate (adică de afectare), fizică sau voliţională (în sensul că acest raport este stabilit fie printr-o legătură materială, fie printr-o legătură intelectuală), între bunul mobil şi imobilul prin natura lui la care serveşte, iar, pe de altă parte, ambele bunuri să aibă acelaşi proprietar.

Vom include în categoria bunurilor imobile prin obiectul la care se aplică: drepturile reale imobiliare (altele decât dreptul de proprietate), drepturile de creanţă corelative obligaţiei de a da un imobil, precum şi acţiunile în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui lucru imobil.

Bunurile mobile (numite şi bunuri mişcătoare) sunt şi ele de trei feluri: mobile prin natura lor; mobile prin determinarea legii, mobile prin anticipaţie.

Vom include în categoria bunurilor mobile prin determinarea legii: drepturile reale asupra unui lucru mobil, altele decât dreptul de proprietate; drepturile de creanţă corelative obligaţiei de a da un lucru mobil, obligaţiei de a face şi obligaţiei de a nu face (deci toate drepturile de creanţă, cu excepţia celor care au ca obiect obligaţia de a da un imobil); drepturile intelectuale (numite şi drepturi de proprietate intelectuală sau drepturi de creaţie intelectuală, categorie ce cuprinde drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora); acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar; fondurile de comerţ; acţiunile şi părţile sociale în societăţile comerciale; rentele.

Deşi Codul civil nu se referă şi la bunurile mobile prin anticipaţie, în doctrină se admite că acestea sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le privesc ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni în viitor. Sunt bunuri mobile prin anticipaţie, spre exemplu, fructele şi recoltele neculese încă, arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei construcţii, piatra din carieră, desigur pentru toate aceste bunuri numai dacă sunt înstrăinate cu anticipaţie prin act juridic. Mobilele prin anticipaţie au un caracter mobiliar relativ, în sensul că aceste bunuri sunt mobile numai în raporturile dintre părţile ac-tului juridic respectiv. Faţă de terţi însă, ele devin mobile numai după desprinderea efectivă de fond.

b) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil Această clasificare a bunurilor porneşte de la regimul circulaţiei lor juridice. Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte

juridice. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile prevăzute expres de lege.

În cadrul acestei categorii putem distinge între, pe de o parte, bunurile care pot circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte, bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate însă numai cu respectarea anumitor condiţii restrictive (de exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi substanţele toxice, obiecte de cult etc.).

Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi reale.

În sensul propriu-zis al cuvântului, sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi, pe cale de consecinţă, obiect (derivat) al actelor juridice, adică aşa-numitele lucruri comune (res communis – aerul, razele soarelui, apa mării etc.).

Noţiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circuitul civil, în realitate, vizează fie numai inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar



care pot forma obiectul unor acte juridice netranslative de proprietate), fie numai regimul juridic restrictiv al circulaţiei anumitor bunuri.

c) Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic După modul în care sunt determinate, deosebim bunurile determinate individual (numite şi

bunuri certe – res certa) şi bunurile determinate generic (numite şi bunurile generice sau de gen – res genera).

Bunurile determinate individual sunt acelea care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate de părţile actului juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Includem în această categorie, spre exemplu, unicatele, o casă indicată prin locul ei de situare (localitate, stradă, număr), un autoturism individualizat prin seria motorului, a saşiului, prin numărul de înmatriculare etc.

Bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei din care fac parte. Aceste bunuri se indică, spre individualizare, prin număr, greutate, măsură etc. Sunt asemenea bunuri: alimentele, banii etc.

În calificarea unui bun ca determinat individual sau generic, trebuie să se ţină cont nu numai de natura bunului respectiv, ci şi de voinţa părţilor exprimată în actul juridic încheiat, deoarece un bun care prin natura lui ar urma să fie socotit generic poate fi privit de părţile contractante ca determinat individual.

d) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile,

bunurile sunt fungibile şi nefungibile. Bunul fungibil este acela care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul, fără a

fi afectată valabilitatea plăţii. Bunul nefungibil este acela care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii,

aşa încât debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat. În principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile determinate

individual sunt bunuri nefungibile. Însă, caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca două bunuri certe să fie considerate fungibile.

e) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea

substanţei ori înstrăinarea lor. Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să

nu implice consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Spre exemplu, banii, alimentele, combustibili etc. sunt bunuri consumptibile.

Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit în mod repetat, fără să fie necesară, pentru aceasta, consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Ca exemple de bunuri neconsumptibile pot fi menţionate: clădirile, terenurile, maşinile etc.

Deşi în majoritatea cazurilor, bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibilitatea. Exemplul clasic de bun consumptibil şi nefungibil este acela al ultimei sticle cu vin dintr-o recoltă de vin celebră. De asemenea, pot exista şi bunuri neconsumptibile, dar fungibile, spre exemplu, două cărţi din aceeaşi ediţie.

f) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere După cum sunt ori nu producătoare de alte bunuri, numite fructe, bunurile se împart în

frugifere şi nefrugifere. Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau

naştere altor bunuri, numite fructe.



Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor produse, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor.

Se disting trei categorii de fructe: fructe naturale, adică acele fructe care se produc fără vreo intervenţie a omului; fructe industriale, adică acelea care se produc ca urmare a activităţii omului; fructe civile, prin care desemnăm echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui bun (chiriile, dobânzile, venitul rentelor; arendele etc.).

Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă interes în ceea ce priveşte modul lor de dobândire, în sensul că fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), iar fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).

Fructele nu trebuie confundate cu productele. Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale. Spre exemplu, includem în categoria productelor: piatra dintr-o carieră, nisipul dintr-o albie etc. Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică sub mai multe aspecte, de exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul de bună-credinţă dobândeşte numai fructele (art. 485 C. civ.), nu însă şi productele.

g) Bunuri corporale şi bunuri incorporale Această clasificare are drept criteriu modul lor de percepere. Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile

simţurilor omului. Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o existenţă ideală, abstractă. Sunt astfel de bunuri drepturile subiective patrimoniale.

Vom distinge următoarele categorii de bunuri incorporale: - drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate; - proprietăţile incorporale. În această categorie sunt incluse bunuri a căror existenţă

depinde de activitatea şi de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitate în curs (de exemplu, fondul de comerţ), fie dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale (drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora);

- titlurile de valoare. În această categorie sunt incluse valorile mobiliare (acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie), precum şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul);

- drepturile de creanţă. h) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile După cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunurile se clasifică în

divizibile şi indivizibile. Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta, destinaţia

sa economică. Bunul indivizibil este acela care, prin împărţire, îşi schimbă destinaţia economică. i) Bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat Această clasificare priveşte, cu precădere, bunurile ce aparţin statului şi unităţilor

administrativ-teritoriale, deoarece, potrivit art. 135 alin. (3) din Constituţie, „proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”, acestea din urmă fiind enumerate de art. 3 alin. (3) din Constituţie (comunele, oraşele, inclusiv municipiile, precum şi judeţele).

Aşadar, statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulari fie ai dreptului de proprietate publică, fie ai dreptului de proprietate privată, după cum bunurile intră fie în „domeniul public de interes naţional” (dreptul de proprietate publică aparţine statului) sau în „domeniul public de interes local sau judeţean” (dreptul de proprietate publică aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor), fie în „domeniul privat” (dreptul de proprietate privată aparţine statului sau, după caz, unităţilor administrativ-teritoriale).



Este de reţinut că fac parte din domeniul public nu numai bunurile declarate ca atare, în mod expres, de lege, dar şi bunurile din patrimoniul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Aşadar, apartenenţa unui bun la domeniul public sau la domeniul privat se stabileşte în funcţie de două criterii, anume, fie prevederile legii, fie criteriul afectaţiunii bunului la uzul public (bunurile care sunt afectate folosinţei publice directe) sau la interesul public (bunurile care sunt afectate serviciilor publice).

Această clasificare a bunurilor prezintă importanţă deosebită, întrucât bunurile din domeniul public (al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale) sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

j) Bunuri principale şi bunuri accesorii Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de corelaţia dintre ele. Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat a

servi la întrebuinţarea altui bun. Bunul accesoriu este acela care este afectat întrebuinţării altui bun, principal. Ca exemple

de bunuri accesorii, cităm: cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta pentru caiet, prelata pentru autoturism etc.

Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însuşirile fizice ale bunului, cât mai ales din voinţa omului.

k) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanţă având ca obiect remiterea unei

sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plăteşte de bunăvoie, el va putea să treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-şi creanţa din sumele obţinute prin valorificarea acestora. Trebuie reţinut însă că nu toate bunurile debitorului pot forma obiect al executării silite.

În consecinţă, vom deosebi, pe de o parte, bunurile sesizabile, adică acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite, iar, pe de altă parte, bunurile insesizabile, adică acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanţe băneşti.

4. Părţile raportului juridic civil 4.1. Categoriile subiectelor de drept civil Există două categorii de subiecte de drept civil: persoanele fizice; persoanele juridice

(numite uneori şi persoane morale). Prin persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi subiective civile şi

obligaţii civile. Prin persoană juridică se desemnează entitatea care, îndeplinind condiţiile prevăzute de

lege, este titulară de drepturi şi obligaţii. Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele

cerinţe, cumulativ: - să aibă o organizare proprie; - să aibă un patrimoniu distinct; - să aibă un scop determinat. 4.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil În circuitul civil, cele mai multe situaţii sunt acelea în care raportul juridic civil se

stabileşte între o persoană, ca subiect activ (persoana care dobândeşte sau deţine dreptul subiectiv civil ce intră în conţinutul raportului juridic civil), şi o altă persoană, ca subiect pasiv (persoana căreia îi incumbă obligaţia civilă ce intră în conţinutul raportului juridic civil). Sub aspectul subiectelor sale, se spune că un asemenea raport juridic civil este simplu.



Există însă şi situaţii în care raportul juridic civil se stabileşte între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, vorbindu-se astfel despre raporturi juridice civile cu pluralitate de subiecte.

În cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind nedeterminat, este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu excepţia subiectului activ. În schimb, pluralitatea activă este mai rară, întâlnindu-se totuşi în raporturile nepatrimoniale ce decurg din creaţia intelectuală şi prezentându-se sub forma coautoratului.

Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, urmează să deosebim după cum acestea au în conţinut un drept real sau un drept de creanţă.

a) Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor reale În cazul raporturilor juridice civile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul

pasiv este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, mai puţin titularul dreptului de proprietate. Subiectul activ poate să fie o persoană (proprietatea exclusivă) ori poate să fie alcătuit din mai multe persoane (proprietatea comună). Pluralitatea activă există deci sub forma mai multor titulari ai dreptului de proprietate asupra unui lucru sau asupra unei mase de lucruri.

Proprietatea comună poate să îmbrace una din următoarele trei forme: coproprietatea, indiviziunea şi devălmăşia.

Coproprietatea presupune că mai multe persoane (care poartă denumirea de coproprietari) deţin în proprietate un lucru sau câteva lucruri determinate, fiecare dintre coproprietari având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar neavând o parte determinată din lucrul privit în materialitatea lui.

Indiviziunea presupune că mai multe persoane deţin în proprietate o universalitate de lucruri, fiecare având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar neavând un anumit lucru sau anumite lucruri din universalitatea respectivă. Este cazul moştenitorilor unei persoane, până în momentul realizării partajului succesoral.

Se observă că principala deosebire dintre coproprietate şi indiviziune priveşte obiectul acestora; coproprietatea are ca obiect un lucru determinat, iar indiviziunea are ca obiect o universalitate (o masă) de lucruri. Neexistând diferenţieri de ordin calitativ (de regim juridic) între coproprietate şi indiviziune, de regulă, acestea sunt studiate împreună, sub denumirea de proprietate comună pe cote-părţi.

Prin devălmăşie se desemnează acea proprietate comună care se caracterizează prin faptul că titularii nu au precizată cota-parte ce ar reveni fiecăruia din drept, ci acesta este nefracţionat, deci dreptul de proprietate nu este divizat şi, cu atât mai mult, nici lucrul sau lucrurile nu sunt fracţionate. Ca exemplu de devălmăşie, menţionăm proprietatea soţilor asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei.

Proprietatea comună, în oricare din cele trei forme, încetează prin partaj (împărţeală), cu excepţia cazurilor de proprietate comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă.

b) Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor de creanţă În cazul raporturilor juridice civile obligaţionale (numite şi de creanţă), pluralitatea poate

să fie activă (mai mulţi creditori), pasivă (mai mulţi debitori) sau mixtă (mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori).

Sub un alt aspect, pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaţionale poate îmbrăca trei forme: obligaţiile conjuncte, obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile.

Obligaţia conjunctă (numită şi obligaţie divizibilă) este aceea care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, între care creanţa sau, după caz, datoria este divizibilă. Aşadar, fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor (în caz de pluralitate activă) sau de la debitori (în caz de pluralitate mixtă) decât partea sa, respectiv fiecare dintre codebitori nu este ţinut decât pentru partea sa din datoria comună (atât în caz de pluralitate pasivă, cât şi în caz de pluralitate mixtă).



Obligaţia solidară este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie (solidaritate activă) sau fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă).

Solidaritatea activă constă deci în posibilitatea fiecărui creditor de a cere de la debitor plata întregii creanţe datorate; plata făcută de debitor unuia dintre creditorii solidari îl liberează faţă de toţi ceilalţi creditori solidari, iar creditorul ce a încasat toată creanţa este obligat să o împartă cu ceilalţi creditori.

Solidaritatea pasivă constă în posibilitatea creditorului de a cere oricăruia dintre codebitori executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (plata întregii datorii); plata făcută în întregime de către unul dintre codebitorii solidari îi liberează şi pe ceilalţi faţă de creditor, iar codebitorul care a plătit are dreptul să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori şi să le pretindă tot ceea ce a plătit peste partea sa, însă datoria acestora faţă de el nu mai este solidară, ci divizibilă.

Obligaţia indivizibilă este aceea care, datorită naturii obiectului ei sau datorită voinţei părţilor, nu poate fi împărţită între creditori (indivizibilitate activă) ori între debitori (indivizibilitate pasivă). Aşadar, dacă obligaţia este indivizibilă, indiferent de numărul creditorilor sau al debitorilor, fiecare creditor poate cere întreaga prestaţie ce formează obiectul obligaţiei, iar fiecare debitor poate fi constrâns să execute întreaga prestaţie; plata făcută de oricare dintre debitorii obligaţi indivizibil stinge datoria faţă de toţi ceilalţi codebitori.

Deşi între obligaţia solidară şi obligaţia indivizibilă există asemănări, mai ales din punctul de vedere al efectelor, ele nu trebuie confundate, principalele deosebiri fiind următoarele: în ceea ce priveşte izvorul lor, numai convenţia poate fi izvor atât pentru solidaritate cât şi pentru indivizibilitate, însă există şi izvoare proprii, şi anume, legea pentru solidaritate, respectiv natura obiectului obligaţiei pentru indivizibilitate; sub aspectul întinderii, solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut (faţă de moştenitori obligaţia transmiţându-se divizată), pe când indivizibilitatea se transmite şi succesorilor; în cazul indivizibilităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi debitori pentru a fi obligaţi împreună la executarea prestaţiei datorate, în vreme ce, în cazul solidarităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi codebitori solidari numai pentru a se întoarce împotriva lor, pentru partea datorată de fiecare dintre ei.

4.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil Problema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune numai în cazul raporturilor

patrimoniale, deoarece, în cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept intransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.

Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, trebuie să distingem între raporturile reale şi raporturile obligaţionale.

În ceea ce priveşte raporturile juridice civile patrimoniale care au în conţinut un drept real, se poate pune numai problema schimbării subiectului activ, nu însă şi a subiectului pasiv, acesta din urmă fiind nedeterminat. Schimbarea subiectului activ în asemenea raporturi se poate face printr-unul din modurile de transmitere (dobândire) a drepturilor reale (art. 644 şi art. 645 C. civ. enumeră următoarele moduri prin care se dobândeşte şi se transmite proprietatea (precum şi celelalte drepturi reale): succesiunea (legală), legatul, convenţia, tradiţiunea, accesiu-nea, uzucapiunea, legea şi ocupaţiunea. La acestea, urmează a se mai adăuga şi hotărârea jude-cătorească (însă numai în măsura în care aceasta ar avea efect constitutiv, iar nu şi efect declarativ).



În cazul raporturilor juridice care au în conţinut un drept de creanţă, poate să intervină o schimbare atât a persoanei subiectului activ (creditorul), cât şi o schimbare a persoanei subiectului pasiv (debitorul).

a) Schimbarea creditorului Există mai multe mijloace juridice care conduc, direct sau indirect, la schimbarea persoanei

subiectului activ al raportului juridic obligaţional. Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte

persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana căreia i se transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor cedat.

Prin efectul cesiunii de creanţă, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul. Creanţa care a format obiectul cesiunii rămâne însă neschimbată, păstrându-se natura ei, precum şi eventualele garanţii ce o însoţeau; cesionarul devine creditor al debitorului cedat pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul cesiunii şi chiar şi atunci când cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.

Părţi în cesiunea de creanţă sunt numai cedentul şi cesionarul, aşa încât, pentru validitatea acesteia nu este necesar şi consimţământul debitorului cedat, însă, pentru a-i fi opozabilă, trebuie îndeplinite anumite formalităţi (notificarea cesiunii de creanţă către debitorul cedat, acceptarea cesiunii de creanţă de către debitorul cedat sau înscrierea cesiunii de creanţă în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare).

Subrogaţia personală (numită şi subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei) este o modalitate de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului. Persoana care plăteşte datoria debitorului se numeşte solvens, iar creditorul care primeşte plata se numeşte accipiens.

Ca efect al subrogaţiei personale, solvensul ia locul (se subrogă) accipiensului, deci subiectul activ iniţial este înlocuit cu o altă persoană, care devine noul creditor al aceluiaşi debitor. Solvensul (subrogatul) dobândeşte toate drepturile accipiensului (creditorului plătit), deci dobândeşte creanţa cu toate drepturile şi accesoriile ei, inclusiv cu eventualele garanţii ce o însoţesc.

Novaţia (acea convenţie prin care părţile sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie) prin schimbare de creditor constă în substituirea unui nou creditor celui vechi, debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi fiind liberat faţă de vechiul creditor.

Trebuie subliniat că, spre deosebire de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia personală, când are loc tot o schimbare a creditorului, fără însă a se transforma creanţa iniţială (aceasta este doar transmisă), în cazul novaţiei, inclusiv al novaţiei prin schimbare de creditor, creanţa veche se stinge şi se transformă într-o nouă creanţă, având ca titular pe noul creditor (deşi obligaţia veche se stinge, efectele obligaţiei vechi nu încetează, ci se transformă în efectele obligaţiei născute prin novaţie).

Subiectul activ al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin moştenire (în cazul persoanelor fizice), prin reorganizare şi transformare (în cazul persoanelor juridice), prin poprire (ca efect al popririi, terţul poprit trebuie să efectueze plata către creditorul popritor, deşi, anterior înfiinţării popririi, el era obligat faţă de debitorul poprit) sau chiar prin intermediul stipulaţiei pentru altul (dacă este dublată de stingerea unei obligaţii anterioare a promitentului faţă de stipulant, obligaţie având ca obiect prestaţia pe care promitentul urmează să o execute în favoarea terţului beneficiar).

b) Schimbarea debitorului Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, în dreptul civil

român, nu se poate realiza pe calea directă a unei cesiuni de datorie (care ar presupune înstrăinarea de către debitor a datoriei sale către o terţă persoană fără a fi nevoie de consimţământul creditorului acelei obligaţii). Această situaţie a nereglementării cesiunii de datorie este justificată în doctrină, pe de o parte, pe lipsa de interes practic, iar, pe de altă



parte, pe ideea potrivit căreia creanţa este un raport personal, în care personalitatea debitorului (solvabilitate, cinste etc.) prezintă un interes primordial, astfel încât nu s-ar putea concepe să i se dea creditorului, fără voia lui, un alt debitor; de altfel, o eventuală cesiune a datoriei ar putea să producă efecte negative şi asupra celor care s-au obligat să garanteze acea datorie ori s-au obligat în solidar cu debitorul înstrăinător.

Ar urma să admitem că, în măsura în care există consimţământul creditorului, poate avea loc o preluare de datorie. Aşadar, vom reţine un prim mijloc juridic de schimbare a debitorului, anume preluarea datoriei în măsura în care există consimţământul creditorului acelei obligaţii.

Pentru atingerea unor efecte asemănătoare celor de la cesiunea de datorie, deci pentru schimbarea indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, pot fi utilizate anumite mijloace juridice, precum: novaţia prin schimbare de debitor, delegaţia, stipulaţia pentru altul, poprirea etc.

Menţionăm însă că problema schimbării persoanei subiectului pasiv nu se poate pune în acele cazuri în care obligaţia trebuie executată personal de către debitor, întrucât a fost stabilită în considerarea persoanei lui (obligaţie intuitu personae).

Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când o terţă persoană se angajează faţă de creditor să plătească datoria. O asemenea operaţiune poate avea loc cu sau fără consimţământul debitorului.

În cazul în care terţul se angajează faţă de creditor să plătească datoria fără consimţământul debitorului, se spune că novaţia se realizează pe cale de expromisiune.

În cazul în care se cere şi consimţământul debitorului, novaţia prin schimbare de debitor este o delegaţie perfectă.

Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui. Debitorul care face delegaţia se numeşte delegant, persoana care se obligă alături de el sau în locul lui (deci persoana delegată ca nou debitor) se numeşte delegat, iar creditorul care primeşte acest angajament se numeşte delegatar.

