- 1 -

Geneza 1:1 La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. La început. Aceste cuvinte ne amintesc faptul că orice lucru omenesc are un început. NumaiAcela care stă pe scaunului de domnie, suveranul Domn al timpului este fără început şi fără sfârşit.Cuvintele de la începutul Scripturii scot astfel la iveală un izbitor contrast între tot ce este omenesc,temporar şi limitat şi ce este divin, veşnic şi infinit. Amintindu-ne de limitările noastre omeneşti,aceste cuvinte ne îndreaptă spre Acela care este acelaşi şi ai cărui ani nu au sfârşit (Evrei 1,10–12;Psalmi 90,2.10). Minţile noastre limitate nu pot cugeta asupra „începutului” fără să se gândească laDumnezeu, pentru că El „este începutul” (Coloseni 1,18; compară cu Ioan 1,1–3). Înţelepciunea şitoate celelalte lucruri bune îşi au originea în El (Psalmi 111,10; Iacov 1,17). Şi dacă urmează ca noisă fim iarăşi asemenea Făcătorului nostru, viaţa şi toate planurile noastre trebuie să aibă un nouînceput în El (Geneza 1,26.27; compară cu Ioan 3,5; 1 Ioan 3,1–3). Este privilegiul nostru să nebucurăm de asigurarea plină de încredere că „Acela care a început în noi această bună lucrare, o vaisprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1,6). El este „Căpetenia (Începătorul) şi Desăvârşireacredinţei noastre” (Evrei 12,2). Să nu uităm niciodată sublimul fapt cuprins în aceste cuvinte, „laînceput Dumnezeu.” Acest prim verset al Sfintei Scripturi aduce în centrul atenţiei una dintre vechile controversedintre creştinii care cred în Biblie, pe de o parte, şi scepticii, ateii şi diferite nuanţe de materialişti,pe de altă parte. Aceştia din urmă, care caută să explice în diferite feluri şi în diferite măsuriuniversul fără Dumnezeu, susţin că materia este veşnică. Dacă lucrul acesta este adevărat şi dacămateria are putere să evolueze, mai întâi în cele mai simple forme de viaţă şi apoi în altele maicomplexe, până se ajunge la om, Dumnezeu, într-adevăr, nu mai este necesar. Geneza 1,1 afirmă că Dumnezeu este înainte de orice altceva şi că El este singura cauză aorice altceva. Acest verset este temelia oricărei gândiri corecte cu privire la lumea materială. Elstabileşte impresionantul adevăr că „la formarea lumii noastre Dumnezeu n-a depins de materiapre-existentă” (8T 258). Panteismul, vechea erezie care Îl deposedează pe Dumnezeu de personalitate, răspândindu-L prin tot universul, şi, astfel, Îl face sinonim cu totalitatea creaţiunii, este de asemenea demascat şirespins de Geneza 1,1. Nu există nici un temei pentru doctrina panteismului, în virtutea căreiacineva crede că Dumnezeu a trăit în seninătate şi supremaţie înainte de a fi fost orice creaţiune şică se află deasupra şi separat de tot ce a creat. Nici o declaraţie nu putea fi mai potrivita ca introducere la Sfânta Scriptură. La început,cititorul este adus în faţa unei fiinţe Atotputernice, cu personalitate, voinţă şi scop, existând înaintede orice altceva şi nedepinzând de nimic altceva, care Şi-a exercitat voinţa şi „a făcut cerurile şipământul”. Nici o dezbatere a unor probleme secundare cu privire la taina creaţiunii divine, fie în cepriveşte timpul sau metoda, nu ar trebui să fie îngăduită pentru a anula faptul că adevărata liniedespărţitoare între o credinţă adevărată şi una falsă cu privire la subiectul despre Dumnezeu şioriginea pământului nostru constă în acceptarea sau respingerea adevărului prezentat în acestverset. Chiar aici trebuie să fie spus un cuvânt de avertizare. Timp de secole îndelungate, teologiiau făcut speculaţii asupra cuvântului „început”, sperând să descopere mai mult din căile misterioaseale lui Dumnezeu, decât a considerat înţelepciunea cea fără de margini că este potrivit sădescopere. Vezi, de exemplu, discuţia despre falsa teorie a ruinei şi a refacerii creaţiunii din NotaSuplimentară de la sfârşitul acestui capitol. Orice speculaţie este zadarnică. Noi nu cunoaştem nimiccu privire la metoda folosită la creaţiune, în afară de declaraţia mozaică concisă: „Dumnezeu a zis”,„şi aşa a fost”, care este misterioasa şi maiestuoasa notă dominantă a imnului creaţiunii. A pune cabază a raţionamentului nostru idee că Dumnezeu a procedat în vreun fel anume la creaţiunea lumii,deoarece altfel ar fi fost încălcate legile naturii, înseamnă a întuneca sfatul Săi prin cuvinte şi aîncuraja scepticismul, care a susţinut dintotdeauna că întregul raport mozaic este de necrezut,pentru că în mod evident încalcă legile naturii. De ce să încercăm să fim mai înţelepţi decât ce estescris?

- 2 -

În mod specific, nimic nu s-a câştigat speculând asupra timpului când a fost adusă laexistenţă materia din care este alcătuită planeta noastră. Cu privire la aspectul timpului creaţiuniipământului şi a tuturor celor de pe el, Geneza face două afirmaţii: (1) „La început Dumnezeu afăcut cerurile şi pământul (v.1). (2) În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care ofăcuse” (cap. 2,2). Pasajele de legătură nu adaugă nimic la ce este prezentat în aceste două textecu privire la timpul în care a avut loc creaţiunea. La întrebarea: „Când a creat Dumnezeu cerurile şipământul?” putem răspunde doar atât: „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea” (cap. 2,2),„căci în şase zile a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul, marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua aşaptea S-a odihnit.” (Exod 20,11). Aceste observaţii cu privire la raportul creaţiunii nu reprezintă o încercare de a deschidediscuţia, ci mai degrabă o mărturie că nu suntem pregătiţi să vorbim cu certitudine despre ceva cedepăşeşte ce este descoperit în mod clar. Însuşi faptul că atât de multe lucruri se sprijină peraportul creaţiunii – chiar însuşi întregul edificiu al Scripturii – îl determină pe cercetătorul cucernicşi prudent al Bibliei să-şi potrivească declaraţiile la cuvintele explicite ale Sfintei Scripturi. Într-adevăr, când vastele domenii ale speculaţiei îl ademenesc să rătăcească plutind departe peţinuturile necartografiate ale timpului şi spaţiului, el nu poate face ceva mai bun decât să întâmpineispita cu riposta simplă: „Stă scris”. Întotdeauna există siguranţă înăuntrul hotarelor semnelor decitare biblice. Dumnezeu a făcut. Verbul „a crea” este de la ebraicul bara’, care în forma folosită aicidescrie o lucrare a lui Dumnezeu, niciodată a oamenilor. Dumnezeu creează „vântul” (Amos 4,13),„o inimă curată” (Psalmi 51,10), şi „ceruri noi şi un pământ nou” (Isaia 65,17). Cuvintele ebraice pecare le traducem în mod frecvent (dar nu exclusiv) „a face”, ’asah „a forma”, yaşar, şi altele folositeîn legătură cu activitatea omului implică materie pre-existentă. Toate cele trei cuvinte sunt folositela descrierea creării omului. Chiar cele trei cuvinte ale Bibliei îndreaptă atenţia la faptul că întreagacreaţiune poartă amprentele activităţii personale a lui Dumnezeu. Pagina de început a SfinteiScripturi îl face pe cititor să cunoască un Dumnezeu căruia toate cele însufleţite şi neînsufleţite Îidatorează existenţa (vezi Evrei 11,3). „Pământul” menţionat aici în mod evident nu este uscatul,care nu a fost despărţit de ape decât în ziua a treia, ci întreaga noastră planetă.

Geneza 1:2 Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şiDuhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Fără formă şi gol. Mai exact, „pustiu şi gol” – tohu wabohu. Această expresie înseamnă ostare de pustietate şi goliciune, însă fără a lăsa să se înţeleagă că pământul fusese cândvadesăvârşit şi apoi a fost pustiit şi golit. Când cuvintele tohu wabohu apar împreună în alte pasaje, de exemplu în Isaia 34,11;Ieremia 4,23, ele par să fi fost împrumutate din acest text, dar tohu singur este folosit adesea casinonim cu neexistenţă, sau a fi nimic (Isaia 40,17.23; 49,4). Iov 26,7 demonstrează înţelesul corectal cuvântului. A doua parte a acestui text declară că Dumnezeu „spânzură pământul pe nimic”, iarprima jumătate are paralela „El întinde miază-noaptea asupra tohu (golului)”. Acest text din Iovarată clar că pământul era fără formă şi fără viaţă. Elementele lui erau amestecate, deplinneorganizate şi neînsufleţite. Peste faţa adâncului de ape era întuneric. „Adâncul”, de la o rădăcină „a mugi”, „a urla”,este adesea aplicat la apele care mugesc, la apele care urlă, sau la potop, şi de aici adâncimile mării(Psalmi 42,7; Exod 15,5; Deuteronom 8,7; Iov 28,14; 38,16). „Adâncul” este un cuvânt vechi şi aicieste folosit ca nume propriu. Babilonienii, care au păstrat timp de mai mult secole o vagă amintire aadevăratei istorii a creaţiunii, de fapt, au personificat acest cuvânt, tehom, şi l-au aplicat înmitologia lor la o zeitate, Tiamat din corpul mort al căreia, credeau ei, că a fost creat pământul.Raportul biblic arată că la început nu era lumină pe pământ şi că suprafaţa materiei era într-o starefluidă, deoarece „faţa adâncului” este în paralel cu „faţa apelor” din versetul acesta. Duhul lui Dumnezeu se mişca. „Duh”, ruach. În armonie cu crezul biblic, Duhul lui

- 3 -

Dumnezeu este Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii. Începând din locul acesta, în toatăScriptura, Duhul lui Dumnezeu are rolul de agent divin în toate actele creatoare, fie a pământului, anaturii, a bisericii, a vieţii noi sau a omului nou. Vezi la v.26, un comentariu asupra legăturii luiHristos cu lucrarea de creaţiune. Cuvântul redat aici „a mişca” este marachepheth, care nu poate fi tradus bine prin „plutea”,cu toate că are înţelesul acesta în siriacă, un dialect aramaic post-biblic. Cuvântul se întâlneştenumai de două ori în altă parte a Vechiului Testament. El apare în Ieremia 23,9 unde are înţelesulde „a tremura”, „a clătina”, în timp ce în Deuteronom 32,11 este folosit spre a descrie fâlfâireaaripilor unui vultur deasupra puilor săi. Vulturul nu oboseşte deasupra puilor vii, ci pluteşte veghetorşi ocrotitor deasupra lor. Lucrarea Duhului lui Dumnezeu trebuie să aibă o legătură cu activitatea care trebuia să fieiniţiată, o activitate care scotea ordine din haos. Duhul lui Dumnezeu era deja prezent, gata săacţioneze îndată ce avea să se dea ordinul. Duhul lui Dumnezeu a făcut întotdeauna exact lucrareaaceasta. Acest Agent divin a fost prezent mereu pentru a ajuta în lucrarea de creaţiune şi demântuire, pentru a mustra şi întări suflete rătăcite, pentru a-i mângâia pe cei întristaţi şi pentru aînfăţişa într-o formă acceptabilă înaintea lui Dumnezeu rugăciunile credincioşilor.

Geneza 1:3 Dumnezeu a zis: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină. Dumnezeu a zis. Raportul fiecăreia dintre cele şase zile ale creaţiunii începe cu anunţulaceasta. „El zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmi 33,9), declară psalmistul,iar apostolul spune: „prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu”(Evrei 11,3). Expresia „Dumnezeu a zis” i-a ofensat pe unii care spuneau că Îl face pe Dumnezeu săfie prea mult asemenea unei fiinţe omeneşti. Dar cum ar fi putut scriitorul să aducă la cunoştinţainteligenţelor mărginite actul creaţiunii îndeplinit de Dumnezeul infinit, decât folosind termeni pecare omul muritor îi poate înţelege? Faptul că rostirile lui Dumnezeu sunt de repetate ori legate cuactivităţi săvârşite de Dumnezeu (versetele 7.16.21.27) arată în mod convingător că o descoperire aputerii creatoare a lui Dumnezeu este exprimată în grai omenesc. Să fie lumină. Fără lumină nu putea fi viaţă, iar când Creatorul a început lucrarea de a faceordine din haos şi de a introduce diferite forme de plante şi de animale de pământ, era de cea maimare însemnătate să fie lumină. Lumina este o formă vizibilă a energiei, care prin acţiunea eiasupra plantelor transformă elemente şi compuşi anorganici în hrană atât pentru om, cât şi pentruanimale şi conduce multe alte procese naturale necesare pentru viaţă. Lumina a fost întotdeauna simbolul prezenţei divine. După cum lumina fizică este esenţialăpentru viaţa fizică, la fel lumina divină este necesară, dacă fiinţele raţionale doresc să aibă viaţămorală şi spirituală. „Dumnezeu este lumină” (1 Ioan 1,5), iar la aceia în a căror inimă lucrarea decreare din nou a asemănării divine înaintează repede, El vine din nou astăzi, poruncind umbrelorpăcatului, incertitudinii şi descurajării să fugă, zicând: „Să fie lumină”.

Geneza 1:4 Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit luminade întuneric. Dumnezeu a văzut. Expresia aceasta, repetată de şase ori (versetele 10.12.18.21.25.31),exprimă în limbaj omenesc o lucrare a lui Dumnezeu – aprecierea fiecărui act individual de creaţieca răspunzând pe deplin planului şi voinţei Făcătorului ei. După cum noi, privind şi examinândroadele eforturilor noastre suntem gata să declarăm că ele întrunesc planurile şi scopul nostru, totastfel Dumnezeu declară, după fiecare act creator, că rezultatele corespund pe deplin cu planul Său. Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. La început a existat numai întuneric pe acestpământ fără formă. O dată cu intrarea luminii a avut loc o schimbare. Acum întunericul şi luminaexistau alături, dar separate una de alta.

- 4 -

Geneza 1:5 Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel afost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă; aceasta a fost ziua întâi. A numit lumina zi. Luminii şi întunericului le sunt date nume. Punerea unui nume a fostîntotdeauna un act important în antichitate. Numele aveau înţelesul lor şi erau alese cu grijă.Ulterior, Dumnezeu l-a însărcinat pe Adam să dea nume animalelor. Uneori, El a schimbat numeleservilor Săi pentru a le face să corespundă cu experienţa vieţii lor, sau cu caracterul lor. El le-a datinstrucţiuni părinţilor pământeşti ai Fiului Său cu privire la numele pe care urma să-l deaMântuitorului. În cursul săptămânii creaţiunii, Îl găsim pe Dumnezeu dând nume chiar şi produselorfără de viaţă ale puterii Sale creatoare. A fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă, aceasta a fost ziua întâi. Literal, „seară a fost,dimineaţă a fost, ziua întâi”. În felul acesta se încheie descrierea criptică a însemnării zilei întâi asăptămânii creaţiunii lui Dumnezeu. Explicaţii numeroase şi diverse au fost date acestei afirmaţii. Eaarată clar durata fiecăreia dintre cele şapte părţi ale săptămânii creaţiunii şi este repetată de încăcinci ori în capitolul acesta (versetele 8.13.19.23.31). Unii au gândit că fiecare act creator a durat onoapte, de seara până dimineaţa, iar alţii că fiecare zi a început cu dimineaţa, cu toate că raportulinspirat declară clar că seara a precedat dimineaţa. Mulţi cercetători au luat expresia aceasta ca însemnând o perioadă lungă şi nedefinită,crezând că unele dintre activităţile zilelor următoare, de exemplu, crearea plantelor şi animalelor, nuar fi putut fi îndeplinite în cuprinsul unei zile literale. Ei cred că află o justificare a acestei interpretăriîn cuvintele lui Petru: „Pentru Domnul o zi este ca o mie de ani” (2 Petru 3,8). Faptul că textulacesta nu poate fi folosit pentru a determina lungimea zilelor creaţiunii este evident când se citeşterestul versetului, „şi o mie de ani sunt ca o zi”. Contextul cuvintelor lui Petru lămureşte că el doreştesă sublinieze faptul că Dumnezeu poate să lucreze fără a fi legat de timp. Creatorul poate să facăîntr-o zi lucrarea unei mii de ani, iar o perioadă de o mie de ani, un timp îndelungat pentru aceiacare aşteaptă să se împlinească judecăţile lui Dumnezeu, poate fi considerată de El ca numai osingură zi. Psalmul 90,4 conţine aceeaşi idee. Afirmaţia literală: „seară a fost (cu orele următoare ale nopţii), dimineaţă a fost (cuceasurile care au urmat ale zilei), ziua întâi” este în mod clar o descriere a unei zile astronomice,adică, o zi cu durata de 24 de ore. Ea este echivalentul compusului ebraic de mai târziu „seară-dimineaţă” din Daniel 8,14, pe care KJV a tradus-o „zile”, aici însemnând zile profetice, şi acuvântului grecesc al lui Pavel, nuchthemeron, tradus „o noapte şi o zi” (2 Corinteni 11,25). Deaceea, evreii care nu au pus niciodată la îndoială înţelesul acestei expresii, începeau ziua la apus şio sfârşeau la începutul apusului următor (Levitic 23,32; Deuteronom 16,6). În plus, limbajul porunciia patra nu lasă nici o umbră de îndoială că seara şi dimineaţa raportului creaţiunii sunt părţicomponente ale unei zile terestre. Porunca aceasta, referindu-se în cuvinte clare la săptămânacreaţiunii, declară: „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele,iar în ziua a şaptea S-a odihnit” (Exod 20,11). Tenacitatea cu care atât de mulţi comentatori se agaţă de ideea că zilele creaţiunii au fostlungi perioade de timp, chiar mii de ani în cea mai mare parte, îşi găseşte explicaţia în faptul că eiîncearcă să facă raportul inspirat al creaţiunii să fie în acord cu teoria evoluţiei. Geologii şi biologii i-au învăţat pe oameni să creadă că această istorie timpurie a pământului cuprinde milioane de ani, încare formaţiunile geologice se formau, iar speciile de vieţuitoare evoluau într-un ritm lent.Pretutindeni pe paginile sale sfinte, Biblia combate această teorie a evoluţiei. Credinţa într-ocreaţiune divină şi instantanee, ca rezultat al cuvintelor rostite de Dumnezeu, stă în deplină opoziţiefaţă de teoria susţinută de majoritatea oamenilor de ştiinţă şi de mulţi teologi de astăzi, că lumea şitot ce este în ea a ajuns la fiinţă prin procesul lent al evoluţiei care a durat ere nenumărate. Un alt motiv pentru care mulţi comentatori declară că zilele creaţiunii au fost lungi perioadede timp este că ei leapădă Sabatul zilei a şaptea. Un comentator vestit exprimă gândul acestaastfel: „Durata zilei a şaptea în mod necesar determină lungimea celorlalte şase.... Odihna sabatică

- 5 -

a lui Dumnezeu este înţeleasă de cei mai buni interpreţi ai Scripturii ca dăinuind de la sfârşitulcreaţiunii până în ceasul de faţă, aşa încât consecvenţa cere ca şi cele şase zile anterioare să fieconsiderate nu de scurtă durată, ci de durată nedefinită” (Pulpit). Acest fel de raţionament se mişcăîntr-un cerc. Din cauză că Sabatul zilei a şaptea, atât de clar definit în Scriptură ca o zi de odihnăcare vine săptămânal este respins în felul acesta, despre ziua a şaptea a săptămânii se declară că adurat până în timpul de faţă. Pe temeiul acestei explicaţii nebiblice, durata celorlalte zile alecreaţiunii este şi ea extinsă. Interpretarea sănătoasă nu are nici o simpatie faţă de acest fel deraţionament şi insistă în a da un înţeles literal textului, urmând exemplul divinului Interpret alCuvântului care a respins fiecare atac al vrăşmaşului declarând: „Stă scris” (Matei 4,4.7.10). Scripturile vorbesc clar despre şapte zile ale creaţiunii (Exod 20,11) şi nu de perioade dedurate nedefinite. Suntem, aşadar, obligaţi să declarăm sus şi tare că ziua întâi a creaţiunii, indicatăde expresia în ebraică: „seară a fost, dimineaţă a fost, ziua întâi”, a fost o zi de 24 de ore.

