06 Made in Japan - Andreea & Alec-San

39

description

Tokyo - Tsukiji - Piata de Peste - 15.02.2010 Volumul 6 Calatoria in Japonia a artistilor Alexandru Ghitescu si Andreea Pasca.

Transcript of 06 Made in Japan - Andreea & Alec-San

3

Această dimineaţă o dedicăm în exclusivitate Pieţei de Peşte - TSUKIJI. Situată la un cot al fluviului Sumida, în apropierea podului Nihonbashi, această zonă e considerată mama pieţelor de peşte de pe Terra. Nu am fost impresionați de cifrele fabuloase ce exprimă cantităţile de peşte vândut, 700.000 m²/an, 2.000 m²/zi, cât de spectacolul forfotelii umane al acestei scene, unde aproape tot ce trăieşte în mările şi oceanele lumii este expus spre vânzare, începând nu mai târziu de ora 4 AM şi finalizându-se aproape de ora 12 la prânz. Suprafaţa ce acoperă aproape vreo cinci terenuri de fotbal, îşi are originile în perioada celebrului Shogun, Togugawa Ieyasu, pe la 1600, când peştele nevândut la castelul şogunului era redistribuit pieţei aflate în zona podului Nihonbashi.

15.02.2010

Abia după ce ne-am întors din călătoria noastră, am aflat că piaţa a fost multă vreme închisă turiştilor din cauza comportamentului nepoliticos sau manifestărilor neadecvate, aşa că ne-am considerat foarte norocoşi fiindcă n-am fost restricţionaţi din cauza golanilor ce nu au respectat regulile teritoriului REGELUI PEŞTE.

Tsukiji shijō 築地市場 - Piaţa de Peşte

4

La Tsukiji, TONUL este Zeul Vânzărilor, specialitatea cea mai preţioasă a tara-belor, întâlnit în stare proaspătă sau congelat fără branhii şi fără coadă, asemenea unor proiectile imense de submarin atomic. Cifrele vehiculate pe net spun ca 80% din tonul pescuit în lume se mănâncă în Japonia. Feliat milimetric, porţionat în cubuleţe lungi, tăiat grijuliu cu sabia ninja, cioplit cu toporul, barda, satârul sau fierăstrăul electric, tonul este carnea cea mai cerută de consumatori, de la modeştii localnici veniţi la cumpărături cu coşuleţul de bambus împletit şi până la restaurantele de lux ce-şi trimit agenţii să cumpere ditamai bomba mărilor ce poate ajunge până la 3.5m şi 650 KG...”erai acolo cu mine, de abia l-am tras în barcă, îţi aminteşti, nu ???”…

5

Noi am ajuns acolo pe la opt dimineata, apreciind sincer efortul Andreei de a se scula dis de dimineaţă, încercând să-şi găsească motivaţiile lăuntrice printre co-mentariile savuroase: “ce ţi-o fi plăcând acolo???, că doar am mai fost şi-n Veneţia la piaţa de peşte”. Conform proverbului “toamna nu-i ca iarna”, nici Tsukiji din Tokyo nu-i ca Pescheria Rialto din Veneţia. Până să intrăm în zona halelor nesfârşite unde peştii sunt selectaţi şi colcăie în bazine special amenajate, am parcurs tarabele oranj – roşcate – rozacee de la culoarea proaspătă a icrelor cât boabele de coacăze și a irizațiilor cărnii de ton – somon – caracatițe , unde produsele erau deja împa-chetate şi ambalate pentru livrare.

6

După un moment de panică a negăsirii intrării principale (unde sunt balaurii vii ???...unde sunt crabii, octopozii, monştrii ???), am început să observăm direcţia de unde oamenii se întorceau de la cumpărături cu coşuleţele pline... Am purces în sens învers şi după două străduţe, un pod şi două cotiri intersectate, am început să vedem ghiaţă zobită pentru menţinut peştele proaspăt , camionete în goană dute-vino cu cutii goale sau pline de lighioanele mărilor, lucrători îmbrăcaţi cu costume de scafandru, cizme şi nelipsita ţigară lipită de buze... Iuf!!!! Aici a aici... Şi am intrat în sfârşit în teritoriul foşgăielilor piscicole...