După cum delegatarul îl liberează sau nu pe delegant, delegaţia este perfectă sau imperfectă.

Delegaţia este perfectă atunci când delegatarul, prin declaraţie expresă, îl liberează pe delegant, mulţumindu-se cu noua obligaţie a delegatului. Practic, delegaţia perfectă se confundă cu novaţia prin schimbare de debitor făcută cu consimţământul debitorului.

Delegaţia este imperfectă dacă delegatarul nu consimte la liberarea delegantului, astfel încât el va avea, pe lângă vechiul debitor (delegantul), un nou debitor (delegatul).

Stipulaţia pentru altul (care se mai numeşte şi contractul în folosul unei terţe persoane) este acel contract prin care una din părţi stipulează o prestaţie de la cealaltă parte în folosul unei terţe persoane, fără să fie reprezentantul acesteia din urmă şi fără ca terţul beneficiar să participe la încheierea contractului. Cel care stipulează prestaţia în favoarea terţului se numeşte stipulant, persoana care se obligă faţă de stipulant să execute prestaţia în folosul terţului se numeşte promitent, iar persoana în favoarea căreia se face stipulaţia se numeşte terţ beneficiar. Aşadar, în cazul stipulaţiei pentru altul, promitentul se obligă faţă de stipulant să execute o prestaţie în favoarea terţului beneficiar, acesta din urmă neparticipând la încheierea convenţiei respective nici direct, nici reprezentat de stipulant.

Indirect, stipulaţia pentru altul poate duce la o schimbare de debitor, anume atunci când stipulaţia este făcută în scopul achitării unei datorii de către debitorul iniţial, prin intermediul unei alte persoane, pe care o face debitor al creditorului său. Trebuie subliniat că, pe această cale, nu se realizează o transmitere directă a calităţii de debitor, întrucât vechiul debitor (stipulantul) nu este liberat faţă de creditorul său (terţul beneficiar) prin efectul stipulaţiei, neavând loc o transmitere a datoriei, ci se creează un nou drept de creanţă. De altfel, terţul beneficiar nici nu poate fi obligat să accepte dreptul stipulat în favoarea sa.



Poprirea este o formă de executare silită indirectă prin care creditorul urmăreşte sumele sau efectele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană. Creditorul care urmăreşte sumele respective se numeşte creditor popritor, debitorul acestuia poartă denumirea de debitor poprit, iar terţul, care la rândul lui este debitor al debitorului poprit, se numeşte terţ poprit.

Poprirea constă deci în indisponibilizarea sumelor sau efectelor în mâinile terţului poprit şi în obligarea acestuia de a plăti, ceea ce datorează debitorului poprit, direct creditorului popritor. Terţul poprit devine debitor direct al creditorului popritor, trebuind să plătească suma poprită numai acestuia, ceea ce înseamnă că prin poprire se realizează o schimbare indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului obligaţional. Menţionăm că prin poprire se naşte un nou raport juridic obligaţional (între creditorul popritor şi terţul poprit), însă nu în toate cazurile se vor stinge cele două raporturi juridice obligaţionale preexistente (este vorba de raportul dintre creditorul popritor şi debitorul poprit, care se menţine în limita datoriei rămase neacoperite după ce terţul poprit a plătit creditorului popritor, precum şi de raportul dintre debitorul poprit şi terţul poprit, care se menţine în limita a ceea ce a rămas după ce terţul poprit a plătit creditorului popritor).

La o schimbare a subiectului pasiv se poate ajunge, indirect, chiar şi printr-o cesiune de creanţă. Spre exemplu, să presupunem că Primus este creditor al lui Secundus, iar, la rândul lui, Secundus este creditor al lui Tertius; Secundus cedează lui Primus creanţa sa faţă de Tertius, astfel încât Primus devine creditor al lui Tertius. Însă, Primus va avea împotriva lui Tertius creanţa lui Secundus, creanţă care s-ar putea să fie mai puţin avantajoasă decât cea pe care o avea faţă de Secundus (de exemplu, nu este însoţită de garanţii); în asemenea cazuri, este preferabil pentru Primus să fie de acord cu preluarea datoriei lui Secundus de către Tertius.

De asemenea, subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin moştenire (în cazul persoanelor fizice), respectiv prin reorganizare şi transformare (în cazul persoanelor juridice).

Bibliografie generală: - Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a II-a, Editura All Beck,

Bucureşti, 2002, p. 40-137; - Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediţia a II-a,

Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 3-45; - Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului




Capitolul III ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia şi clasificarea actelor juridice civile 1.1. Definiţia actului juridic civil Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce

efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Trebuie subliniat că termenul „act” poate avea două înţelesuri. Primul sens este acela care

se desprinde din definiţia de mai sus, deci de operaţiune juridică. Pentru acest sens, se utilizează şi formula negotium iuris sau, mai simplu, cuvântul negotium. Însă, atât în legislaţie, cât şi în doctrină sau în jurisprudenţă, prin „act” (uneori chiar prin sintagma „act juridic”) se desemnează şi înscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică suportul material care consemnează sau redă operaţiunea juridică. Pentru acest al doilea sens, se foloseşte şi expresia instrumentum probationis sau, mai simplu, cuvântul instrumentum. Într-o exprimare riguros exactă, pentru cel de al doilea sens ar trebui să se folosească termenul de înscris.

1.2. Clasificarea actelor juridice civile a) Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale În funcţie de numărul părţilor, actele juridice civile se clasifică în unilaterale, bilaterale şi

multilaterale. Actul juridic unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi. Categoria actelor juridice civile unilaterale include: testamentul, acceptarea moştenirii,

renunţarea la moştenire, denunţarea unui contract de către una din părţi (în măsura în care legea permite aceasta ori părţile au stipulat în contract posibilitatea denunţării unilaterale), oferta de a contracta, promisiunea publică de recompensă, oferta de purgă, ratificarea unui act juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, confirmarea unui act juridic anulabil, mărturisirea etc.

Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă (acordul de voinţă) a două părţi. Sunt acte juridice bilaterale: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat etc.

Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi. Sunt asemenea acte: contractul de societate civilă, dacă a fost încheiat de cel puţin trei asociaţi; convenţia de împărţeală atunci când sunt trei sau mai mulţi copărtaşi; contractul de tranzacţie încheiat de cel puţin trei părţi.

În ceea ce priveşte criteriul acestei clasificări, subliniem că nu trebuie pus semnul egalităţii între noţiunile de parte a actului juridic civil şi de persoană, întrucât o parte poate să fie formată şi din două sau mai multe persoane. Spre exemplu, dacă doi coproprietari fac o ofertă de vânzare, suntem în prezenţa unui act juridic unilateral, deoarece, deşi este vorba de două persoane, ele formează o singură parte (ofertantul).

Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi bilaterale cu clasificarea contractelor civile în contracte unilaterale şi contracte bilaterale. Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul numărului părţilor, pe când clasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul conţinutului lor. Toate contractele, deci şi contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau multilaterale, în schimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte, deoarece nu sunt consecinţa unui acord de voinţă, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale de voinţă.



Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai pentru una dintre părţi, cealaltă parte având numai calitatea de creditor, cum este cazul: contractului de donaţie, al contractului de împrumut de folosinţă (comodat), al contractului de împrumut de consumaţie (mutuum), chiar şi atunci când ar fi cu dobândă (întrucât atât obligaţia de restituire, cât şi obligaţia de plată a dobânzilor revin împrumutatului), al depozitului cu titlu gratuit (neremunerat), al promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare (afară de situaţia când beneficiarul promisiunii, în schimbul dreptului de opţiune ce i se conferă, se obligă la plata unei sume de bani) etc.

Contractul bilateral, numit şi contract sinalagmatic, se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce, deci fiecare parte are atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor, cum este cazul în: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul de locaţiune, contractul de închiriere a suprafeţelor locative, contractul de arendare, contractul de depozit cu titlu oneros, contractul de întreţinere, contractul de tranzacţie, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, contractul de concesiune etc.

b) Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit După scopul urmărit la încheierea lor, deosebim actele juridice civile cu titlu oneros şi

actele juridice civile cu titlu gratuit. Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de

o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. Spre exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmăreşte să obţină preţul în schimbul bunului, iar cumpărătorul urmăreşte să obţină bunul în schimbul preţului.

Actul juridic cu titlu gratuit este acela în care se procură un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb. Ca exemple de acte juridice civile cu titlu gratuit cităm: donaţia, comodatul (împrumutul de folosinţă), împrumutul de consumaţie fără dobândă, mandatul gratuit, depozitul neremunerat, contractul de voluntariat, legatul.

La rândul lor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii.

Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile cunosc sau pot să cunoască, din chiar momentul încheierii lor, existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin. Sunt comutative, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză etc.

Actele aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile au în vedere posibilitatea unui câştig şi riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare şi incerte, de care depinde întinderea sau chiar existenţa obligaţiilor lor.

Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor, în acte dezinteresate şi liberalităţi. Actele dezinteresate sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură

un avantaj patrimonial cuiva fără să îşi micşoreze patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul gratuit, comodatul, depozitul neremunerat etc.

Liberalităţile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului. Sunt liberalităţi: legatul, contractul de donaţie, mecenatul.

c) Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice declarative Clasificarea actelor juridice civile în constitutive, translative şi declarative se face după

criteriul efectului lor. Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unui drept subiectiv civil ce nu a existat

anterior. Ca exemple de acte juridice constitutive menţionăm: instituirea unui uzufruct, convenţia prin care se instituie un drept de gaj sau o garanţie reală mobiliară, convenţia de ipotecă etc.



Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane. Sunt translative, de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.

Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv civil preexistent. Fac parte din această categorie: convenţia de partaj (de împărţeală), actul confirmativ, tranzacţia.

d) Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de dispoziţie În raport de importanţa lor, actele juridice civile pot fi: de conservare, de administrare şi de

dispoziţie. Actul juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui

drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna un act avantajos pentru autorul său, deoarece presupune cheltuieli de o valoare mult mai mică decât valoarea dreptului ce se tinde a fi salvat.

Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmăreşte să se realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. În legătură cu aceste acte, trebuie făcută distincţia între actul de administrare a unui bun singular (ut singuli) şi actul de administrare a unui patrimoniu. Primul are semnificaţia de act de punere în valoare a unui bun, fără să se ajungă la înstrăinarea lui. Cel de al doilea include însă şi acte care, raportate la un anumit bun, reprezintă acte de înstrăinare, dar, raportate la un patrimoniu, reprezintă măsuri de normală folosire, exploatare, valorificare a patrimoniului respectiv.

Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. Pot fi incluse în această categorie: vânzarea, donaţia, renunţarea la un drept, constituirea dreptului de uzufruct, de superficie, constituirea unei ipoteci, a unui gaj sau a unei garanţii reale mobiliare (care reprezintă, totodată, grevarea unui bun cu sarcini reale) etc.

e) Acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) şi acte juridice reale În funcţie de modul de formare, acte juridice civile se împart în consensuale, solemne

(formale) şi reale. Actul juridic consensual este acel act juridic care ia naştere în mod valabil prin simpla ma-

nifestare de voinţă a părţii sau a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă. Chiar dacă părţile înţeleg să însoţească manifestarea de voinţă de redactarea unui înscris care să o consemneze, ele o fac nu pentru validitatea actului, ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia. Trebuie subliniat că, din punctul de vedere al formei în care se încheie actele juridice, actul juridic consensual reprezintă regula, vorbindu-se astfel despre principiul consensualismului.

Actul juridic solemn (denumit şi formal) este acel act juridic pentru formarea căruia simpla manifestare de voinţă nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisă de lege. Această formă (de regulă, forma autentică) reprezintă o condiţie pentru însăşi valabilitatea actului juridic respectiv. Se obişnuieşte să se spună că forma este cerută ad validitatem sau ad solemnitatem. Sunt acte juridice solemne: testamentul, donaţia, contractul de ipotecă etc.

Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Deci, actele juridice reale nu iau naştere în mod valabil decât din momentul predării (remiterii materiale) a bunului. Înţelegerea prealabilă predării poate fi considerată ca având valoarea unei simple promisiuni (unilaterale sau, după caz, bilaterale) de a încheia actul juridic real, dar nu se confundă cu acesta din urmă. Fac parte din categoria actelor juridice reale: împrumutul, atât cel de folosinţă (comodatul), cât şi cel de consumaţie (mutuum), depozitul, darul manual, gajul cu deposedare etc.

f) Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi



După legătura lor cu modalităţile (termen, condiţie, sarcină), deosebim acte juridice civile pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.

Actul juridic pur şi simplu este acela care nu cuprinde o modalitate. De altfel, unele acte juridice sunt incompatibile cu modalităţile, spre exemplu, actul de opţiune succesorală (acceptarea sau renunţarea la o moştenire), recunoaşterea filiaţiei, căsătoria, adopţia etc.

Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiţie sau o sarcină. Unele acte juridice civile sunt esenţialmente acte afectate de modalităţi, de exemplu, contractul de împrumut, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere, contractul de donaţie cu sarcină, contractul de asigurare etc.

Ţinând cont de cele menţionate mai sus, poate rezulta şi o altă clasificare a actelor juridice în funcţie de criteriul legăturii lor cu modalităţile şi anume:

- acte juridice incompatibile cu modalităţile; - acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalităţi; - acte juridice inseparabile de modalităţi. Interesul acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte valabilitatea actelor juridice (de

exemplu, în cazul actelor juridice de a căror esenţă este existenţa unei modalităţi, lipsa acesteia conduce la ineficacitatea actului), precum şi producerea efectelor actelor juridice.

g) Acte juridice principale şi acte juridice accesorii După raportul dintre ele, actele juridice civile pot fi principale sau accesorii. Actul juridic principal este acel act care are o existenţă de sine stătătoare, regimul său

juridic nedepinzând de cel al altui act juridic. În circuitul civil, cele mai multe acte juridice sunt acte principale.

Actul juridic accesoriu nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa juridică depinzând de soarta altui act juridic, principal. Sunt acte juridice civile accesorii: clauza penală, fidejusiunea, arvuna, contractul de gaj, contractul de constituire a unei garanţii reale mobiliare, convenţia de ipotecă etc. Actul juridic accesoriu poate fi încheiat în acelaşi timp cu actul juridic principal, dar şi într-un moment diferit; de asemenea, el poate fi un act separat, dar poate fi inclus şi în actul principal, sub forma unor clauze.

Importanţa acestei clasificări constă în aceea că, pe când validitatea actului juridic principal şi menţinerea lui se examinează numai în funcţie de propriile elemente, independent de alte acte juridice, validitatea şi eficacitatea actului juridic accesoriu se apreciază nu numai în raport de propriile elemente, ci şi în funcţie de validitatea şi eficacitatea actului juridic principal; soarta actului juridic accesoriu urmează soarta actului juridic principal – accesorium sequitur principale. Desfiinţarea sau încetarea, din orice cauză, a actului juridic principal atrage şi desfiinţarea sau încetarea actului juridic accesoriu.

h) Acte juridice numite şi acte juridice nenumite După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte

juridice numite (tipice) şi acte juridice nenumite (atipice). Prin act juridic civil numit (tipic) se înţelege acel act care are o denumire stabilită de legea

civilă, precum şi o reglementare proprie. Prin act juridic civil nenumit (atipic) se înţelege acel act care nu se bucură de o denumire

legală şi de o reglementare proprie. Aceste acte juridice dau expresie principiului libertăţii actelor juridice, de care ne vom ocupa atunci când vom analiza principiile voinţei juridice. De exemplu, contractul de întreţinere, nefiind reglementat de legislaţia noastră, este un contract nenumit.

Este însă de reţinut că în categoria contractelor nenumite nu se includ şi contractele complexe, adică acele contracte care reunesc elementele a două sau mai multe contracte numite (de exemplu, contractul hotelier, ce reuneşte elementele contractului de locaţiune, în privinţa camerei închiriate, precum şi ale contractului de depozit, în privinţa lucrurilor călătorului aduse în hotel). Pentru asemenea contracte, în măsura în care nu ar exista o



reglementare specială, se vor aplica normele prevăzute de lege pentru elementele (contractele) componente.

Pentru actele juridice numite, nu este necesar ca părţile să prevadă întotdeauna întregul conţinut al lor, ci, în măsura în care nu au derogat de la dispoziţiile legale ce reglementează actul juridic încheiat (sau nu puteau să deroge), acestea se vor aplica în mod automat şi complet. Simpla calificare a actului juridic (încadrarea lui într-un anumit tip de act juridic numit) este suficientă pentru cunoaşterea regimului său juridic. În schimb, în cazul actelor juridice nenumite, se vor aplica regulile stabilite de părţi, iar pentru aspectele la care părţile nu s-au referit în mod expres îşi vor găsi aplicare regulile generale care cârmuiesc materia obligaţiilor, iar nu cele care guvernează actul juridic numit cu care se aseamănă cel mai mult actul nenumit încheiat de părţi.

Menţionăm că este posibil ca un act juridic nenumit să devină un act juridic numit, în măsura în care se adoptă o reglementare corespunzătoare. Spre exemplu: după adoptarea Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea, contractul de sponsorizare, dintr-un contract nenumit, a devenit un contract numit; ca urmare a emiterii Ordonanţelor nr. 51/1997 şi nr. 52/1997, contractul de leasing şi contractul de franciză au devenit acte juridice numite etc.

i) Acte juridice cu executare dintr-o dată şi acte juridice cu executare succesivă Această clasificare are drept criteriu modul de executare a actelor juridice civile. Actul juridic civil cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act a cărui executare

presupune o singură prestaţie din partea debitorului. El se mai numeşte şi act cu executare instantanee.

Actul juridic civil cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp. Pot fi incluse în această categorie: contractul de locaţiune, contractul de arendare, contractul de închiriere a suprafeţelor locative, contractul de societate civilă etc.

2. Condiţiile de fond ale actului juridic civil 2.1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de drept

civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile. Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de validitate

şi generală a actului juridic civil. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacităţii civile, reunind,

în structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice, precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia.

În această materie, regula sau principiul este capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepţia.

În legătură cu regula capacităţii de a încheia acte juridice civile, se impun două precizări. În primul rând, sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, este de reţinut că,

în timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de facto), care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi puterea psiho-intelectivă ale acesteia; capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de natură psihologică. În consecinţă, discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu aibă discernământ.

În al doilea rând, pentru persoanele juridice, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii capacităţii de folosinţă

Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului juridic respectiv. Cât priveşte felul nulităţii (absolută sau relativă), vom reţine următoarele: în



cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit o incapacitate de folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc, însă va interveni nulitatea relativă dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei incapacităţi de folosinţă instituită pentru ocrotirea unui interes individual sau cu nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu; în cazul persoanelor juridice, lipsa capacităţii de folosinţă şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv, iar nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea relativă.

2.2. Consimţământul a) Precizări introductive Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului ju-

ridic civil. Consimţământul şi cauza (scopul) alcătuiesc voinţa juridică. Aceasta este guvernată de

două principii: principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de voinţă); principiul priorităţii voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne).

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ: - să provină de la o persoană cu discernământ; - să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; - să fie exteriorizat; - să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ. Viciile de consimţământ sunt: eroarea; dolul (viclenia); violenţa; leziunea. b) Eroarea Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic. În funcţie de consecinţele care intervin (sau după gravitatea ei), eroarea este de trei feluri:

eroare obstacol; eroare gravă; eroare indiferentă. În cazul erorii obstacol, falsa reprezentare cade fie asupra naturii actului juridic ce se

încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic (de exemplu, o parte crede că încheie un contract de locaţiune, iar cealaltă parte crede că încheie un contract de vânzare-cumpărare), fie asupra identităţii fizice a obiectului (error in corpore), în sensul că una dintre părţi crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun (de exemplu, o parte vrea să vândă un imobil din provincie, iar cealaltă parte acceptă crezând că este vorba de un imobil situat în Bucureşti).

Se observă că eroarea obstacol este mai mult decât un viciu de consimţământ, deoarece, practic, partea nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului juridic în cauză, or, viciul de consimţământ presupune totuşi un consimţământ exprimat. Tocmai datorită faptului că eroarea obstacol echivalează cu lipsa consimţământului, sancţiunea care intervine în cazul erorii obstacol, în ambele sale forme, este nulitatea absolută a actului juridic, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei totale a consimţământului.

Eroarea gravă, numită şi eroare-viciu de consimţământ, presupune că falsa reprezentare cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic (error in substantiam), fie asupra persoanei cocontractante sau beneficiare a actului juridic, însă numai dacă actul juridic s-a încheiat în considerarea unei anumite persoane (error in personam).

Eroarea gravă (eroarea–viciu de consimţământ) atrage nulitatea relativă a actului juridic respectiv. Trebuie reţinut că atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestaţiei, este vorba de o eroare lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la eroarea gravă (error in substantiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimţământ, ceea ce înseamnă că majorul nu va putea obţine anularea actului juridic astfel încheiat.



Eroarea indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea actului juridic, neafectând însăşi valabilitatea acestuia (de exemplu, eroarea asupra stării civile a cumpărătorului, eroarea asupra solvabilităţii cocontractantului, eroarea asupra calităţilor nesubstanţiale ale obiectului actului juridic etc.). Tocmai de aceea, uneori, o asemenea eroare este denumită eroare fără efecte asupra validităţii actului juridic sau chiar eroare uşoară .

Eroarea indiferentă poate atrage cel mult o diminuare valorică a prestaţiei, însă poate să rămână chiar şi fără vreo consecinţă juridică.