Geneza 1:6 Dumnezeu a zis: "Să fie o întindere între ape, şi ea să despartă apele deape." O întindere. [un firmament, KJV]. Lucrarea celei de-a doua zile a creaţiunii a constat dinformarea firmamentului. Marea masă a „apelor” primare a fost despărţită în două corpuri distincte.„Apele care sunt deasupra întinderii” (v.7) sunt în general considerate de comentatori ca fiindvaporii de apă. Stările climaterice ale pământului, desăvârşit la origine, se deosebeau de celeexistente astăzi. Explorările făcute în nordul îndepărtat au dovedit că pădurile tropicale luxuriante acopereaucândva acele locuri care acum sunt îngropate sub gheaţă şi zăpadă eternă. Se admite, în general,că stările climaterice plăcute au dominat în cursul acestei istorii primare a pământului. Eraunecunoscute extremele de frig şi căldură care pot face viaţa neplăcută în cele mai multe regiuni alelumii şi, de fapt, imposibilă în unele.

Geneza 1:8 Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost odimineaţă: aceasta a fost ziua a doua. Dumnezeu a numit întinderea cer. Produsul puterii creatoare a lui Dumnezeu în a doua zi asăptămânii creaţiunii a primit un nume, aşa cum primise nume şi lumina zilei întâi. În ebraică – la felca în traducerile moderne cuvântul „cer” este numele dat atât locuinţei lui Dumnezeu, cât şifirmamentului. În versetul acesta, „cer” se referă la cerurile atmosferice care apar pentru ochiulomenesc ca o boltă sau cupolă, întinzându-se pe deasupra pământului nostru şi, în general, numitcer. Nici un fel de viaţă nu este cu putinţă fără de aer. Atât plantele cât şi animalele au nevoiede el. Fără atmosferă, pământul nostru ar fi lipsit de viaţă ca luna, grozav de fierbinte în parteaexpusă la soare şi extrem de rece în alte părţi. Nici un mugure de viaţă vegetală nu ar putea fi găsitniciunde şi nici o fiinţă nu ar putea exista pentru nici o durată de timp. Suntem noi recunoscătoripentru această atmosferă dată de Dumnezeu?

Geneza 1:9 Dumnezeu a zis: "Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtulcerului, şi să se arate uscatul!" Şi aşa a fost. Să se strângă la un loc apele. Al treilea act creator săvârşit în timpul celei dintâi părţi a zilei atreia, a fost separarea apei de uscat. Pana inspirată a psalmistului descrie acest eveniment înurmătoarele cuvinte pitoreşti şi poetice: „Apele stăteau pe munţi, dar la ameninţarea ta au fugit, laglasul tunetului tău au luat-o la fugă, suindu-se pe munţi şi pogorându-se în văi până la locul pecare li-l hotărâseşi tu. Le-ai pus o margine pe care nu trebuie să o treacă” (Psalmi 104,6-9). [RSVzice „Munţii s-au înălţat, văile s-au coborât până la locul pe care li-l hotărâseşi Tu.”] Adunareaapelor într-un singur loc nu cuprinde în sine nimic mai mult decât că, de la data aceea, ele urmau săfie strânse „la un loc” şi să fie închise în hotare într-un loc aparte, aşa încât să îngăduie ieşirea la

- 6 -

iveală a solului. Trebuie să fi fost un aspect radios pentru oricare observator ceresc, să vadădealurile cum se ridică din apa care acoperise atât de deplin faţa pământului. Acolo unde fusesenumai apa cât putea ochiul să vadă, deodată, s-au ridicat mari suprafeţe de uscat şi au datpământului acestuia o înfăţişare cu totul nouă.

Geneza 1:10 Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări.Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Privirea lui Dumnezeu s-a odihnit acum, cuplăcere şi satisfacţie, văzând produsul finit al celei de-a treia zile a creaţiunii. „Era bun”. Acel uscatde la început nouă nu prea ne-ar fi părut bun. Era o lume de văi, dealuri şi câmpii lipsite deverdeaţă, ridicată din adâncul apei. Niciunde nu era nici măcar un fir de iarbă sau un lichen alipit.Cu toate acestea, el a părut bun Creatorului lui, care îl putea vedea în raport cu întrebuinţărilepentru care îl făcuse şi ca un pas pregătitor, corespunzător pentru noile minuni pe care era gata săle prezinte.

Geneza 1:11 Apoi Dumnezeu a zis: "Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă,pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pepământ." Şi aşa a fost. Să dea pământul. După despărţirea uscatului de apă, un alt ordin divin a fost dat în aceastăa treia zi: vegetaţia a fost chemată la existenţă. Unii au considerat cel dintâi dintre cei trei termenifolosiţi în porunca divină ca fiind un termen general pentru plante, cuprinzându-le pe al doilea şi peal treilea. Totuşi, este de preferat a le lua drept categorii distincte. Verdeaţă. [iarbă, KJV]. În ebraică deshe’, „a fi verde”, „a se înverzi”, „a lăstări”. Acestcuvânt înseamnă lăstari verzi şi ierburi delicate – diferitele feluri de plante care sunt hranaanimalelor. „Iarbă” este probabil folosit aici ca un sinonim al cuvântului „verdeaţă”, ’eseb, cândaceasta din urmă apare fără expresia atributivă „care face sămânţă” (vezi v.30; Psalmi 23,2). Iarbă cu sămânţă. „Iarbă”, ’eseb este verdeaţa mai coaptă, în care sămânţa estecaracteristica cea mai izbitoare, oferind unul din cele două feluri de alimente rânduite de Dumnezeusă fie consumate de fiinţele omeneşti (v.29). Pomi roditori. Trei caracteristici ale pomilor roditori sunt notate aici: (1) producerea deroade, (2) includerea de sămânţă în fruct şi (3) aducerea acestor roade „pe” sau deasuprapământului. Aceşti pomi trebuiau să ofere omului o altă sursă de alimente (v.29).

Geneza 1:12 Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei, şi pomi carefac rod şi care îşi au sămânţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrulacesta era bun. Pământul a dat. Vegetaţia zilei a treia a apărut din sol. Aceasta nu vrea să spună că putereade a produce plante având viaţă era în sol. Ideea generării spontane este tot atât de străină deScriptură pe cum este de ştiinţă. După soiul lor. Expresia aceasta extrem de importantă, dată de trei ori în v.11 şi 12,însemnând că un măr, de exemplu, nu urma să dea sămânţă din care să răsară portocali, arată încuvinte simple că diferitele soiuri de plante erau deja fixate prin actul creaţiunii. Ideeaevoluţioniştilor că diferitele soiuri de plante sunt rezultatul unui proces lent de dezvoltare de la oformă inferioară de viaţă la una superioară este nebiblică şi nedemonstrabilă. Variaţii în cuprinsulunor anumite limite sunt posibile, dar limitele acelea nu pot crea noi soiuri distincte de plante.

Geneza 1:13 Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua atreia.

- 7 -

Vezi la v.5.

Geneza 1:14 Dumnezeu a zis: "Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca sădespartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii; Să fie nişte luminători. „Luminători”, me’oroth, nu este acelaşi lucru cu „lumină”, ’or dinversetele 3 şi 4. Ele înseamnă surse de lumină, candelabre, luminători. Expresia că ei sunt puşi pefirmament, sau în întinderea cerului, este aleasă deoarece acolo îi vede locuitorul terestru. Ca să despartă ziua de noapte. Ca să regleze şi să continue de atunci înainte deosebireadintre lumină şi întuneric, o deosebire care a existat mereu de când Dumnezeu a decretat lumina înziua întâi. Nişte semne. Aceste corpuri cereşti au marcat anumite acte ale bunăvoinţei saunemulţumirii lui Dumnezeu ca pe timpul lui Iosua (Iosua 10,12.13) şi a lui Ezechia (2 Regi 20,11), şiîn ziua răstignirii (Matei 27,45). Stelele, de asemenea, au servit ca unul dintre semnele celei de-adoua veniri a lui Hristos (Matei 24,29). Unii au crezut în mod eronat că aceste corpurile cereşti aveau, de asemenea, scopul de adetermina destinele individuale ale oamenilor. Astrologii au apelat la versetul 14 pentru a justificapractica lor. Totuşi, Biblia se opune atât de viguros oricărei forme de divinaţie şi de ghicire, încâttrebuie să fie respins cu hotărâre gândul că Dumnezeu a rânduit soarele, luna şi stelele pentru a leservi astrologilor drept călăuze în prezicerea despre treburile şi destinele omeneşti. Ieremia îiavertizează pe evrei să nu se înspăimânte de semnele cerului înaintea cărora păgânii tremură despaimă fără rost (Ieremia 10,2), iar Isaia vorbeşte cu ironie batjocoritoare contra astrologilor, celorcare pândesc cerurile şi a prezicătorilor pe al căror sfat este o nebunie şi o nelegiuire ca cineva săse sprijine (Isaia 47,13.14). Cu toate că superstiţia citirii destinului omului în stele nu a prinsrădăcini printre vechii izraeliţi, ei nu au avut suficientă tărie morală pentru a rezista în generalcultului stelelor al vecinilor lor păgâni (Ieremia 19,13; Ezechiel 8,16; Ţefania 1,5). Să arate vremurile. [pentru anotimpuri, KJV]. Perioadele de sărbători, precum şi alte timpuriprecise care reveneau anual trebuia să fie reglate prin mişcarea corpurilor cereşti (Psalmi 104,19;Zaharia 8,19). Aceste corpuri au, în plus, o influenţă periodică definită asupra agriculturii, navigaţieişi altor ocupaţii omeneşti, ca şi asupra cursului vieţii animale şi vegetale, de exemplu, timpul cândanimalele fac pui şi timpul migraţiei păsărilor (Ieremia 8,7). Zilele şi anii. Zilele şi anii sunt fixate prin mişcarea soarelui, care în conjuncţie cu aceea alunii, le-au oferit oamenilor din toate veacurilor o bază pentru calendare – lunar, solar, sau ocombinaţie a celor două.

Geneza 1:15 şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să luminezepământul." Şi aşa a fost. Luminători. Nu pentru a introduce lumină pentru prima oară în lumea aceasta, deoareceDumnezeu decretase lumină în ziua întâi, ci spre a servi ca un a aranjament permanent pentrudistribuirea luminii în lumea aceasta.

Geneza 1:16 Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel maimare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpâneascănoaptea; a făcut şi stelele. A făcut şi stelele. Cuvintele „a făcut” au fost adăugate. În ce priveşte originea stelelor, aufost prezentate două concepţii principale: (1) Stelele au fost aduse la existenţă în cursul săptămâniicreaţiunii împreună cu soarele şi luna, (2) Stelele, deşi create mai înainte, sunt menţionate aici, întrecere, de Moise, întrucât el se ocupă de luminătorii cerurilor. Prima concepţie face necesarăconcluzia că înainte de săptămâna creaţiunii vastul univers era un gol pustiu. Concluzia aceasta parea fi fără suficiente garanţii. Totuşi, asupra acesteia ca şi asupra multor altor declaraţii criptice ale Scripturii cu privire la

- 8 -

actele misterioase ale lui Dumnezeu, ar trebui să nu fim dogmatici. Ar trebui să nu uităm căadevărul principal pe care Moise a căutat să-l prezinte cu privire la originea soarelui, lunii şi steleloreste că ele sunt rezultatul puterii creatoare a lui Dumnezeu. Aici este o nouă respingere a vechii,dar mereu repetate erezii a eternităţii materiei.

Geneza 1:18 să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric.Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Era bun. Spre deosebire de pământul nostru actual, care s-a schimbat mult ca rezultat alintroducerii păcatului, corpurile cereşti încă se bucură de aceeaşi stare desăvârşită, pe care o aveauatunci când au ieşit din mâna Făcătorului lor. Este un fapt universal cunoscut că legile universuluisunt credincios ascultate de toate corpurile cereşti. Astronomii şi navigatorii sunt siguri că nici odeviaţie de la regulile stabilite nu are loc în lumea astronomică. Ei ştiu că aceste corpuri cereşti nu-ivor dezamăgi, că se poate pune încredere în ele din cauza continuei lor ascultări de legile prescriselor.

Geneza 1:20 Dumnezeu a zis: "Să mişune apele de vieţuitoare, şi să zboare păsărideasupra pământului pe întinderea cerului." Să mişune apele. Avem aici popularea apei şi aerului prin crearea fiinţelor marine şiînaripate. Originalul poate fi tradus „Apele să producă din abundenţă făpturi vii care se mişcă”,făcând mai clară expresia ebraică a Genezei, care, literal, înseamnă, „Apele să mişune de roiuri”.Verbul tradus aici „să mişune” este, de asemenea, folosit cu înţelesul „să se înmulţească dinbelşug”. Termenul se aplică nu doar la peşti, ci şi la toate animalele marine, de la cele mai mari lacele mai mici, precum şi la reptile. Vieţuitoarele. [făpturi care au viaţă, KJV]. Originalul acestei expresii, nephesh chayyahlămureşte o clară deosebire între animale şi vegetaţia creată cu două zile mai devreme. E adevăratcă plantele au viaţă, aşa cum au şi animalele, şi posedă anumite funcţiuni care seamănă cu aceleaale animalelor, dar există o diferenţă însemnată între lumea plantelor şi lumea animalelor. Animaleleau organe care le îngăduie să ia hotărâri, să se deplaseze în căutarea hranei şi să simtă durere,bucurie sau întristare într-o măsură mai mare sau mai mică. De aceea ele pot fi numite vieţuitoare, un cuvânt care nu poate fi aplicat la plante. Acestatrebuie să fie înţelesul mult discutatului cuvânt ebraic nephesh, bine tradus „vieţuitoare” în versetulacesta, un termen care îi atribuie animalului o formă de viaţă superioară faţă de cea a plantei carenu este o nephesh. Traducătorii mai timpurii au înţeles corect că termenul nu poate să însemne„suflet” în acest pasaj, şi l-au redat într-un fel care transmite corect intenţia autorului inspirat. Să zboare păsări. [Păsări care pot zbura, KJV]. Apele urmau să producă animale de apă, darnu păsări, aşa cum pare că arată KJV. Capitolul 2,19 afirmă că „toate păsările cerului” au fost făcutede Dumnezeu „din pământ”. Redarea aceasta a textului ebraic de la capitolul 1,20, „şi să zboarepăsări pe deasupra pământului” rezolvă această aparentă dificultate. Cuvântul „păsări”, literal „fiinţeînaripate”, trebuie să fie considerat în înţelesul general. Sunt cuprinse aici atât cele domestice, cât şicele sălbatice.

Geneza 1:21 Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şide care mişună apele, după soiurile lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după soiulei. Dumnezeu a văzut că erau bune. Dumnezeu a făcut peştii cei mari. Pentru a doua oară cuvântul „creat”, bara’, este folosit încapitolul acesta pentru a arăta introducerea a ceva cu totul nou, crearea făpturilor vii. În executareacuvântului său, Dumnezeu a creat marile animale marine, tanninim. Traducerea „peştii cei mari”,este prea limitată în cuprins. Cuvântul are diferite înţelesuri, ca „şarpe” (Exod 7,9, 10, 12) şi„balaur” (Isaia 51,9; Ezechiel 29,3), dar trebuie să însemne „monstru marin” în pasajul acesta şi înPsalmi 148,7.

