3

Ne trezim foarte greu… Plapuma pufoasă și tatami-urile magnetice nu ne lasă prea ușor să ne desprindem de lumea viselor. Mijesc un ochi pe fereastră către orizontul încețoșat, cu speranța de a desluși vreo urmă de Fuji. Parcă… parcă… dar sunt numai vălătuci de nori în mișcare… Văzusem noi prin vederile poștale cam care ar fi direcția, forma, mărimea, dar, deocamdată… nimic. Nici o urmă, vreo aluzie, vreo umbră topită pe cer, nimic la orizont… Cortina înnorată ascunde cu suspans Marea Vedetă. Incertitudinea planează. Ochiul scrutează. Buzele se bosumflează. Mă uit la ceas trăgând nădejde că mai încolo se mai risipesc norii.

Parcă m-aș strecura din nou lângă Andreea, fierbinte ca un vulcan latent, dar gândul la Micul (Mare) Dejun cu specific japonez, comandat cu o seară înainte, mă convinge să pornesc treptat procedurile de deșteptare.

18.02.2010Muntele Fuji 富士山

4

Suntem primii mușterii matinali ai micului restaurant aflat la parterul hotelu-lui. Bună Dimineața!!! Ohayogozaimasu!!! recităm noi cu ochii încă cârpiți de somn spre simpaticul domn care îngrijește de local și care ne indică politicos să ne așezăm. Masa rezervată ne așteapta deja cu toate preparatele înșirate ca la expoziție.

Supa Miso, pește afumat, orez, sos de soia, ou ochi cu legume proaspete, foițe uscate de alge marine, condimente, varză murată și ceai verde. Ordinea în care se mănâncă e la alegerea noastră… Domnul de la restaurant ne întreabă dacă știm să rulăm cu orez o foiță de alge. Îi mulțimim pentru întrebare și îl îndemnăm bucuroși să ne arate care e șpilu’. Se pensează dibaci cu bețele de bambus, o foiță dreptunghiulară de alge verzi uscate, aflate în cutiuța lăcuită cu roș-negru. Foița se îmbăiază preț de câteva secunde (2, maxim 3, atât cât să-și dea drumul la aromele marine) în castronelul cu sos de soia în care se poate pune și wasabi, iutele condi-ment japonez (mult mai puternic decât rădăcina de hrean ce-l dădea tata acasă prin răzătoare și lăcrima printre interjecții apetisante). Se așterne foița un pic umedă (fără a fi fleșcăită) peste grămăjoara de orez aburind din castronelul aferent și cu bețele se apucă extremitățile, încercând să se prindă o grămăjoară de boabe în interiorul micului pachețel, cam ca o sărmăluță minusculă, sau în limbajul japonez, un mini-sushi. Se duce repede la gură până nu apucă să se destrame, și procedeul

5

se repetă combinând feluritele ingrediente aflate la dispoziția noastră. Putem spune că nu ne-am chinuit foarte tare cu acest procedeu sărmăluțo-pensetoristic, ba chiar ne-a plăcut și ne-am descurcat onorabil, prinzând gustul cât ai zice “pește”… pe care l-am și mâncat dealtfel, în compania delicioaselor murături din varză, ridichi și ginger parfumat… Supa Miso a unit coerent aromele acestui sățios Mic (Mare) Dejun ce ne-a bine dispus până la următoarea masă.

6

se repetă combinând feluritele ingrediente aflate la dispoziția noastră. Putem spune că nu ne-am chinuit foarte tare cu acest procedeu sărmăluțo-pensetoristic, ba chiar ne-a plăcut și ne-am descurcat onorabil, prinzând gustul cât ai zice “pește”… pe care l-am și mâncat dealtfel, în compania delicioaselor murături din varză, ridichi și ginger parfumat… Supa Miso a unit coerent aromele acestui sățios Mic (Mare) Dejun ce ne-a bine dispus până la următoarea masă.

Printre pensările culinare, mai aruncăm un ochi în jurul nostru, dincolo de fereastră, adulmecând vremea… “o fi sau n-o fi vizibil” Fuji?… asta-i întrebarea… Norii cenușii sunt în continuare în lupte crâncene cu dragonii cerești, dar e bine că nu e rost de ploaie… Tendințele încerte de înseninare par a se concretiza pe măsură ce soarele își face prezența dincolo de negura pufoasă din jurul muntelui.