În funcţie de natura realităţii fals reprezentată, eroarea este de două feluri: eroare de fapt; eroare de drept. Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii faptice la încheierea actului juridic civil. Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic a existenţei sau conţinutului unei norme juridice.

Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două cerinţe (condiţii): elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor (determinant) pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat; în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil în cauză.

c) Dolul Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane,

prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. În alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, precum eroarea propriu-zisă).

După consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, se deosebeşte între dolul principal şi dolul incident.

Dolul principal este acela care priveşte împrejurări importante (determinante) la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia.

Dolul incident, numit şi incidental sau secundar, este acela care vizează împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia, putându-se cere, cel mult, o reducere a contravalorii prestaţiei, dacă este cazul.

Ca viciu de consimţământ, dolul este alcătuit din două elemente: un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, manopere frauduloase, şiretenii etc.) pentru a induce în eroare; un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească două cerinţe, cumulativ: să fie determinant pentru încheierea actului juridic; să provină de la cealaltă parte.

Sancţiunea care intervine în cazul dolului (principal) este nulitatea relativă a actului juridic. Existenţa elementului material în structura dolului justifică şi exercitarea unei acţiuni în temeiul art. 998 C. civ., utilizarea de mijloace viclene constituind o faptă ilicită.

Aşadar, victima dolului are la îndemână două acţiuni, anume, pe de o parte, o acţiune în declararea nulităţii relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o acţiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuinţarea de mijloace viclene în scopul inducerii sale în eroare. Aceste două acţiuni pot fi cumulate.

Întrucât dolul nu se prezumă, persoana care solicită anularea actului juridic pe motiv că a avut consimţământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului.

d) Violenţa Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un

rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.



După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală. Violenţa fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a persoanei ori bunurile sale. Violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.

În raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea legitimă şi ameninţarea nelegitimă. Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimţământ. Ca exemplu, se citează cazul în care creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie obligaţia.

Numai ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău constituie viciu de consimţământ, atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.

Ca structură, violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente: un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău; un element subiectiv (intern), ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.

Două cerinţe trebuie întrunite cumulativ pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ, anume: temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil; ameninţarea să fie injustă (nelegitimă).

Sancţiunea care intervine în cazul violenţei - viciu de consimţământ constă în nulitatea relativă a actului juridic. Ca şi în cazul dolului, existenţa unui element obiectiv în structura violenţei justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, pe temeiul art. 998 C. civ., ameninţarea (nelegitimă) cu un rău constituind delict civil.

e) Leziunea Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una din părţi din cauza disproporţiei

vădite de valoare între contraprestaţii, ce există în chiar momentul încheierii convenţiei. Aşadar, ca viciu de consimţământ, leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii.

Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele cerinţe: prejudiciul material să fie o consecinţă directă a încheierii actului juridic respectiv; prejudiciul material să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic; disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită.

Leziunea are un domeniu de aplicare restrâns, atât sub aspectul persoanelor ce o pot invoca drept cauză de anulare, cât şi sub aspectul actelor juridice susceptibile de anulare pentru leziune. Sub primul aspect, leziunea priveşte, în principiu, numai pe minorii între 14 şi 18 ani, deci pe cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Actele juridice care pot fi anulate pentru leziune trebuie să întrunească următoarele cerinţe: să fie acte juridice civile de administrare; să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative; să fie încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal; să fie păgubitoare pentru minor.

Leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative: nulitatea relativă (acţiunea în justiţie prin care se solicită anularea actului juridic pentru leziune poartă denumirea de acţiune în resciziune); reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii.

2.3. Obiectul actului juridic civil Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act

juridic, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile. Obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil. Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele

cerinţe: să existe; să fie în circuitul civil; să fie determinat sau determinabil; să fie posibil; să fie licit şi moral. Acestea sunt deci cerinţele generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil.

Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile, există însă şi cerinţe speciale: obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă; cel care se obligă să fie titularul dreptului



subiectiv civil; să existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevăzută de lege. De asemenea, natura unor acte juridice impune ca obiectul lor să privească numai anumite bunuri, de exemplu, împrumutul de folosinţă priveşte numai bunuri neconsumptibile, împrumutul de consumaţie nu poate privi decât bunuri fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor, gajul se referă la un bun mobil, ipoteca nu se poate constitui decât cu privire la un bun imobil etc.

2.4. Cauza (scopul) actului juridic civil Prin cauza (scopul) actului juridic civil se înţelege obiectivul urmărit la încheierea

acestuia. Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil. În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente, anume scopul imediat şi scopul

mediat. Scopul imediat, numit şi scopul obligaţiei, este stabilit pe principalele categorii de acte

juridice civile, după cum urmează: în contractele sinalagmatice – reprezentarea sau prefigurarea mentală, de către fiecare parte, a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se obligă); în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalităţi – intenţia de a gratifica (animus donandi); în actele juridice reale – prefigurarea remiterii bunului; în contractele aleatorii – prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului sau riscul pierderii.

De reţinut că, în cazul actelor juridice unilaterale, în principiu, scopul imediat este stabilit pentru fiecare tip de asemenea act. Astfel: în cazul promisiunii publice de recompensă, scopul obligaţiei promitentului constă în prefigurarea mentală a executării prestaţiei pentru care urmează a plăti recompensa; pentru purgă, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a curăţi imobilul de sarcinile reale care îl grevează; în cazul acceptării unei moşteniri, scopul imediat îl constituie consolidarea calităţii de moştenitor; în cazul ofertei de a contracta, scopul imediat constă în prefigurarea acceptării acesteia, deci în prefigurarea încheierii unui contract; în cazul recunoaşterii de maternitate sau de paternitate, scopul imediat constă în stabilirea legăturii de filiaţie între cel ce face recunoaşterea şi cel recunoscut etc.

De asemenea, mai precizăm că, pentru unele acte juridice, scopul imediat trebuie apreciat ţinându-se cont nu numai de un anumit caracter juridic al actului respectiv, spre exemplu, în cazul contractului de comodat (act juridic real şi cu titlu gratuit), scopul imediat constă atât în prefigurarea remiterii lucrului, cât şi în intenţia comodantului de a procura, gratuit, un folos comodatarului.

Scopul mediat, numit şi scopul actului juridic civil, constă în motivul determinant al încheierii actului juridic şi se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane.

Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinaţia concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă preţul, astfel încât diferă de la cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuinţă pentru a o dona cuiva, altă persoană cumpără o casă pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investiţie etc.), respectiv de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută ca preţ să îşi cumpere un alt lucru, o altă persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută să îşi plătească o datorie etc.).

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ: să existe; să fie reală (să nu fie falsă); să fie licită şi morală.

Legea instituie două prezumţii: prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei în înscrisul constatator al actului juridic; prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită. Ambele prezumţii legale sunt relative. Prin urmare, cel



care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei, fiind admisibil orice mijloc de probă.

3. Forma actului juridic civil 3.1. Consideraţii introductive Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de

voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Pe lângă această accepţiune restrânsă, expresia "forma actului juridic civil" poate avea şi

un sens larg, desemnând trei cerinţe de formă: forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem); forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem); forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.

Privită în înţelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).

Prin principiul consensualismului se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice. În alte cuvinte, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.

3.2. Forma ad validitatem Prin forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea condiţie de

validitate, esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.

Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere: reprezintă un element constitutiv (esenţial) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate absolută; este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea expresă de voinţă; este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, tre-buie îndeplinită o anumită formă, de regulă, forma autentică (de la acest caracter există însă şi o excepţie, prevăzută de art. 859 C. civ., anume testamentul).

Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt următoarele: toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa, ceea ce înseamnă că, în principiu, nu este admisibil aşa-numitul act per relationem, adică actul în care, pentru determinarea conţinutului său, se face trimitere la o sursă externă; actul juridic aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (de exemplu, mandatul dat pentru încheierea unui act juridic solemn trebuie constatat printr-o procură autentică); actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (există însă o excepţie în cazul legatului, acesta putând fi revocat şi în mod tacit).

3.3. Forma ad probationem Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se înţelege acea cerinţă, impusă de

lege sau de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.

Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespectarea ei atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă. Aşadar, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu, sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic civil



cu un alt mijloc de probă. Însă, dovada actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt două chestiuni distincte, prima nefiind necesară decât în caz de litigiu.

3.4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil desemnăm acele

formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor acestora.

Această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, iar nu facultativă. În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de părţile acestuia sau de una dintre ele împotriva sa. În consecinţă, actul juridic civil produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi, deci părţile nu au posibilitatea să se prevaleze de drepturile izvorâte din acel act juridic faţă de terţi.

4. Modalităţile actului juridic civil 4.1. Termenul Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor şi sigur ca

realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a executării obligaţiilor civile corelative.

a) După efectul său, termenul este de două feluri: termen suspensiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea lui, începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi al executării obligaţiei civile corelative (de exemplu, termenul la care trebuie restituită suma de bani împrumutată); termen extinctiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea lui, stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei corelative (de exemplu, data morţii credirentierului în cazul contractului de întreţinere).

b) În raport de persoana care beneficiază de termen (în funcţie de titularul beneficiului termenului), se deosebesc trei feluri de termene: termen stabilit în favoarea debitorului (care reprezintă regula); termen stabilit în favoarea creditorului (cum este cazul depozitului, în care, de regulă, termenul este stipulat în favoarea deponentului); termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului (de exemplu, termenul stipulat într-un contract de asigurare). Această clasificare prezintă interes deoarece numai cel în folosul căruia este stabilit termenul poate să renunţe la beneficiul termenului, iar, în cazul în care termenul a fost fixat în favoarea atât a creditorului, cât şi a debitorului, nu se poate renunţa la beneficiul termenului respectiv decât prin acordul ambelor părţi.

c) În funcţie de izvorul său, termenul poate să fie: termen voluntar, numit şi termen convenţional, care este acel termen ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral sau multilateral; termen legal, adică acel termen stabilit printr-un act normativ şi care face parte de drept din actul juridic; termen jurisdicţional, prin care se înţelege acel termen acordat debitorului, în cazurile prevăzute de lege, de către organul de jurisdicţie (de exemplu, termenul de graţie).

d) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, deosebim: termenul cu scadenţă certă, adică acel termen a cărui dată (calendaristică) de împlinire se cunoaşte din chiar momentul încheierii actului juridic; termenul cu scadenţă incertă, prin care se desemnează acel termen (deci tot un eveniment viitor şi sigur ca realizare) a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic, deşi împlinirea lui este sigură (de exemplu, data morţii credirentierului într-un contract de rentă viageră).



Trebuie reţinut că termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează numai executarea actului juridic, iar nu şi existenţa acestuia. Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului exercitării dreptului subiectiv civil şi a îndeplinirii obligaţiei civile corelative. Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă au însă o existenţă certă. Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. Până la împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic civil concret îşi produce efectele sale, însă, după împlinirea termenului, acestea încetează.

4.2. Condiţia Condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de

care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea) dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative.

a) După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Condiţia suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde naşterea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative. Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative.

b) În raport de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării evenimentului (după cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului), condiţia este de trei feluri: cazuală, mixtă şi potestativă. Condiţia este cazuală atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare, fiind deci independentă de voinţa părţilor. Condiţia este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate. Condiţia potestativă poate fi pură sau simplă. Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de un element exterior acesteia (fapt exterior sau voinţa unei persoane nedeterminate). Condiţia pur potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi. Obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă este nulă.

c) După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia poate să fie pozitivă sau negativă.

Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de două reguli. În primul rând, condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile corelative. În al doilea rând, efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic civil sub condiţie. Regula retroactivităţii efectelor condiţiei nu are caracter imperativ, aşa încât părţile ar putea deroga, prin voinţa lor, de la această regulă, prevăzând în mod expres că efectele condiţiei se vor produce din momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului.

Analizarea efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie: pe de o parte, între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie, iar, pe de altă parte, între intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură (pendente conditione) şi perioada ulterioară acestui moment (eveniente conditione).

4.3. Sarcina Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către

dispunător, în actele juridice cu titlu gratuit (mai exact, liberalităţi).



5. Efectele actului juridic civil 5.1. Noţiune. Enumerarea principiilor Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective civile şi obligaţiile civile

cărora actul juridic le dă naştere, le modifică sau le stinge, deci ceea ce pentru raportul juridic civil reprezintă conţinutul acestuia.

Prin principiile efectelor actului juridic civil înţelegem acele reguli de drept civil care arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc aceste efecte.

De regulă, sunt reţinute trei principii ale efectelor actului juridic civil: principiul forţei obligatorii, irevocabilitatea şi principiul relativităţii. Uneori, se apreciază că irevocabilitatea nu reprezintă un principiu distinct, ci doar un aspect al principiului forţei obligatorii.

5.2. Principiul forţei obligatorii Principiul forţei obligatorii, exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanda, este acea regulă

de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor (în cazul convenţiilor) sau părţii (în cazul actelor juridice unilaterale) întocmai ca legea. În alte cuvinte, actul juridic civil este obligatoriu pentru părţi, iar nu facultativ.

Actul juridic civil legal încheiat are forţă obligatorie nu numai pentru părţile acestuia, ci şi pentru organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act, deci instanţa este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ţinând seama, în interpretarea clauzelor lui, de voinţa părţilor.

De la acest principiu, există anumite excepţii, adică situaţii în care efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial.

a) Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute în mod expres de lege, în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său. Dintre excepţiile ce pot fi incluse în această categorie, menţionăm: încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului; încetarea contractului de societate civilă datorită anumitor cauze prevăzute de lege (pierderea obiectului societăţii; moartea, punerea sub interdicţie sau insolvabilitatea unuia dintre asociaţi, afară de cazul când s-a stipulat că societatea poate continua cu moştenitorii asociatului decedat sau cu asociaţii rămaşi în viaţă ori cu asociaţii capabili sau solvabili; pieirea lucrului); încetarea contractului de mandat din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii sau falimentului mandantului ori mandatarului; încetarea contractului de concesiune datorită dispariţiei, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului concesionat, precum şi încetarea aceluiaşi contract, prin renunţarea concesionarului, datorită imposibilităţii obiective de a exploata bunul concesionat; stabilirea, prin lege, fie a duratei contractului, inferioară celei prevăzute de părţi în contractul aflat în curs de executare, fie a altor efecte, mai restrânse decât cele prevăzute de părţi (de exemplu, art. 5 alin. 1 din Ordonanţa nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti dispune că “în raporturile civile, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50 % pe an”, astfel încât, în cazul contractelor în curs de executare la data intrării în vigoare a acestui act normativ şi în care părţile au prevăzut o dobândă mai mare, aceasta s-a redus, începând cu data intrării în vigoare a Ordonanţei nr. 9/2000, la nivelul menţionat) etc.

b) În categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii se includ: prorogarea (prelungirea) efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii, peste termenul convenit de părţi; prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării acestuia pe tot timpul cât durează cauza de suspendare; moratoriul legal, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect amânarea generală a



executării unor obligaţii contractuale de către o anumită categorie de debitori, în considerarea unor împrejurări excepţionale precum crize economice, conflicte militare etc.

5.3. Irevocabilitatea actului juridic civil Prin irevocabilitatea actului juridic, indiferent că ar fi privită ca un principiu al efectelor

actului juridic sau doar ca o consecinţă a principiului forţei obligatorii, înţelegem faptul că actului juridic bilateral sau multilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului acestuia.

Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului juridic bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia din părţi, actului juridic multilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu toate, iar actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin voinţa autorului lui.

a) Principalele excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau multilaterale sunt următoarele: revocarea donaţiei între soţi; denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată; revocarea contractului de mandat de către mandant şi renunţarea mandatarului la mandat; încetarea contractului de depozit la cererea deponentului; denunţarea contractului de asigurare etc.

b) Excepţiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale sunt următoarele: legatul; retractarea renunţării la moştenire; revenirea asupra acceptării exprese sau tacite a moştenirii, în cazul în care succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament necunoscut în momentul acceptării; revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt; revocarea ofertei înainte de a fi acceptată de către destinatar etc.

5.4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil Prin principiul relativităţii efectelor actului juridic civil desemnăm regula de drept potrivit

căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau, după caz, autorii lui, fără a putea să profite ori să dăuneze terţelor persoane. Într-o altă formulare, se poate spune că actul juridic civil bilateral sau multilateral dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.

În literatura de specialitate, uneori, se subliniază necesitatea de a distinge principiul relativităţii efectelor actului juridic de problema opozabilităţii faţă de terţi a actului juridic. Dacă un act juridic, ca regulă, nu poate să dea naştere la drepturi subiective şi obligaţii decât în beneficiul, respectiv în sarcina părţilor actului juridic (principiul relativităţii), aceasta nu înseamnă că actul juridic nu ar reprezenta nimic pentru terţele persoane, că acestea din urmă ar putea să îl ignore sau să îl nesocotească. Dimpotrivă, actul juridic, ca realitate socială (ca situaţie juridică), este opozabil şi persoanelor străine de el, desigur în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor actului juridic. În concret, opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept subiectiv dobândit de parte prin actul juridic respectiv, iar prin inopozabilitatea actului juridic faţă de terţi se înţelege lipsa unui asemenea drept. De regulă, opozabilitatea faţă de terţi a unui act juridic este condiţionată de respectarea anumitor formalităţi. Trebuie precizat că pot exista cazuri în care şi terţele persoane ar avea interesul să invoce, în favoarea lor, un act juridic împotriva părţilor acestuia.

Înţelegerea conţinutului principiului relativităţii efectelor actului juridic, precum şi a excepţiilor de la acest principiu necesită precizarea noţiunilor de parte, având-cauză şi terţ, întrucât, în raport cu un anumit act juridic civil, toate subiectele de drept civil se plasează într-una din aceste trei noţiuni.

Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic civil, personal sau prin reprezentare, şi în patrimoniul ori faţă de care se produc efectele actului respectiv.



Terţii sunt persoanele străine de un anumit act juridic, care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia. În principiu, terţii nu sunt afectaţi prin încheierea unui act juridic, în sensul că acesta nu le profită, dar nici nu le dăunează.

Prin având-cauză se desemnează persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului juridic civil, este totuşi îndrituită să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, este ţinută să suporte aceste efecte, datorită legăturii sale juridice cu una din părţile acelui act juridic.

De regulă, se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi succesorii cu titlu universal; succesorii cu titlu particula; creditorii chirografari.

Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic acele cazuri în care efectele actul juridic civil s-ar produce şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea actului respectiv, deci faţă de alte persoane decât părţile. Excepţiile de la principiul relativităţii pot fi împărţite în excepţii aparente şi excepţii reale.

O excepţie reală de la principiul relativităţii ar presupune că, prin voinţa părţilor actului juridic (şi numai prin voinţa acestora, nu însă şi în temeiul legii ori al unui consimţămând implicit), actul respectiv crează drepturi subiective sau obligaţii pentru o persoană ce nu a participat la încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentant. Singura excepţie reală de la principiul relativităţii actului juridic civil este stipulaţia pentru altul (numită şi contractul în folosul unei terţe persoane), adică acel contract prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte (stipulantul) să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţul beneficiar), fără ca aceasta din urmă să participe la încheierea convenţiei respective nici direct şi nici reprezentată de stipulant.

Categoria excepţiilor aparente de la acest principiu include: situaţia succesorilor universali, cu titlu universal ori cu titlu particular ai părţilor actului juridic, promisiunea faptei altuia, reprezentarea, acţiunile directe, cesiunea de creanţă, ipoteza gestiunii intereselor altei persoane, actele juridice colective şi contractul colectiv de muncă.

De reţinut că situaţia creditorilor chirografari şi simulaţia sunt excepţii de la opozabilitatea actului juridic faţă de terţi (ca de altfel şi alte cazuri în care, potrivit legii, terţul ce ar justifica un interes ar putea să atace un act juridic).

5.5. Simulaţia Prin simulaţie se înţelege operaţiunea juridică în cadrul căreia printr-un act juridic public,

dar aparent, denumit şi simulat, se crează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat, denumit impropriu şi contraînscris. Aşadar, în cazul simulaţiei, voinţa reală a părţilor nu este reflectată în contractul public, ci în contractul secret.

În funcţie de modul în care este conceput contractul aparent şi de elementul în privinţa căruia operează simulaţia, simulaţia poate îmbrăca următoarele forme: simulaţia prin încheierea unui contract public fictiv; simulaţie prin deghizare; simulaţie prin interpunerea de persoane. Simulaţia prin încheierea unui contract public fictiv o disimulare totală a realităţii, contractul public fiind încheiat numai de conivenţă, existenţa lui fiind contrazisă de actul secret, în care se menţionează că în realitate părţile nu au încheiat nici un contract. Părţile încheie contractul public numai pentru că au interesul să se creadă că între ele s-a născut astfel un raport juridic, dar în actul secret se înţeleg ca actul public să nu producă nici un fel de efecte juridice. Simulaţia prin deghizare presupune încheierea în realitate a unui contract, care însă este ţinut secret, în tot sau în parte, faţă de terţi. Deghizarea este totală dacă părţile urmăresc să ascundă însăşi natura juridică a contractului, ceea ce înseamnă că în actul public se indică un anumit contract, iar în actul secret se arată adevăratul contract încheiat de părţi, de exemplu, actul public este un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, deşi în realitate între părţi s-a încheiat un contract de locaţiune, aşa cum rezultă din actul secret; deghizarea este parţială atunci când părţile urmăresc să ascundă unele clauze convenite, de exemplu: în



contractul public se menţionează un anumit preţ al vânzării, iar în contractul secret se menţionează adevăratul preţ al vânzării; în actul public nu este prevăzută scadenţa reală a obligaţiei de plată a preţului, astfel cum a fost convenită în actul secret etc. La simulaţia prin interpunere de persoane, actul public se încheie între anumite persoane, iar în actul secret se menţionează adevăratul beneficiar al actului juridic, altul decât cel care apare în actul public.