- 9 -

Se mişcă. Verbul „a se mişca”, ramas, descrie îndeosebi animale târâtoare (Geneza 9,2), fiepe pământ (Geneza 7,14), fie din apă (Psalmi 69,34), deşi aici înseamnă în mod clar fiinţe acvatice. După soiul lor. Ca în cazul plantelor create în ziua a treia, se face declaraţia că atât peştii câtşi păsările au fost create „după soiul lor”, arătând în mod clar că felurile distincte de animale pecare le vedem au fost stabilite la creaţiune, şi nu printr-un proces de dezvoltare aşa cum susţinevoluţioniştii (vezi la v.12). De ce au fost create păsările şi peştii în aceeaşi zi nu este de explicat printr-o presupusăasemănare între aer şi apă, aşa cum credeau Luther, Calvin şi alţii. De asemenea, nu se spune că osingură pereche a fost creată din fiecare specie, dimpotrivă, cuvintele „să mişune apele devieţuitoare” pare să arate că animalele au fost create nu numai într-o bogată varietate de feluri, darşi în mare număr de indivizi. Faptul că numai o singură fiinţă omenească a fost creată la început, nugarantează concluzia că şi animalele au fost create ca indivizi singuri. Dumnezeu a văzut că erau bune. Pământul trebuie să fi apărut cât se poate de plăcutCreatorului când l-a privit la sfârşitul acestei a cincia zi. Nu numai dealurile înverzite, pâraielesclipitoare şi lacurile albastre, dar şi vieţuitoarele, mişcându-se, înotând şi zburând, dădeau lumiiacesteia pentru prima dată calitatea de viaţă pe care nu o avusese mai înainte. Erau acolo şi făpturicare puteau chiar şi să cânte laude Creatorului, care dădeau pe faţă o oarecare măsură depricepere, găsind felul corespunzător de hrană (Matei 6,26), construindu-şi cuiburi ca adăposturi(Matei 8,20) şi cunoscându-şi timpul de migrare (Ieremia 8,7). Marile lucrări ale lui Dumnezeu săvârşite în zilele anterioare erau cu adevărat minunate, darnatura a primit o podoabă în ziua a cincia. Fără vegetaţia creată în ziua a treia, lumea ar fiprezentat o înfăţişare extrem de neatrăgătoare. Cu atât mai mult ar fi fost lipsită de atracţie şi deveselie dacă miriadele de fiinţe vii cu care este populată ar fi fost absente. Fiecare dintre acestefăpturi mici sau mari ar fi trebuit să ne dea o învăţătură cu privire la minunata operă a mareluiDumnezeu, căruia, ca Autor şi Întreţinător al vieţii, Îi datorăm adorare. Făpturile acestea ar trebuisă ne dea un respect vrednic pentru viaţă pe care noi nu o putem da, dar ar trebui să o ocrotim cugrijă şi să nu o distrugem.

Geneza 1:22 Dumnezeu le-a binecuvântat, şi a zis: "Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţiapele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ." Dumnezeu le-a binecuvântat. Lucrarea zilei a cincia nu numai că a fost declarată de Creatorcă este bună, dar a primit şi o binecuvântare care nu a fost dată nici produselor neînsufleţite alecreaţiunii lui Dumnezeu şi nici plantelor. Binecuvântarea aceasta care se referă la propagarea şisporirea lor, „creşteţi, înmulţiţi-vă”, a devenit o formulă standard de binecuvântare (cap. 35,11;48,4).

Geneza 1:24 Dumnezeu a zis: "Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vitetârâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor." Şi aşa a fost. Vieţuitoare. Ca şi ziua a treia, ziua a şasea se distinge printr-un dublu act de creaţiune,producerea din pământ a animalelor şi crearea omului. După ce marea şi aerul au fost umplute cuvieţuitoare, nephesh chayyah, (vezi v.20), cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat pământului pentru aproduce vieţuitoare după soiul lor. Acestea sunt împărţite în trei clase: Vite. De la behemah, derivat de la rădăcina baham, „a fi mut”, însemnând „animal mut”.Cuvântul, în general, indică patrupedele domestice mai mari (vezi Geneza 47,18; Exod 13,12; etc.),dar ocazional animalele mai mari de uscat în totalitate (Proverbe 30,30; Eclesiastul 3,19; etc.). Târâtoare. De la remes, indică animalele mai mici care se mişcă fie fără picioare, fie cupicioare care abia sunt perceptibile, de exemplu, viermi, insecte şi reptile. Aici se înţelege remes deuscat, remes de mare, fiind create în ziua anterioară. Fiare pământeşti. De la chayetho’ereţ. Acest termen ebraic vechi şi neobişnuit indicăanimalele sălbatice care umblă în libertate.

- 10 -

Geneza 1:25 Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lorşi toate târâtoarele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune. Fiarele pământului. Ordinea creării vieţuitoarelor dată aici diferă de aceea dată în versetul24, ultima grupă a versetului anterior fiind cea dintâi enumerată aici. Acesta este un aranjamentbinecunoscut în vorbirea ebraică numit „paralelism inversat” (vezi Geneza 10,1, 2, 6, 21; Proverbe14,16, 17). După soiul lor. Afirmaţia se referă la toate cele trei grupe de vieţuitoare dintre care fiecareare soiurile sale distincte. Aceste cuvinte inspirate combat teoria evoluţiei care declară că formelesuperioare de viaţă s-au dezvoltat din forme inferioare şi care sugerează că încă ar fi posibil să seproducă materie vie din pământ neînsufleţit. Cu toate că studiul ştiinţific confirmă declaraţia biblică,precum că toate organismele însufleţite sunt făcute din pământ, neconţinând nimic altceva caelemente decât ce deţine pământul, oamenii de ştiinţă nu au fost în stare să producă din materieneînsufleţită o singură celulă care să fi fost capabilă să reproducă soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune. Cu obişnuitul cuvânt de aprobare, scurtul raport alcreaţiunii tuturor animalelor de uscat se încheie, iar autorul se grăbeşte să ajungă la raportul creăriiomului, în care culminează lucrarea de creaţiune.

Geneza 1:26 Apoi Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul Nostru, dupăasemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului,peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ." Să facem om. Raportul sacru proclamă chiar de la început superioritatea omului faţă decelelalte vieţuitoare ale pământului. Pluralul „să facem” era privit de teologii bisericii primareaproape în unanimitate ca indicând cele trei Persoane ale Divinităţii. Pluralul acesta cere prezenţa acel puţin două persoane care se consfătuiesc. Afirmaţia că omul urma să fie făcut după chipul„Nostru” şi a fost făcut după chipul „lui Dumnezeu” duce la concluzia că aceia care se consfătuiautrebuie să fi fost Persoane ale aceleiaşi Dumnezeiri. Lucrul acesta, lăsat a se înţelege în VechiulTestament în diferite pasaje ca acela tratat aici, şi Geneza 3,22; 11,7; Daniel 7,9.10.13.14; etc.,este pe deplin şi clar descoperit în Noul Testament, unde ni se spune în termeni fără greş căHristos, a doua Persoană a Dumnezeirii, numit Dumnezeu de către Tatăl Însuşi (Evrei 1,8), eraasociat cu Tatăl Său la lucrarea de creaţiune. Texte ca Ioan 1,1-3.14; 1 Corinteni 8,6; Coloseni1,16.17; Evrei 1,2 ne învaţă nu numai că Dumnezeu Tatăl a creat totul prin Fiul Său, dar şi că viaţaeste păstrată prin Hristos. Chiar dacă este adevărat că această lumină deplină a adevărului nu a strălucit asupraacestor texte din Vechiul Testament înainte de revelaţiile cuprinse în Noul Testament şi căînţelegerea distinctă a diferitelor Persoane ale Dumnezeirii nu era atât de uşor de discernut numaidin pasajele Vechiului Testament, dovada iniţială a existenţei lui Hristos pe timpul creaţiunii, încalitate de colaborator cu Tatăl Său, este prezentă pe prima pagină a Bibliei. Textele acestea nuprezintă dificultăţi pentru aceia care cred în inspiraţia Vechiului Testament ca şi a Noului Testament,având în vedere faptul că o parte o explică pe cealaltă şi că amândouă se îmbină în chip desăvârşit,ca pietrele unui foarte frumos mozaic. Nu numai că versetele 26 şi 27 cuprind indicaţii cu privire laactivitatea lui Hristos ca a doua Persoană a Dumnezeirii în această lucrare de creaţiune, dar versetul2 menţionează Duhul Sfânt ca împreună lucrător la aceeaşi lucrare. Suntem, de aceea, îndreptăţiţisă declarăm că prima dovadă cu privire la sublimul mister al Dumnezeirii se află pe prima pagină aBibliei, o taină care este pusă în mai puternică lumină, când pana inspiraţiei diferiţilor autori aicărţilor Bibliei a fost „mânată” să descopere adevărul acesta mai amplu. Cuvântul „om” este ’adam în ebraică, exact numele pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a-lnumi pe părintele neamului omenesc (cap. 5,2). Semnificaţia acestui cuvânt a fost explicată îndiferite feluri. El descrie fie culoarea lui, de la ’adam, „a fi roşu”, fie înfăţişarea lui, de la o rădăcinăarabă care înseamnă „a luci”, făcând astfel pe Adam „cel strălucitor”, fie natura lui de chip al lui

- 11 -

Dumnezeu, de la dam, „asemănare”; fie, şi cel mai probabil, originea lui, „pământul”, de la’adamah, „cel din pământ”. După chipul Nostru. „Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în asemănareaexterioară, cât şi în caracter” (PP 45). Chipul acesta era cel mei evident în termenii naturii salespirituale. El a devenit „un suflet viu”, sau mai degrabă o fiinţă vie, înzestrată cu o voinţă liberă, opersonalitate conştientă de sine. Natura aceasta a reflectat sfinţenia divină a Făcătorului ei până când păcatul a nimicitasemănarea divină. Numai prin Hristos, strălucirea slavei lui Dumnezeu şi „întipărirea Fiinţei Lui”(Evrei 1,3), natura noastră este transformată din nou după chipul lui Dumnezeu (Coloseni 3,10;Efeseni 4,24). Să stăpânească. Raportul omului cu restul creaţiunii urma să fie un raport de domnie.Folosirea pluralului (KJV) „ei” arată că Dumnezeu a intenţionat chiar de la început să creeze maimult de un singur individ. Prin transferarea asupra lui Adam a puterii de guvernare „peste totpământul”, Dumnezeu a plănuit să-l facă pe om reprezentantul sau vice-regele Său peste aceastăplanetă. Faptul că fiarele câmpului nu sunt menţionate aici a fost luat de unii comentatori ca oindicaţie că animalele care acum sunt sălbatice nu i-au fost supuse lui Adam. Opinia aceasta nu estetemeinică. Plantele, de asemenea, lipsesc din enumerarea lucrurilor create care i-au fost supuse luiAdam, deşi nimeni nu va tăgădui că omul a avut dreptul să guverneze peste vegetaţie până înprezent şi că plantele trebuie să fi fost cuprinse în expresia „tot pământul”. Expresia aceasta, defapt, cuprinde totul ce se află pe pământ, şi ce nu este amintit pe nume, inclusiv „fiarele câmpului”(Psalmi 8,6-8). Totuşi, Dumnezeu a mărginit la acest pământ supremaţia omului, netransferândasupra lui Adam guvernarea peste corpurile cereşti.

Geneza 1:27 Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul luiDumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu a făcut pe om. Raportul realizării planului divin este exprimat într-o formă depoezie ebraică, obişnuită în toate cărţile poetice ale Bibliei ebraice, în care gândul exprimat în primaparte a versetului este repetat cu uşoare variaţii în cuvinte, dar nu în înţeles, în a doua, sau chiar şiîn a treia parte, ca în versetul nostru: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Moise, care ne-a dat alte exemple cu privire la iscusinţa lui poetică (vezi Exod 15;Deuteronom 32,33; Psalmi 90), a fost cel dintâi dintre toţi scriitorii inspiraţi care a povestit încuvinte poetice miraculoasele lucrări ale lui Dumnezeu. Când a ajuns la momentul în care povesteadespre creaţiunea omului, coroana lucrării lui Dumnezeu pe acest pământ, a părăsit stilul săuobişnuit de naraţiune şi a folosit poezia. După chipul Său. Demn de observat este folosirea singularului „Său”. Pluralul din versetul 26descoperă că divinitatea deţine pluralitate în unitate, în timp ce versetul 27 scoate în evidenţă faptulcă pluralitatea lui Dumnezeu nu neagă unitatea lui Dumnezeu. Parte bărbătească şi parte femeiască. Un nou element este introdus în informaţia dată cuprivire la crearea omului prin menţionarea deosebirii de sex a celor doi. Binecuvântarea rodnicieirostită asupra animalelor (v.22) cuprinde în sine ideea că şi ele trebuie să fi fost create cu deosebirisexuale, dar faptul acesta nu este menţionat. Probabil că există un motiv aparte pentrumenţionarea acestui fapt în legătură cu crearea omului. Motivul acesta poate să apară din faptul cănumai la om deosebirea de sex îşi găseşte exprimarea în instituţia sfintei căsătorii. Versetul acestane pregăteşte pentru descoperirea cu privire la planul lui Dumnezeu pentru crearea familiei, careeste prezentat în capitolul 2.

- 12 -

Geneza 1:28 Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: "Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsărilecerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ." Dumnezeu i-a binecuvântat. Binecuvântările lui Dumnezeu, rostite asupra vieţuitoarelor înziua precedentă, au fost repetate la sfârşitul zilei a şasea cu adăugări speciale corespunzătoarepentru om. Dumnezeu „i-a” binecuvântat, nu „l-a” binecuvântat, indicând că actul de creare a Eveitrebuie să fi avut loc înainte ca ziua a şasea să fi trecut şi că binecuvântările şi răspunderile care le-au fost acordate urmau să fie partea lor comună şi să se bucure de ele în acelaşi fel. Dumnezeu le-a zis. Există o deosebire între introducerea binecuvântărilor versetelor 22 şi28, care este vrednică de a fi notată. Binecuvântarea pentru animale a fost rostită cu privire la ele:„Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis”, în timp ce binecuvântarea pentru neamul omenesc a fostexprimată către ei, „le-a zis”. Ca fiinţe inteligente, ei erau în stare să-L asculte pe Dumnezeu şi săprimească înştiinţări. Versetul acesta cuprinde cea dintâi descoperire a lui Dumnezeu către om. Creşteţi. Binecuvântarea Creatorului avea legătură, în primul rând cu dezvoltarea şiperpetuarea speciei, o binecuvântare care nu a fost niciodată retrasă şi care este izvorul sutelor demilioane de fiinţe omeneşti care umplu acum continentele acestei lumi. Însărcinarea divină a fostînţeleasă de diferiţi comentatori ca indicând faptul că reproducerea fiinţelor omeneşti nu urma săcontinue la nesfârşit, ci că avea să înceteze când pământul avea să fie plin de fiinţe omeneşti şi desupuşii lor din lumea animală. Cuvântul tradus „umpleţi” [umpleţi deplin, KJV] nu susţine doctrina falsă că odată, într-untimp depărtat în trecut, lumea aceasta a fost depopulată şi că Geneza 1 este raportul refacerii ei.„Reumpleţi pământul” poate fi tradus în mod exact „umpleţi pământul” (RSV). Vezi nota de lasfârşitul capitolului. Supuneţi-l. Descoperirea aceasta cuprinde de asemenea instrucţiuni cu privire la datoria şidestinul omului de a guverna peste lucrările creaţiunii pământeşti, o însărcinare exprimată aproapeîn aceleaşi cuvinte ca şi acelea ale consiliului divin, raportate în versetul 26. Unica deosebire esteexpresia adiţională „supuneţi-l”, acordându-i omului dreptul să utilizeze, pentru necesităţile sale,vastele resurse ale pământului, prin lucrări agricole şi miniere, prin cercetări geografice, descopeririştiinţifice şi invenţii mecanice.

Geneza 1:29 Şi Dumnezeu a zis: "Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şicare este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă:aceasta să fie hrana voastră." Orice iarbă. Apoi se iau măsuri pentru întreţinerea domnitorului de curând numit şi asupuşilor lui. Aflăm din raportul divin, că omul urma să mănânce din produsele câmpului şi alepomilor, cu alte cuvinte, din cereale, nuci şi fructe, animalele să mănânce din „iarba verde”,zarzavaturi, verdeţuri şi iarbă. Redarea în cuvinte a acestei reglementări descoperă că nu era voia lui Dumnezeu ca omulsă măcelărească animalele pentru hrană, sau ca animalele să se sfâşie unele pe altele, prin urmare,violenţa şi adesea chinuitoarea distrugere a vieţii de către om şi animale este rezultatul intrăriipăcatului în lume. Abia după potop, Dumnezeu i-a dat omului permisiunea să mănânce carne deanimale (vezi cap.9,3). Chiar şi vechi legende păgâne vorbesc despre o eră de aur a inocenţei, cândomul se abţinea de la omorârea animalului (Ovidiu Met. I. 103-106). Faptul că nici un animal de niciun fel nu mânca la început carne poate fi dedus din înştiinţările profetice din Isaia 11,6-9; 65,25, cuprivire la starea noului pământ, unde încetarea păcatului şi completa transformare a lumii înÎmpărăţia lui Dumnezeu sunt însoţite de încetarea uciderii oricăreia dintre creaturile lui Dumnezeu. Învăţătura Scripturii că moartea a intrat în lume prin păcat arată cu claritate că, iniţial,Dumnezeu nu a intenţionat ca omul sau animalele să ucidă pentru a-şi procura hrană. Toateargumentele bazate pe premisa că este necesar a omorî animalele pentru a ţine în frâu înmulţirealor excesivă sunt de valoare îndoielnică. Este zadarnic să se speculeze asupra a ce s-ar fi întâmplat

- 13 -

în această lume, dacă animalele şi fiinţele omeneşti s-ar fi înmulţit continuu şi nestingherit.Dumnezeu, cu siguranţă, ar fi făcut ca planurile Sale să facă faţă la situaţiile schimbate, cândacestea ar fi apărut. Planurile acestea nu ne-au fost descoperite nouă, deoarece păcatul a intrat înlume, înainte să apară nevoia de a opri o reproducere excesivă (vezi v.28).