Cum dădeam noi roată cu privirea după vreo rază palidă de soare, observăm pe un perete un ditamai tabloul casetat într-o cușcă de sticlă. Spațiul amenajat pen-tru a proteja și a pune în valoare pictura, ne intrigă și ne face să ne apropiem curioși să aflăm ce fel de lucrare, cine, cum, care ??? Pe măsură ce ne apropiem, deslușim linii, culori, tușe și zvâcnete de pensulă ce nu ne sunt necunoscute…

7

Memoria scapără scântei și ochii ni se măresc odată cu focalizarea semnăturii incontestabile, ce ne confirmâ glorios bănuielile: Ber-nard Buffet 1982 “Bine, bine, dar e original?” ne întrebăm noi reci-proc în secunda următoare… Ne uităm mai deaproape, dăm cu na-sul de geam, căutăm fiecare colț să descoprim vreun detaliu veridic, sau dimpotrivă, neautentic. Gazda noastră zâmbește dintr-o parte, cu subînțeles. Îl întrebăm emoționați dacă “ chiar e Originalul, sau faceți mișto de clienți???” și ne răspunde politicos că “Da, e chiar original, e un Bernard Buffet, de le el se trage și numele acestui restaurant!”

8

“Oooaaaaaa!!!!”… ne extaziem noi plini de euforia acestei descoperiri, parcă dornici să-i împărtășim domnului toate amintirile noastre pe când eram studenți la Arte, în București și Andreea împrumuta albume de pictură de la Institutul Francez și printa color la Krețulescu lucrările lui Bernard Buffet, din perioada japoneză. Ce să mai zic de momentele din cămăruța din Pittar Moș când Andreea îl picta pe față pe Alexandru, având ca model lucrările lui Buffet cu actori Kabuki și apoi urmau lungi ședințe fotografice, cu Alexandru model și Andreea la declanșări, butoane, blițuri, aranjări, retușuri, scenografii, stai așa, nu!, din profil, mai dintr-o parte, un pic mai la stânga, mai rotit un pic, așa! E bună asta, încă o dată, excelent! Click! Click! … și nostalgiile ne răscolesc cu încântare numele pictorului francez. Pictura prezentă în restaurant nu e cu vreun actor Kabuki, ci înfățișează cu linii ferme o masă, un vas, un ceainic și o cutie cu trei chibrituri. Dincolo de simplitatea motivului abordat, obiectele transmit forță, rigoare, stabilitate și soliditate. Rețeaua compozițională constrânge drastic elementele vizuale într-o verticalitate sobră, fără incertitudini vizionare.

Ne dezlipim cu încântare de acest desert artistic, sofisticat și prețios, pregătindu-ne să-l pândim pe Fuji când iese din nori. Ne facem bagajele și rugăm recepționerul să ne depoziteze rucsacele până mai după-masă, când poate ne-o întoarce victorioși cu vreo poză, două, cu mult așteptatul munte ce încă doarme dus sub plapuma de nori. Încărcați cu aparatele foto, voie bună și o bere Kirin băută cu nesaț de Alex, ne îmbarcăm în deja familiarul autobuz retro ce ne transportă până în partea cealaltă a stațiunii, în locul de und ar fi trebuit să admirăm Fuji în toată splen-doarea lui… Pe drum ne aducem aminte de celebra firma fotografică FUJIFILM, nu întâmplător prezentă în peisajul traseului nostru.

9

10

11

12

13

14

Coborăm la penultima stație, cu gândul să vizităm oarece muzee, până se mai risipesc norii. Vremea se îndreaptă minut cu minut și pe cer apar petece răzlețe de culoare albastră ce se reflectă în oglinda lacului Kawaguchiko. Soarele începe să se facă prezent puțin câte puțin, topind norii și zăpada cristalină presărată pe ramurile copacilor. Pic… pic… pic… speranțele noastre cresc cu fiecare picătură. Alegem să amânăm muzeele și să căutăm un loc pe marginea lacului ce ne permite o bună încadrare compozițională. Copacii sunt înmuguriți, însă florile și frunzulițele verzi încă nu s-au dezvelit. Aburi calzi se evaporă din zăpada sclipicioasă.