7

8

Becurile lămpilor galbene agăţate deasupra tarabelor învăluie scenografic produsele expuse. Pe orice culoar vânzătorii sunt în agitaţie continuă. Stropesc, taie, despică, curăţă de solzi, feliază, porţionează, săbiază cu lamele ninja, mai trag o ţigare şi dezghioacă o scoică alunecoasă, mută o cutie cu raci în locul creveţilor roşii ca focul (culoarea lor naturală, fără să fie opăriţi) şi împrospătează apa la lan-gustele tigrate, mai dau o strigare din bojoci pentru cine nu ştie ce prospături au înşirat pe gheaţa cristalină, agită bolboroseala de oxigen la homari să-şi ridice an-tenele, selectează atent o porţie de tentacule ventuzate de caracatiţă pentru un cli-ent fidel şi împachetează delicat şi meticulos o fleică de somon de trimis la adresa primită prin telefon o clipă mai devreme...

Rămânem pironiţi la o tarabă unde doi cunoscători în ale tonului vor să cum-pere un exemplar ambalat în cuburi de ghiaţă. Desfac, se uită, pipăie... mai dau târ-coale, mai negociază, cer să guste marfa şi vânzătorul sculptează aproape de coadă un cubuleţ din carnea roşie a tonului. Clienţii molfăie subtil bucăţica, plimbând-o prin toate cotloanele gurii, ca pe un vin bun, parcă identificând cum îl cheamă pe peşte, câţi fraţi are, de unde vine, câţi rechini a păcălit şi cu câte meduze s-a dat în stambă...Domnii aprobă mulţumiţi din cap şi vânzătorul râde bucuros că nu le-a dezamăgit papilele rafinate. Livrarea peştelui urmează a se face şi noi ne continuăm incursiunea prin labirintul culoarelor înguste cât să încapă o gopodină cu al ei coş de bambus.

9

10

Ne strecurăm printre 400 de specii de creaturi marine expuse spre vânzare, spre a fi mâncate…

Noi recunoaștem modești Tonul Regele Pieței, Caracatița cu ale ei tentac-ule seducătoare, Crabul încleștat - legat cu sfori să nu evadeze, Creveții mustăcioși mici și mari și roșii și tigrați, Langustele gigantice (numai antenele măsurând 40 cm), Somonul cu solzii argintii și cu carnea de un oranj intens, Sepia pestriță cu cerneala neagră pentru stilouri, Țiparii maronii zvârcolitori, Șerpii de mare înnodați unii într-alții, Anghilele unduitoare și în categoria generală Scoicile și Melcii de mare ale căror carcase le-am văzut prima oară la Năvodari, pe casetele de bijuterii vân-dute ca suveniruri la marginea străzii, când eram de-o șchioapă și mergeam cu Mama în taberele școlare… Mai vedem o serie întreagă de pești oceanici de care habar nu avem și rămânem fascinați de lecțiile de packaging piscicol, sau cum se împachetează impecabil o bucată de pește spre a fi livrată clientului.

Andreea acoperă strategic flancul drept, panoramând cu sânge rece atmos-fera nemiloasă a pieței, filmând și fotografiind momente ce ne-au dat fiori vizionându-le înapoi acasă, în Changchun. Eu rezolv flancul opus concentrându-mă pe detalii. Spate în spate ca doi parteneri din filmele polițiste, încercăm să prindem tot ce mișcă și bolborosește în jurul nostru… dificilă sarcină pentru că absolut totul e în mișcare,

11

12

zvârcolire, clipocire, stropire, tăiere, despicare, sfârtecare, feliere, ciopârțire, de-zosare, dezghiocare, aruncare, spălare, curățare, împachetare, strigare, vânzare…

Aici doresc să facem o mică precizare: persoanele sensibile la șopârle, broscuțe, furnici, văduva neagră, gândacul de Colorado, șerpii cu clopoței, peștișorii simpatici și alte vietăți nevinovate, ar fi indicat să nu se implice prea afectiv în această explorare. Mai bine să trimită un prieten sau o cunoștință apropiată la piață, sau pur și simplu sună la una din tarabele cu pricina și-n decursul dimineții au livrată acasă cea mai proaspătă bucățică din Oceanul Pacific.

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

Am ieșit de la Tsukiji pe la ora 10. În apropierea pieței am vizitat templul unde japonezii se roagă pentru sufletele peștilor. 12 butoaie de sake sunt oferite ca ofrandă la intrarea templului… Mă întreb eu, bine - sunt oferite, dar cine le bea la urmă, Preoții? Peștii? Enoriașii? Ne reculegem o clipă și lansăm un gând pios pentru Creatorul Lumii și pentru cine ne guvernează destinele…

25

26

Mâncasem bine la micul dejun și n-am avut poftă de ceva crudități speciale pe care le-am încercat în alte ocazii. Ne-am odihnit o clipă la o cafenea din zona podului Nihonbashi, prilej de reflecții și limpezirea vizuală a ochilor de prea mult roșu de ton. Andreea observă plină de euforie la masa vecină, tot la o cafea, pe mae-strul pescar ce a operat în patru cu sabia ninja vreo cinci toni imenși, cu vreo oră înainte… Maestrul e si el surprins și pare a ne fi recunoscut dar ne păstrăm politicoși distanțele, zâmbindu-ne cu subînțeles.