Geneza 1:31 Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse, şi iată că erau foarte bune. Astfel afost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea. Iată că erau foarte bune. Crearea omului şi instalarea lui ca domn pe pământ a dus laîncheiere crearea tuturor celor pământeşti. Conform raportului, Dumnezeu a revizuit de mai multeori lucrarea Sa şi a declarat-o ca fiind bună (v.4.10.12.18.21.25). Inspecţia săvârşită la sfârşitul zileia şasea îmbrăţişează toate lucrările îndeplinite în cursul zilelor anterioare, „şi iată că erau foartebune”. Fiecare lucru era desăvârşit în felul lui, fiecare vieţuitoare corespundea scopului hotărât deCreator şi era înzestrată pentru îndeplinirea scopului pentru care fusese creată. Aplicarea termenului„bune” la toate câte Dumnezeu le făcuse şi repetarea cuvântului cu accentuarea „foarte” laîncheierea creaţiunii, cu omul ca o coroană şi slavă a ei, dovedeşte că nimic nedesăvârşit nu ieşeadin mâna lui Dumnezeu. Această expresie de admiraţie exclude cu totul posibilitatea că vreoimperfecţiune era răspunzătoare pentru slăbiciunea dovedită de Adam şi de Eva în timpul ceasuluiîncercării. Note suplimentare pentru capitolul 1 De-a lungul erei creştine, textul introductiv din Geneza 1 a fost subiectul multor discuţii încercurile teologice. Unii au susţinut că versetul se referă la o creaţiune a lumii fizice şi a întregii vieţide pe ea la o dată cu mult timp înainte de cele şapte zile ale săptămânii creaţiunii. Această concepţie este cunoscută ca fiind teoria ruinării şi restaurării. Ea a fost susţinutătimp de secole de teologii speculativi, care au citit în expresia ebraică tohu wabohu, „fără formă şigol” (v.2), ideea că un interval de timp – un interval de mare durată, de fapt – separă versetul 1 deversetul 2. Tohu wabohu a fost făcut să zică, „pământul a fost făcut să fie fără formă şi gol”. Peaceastă exprimare a textului, ei susţin concepţia că lumea a fost creată desăvârşită, cândva întrecutul îndepărtat (v.1), dar că un cataclism îngrozitor a şters orice urmă de viaţă de pe ea şi aredus suprafaţa pământului la o stare care poate fi descrisă ca „fără formă şi gol”. Mulţi dintre ceicare susţin această concepţie cred că au avut loc creaţiuni repetate, fiecare urmată de un cataclismuniversal. În cele din urmă, după nenumăraţi eoni, Dumnezeu a început încă o dată o punere înordine a haosului şi a umplut pământul cu viaţă, aşa cum este raportat în versetele 2-31. Acum un veac şi mai bine, diferiţi teologi protestanţi au aderat ferm la această concepţie,crezând că au aflat în ea un mijloc de a armoniza raportul mozaic al creaţiunii cu ideea prezentatăpe atunci de anumiţi oameni de ştiinţă, că pământul a trecut prin lungi ere de schimbări geologice.Această concepţie este populară printre anumiţi fundamentalişti. Conform acestei concepţii,straturile sedimentare de roci care alcătuiesc o mare parte din suprafaţa pământului, au fost depuseîn timpul evenimentului presupusului cataclism şi fosilele îngropate în ele se presupun a firămăşiţele vieţii care a existat pe acest pământ înainte de acest timp. Alţii găsesc în această teorie un argument spre a sprijini ideea că atunci când Dumnezeu afăcut lucrarea de creaţiune raportată în versetele 2-31, El a fost legat de o materie pre-existentă. Înfelul acesta, ei vor să limiteze la minimum puterea Lui, dacă nu chiar să nege faptul că El a adusmateria la existenţă şi „că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11,3). Diferiteaspecte ale acestei teorii au fost reflectate într-o serie de traduceri moderne ale Bibliei. Concepţia „restaurării” trebuie să fie respinsă în totalitatea ei, pentru că: (1) expresia tohuwabohu nu conţine ideea de a fi făcut pustiu, ci mai degrabă descrie o stare neorganizată şi lipsităde viaţă a materiei. Interpretarea dată acestor cuvinte este, din cauza aceasta, cu totulneîndreptăţită. (2) Scripturile învaţă în mod clar că lucrarea de creaţiune a lui Dumnezeu „fuseseisprăvită încă de la întemeierea lumii” (Evrei 4,3). (3) Părerea aceasta conţine doctrinablasfematoare că încercările lui Dumnezeu la creaţiune, îndeosebi chiar a omului, au fost

- 14 -

nedesăvârşite şi nereuşite, din cauza acţiunii forţelor asupra cărora El nu avea decât un controllimitat. (4) Urmărită în toată concluzia ei logică, această concepţie neagă de fapt inspiraţia şiautoritatea Scripturilor ca un tot, limitându-L pe Creator la folosirea materiei pre-existente înlucrarea din săptămâna creaţiunii şi supunându-l legilor naturii. (5) Ideea de creaţiuni şi catastrofesuccesive înainte de evenimentele din săptămâna creaţiunii nu are în sprijinul ei nici un fel de dovezivalide, nici din partea ştiinţei şi nici din partea cuvântului inspirat. Aceasta este pură speculaţie. (6)În mod incidental, se poate adăuga faptul că originea şi dezvoltarea acestei păreri este întinată despeculaţiile filozofice păgâne ale diferitelor secte eretice şi impregnată de concepţiile raţionaliste alenaturalismului şi evoluţiei.Comentariile lui Ellen G. White 1-31 PP 44-51, 111-116; SR 20-23 1 Ed 134; ML 107; 8T 258 2 CT 530; Ed 134; GC 658 2,3 COL 415; PK 717 3 GC 211; ML 138 5 Ed 129 11,12 COL 80; Ed 109; PP 44; TM 243 26 AH 25; CH 19; CS 17; EW 145; MM 221; SR 20; Te 41 26, 27 CH 108; PP 44; Te 11 27 CD 45; CT 11, 32, 61, 67, 434, 438; Ed 15, 17, 20, 130; GC 467; MH 163, 415; ML 126; PK 186; PP 45, 595; Te 91, 276; 2T 347; 3T 50, 139, 568; 4T 91, 247,327, 416, 438, 456, 522; 5T 311; 6T 127; 8T 263, 327 28 AH 26; PK 682; PP 50 29 CD 81, 92, 310, 322, 373, 380, 395, 396, 401; CH 115, 450; MH 296; ML 132; MM 8, 267, 277; Te 160; 3T 50, 63 31 DA 281; Ed 215; FE 326, 513; MB 99; PP 47; 4T 562; 6T 349; 7T 87

Geneza 2:1 Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. Au fost sfârşite. Primele trei versete din capitolul al doilea şi jumătate din versetul 4, sunt, defapt, o continuare neîntreruptă a creaţiunii descrise în capitolul întâi. Versetul 1, în solemnă privireretrospectivă, uneşte lucrarea celor şase zile precedente cu odihna de Sabat care a urmat. CândDumnezeu „Şi-a sfârşit lucrarea”, El nu a lăsat lucrul neterminat (vezi Evrei 4,3). Cuvântul „oştire”,saba’, înseamnă toate cele create.

Geneza 2:2 În ziua a şaptea, Dumnezeu a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi înziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. În ziua a şaptea. Au fost făcute diferite încercări spre a rezolva dificultatea aparentă dintreversetul 1 şi versetul 2, unul declarând că lucrarea lui Dumnezeu a fost sfârşită în ziua a şasea, iarcelălalt în ziua a şaptea. LXX, versiunea samariteană şi cea siriacă au ales calea cea mai uşoară sprea rezolva problema, înlocuind cuvântul „a şaptea” din textul ebraic, unde acesta este folosit deprima dată, prin cuvântul „a şasea”. Unii comentatori sunt de acord cu această schimbare socotindcă cuvântul „a şaptea” din textul ebraic se datorează erorii unui copist. Totuşi, procedând astfel eicalcă una din propriile reguli de bază ale criticii textuale, şi anume că cea mai dificilă din douăexprimări posibile este, de obicei, cea originală. „A sfârşit”, yekal. Unii cercetători, începând cuCalvin, au tradus yekal prin „sfârşise”, traducere posibilă din punct de vedere gramatical. O altăinterpretare consideră că lucrarea creaţiunii a fost sfârşită numai după instituirea zilei Sabatului.Completarea a constat în mod negativ din încetarea lucrării de creaţiune şi în mod pozitiv dinbinecuvântarea şi sfinţirea zilei a şaptea. Însăşi încetarea a format o parte a completării lucrării. S-a odihnit. Verbul „S-a odihnit”, shabath, înseamnă literal „a înceta” lucrul sau activitatea(vezi Geneza 8,22; Iov 32,1; etc.). După cum un meşter încheie lucrarea sa, atunci când a adus-o lanivelul idealul său şi, în felul acesta, încetează să lucreze la ea, tot aşa într-un sens infinit superiorDumnezeu a încheiat creaţiunea lumii prin încetarea de a mai produce ceva nou, şi apoi S-a„odihnit”. Dumnezeu nu S-a odihnit pentru că avea nevoie de odihnă (vezi Isaia 40,28). Prinurmare, odihna lui Dumnezeu nu este nici rezultatul epuizării, nici al oboselii, ci încetarea ocupaţieianterioare. Din cauză că, aşa cum ar fi fost de aşteptat, expresia „a fost seară, a fost dimineaţă, ziua aşaptea” nu apare în Cartea sfântă, unii comentatori biblici au susţinut că perioada de odihnă nu acontinuat numai 24 de ore, asemenea fiecăreia dintre cele şase zile premergătoare, ci a început laîncheierea celei de-a şasea zile a creaţiunii şi se continuă încă. Dar acest verset combate o astfel depărere. Acesta nu este singurul text din Scriptură care îl convinge pe cititorul imparţial de faptul că

- 15 -

odihna lui Dumnezeu a avut loc numai în timpul zilei a şaptea, pentru că însuşi Decalogul declară înmod clar că Dumnezeu, lucrând şase zile, S-a odihnit a şaptea zi din săptămâna creaţiunii (Exod20,11). Conform cuvintelor textului, cele şase zile ale creaţiunii au fost zile terestre de duratăobişnuită. În lipsa unei lumini contrare clare, trebuie să o înţelegem pe cea de-a şaptea la fel, cuatât mai mult cu cât în fiecare pasaj în care este menţionată ca motivare a Sabatului terestru, eaeste privită ca o zi obişnuită (Exod 20,11; 31,17).

Geneza 2:3 Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziuaaceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea. O explicaţie a înţelesului şi importanţei acestei zileeste adăugată. Aici raportul sacru leagă strâns Sabatul săptămânal de lucrarea de creaţiune a luiDumnezeu şi de odihna Lui în ziua a şaptea, exact aşa cum face porunca a patra. Binecuvântareaaşezată asupra zilei a şaptea lasă să se înţeleagă că, prin aceasta, ea a fost declarată ca fiind unsubiect deosebit al favorii divine şi o zi ce urma să aducă binecuvântare făpturilor Sale. Şi a sfinţit-o. Actul sfinţirii a constat dintr-o declaraţie că ziua era sfântă, sau pusă deopartepentru scopuri sfinte. Aşa cum, mai târziu, a fost sfinţit Muntele Sinai (Exod 19,23), adică, pentrutimpul acela a fost învestit cu sfinţenie ca reşedinţă a lui Dumnezeu, aşa cum Aaron şi fiii lui au fostsfinţiţi sau consacraţi în slujba preoţească (Exod 29,44) şi aşa cum anul jubiliar era sfinţit sauînchinat unui scop religios (Levitic 25,10), tot aşa şi aici ziua a şaptea a fost sfinţită şi, ca atare,proclamată să fie o zi sfântă. Acest act de binecuvântare a zilei a şaptea şi de declarare a ei casfântă a fost făcut în interesul neamului omenesc pentru folosul căruia a fost instituită ziua aşaptea. Sabatul săptămânal al zilei a şaptea a fost adesea considerat o instituţie a dispensaţiuniiiudaice, însă raportul inspirat declară că el a fost instituit cu mai mult de două milenii înainte caprimul israelit (un descendent al lui Iacov, Israel) să se fi născut. Mai avem, în plus, şi cuvântul luiIsus care declară: „Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2,27), care arată în mod clar că aceastăinstituţie nu a fost lăsată numai pentru iudei, ci şi pentru întreg neamul omenesc. Pentru că în ziua aceasta S-a odihnit. Dumnezeu nu a putut avea un motiv mai înalt pentrua-i prescrie omului odihna în ziua a şaptea, decât că, odihnindu-se în felul acesta, omul să se poatăbucura de prilejul de a reflecta la iubirea şi bunătatea Creatorului său şi astfel să devină ca El. Dupăcum Dumnezeu a lucrat timp de şase zile şi S-a odihnit în ziua a şaptea, tot aşa şi omul urma sămuncească timp de şase zile şi să se odihnească în cea de-a şaptea. Acest Sabat săptămânal este oinstituţie divină dată omului de Dumnezeu, Creatorul, iar respectarea ei este cerută de Dumnezeu,dătătorul Legii. Prin urmare, a reţine pentru om o parte din el, sau tot timpul acesta sfânt,înseamnă a fi vinovat de neascultare şi de furt faţă de Dumnezeu ca stăpânul iniţial al puterii omuluişi al timpului său. Ca o instituţie întemeiată de Dumnezeu, Sabatul merită cinstea şi stima noastră.Neglijarea de a face acest lucru este considerată de Dumnezeu un păcat. Sabatul cere abţinerea de la muncă fizică obişnuită şi consacrarea minţii şi a inimii pentrulucruri sfinte. Izraeliţii au fost sfătuiţi să-l folosească pentru adunări sfinte (Levitic 23,3).Evangheliile mărturisesc că aşa a fost folosit de Isus Hristos şi de apostoli (Luca 4,16; Fapte 17,2;18,4; etc.), şi că el trebuia să continue a fi sfinţit de creştini după îndeplinirea lucrării de pe pământa lui Isus Hristos (Matei 24,20). Faptul că Sabatul va fi sărbătorit şi pe noul pământ ca o zi de închinare (Isaia 66,23) esteun indiciu clar că Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să transfere respectarea lui asupra unei altezile. Sabatul săptămânal este momentul comemorativ al creaţiunii, aducându-i omului aminte înfiecare săptămână de puterea creatoare a lui Dumnezeu şi cât de mult Îi datorează el unui Creatorşi susţinător plin de îndurare. O abandonare a Sabatului înseamnă o abandonare a Creatorului şideschide larg uşa pentru tot felul de teorii false. „El este o constantă mărturie a existenţei Lui şi oaducere aminte a măreţiei Lui, a înţelepciunii şi a iubirii Lui. Dacă Sabatul ar fi fost întotdeauna păzitcu sfinţenie, niciodată nu ar fi existat vreun ateu sau vreun idolatru” (PP 336).

- 16 -

Geneza 2:4 Iată istoria cerurilor şi a pământului, când au fost făcute. Iată istoria. [Acestea sunt generaţiile, KJV]. Cuvântul „generaţii”, toledoth, este folosit deobicei cu referire la istoria familiei unui om, adică la naşterea fiilor lui (vezi cap. 5,1; 6,9; 11,10;etc.). Aici este singurul loc unde cuvântul acesta este folosit cu privire la altceva decât la legăturileomeneşti, adică, la „ceruri şi pământ”, o expresie care aduce aminte de cap. 1,1 şi 2,1. Uncomentator prezintă sugestia că „generaţii” se referă de fapt la „istoria creării lor”. Enciclopediaiudaică spune cu referire la acest cuvânt: „Procesul de creare a cerului şi a pământului este avut învedere în capitolul 2,4 ca o istorie genealogică” (art. „Generaţie”). „Fiecare zi a fost numită ogeneraţie, din cauza lucrurilor pe care Dumnezeu le-a produs în ea, o parte nouă a lucrării Sale” (PP112). Când au fost făcute. Astfel se încheie istorisirea creaţiunii începută cu Geneza 1,1. Acestecuvinte au fost interpretate în diferite feluri. Ele sunt o traducere a lui behibare’am, care ar trebui săfie tradus: „după ce ele au fost create”, aşa cum s-a făcut uneori. Însemnând, literal, „la crearealor”, întreaga propoziţie, „acestea sunt generaţiile”, etc., este cel mai bine redată prin, „Aceasta esteoriginea cerurilor şi pământului când au fost create.” În ziua. Aceste cuvinte introduc raportul din Geneza 2. Mulţi comentatori au înclinat săconsidere pasajul de la capitolul 2,4 la capitolul 3,24 ca fiind o a doua istorie diferită a creaţiunii,aparţinându-i unui alt scriitor de mai târziu, diferit de cel al pasajului de 1,1 la 2,4. Cu privire lateoria aceasta care nu stă, vezi introducerea la Geneza. Un studiu asupra conţinutului arată cuclaritate că pasajul din capitolul 2 nu poate fi considerat în nici un sens o altă versiune a istorisiriicreaţiunii din capitolul anterior. Scopul lui este acela de a-l aşeza pe Adam şi pe Eva în căminul dingrădina Edenului, iar aceasta se face prin adăugarea de informaţii suplimentare din care, cea maimare parte, de fapt, nu au legătură cu istoria creaţiunii ca atare. Aceasta este descrierea căminuluiedenic după ce fusese creat. Fără aceste informaţii, nu numai că raportul nostru despre pământ înstarea lui edenică ar fi fost trist de incomplet, dar şi evenimentele din Geneza capitolul 3 – cădereaomului în păcat – ar fi fost greu de înţeles. Acest capitol (Geneza 2) conţine amănunte suplimentaredespre creaţiunea omului, o descriere a căminului lui edenic, punerea la probă a ascultării lui deDumnezeu, sau dreptul moral asupra căminului lui, punerea la încercare a inteligenţei lui, sau acalificărilor mintale de a stăpâni peste lucrurile create de Dumnezeu şi mediul în care a fostîntemeiat cel dintâi cămin.

Geneza 2:5 În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încăpe pământ nici un copăcel de câmp şi nici o iarbă de pe câmp nu încolţea încă:fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era nici un om casă lucreze pământul. Nici un copăcel. [Orice plantă, KJV]. Versetele 4-6 anticipează crearea omului din versetul 7,prin descrierea pe scurt a înfăţişării feţei pământului şi îndeosebi a vegetaţiei chiar înainte de timpulcând el a fost adus la fiinţă, în a şasea zi a săptămânii creaţiunii. Iată paradisul, desăvârşit, dar lipsitde prezenţa cuiva „ca să lucreze pământul”. Întreaga natură, vibrând de nerăbdare, aştepta apariţiadomnului ei, la fel cum membrii unei orchestre simfonice cu toate instrumentele acordate aşteaptăvenirea dirijorului ei.

Geneza 2:6 Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului. Un abur. Cuvântul ebraic tradus „abur”, ’ed, are un înţeles oarecum neclar, deoarece în afarăde textul acesta mai apare numai în Iov 36,27. Cercetătorii l-au comparat cu asirianul edu, „potop”şi au aplicat acest înţeles celor două texte biblice în care este întâlnit. Cuvântul „potop” nu sepotriveşte în contextul nici unuia dintre aceste două texte, în timp ce cuvântul „abur” sau „vapori”are un înţeles bun în amândouă locurile. Traducerile vechi au redat cuvântul acesta prin„primăvară”, interpretare ce dă la iveală faptul că ei nu l-au înţeles.