Ajungem la un mic ponton situat la o plajă pietruită, unde un cârd de rațe sălbatice se bălăcesc odată cu primele raze de soare ce străpung norii. La capătul falezei, o echipă de filmare e pregătită cu trepiede și filtre fotografice să surprindă momentul. “Dacă și echipa de filmare e acolo, înseamnă că am ales locul cel bun”,

15

16

17

ne zicem noi și căutăm pe cer cam pe unde ar fi Fuji… mai la dreapta…. mai la stânga… pfiii… unde e muntele? Încă nu știm cu exactitate, însă tragem cu coada ochiului o privire la aparatele echipei de filmare, cum sunt poziționate, ne mai uităm pe hartă, la ceas, mai rotim harta pe toate părțile, mai umezim un deget și-l ținem în vânt să vedem unde s-a uscat și… așteptăm.

Coloratele rățuște, prietenele Andreei, continuă să se scalde în gașcă la marginea apei. Revin apoi pe mal să se zvânte, privind țanțoșe la soare, prilej cu care Andreea le vânează fotografic penajul superb. O pereche de tineri se pare că așteaptă de multă vreme risipirea norilor. Pașii imprimați pe zăpada din jurul lor ne dau de înțeles că au numărat aproape toate pietrele din zonă. Incertitudinea plutește în aer. Oglinda lacului se ondulează lin de la un vapor răzleț. Valurile încete se dizolvă clipocind ușor printre pietrele de la mal. Cerul s-a înseninat în mare parte dar spre Fuji e încă aglomerat de nori. Încă nu știm cât e de mare, unde e, când apare, dacă apare…

Perechea de tineri ce a tapetat cu picioarele toată zăpada din jurul lor, se pare că și-a pierdut speranța și abandonează competiția, plecând agale spre auto-strada ce duce înapoi, către oraș. Ne verificăm din nou aparatele, bateriile, spațiul de pe card, cuprinși un pic de neastâmpărul așteptării. Cercetez norii ce nu lasă nici o urmă recognoscibilă să se dezvăluie. Mă uit la ceas, la Andreea, Andreea se uită la mine, la cer… În aer se aud ciripituri de păsărele. Preț de o secundă ne gândim dacă nu ar fi fost o idee mai bună să ne fi dus la muzee. Îmi strâng buzele a bosumflare și caut cu privirea un detaliu care să-mi destindă tensiunea acumulată. În fața mea un copac își întinde ramurile împletite către vârf, probabil înnodate de oameni ca mine ce și-au pierdut răbdarea așteptând-ul pe Fuji… Examinez crenguțele încolăcite și

18

scot aparatul să le pozez. Rotesc camera până găsesc unghiul cel mai bun, verific dacă am făcut clarul, declanșez, analizez poza să văd dacă expunerea e corectă, mă uit chiorâș la cer fiindcă lumina e foarte puternică și…

Brusc inima începe să-mi bată cu putere, fără să fi făcut nici un efort sau să fi băut vreo cafea tare! Încerc să zic ceva, dar nu-mi găsesc cuvintele potrivite. Sunt înțepenit! Îngăimez ceva fără înțeles de parcă gâtul e sufocat. Mă rotesc în toate părțile gesticulând alandala, să o caut pe Andreea, deși ea era doar la zece metri de mine, controlându-și aparatul…

“Andreeeeeaaaaaaa!!!!” Pieptul îmi aruncă afară primele strigăte izbucnite ca o erupție vulcanică. Gesticulez ca un apucat, ca pișcat de streche, din picioare, din mâini, arătând spre cer: “ACOLOOOO, UITEEEE, FUJIIIIIIIII!!!!” Membrii echipei de filmare aude răcnetele mele victorioase și se panichează repede către aparatele lor, forfotind agitați printre panourile filtrelor foto și trepiede!

Andreea receptează zbuciumul meu euforistic! Mai că-și scapă aparatul din mână și privește cu ochii mari cerul, acolo unde cortina aburilor celești dezvăluie o formă diferită de pufoșenia vaporilor în mișcare. Liniile drepte apărute din nori nu se mișcă! Caut cu degetele aparatul foto, fără să-mi dezlipesc privirea de la zona identificată pe cer. Da! Nu se mișcă!!! Acolo trebuie să fie! DA!!! E Fuji!!!