Ne întoarcem la Ryokanul nostru, Andon (lampionul dreptunghiular), ne descărcăm cardurile foto, bem o bere de la revedere, ne luăm bagajele și o salutăm ceremonios pe simpatica recepționeră Ryoko. Îi reamintim cum ne cheamă și primim oficial politicosul apelativ japonez atașat numelor noastre, odată cu urarea de drum bun și să revenim cât mai curând: Sayonara Andreea-San! Sayonara Alexandru-San! Sayonara Ryoko – San! Domo Arigato Gozaimasu!!! Ne înclinăm fiecare de mai multe ori, evitând să dăm cap în cap și plecăm cu inimile frânte de regretul despărțirii… Îmi rețin cu greu o lacrimă, acum când scriu…na! că n-am mai putut să o țin… și mi s-a prelins pe obraz… mă duc să iau un șervețel să absorb tastele…

27

28

Tragem adânc aer în piept, ne potrivim rucsacele în spate și ne îndreptăm către Shinkansen-ul ce ne va duce glonț către Yokohama, vestitul Oraș Port. Nici nu ne-am dezmeticit bine, că-n 20 de minute am ajuns la stația Ishikawacho, unde trebuia să coborâm. Mai mult ne-a luat să ieșim afară din stație, unde ploaia de primăvară ne-a constrâns să ne cumpărăm două umbrele transparente. Andreea bifează bucuroasă rubrica UMBRELE pe lista dorințelor împlinite și ne prelingem prin ploaie către hotelul ce-l localizasem pe net incă de la Tokyo.

Rătăciți printre cuvinte și semne (cam ca Bill Muray și Scarlet Johansson în filmul LOST IN TRANSLATION, petrecut în Japonia), dezorientați de straturile suspendate ale străzilor intersectate, după oarece investigații și ajutorul unor portari inimoși care ne-au printat alb negru planurile străzilor Yokohamei, am ajuns cu bine la hotelul YOKOHAMA HOSTEL VILLAGE ce se afla foarte aproape de stația trenu-lui. Ne cazăm la cameră tradițională cu covoare tatami. Alexandru a adormit până a clipit Andreea de 3 ori și Andreea cât a dormit Alexandru a investigat împrejurimile, descoperind la capătul culoarului o mașină de spălat cu monede. Curajoasă și per-spicace, s-a hotărât să încerce cu o parte din rufele noastre. Operațiunea a fost încununată de succes, deși cealaltă mașină de uscat i-a mâncat mai multe monede ca cea de spălat! Când Alexandru s-a trezit, nu mică i-a fost mirarea când toată cam-era era plină de haine curate ce așteptau să intre înapoi în rucsace…

29

Ne hotărâm să ieșim în orașul udat de ploaie. Afară e deja întuneric dar luminițele vesele ale reclamelor risipesc trăirile melancolice. Descoperim pe panoul de reclame al hotelului nostru o prezentare ademenitoare a unei Băi Pub-lice Japoneze – ONSEN, cu apă termală, provenită de la izvoarele fierbinți ce trec prin apropierea lavei incandescente a vulcanilor semiactivi împrăștiați pe teritoriul insulelor japoneze. Alexandru face ochii mari, se uită la explicații, citește detaliile traduse și-n engleză și în secunda imediată oboseala din picioare și spatele ostenit comandă imperativ: “DA!!! Acolo!!! Acum e momentul!!!” Andreea citește și ea și nu se entuziasmează la fel, deși locația avea și sector special pt. doamne, alegând să exploreze zona străduțelor adiacente Onsen-ului KOYAMA-YU, cât timp Alexandru se va bălăcii în premieră mondială în apa vulcanică alături de localnicii Yokohamei.