Nu întotdeauna scopul urmărit prin simulaţie are caracter ilicit, astfel încât, în sistemul Codului civil, nu s-a sancţionat simulaţia cu nulitatea, ci este instituită, cu caracter general, o altă sancţiune, anume inopozabilitatea faţă de terţii de bună-credinţă a situaţiei juridice create prin contractul secret, precum şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie. Există însă şi situaţii particulare în care simulaţia este sancţionată cu nulitatea.

În examinarea efectelor simulaţiei, din perspectiva sancţiunii cu caracter general, urmează a deosebi: raporturile care se stabilesc între părţile simulaţiei (inclusiv, în principiu, succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor); raporturile dintre părţile simulaţiei şi terţele persoane; raporturile dintre terţi.

În raporturile dintre părţile simulaţiei îşi va produce efectele contractul secret, care reflectă voinţa reală a părţilor, fiind însă necesar ca acesta să fi fost încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate. De asemenea, în principiu, contractul secret îşi produce efectele şi faţă de succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor simulaţiei. Însă, succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor devin terţi atunci când simulaţia a fost folosită în vederea fraudării intereselor legitime ale acestora.

Terţilor de bună-credinţă, adică terţilor care, la data naşterii intereselor lor referitoare la contractul încheiat de participanţii la simulaţie, nu aveau cunoştinţă de existenţa simulaţiei, nu le este opozabil contractul secret, ci lor le poate fi opus numai contractul public (simulat). Mai mult, terţii de bună-credinţă pot să invoce, în beneficiul lor şi împotriva părţilor, contractul secret (desigur, în măsura în care află de existenţa acestuia), prin intermediul acţiunii în simulaţie. Aşadar, în materia simulaţiei, terţul de bună-credinţă, în funcţie de interesele sale, se poate prevala fie de contractul public, fie de contractul secret.

În schimb, contractul secret poate fi opus terţilor care, în momentul când s-au născut interesele lor referitoare la acest contract, îi cunoşteau existenţa şi conţinutul, deci terţii de rea-credinţă nu au dreptul de opţiune între a invoca actul aparent sau a se prevala de actul secret.

Este posibil să se ivească un conflict între terţi, în sensul că unii ar avea interesul să se prevaleze de existenţa contractului secret, iar alţii de cea a contractului aparent. Se admite că vor fi preferaţi terţii care, cu bună-credinţă, se întemeiază pe contractul aparent (buna-credinţă însemnând necunoaşterea existenţei şi conţinutului contractului secret în momentul când s-a născut dreptul sau interesul terţului respectiv). Aşadar, într-o asemenea situaţie, deşi între părţi va produce efecte contractul secret, totuşi, contractul public va fi opozabil tuturor terţilor, astfel încât va avea câştig de cauză terţul care are interesul să invoce contractul public (aparent), chiar dacă acesta nu corespunde voinţei reale a părţilor.

5.6. Efectele specifice contractelor sinalagmatice Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor izvorâte din contractele sinalagmatice

determină unele efecte specifice, care vizează apariţia unor împrejurări, imputabile sau nu uneia dintre părţi. Efectele specifice contractelor sinalagmatice sunt următoarele: a) excepţia de neexecutare a contractului; b) rezoluţiunea (rezilierea); c) riscul contractului.

a) Prin excepţia de neexecutare a contractului desemnăm acel mijloc de apărare care constă în refuzul de executare a obligaţiei exprimat de către una din părţile contractului sinalagmatic atunci când cealaltă parte îi pretinde această executare fără a-şi îndeplini propria obligaţie.



b) Rezoluţiunea este sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia.

În funcţie de izvorul său şi de modul în care se aplică, deosebim: rezoluţiunea judiciară (numită şi legală); rezoluţiunea convenţională.

Rezoluţiunea poate fi cerută numai de către creditorul obligaţiei neexecutate culpabil, iar nu şi de către partea vinovată de neexecutarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o prin contractul sinalagmatic. În alte cuvinte, cel care solicită rezoluţiunea trebuie să îşi fi executat obligaţia asumată prin contractul sinalagmatic ori să se declare gata să şi-o execute. Partea îndreptăţită să solicite rezoluţiunea nu este obligată să aleagă această cale, ci poate să opteze pentru soluţia executării silite (în natură sau, după caz, prin echivalent) a obligaţiei asumată de cealaltă parte contractantă.

Rezoluţiunea judiciară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost pronunţată. Ea prezintă următoarele inconveniente: instanţa, în principiu, are posibilitatea să acorde debitorului un termen de graţie pentru ca acesta să îşi execute obligaţia; instanţa are posibilitatea să aprecieze, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, dacă este cazul să pronunţe rezoluţiunea ori să oblige la executarea silită a contractului; debitorul poate evita rezoluţiunea, executându-şi obligaţia până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis cererea de desfiinţare a contractului.

În baza principiului libertăţii de voinţă, părţile, prin acordul lor de voinţă, pot însera în contractul sinalagmatic anumite clauze referitoare la desfiinţarea contractului în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei asumate de către oricare dintre ele, clauze care poartă denumirea de pacte comisorii, iar rezoluţiunea care operează în temeiul acestora se numeşte rezoluţiune convenţională.

Rezoluţiunea convenţională presupune de asemenea o neexecutare culpabilă a obligaţiei asumate de una dintre părţi, iar pactul comisoriu poate fi invocat numai de către creditorul acestei obligaţii, iar nu şi de către cel culpabil de neexecutare. De asemenea, partea îndreptăţită poate opta între rezoluţiune şi a cere executarea silită.

Indiferent că este judiciară sau convenţională, rezoluţiunea are ca principal efect desfiinţarea (retroactivă) a contractului sinalagmatic. Părţile urmează a fi repuse în situaţia anterioară, prin restituirea a ceea ce s-a executat în baza contractului desfiinţat. De asemenea, partea care şi-a executat obligaţia ori s-a declarat gata să-şi execute obligaţia poate să obţină despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către cealaltă parte.

Rezilierea este sancţiunea ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unei obligaţii izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, constând în desfacerea contractului respectiv (numai pentru viitor). Pe lângă deosebirea referitoare la domeniul de aplicare, între rezoluţiune şi reziliere mai există o diferenţiere parţială în privinţa efectelor, în sensul că, în cazul rezilierii, prestaţiile deja executate nu se mai pot restitui, fiind deci vorba despre o desfacere a contractului (încetează efectele viitoare ale contractului), iar nu despre o desfiinţare (şi pentru trecut) ca în cazul rezoluţiunii. În rest, ca şi rezoluţiunea, rezilierea este o sancţiune ce intervine în cazul unei neexecutări culpabile, are ca fundamant reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din contractul sinalagmatic, poate fi judiciară sau convenţională.

c) Problema riscului contractului sinalagmatic se pune atunci când una din părţile contractante este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă majoră să îşi execute obligaţia asumată. În alte cuvinte, neexecutarea uneia dintre obligaţiile ce izvorăsc din contractul sinalagmatic nu este consecinţa vinovăţiei debitorului acestei obligaţii, ci a unei împrejurări mai presus de voinţa lui. Într-o asemenea ipoteză, se pune întrebarea de a şti dacă partea care este debitor al obligaţiei imposibil de executat mai este îndreptăţită să pretindă celeilalte părţi



executarea obligaţiei asumate de aceasta din urmă. În cazul unui răspuns afirmativ, ar însemna că riscul contractului sinalagmatic ar fi suportat de acea parte care este creditorul obligaţiei imposibil de executat, de vreme ce această parte va fi ţinută să execute obligaţia asumată deşi nu va primi contraprestaţia. În cazul unui răspuns negativ, înseamnă că partea care are calitatea de creditor al obligaţiei imposibil de executat este şi ea liberată de executarea propriei obligaţii, deci că riscul contractului sinalagmatic ar urma să fie suportat de către debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Regula în cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate este aceea că riscul va fi suportat de către debitorul obligaţiei imposibil de executat, care deci nu este îndreptăţit să pretindă celeilalte părţi executarea obligaţiei corelative, după cum nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri, nefiind vorba despre o neexecutare imputabilă. Practic, contractul se desfiinţează.

În contractele sinalagmatice translative de proprietate, riscul îl suportă partea care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii fortuite a lucrului. De regulă, această parte este dobânditorul, întrucât, în principiu, dreptul de proprietate se transmite din momentul realizării acordului de voinţă. Aşadar, dobânditorul va trebui să plătească preţul, indiferent dacă lucrul, în momentul pierii fortuite, se afla la el sau în detenţia înstrăinătorului. Dacă însă înstrăinătorul era pus în întârziere în privinţa obligaţiei de predare a lucrului, atunci el va suporta riscul pieirii fortuite, deci nu va mai fi îndreptăţit să pretindă plata preţului. Totuşi, chiar dacă era pus în întârziere în momentul pieirii fortuite, înstrăinătorul poate face dovada că lucrul ar fi pierit şi la dobânditor, caz în care riscul va fi suportat de acesta din urmă.

6. Nulitatea actului juridic civil 6.1. Definiţie Nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu

se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic (indiferent că sunt condiţii de fond sau condiţii de formă).

6.2. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului

juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi nulitatea relativă. Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general sau obştesc (colectiv). Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes individual (particular).

După criteriul întinderii efectelor, deosebim nulitatea parţială şi nulitatea totală. Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte menţinându-se întrucât nu contravin legii. Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime.

În funcţie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (numită şi nulitate textuală sau chiar explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi nulitate implicită sau tacită). Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută, ca atare, într-o dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie în Codul civil, fie în alte acte normative. Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este regle-mentată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil.

După felul condiţiei de validitate încălcată la încheierea actului juridic civil, nulităţile sunt de fond sau de formă. Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, capacitate, obiect,



cauză). Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.

6.3. Cauzele de nulitate a) Cauzele de nulitate absolută Următoarele cauze atrag nulitatea absolută a actului juridic civil: - încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă a persoanelor, însă numai

dacă este vorba de: nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice, instituite pentru ocrotirea unui interes obştesc; lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice; nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice;

- lipsa totală a consimţământului; - nevalabilitatea obiectului actului juridic civil (cu excepţia lipsei calităţii de proprietar a

vânzătorului, ipoteză în care actul juridic este lovit de nulitate relativă dacă dobânditorul este de bună-credinţă, respectiv îşi va produce efectele în măsura în care sunt întrunite condiţiile aplicării art. 1909 alin. 1 C. civ.);

- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar numai atunci când lipseşte cauza datorită absenţei scopului imediat ori când cauza este ilicită sau imorală (dacă însă cauza lipseşte datorită lipsei discernământului sau cauza este falsă datorită erorii-viciu de consimţământ asupra scopului mediat ori, în actele juridice nenumite, chiar asupra scopului imediat, atunci actul juridic este lovit de nulitate relativă);

- nerespectarea formei ad validitatem; - nerespectarea dreptului de preemţiune (al statului) în cazul prevăzut de art. 36 din Legea nr.

182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, precum şi în cazul prevăzut de art. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice (cu precizarea că, în acest din urmă caz, există un drept de preemţiune subsecvent celui al statului în favoarea unităţilor administrativ-teritoriale);

- încălcarea ordinii publice; - fraudarea legii. b) Cauzele de nulitate relativă Următoarele cauze atrag nulitatea relativă a actului juridic civil: - nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, însă numai atunci

când: actul juridic de administrare sau de dispoziţie este încheiat de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, actul juridic de administrare s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezionar pentru minorul între 14 şi 18 ani, actul juridic de dispoziţie s-a încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a autorităţii tutelare, actul juridic s-a încheiat pentru persoana juridică în lipsa ori cu depăşirea puterilor conferite (aşadar, în toate aceste situaţii este vorba despre nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu), actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă, instituite pentru protecţia unor interese individuale;

- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil; - viciile de consimţământ (eroarea gravă, dolul, violenţa şi leziunea); - nerespectarea dreptului de preemţiune în cazurile prevăzute de lege. 6.4. Regimul juridic al nulităţii Clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regimului

juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulităţi. Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau,

după caz, nulitatea relativă. Aceste reguli se referă la trei aspecte: cine poate invoca nulitatea, cât timp poate fi invocată nulitatea, dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.



În cazul nulităţii relative, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli: - nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin norma

juridică încălcată în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

- nulitatea relativă trebuie invocată în termenul de prescripţie extinctivă, fiind deci prescriptibilă;

- nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau de succesorii în drepturi ai acesteia).

În cazul nulităţii absolute, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli:

- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, alte persoane ce nu au participat la încheierea actului juridic dar care ar justifica un interes propriu), de instanţă din oficiu, de procuror, precum şi de alte organe prevăzute de lege;

- nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fiind deci imprescriptibilă; - în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă şi nici

tacită). 6.5. Efectele nulităţii Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale aplicării

sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.

Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul juridic civil lovit de această sancţiune.

Concret însă, efectele nulităţii diferă, în primul rând, după cum nulitatea este totală sau parţială, iar, în al doilea rând, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic civil lovit de nulitate, mai exact, după cum actul a fost sau nu executat şi după cum au fost încheiate sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu aceleaşi drepturi.

Sub cel de al doilea aspect menţionat mai sus, trebuie deosebite următoarele ipoteze: - dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, aplicarea

sancţiunii nulităţii înseamnă că acel act nu mai poate fi executat nici după acest moment, deci partea sau părţile actului juridic se află în situaţia în care nu ar fi făcut actul juridic respectiv. În consecinţă, cel pentru care actul juridic ar fi urmat să dea naştere la drepturi subiective civile nu îşi va mai putea exercita aceste drepturi, care sunt socotite că nu s-au născut, iar cel pentru care actul urma să dea naştere la obligaţii civile nu va mai fi ţinut să le aducă la îndeplinire;

- dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momentul declarării nulităţii, aplicarea nulităţii înseamnă desfiinţarea retroactivă a actului juridic, precum şi restituirea, reciprocă sau, după caz, unilaterală, a prestaţiilor efectuate în temeiul acelui act;

- dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulităţii, una din părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului juridic executat (actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestui act, precum şi desfiinţarea actului juridic subsecvent.

Ipotezele menţionate mai sus permit evidenţierea celor trei principii ale efectelor nulităţii: - retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii se produc din momentul

încheierii actului juridic; - repunerea în situaţia anterioară, care se realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate în

temeiul actului juridic anulat; - anularea atât a actului juridic iniţial, cât şi a actului juridic subsecvent.



7. Alte sancţiuni sau cauze de inficacitate a actului juridic civil Pe lângă nulitate, rezoluţiune şi reziliere, există şi alte sancţiuni sau cauze de inficacitate. Revocarea, ca sancţiune de drept civil, constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil

datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii. Noţiunea de revocare este folosită uneori şi în sensul de denunţare unilaterală, în cazurile prevăzute de lege, a unui act juridic, iar alteori în sensul de desfacere a unui contract prin acordul părţilor.

Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care este independentă de voinţa autorului actului juridic.

Inopozabilitatea este sancţiunea care intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice. Tot despre inopozabilitate se vorbeşte şi în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul reprezentării, însă cu lipsa sau depăşirea puterii de a reprezenta.

Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi comutativ. În consecinţă, se deosebeşte, pe de o parte, reducţiunea liberalităţilor excesive, adică a legatelor şi donaţiilor făcute de cel ce lasă moştenirea (de cuius) şi care încalcă rezerva succesorală, iar, pe de altă parte, reducţiunea unei prestaţii pentru leziune sau, în anumite circumstanţe, pentru eroare indiferentă, precum şi în cazurile în care şi-ar găsi aplicare teoria impreviziunii.

8. Răspunderea civilă contractuală Răspunderea civilă contractuală (executarea indirectă a obligaţiilor contractuale) rezultă

din nerespectarea întocmai a obligaţiilor asumate prin contract, prejudiciul fiind consecinţa neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare.

Despăgubirile (daunele interese) sunt de două feluri: despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei; despăgubiri compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare neexecutării sau a executării parţiale a obligaţiei.

Despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, ceea ce nu se întâmplă în cazul despăgubirilor compensatorii, care au menirea tocmai de a înlocui executarea în natură.

Condiţiile răspunderii contractuale sunt următoarele: - existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale

(neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare); - existenţa unui prejudiciu; - raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; - vinovăţia debitorului. Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, se naşte

dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său. Însă, pentru acordarea despăgubirilor, mai este necesar ca:

- debitorul să fie pus în întârziere; - să nu existe o clauză de neresponsabilitate. Stabilirea despăgubirilor (adică a sumei de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului

suferit de creditor pentru neexecutarea ori executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate de debitorul său) se poate face în trei moduri:

- pe cale judecătorească (evaluare judiciară); - prin convenţia părţilor (evaluare convenţională); - prin lege (evaluare legală).



Evaluarea despăgubirilor de către instanţă trebuie făcută cu respectarea următoarelor principii: despăgubirile acordate creditorului trebuie să acopere atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans); debitorul va fi ţinut să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, cu excepţia situaţiei în care vinovăţia debitorului în neexecutarea obligaţiei contractuale îmbracă forma intenţiei, când debitorul va răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil în momentul încheierii contractului; este supus reparaţiunii numai prejudiciul direct, nu şi cel indirect, adică acel prejudiciu care nu se găseşte în legătură cauzală cu fapta ce a generat neexecutarea contractului.

Părţile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor după ce s-a produs încălcarea obligaţiei contractuale asumate, deci după producerea prejudiciului. Părţile pot stabili în cuprinsul contractului sau printr-o convenţie separată, ulterioară încheierii acestuia, dar înainte de producerea prejudiciului, cuantumul despăgubirilor ce vor fi plătite de debitor ca urmare a neexecutării ori a executării cu întârziere sau necorespunzătoare. Într-un asemenea caz, este vorba despre o clauză penală. Clauza penală este deci acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării ori a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate de către debitor. Clauza penală poate consta în obligaţia debitorului de a remite creditorului, în caz de neexecutare, de executare cu întârziere sau necorespunzătoare, o sumă de bani ori o altă valoare patrimonială.

Evaluarea legală intervine în privinţa prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect remiterea unei sume de bani, deoarece, pentru neexecutarea unor asemenea obligaţii daunele-interese nu pot cuprinde, în principiu, decât dobânda legală. Aşadar, creditorul nu poate pretinde ca daune moratorii (obligaţiile în discuţie vor fi executate silit în natură, deci nu se pune problema acordării de daune compensatorii) decât dobânda legală, fără însă a mai trebui să facă dovada că prin întârzierea în executare i s-a cauzat un prejudiciu. De regulă, dobânda legală este datorată din ziua chemării în judecată, simpla notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti nefiind suficientă, afară de excepţiile prevăzute de lege.



Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 46-163 şi 293-310; - Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului




Capitolul IV PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

1. Consideraţii generale referitoare la prescripţia extinctivă 1.1. Definiţia prescripţiei extinctive Prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul

prevăzut de lege. Mai exact, vom defini prescripţia extinctivă ca fiind stingerea, după caz, fie a acelei

componente a dreptului la acţiune care este posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv contestat, fie a însuşi dreptului real principal (sau, în situaţiile expres prevăzute de lege, a dreptului nepatrimonial), datorită neexercitării în termenul prevăzut de lege.

1.2. Natura juridică a prescripţiei extinctive În stabilirea naturii juridice a prescripţiei extinctive, trebuie, în prealabil, să se ţină cont de

împrejurarea că prescripţia extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept, iar nu numai de dreptul civil. În consecinţă, prescripţia extinctivă înfăţişându-se ca o instituţie juridică având un caracter complex, natura sa juridică urmează a fi stabilită în cadrul fiecărei ramuri de drept. A determina natura juridică a prescripţiei extinctive pentru dreptul civil înseamnă a stabili ce este pentru dreptul civil prescripţia extinctivă.

În ce ne priveşte, considerăm că, pentru dreptul civil, prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil, sancţiune ce urmează a fi privită diferit, după cum este vorba, pe de o parte, de un drept de creanţă sau de un drept real accesoriu, ipoteză în care prin prescripţia extinctivă se stinge o componentă a dreptului la acţiune, iar, pe de altă parte, de un drept real principal sau de un drept nepatrimonial (desigur, numai dacă legea prevede în mod expres prescriptibilitatea unui astfel de drept), ipoteză în care prescripţia extinctivă stinge însuşi dreptul subiectiv.

1.3. Efectul prescripţiei extinctive În doctrină nu există un punct de vedere unitar în legătură cu soluţionarea problemei de a

şti ce se stinge prin prescripţia extinctivă. În măsura în care se admite că prescripţia extinctivă stinge numai aşa-numitul „drept la

acţiune în sens material” (acea componentă a dreptului la acţiune ce constă în posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei ce îi revine), urmează a se desprinde două importante consecinţe:

- supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative, aceasta din urmă fiind transformată, devenind imperfectă din calitatea pe care o avea de a fi perfectă, în sensul că ocrotirea dreptului subiectiv civil corelativ obligaţiei civile respective poate fi obţinută numai pe calea defensivă a excepţiei, dacă debitorul şi-a executat de bunăvoie obligaţia;

- imprescriptibilitatea aşa-numitului „drept la acţiune în sens procesual”, adică imprescriptibilitatea acelor componente ale dreptului la acţiune constând în posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie, de a formula cereri, de a propune probe, de a pune concluzii, de a exercita căile de atac prevăzute de lege etc., în alte cuvinte, posibilitatea de a exercita mijloacele procesuale reglementate de lege şi care alcătuiesc acţiunea civilă.