- 17 -

Imposibilitatea ca o primăvară să poată uda pământul arată că „primăvara” nu poate fitraducerea corectă a lui ’ed. „Abur” se pare că este cea mai bună traducere şi în acest caz ne putemgândi la „abur” ca sinonim cu „rouă” (PP 96). Faptul că oamenii din timpul lui Noe şi-au bătut joc de ideea că ploaia din cer poate săaducă nimicirea acestui pământ (2 Petru 3,3-6) şi că Noe este lăudat pentru că credea în „lucruricare încă nu se vedeau” (Evrei 11,7) arată că ploaia le era încă necunoscută celor dinainte de potop(vezi PP 96-07). Numai ochiul credinţei lui Noe putea să-şi imagineze apă căzând din cer şi înecândtoate fiinţele vii care nu au vrut să-şi caute refugiul în corabia construită de el. Faptul că curcubeul afost instituit după potop (Geneza 9,13-16), şi se pare că nu existase mai înainte, sporeşteimportanţa observaţiei că ploaia fusese ceva necunoscut înainte de acest eveniment.

Geneza 2:7 Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat înnări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. Dumnezeu a făcut pe om. Sunt date importante amănunte suplimentare despre crearea luiAdam. Ne este îngăduit să privim în atelierul lui Dumnezeu, aşa cum era el, şi să urmărim mâna luiDumnezeu, aducând la îndeplinire actul tainic al creaţiunii. Cuvântul „a forma”, yasar, implică un actde modelare şi finisare într-o formă corespunzătoare cu modelul şi chipul planului divin. Cuvântulacesta este folosit la descrierea lucrării olarului (Isaia 29,16; 49,5; etc.), a giuvaergiului care faceidoli (Isaia 44,9; Habacuc 2,18), şi a lui Dumnezeu care întocmeşte diferite lucruri, printre altele,lumina (Isaia 45,7), ochiul omului (Psalmi 49,9), inima (Psalmi 33,15) şi anotimpurile (Psalmi74,17). Din ţărâna pământului. Faptul că omul este alcătuit din materiale luate din sol, elemente alepământului, este confirmat de ştiinţă. Descompunerea după moarte a corpului omenesc aducemărturie cu privire la acelaşi fapt. Elementele mai însemnate care alcătuiesc corpul omenesc sunt:oxigenul, carbonul, hidrogenul şi azotul. Mai există încă multe altele în proporţii mai mici. Cât deadevărat este că omul a fost făcut „din ţărâna pământului” şi că trebuie să „se întoarcă în pământul”din care a fost luat (Eclesiastul 12,7). Suflare de viaţă. „Suflare”, neshamah. Din izvorul oricărei vieţi, principiul dătător de viaţă aintrat în corpul fără viaţă a lui Adam. Agentul prin care a fost transmisă corpului său scânteia deviaţă se spune că este „suflarea” lui Dumnezeu. Aceeaşi idee apare şi în Iov 33,4: „Suflarea celuiAtotputernic mi-a dat viaţă.” Împărtăşită omului, suflarea este echivalentă cu viaţa lui; aceasta esteviaţa însăşi (Isaia 2,22). La moarte „n-a mai rămas suflare în el” (neshamah, viaţă) (1 Regi 17,17).Această „suflare de viaţă” din om nu se deosebeşte cu nimic de „suflarea de viaţă” din animale,pentru că toate îşi primesc viaţa de la Dumnezeu (Geneza 7,21, 22; Eclesiastul 3,19). Prin urmare,aceasta nu poate fi inteligenţa. Un suflet viu. Când în forma lipsită de viaţă a omului a fost insuflată această „suflare”divină, neshamah, de viaţă, omul a devenit un „suflet” viu, nephesh. Termenul nephesh are o seriede înţelesuri: (1) suflare (Iov 41,21), (2) viaţă (1 Regi 17,21; 2 Samuel 18,13; etc.), (3) inimă casediu al sentimentelor (Geneza 34,3; Cânt. 1,7; etc.), (4) fiinţă vie (Geneza 12,5; 36,6; Levitic 4,2;etc.), şi (5) pentru a scoate în evidenţă pronumele personale (Psalmi 3,2; 1 Samuel 18,1; etc.).Observaţi că nephesh este făcut de Dumnezeu (Ieremia 38,16) şi că poate să moară (Judecători16,30), poate fi ucis (Numeri 31,19), mâncat (metaforic, Ezechiel 22,25), salvat (Psalmi 34,22), şireînviat (Psalmi 19,7). Nici unul dintre aceste cuvinte nu se aplică la spirit, ruach, ceea ce aratămarea deosebire dintre aceşti doi termeni. Prin examinarea celor de mai sus, reiese clar cătraducerea „suflet” dată de KJV lui nephesh nu este potrivită dacă prin aceasta se înţelege obişnuitaexpresie de „suflet nemuritor”. Deşi populară, această concepţie este străină de Biblie. Acest pasajpoate fi tradus în mod corect astfel: „Omul a devenit o fiinţă vie” (RSV). Dacă sufletul esteconsiderat a fi sinonim cu „fiinţă”, am obţinut semnificaţia biblică a lui nephesh din acest text.

- 18 -

Geneza 2:8 Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pusacolo pe omul pe care-l întocmise. Dumnezeu a sădit o grădină. Aşezarea Edenului este necunoscută. Potopul a schimbat atâtde mult trăsăturile fizice ale pământului, încât face imposibilă prezenta identificare a lucrurilor de pevremuri. De obicei, ne referim la această grădină numind-o „Paradis”, un cuvânt de origine persanăcare înseamnă „parc”. Cuvântul ebraic corespunzător lui paradis, pardes, se întâlneşte de puţine oriîn Vechiul Testament (Neemia 2,8; Eclesiastul 2,5; Cant. 4,13), dar mai degrabă cu referire la pomidecât ca un nume pentru grădina Edenului. Traducătorii LXX au aplicat la început cuvântul paradis,greceşte paradeisos, la căminul primilor părinţi.

Geneza 2:9 Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi,plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomulcunoştinţei binelui şi răului. Tot felul de pomi. În pregătirea minunatei locuinţe a omului s-a dat atenţie atât împodobirii,cât şi utilităţii. Au fost prevăzute tot felul de plante care puteau servi atât pentru plăcerea, cât şipentru nevoile lui. Flori, pomi şi arbuşti mângâiau simţurile lui cu parfumul lor, încântau ochii lui cuminunata lor înfăţişare şi culoare şi delectau gustul lui cu roadele lor plăcute. Pentru toate timpurile,Edenul a devenit cea mai înaltă concepţie a omului despre cea mai bună calitate de viaţă pepământ. Şi pomul vieţii. Ordinea în care apar aceste cuvinte, ca şi când ar fi un gând ulterior, neapare străină într-o limbă modernă. Acest fapt i-a condus pe unii cercetători să pretindă că ultimajumătate a versetului 9 este fie un adaos de mai târziu, fie o deteriorare a originalului. Dar aceastăordine, care pare neobişnuită când este tradusă, este întâlnită în ebraică. Ea nu oferă nici o scuzăpentru a pune la îndoială puritatea textului aşa cum îl avem. De exemplu, în capitolul 12,17 seciteşte literal: „Domnul a lovit pe Faraon cu plăgi mari şi casa sa”. Alt exemplu de structuriasemănătoare ale propoziţiei pot fi găsite în Geneza 28,14; Numeri 13,23; Deuteronom 7,14, cutoate că în traducere nu se poate recunoaşte acest lucru. Mâncând din pomul vieţii, Adam şi Eva aveau ocazia să îşi exprime credinţa lor în Dumnezeuca susţinător al vieţii, la fel cum prin păzirea Sabatului dovedeau credinţa şi supunerea lor faţă deCreatorul lor. În scopul acesta, Dumnezeu a înzestrat omul cu însuşiri supranaturale, fructele luifiind un antidot contra morţii şi frunzele lui fiind pentru întreţinerea vieţii şi a nemuririi, oamenii ar ficontinuat să trăiască atât de mult cât ar fi mâncat din el (8T 288; PP 60). Unul dintre pomi a fost numit pomul „vieţii”, literal „viaţă” hachayyim. Faptul că acestcuvânt are forma de plural este explicat prin recunoaşterea lui ca o formă de plural de abstracţie,articolul hotărât arătând că acest pom avea ceva de-a face cu viaţa ca atare, adică viaţa putea săfie obţinută sau păstrată prin folosirea fructelor sale. Cu toate acestea, ceilalţi pomi ai grădinii, fiind„buni la mâncare”, erau de asemenea destinaţi să întreţină viaţa. Dacă un pom este deosebit deceilalţi prin extraordinarul nume de „pom al vieţii”, fructele lui trebuie să fi avut scopul de a întreţineviaţa într-un fel deosebit, depăşind în valoare ceilalţi pomi. Declaraţia că mâncarea din fructulacestui pom îl putea face pe om să „trăiască veşnic” (cap. 3,22) arată că valoarea acestui pom eracu totul diferită de aceea a multor alţi pomi folositori ai grădinii. Numele celui de-al doilea pom poate fi tradus mai exact „pomul cunoştinţei binelui şi răului”.Articolul „l” înaintea cuvântului „cunoştinţă” înseamnă că pomul nu putea oferi orice fel decunoştinţă, ci numai o tristă cunoştinţă a „răului”, în contrast cu „binele”. Numele acestor pomi sunt importante. În ambele cazuri cuvântul „pom” este legat cutermeni abstracţi, viaţă şi cunoştinţă. Aceasta nu reprezintă un motiv de a declara că aceşti doipomi nu au existat, ci mai degrabă le atribuie influenţe spirituale. Cu toate că „chivotullegământului” era un obiect real din templu, a primit şi el un nume care avea semnificaţie religioasă.Sângele de ispăşire vărsat de Mântuitorul pentru noi era şi el o substanţă cu totul reală. Cei doipomi trebuie să fie consideraţi tot în felul acesta, ca pomi reali care aveau de îndeplinit scopuri pline

- 19 -

de însemnătate, aceste scopuri fizice şi morale fiind arătate de numele lor.

Geneza 2:10 Un râu ieşea din Eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi sefăcea patru braţe. Un râu. Multe strădanii ştiinţifice au fost depuse cu scopul de a lămuri versetele 10-14, dar oexplicaţie satisfăcătoare probabil că nu va fi găsită niciodată, din cauză că faţa pământului dupăpotop nu mai seamănă cu ceea ce era mai înainte. O catastrofă de proporţii atât de mari încât săridice înalte şiruri de munţi şi să formeze întinsele suprafeţe de ocean cu greu ar fi putut lăsaneatinse suprafeţe de acestea mai mici cum sunt râurile. Din cauza aceasta nu putem spera săidentificăm denumirile geografice de dinainte de potop cu caracteristicile suprafeţei de astăzi apământului, afară numai dacă Inspiraţia poate face aşa ceva pentru noi. (PP 105-108).

Geneza 2:11 Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată ţara Havila, unde segăseşte aur. Pison. Numele primului râu, Pison, nu este cunoscut de nici un izvor nebiblic, şi chiar în Biblieacest râu nu mai este amintit niciunde. Încercările cercetătorilor de a identifica râul acesta cuIndusul sau Gangele din India, Nilul din Egipt, sau cu râuri din Anatolia, nu au nici o valoare. Havila, unde se găseşte aur. În alte texte unde apare acelaşi nume propriu, aceasta sereferă la timpuri de după potop. Aceste texte nu sunt în felul acesta de nici un ajutor îndeterminarea locului „Havilei” din cap. 2,11.

Geneza 2:12 Aurul din ţara aceasta este bun. Acolo se găseşte şi bedelion şi piatrăde onix. Acolo se găseşte şi bedelion. În conformitate cu Pliniu, bedelionul era răşina transparentă şimirositoare a unui copac care creşte în Arabia, India, Persia şi Babilonia. Nu ştim dacă acesta era şibedelionul zilelor dinainte de potop. Piatră de onix. Aceasta trebuie să fie una dintre pietrele preţioase sau semi-preţioase,probabil de culoare roşie. Vechile versiuni variază în traducerile lor între onix, sardonix, sardiu şiberil, deci, nu este sigur că traducerea „onix” este corectă.

Geneza 2:13 Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş. Gihon. Vezi cele comentate la v.10 în legătură aceasta şi v.14.

Geneza 2:15 Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi să o păzească. S-o lucreze şi s-o păzească. Dumnezeu a pregătit un cămin pentru omul pe care îl crease şi l-a aşezat în această grădină-cămin cu însărcinarea precisă: „s-o lucreze şi s-o păzească.” Aceastăporuncă ne învaţă că desăvârşirea în care toate lucrurile care au ieşit din mâna lui Dumnezeu nuexclude nevoia de cultivare, adică de muncă omenească. Omul urma să folosească facultăţile salefizice şi mintale spre a păstra grădina în aceeaşi stare perfectă în care o primise. Faptul că muncafizică va fi o plăcută caracteristică a vieţii pe noul pământ (Isaia 65,21-23) arată că nu s-aintenţionat ca munca să fie un blestem. Însărcinarea dată lui Adam „de a păzi” grădina poate fi o vagă aluzie la pericolele careameninţau să i-o răpească, dacă nu veghea. Verbul „a păzi”, shamar, înseamnă „a păstra”, „a păzi”,„a veghea”, „a feri de”, şi „a ţine strâns”. Este nerezonabil să gândim că lui Adam i s-a cerut săpăzească grădina contra atacurilor fiarelor sălbatice, aşa cum unii comentatori au interpretat acesttext. Înainte de cădere nu a existat pe pământ nici o vrăjmăşie, nici între animale, nici între om şianimale. Frica şi vrăjmăşia sunt rezultatele păcatului. Dar un alt pericol, şi încă foarte real, ameninţasă smulgă de la om stăpânirea asupra pământului şi posesiunea asupra grădinii. Pe de altă parte, „a

- 20 -

păzi” grădina poate fi pur şi simplu sinonim cu „a o aranja”. Noi avem asigurarea că Dumnezeu nuface nimic care să-l influenţeze pe om, fără ca mai întâi să-i descopere intenţiile Sale (Amos 3,7).Dacă Dumnezeu care face numai ce este folositor pentru om consideră că este necesar să neînştiinţeze şi pe noi despre scopurile Sale, este sigur că El trebuie să-l fi ţinut mereu informat peAdam cu privire la primejdia care ameninţa acest pământ (PP 36, 52-53).

Geneza 2:16 Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: "Poţi să mănâncidupă plăcere din orice pom din grădină, Din orice pom din grădină. Porunca redată în aceste versete presupune că omul a înţeleslimba vorbită de Dumnezeu şi deosebirea dintre „să” şi „să nu”. Porunca începe în mod pozitiv,acordând îngăduinţa de a mânca după plăcere din toţi pomii din grădină – cu excepţia unuia singur.Dreptul de a se bucura după plăcere din toţi ceilalţi pomi este subliniat prin puternicul idiom„mâncând să mănânci” ’akol to’kel; într-o interdicţie divină există şi un aspect pozitiv.

Geneza 2:17 dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua încare vei mânca din el, vei muri negreşit." Pomul cunoştinţei binelui şi răului. Limitarea acestei libertăţi este mai precisă. Omul urma sănu mănânce dintr-un singur pom care purta numele de „pomul cunoştinţei binelui şi răului” (vezi lav.9). Este inutil să se facă speculaţii cu privire la ce fel de fructe a putut face acesta, întrucât acestlucru nu a fost descoperit. Chiar prezenţa acestui pom în grădină a descoperit că omul era opersoană morală liberă. Slujirea omului nu era din constrângere, el putea să asculte, sau să nuasculte. Hotărârea îi aparţinea. Fructul în sine era nevătămător (Ed. 25). Numai porunca explicită a lui Dumnezeu de a seabţine să mănânce din el a aşezat acest pom ca motiv de punere la probă a credincioşiei şi ascultăriiomului. Ca o fiinţă morală, omul avea Legea lui Dumnezeu scrisă în conştiinţa sa. Dar pentru alămuri principiile acestei legi prin aplicarea ei la o situaţie specifică şi, în felul acesta, spre a da ofrumoasă mărturie despre ascultarea omului de Făcătorul său, a fost pusă o interdicţie cu privire lael. Dumnezeu era proprietarul adevărat al tuturor lucrurilor, chiar şi al acelora încredinţate lui Adam,iar acest fapt îi dădea dreptul de a păstra pentru Sine o parte a creaţiunii. Ar fi fost rezonabil săpăstreze pentru Sine o mare parte din acest pământ şi să-i îngăduie lui Adam să folosească doar omică parte din el. Dar nu a făcut aşa. Omul putea să se folosească liber de tot ce era în grădină –cu excepţia unui singur pom. Este evident că singurul scop urmărit prin interdicţia de a mâncafructul acestui pom era un examen clar în ce priveşte ascultarea faţă de Dumnezeu. În ziua în care vei mânca din el. Interdicţia era însoţită de o pedeapsă severă pentru păcat,şi anume moartea. Unii au crezut că declaraţia despre pedeapsă cerea executarea ei chiar în ziua încare fusese călcată. Ei văd o serioasă contradicţie între anunţarea şi împlinirea ei. Cu toate acestea,declaraţia divină: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri”, literal, „murind tu vei muri” înseamnăcă în ziua păcătuirii sentinţa urma să fie pronunţată. Omul avea să treacă de la starea de nemurirecondiţionată la cea de moarte necondiţionată. La fel cum, înainte de căderea sa, Adam putea fisigur de nemurire, garantată prin pomul vieţii, tot aşa acum, după acea catastrofă, moartea lui eratot atât de sigură. Acesta este conţinutul declaraţiei, mai mult decât moartea fizică imediată.Dumnezeu a cerut să facă o alegere de principii. El urma să accepte voia lui Dumnezeu şi să sesupună ei, încrezător că drept rezultat îi va merge bine, sau urma ca să se despartă de legătura cuDumnezeu prin propria alegere şi să devină, după câte s-ar putea presupune, independent de El.Însă despărţirea de izvorul vieţii, inevitabil, putea să aducă numai moartea. Aceleaşi principii maisunt încă valabile. Pedeapsa şi moartea sunt rezultatele sigure ale liberei alegeri a omului de a-şiîngădui să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu.