Situată aproape de hotelul nostru, baia avea program de la 11.30 dimineața până la 24.00 noaptea. Am ajuns acolo pe la 9 seara. Înainte să intru, aveam în minte oarece imagini de prin filme, documentare, cărți sau reclame, nu mă aruncam direct în necunoscut, însă emoția primei experiențe mă pătrunsese fără cale de înto-arcere. Așa că zic “Fie ce-o fi” și mă îndrept sigur pe mine către intrarea respectivă, lăsând în urmă orice preconcepție, pudicitate, teamă că nu știu limba sau încalc inocent vreo regulă de politețe…

30

Îmi las bocancii la intrare, alături de alte încălțări, fără să-mi pun problema că o să mi-i șparlească cineva (mică paranteză: deși pe tot parcursul călătoriei am avut grijă să nu pierdem ceva, sau să fim șterpeliți, în Japonia am simțit în permanență siguranță, încredere, respect, atenția și grija reciprocă a japonezilor față de oaspeți și mediul înconjurător. Voi redeschide această paranteză ori de câte ori voi avea prilejul. Adică deseori!:))).

Identific cu precauție sectorul bărbaților după tabloul pictat cu un portret masculin agățat la intrare. Dau perdeluța la o parte și iată-mă înăuntru. La casă, o doamnă zâmbitoare îmi urează bun venit: Konbanwa Gozaimasu!!! Bună Seara!!! Repet și eu politicos înclinându-mă respectuos și arunc o privire în jur să știu pe ce lume sunt… Doamna îmi surprinde îndoiala sau incertitudinea primei mele incur-siuni în acel teritoriu și ca o gazdă primitoare îmi intuiește întrebările și așteptările, indicându-mi cu mâna spațiul și anexele dedicate Băii, sectorul de dezbrăcare și comunicându-mi pe scurt într-o engleză acceptabilă tarifele și produsele de care pot beneficia în caz că am nevoie (produse cosmetice dar și un frigider de bere gar-nisit cu toate mărcile japoneze, pentru care voi avea dedicat un capitol special mai încolo, în alt volum… rețineți anunțul!!!). Îndoiala îmi dispare de pe chip și afișând un zâmbet fericit îi comunic doamnei că doresc să fac o baie. Achit intrarea (450 yeni… ar veni cam cât două beri, zic eu în gând) și mă duc să mă dezbrac de toate năravurile și de tot calabalâcul de haine.

Gol pușcă, însoțit doar de micul prosop aruncat pe umăr, îmi fac apariția în sala principală a Băii, tragând după mine panoul culisabil al intrării. Încerc să par firesc și normal, nestânjenit de privirile discrete ale bărbaților ce populează locul. Eram într-un fel pregătit de băile publice chineze, unde, ca și aici, sunt singurul specimen cu păr pe piept și abdomen, o adevărată maimuță păroasă în comparație cu corpul japonezilor ca o “Păpușă Barbie” fără pic de cârlionți pieptiferi – burtiferi. Specia japoneză, ca și cea chineză (deși în afară de această asemănare fizică, cul-tural și tradițional nu au absolut nimic în comun una cu cealaltă, ba chiar totul pare a fi pe dos) nu are, nu posedă, nu poartă păr pe pept!!!. Dacă aveți în minte posterele celebre cu Bruce Lee la bustul gol, (deși chinez, dar nu am un exemplu similar cu Toshiro Mifune sau Ken Watanabe) cam așa arată și corpurile japonezilor. Mă rog, nu toți la fel de musculoși ca Bruce Lee, dar, fapt notabil, fără burți.

Iscodesc și eu discret, cu coada ochiului, câteva tipologii specifice ce-mi retrezesc imaginea desenelor lui Hokusay, cu oameni la baia publică(Katsushika Hokusai (葛飾 北斎) 1760 -1849 pictor ukiyo-e 浮世絵, “picturi ale lumii în mişcare). Învăluit de aburul cald, mă simt cu adevărat cuprins într-un tablou imens, într-o pictură în mișcare, vizitatorul unei alte dimensiuni…

31

Regulile Băii Publice Japoneze impun renunțarea la orice veșmânt înainte de intrarea în sala de îmbăiere. Apoi, înainte de a intra în bazinele cu apă vulcanică, corpul trebuie bine curățat și spălat. Așa am procedat și eu, trăgând pe furiș priviri către partenerii de sală, cum fac ei, să fac și eu, încercând câteva tehnici noi de mânuire a prosop-ului săpunit. După ce “călătorul - drumeț - turist” din mine și-a îndepărtat toate straturile ostenite de pe meridianele globului terestru, am stat la camera de saună unde am nădușit abundent vreo 10 minute, m-am mai dușat încă o dată, pregătit să trec la nivelul următor: scu-fundarea în apa fierbinte.