19

Suntem în Japonia, în linie directă cu vulcanul celebru !!! Vedem cu ochii noștri dezvelirea crestei înzăpezite, asemenea unei ceremonii supreme ce atinge punctual culminant. Valurile de nori se bulucesc în jurul lui Fuji de la dreapta spre stânga, ca o cortină maiestuoasă ce nu are sfârșit. O clipă realizez că nu mai res-pir, că nu mă mai mișc. Senzația primului contact vizual cu gigantica formațiune vulcanică, mă copleșește, mă doboară. Pentru prima dată în viață, realizez proporția umană în fața măreției unui peisaj admirat până atunci doar în pozele din reviste sau filme. Nu se poate compara cu nimic. Spațiul ce până atunci avea anumite coordo-nate vizuale, capată brusc noi raporturi. Distanțele și mărimile între ființa umană și relieful înconjurător se amplifică subit la o scară planetară incomensurabilă. Camera foto încearcă să cuprindă neputincioasă un peisaj tridimensional într-o minusculă fereastră. Abandonez o clipă aparatul, și privesc înmărmurit giganticul munte ce domină în tăcere și splendoare natura din jur. Încep să respir din nou, trăgând cu nesaț în piept aerul cu arome de zăpadă aburindă. În câteva secunde, vâlvătaia emoțiilor pune din nou stăpânire pe mine.

Clocotul intern se transmite degetelor ce tremură să găsească butoanele camerei foto și reglajele unei expuneri cât mai bune. Deși îmi pregătisem dinainte un posibil scenariu, panica mă zăpăcește total. Chiar dacă Fuji și-a făcut apariția în plină glorie și nu pare a pleca prea curând de pe scenă, fiecare moment e în schim-bare. Norii se mișcă continuu, transformând neîncetat peisajul.

20

21

22

Încerc câteva expuneri, pe verticală, pe orizontală… dar nu sunt mulțumit. Aleg să fac un Time Lapse, un procedeu de înregistrare poză cu poză, la intervale egale de timp. Pozele pot fi conectate ulterior într-o secvență video, rezultând un film ce surprinde aspecte interesante ale respirației naturii (mișcarea norilor, a luminii, deplasarea corpurilor cerești, creșterea sau înflorirea unei plante ), momente ce nu pot fi surpinse cu ochiul liber într-un scurt interval de timp. Ochesc un loc potrivit unde să mă așez, îmi înșurubez minitrepiedul pe aparat, înclin ecranul rabatabil să controlez încadrarea optimă, programez timpii de expunere și pornesc înre-gistrarea Time Lapse pentru aproximativ 600 de poze. Din 5 în 5 secunde, aparatul fotografiază de unul singur, fără să-l mai ating. Țac! 1,2,3,4,5, Țac! 1,2,3,4,5, Țac! 1,2,3,4,5… Răsuflu ușurat. Îmi regăsesc calmul și liniștea, ca atunci când am lansat undițele la pescuit. Mai verific din când în când momeala din cârlig, să nu o fi mân-cat-o peștii și contemplu satisfăcut peisajul.

În tandem cu impunătorul con vulcanic, soarele a cucerit cerul și căldura lui dezmorțește atmosfera înconjurătoare. Andreea și-a găsit un loc strategic pe o bărcuță de la marginea lacului, în apropierea simpaticelor rățuște. Ne facem semne de la depărtare cum că totul este OK. În scurt timp căldura mă topește și pe mine. Îmi scot haina și mă așez relaxat pe o rocă (probabil vulcanică), la ceas de reverie.

23

24

25

26

27

28

29

30

31

32

富士山 Fujisan, vulcanul înalt de 3.776 metri, situat în centrul principalei insule japoneze Honshu, la vest de Tokyo, la graniţa dintre prefecturile Shizuoka şi Yamanashi, situat pe linia de fractură geologică “Cercul de foc al Pacificului”, la limita celor trei plăci tectonice: placa Euro-Asiatică, placa Ohotsk şi placa Filipinelor, este cel mai înalt munte din Japonia. Ultima răbufnire a vulcanului s-a întâmplat prin 1707 și specialiștii consideră că sunt șanse reduse să erupă curând.

Numele de Fujiyama (Muntele Fuji) era folosit în trecut. Astăzi i se spune Fuji-san, sau mai simplu, Fuji. În acest caz, particula san înseamnă munte și nu are legătură cu San (domn, doamnă) folosit în semn de respect pentru persoane.