- 21 -

Geneza 2:18 Domnul Dumnezeu a zis: "Nu este bine ca omul să fie singur; am să-ifac un ajutor potrivit pentru el." Un ajutor potrivit pentru el. Adică, potrivit nevoilor lui, spre a-l completa. Animalele au fostcreate în cirezi, în grupuri, însă omul a fost creat ca o persoană singură. Totuşi, nu era intenţia luiDumnezeu ca el să fie singur timp îndelungat. Singurătatea ar fi fost în paguba binelui omului şi deaceea Dumnezeu urma să-i facă un tovarăş de viaţă.

Geneza 2:19 Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toatepăsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi oricenume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele. Toate fiarele pământului. Ideea exprimată de unii comentatori că Dumnezeu a făcut maimulte încercări nereuşite de a-i oferi omului un tovarăş, creând diferite animale, este o greşităînţelegere a intenţiei acestei părţi narative. Moise nu vorbeşte despre timp, ci pur şi simplu desprefaptul creării animalelor. Forma verbului ebraic redată în KJV prin „a făcut” poate fi tradusă corectprin „făcuse”, referindu-se în felul acesta la actele creatoare ale celor cinci zile şi ale primei părţi azilei a şasea. Prima parte a acestui verset este dată cu scopul de a oferi o prefaţă la cele ce aveausă urmeze imediat după aceea. Le-a adus la om. Adam urma să studieze aceste animale şi să se angajeze în importantalucrare de a le da nume corespunzătoare, sarcină care ar fi cerut din partea lui o înţelegere a lor şia obiceiurilor lor. Acest fapt urma să îl califice sau, poate să-l dovedească a fi capabil de a domnipeste ele. În acelaşi timp, Adam urma să înţeleagă viaţa de familie de care se bucurau ele şi, astfel,faptul că el era lipsit de tovărăşie. Recunoscând astfel că Dumnezeu îl crease cu mult superior faţăde animale, el urma să înţeleagă că nu-şi putea alege un tovarăş dintre ele. Dacă facerea femeiiurma să împlinească pe deplin intenţia Creatorului, Adam trebuia să ajungă să simtă propria lipsă şinevoia de tovărăşie, că „nu era bine”, cu alte cuvinte, ca el să rămână singur.

Geneza 2:20 Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelorcâmpului; dar, pentru om, nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească. Omul a pus nume tuturor vitelor. Este evident că omul a fost creat cu darul vorbirii. Aceastăcapacitate a fost folosită acum de Adam pentru a exprima observaţiile făcute în studiile sale despreanimale. Astfel, el a fost introdus în ştiinţele naturale, iar prin numirea animalelor, domnia lui asupralor a început. Mai întâi sunt amintite vitele, pentru că ele urmau să stea mai aproape de om decâtalte animale în relaţiile lor viitoare. Păsările pe care omul le iubeşte aşa de mult şi dintre care unelespecii urmau să devină de cel mai mare ajutor pentru el au primit locul al doilea în enumerare. Esteimposibil să se descopere care au fost aceste nume, deoarece nu se ştie ce limbă a vorbit Adam şilumea dinainte de potop. Nu s-a găsit nici un ajutor potrivit. Studiul lui Adam asupra creaţiunii animale i-a oferit multăştiinţă, dar nu i-a satisfăcut nevoia lui de întovărăşire cu o altă fiinţă egală cu el. Acest fapt aratăegala asociere cu bărbatul de care urma să se bucure femeia. Nici un tovarăş adevărat nu putea figăsit pentru Adam printre vieţuitoarele create mai prejos de el.

Geneza 2:21 Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul aadormit. Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Un somn adânc. Plănuind să-i creeze lui Adam o tovarăşă din corpul omului, Dumnezeu l-afăcut să cadă într-un somn adânc, care poate fi comparat cu starea de inconştienţă sub anestezie.Într-adevăr, operaţia chirurgicală pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Adam în timpul somnului a fostcă a retras una din coastele acestuia şi a umplut locul ei cu carne. Cuvântul ebraic şela’ înseamnă înalte părţi în Biblie „parte”, „canat de uşă”, „aripă” (a unei clădiri), „tăblie”, are aici înţelesul de„coastă”. Această traducere tradiţională, transpusă în Bibliile moderne din LXX şi Vulgata, a fost mai

- 22 -

recent dovedită ca fiind corectă prin rapoartele cuneiforme. În limba asiriană, care era strânsînrudită cu ebraica, cuvântul pentru coastă era selu.

Geneza 2:22 Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut ofemeie şi a adus-o la om. A făcut o femeie. Moise stăpânea bine limba ebraică şi ştia cum s-o folosească spre a ficonvingător pentru cititorii săi. Spre a descrie activitatea creatoare a lui Dumnezeu, el a folosit înistorisirea din capitolul 1, verbele „a crea” (cap. 1,27), „a face” (cap. 1,26), şi „a forma” (cap. 2,7).Acum adaugă la aceşti termeni mai mult sau mai puţin sinonimi verbul „a construi”. Fiecare dintreacestea are nuanţa proprie de înţeles. Coasta lui Adam a format materialul de bază din care a fost„construită” tovarăşa lui. Femeia a fost făcută pentru o unitate de nedespărţit şi pentru tovărăşie deviaţă cu bărbatul, iar modul creării ei a fost pentru a pune adevărata temelie instituţiei morale acăsătoriei. Ea urma „să stea alături de el ca egală, să fie iubită şi ocrotită de el” (PP 46). Căsătoriaeste un simbol al legăturilor de iubire şi de viaţă care există între Domnul şi biserica Sa (Efeseni5,32). A adus-o la om. Însuşi Dumnezeu a celebrat prima căsătorie. După ce a făcut-o pe femeie,El a adus-o la Adam, care în acest timp trebuie să se fi trezit din somnul său adânc. După cumAdam era „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3,38), tot aşa Eva putea fi pe drept cuvânt numită fiica luiDumnezeu şi, în calitate de Tată al ei, Dumnezeu a adus-o la Adam şi a prezentat-o. De aceea,legământul căsătoriei este numit corespunzător legământul lui Dumnezeu (Proverbe 2,17), un numecare conţine autoritatea Sa asupra acestei sfinte instituţii.

Geneza 2:23 Şi omul a zis: "Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şicarne din carnea mea! Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din om." Aceea care este os din oasele mele. Adam, recunoscând în ea tovarăşa dorită, plin debucurie, o întâmpină cu bun venit ca mireasă a sa şi îşi exprimă bucuria printr-o exclamare poetică.Cuvintele „iată în sfârşit” reflectă plăcută lui surpriză, când a văzut în femeie împlinirea dorinţeiinimii lui. Repetarea de trei ori a cuvântului „aceasta” (aşa cum este în ebraică) o arată în mod viupe cea pe care, plin de bucurie şi uimire, o privea cu intensul fior al primei iubiri. În mod instinctiv,sau datorită instruirii divine, el a recunoscut în ea parte din propria lui fiinţă. De aici înainte, urmasă o iubească ca pe propriul trup, pentru că iubind-o pe ea, el se iubea pe sine. Apostolul Pavelaccentuează acest adevăr (Efeseni 5,28). Ea se va numi femeie. Numele pe care Adam l-a dat tovarăşei lui de curând creată reflectămodul creării ei. Cuvântul ebraic ’ishshah, „femeie”, este format de la cuvântul ’ish, „om” cuterminaţie feminină. Cuvântul englezesc „woman” (anglo-saxon, wife-man) este în mod similarînrudit cu cuvântul „man” (woman – „femeie”, wife – „soţie”, man – „bărbat”). Acelaşi lucru esteadevărat şi în diverse alte limbi. [în româneşte: bărbată (Işa) că din bărbat (Iş) este luată, Trad.Iaşi, 1874; la fel trad. Niţulescu].

Geneza 2:24 De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, se va lipi denevastă-sa, şi se vor face un singur trup. Va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa. Cuvintele acestui verset nu pot fi privite ca o declaraţieprofetică a lui Adam, ci mai degrabă ca nişte cuvinte ale lui Dumnezeu Însuşi. Ele fac parte dindeclaraţia făcută de Dumnezeu la ceremonialul căsătoriei (vezi Matei 19,4.5; MB 99). Aceste cuvinteexprimă cea mai adâncă unire fizică şi spirituală dintre un bărbat şi o femeie şi susţin înaintea lumiimonogamia ca formă de căsătorie întocmită de Dumnezeu. Aceste cuvinte nu recomandă orenunţare la datoria şi respectul filial faţă de tată şi mamă, ci în primul rând se referă la faptul căafecţiunile bărbatului urmează să fie mai întâi faţă de soţia sa şi că prima lui datorie este faţă de ea.Iubirea lui pentru ea urma să crească, totuşi, cu siguranţă nu trebuia să anuleze o iubire cât sepoate de îndreptăţită pentru părinţii lui.

- 23 -

Şi se vor face un singur trup. Unirea bărbatului şi femeii este exprimată în cuvinte clare,existând ca atare într-o unire de corpuri, într-o comuniune de interese şi o reciprocitate de afecţiuni.Este semnificativ faptul că Isus Hristos foloseşte chiar acest pasaj în condamnarea vehementă adivorţului (Matei 19,5).

Geneza 2:25 Omul şi nevasta lui erau amândoi goi, şi nu le era ruşine. Erau amândoi goi. Adam şi Eva nu aveau nevoie de îmbrăcăminte materială, pentru căasupra lor Creatorul pusese un veşmânt de lumină, un veşmânt simbolic al propriului Său caracterdrept, care se reflecta în mod desăvârşit în ei. Când chipul moral al Făcătorului lor va fi reoglindit înfiii şi fiicele sale pământeşti, El Se va întoarce să-i pretindă ca proprietate a Sa (Apocalipsa 7,9;19,8; COL 69, 310). Această haină albă a nevinovăţiei este veşmântul cu care vor fi îmbrăcaţi ceimântuiţi de pe pământ când vor intra pe porţi în Paradis.Comentariile lui Ellen G. White 1-25 PP 45-51 1 DA 769 1-3 GC 455; PK 180; PP 47, 336; 9T 212 2 GC 453; ML 140 2,3 EW 217; GC 52; MM 215; PP 111; SR 145; 8T 197 3 DA 281; MB 99; 4T 147, 247 4 PP 112 6 PP 96; SR 66 7 MH 415; PP 56; 2T 300; 8T 264 8 AH 27; ML 136; PP 46; SR 58; 3T 77, 153 8,9 Ed 20 8-17 MYP 364 9 AH 27; Ed 23; PP 47, 48, 84; 6T 368; 8T 288 15 AH 27; CD 396; CT 147; Ed 21; FE 314, 327, 419, 512; LS 355;MH 261; ML 112; PP 47, 50; SR 24; 1T 568; 3T 77, 153; 4T 410 16 3T 50 16, 17 CH 108; Ed 23; 3T 72; 4T 11 17 CS 65; CT 12; EW 125, 147; GC 532; MH 449; PP 48, 53, 60; SR 24; 2T 561; 5T 365; 6T 386 18 AH 25; PP 56 18-20 PP 46 19, 20 PP 51 21-23 PP 56 22 AH 99; 3T 484 23 MB 99 23-25 COL 310; FE 141 24 AH 25, 341; MB 99; PP 46 25 PP 445; SR 38

Geneza 3:1 Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuseDomnul Dumnezeu. El a zis femeii: "Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: "Să numâncaţi din toţi pomii din grădină?" Şarpele. O dată cu şarpele apare un personaj nou în naraţiune, care a exercitat o teribilăinfluenţă asupra istoriei ulterioare a lumii. De la descrierea lui cu privire la situaţia desăvârşită dinparadis, Moise se întoarce la istoria căderii prin care acest pământ a fost transformat dintr-o lume afericirii, iubirii şi desăvârşirii într-una de durere, ură şi răutate. Moise nu menţionează perioadafericită din Eden, timp petrecut într-o fericire deplină, în studiul istoriei naturale, în păzirea grădiniidupă cum poruncise Dumnezeu şi în comuniunea zilnică cu Creatorul în răcoarea orelor de seară. Mai şiret decât toate fiarele câmpului. Şarpele este prezentat ca o creatură mai şireată decâtalte animale. Cuvântul „şiret”, ’arum, este folosit în Biblie de câteva ori pentru a arăta o tendinţă decaracter nepotrivită (Iov 5,12; 15,5), cu conotaţia de a fi „deştept” sau „isteţ”, dar de obicei cusensul favorabil de a fi înţelept (vezi Proverbe 12,16.23; 13,16; 14,8.15.18; 22,3; 27,12). Se pare căaici ar fi de preferat ultimul sens favorabil, deoarece şarpele era una dintre fiinţele create, desprecare Dumnezeu a declarat că sunt „bune”, ba chiar „foarte bune” (Geneza 1,25.31). Firea rea aşerpilor de astăzi este un rezultat al căderii şi o urmare a blestemului, nu o caracteristică a aceluianimal când el a fost creat. Obiecţia că şarpele nu a fost un animal real, ci o fiinţă supranaturală nu are nevoie de ocombatere serioasă, având în vedere declaraţia clară că el era, într-adevăr, un animal. Cu toateacestea, întreaga Scriptură lămureşte pe deplin că şarpele însuşi nu era răspunzător de cădereaomului, ci mai degrabă Satana (vezi Ioan 8,44; 2 Corinteni 11,3.14; Romani 16,20). Totuşi, Satanaeste numit ocazional în sens figurat, un şarpe, pentru că el a folosit şarpele ca medium în încercarealui de a-l amăgi pe om (vezi Apocalipsa 12,9; 20,2). Căderea lui Lucifer, care fusese cel mai însemnat dintre îngerii din ceruri (Isaia 14,12, 13;

- 24 -

Ezechiel 28,13-15), fără îndoială că a precedat căderea omului (vezi PP 36). Dumnezeu, care vorbeazilnic cu omul în grădină, nu l-a lăsat în necunoştinţă despre evenimentele din cer, ci i-a făcutcunoscut căderea lui Satana şi a celorlalţi îngeri, despre a cărui venire Adam fusese pus în gardă.Adam şi Eva poate că au aşteptat să-l vadă pe Satana apărând ca un înger, şi s-au consideratpregătiţi să-l întâmpine ca atare şi să respingă ispitirile lui. Însă, în loc să procedeze aşa, el i-avorbit Evei printr-un şarpe şi a luat-o prin surprindere. Totuşi, acest fapt nu o scuză cu nici un chippe prima noastră mamă, deşi este adevărat că ea a fost înşelată în felul acesta (vezi 1 Timotei 2,14;2 Corinteni 11,3). Experienţa amară a primilor noştri părinţi a fost îngăduită ca o încercare a credincioşiei şiiubirii lor. Această încercare a fost esenţială pentru dezvoltarea lor spirituală şi pentru formareacaracterului lor. Dacă ar fi ieşit din această încercare nevătămaţi, urmarea pentru ei ar fi fost fericireveşnică. Întrucât nu a dorit ca ei să fie ispitiţi peste puterea lor de a rezista (1 Corinteni 10,13),Dumnezeu nu i-a îngăduit lui Satana să se apropie de ei în asemănare de Dumnezeu, sau în vreunalt loc decât acest pom (1SP 34). Prin urmare, Satana a venit la ei sub forma unei creaturi, nu doarmult inferioară lui Dumnezeu, dar mult mai prejos decât omul însuşi. Îngăduindu-i lui Satana să-iconvingă să calce porunca lui Dumnezeu, prin intermediul unui simplu animal, Adam şi Eva au fostde două ori lipsiţi de scuză. El a zis femeii. Folosind şarpele ca medium al său, Satana a găsit un timp în care a putut săse adreseze numai femeii. Întotdeauna este mai uşor a convinge pe cineva să facă rău, când estedespărţit de împrejmuiri ocrotitoare. Dacă Eva ar fi rămas cu soţul ei, prezenţa lui ar fi fost oprotecţie pentru ea, iar istorisirea ar fi avut, fără îndoială, un alt sfârşit. Oare a zis Dumnezeu cu adevărat. Satana i s-a adresat cu o întrebare care păreanevinovată, dar care era plină de viclenie. S-a discutat dacă întrebarea trebuia să fie tradusă (1) „Azis Dumnezeu cu adevărat să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” însemnând, „Sunt pomi îngrădină din care vouă nu vă este îngăduit să mâncaţi?” sau (2) „Să nu mâncaţi din nici un pom dingrădină?”. Ebraica permite ambele traduceri şi are o oarecare ambiguitate. Satana a intenţionat caaceste cuvinte să fie neclare şi ambigue. Scopul lui era clar. El a dorit să semene îndoială în inimafemeii cu privire la frazeologie şi la sensul exact al poruncii divine şi, în mod special, cu privire lajusteţea şi dreptatea unei astfel de porunci.

Geneza 3:2 Femeia a răspuns şarpelui: "Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilordin grădină. Putem să mâncăm din rod. Este evident că Eva a înţeles întrebarea în cel de-al doilea sensdiscutat mai sus şi, în loc să se îndepărteze şi să fugă la soţul ei, a dat pe faţă semne de şovăială şiîndoială şi o bunăvoinţă de a discuta mai departe subiectul cu şarpele. Dumnezeu a declarat: „În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” Eva a schimbataceastă declaraţie în, „ca să nu muriţi”. În schimbul unei depline siguranţe a pedepsei cu moarteaca urmare a călcării poruncii, femeia a declarat că moartea putea să urmeze unei astfel de fapte.Cuvântul „ca să nu”, pen, implică alarmă lăuntrică la gândul de a te juca cu ceva care se poatedovedi fatal, ascuns sub o presupusă atitudine cinică faţă de ideea că, într-adevăr, un astfel delucru ar putea vreodată să se întâmple. Îndoiala şi ezitarea în vorbirea Evei, reflectând-o pe aceea aşarpelui, fac ca mobilul ascultării să fie, în general, frica de moarte mai degrabă decât iubirealăuntrică faţă de binefăcătorul ei Creator. Un alt simptom de trezire a îndoielii în dreptatea absolutăa poruncii lui Dumnezeu este faptul că Eva nu a menţionat numele pomului pe care ea cu siguranţăîl cunoştea. Vorbind despre locul acestui pom în termeni generali ca, aflându-se „în mijloculgrădinii”, ea l-a aşezat aproape în aceeaşi clasă cu ceilalţi pomi din grădina căminului ei.