Aşa cum am menţionat deja, în concepţia noastră, efectul prescripţiei extinctive diferă după cum este vorba fie de un drept de creanţă sau de un drept real accesoriu, caz în care se stinge acea componentă a dreptului la acţiune care constă în posibilitatea creditorului de a obţine



condamnarea debitorului la executarea obligaţiei ce îi incumbă, fie de un drept real principal sau de un drept nepatrimonial supus prescripţiei extinctive, ipoteză în care se stinge însuşi dreptul subiectiv.

Efectul prescripţiei extinctive este cârmuit de două principii: - o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal se stinge şi

dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii; - în cazul când un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la

fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită. Se observă că ambele principii privesc efectul stingerii prin prescripţie extinctivă a unui

drept de creanţă (mai exact, a acelei componente a dreptului la acţiune ce constă în posibilitatea creditorului de a obţine condamnarea debitorului la executarea obligaţiei corelative dreptului de creanţă), deoarece primul principiu vizează un drept accesoriu, iar un asemenea drept, indiferent că este de creanţă sau real, poate avea ca drept principal numai un drept de creanţă; de asemenea, numai un drept de creanţă este susceptibil de a îmbrăca forma unor prestaţii succesive.

Principiul prescrierii acţiunii privind un drept subiectiv accesoriu o dată cu prescrierea acţiunii privind un drept subiectiv principal reprezintă o aplicaţie a regulii accesorium sequitur principale. Aşadar, o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept (de creanţă) principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind eventualele dobânzi, garanţii reale sau personale.

Din principiul în discuţie decurg două consecinţe importante şi anume, pe de o parte, imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu, iar, pe de altă parte, stingerea prin prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune privind un drept subiectiv accesoriu nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal.

Principiul stingerii printr-o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune privind fiecare prestaţie în cazul obligaţiilor cu executare succesivă se aplică ori de câte ori debitorul este ţinut la prestaţii succesive (chirii, arenzi, dobânzi, ratele de rentă viageră etc.), indiferent de izvorul obligaţiei.

De reţinut că, în aplicarea concretă a acestui principiu, dacă este cazul, trebuie să se ţină cont şi de incidenţa celuilalt principiu care guvernează efectul prescripţiei extinctive. Astfel, atunci când se pune problema stingerii prin prescripţie a unui drept accesoriu având ca obiect prestaţii succesive, trebuie cercetat, în prealabil, dacă nu s-a stins prin prescripţie dreptul de creanţă principal, deoarece prescrierea dreptului principal atrage prescrierea tuturor prestaţiilor succesive ce alcătuiesc obiectul dreptului de creanţă accesoriu, devenind inutil să se mai verifice dacă pentru fiecare prestaţie a intervenit sau nu prescripţia extinctivă.

1.4. Delimitarea prescripţiei extinctive Prescripţia extinctivă poate fi şi trebuie delimitată de prescripţia achizitivă (uzucapiunea),

de decădere (forcluziune) şi de acea modalitate a actului juridic care este termenul extinctiv. 2. Domeniul prescripţiei extinctive Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective care cad sub

incidenţa prescripţiei extinctive. În concret, a determina domeniul prescripţiei extinctive înseamnă a stabili, prin raportarea

tuturor drepturilor subiective la instituţia prescripţiei extinctive, care sunt drepturile subiective ale căror drepturi la acţiune sunt supuse prescripţiei extinctive şi, deci, a le deosebi de drepturile subiective ale căror drepturi la acţiune nu sunt supuse prescripţiei extinctive.



2.1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă În principiu, drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice

licite, fapte juridice ilicite), sunt supuse prescripţiei extinctive. De la principiul potrivit căruia acţiunile personale (acţiunile în justiţie prin care se solicită

protecţia judiciară a drepturilor de creanţă) sunt supuse prescripţiei extinctive, există următoarele excepţii:

- acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni; - acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în asigurările facultative de

persoane, deci drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezerva de prime ce se constituie la asigurările de persoane pentru obligaţii de plată scadente în viitor, adică dreptul la suma de răscumpărare, la suma asigurată redusă ori alte sume prevăzute a se plăti ca urmare a expirării sau la împlinirea unui anumit termen.

2.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii Din interpretarea per a contrario a art. 21 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că

dispoziţiile acestui act normativ „nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie”, rezultă că drepturile reale accesorii sunt supuse prescripţiei extinctive potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.

De altfel, această soluţie se desprinde şi din prevederile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că drepturile reale accesorii, întotdeauna, fiinţează pe lângă un drept de creanţă ca drept principal.

2.3. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale Aşa cum am menţionat deja, art. 21 din Decretul nr. 167/1958 stabileşte că dispoziţiile

acestui act normativ nu se aplică dreptului de proprietate, dreptului de uzufruct, dreptului de uz, dreptului de abitaţie, dreptului de servitute şi dreptului de superficie, deci, în privinţa prescripţiei extinctive, drepturile reale principale nu sunt guvernate de Decretul nr. 167/1958, ci de prevederile înscrise în Codul civil sau în alte acte normative.

De asemenea, reamintim că, spre deosebire de drepturile de creanţă care sunt nelimitate, drepturile reale sunt limitate ca număr, astfel încât devine posibilă stabilirea prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii lor pentru fiecare caz în parte.

Se apreciază că, în domeniul drepturilor reale principale, regula o reprezintă imprescriptibilitatea, iar prescriptibilitatea constituie excepţia. De asemenea, mai menţionăm că, în lipsa unor texte de lege exprese, în doctrină şi în jurisprudenţă nu există un punct de vedere unanim în privinţa incidenţei prescripţiei extinctive asupra anumitor acţiuni reale:

În ce ne priveşte, considerăm că sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale: - acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate

publică, indiferent că titularul dreptului de proprietate publică este statul sau o unitate administrativ-teritorială [art. 135 alin. (5) din Constituţie, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi art. 1844 C. civ.];

- acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată (această acţiune poate fi însă paralizată prin invocarea uzucapiunii);

- acţiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate privată de la posesorul de rea-credinţă sau de la detentor;

- acţiunea de partaj, adică acţiunea prin care se cere împărţirea bunurilor aflate în proprietate comună (art. 728 C. civ.);

- acţiunea negatorie; - acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie; - acţiunea în grăniţuire.



Apreciem că sunt prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale: - acţiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate privată, pierdut sau furat, exercitată

împotriva posesorului de bună-credinţă [art. 1909 alin. (2) şi art.1910 C. civ.]; - acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 498 C. civ. (avulsiunea) şi

de art. 520 C. proc. civ. (revendicarea imobilului adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară), în ambele situaţii cu excepţia cazului când imobilul revendicat este proprietate publică;

- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct, (art. 557 C. civ.) a dreptului de uz sau de abitaţie (art. 565 C. civ.) şi a dreptului de servitute (art. 639 C. civ.).

2.4. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale În principiu, drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv, deci, protecţia

acestor drepturi pe calea acţiunii în justiţie nu este limitată în timp, putându-se obţine oricând. Următoarele acţiuni, deşi au un obiect nepatrimonial, sunt totuşi prescriptibile extinctiv: - acţiunea în nulitatea relativă a unui act juridic civil, chiar şi atunci când ar fi vorba de un act

nepatrimonial (art. 9 din Decretul nr. 167/1958); - acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei (art. 21 C. fam.); - acţiunea în tăgăduirea paternităţii [art. 55 alin. (1) C. fam.]; - acţiunea în stabilirea paternităţii [art. 60 alin. (1) C. fam.]. 2.5. Probleme speciale referitoare la domeniul prescripţiei extinctive a) Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei (a apărării de fond) Din definiţia dată dreptului subiectiv civil rezultă că de esenţa acestuia este posibilitatea

recunoscută titularului de a recurge, în caz de nevoie (adică atunci când dreptul subiectiv este nesocotit sau încălcat), la forţa coercitivă a statului. Valorificarea (realizarea sau recunoaşterea) dreptului subiectiv civil poate fi obţinută nu numai pe calea ofensivă a acţiunii, ci şi pe calea defensivă a excepţiei (a apărării de fond). Spre exemplu, atunci când reclamantul formulează o pretenţie împotriva pârâtului, iar acesta din urmă, pentru a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, se apără invocând un drept subiectiv civil, se spune că dreptul subiectiv respectiv este valorificat (apărat, ocrotit) pe cale de excepţie (de drept material, substanţial). Aşadar, valorificarea unui drept subiectiv civil pe cale de excepţie presupune că titularul dreptului, fiind chemat în judecată, se prevalează de acel drept spre a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, fără însă a supune judecăţii o pretenţie anume faţă de adversar.

În doctrină nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte problema prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii excepţiei (de drept material).

De regulă, se admite că valorificarea dreptului subiectiv civil pe cale de excepţie este supusă prescripţiei extinctive în aceleaşi condiţii ca şi valorificarea dreptului respectiv pe cale de acţiune (totuşi, nu trebuie exclusă posibilitatea de a se considera, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, că prescripţia extinctivă nu a început să curgă ori că a fost întreruptă prin recunoaştere tacită sau expresă).

b) Acţiunea în constatare Acţiunea în constatare, reglementată de art. 111 C. proc. civ., este acea acţiune în justiţie

prin care reclamantul solicită instanţei doar să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă de pârât ori, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa.

Atât jurisprudenţa, cât şi doctrina au adoptat soluţia imprescriptibilităţii acţiunii în constatare.

c) Acţiunile mixte



Acţiunile mixte sunt acele acţiuni în justiţie prin care reclamantul urmăreşte ocrotirea, în acelaşi timp, a unui drept real şi a unui drept de creanţă ce sunt efectul aceleiaşi cauze (de exemplu, izvorăsc din acelaşi contract) sau între care există o strânsă legătură. Prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunii mixte urmează a se determina în funcţie de situaţia concretă (spre exemplu, acţiunea în nulitate este prescriptibilă sau nu, după cum nulitatea este relativă sau absolută; acţiunea în predarea bunului vândut este prescriptibilă potrivit Codului civil sau imprescriptibilă, după cum este vorba de un bun mobil sau imobil etc.).

d) Dualitatea de acţiuni Prin dualitatea de acţiuni unii autori desemnează situaţia în care titularul dreptului

subiectiv civil are la dispoziţie două acţiuni pentru protecţia dreptului său şi anume, pe de o parte, o acţiune bazată pe un contract, deci o acţiune personală, supusă prescripţiei extinctive potrivit Decretului nr. 167/1958, iar, pe de altă parte, o acţiune reală, în revendicarea bunului, prescriptibilă sau imprescriptibilă potrivit Codului civil. Ca exemple, se citează cazul deponentului, al comodantului, al proprietarului bunului dat în gaj etc.

Se observă însă că, în realitate, nu este vorba de acelaşi drept subiectiv ocrotit prin două acţiuni distincte, ci de un drept de creanţă izvorât din contractul de depozit, de comodat, de locaţiune etc. (dreptul la restituirea bunului) şi care este apărat printr-o acţiune patrimonială şi personală (prescriptibilă extinctiv), precum şi de un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun, apărat printr-o acţiune reală (imprescriptibilă sau, după caz, prescriptibilă).

Deosebirea dintre această ipoteză (dualitatea de acţiuni) şi acţiunile mixte prin care se solicită predarea bunului ce a format obiectul derivat al unui act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale constă în aceea că, prin definiţie, în cazul dualităţii de acţiuni nu este vorba de un act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale, deci dreptul real şi dreptul de creanţă nu au aceeaşi cauză generatoare, ci izvorul dreptului real preexistă izvorului dreptului de creanţă. O altă deosebire importantă se situează pe tărâm probatoriu, în sensul că în cazul acţiunii mixte este suficientă dovedirea actului juridic respectiv, în vreme ce, în cazul dualităţii de acţiuni, dacă a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii personale, admiterea acţiunii reale este condiţionată de dovedirea dreptului de proprietate. Deosebirea dintre cele două ipoteze se manifestă şi pe planul prescripţiei extinctive. Astfel, în cazul acţiunii mixte, fiind vorba nu de două acţiuni cumulative, ci de o singură acţiune, pretenţia constând în predarea lucrului se fundamentează pe însuşi actul juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale, iar prescripţia extinctivă se va raporta numai la dreptul real; dimpotrivă, în cazul dualităţii de acţiuni, dacă pretenţia în restituire este fundamentată pe contractul de depozit, comodat, locaţiune etc., cererea va fi respinsă ca prescrisă dacă, prin raportare la dreptul de creanţă, ar fi împlinit termenul de prescripţie extinctivă la data exercitării acţiunii personale, urmând ca deponentul, comodantul, locatorul etc. să introducă o nouă acţiune în justiţie, pe un alt fundament, adică o acţiune reală.

e) Drepturile secundare În categoria aşa-numitelor drepturi secundare sunt incluse acele drepturi subiective civile

care nu dau naştere direct unui drept la acţiune, adică acele prerogative constând în puterea de a da naştere prin manifestare unilaterală de voinţă unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane, precum: dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative; dreptul de denun-ţare unilaterală a unui contract, în cazurile admise de lege; dreptul terţilor, în cazul simulaţiei, de a opta între actul aparent şi actul real; dreptul de a ratifica o gestiune a intereselor altuia; dreptul de opţiune al utilizatorului, în contractul de leasing, ce constă în posibilitatea de a solicita achiziţionarea bunului, restituirea acestuia sau prelungirea contractului de leasing; dreptul de a revoca o ofertă etc. Se observă că, în realitate, aşa-numitele drepturi secundare nu sunt veritabile drepturi subiective civile, ci doar simple facultăţi ori beneficii legale sau convenţionale.



Întrucât nu dau naştere direct şi imediat unui drept la acţiune, drepturile secundare sunt apreciate ca fiind imprescriptibile extinctiv. Totuşi, efectele prescripţiei extinctive se vor produce indirect, anume în ceea ce priveşte dreptul la acţiune care se naşte din raportul juridic referitor la care s-a exercitat dreptul secundar. Spre exemplu, în cazul unei obligaţii alternative, nu se prescrie dreptul (de regulă, al debitorului) de a efectua alegerea între cele două prestaţii ce formează obiectul obligaţiei, însă, prescripţia extinctivă poate interveni în privinţa dreptului creditorului de a pretinde de la debitor prestaţia aleasă.

Subliniem că în categoria drepturilor secundare poate fi inclus şi dreptul de opţiune succesorală (dreptul persoanei care îndeplineşte condiţiile pentru a putea moşteni de a alege între consolidarea titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la moştenire), însă, aşa cum vom vedea, acesta este supus prescripţiei extinctive.

f) Acţiunea în repararea (compensarea) unui prejudiciu moral Deşi prejudiciul este moral (adică nepatrimonial în sine), repararea (compensarea) acestuia

poate fi atât nepatrimonială, cât şi patrimonială. Acţiunea în repararea nepatrimonială a unei daune morale (art. 54-56 din Decretul nr.

31/1954) este imprescriptibilă extinctiv. În schimb, acţiunea în repararea (compensarea) patrimonială a unui prejudiciu moral, fiind

o acţiune în justiţie prin care se valorifică un drept de creanţă, deci o acţiune patrimonială şi personală, atrage incidenţa dispoziţiilor legale care guvernează prescripţia extinctivă în categoria drepturilor de creanţă şi, în consecinţă, este prescriptibilă extinctiv.

g) Acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic civil (desfiinţat) Acţiunea în nulitate (prescriptibilă sau imprescriptibilă după cum nulitatea este relativă sau

absolută) nu se confundă cu acţiunea în restituirea, totală sau, după caz, parţială a prestaţiilor executate în temeiul actului juridic care a fost desfiinţat, chiar dacă este posibilă exercitarea concomitentă a celor două acţiuni, într-un proces în care nulitatea formează obiectul capătului de cerere principal, iar restituirea prestaţiilor executate constituie obiectul unui capăt de cerere accesoriu.

Cât priveşte incidenţa prescripţiei extinctive asupra acţiunii în restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic care ulterior a fost desfiinţat, trebuie, în primul rând, să se ţină seama de natura patrimonială a acesteia. În al doilea rând, este necesar să se ia în considerare natura dreptului patrimonial ce se urmăreşte a se valorifica prin intermediul unei asemenea acţiuni (drept real sau drept de creanţă).

În cazul desfiinţării unui act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale asupra unor bunuri individual determinate, acţiunea prin care cel ce a înstrăinat sau constituit dreptul real solicită restituirea prestaţiei sale are caracterul unei acţiuni reale, devenind deci aplicabile regulile care guvernează domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale. Spre exemplu, acţiunea prin care fostul vânzător solicită obligarea fostului cumpărător să îi predea lucrul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare care ulterior a fost desfiinţat are natura juridică a unei acţiuni în revendicare.

În toate celelalte cazuri, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale, fiind deci o acţiune prescriptibilă extinctiv, care se încadrează lato sensu în acţiunile bazate pe îmbogăţirea fără justă cauză sau, uneori (declararea nulităţii contractului sinalagmatic după ce ambele părţi şi-au executat obligaţiile asumate prin acel contract), în acţiunile întemeiate pe plata nedatorată.

Soluţia este asemănătoare şi în ipoteza în care se solicită restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui contract sinalagmatic desfiinţat ca urmare a rezoluţiunii, desfăcut ca urmare a rezilierii (de exemplu, acţiunea prin care se solicită restituirea bunului care a format obiectul unei locaţiuni reziliate pentru neplata chiriei) ori al unui act juridic revocat.

h) Acţiunile în materie de carte funciară



Acţiunea în rectificarea înscrierilor definitive şi a celor provizorii, exercitată împotriva dobânditorilor nemijlociţi sau a terţilor subdobânditori de rea-credinţă, în principiu, este imprescriptibilă extinctiv [art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996]; acţiunea în rectificarea înscrierilor definitive şi a celor provizorii, exercitată împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu gratuit este prescriptibilă extinctiv [art. 37 alin. (2)]; acţiunea în rectificarea înscrierilor definitive şi a celor provizorii, exercitată împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros este prescriptibilă extinctiv (art. 38).

La aceste precizări, mai trebuie adăugat că acţiunea în rectificarea erorilor materiale cuprinse în cartea funciară este imprescriptibilă sau, după caz, prescriptibilă extinctiv, în condiţiile prevăzute de art. 37 şi urm. din Legea nr. 7/1996, care, potrivit art. 55 alin. (2) din aceeaşi lege, se aplică prin asemănare.

Legea nu se referă şi la prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunii în rectificarea notărilor cu efect de opozabilitate sau de informare pentru terţe persoane, dar în doctrină se apreciază că o asemenea acţiune este imprescriptibilă extinctiv, fiind vorba de acte şi fapte juridice privitoare la drepturi personale, la starea şi capacitatea persoanelor în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.

De asemenea, acţiunea în prestaţie tabulară este imprescriptibilă extinctiv (art. 29 alin.4 din Legea nr. 7/1996).

În lipsa unor dispoziţii legale exprese, în privinţa prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii altor acţiuni în materie de carte funciară, apreciem că soluţia trebuie dată pornindu-se nu de la caracterul nepatrimonial sau patrimonial al acestor acţiuni, ci de la premisa că dreptul de a face opozabil faţă de terţi dreptul real imobiliar care s-a transmis ori constituit are caracter accesoriu în raport cu însuşi dreptul real imobiliar respectiv. Prin urmare, în principiu, aceste acţiuni sunt supuse sau nu prescripţiei extinctive, după cum dreptul real imobiliar la care se referă este sau nu prescriptibil extinctiv (accesorium sequitur principale).

g) Prescripţia extinctivă în materie succesorală Dreptul de opţiune succesorală este supus prescripţiei extinctive [art. 700 alin. (1) C. civ.,

care dispune că „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la data deschiderii succesiunii”].

Acţiunea prin care se solicită ieşirea din indiviziunea succesorală (partajul succesoral) este imprescriptibilă extinctiv [art. 728 alin. (1) C. civ., potrivit căruia, „(...) un coerede poate cere oricând împărţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”]. De reţinut că acţiunea de partaj este imprescriptibilă extinctiv nu numai în ceea ce priveşte împărţirea bunurilor mobile şi imobile care alcătuiesc masa succesorală, ci şi a fructelor produse de bunurile indivize, în măsura în care aceste fructe mai există în materialitatea lor; dacă însă fructele nu mai există în materialitatea lor, cererea de aducere la masa de împărţit a echivalentului valoric al acestora are caracter patrimonial şi personal, fiind prescriptibilă în termen de trei ani de la data culegerii fructelor respective.

Acţiunea prin care se solicită constatarea masei succesorale, a calităţii de moştenitor sau a cotelor succesorale este imprescriptibilă extinctiv, fiind vorba de o acţiune în constatare.

Acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale şi deci este supusă prescripţiei extinctive, termenul de prescripţie fiind de 3 ani şi se calculează de la data deschiderii succesiunii.

Aceeaşi este soluţia şi în cazul acţiunii privind raportul donaţiilor, deci o asemenea acţiune, având caracter patrimonial şi personal, poate fi introdusă în termenul general de prescripţie de 3 ani, fiind fără relevanţă împrejurarea că raportul donaţiilor se solicită separat (fie înainte de partaj, fie ulterior partajului succesoral) sau în cadrul procesului de ieşire din indiviziunea succesorală.