Până să ajung la bazin, am ad-mirat în taină, fără să mă holbez ca la muzeu și să se supere samuraii pe mine, câteva exemplare superbe de tatuaje ce îmbrăcau tot corpul. Când spun tatuaj, nu mă refer la două-trei mâzgăleli apli-cate pe mușchii umerilor să fie bărbătul mai bărbat… Cei câțiva japonezi ce se spălau alături de mine, posedau un strai corporal colorat, cu flori roșii, dragoni și pești, complicat și bogat în detalii ce le învelea spatele și brațele aidoma unei platoșe magice topite-n piele… Trezit re-pede din reveria admirației la gândul că samuraii cu pricina pot fi adepții celebru-lui clan Yakuza, vestita mafie japoneză, m-am făcut că plouă cu încă vreo trei castroane de apă vărsate pe mine să-mi camufleze și să-mi topească broboanele transpirate de teamă…

32

Pătruns în bazinul fierbinte, m-am dizolvat încet și definitiv în sferele ce-lui de-al nouălea cer. Am plutit imponderabil și atemporal până ce am simțit că amețesc. M-am dezmeticit lent și la ieșirea din bazin am observat că odată cu mine mai pluteau similar vreo trei morcovi, un ardei și doi gogoșari de samurai tatuați. M-am simțit foarte onorat și bucuros că am făcut împreună cu ei parte din aceeași supă vulcanică cu ingrediente internaționale. Uimit că tatuajele lor nu s-au voalat în apa fierbinte și întrebându-mă dacă poate nu mi s-au transferat mie, am trecut la bazinul alăturat, unde apa verde ca o supă de kiwi bolborosea primejdios. Clo-cotirea nu era datorată temperaturii, ci jeturilor de jacuzi, dar despre aspectul de kiwi am aflat mai târziu că verdele apei nu provenea de la vreun lichid cosmetic sau vreo mirodenie parfumată, ci de la mineralele subterane din preajma magmei incan-descente ce colorează apa și o îmbogățește cu elemente chimice indicate pentru revigorarea organismului uman.

Îmbăiat alături de tatuajele samurailor și purificat de mineralele verzi ale straturilor terestre subterane, curat ca lacrima și ușor ca un fulg, am trecut la uscare. Doamna de la intrare a venit fără jenă să-mi arate cum funcționează feonul, deloc nestingherită de ținuta mea nudistă. Acum stau și mă gândesc că poate cu feon sau fără, ea tot venea să-mi arate vreun aparat, ceva… ar fi găsit ea ce…

Îmbrăcat, am simțit hainele pe mine ca o armură greoaie și incomodă, dar a trebuit să mă reîntorc afară, în frigul și ploaia de primăvară, unde la ora 10 fix mă aștepta draga de Andreea, cu ochii pe ceas, gata oricând să vină să mă salveze dacă aburii Onsen-ului KOYAMA – YU m-ar fi amețit prea tare… Cât timp am plutit evaporat prin al nouălea cer, Andreea a explorat tactic zona, a ronțăit iepurește niște deserturi Yokohameze și s-a odihnit un pic la hotel. Reuniți, îi împărtășesc plin de entuziasm experiența trăită și ne îndreptăm înfometați să mâncăm la prima tavernă ivită-n drum.

33

Taverna foarte strâmtă, doar de o masă și restul scaunelor de la bar, avea afișat afară aceeași ideogramă cu “două frigărui la proțap” ca-n China, așa că An-dreea a identificat-o cu ușurință. Atmosfera intimă dinăuntru ne-a cucerit pe loc, făcându-ne să ne simțim ca acasă. La un colț al barului servea cina un domn la cravată, la celălalt colț o pereche faină de rockeri stăteau la taclale. Cămașa cu dragoni mi-a adus aminte să-i descriu Andreei cu lux de amănunte tatuajele văzute la baie. Am mâncat pește, frigărui cu ciuperci, asparagus și o halbă de bere Asahi.

34

Străzile umezite de ploaie dublau feeric luminițele barurilor aflate în zona descoperirilor noastre nocturne. Am mai rătăcit o vreme, atrași de fiecare reclamă colorată și-am poposit în final la hotelul nostru, adormind îmbrățișați pe covoarele tatami…

…va urma

35

36

37

Drepturile de autor sunt rezervate de Alexandru Ghițescu șiAndreea Pașca. Orice reproducere totală ori parțială a textului sau a imaginilor este strict interzisă fără acordul scris al autorilor.

Copyrights are reserved by Alexandru Ghiţescu and Andreea Pașca. Any total or partial reproduction of text or images is strictly prohibited without written consent from the authors.

© Alexandru Ghițescu și Andreea Pașca - 2010