Geneza 3:4 Atunci şarpele a zis femeii: "Hotărât, că nu veţi muri: Hotărât că nu veţi muri. Dacă prima întrebare a lui Satana avea drept scop să trezeascăîndoiala, ceea ce şi urmărea într-adevăr, afirmaţia cu care a continuat avea înfăţişarea amăgitoare a

- 25 -

unei declaraţii autoritare. Aici adevărul era amestecat în modul cel mai iscusit cu falsitatea. Aceastăafirmaţie contrazicea porunca clară a lui Dumnezeu în felul cel mai impresionant de care estecapabilă limba ebraică, putând fi redată: „Absolut că nu veţi muri”. Satana a provocat veridicitateaCuvântului lui Dumnezeu printr-o minciună pe faţă, motiv pentru care Hristos, pe drept, l-a numittatăl minciunii (Ioan 8,44).

Geneza 3:5 dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschideochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul." Vi se vor deschide ochii. Satana continuă să prezinte un motiv verosimil pentru interdicţia luiDumnezeu. El Îl acuză pe Dumnezeu de: (1) Invidierea fericirii creaturilor Sale. De fapt, Satanaspunea: „Fi sigură că rodul pomului nu a fost interzis de teamă ca să nu muriţi, ci de teamă ca sănu fiţi rivalii Stăpânului Însuşi”. (2) Falsitatea. Satana Îl acuză pe Dumnezeu că a minţit când aafirmat că mâncarea din fruct va avea ca urmare moartea. Cerinţele lui Dumnezeu au fost puse încea mai odioasă şi condamnabilă lumină. Amestecând adevărul cu minciuna, Satana a încercat săproducă confuzie în mintea Evei, cu scopul de a o face să deosebească greu cuvintele lui Dumnezeude ale Satanei. Expresia „în ziua în care veţi mânca din el” părea asemănătoare cu aceea enunţatăde Dumnezeu (cap. 2,17), ca şi expresia „cunoscând binele şi răul”. Făgăduinţa „vi se vor deschideochii” cuprindea o limitare reală a vederii care putea fi înlăturată prin ascultarea de sfatul şarpelui. Veţi fi ca Dumnezeu. Acelaşi cuvânt tradus în KJV „dumnezei”, ’elohim, este redat„Dumnezeu” în versetele 1,3 şi 5. Traducătorii KJV au urmat aici după LXX şi Vulgata. Traducereacorectă este, „veţi fi ca Dumnezeu”. Acest aspect descoperă foarte precis natura blasfematoare acuvintelor lui Satana (vezi Isaia 14,12-14) şi toată gravitatea înşelăciunii lui.

Geneza 3:6 Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi căpomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mâncat;a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. Femeia a văzut. După ce în mintea femeii au fost stârnite îndoiala şi necredinţa în Cuvântullui Dumnezeu, pomul i s-a părut mult prea deosebit. De trei ori se face menţiunea cât de încântătorera pomul. El făcea apel la gustul ei, la ochii ei şi la dorinţa ei înfocată după înţelepciunea sporită.Privind în felul acesta la pom, cu dorinţa de a se împărtăşi din fructul lui, era o concesie făcutăispitei lui Satana. Eva era deja vinovată de călcare în inima ei a poruncii lui Dumnezeu, „Să nupofteşti” (Exod 20,17). Fapta de a lua fructul şi de a-l mânca a fost, astfel, numai rezultatul firescde intrare pe calea călcării poruncii. A luat din rodul lui. După ce a poftit la ceva ce nu avea nici un drept, femeia a continuat săcalce o poruncă după alta. Eva a furat apoi din proprietatea lui Dumnezeu, călcând porunca a opta(Exod 20,15). Mâncând din fructul oprit şi dându-l şi soţului ei, ea a călcat porunca a şasea (Exod20,13). Apoi ea a mai călcat şi porunca întâi (Exod 20,3), pentru că l-a pus pe Satana înaintea luiDumnezeu şi a ascultat de el mai degrabă decât de Creatorul ei. Şi a dat şi bărbatului ei. Văzând că ea nu a murit imediat, fapt care părea să confirmeafirmaţia hotărâtă a înşelătorului, „Hotărât că nu veţi muri”, Eva a experimentat un amăgitor simţde exaltare. Ea a dorit ca soţul ei să împărtăşească simţământul cu ea. Este pentru prima dată cândraportul sacru îl numeşte pe Adam „soţul ei”. Dar, în loc să fie un „ajutor potrivit” pentru el, eadeveni un mijloc de nimicire a lui. Declaraţia că „a dat şi bărbatului ei care era lângă ea” nuînseamnă că el fusese tot timpul lângă ea, asistând mut la scena ispitirii. Dimpotrivă, ea i-a dat dinfruct după ce l-a reîntâlnit, ca să poată mânca din el „cu ea”, împărtăşindu-se astfel cu presupuselelui binefaceri. Bărbatul a mâncat şi el. Înainte ca el să mănânce, între Adam şi soţia lui trebuie să fi avutloc o discuţie. Să o urmeze oare pe soţia lui pe calea ei de păcat şi neascultare, sau să renunţe laea, încrezându-se că Dumnezeu îi va reface cumva fericirea nimicită? Pe Adam nu l-a înşelat faptulcă ea nu murise ca rezultat al mâncării fructului şi că nici o pagubă aparentă nu venise asupra ei.

- 26 -

„Nu Adam a fost amăgit, ci femeia” (1 Timotei 2,14). Însă puterea de convingere a soţiei sale unităcu propria lui iubire pentru ea l-a înduplecat să împărtăşească urmările căderii ei, oricare ar puteasă fie acestea. Fatală hotărâre! În loc să aştepte până ce ar fi avut ocazia să discute întreagachestiune strategică cu Dumnezeu, el şi-a luat soarta în propriile mâini. Căderea lui Adam este ceamai tragică, pentru că el nu s-a îndoit de Dumnezeu, nici nu a fost amăgit ca Eva, ci a lucrat înaşteptarea sigură că teribila ameninţare a lui Dumnezeu se va adeveri. Oricât de deplorabilă era păcătuirea Evei şi oricât de plină de potenţială suferinţă pentrufamilia omenească, alegerea ei nu implica în mod necesar rasa umană în pedeapsa neascultării ei.Alegerea deliberată a lui Adam, în deplină înţelegere a unei porunci explicite a lui Dumnezeu – maidegrabă decât alegerea Evei – a fost ceea ce a făcut ca păcatul şi moartea să fie soarta inevitabilă aneamului omenesc. Eva a fost amăgită, Adam nu a fost amăgit (vezi Romani 5,12.14; 1 Corinteni15,21; 1 Timotei 2,14; 2 Corinteni 11,3). Dacă Adam ar fi rămas credincios faţă de Dumnezeu înciuda necredincioşiei Evei, înţelepciunea divină ar fi rezolvat totuşi dilema pentru el şi ar fi înlăturatdezastrul pentru neamul omenesc (PP 56).

Geneza 3:7 Atunci li s-au deschis ochii la amândoi, au cunoscut că erau goi, aucusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi. Ce ironie conţin aceste cuvinte care vorbesc despreîmplinirea făgăduinţei cu două înţelesuri a lui Satana! Ochii minţii lor au fost deschişi – ei şi-au datseama că nu mai erau fără vină. Ochii fizici au fost deschişi – ei au văzut că erau goi. Şi şi-au făcut şorţuri. Stând ruşinaţi fiecare în faţa celuilalt, ei au căutat să înlăture ruşineagoliciunii lor. Şorţurile lor din frunze de smochin erau un jalnic înlocuitor al strălucitorului veşmântde nevinovăţie pe care ei o pierduseră. Conştiinţa era la lucru. Faptul că acest simţământ de ruşinenu îşi avea rădăcinile în senzualitate, ci în conştienţa de vinovăţie înaintea lui Dumnezeu rezultăevident din faptul că ei înşişi s-au ascuns de El. Singura inscripţie veche care prezintă o oarecare asemănare cu istorie căderii omului, aşacum este redată în Biblie, este un poem sumero-akkadian în două limbi care spune: „Fata a mâncatdin ceea ce era oprit, fata, mama păcatului, a făptuit răul, mama păcatului a avut o experienţădureroasă”. (A. Jeremias, Das Alte Testament im Lichte des alten Orients [Leipzig, 1930], p. 99).

Geneza 3:8 Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină înrăcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeuprintre pomii din grădină. Glasul Domnului. Vizitele periodice ale lui Dumnezeu spre sfârşitul zilei, când liniştitul zefir deseară reîmprospăta grădina, au fost întotdeauna ocazii de desfătare pentru fericita pereche. Daracum, auzirea apropierii lui Dumnezeu era un izvor de panică. Amândoi simţeau că nu îndrăzneaucu nici un chip să se întâlnească cu Creatorul lor. Motivul fricii lor nu era nici umilinţa, nici modestia,ci un adânc simţământ de vinovăţie.

Geneza 3:9 Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: "Unde eşti?" Unde eşti? Adam, care întâmpinase întotdeauna cu bucurie apropierea divină era acumascuns. Totuşi, el nu putea să se ascundă de faţa lui Dumnezeu, care îl cheamă pe Adam nu ca şicând nu ar cunoaşte locul său de ascunzătoare, ci pentru a-l determina să mărturisească. Adam aîncercat să ascundă păcatul în spatele consecinţelor sale, neascultarea lui în spatele simţământuluisău de ruşine, spunându-I lui Dumnezeu că se ascunsese de ruşinea pentru goliciunea sa.Conştienţa lui despre efectele păcatului era mai pătrunzătoare decât păcatul însuşi. Aici asistămpentru prima dată la confuzia dintre păcat şi pedeapsă, care este caracteristică omului în starea luidecăzută. Rezultatele păcatului sunt mai simţite şi mai nesuferite decât păcatul însuşi.

- 27 -

Geneza 3:12 Omul a răspuns: "Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, eami-a dat din pom şi am mâncat." Femeia pe care mi-ai dat-o. Dumnezeu îi mai pusese o întrebare care descoperea faptul că elcunoştea păcatul lui Adam şi avea drept scop să trezească în el convingerea de păcat. Răspunsul luiAdam a fost o scuză ocolită şi evazivă pentru ruşinea sa, care a culminat cu o acuzaţie adusă luiDumnezeu. Astfel se transformase caracterul lui Adam în scurtul interval de când intrase pe caleaneascultării. Bărbatul care o iubise atât de mult pe soţia sa încât călcase în mod intenţionat poruncalui Dumnezeu cu scopul de a nu putea fi despărţit de ea, vorbeşte acum despre ea cu răceală şinemiloasă antipatie ca fiind „femeia pe care mi-ai dat-o să fie lângă mine”. Cuvintele lui seaseamănă cu acelea ale fiilor lui Iacov care vorbeau tatălui lor despre Iosif numindu-l „fiul tău”(Geneza 37,32; compară Luca 15,30). Unul dintre fructele amare ale păcatului este o înăsprire ainimii „fără dragoste firească” (Romani 1,31). Insinuarea lui Adam că Dumnezeu era vinovat pentrutrista lui stare, fiind legat cu o fiinţă atât de slabă şi de coruptă, l-a afundat până în adânculnerecunoştinţei.

Geneza 3:13 Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: "Ce ai făcut?" Femeia a răspuns:"Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat din pom." Şarpele m-a amăgit. Femeia avea de asemenea un răspuns pregătit, învinuindu-l pe şarpepentru amăgirea ei. Nici Adam, nici soţia sa nu neagă faptele, ci fiecare caută să scape de vinovăţieînvinuindu-se pe un altul. Nici unul nu dă dovadă de căinţă. Totuşi, o deosebire vrednică de luat înseamă există între mărturisirile lor. Femeia protestează că ea fusese amăgită. Adam recunoaşte înmod tacit că fapta sa fusese premeditată, în deplină cunoştinţă de urmările ei.

Geneza 3:14 Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: "Fiindcă ai făcut lucrul acesta,blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţiitale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Blestemat eşti. Blestemul păcatului nu rămâne numai asupra şarpelui, ci asupra întreguluiregn animal, totuşi el trebuia să suporte un blestem mai mare decât semenii lui. Altădată cel maiînţelept şi mai frumos dintre creaturi, şarpele era acum lipsit de aripi şi condamnat să se târască înţărână. Nu trebuie să presupunem că animalele neraţionale au constituit în felul acesta obiectulmâniei unui Dumnezeu răzbunător. Acest blestem era spre binele lui Adam, ca unul care avea cascop să-l convingă despre îndepărtatele urmări ale păcatului. Acest lucru a provocat mari suferinţeinimii lui Dumnezeu când le-a văzut pe aceste fiinţe, al cărui protector se presupunea că este,împărtăşind urmările păcatului său (PP 68). Asupra şarpelui, care devenise pentru totdeaunasimbolul răului, blestemul a căzut mult mai greu – nu atât de mult încât el să sufere, cât spre a fipentru om un simbol al urmărilor păcatului. Nu este de mirare că majoritatea oamenilor simtrepulsie şi spaimă în faţa unui şarpe. Să mănânci ţărână. Faptul că astăzi şerpii nu se hrănesc cu ţărână i-a făcut pe comentatoriicritici să declare că cei din vechime s-au înşelat crezând că acest animal târându-se tot timpul pepântecele lui şi trăind chiar în pustiuri unde abia se găseşte ceva hrană, se hrănea cu ţărână.Această concepţie greşită l-a influenţat pe autorul Genezei, spun ei, să formuleze blestemulpronunţat asupra şarpelui spre a se armoniza cu această concepţie populară. Cercetătoriiconservatori au încercat mai mult sau mai puţin nereuşit să dovedească faptul că şarpele mănâncăşi ţărână, atunci când îşi consumă hrana. Dar nu se poate spune acelaşi lucru despre multe alteanimale care culeg hrana lor de pe pământ? Această problemă dispare dacă luăm în considerareexpresia „să mănânci ţărână” la modul figurat. La vechile popoare se folosea acest sens, după cumarată literatura şi scrierile lor recent descoperite. Mitul păgân despre coborârea lui Iştar în lumea dejos vorbeşte despre oameni blestemaţi spunând că „ţărână este mâncarea lor şi lut hrana lor”. În

- 28 -

blestemele pronunţate asupra vrăşmaşilor, este afirmată iarăşi şi iarăşi dorinţa ca ei să mănânceţărână. În vechiul imn de luptă din Ţara Galilor, „Marşul bărbaţilor din Harlech”, vrăşmaşilor le estearuncată batjocura, „Ei să muşte pământul”. În lumina aceasta, expresia „să mănânci ţărână toatezilele vieţii tale”, înseamnă simplu „cel mai blestemat să fii dintre toate creaturile”.

Geneza 3:15 Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei.Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul." Vrăjmăşie voi pune. Aici Domnul Se întoarce de la cuvintele adresate şarpelui literal, care-ivorbise către Eva, spre a pronunţa sentinţa asupra şarpelui celui vechi, diavolul. Această sentinţăexprimată în limbaj profetic a fost întotdeauna înţeleasă de biserica creştină ca o prezicere a veniriiMântuitorului. Cu toate că această interpretare este, fără îndoială, corectă, ea poate să arate şifaptul că profeţia este adevărată şi literală – există vrăjmăşie de moarte între şarpe şi om, oriundecei doi se întâlnesc. Între sămânţa ta şi sămânţa ei. Referinţa este făcută cu privire la lupta de veacuri dintre„sămânţa” sau urmaşii Satanei (Ioan 8,44; Fapte 13,10; 1 Ioan 3,10) şi sămânţa femeii. DomnulIsus Hristos este numit înainte de orice „sămânţa” (Apocalipsa 12,1-5, compară cu Galateni3,16.19); El a fost Acela care a venit „să nimicească lucrările diavolului” (Evrei 2,14; 1 Ioan 3,8). Aceasta îţi va zdrobi capul. „Zdrobi”, shuph. Acest cuvânt înseamnă „a strivi” sau „a pândipe cineva”. Este evident că a zdrobi capul este mult mai serios decât a zdrobi călcâiul. Esteimportant să vedem că, deşi vrăjmăşia prezisă este între sămânţa femeii şi aceea a şarpelui, capulşarpelui şi nu sămânţa lui urmează să fie zdrobit. Ca represalii, şarpele nu va fi în stare să facă maimult decât să zdrobească călcâiul seminţei femeii. „Sămânţa” apare la singular, arătând că nu o mulţime de urmaşi ai femeii vor fi angajaţi înzdrobirea capului şarpelui, ci mai degrabă că o singură persoană va împlini acest lucru. Acesteobservaţii dovedesc în mod clar că în această pronunţare a sentinţei este concentrată istorisireamarii lupte dintre Hristos şi Satana, o luptă care a început în cer (Apocalipsa 12,7-9), a fostcontinuată pe pământ, unde Hristos l-a înfrânt din nou (Evrei 2,14), şi care se va termina în cele dinurmă cu nimicirea lui Satana la sfârşitul mileniului (Apocalipsa 20,10). Hristos nu va ieşi din aceastăluptă neatins. Semnele cuielor în mâinile şi picioarele Sale şi cicatricea din coasta Sa vor fi veşniceaduceri aminte despre lupta cea cruntă în care Satana a zdrobit călcâiul seminţei femeii (Ioan20,25; Zaharia 13,6; EW 53). Această pronunţare a sentinţei trebuie să le fi adus multă mângâiere celor doi vinovaţidescurajaţi care stăteau în faţa lui Dumnezeu, de la ale cărui porunci se abătuseră. Prin transferareacredincioşiei sale de la Dumnezeu către şarpe, Adam, vice-rege al lui Dumnezeu pe pământ atâtatimp cât a rămas credincios, cedase autoritatea sa şarpelui. Faptul că Satana era pe deplin conştientde „drepturile” sale prin uzurpare asupra acestui pământ, câştigate prin supunerea lui Adam, rezultăîn mod clar din declaraţia sa către Hristos pe muntele ispitirii (Luca 4,5.6). Adam a început săînţeleagă măsura pierderii sale, şi anume că din stăpân al acestei lumi el a devenit un rob al luiSatana. Totuşi, înainte de a auzi pronunţarea propriei sentinţe, balsamul vindecător al nădejdii afost aplicat pe sufletul lui zdrobit. El privea acum spre femeia asupra căreia aruncase vina căderii luicu gândul la salvare – la sămânţa făgăduită, în care va fi puterea pentru a-l nimici pe arhi-vrăjmaşullui Dumnezeu şi al omului. Cât de binevoitor a fost Dumnezeu! Dreptatea divină cerea ca păcatul să-şi primeascăpedeapsa, însă harul divin găsise deja o cale de a salva neamul omenesc decăzut – prin jertfa debunăvoie a Fiului lui Dumnezeu (1 Petru 1,20; Efeseni 3,11; 2 Timotei 1,9; Apocalipsa 13,8).Dumnezeu a instituit ritualul de jertfă, ca să pună astfel la îndemâna omului un ajutor vizual, caresă îl poată călăuzi să înţeleagă ceva din preţul care a trebuit să fie plătit pentru a se face ispăşirepentru păcatul său. Mielul nevinovat trebuia să-şi dea viaţa sa pentru aceea a omului, iar pielea luisă acopere goliciunea păcătosului, pentru ca omului să i se poată aduce aminte mereu despre Fiullui Dumnezeu, care avea să-Şi dea viaţa spre a face ispăşire pentru călcarea de lege a omului şi a

- 29 -

cărui neprihănire, şi numai aceasta, îl va acoperi în mod îndestulător. Nu ştim cât de clară eraînţelegerea lui Adam despre Planul de Mântuire, însă putem fi siguri că a fost suficient descoperitpentru ca el să aibă o asigurare că păcatul nu va dura veşnic, că Răscumpărătorul se va naşte dinsămânţa femeii, că stăpânirea pierdută va fi recâştigată şi că fericirea din Eden va fi restaurată. Dela început până la sfârşit, Evanghelia mântuirii constituie tema centrală a Scripturilor.