Petiţia de ereditate, fiind o acţiune reală, ar trebui să se admită că ea este guvernată, în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, de regulile prevăzute de Codul civil, iar nu de cele cuprinse



în Decretul nr. 167/1958. În orice caz, aşa cum de altfel s-a şi decis în jurisprudenţă, dacă nu se solicită restituirea bunurilor succesorale, ci numai constatarea vocaţiei succesorale, petiţia de ereditate este, în realitate, o simplă acţiune în constatare, fiind deci imprescriptibilă extinctiv.

Referitor la prescriptibilitatea acţiunii prin care se cere predarea (executarea) legatului cu titlu particular, soluţia trebuie dată în funcţie de obiectul legatului cu titlu particular. Astfel, dacă legatul cu titlu particular are ca obiect drepturi de creanţă sau bunuri de gen, acţiunea are caracter patrimonial şi personal, fiind deci supusă regulilor de drept comun referitoare la prescripţia extinctivă cuprinse în Decretul nr. 167/1958; dacă însă obiectul legatului îl constituie dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui bun individual determinat, atunci este vorba de o acţiune reală, astfel încât, sub aspectul prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii acesteia, urmează a se aplica regulile care guvernează acţiunea în revendicare sau, după caz, acţiunea confesorie.

Acţiunea în declararea nulităţii legatului se prescrie în termen de 3 ani dacă se invocă o cauză de nulitate relativă a acestui act juridic, însă este imprescriptibilă extinctiv atunci când se invocă o cauză de nulitate absolută.

Acţiunea în revocarea (desfiinţarea) legatului pentru neexecutarea sarcinii este o acţiune patrimonială şi personală, fiind supusă prescripţiei extinctive în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Apreciem că aceeaşi este soluţia şi în cazul acţiunii în revocarea (desfiinţarea) legatului pentru ingratitudinea legatarului, cu precizarea că, în cazul în care cererea de revocare este întemeiată pe o injurie gravă făcută memoriei testatorului, art. 931 C. civ. stabileşte un termen de un an de la data delictului.

Acţiunea lichidarea cheltuielilor de înmormântare este supusă prescripţiei extinctive, deoa-rece are ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, fiind deci vorba de o acţiune cu caracter patrimonial şi personal, aceeaşi fiind soluţia în cazul lichidării oricăror datorii ale moştenirii (acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care, indiferent de izvorul lor, există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii) şi sarcini ale moştenirii (acele obligaţii patrimoniale care, fără a fi existat în patrimoniul celui ce lasă moştenirea, se nasc în persoana moştenitorilor la deschiderea moştenirii sau ulterior, independent de voinţa defunctului ori a moştenitorilor, precum cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii, plata legatelor cu titlu particular etc.), deci acţiunea exercitată de către moştenitorul ce a plătit peste partea sa împotriva celorlalţi moştenitori este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie aplicabil drepturilor de creanţă, iar aceasta indiferent că cererea se valorifică pe cale separată sau în cadrul procesului de ieşire din indiviziunea succesorală. Însă, aşa cum s-a decis în jurisprudenţă, dacă este cazul, posesia exercitată asupra bunurilor succesorale aflate în indiviziune de către moştenitorul care a plătit peste partea sa are semnificaţia unei recunoaşteri din partea celorlalţi moştenitori, fiind deci vorba de o întrerupere a prescripţiei ori de o amânare a începutului cursului acesteia; într-o asemenea ipoteză, prescripţia acţiunii în restituire va începe să curgă de la data pierderii posesiei bunurilor succesorale ori de la data împărţelii voluntare sau de la data formulării unei cereri de partaj de către unul din ceilalţi moştenitori.

În privinţa separaţiei de patrimonii, Codul civil distinge, sub aspectul prescripţiei extinctive, după cum bunurile succesorale sunt mobile sau imobile. Astfel, în cazul bunurilor mobile, privilegiul creditorului separatist se prescrie în termen de 3 ani de la data deschiderii succesiunii (art. 783 C. civ.); în cazul bunurilor imobile, privilegiul este imprescriptibil, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiune în fond, fiind opozabil şi terţilor dobânditori, în măsura în care a fost conservat potrivit regulilor de la publicitatea imobiliară (art. 783 şi art. 1743 C. civ.).



Cât priveşte prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunii în anularea certificatului de moştenitor, trebuie menţionat că o asemenea acţiune nu este o acţiune de sine stătătoare, ci o acţiune grefată pe acţiunile care sancţionează direct drepturile moştenitorilor sau, după caz, ale terţilor, aşa încât urmează a fi supusă regulilor, în materie de prescripţie extinctivă, aplicabile acestor acţiuni, fiind deci necesar să se stabilească dacă dreptul care se pretinde că a fost încălcat este sau nu supus prescripţiei extinctive. În concret, vom face următoarea distincţie: a) când cel ce solicită anularea certificatului de moştenitor a participat la procedura succesorală notarială şi a consimţit la eliberarea certificatului, anularea acestuia poate fi cerută numai pentru vicii de consimţământ sau incapacitate, ipoteză în care, fiind vorba de o nulitate relativă, acţiunea este supusă prescripţiei extinctive, ori pentru cauze de nulitate absolută, ipoteză în care acţiunea este imprescriptibilă extinctiv; b) cel care nu a participat la procedura succesorală notarială, întrucât menţiunile cuprinse în certificatul de moştenitor îi sunt opozabile până la proba contrară, poate solicita instanţei să constate calitatea lui de moştenitor, stabilirea masei succesorale şi a drepturilor fiecărui moştenitor, ipoteză în care acţiunea în anularea certificatului de moştenitor deja emis are caracterul unei acţiuni în constatare şi deci este imprescriptibilă extinctiv (însă, desigur, prescripţia extinctivă ar putea interveni în privinţa dreptului de opţiune succesorală), ori, nefiind moştenitor, poate contesta cuprinderea în masa succesorală a unui bun proprietatea lui, ipoteză în care acţiunea în anularea certificatului de moştenitor este guvernată de regulile aplicabile acţiunilor reale.

3. Termenele de prescripţie extinctivă Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia

trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea pierderii posibilităţii de a obţine condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei ce îi revine (respectiv, sub sancţiunea pierderii dreptului real principal sau dreptului nepatrimonial, în măsura în care acesta este supus prescripţiei extinctive).

Ca orice termen, şi termenul de prescripţie extinctivă are un început (marcat de data la care începe să curgă prescripţia extinctivă), o durată, precum şi un sfârşit (marcat de data împlinirii prescripţiei extinctive).

Termenul de prescripţie extinctivă este un termen esenţialmente legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un asemenea termen. În consecinţă, prin act juridic, părţile nu pot nici să stabilească alte termene de prescripţie extinctivă, nici să modifice termenele de prescripţie extinctivă edictate de lege; o clauză în acest sens ar fi lovită de nulitate absolută.

Termenul de prescripţie extinctivă, cu caracter general, aplicabil raporturilor juridice obligaţionale este instituit de 3 ani.

Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raportului juridic obligaţional, cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale de prescripţie extinctivă.

4. Cursul prescripţiei extinctive 4.1. Începutul prescripţiei extinctive a) Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive Ori de câte ori nu îşi găseşte aplicare o regulă specială, edictată pentru o anumită situaţie,

se va aplica regula generală potrivit căreia prescripţia extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.

b) Pentru dreptul subiectiv pur şi simplu, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data naşterii raportului juridic.



c) Pentru dreptul subiectiv afectat de o condiţie suspensivă ori de un termen suspensiv, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data realizării condiţiei sau, după caz, de la data împlinirii termenului.

d) În cazul acţiunii în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripţia extinctivă începe să curgă, în principiu, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Această regula specială se aplică, în mod corespunzător, acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză (deci prescripţia extinctivă începe să curgă din momentul în care cel care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire), precum şi acţiunilor asimilate de doctrină acesteia din urmă: acţiunea bazată pe gestiunea intereselor altuia (gestiunea de afaceri), acţiunea întemeiată pe plata nedatorată, acţiunea revocatorie (pauliană), acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic care ulterior a fost anulat.

e) Ipoteza acţiunii în declararea nulităţii relative Momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă a acţiunii în declararea nulităţii

relative diferă în funcţie de cauza de nulitate relativă. Pentru violenţă, există un moment obiectiv şi anume cel la care a încetat acest viciu de

consimţământ, deci prescripţia extinctivă a acţiunii în declararea nulităţii relative pentru violenţă începe să curgă de la data încetării acestui viciu de consimţământ.

Pentru celelalte cauze de nulitate relativă, legea fixează două momente alternative de la care poate începe să curgă prescripţia extinctivă, anume, fie momentul subiectiv al cunoaşterii cauzei de anulare, fie momentul obiectiv al expirării celor 18 luni de la încheierea actului juridic.

f) În cazul acţiunii în răspundere civilă pentru viciile ascunse ale lucrului, lucrării sau construcţiei, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea termenului de garanţie pentru aceste vicii.

g) Alte reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune referitor la sume de bani consemnate sau

depuse la instituţiile de bancă, credit şi economice pe seama statului ori a organizaţiilor de stat începe să curgă de la data consemnării ori depunerii; atunci când eliberarea sumelor consemnate sau depuse este condiţionată de un act al organului judecătoresc sau al altui organ de stat, prescripţia începe să curgă de la data când se poate cere restituirea pe baza actului organului de stat.

Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune referitor la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole ce nu au mai avut loc începe să curgă de la data când ar fi trebuit să aibă loc spectacolul.

Prescripţia extinctivă a dreptului de opţiune succesorală începe să curgă de la data deschiderii succesiunii. Se admite însă că, de la această regulă, există următoarele excepţii: în cazul unui copil conceput, dar nenăscut la data deschiderii succesiunii, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii; deşi data deschiderii succesiunii celui declarat mort pe cale judecătorească este data stabilită prin hotărâre ca fiind data morţii, prescripţia dreptului de opţiune succesorală începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a declarat moartea, deoarece numai din acel moment dreptul de opţiune poate fi exercitat; dacă hotărârea judecătorească prin care se stabileşte legătura de ru-denie cu de cuius rămâne definitivă după data deschiderii succesiunii, atunci prescripţia extinctivă a dreptului de opţiune succesorală pentru cel ce şi-a stabilit astfel legătura de rudenie începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii respective; în cazul în care legatarul a luat cunoştinţă mai târziu de calitatea sa de moştenitor (testamentul din care rezultă calitatea de legatar a unei persoane a fost descoperit mai târziu), termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală se calculează de la data cunoaşterii acestei calităţi. Pentru



această din urmă ipoteză, deci când s-a descoperit mai târziu calitatea de moştenitor, fie prin descoperirea unui testament, fie prin descoperirea legăturii de rudenie cu de cuius, apreciem că ar fi mai indicat să se aplice regulile referitoare la repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.

Prescripţia extinctivă a acţiunii în tăgăduirea paternităţii începe să curgă de la data când tatăl (soţul ori, după caz, fostul soţ al mamei) a cunoscut naşterea copilului. În situaţia în care, mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă de 6 luni, tatăl (soţul ori fostul soţ al mamei) a fost pus sub interdicţie, un nou termen curge pentru tutore de la data când acesta a aflat despre naşterea copilului, iar dacă acţiunea nu a fost pornită de către tutore, ea va putea fi pornită de tată înăuntrul unui termen de 6 luni de la ridicarea interdicţiei.

Prescripţia extinctivă a acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei începe să curgă de la naşterea copilului. Dacă un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a admis cererea de tăgăduire a paternităţii, termenul de prescripţie extinctivă de un an pentru pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii va curge de la data când acea hotărâre a rămas definitivă. În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată sau dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, prescripţia extinctivă va începe să curgă de la încetarea convieţuirii sau a întreţinerii.

În cazul acţiunilor posesorii, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data tulburării posesiei sau, după caz, a deposedării.

Prescripţia extinctivă a acţiunii în revendicarea imobilului ce a format obiectul urmăririi silite imobiliare (sau a acţiunii confesorii prin care se pretinde un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra acestui imobil ori chiar al acţiunii personale prin care se invocă un drept de folosinţă asupra imobilului respectiv) începe să curgă de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.

Prescripţia extinctivă a acţiunii în rectificarea înscrierii în cartea funciară exercitată împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă începe să curgă de la data la care a fost înregistrată cererea prin care terţul respectiv a solicitat înscrierea dreptului său în cartea funciară.

4.2. Suspendarea prescripţiei extinctive Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acesteia ce

constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune.

Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere juridice:

- sunt legale, în sensul că ele sunt stabilite numai prin lege; - sunt limitative, ceea ce înseamnă că ele sunt de strictă interpretare şi aplicare, nefiind

susceptibile de aplicare prin analogie; - produc efecte de drept (ope legis), organul de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate

producerea lor, deci, dacă în cursul procesului (având ca obiect recunoaşterea sau stabilirea dreptului subiectiv) se invocă prescripţia extinctivă, instanţa va constata că a operat suspendarea cursului acesteia şi va trece la soluţionarea cauzei în fond.

Potrivit art. 13 din Decretul nr. 167/1958, „cursul prescripţiei se suspendă: a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere; b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război; c) până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de trei luni, socotit de la înregistrarea reclamaţiei”.



Art. 14 din acelaşi act normativ dispune că „între părinţi sau tutori şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curatori şi acei pe care-i reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate. Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele. Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei”.

Potrivit art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „după încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare”.

Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, întrucât intervalul de timp scurs între momentul la care se situează începutul cursului prescripţiei extinctive şi data apariţiei cauzei de suspendare va intra în calculul termenului de prescripţie extinctivă.

Pe durata cauzei de suspendare, efectul constă în oprirea cursului prescripţiei extinctive, deci intervalul de timp situat între momentul apariţiei cauzei de suspendare şi momentul încetării cauzei de suspendare nu va intra în calculul termenului de prescripţie extinctivă.

Ulterior cauzei de suspendare, cursul prescripţiei extinctive este reluat din momentul în care fusese oprit, deci la intervalul de timp scurs înainte de suspendare se va mai adăuga un interval de timp astfel încât suma acestora să fie egală cu durata termenului de prescripţie extinctivă.

Practic, dacă a operat o cauză de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, determinarea momentului până la care poate fi declanşată acţiunea se face prin adăugarea la durata termenului de prescripţie aplicabil în speţă, socotit de la data la care prescripţia extinctivă a început să curgă, a intervalului de timp cât a durat cauza de suspendare.

Alături de efectul general al suspendării prescripţiei extinctive, poate exista şi un efecte special. Astfel, art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 dispune că „prescripţia nu se va îm-plini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare”.

4.3. Întreruperea prescripţiei extinctive Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia constând

în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.

Asemănător suspendării prescripţiei extinctive, şi în cazul întreruperii prescripţiei extinctive este necesar ca împrejurarea ce constituie, potrivit legii, cauză de întrerupere să intervină după ce prescripţia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.

Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere juridice: sunt legale; sunt limitative; produc efecte de drept (ope legis), organul de jurisdicţie urmând doar să constate producerea lor.

Art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte două cauze de întrerupere a prescripţiei extinctive (ca instituţie de drept material):

a) „recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia (...)”;

b) „introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă (...) necompetentă”.

Cel de al doilea alineat al aceluiaşi articol dispune că „prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea”.



Întreruperea cursului prescripţiei extinctive produce următoarele efecte: - înlăturarea (ştergerea) prescripţiei extinctive scurse anterior momentului apariţiei cauzei

de întrerupere; - începerea, după încetarea cauzei de întrerupere, a cursului unei noi prescripţii extinctive. 4.4. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este consacrată, cu caracter general, de art.

19 din Decretul nr. 167/1958, care, în primul alineat, prevede că, „instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită.” Potrivit celui de al doilea alineat al aceluiaşi articol, „cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.”

Spre deosebire de cauzele de suspendare şi de întrerupere ale prescripţiei extinctive, care sunt indicate expres şi limitativ de lege, cauzele de repunere în termenul de prescripţie extinctivă nu mai sunt menţionate de lege, ci art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se mulţumeşte să precizeze, în mod generic, că este vorba de cauze temeinic justificate, fiind deci lăsate la libera apreciere a organului de jurisdicţie căruia i se solicită sau care dispune din oficiu repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, care urmează să decidă de la caz la caz, în funcţie de situaţia concretă din speţă.

În doctrină s-a arătat că prin cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă. Este deci vorba de piedici relative, iar nu absolute (ca în cazul forţei majore), în sensul că împrejurările de fapt respective au caracterul de piedică în exercitarea acţiunii pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în condiţii asemănătoare (dar nu în mod necesar şi pentru un om diligent) şi, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului la acţiune.

În alte cuvinte, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă exclude atât forţa majoră (deoarece cursul prescripţiei extinctive ar fi suspendat cât timp durează forţa majoră, aşa încât nu s-ar mai pune problema repunerii în termenul de prescripţie extinctivă), cât şi culpa (deoarece, în caz contrar, ar fi deturnată instituţia prescripţiei extinctive de la finalitatea sa). Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.

4.5. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive Stabilirea momentului la care se împlineşte prescripţia extinctivă implică un calcul, care

presupune cunoaşterea următoarelor elemente: - termenul de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă; - data la care începe să curgă acest termen; - dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei

extinctive; - regulile în funcţie de care se determină momentul la care se împlineşte prescripţia

extinctivă. Termenul stabilit pe ani sau pe luni se va împlini în ziua corespunzătoare (zilei în care a

început termenul să curgă) din ultimul an sau din ultima lună; dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se socoteşte împlinit în ultima zi a acestei luni.

Referitor la calcularea termenelor de prescripţie extinctivă stabilite pe zile, nu se ia în calcul prima zi în care prescripţia extinctivă începe să curgă, însă se socoteşte ziua în care prescripţia extinctivă urmează să se împlinească.



Indiferent de modul în care este stabilit termenul de prescripţie extinctivă (pe ani, pe luni, pe zile), data la care se împlineşte prescripţia extinctivă marchează momentul până la care, cel mai târziu, dreptul subiectiv poate fi valorificat de către titularul acestuia.



Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 164-205; - Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului




Capitolul V PERSOANA FIZICĂ

Prin noţiunea de persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi

subiective civile şi de obligaţii civile. 1. Identificarea persoanei fizice 1.1. Noţiune. Natura juridică a atributele de identificare Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea persoanei fizice în

raporturile juridice, deci determinarea poziţiei sale în viaţa juridică. În dreptul civil, principalele mijloace (atribute) de identificare a persoanei fizice sunt:

numele, domiciliul şi starea civilă. Ca natură juridică, atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale.

În mod excepţional, unele atribute de identificare a persoanei fizice, care însă aparţin altor ramuri de drept, iar nu dreptului civil, nu sunt drepturi subiective (de exemplu, persoană cu cazier judiciar, recidivist).

În consecinţă, atributele de identificare a persoanei fizice prezintă acele caractere juridice care sunt ale drepturilor nepatrimoniale. Astfel:

- au ca obligaţie civilă corelativă acea obligaţia generală şi negativă de a nu li se aduce atingere, obligaţie ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept (sau, cum se spune în doctrină, sunt opozabile erga omnes);

- sunt inalienabile (totuşi, există o excepţie în privinţa numelui, în sensul că, în condiţiile legii, este posibilă o transmisiune sui-generis);

- sunt insesizabile; - sunt imprescriptibile extinctiv (cu excepţia unor acţiuni de stare civilă) şi achizitiv; - nu sunt susceptibile de exercitare prin reprezentare (unele excepţii există în privinţa

numelui şi a stării civile); - aparţin oricărei persoane fizice. La aceste caractere juridice comune, vom mai adăuga şi acele caractere proprii fiecărui

atribut de identificare a persoanei fizice (de exemplu, unitatea numelui, stabilitatea, unicitatea şi obligativitatea domiciliului, indivizibilitatea stării civile).

Sub un alt aspect, atributele de identificare a persoanei fizice pot fi privite şi ca elemente din conţinutul capacităţii de folosinţă (în sensul de aptitudine a persoanei fizice de a avea drepturile nepatrimoniale prevăzute de lege), situaţie în care caracterele juridice care sunt ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice (legalitatea, generalitatea, egalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea şi universalitatea) sunt şi caracterele juridice ale atributelor de identificare a persoanei fizice.

1.2. Numele a) Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin

care aceasta se individualizează în familie şi în societate, cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.

b) Stabilirea numelui de familie al copilului (şi a prenumelui) În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, trebuie deosebite trei

ipoteze de stabilire a numelui de familie, anume: - ipoteza copilului din căsătorie; - ipoteza copilului din afara căsătoriei;



- ipoteza copilului născut din părinţi necunoscuţi (a copilului care, până la înregistrarea naşterii, nu are filiaţia stabilită nici faţă de mamă, nici faţă de tată).

În cazul în care părinţii copilului din căsătorie au nume de familie comun, copilul va avea, în mod obligatoriu, acest nume de familie. Este vorba despre o regulă imperativă, legea nepermiţând dobândirea de către copil a unui alt nume de familie decât numele de familie comun al părinţilor.

Dacă părinţii copilului din căsătorie nu au nume de familie comun (deci, la încheierea căsătoriei, fiecare şi-a păstrat numele de familie avut anterior căsătoriei), atunci stabilirea numelui de familie al copilului se face prin învoiala părinţilor, învoială ce trebuie consemnată într-o declaraţie scrisă şi semnată de ambii părinţi. Atunci când părinţii nu se înţeleg, stabilirea numelui de familie al copilului se face de către primarul localităţii unde se înregistrează naşterea, prin dispoziţie scrisă, după ascultarea prealabilă a părinţilor. Este de reţinut că, indiferent de cine stabileşte numele de familie al copilului (părinţii sau autoritatea administraţiei publice locale), urmează a se alege una din următoarele posibilităţi: copilului i se va stabili, ca nume de familie, numele de familie al tatălui; copilului i se va stabili, ca nume de familie, numele de familie al mamei; copilului i se va stabili, ca nume de familie, acel nume de familie rezultat din reunirea numelor de familie ale părinţilor.

Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcută de cel care declară naşterea”. Legea nu limitează numărul cuvintelor care pot fi atribuite cu semnificaţia de prenume şi nici nu conţine vreun criteriu de determinare a prenumelui, ceea ce înseamnă că, în principiu, părinţii au o libertate deplină în această privinţă. Totuşi, ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, caz în care părinţii vor opta pentru alte cuvinte având semnificaţia de prenume.

În ipoteza copilului din afara căsătoriei, trebuie să deosebim după cum, la naştere, copilul are stabilită filiaţia numai faţă de un părinte (de regulă, faţă de mamă) sau filiaţia copilului a fost stabilită concomitent faţă de ambii părinţi.

În cazul în care, la naştere, copilul are stabilită filiaţia numai faţă de un părinte, atunci el dobândeşte numele de familie pe care îl are acest părinte.

Dacă, la naştere, copilul din afara căsătoriei a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi (mai exact, ambii părinţi au recunoscut copilul mai înainte de sau, cel mai târziu, o dată cu declararea naşterii acestuia), atunci numele de familie al copilului se stabileşte ca în cazul în care ar fi vorba despre numele de familie al copilului din căsătorie, ai cărui părinţi nu au nume de familie comun.

În cazul în care la data declarării naşterii, copilul are stabilită filiaţia numai faţă de un părinte, acesta din urmă va fixa cuvântul sau cuvintele având semnificaţia de prenume. Dacă la data declarării naşterii, copilul are stabilită filiaţia faţă de ambii părinţi, atunci, în privinţa stabilirii prenumelui, se va proceda ca şi în cazul copilului din căsătorie.

Uneori, filiaţia unui copil născut nu este stabilită nici faţă de mamă, nici faţă de tată. Este cazul copilului găsit, născut deci din părinţi necunoscuţi, precum şi al copilului abandonat de către mamă în spital, dacă identitatea mamei nu poate fi stabilită

Numele de familie şi prenumele copilului născut din părinţi necunoscuţi se stabilesc, prin dispoziţie, de către primarul localităţii unde se înregistrează naşterea.

c) Modificarea numelui de familie Fiind strâns legat de raporturile de familie, numele de familie al unei persoane fizice poate

suferi anumite modificări determinate de schimbările intervenite în starea civilă a acelei persoane.

Prin modificarea numelui de familie înţelegem înlocuirea acestuia datorită unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei respective.

Schimbările de stare civilă care conduc sau pot conduce la modificarea numelui de familie pot fi grupate după cum urmează:



- schimbări în filiaţia persoanei fizice; - schimbări determinate de instituţia adopţiei; - schimbări generate de instituţia căsătoriei. Schimbările în filiaţie care determină sau pot determina modificarea numelui de familie

sunt următoarele: - stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului

născut din părinţi necunoscuţi; - stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului din

afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte; - admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii; - admiterea acţiunii în contestarea recunoaşterii voluntare de filiaţie sau admiterea acţiunii

în declararea nulităţii recunoaşterii voluntare de filiaţie, precum şi admiterea acţiunii în contestarea filiaţiei faţă de mamă atunci când filiaţia rezultă din certificatul de naştere fără însă a exista o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat ori a acţiunii în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate.

Cât priveşte incidenţa instituţiei adopţiei asupra modificării numelui de familie, este necesar să se aibe în vedere nu numai încuviinţarea adopţiei, ci şi desfacerea adopţiei, precum şi declararea nulităţii (desfiinţarea) adopţiei.

Modificarea numelui de familie poate să intervină sau, după caz, intervine ca efect al încheierii căsătoriei, al divorţului, precum şi al declarării nulităţii căsătoriei. În schimb, încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi nu atrage niciodată modificarea numelui de familie al soţului ce a rămas în viaţă.

d) Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui Prin schimbarea numelui de familie (sau a prenumelui) se înţelege înlocuirea, la cerere, a

numelui de familie (sau a prenumelui) cu un alt nume de familie (cu un alt prenume), prin decizie administrativă sau după ce a fost parcursă procedura administrativă.

e) Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui intervine atunci când numele de familie

sau prenumele a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi.

Cererea de retranscriere se depune la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor în păstrarea căreia se află registrele de stare civilă şi se aprobă de primar. Pe baza acestei aprobări, se efectuează menţiune pe marginea actelor de stare civilă respective.

1.3. Domiciliul şi reşedinţa Făcând abstracţie de diferitele feluri de domiciliu, acesta poate fi definit, în general, ca acel

atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică.

În funcţie de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri: - domiciliul de drept comun; - domiciliul legal; - domiciliul ales, numit şi domiciliul convenţional, care însă nu reprezintă un veritabil

domiciliu. Domiciliul de drept comun are ca titular, în principiu, persoana cu capacitate de exerciţiu

deplină. În mod excepţional, şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate avea domiciliu de

drept comun. Astfel, autoritatea tutelară poate încuviinţa copilului, la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de 14 ani, să îşi schimbe felul învăţăturii ori pregătirii profesionale stabilite de părinţi ori să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale.



În lipsa unei dispoziţii legale care să reglementeze stabilirea domiciliului de drept comun, urmează să admitem că, la majorat, persoana fizică îşi vede convertit domiciliul legal în domiciliu de drept comun.

Prin domiciliul legal se înţelege acel domiciliu care este stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice.

Caracteristicile domiciliului legal sunt următoarele: este stabilit prin lege; are semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor persoane fizice; coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercită ocrotirea.

Potrivit actualei reglementări, au domiciliu legal: - minorul, care are domiciliul legal la părinţii săi ori, după caz, la părintele la care locuieşte

statornic, la părintele care îl ocroteşte sau la tutore; - persoana pusă sub interdicţie judecătorească, aceasta având domiciliul legal la tutore; - persoana ocrotită prin curatelă, însă numai atunci când curatorul este în drept să o

reprezinte, caz în care domiciliul curatorului coincide cu domiciliul legal al celui ocrotit. În doctrină, prin domiciliul convenţional (domiciliul ales) se înţelege locul (adresa)

stabilit(ă) prin acordul de voinţă al părţilor în vederea executării actului juridic în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură.

Este vorba despre o convenţie accesorie, care are ca principal efect prorogarea competenţei instanţei.

Având natura juridică a unei convenţii accesorii, rezultă, pe de o parte, că domiciliul convenţional este supus cerinţelor legale referitoare la condiţiile şi efectele actelor juridice, iar, pe de altă parte, îşi va găsi aplicare regula accesorium sequitur principale.

În principiu, domiciliul ales nu poate fi schimbat decât prin acordul de voinţă al părţilor. Dacă însă alegerea de domiciliu s-a făcut exclusiv în favoarea uneia dintre părţi, aceasta poate să renunţe la beneficiul domiciliului ales.

Subliniem că există şi situaţii în care domiciliul ales nu îmbracă forma unei convenţii accesorii. Spre exemplu, în cazul în care cererea de chemare în judecată este formulată de o persoană care locuieşte în străinătate, atunci, în cererea respectivă, va trebui să menţioneze şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; de asemenea, pârâtul care locuieşte în străinătate are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România [art. 112 alin. (1) pct. 1 şi art. 1141 alin. (4) C. proc. civ.].

Prin reşedinţă se înţelege acel atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin indicarea locuinţei vremelnice sau temporare.

Reşedinţa nu prezintă caracterul de stabilitate şi nici de obligativitate, în schimb, ca şi domiciliul, o persoană fizică nu poate avea, la un moment dat, decât o singură reşedinţă (unicitatea reşedinţei).

Drept caractere juridice specifice reşedinţei, vom reţine vremelnicia şi caracterul facultativ. 1.4. Starea civilă Prin starea civilă (sau statutul civil al persoanei fizice) înţelegem mijlocul de identificare a

persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie, potrivit legii. Conţinutul stării civile diferă după cum aceasta este privită ca drept subiectiv civil

nepatrimonial sau ca sumă a unor calităţi personale. Dreptul subiectiv de individualizare prin starea civilă cuprinde următoarele prerogative:

posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă; posibilitatea de a pretinde să fie individualizat, de către alţii, prin starea sa civilă; posibilitatea de a recurge, în caz de nevoie, la forţa coercitivă a statului.

Ca sumă a unor calităţi personale, starea civilă cuprinde mai multe elemente, dintre care unele privesc situaţia familială, inclusiv filiaţia şi natura acesteia (din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv,



recăsătorit, rudă sau afin cu cineva). Alte elemente componente ale stării civile sunt sexul (bărbat sau femeie), vârsta, cetăţenia etc. În principiu, orice calitate ce produce efecte juridice ar putea fi inclusă în starea civilă. Totuşi, vom include în starea civilă numai acele calităţi inerente oricărei persoane fizice, iar nu şi diversele profesii şi funcţii, chiar dacă acestea implică drepturi şi obligaţii proprii.

De reţinut că starea civilă este determinată (fixată) de lege. Legea este cea care fixează starea civilă a unei persoane la naşterea acesteia, iar persoana respectivă nu poate să îşi modifice direct starea civilă, însă are posibilitatea de a îndeplini anumite acte care, pe cale de consecinţă, vor antrena schimbări în starea sa civilă. Deci, pentru ca o persoană fizică să dobândească o anume stare civilă, este necesar să intervină anumite împrejurări (fapte sau acte juridice), precum naşterea, adopţia, căsătoria etc., de care legea leagă diferite efecte, interesând statutul juridic al persoanei.

Starea civilă nu trebuie confundată cu folosinţa stării civile (posesia de stat), întrucât prima noţiune are în vedere statica, pe când cea de a doua are în vedere dinamica atributului de identificare în discuţie. Deşi starea civilă nu poate fi dobândită prin simpla ei folosire în fapt, totuşi, această folosire produce anumite efecte.

Folosinţa stării civile (posesia de stat) reprezintă acea stare juridică ce rezultă din întrunirea, cumulativă, a trei elemente:

- nomen, adică individualizarea unei persoane prin purtarea numelui ce corespunde stării civile pretinse de acea persoană;

- tractatus, adică tratarea, considerarea unei persoane, de către cei apropiaţi, ca fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă de care se prevalează aceasta;

- fama, adică recunoaşterea, în familie şi societate, ca fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă de care aceasta se prevalează.

Efectul principal al posesiei de stat se situează pe tărâm probatoriu. Astfel, posesia de stat (folosinţa stării civile) prezumă că starea civilă corespunde realităţii, prezumţie ce poate fi completată sau chiar combătută. Dacă însă posesia de stat este întărită de existenţa unui act de stare civilă (act de naştere) căruia îi corespunde, deci dacă există concordanţă între posesia de stat şi actul de naştere, atunci prezumţia de existenţă a acelei stări civile este o prezumţie legală absolută şi irefragabilă.

Diversele elemente ale stării civile pot avea drept cauză fie un act juridic sau jurisdicţional (de exemplu, adopţia, căsătoria, divorţul etc.), fie un fapt juridic stricto sensu (spre exemplu, naşterea, decesul etc.). Principalele fapte şi acte juridice ce privesc starea civilă a unei persoane sunt consemnate (înregistrate) în înscrisuri ce poartă denumirea de acte de stare civilă. Aşadar, este necesar să definim noţiunile de înregistrări de stare civilă şi de acte de stare civilă.

Prin înregistrări de stare civilă înţelegem acele operaţiuni juridice de consemnare, în registrele de stare civilă, a faptelor şi actelor juridice ce privesc starea civilă, precum şi a altor elemente prevăzute de lege, operaţiuni efectuate, în condiţiile legii, de către organele cu atribuţii de stare civilă.

Există două categorii (feluri) de înregistrări de stare civilă: - înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă. Această formă este utilizată în

cazul naşterii, al căsătoriei şi al decesului, întocmindu-se, în mod corespunzător, actul de naştere, actul de căsătorie şi actul de deces;

- înregistrări sub forma înscrierii de menţiuni marginale în registrele de stare civilă (pe actele de stare civilă). Această formă este utilizată în cazul stabilirii filiaţiei faţă de mamă, al stabilirii filiaţiei faţă de tată, al încuviinţării adopţiei, al desfiinţării sau desfacerii adopţiei, al desfacerii (divorţului), desfiinţării sau încetării căsătoriei, al schimbării numelui pe cale administrativă, al schimbării sexului etc.



Centralizatorul înregistrărilor de stare civilă este actul de naştere, întrucât orice modificare intervenită în starea civilă a unei persoane se comunică autorităţii administraţiei publice locale unde s-a întocmit actul de naştere al persoanei respective în vederea înscrierii menţiunii corespunzătoare.

Actele de stare civilă sunt acele acte (instrumentum), din registrele de stare civilă, în care sunt consemnate, de către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile legii, elementele stării civile.

În sens restrâns, actele de stare civilă sunt numai actul de naştere, actul de căsătorie şi actul de deces.

În sens mai larg, urmează a fi incluse în categoria actelor de stare civilă şi certificatele eliberate pe baza celor trei acte de stare civilă (certificatul de naştere, certificatul de căsătorie şi certificatul de deces), precum şi duplicatele acestor certificate, eliberate în condiţiile legii.

Actele de stare civilă au o natură juridică mixtă. Pentru dreptul civil, ele reprezintă o categorie de înscrisuri autentice. Pentru dreptul

administrativ, actul de stare civilă este, pe de o parte, înscrisul doveditor (instrumentum) al actului administrativ individual (negotium) care este înregistrarea de stare civilă, iar, pe de altă parte, un mijloc de evidenţă a populaţiei.

Regimul juridic al actelor de stare civilă cuprinde, pe lângă regulile referitoare la înregistrarea lor iniţială (de care ne-am ocupat deja), anumite reguli privind reconstituirea şi întocmirea ulterioară, precum şi o serie de reguli referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi ale menţiunilor de pe acestea.

Reconstituirea actelor de stare civilă poate fi cerută atunci când: - registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte; - actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul sau

extrasul de pe acest act. Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă: - întocmirea actului de naştere sau deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele necesare

întocmirii acestuia; - întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul soţilor de

către ofiţerul de stare civilă. Anularea (desfiinţarea) actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea

acestora este acea sancţiune care intervine atunci când nu au fost respectate dispoziţiile legale ce reglementează condiţiile de valabilitate a acestora, spre exemplu:

- actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător; - actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă sau, după caz, de primăria respectivă

(necompetenţa generală, materială sau teritorială); - faptul sau actul de stare civilă nu există; - nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă; - menţiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă; - menţiunea a fost operată cu un text greşit etc. Modificarea actelor de stare civilă presupune înregistrarea unor menţiuni ce privesc, în

general, schimbările în starea civilă a unei persoane, în ipotezele prevăzute de lege (dar şi în alte ipoteze), anume:

- înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei; - înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii acesteia; - înscrierea divorţului, anulării sau desfacerii căsătoriei; - înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie sau a prenumelui; - înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei române. Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora presupune

îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă, de exemplu,



dacă există neconcordanţă între cele două exemplare ale registrelor de stare civilă, dacă la rubrica „numele tatălui” din actul de naştere a fost înregistrat un alt nume decât cel care trebuia trecut etc.

Completarea actelor de stare civilă presupune întregirea acestora cu menţiunile omise, atunci când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere deşi trebuiau completate, spre exemplu, la rubrica „numele tatălui” din actul de naştere nu a fost trecut nici un nume, deşi la data întocmirii actului de naştere copilul respectiv avea stabilită filiaţia faţă de tată.

Anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Prin acţiuni de stare civilă desemnăm acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente de stare civilă.

Acţiunile de stare civilă nu trebuie confundate cu acţiunile în justiţie ce privesc anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora.

Criteriul principal de diferenţiere între cele două categorii de acţiuni în justiţie îl constituie obiectul acţiunii. Acţiunea de stare civilă are ca obiect un element al stării civile, pe când acţiunea referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora are ca obiect înregistrarea de stare civilă, deci nu priveşte starea civilă, ci doar modul în care aceasta (legalmente şi precis stabilită) a fost înregistrată în registrele de stare civilă. În alte cuvinte, prin acţiunile din această din urmă categorie nu se contestă şi nici nu se solicită schimbarea vreunui element de stare civilă, deci aceste acţiuni nu sunt de natură să schimbe însuşi statutul civil al persoanei.

Pe lângă deosebirile referitoare la obiect, între cele două categorii de acţiuni în justiţie mai există şi alte diferenţieri importante, anume sub aspectul temeiului juridic, al competenţei, al incidenţei prescripţiei extinctive etc.

Astfel, în privinţa temeiului juridic, acţiunile de stare civile se întemeiază pe anumite dispoziţii înscrise în Codul familiei, iar acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), mo-dificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora se fundamentează pe Legea nr. 119/1996.

Deosebiri există şi din punctul de vedere al competenţei materiale şi al competenţei teritoriale a instanţei. Unele acţiuni de stare civilă sunt de competenţa materială în primă instanţă a tribunalului (acţiunea în anularea căsătoriei, acţiunea în încuviinţarea adopţiei, acţiunea în desfiinţarea adopţiei şi acţiunea în desfacerea adopţiei), pe când toate acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora sunt de competenţa în primă instanţă a judecătoriei. Sub aspectul competenţei teritoriale, pentru majoritatea acţiunilor de stare civilă se aplică regula înscrisă în art. 5 C. proc. civ., deci competenţa aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, cu excepţia cazurilor în care, printr-o normă specială, se stabileşte competenţa teritorială de a soluţiona o anumită acţiune de stare civilă în favoarea unei alte instanţe (cum este cazul, spre exemplu, al acţiunii de divorţ, al acţiunilor în materie de adopţie), iar competenţa teritorială de rezolvare a acţiunii referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau, după caz, sediul solicitantului.

Cât priveşte eventuala incidenţă a prescripţiei extinctive, reamintim că unele acţiuni de stare civilă (acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei, acţiunea în stabilirea paternităţii, acţiunea în tăgăduirea paternităţii) sunt prescriptibile extinctiv, în vreme ce acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora sunt, în toate cazurile, imprescriptibile extinctiv.



De regulă, în doctrină, după obiectul sau finalitatea lor, acţiunile de stare civilă sunt clasificate în:

- acţiuni în reclamaţie de stat, adică acele acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea altei stări civile (mai exact, altui element de stare civilă) decât cea existentă la data intentării acţiunii. Sunt incluse în această categorie acţiunea în stabilirea maternităţii şi acţiunea în stabilirea paternităţii;

- acţiuni în contestaţie de stat, adică acele acţiuni prin care se urmăreşte înlăturarea unei stări civile (mai exact, a unui element de stare civilă), pretins nereale, şi înlocuirea ei cu alta, pretins reală, de exemplu, acţiunea în tăgăduirea paternităţii, acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate, acţiunea în nulitatea căsătoriei, acţiunea în nulitatea adopţiei, acţiunea în nulitatea recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate etc.;

- acţiuni în modificare de stat, adică acele acţiuni prin care se urmăreşte o schimbare, doar pentru viitor, în starea civilă a persoanei, cea anterioară nefiind contestată. Este cazul acţiunii de divorţ, al acţiunii în desfacerea adopţiei şi al acţiunii prin care se solicită schimbarea sexului.

În cazul primelor două categorii de acţiuni menţionate mai sus, hotărârea ce se va pronunţa, în caz de admitere a cererii, va avea un efect declarativ, în sensul că ea va declara o stare civilă anterioară. Spre exemplu, în cazul admiterii unei cereri în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, stabilirea filiaţiei acestui copil faţă de pârât va avea efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, pârâtul faţă de care s-a admis acţiunea fiind considerat tatăl copilului încă de la naşterea acestuia din urmă, iar nu numai din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a admis cererea în stabilirea paternităţii. Având în vedere efectul declarativ al hotărârilor respective, se consideră, uneori, că acţiunile în reclamaţie de stat şi acţiunile în contestaţie de stat formează o singură categorie de acţiuni de stare civilă, în ambele ipoteze fiind vorba de recunoaşterea, cu efect retroactiv, a unui element de stare civilă contrar celui care, în aparenţă, există la data intentării acţiunii.

În cazul celei de a treia categorii, dacă se admite cererea, hotărârea va avea un efect constitutiv, efectele producându-se numai pentru viitor, nu şi pentru trecut. Spre exemplu, adopţia se consideră desfăcută de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a desfăcut adopţia, deci, de la această dată, încetează rudenia creată prin adopţie şi reapare rudenia firească.

O altă clasificare a acţiunilor de stare civilă se poate face în funcţie de sfera persoanelor îndreptăţite să le exercite, deci în raport de legitimarea procesuală activă, distingându-se:

- acţiuni ce pot fi pornite numai de către titularul stării civile. Această categorie include acţiunea de divorţ, precum şi acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei;

- acţiuni ce pot fi pornite de titular, de reprezentantul legal al acestuia şi de procuror, eventual şi de alte organe sau persoane expres prevăzute de lege, nu însă de orice persoană care ar justifica un interes (acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii, acţiunea în tăgăduirea paternităţii, acţiunea în desfacerea adopţiei);

- acţiuni ce pot fi pornite de orice persoană interesată (acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de maternitate, acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de paternitate, acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă atunci când filiaţia rezultă din certificatul de naştere fără însă a exista o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat, acţiunea în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate, acţiunea în declararea nulităţii absolute a căsătoriei, acţiunea în declararea nulităţii absolute a adopţiei).