Privit de pe malul lacului Kawaguchiko, Fuji este o entitate impresionantă, impunătoare prin proporțiile colosale dar în același timp transmite armonios o eleganță simetrică prelinsă lung spre pământ, asemenea unei infinite clepsidre ce acumulează secundele galactice în curbe verticale.

Izvorâte parcă dinăuntrul vulcanului, însuşirile spiritului japonez se regăsesc în amprentele fujiene: echilibru, simplitate, puritate, mândrie, disciplină, forţă invincibilă, tendinţe extreme.

33

34

Fuji mă îndeamnă să găsesc înțelesuri, să conectez instinctele native ale japonezilor legate de puritatea naturii cu principiile lor ferme despre morală şi etică, asemenea unei săbii de samurai ce a preluat în curbura sa linia de la baza muntelui. Fuji e un model ce generează respect și sobrietate, calm și stăpânire de sine, sub forma sa fiind adăpostite forțe de neînchipuit. Norii vaporoși ce-i mângâie tăioasele povârnişuri înzăpezite accentuează contrastul texturilor.

Andreea se relaxează în barca de pe malul lacului. Cu degetuțele picioruşelor la bronzat, îşi încarcă bucuroasă bateriile de la căldura soarelui. Ceva mai încolo, la o aruncătură de 3 beţe, Alexandru face şi el acelaşi lucru, trăgând un ochi când la Andreea, când la munte, când la aparatul foto, când la echipa de filmare ce pare a regiza un spot publicitar cu muntele Fuji pe fundalul acţiunii...

Tonomatul cu cafea și băuturi calde aflat chiar în apropiere e dotat cu toate produsele aferente. Alexandru primeşte automat o cafea ambalată la butoiaş în schimbul câtorva monede şi Andreea descoperă ceaiul cu lapte cald, ce o va convinge să nu mai evite tonomatele ivite în drumul excursiei noastre.

De la 12.30 şi până la 14.30, petrecem două ore de calm și liniște în compa-nia Marelui Fuji, aflat “în direct” în faţa noastră, înconjurat de un brâu de nori mereu în transformare.

35

36

37

38

39

40

41

Încărcați de splendoarea peisajului, ne retragem încet pe lângă marginea lacului Kawaguchiko. Zăpada s-a topit și frunzulițele verzi de bambus s-au zvân-tat deja. La Hostel ne luăm bagajele și la despărțire, managerul aflat la recepție ne oferă cadou 4 vederi cu Fuji în cele 4 anotimpuri, văzut clar și limpede, ca și cum și-ar fi cerut scuze că nu am avut baftă de cer senin și vizibilitate cristal. Noi îi mulțumim frumos și îi transmitem bucuria noastră generată de întâlnirea cu muntele învelit în nori. Fără nori îl vezi în toate pozele și vederile poștale, dar așa cum l-am văzut noi… nu l-a văzut nici Toma Caragiu…

42

43

44

45

46

Sorbim pe repede un bol fierbinte de tăieței Udon la un local aflat în apro-pierea gării. De acolo ne aruncăm în primul tren spre Yokohama, unde vom petrece încă o noapte înainte să ajungem la Kyoto, a doua zi. Tragem la același Hostel Porto, unde numele noastre erau deja înregistrate în baza de date. Ieșim tacticoși la pas de seară să descoperim luminițele nocturne și ne coborâm la restaurantul “Trei Buline”, botezat de noi, pornind de la simbolul arborat pe drapelele ce decorează scenografia localului. În Japonia, toate restaurantele au la intrare un steguleț drep-tunghiular vertical, imprimat cu denumirea și simbolul, fără de care nu s-ar povesti.

47

Am mâncat delicioase combinații de orez lipicios ce învelea un miez fierbinte de pește oceanic, prăjit cu alge marine, în compania legumelor învelite într-o crustă crocantă, cu murături condi-mentate și desigur supa Miso… Țuica de Prune (în japoneză UME), ne-a umezit deplin la casa sufletelor...

…va urma...

48

49

Drepturile de autor sunt rezervate de Alexandru Ghițescu șiAndreea Pașca. Orice reproducere totală ori parțială a textului sau a imaginilor este strict interzisă fără acordul scris al autorilor.

Copyrights are reserved by Alexandru Ghiţescu and Andreea Pașca. Any total or partial reproduction of text or images is strictly prohibited without written consent from the authors.

© Alexandru Ghițescu și Andreea Pașca - 2010