Acţiunile de stare civilă sunt acţiuni nepatrimoniale, astfel încât, în principiu, ele nu sunt supuse prescripţiei extinctive.



De la regula imprescriptibilităţii acţiunilor de stare civilă există următoarele excepţii: acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei; acţiunea în tăgăduirea paternităţii; acţiunea în stabilirea paternităţii.

Aplicând regula exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis, rezultă că toate celelalte acţiuni de stare civilă sunt imprescriptibile extinctiv.

2. Capacitatea civilă a persoanei fizice 2.1. Noţiune Prin capacitatea civilă a persoanei fizice înţelegem acea parte a capacităţii juridice, ce

constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile şi în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.

Capacitatea civilă a persoanei fizice este alcătuită din două elemente: - capacitatea de folosinţă; - capacitatea de exerciţiu. 2.2. Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care

constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile. Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice prezintă următoarele caractere juridice:

legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate şi universalitate. Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe, în principiu, de la data naşterii. De la această regulă există însă o excepţie, în sensul că drepturile copilului sunt recunoscute

de la concepţiune, însă numai dacă el se va naşte viu– infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur.

Conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice este dat de aptitudinea persoanei fizice de a avea toate drepturile subiective şi obligaţiile civile. Acest conţinut se obţine din reunirea a două laturi: latura activă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile; latura pasivă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile.

Întinderea reală a conţinutului capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice se determină însă prin luarea în considerare a îngrădirilor acestei capacităţi, astfel cum acestea sunt stabilite prin diverse acte normative.

Aşadar, în conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice nu intră drepturile interzise prin îngrădirile capacităţii de folosinţă şi nici cele aparţinând altor ramuri de drept.

Îngrădirile capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice nu pot exista decât în cazurile şi condiţiile prevăzute expres de lege, putând fi calificate ca incapacităţi (speciale) de drept civil.

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu moartea persoanei, data morţii fiind şi data încetării acestei capacităţi.

Poate fi vorba fie de o moarte constatată fizic (direct, adică prin examinarea cadavrului), fie de o moarte declarată pe cale judecătorească.

Cât priveşte declararea judecătorească a morţii, trebuie deosebite două situaţii: a) declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei; b) declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a

dispariţiei. a) Pentru declararea judecătorească a morţii în situaţia de drept comun, deci precedată de

declararea dispariţiei, trebuie îndeplinite cumulativ, trei condiţii de fond: - să existe o hotărâre definitivă prin care s-a declarat dispariţia, care să fi fost afişată, în

extras, la uşa instanţei şi a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut timp de 30 de zile; - de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia să fi trecut cel

puţin şase luni;



- de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin patru ani.

b) Pentru declararea morţii unei persoane neprecedată de declararea dispariţiei, trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii de fond:

- persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională, care îndreptăţeşte a se presupune decesul, precum fapte de război, accident feroviar, naufragiu şi altele asemănătoare (cutremur, accident aviatic, inundaţie etc.);

- să fi trecut cel puţin un an de la data la care a avut loc împrejurarea în care a dispărut persoana respectivă.

2.3. Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care

constă în aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.

Premisele capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice sunt, pe de o parte, existenţa capacităţii civile de folosinţă, iar, pe de altă parte, existenţa discernământului, adică existenţa puterii individului de a-şi reprezenta corect consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă (această premisă se apreciază în raport cu vârsta, precum şi cu starea sănătăţii minţii).

Subliniem că regulile referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu vizează numai încheierea actelor juridice civile, însă, în materie delictuală, prezintă relevanţă numai existenţa discernământului (lipsa acestuia antrenând lipsa vinovăţiei), cu precizarea că, în unele sisteme de drept, răspunderea civilă pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii se angajează chiar şi în cazul lipsei de discernământ.

Din perspectiva capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice, trebuie să deosebim trei situaţii:

- lipsa capacităţii civile de exerciţiu; - capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă; - capacitatea civilă de exerciţiu deplină. Caracterele juridice ale capacităţii civile de exerciţiu (depline şi restrânse) a persoanei

fizice sunt următoarele: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea. Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu: - minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani; - persoanele puse sub interdicţie judecătorească. În cazul persoanelor lipsite de capacitate civilă de exerciţiu intervine reprezentarea legală,

în sensul că, pentru aceste persoane, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor legali, adică, după caz, de părinţi ori părinte, tutore sau curator.

Deci, persoanele lipsite de capacitatea civilă de exerciţiu nu pot participa personal la încheierea actelor juridice civile, ci numai prin reprezentare legală.

De reţinut că, în cazul când reprezentantul legal ar urma să încheie, pentru incapabil, un act juridic de dispoziţie, este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

În cazul incapabililor nu este totuşi vorba despre o veritabilă şi totală lipsă a capacităţii de exerciţiu, deoarece, având în vedere finalitatea instituirii situaţiei (stării) juridice de lipsă a capacităţii de exerciţiu (legiuitorul a urmărit să asigure ocrotirea anumitor persoane), precum şi împrejurarea că situaţia juridică în discuţie nu trebuie să funcţioneze împotriva acestei finalităţi, ci numai atât cât este necesar, rezultă că se poate recunoaşte celor lipsiţi de capacitate civilă de exerciţiu (uneori, chiar şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese) dreptul de a efectua în mod valabil anumite acte juridice.

Aşadar, chiar pentru lipsa capacităţii de exerciţiu există un minimum de conţinut, exprimat în două categorii de acte juridice patrimoniale, precum şi în anumite acte juridice nepatrimoniale ce pot fi încheiate valabil de către incapabil.



Actele juridice patrimoniale care pot fi încheiate de către cel lipsit de capacitate civilă de exerciţiu, deci fără a interveni reprezentarea legală, sunt următoarele:

- actele juridice de conservare; - actele juridice mărunte, care se încheie aproape zilnic, pentru nevoile obişnuite. De asemenea, legea prevede posibilitatea pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu de a

face anumite acte juridice nepatrimoniale, precum: ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani în vederea adopţiei, ascultarea minorului care a împlinit 10 ani în vederea stabilirii domiciliului său legal, a încredinţării ori, după caz, a reîncredinţării sale unuia dintre părinţi etc.

Capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă se dobândeşte la împlinirea vârstei de 14 ani, cu excepţia cazului în care, în acel moment, minorul se află sub interdicţie judecătorească. Dacă minorul a fost pus sub interdicţie, iar aceasta se ridică în intervalul în care el are între 14 şi 18 ani, capacitatea de exerciţiu restrânsă va începe pe data ridicării interdicţiei.

Specificul capacităţii civile de exerciţiu restrânse constă în aceea că minorul între 14-18 ani are posibilitatea să încheie personal acte juridice civile, însă, pentru a fi valabil încheiate, minorul are nevoie, în principiu, de anumite încuviinţări prealabile. În alte cuvinte, prin capacitatea de exerciţiu restrânsă nu se exprimă un aspect cantitativ al capacităţii de exerciţiu (în sensul că minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani ar putea încheia anumite acte juridice), ci însăşi aptitudinea minorului de 14-18 ani de a încheia personal acte juridice, dar, de regulă, cu încuviinţare prealabilă.

Anumite acte juridice civile pot fi încheiate personal şi singur de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, deci fără a fi nevoie de vreo încuviinţare prealabilă. Este vorba de următoarele acte juridice patrimoniale:

- actele juridice pe care le putea încheia valabil şi până la împlinirea vârstei de 14 ani (actele juridice de conservare şi actele mărunte);

- depozitul special la C.E.C.; - actele juridice de administrare, în măsura în care acestea nu sunt lezionare pentru cel cu

capacitate de exerciţiu restrânsă; - minorul care a împlinit 16 ani poate să dispună, prin testament, de jumătate din ceea ce ar

fi putut dispune dacă ar fi fost major. Dintre actele juridice civile nepatrimoniale sau care aparţin altor ramuri de drept ce pot fi

efectuate, în mod valabil, de către cel cu capacitate civilă de exerciţiu restrânsă, singur, menţionăm: ascultarea în vederea stabilirii domiciliului legal, încredinţării sau reîncredinţării; ascultarea în vederea încuviinţării adopţiei; solicitarea schimbării, de către autoritatea tutelară, a felului învăţăturii ori pregătirii profesionale, precum şi a locuinţei; intentarea, de către mama minoră, a acţiunii în stabilirea paternităţii, în numele copilului acesteia din afara căsătoriei; încheierea căsătoriei de către minora care a împlinit vârsta de 16 ani sau, după caz, vârsta de 15 ani; încheierea, de către minorul care a împlinit 16 ani, a unui contract individual de muncă etc.

Alte acte juridice patrimoniale pot fi încheiate valabil de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinţii ori părintele, tutorele sau curatorul). Fac parte din această categorie actele juridice civile de administrare, atât cele privitoare la un bun ut singuli, cât şi cele privitoare la un patrimoniu. Subliniem că, în ceea ce priveşte încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal, nu s-ar putea admite o încuviinţare generală, adică o încuviinţare prealabilă pentru toate actele juridice pe care ar urma să le încheie minorul, întrucât o asemenea încuviinţare ar echivala cu transformarea, prin voinţa ocrotitorului legal, a capacităţii de exerciţiu restrânse în capacitate de exerciţiu deplină, iar, în plus, nu ar mai exista certitudinea că ocrotirea minorului ar fi permanentă şi eficientă. Aşadar, încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal trebuie să fie dată pentru fiecare act juridic în parte.



Trebuie însă reţinut că dacă minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie singur un act juridic de administrare, deci fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal, actul respectiv va putea fi anulat numai în cazul în care el este lezionar pentru minor – minor restituitur non tanquam minor, sed tanquam laesus.

Cât priveşte actele juridice de dispoziţie (înstrăinarea, grevarea unui bun cu o sarcină reală, renunţarea la un drept, tranzacţia, acceptarea unei succesiuni), acestea se încheie personal de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dar cu dublă încuviinţare prealabilă, atât a ocrotitorului legal, cât şi a autorităţii tutelare.

În sfârşit, există şi acte juridice civile care, deşi permise majorului, sunt interzise minorului, inclusiv celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Astfel, minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii, şi nici să garanteze obligaţiile altuia; de asemenea, nu sunt valabile actele juridice încheiate între minor, pe de o parte, şi, pe de altă parte, tutore, soţul acestuia, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui.

3. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situaţii speciale datorită vârstei, stării de sănătate mintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă oferă mijloace proprii de ocrotire. Este vorba despre ocrotirea minorilor, a alienaţilor şi debililor mintali, a bolnavilor psihic periculoşi, precum şi a unor persoane fizice care, deşi au capacitate de exerciţiu deplină, se află în anumite situaţii deosebite, prevăzute de lege.






Capitolul VI PERSOANA JURIDICĂ

1. Noţiune. Elemente constitutive. Identificare Persoană juridică este entitatea (ansamblul de elemente umane şi materiale) care,

îndeplinind condiţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii. Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele

cerinţe, cumulativ: - să aibă o organizare de sine stătătoare, deci o organizare proprie; - să aibă un patrimoniu propriu; - să aibă un scop propriu. Elementele constitutive ale persoanei juridice prezintă următoarele caractere: - sunt legale, în sensul că ele sunt instituite prin lege şi numai un act normativ poate institui

sau poate circumstanţia un asemenea element constitutiv; - sunt generale, adică sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice, deci, orice

entitate, pentru a dobândi personalitate juridică, trebuie să întrunească cele trei elemente constitutive;

- sunt cumulative, deci entitatea trebuie să întrunească toate cele trei elemente pentru existenţa calităţii de persoană juridică, lipsa oricăruia dintre acestea având drept consecinţă inexistenţa personalităţii juridice;

- sunt exclusive, adică cele trei elemente menţionate sunt nu numai necesare, ci şi suficiente pentru ca entitatea să dobândească, în condiţiile prevăzute de lege, personalitate juridică.

În actele normative aplicabile anumitor categorii de persoane juridice, există dispoziţii care circumstanţiază un element constitutiv ori altul.

Prin identificarea persoanei juridice se înţelege individualizarea acesteia în raporturile juridice la care participă ca subiect de drept distinct.

Atributele de identificare a persoanei juridice sunt următoarele: - denumirea, prin care se înţelege acel atribut de identificare a persoanei juridice ce constă

în cuvântul sau grupul de cuvinte stabilit, cu această semnificaţie, în condiţiile legii (atributul de identificare a persoanei juridice care corespunde numelui pentru persoana fizică);

- sediul, prin care se desemnează atributul de identificare a persoanei juridice prin indicarea unui anumit loc, stabilit cu această semnificaţie, în condiţiile legii (atributul de identificare a persoanei juridice care corespunde domiciliului pentru persoana fizică);

- naţionalitatea, adică apartenenţa la un anumit stat (atributul de identificare a persoanei juridice echivalent cetăţeniei pentru persoana fizică);

- contul bancar; - codul fiscal; - numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau, după caz, numărul de înmatriculare

în registrul bancar ori numărul de înscriere în registrul persoanelor juridice; - capitalul social; - firma (denumirea sub care persoanele juridice care au calitatea de comerciant îşi exercită

comerţul şi semnează, cu precizarea că firma este un atribut de identificare a oricărui comerciant, deci şi a comerciantului persoană fizică);

- emblema (semnul sau denumirea care deosebeşte o anumită persoană juridică de altele ce desfăşoară acelaşi fel de activitate);

- marca (semnul susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane de produsele sau serviciile ce aparţin altor persoane);

- telefon, fax, telex.



2. Înfiinţarea persoanelor juridice Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea, în condiţiile legii, a acestui subiect

de drept. În unele situaţii, înfiinţarea unei persoane juridice presupune un singur act juridic, căruia

legea îi recunoaşte acest efect creator. În alte situaţii, înfiinţarea unei persoane juridice presupune o serie de operaţiuni juridice, care, numai luate împreună, conduc la crearea persoanei juridice respective.

Legea reglementează patru moduri de înfiinţare a persoanelor juridice, anume: - prin actul de dispoziţie al organului de stat competent; - prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul competent a

verifica legalitatea înfiinţării (prin actul de înfiinţare recunoscut); - prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului

competent a aprecia oportunitatea înfiinţării (prin actul de înfiinţare autorizat); - printr-un alt mod reglementat de lege. 3. Capacitatea civilă a persoanei juridice În lipsa unei definiţii legale, prin capacitatea civilă a persoanei juridice vom desemna

aptitudinea de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile (capacitatea civilă de folosinţă), precum şi aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere (capacitatea civilă de exerciţiu).

Capacitatea civilă a persoanei juridice este numai o parte din capacitatea juridică (numită şi capacitate de drept sau personalitate juridică) a acesteia, deci, este o capacitate de ramură, adică o capacitate de drept civil.

Cât priveşte începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, legea distinge între persoanele juridice supuse înregistrării şi celelalte persoane juridice (adică persoanele juridice nesupuse înregistrării). Astfel, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă de la data înregistrării lor. Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă, în funcţie de modul de înfiinţare aplicabil, după caz, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii actului de înfiinţare, de la data autorizării înfiinţării, de la data îndeplinirii altei cerinţe pe care legea o prevede.

Prin excepţie, unele persoane juridice au o capacitate de folosinţă anticipată (numită şi limitată sau restrânsă), în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, conform căruia, „chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat de scopul (obiectul de activitate) pentru care a fost înfiinţată. Cum scopul nu este acelaşi la fiecare persoană juridică, rezultă că nici capacitatea de folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele juridice, ci diferă după specialitatea fiecăreia.

Aşadar, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice cuprinde aptitudinea generală şi abstractă de a avea toate acele drepturi şi obligaţii care servesc realizării scopului pentru care persoana juridică a fost înfiinţată. Tocmai de aceea, în doctrină se vorbeşte despre principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, principiu consacrat, cu caracter general, de art. 34 din Decretul nr. 31/1954, care dispune că „persoana juridică nu poate avea



decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte o dată cu încetarea fiinţei (desfiinţarea) acesteia. Încetarea persoanei juridice poate avea loc printr-unul din următoarele moduri: reorganizarea sub forma comasării (absorbţia şi fuziunea) sau sub forma divizării totale; dizolvarea; transformarea.

Persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil şi prin încheierea de acte juridice civile, acte a căror esenţă o reprezintă manifestarea de voinţă. Tocmai de aceea, legiuitorul a adoptat soluţia considerării voinţei unei persoane sau unor persoane din colectivul persoanei juridice ca fiind însăşi voinţa persoanei juridice respective.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se pune în valoare prin organele sale de conducere. În acest sens, art. 35 din Decretul nr. 31/1954 stabileşte următoarele: persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de conducere; actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi; faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor lor; faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de terţi, cât şi faţă de persoana juridică.

Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este dat de momentul înfiinţării acesteia, însă, realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu astfel dobândită este condiţionată, în practică, de desemnarea organelor sale de conducere. Organele de conducere şi modurile de constituire a acestora sunt reglementate de o serie de acte normative ce privesc organizarea şi funcţionarea diferitelor categorii de persoane juridice.

Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinat de două limite: capacitatea de folosinţă şi pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice respective.

Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice corespunde cu încetarea capacităţii sale de folosinţă.

4. Reorganizarea persoanelor juridice În doctrină, reorganizarea este definită ca fiind operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin

două persoane juridice şi care produce efecte creatoare, modificatoare sau de încetare a lor. Din această definiţie, rezultă cu claritate cele două elemente care sunt de esenţa

reorganizării: - reorganizarea antrenează cel puţin două persoane juridice; - reorganizarea presupune efecte creatoare, modificatoare sau extinctive, care se produc

toate ori în parte, în funcţie de formele reorganizării. Subliniem însă că, uneori, chiar şi în anumite acte normative, cuvântul reorganizare este

folosit şi cu un alt înţeles, desemnând fie o restructurare aplicabilă unei singure persoane juridice, fie o reformă economico-socială.

Reorganizarea cunoaşte două forme: - comasarea, care se poate realiza fie prin absorbţie, fie prin fuziune; - divizarea, care poate să fie o divizare totală sau o divizare parţială. Atragem atenţia că aceasta este terminologia utilizată în Decretul nr. 31/1954. Însă,

legislaţia comercială, în ceea ce priveşte prima formă de reorganizare, foloseşte o altă terminologie, vorbindu-se despre fuziune (echivalenta comasării din dreptul comun), care se poate realiza fie prin absorbţie, fie prin contopire (echivalenta fuziunii din dreptul comun).

Absorbţia este acea formă de comasare care constă în încorporarea unei persoane juridice, care îşi încetează existenţa, într-o altă persoană juridică, ce îşi sporeşte astfel activitatea.



Aşadar, în cazul absorbţiei nu dispar toate persoanele juridice implicate în această formă de reorganizare, ci numai persoana juridică absorbită, în schimb, persoana juridică absorbantă îşi continuă existenţa ca subiect de drept.

Fuziunea este acea formă de comasare care constă în unirea (contopirea) a două sau mai multe persoane juridice, care îşi încetează existenţa, înfiinţându-se astfel o nouă persoană juridică. Se observă că în cazul acestei forme de reorganizare dispar, ca subiecte de drept, toate persoanele juridice implicate, iar în locul lor apare o nouă persoană juridică, deci un subiect de drept distinct de cele existente anterior.

Divizarea totală este acea formă de divizare care constă în împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice, care îşi încetează existenţa, între două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel naştere. Prin urmare, persoana juridică supusă divizării totale dispare ca subiect de drept, însă, apariţia unui nou subiect de drept nu este de esenţa divizării totale, deoarece patrimoniul poate fi transmis către două (sau mai multe) subiecte de drept deja existente şi care nu vor suferi decât modificări cantitative.

Divizarea parţială este acea formă a divizării care constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care îşi menţine fiinţa, şi transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice existente sau care se înfiinţează în acest fel. Aşadar, persoana juridică supusă divizării parţiale nu dispare ca subiect de drept, ci îşi continuă existenţa, însă cu un patrimoniu diminuat.

5. Încetarea persoanelor juridice Încetarea persoanei juridice poate avea loc printr-unul din următoarele moduri: - reorganizarea sub forma comasării (absorbţia şi fuziunea) ori sub forma divizării totale; - dizolvarea; - transformarea. Dizolvarea este acel mod de încetare a persoanei juridice ce se aplică în cazurile prevăzute

de lege şi care presupune lichidarea. Între dizolvarea persoanelor juridice şi reorganizarea persoanelor juridice, aceasta din urmă

privită ca mod de încetare a persoanei juridice, există următoarele deosebiri mai importante: - legea stabileşte în mod expres cazurile în care intervine dizolvarea, ceea ce nu se

întâmplă în cazul reorganizării; - dizolvarea presupune, obligatoriu, lichidarea persoanei juridice, însă această fază nu

intervine în procesul de încetare a persoanei juridice prin reorganizare; - domeniul reorganizării este mai larg decât cel al dizolvării, în sensul că reorganizarea este

aplicabilă, în principiu, tuturor categoriilor de persoane juridice, pe când dizolvarea se aplică în special persoanelor juridice de tip asociativ;

- dizolvarea presupune o transmisiune cu titlu particular, în vreme ce, în cazul reorganizării, operează o transmisiune universală sau cu titlu universal.

Transformarea persoanei juridice este operaţiunea juridică, ce intervine în cazurile şi în condiţiile special reglementate de lege, prin care o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane juridice.



civil, ediţia a VIII-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 432 şi urm.

1 drept civil_persoane

Education

Transcript of 1 drept civil_persoane