Geneza 3:16 Femeii i-a zis: "Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cudurere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpânipeste tine." Voi mări foarte mult suferinţa. Expresia „suferinţa şi însărcinarea ta” este considerată îngeneral ca fiind forma literară în care două expresii asemănătoare exprimă aceeaşi idee. Expresia arputea fi citită astfel: „suferinţa sarcinii tale”. Chiar la început omului i se dăduse porunca „Creşteţi şiînmulţiţi-vă” (Cap. 1,28). Prin urmare, concepţia fusese intenţionat repetată ca o binecuvântare, nuca un blestem. Însă intrarea păcatului însemna că de aici înainte sarcina va fi însoţită de durere. Cu durere. Într-adevăr, durerile naşterii urmau să fie atât de mari, încât în Scriptură ele suntun simbol al celui mai grozav chin al trupului şi al minţii (vezi Mica 4,9, 10; 1 Tesaloniceni 5,3; Ioan16,21; Apocalipsa 12,2). Dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău. Cuvântul ebraic shuq, „dorinţă”, înseamnă „afugi după, a avea o râvnă puternică după un lucru”, arătând cea mai puternică dorinţă după el. Deşioprimată de bărbat şi chinuită de durerile naşterii, femeia va simţi încă o mare dorinţă dupăbărbatul ei. Comentatorii sunt împărţiţi în opiniile lor, în ce priveşte faptul că această declaraţie faceparte sau din pedeapsă. Se pare rezonabil să se spună că această „dorinţă” a fost dată pentru auşura durerile sexului feminin şi pentru a lega inima soţului şi soţiei tot mai strâns. El va stăpâni peste tine. Femeia a rupt legătura sa cu bărbatul hotărâtă de cer. În loc să fieun ajutor „potrivit” pentru el, ea a devenit seducătoarea lui. Aşadar, poziţia ei de egalitate cubărbatul a fost pierdută. El urma să stăpânească asupra ei ca domn. Femeia este înfăţişată înScriptură ca fiind „stăpânită” de domnul ei. Printre cele mai multe popoare ne-creştine, femeia afost supusă în decursul veacurilor la degradare şi la o adevărată sclavie. Creştinismul, în ce priveştebinecuvântările Evangheliei, a aşezat femeia pe aceeaşi treaptă cu bărbatul (Galateni 3,28). Cutoate că bărbatul este capul familiei, principiile creştine îl vor conduce pe bărbat şi pe soţia lui la oexperienţă de adevărată comuniune, în care fiecare este atât de devotat fericirii şi bunăstăriiceluilalt, încât niciodată nu se va întâmpla ca unul din cei doi să încerce să „stăpânească” pestecelălalt (vezi Coloseni 3,18.19).

Geneza 3:17 Omului i-a zis: "Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncatdin pomul despre care îţi poruncisem: "Să nu mănânci deloc din el", blestemat esteacum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilelevieţii tale; Pentru că ai ascultat. Pentru prima dată substantivul „Adam” este folosit ca nume propriufără articol, fapt care nu este evident în KJV, unde ha’adam, în capitolele 2,19.23; 3,8.9, este tradusca un nume propriu, cu toate că articolul indică în fiecare caz că acest cuvânt este folosit cu sensulde „omul”. Înainte de a pronunţa sentinţa, Dumnezeu a explicat de ce era necesară şi potrivită.Adam lucrase în acord cu argumentele convingătoare ale Evei, punând cuvintele ei mai presus deale lui Dumnezeu. În felul acesta, el s-a abătut de la suprema iubire şi credincioşie faţă deDumnezeu, pierzând binecuvântările vieţii şi chiar viaţa însăşi. Înălţându-şi voinţa sa mai presus devoinţa lui Dumnezeu, Adam trebuia să înveţe că independenţa de Dumnezeu nu înseamnă o sferăde existenţă mai înaltă, ci o separare de Izvorul vieţii. De aceea, moartea îi va arăta nimicniciapropriei naturi. Blestemat este acum pământul. Trebuie să fie observat iarăşi faptul că Dumnezeu nu l-ablestemat nici pe Adam, nici pe soţia lui. Blestemele au fost pronunţate numai asupra şarpelui şi

- 30 -

pământului. Dar „pământul este acum blestemat din pricina ta” a spus Dumnezeu către Adam. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el. Acelaşi cuvânt care fusese folosit pentru a exprimasuferinţele legate de naşterea de copii este folosit acum pentru a-l informa pe Adam cu privire lagreutăţile pe care avea să le întâmpine în agonisirea unei sărăcăcioase hrane din pământulblestemat. Atâta timp cât trăieşte aici, nu va exista nici o speranţă de a ieşi din această stare.Expresia „toate zilele vieţii tale” este prima indicaţie că moartea va urma cu siguranţă, cu toate căevenimentul putea fi amânat pentru câtva timp.

Geneza 3:18 spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. Spini şi pălămidă. Înainte de cădere, din pământ creşteau numai plante care erau fiefolositoare pentru hrană, fie frumoase la vedere. Acum, el urma să producă şi „spini şi pălămidă”(6T 186). Sporirea muncii necesare pentru cultivarea pământului urma să aibă ca rezultat creştereanenorocirii existenţei omului. El urma să înveţe printr-o experienţă amară, că viaţa despărţită deDumnezeu poate fi în cel mai bun caz o viaţă de necaz şi durere. Să mănânci iarbă. Pedeapsa divină prevedea şi o schimbare parţială în dietă. Putemconcluziona în mod evident că atât cantitatea, cât şi calitatea cerealelor, nucilor şi a fructelor care i-au fost date la început omului, au fost, ca urmare a blestemului, reduse într-o aşa măsură, încâtomul trebuia să caute în ierburi o parte a hranei sale zilnice. Această schimbare se poate datora înparte şi pierderii de către om a anumitor elemente pe care le avea de la pomul vieţii, de asemenea,unei schimbări a climei şi poate mai mult decât orice condamnării omului la muncă anevoioasă înprocesul de câştigare a existenţei.

Geneza 3:19 În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce înpământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce." În sudoarea feţei tale. Munca grea care era de adăugat la împovărătoarea viaţă a omuluieste acum viu exprimată. Aceasta se referă în mod deosebit la agricultorul care trebuie să trăiascăobţinând hrană pentru el şi familia sa dintr-un pământ care i se împotriveşte, dar se adresează înegală măsură şi tuturor celorlalte ocupaţii. De la căderea lui Adam, lucrările omeneşti pot fiîndeplinite numai prin trudă. Cu toate acestea, trebuie să fie recunoscut faptul că această pedeapsăa fost într-adevăr o binecuvântare ascunsă pentru fiinţele păcătoase. Când un om lucrează este,fără îndoială, cu mult mai departe de păcat, decât atunci când îşi petrece zilele în inactivitate. Trudaşi munca dezvoltă caracterul şi îl învaţă pe om umilinţa şi conlucrarea cu Dumnezeu. Acesta estemotivul pentru care biserica creştină a găsit, în general, cei mai mulţi aderenţi credincioşi şisprijinitori ai ei în clasa muncitoare. Munca, chiar atunci când este grea, nu trebuie să fiedispreţuită, „în ea se află o binecuvântare”. Până te vei întoarce în pământ. Domnul l-a informat pe Adam că destinaţia lui sigură eramormântul. Omul a înţeles astfel că Planul de Mântuire (v.15) nu va împiedica pierderea vieţii saleprezente, ci oferea asigurarea unei vieţi noi. O dată cu schimbarea în natura lui Adam din nemurirecondiţionată la starea de muritor a început împlinirea teribilei preziceri: „în ziua în care vei mâncadin el vei muri negreşit”. Dacă prin îndurare omului nu i s-ar fi acordat o zi de har, moartea ar fisurvenit într-o clipeală de ochi. Dreptatea divină cerea viaţa omului, îndurarea divină îi ofereaomului o ocazie de a o recâştiga.

Geneza 3:20 Adam a pus nevestei sale numele Eva: căci ea a fost mama tuturorcelor vii. Adam a pus nevestei sale numele Eva. Acest verset nu este o interpolare care deranjează încontextul istorisirii căderii şi a urmărilor ei, aşa cum susţin unii comentatori. Ea dovedeşte că Adama crezut făgăduinţa cu privire la sămânţa femeii şi şi-a manifestat această credinţă prin numele pecare l-a dat soţiei sale. Eva, chawwah. Chawwah înseamnă „viaţă” şi aici este tradus de LXX, Zoe. Aceasta este o

- 31 -

veche formă semită, găsită şi în vechile inscripţii feniciene, dar care nu se mai folosea în limbaebraică pe timpul când a fost scrisă Biblia. S-a sugerată că indică faptul că Adam a vorbit o limbăsemită veche. Dacă ar fi folosit un echivalent ebraic contemporan, Moise ar fi scris numele femeiichayyah în loc de chawwah, însă, redând numele într-o formă arhaică neobişnuită, el dovedeşte căştiinţa lui se întindea până în trecutul îndepărtat. În cap. 4,1 din LXX, chawwah a fost tradus în modaproximativ Eua, de unde vine şi românescul nostru „Eva”. Ea a fost mama. Adam a dat numele de „cea vie” soţiei sale prin credinţă, văzând în ea pe„mama tuturor celor vii”, tocmai într-un timp când condamnarea sa abia fusese pronunţată. Deasemenea, el a privit dincolo de mormânt şi a văzut în sămânţa făgăduită soţiei sale pe Unul care leva da înapoi lui şi urmaşilor lui nemurirea pe care o pierduseră în acea zi. În loc să o numească înstarea lui abătută şi disperată – cum se putea aştepta în asemenea împrejurări – „mama celorcondamnaţi”, el şi-a îndreptat ochii în credinţă spre Judecătorul său şi, înainte ca să îl aibă pe primulei născut, o numeşte plin de speranţă „cea vie”. El avea, într-adevăr, credinţă „în lucrurilenădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11,1).

Geneza 3:21 Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele şi i-aîmbrăcat cu ele. Haine de piele. Înainte de a-i da afară din grădină, Dumnezeu le-a oferit o îmbrăcăminte maitrainică, potrivită pentru munca grea care le stătea în faţă şi ca o protecţie împotriva extremelor decăldură şi frig care au urmat după cădere (PP 61). Pieile erau, de asemenea, un mijloc continuu deaducere aminte a nevinovăţiei lor pierdute, a morţii ca plată a păcatului şi a Mielului făgăduit al luiDumnezeu, care, prin propria moarte înlocuitoare, va îndepărta păcatele lumii. Cel care fuseseînsărcinat cu protecţia regnului animal, constata acum în mod nefericit că el însuşi le va lua viaţaunora dintre ele. Ele trebuiau să moară pentru ca el să poată trăi. Serviciul jertfelor a fost instituit în momentul acesta, deşi aici nu s-a menţionat în modspecial (PP 68; compară cu HLL 28). Istorisirea despre jertfele lui Cain şi Abel, relatată în capitolulurmător, dovedeşte că primii copii ai lui Adam şi ai Evei cunoşteau bine acest ritual. DacăDumnezeu nu ar fi lăsat reguli precise cu privire la jertfe, aprobarea jertfei lui Abel şi dezaprobareajertfei lui Cain ar fi fost arbitrare. Faptul că Cain nu L-a putut învinui pe Dumnezeu de părtinire esteo dovadă că atât el, cât şi fratele său, cunoşteau ce se cerea. Universalitatea jertfelor de animaledin timpurile străvechi arată către o origine comună a acestor practici.

Geneza 3:22 Domnul Dumnezeu a zis: "Iată că omul a ajuns ca unul din Noicunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindămâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci." Ca unul din noi. Omul aflase despre pedepsirea sa şi despre Planul de Mântuire şi i se oferiseîmbrăcăminte. Prin neascultare, el a aflat deosebirea dintre bine şi rău, în timp ce Dumnezeuintenţionase ca el să dobândească această cunoştinţă prin conlucrare de bună voie cu voinţa divină.Făgăduinţa lui Satana, că omul va deveni „ca Dumnezeu”, a fost împlinită numai în faptul că omulcunoştea acum ceva din urmările păcatului. Să-şi întindă mâna. Acum era necesar ca omul să fie împiedicat de a continua să seîmpărtăşească din fructul pomului vieţii, ca să nu devină un păcătos nemuritor (PP 60). Prin păcatomul căzuse sub puterea morţii. În felul acesta, fructul care producea nemurirea putea să-i facănumai rău. Nemurirea în stare de păcat şi, deci, nenorocirea fără sfârşit, nu era viaţa pentru careDumnezeu l-a destinat pe om. Refuzul accesului omului la acest pom dătător de viaţă a fost un actal îndurării divine, pe care Adam nu l-a putut aprecia la acea vreme, dar pentru care va firecunoscător în lumea viitoare. Acolo, el va mânca veşnic din pomul vieţii pierdut de atâta timp(Apocalipsa 22,2.14). Prin părtăşie cu simbolurile jertfei Domnului Isus Hristos, astăzi avemprivilegiul să mâncăm prin credinţă din fructul acelui pom şi să privim înainte cu încredere, spretimpul când să putem culege şi să mâncăm fructele lui împreună cu toţi cei răscumpăraţi în

- 32 -

paradisul lui Dumnezeu (8T 288).

Geneza 3:24 Astfel a izgonit El pe Adam, şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişteheruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată ca să păzească drumul care duce lapomul vieţii. Astfel a izgonit el pe om. Alungându-l pe Adam din Eden spre a-şi câştiga existenţa însudoarea feţei sale, Dumnezeu a dus la îndeplinire o lucrare care trebuie că fusese atât pentru El,cât şi pentru Adam, o sarcină dureroasă. Chiar după defrişarea pădurilor primare, întotdeauna urmasă fie o veşnică luptă împotriva buruienilor, insectelor şi fiarelor sălbatice. Heruvimi. Originea cuvântului „heruvimi” nu este clară, însă cuvântul cherub este, probabil,înrudit cu termenul asirian karabu, „a binecuvânta” sau „a se ruga”. Biblia reprezintă heruvimul caaparţinând clasei de fiinţe pe care le numim îngeri, în mod special a celor aflaţi în legătură cuDumnezeu şi tronul Său (Ezechiel 9,3; 10,4; Psalmi 99,1). Din această cauză, deasupra chivotului şipe perdelele sanctuarului se aflau figuri de heruvimi (Exod 25,18; 26,1.31), iar după aceea au fostgravaţi pe pereţii şi uşile Templului (1 Regi 6,29.32.35). O amintire despre fiinţele cereşti care păzeau calea spre pomul vieţii se păstrează poate învechiul poem epic din Mesopotamia despre Ghilgameş, care a ieşit în căutarea după „iarba vieţii”,sau nemurire. În locul unde fusese găsită „iarba vieţii”, poemul povesteşte că poarta acestuia „estepăzită de bărbaţi scorpioni a căror groază este înfricoşătoare, a căror privire este moarte, slava lorînfricoşată dărâmă munţii”. Palatele asiriene erau păzite de mari coloşi înaripaţi numiţi karibu,jumătate taur şi jumătate om, poate o falsificare păgână a raportului despre păzitorii puşi deDumnezeu la intrarea paradisului. În templele egiptene s-au găsit numeroase reprezentări deheruvimi, creaturi asemenea fiinţelor omeneşti, cu aripile lor ocrotitoare întinse deasupra altaruluizeităţii. O sabie învăpăiată. Lumina a fost întotdeauna un simbol al prezenţei divine. Ca atare, slavaŞechinei lui Dumnezeu a apărut între cei doi heruvimi, câte unul de fiecare parte a Tronului mileicare acoperea chivotul legământului în Sfânta Sfintelor (vezi Exod 25,22; Isaia 37,16; DA 464; PP349; GC 24). Expresia: „o sabie învăpăiată” este mai degrabă o traducere inexactă din ebraică, citităliteral „o strălucire a săbiei”. N-a fost o sabie literală care păzea poarta Paradisului. Era, maidegrabă, ceva ce părea să fie o reflexie strălucitoare de la o sabie de lumină „învârtită în toatepărţile” cu mare repeziciune, străfulgerând raze de lumină care radiau dintr-un centru de oputernică strălucire. De altfel, forma verbului ebraic mithhappeketh, redată în KJV, „învârtită întoate părţile”, înseamnă în mod real „învârtindu-se în toate părţile”. Această formă verbală estefolosită în mod exclusiv spre a exprima acţiune intens reflexivă şi, în acest caz, trebuie să fie trasăconcluzia că „sabia” apărea ca învârtindu-se ea însăşi. Aceasta lumină vie radiantă nu era altcevadecât slava Şechinei, manifestarea prezenţei divine. Înaintea ei, timp de veacuri, cei credincioşi faţăde Dumnezeu se adunau să I se închine (PP 62, 83, 84).Comentariile lui Ellen G. White 1-24 PP 52-62; SR 32-41 1 DA 118; GC 505, 531; PP 53; SR 32; 5T 384, 504, 698 1-5 CH 108, 109; GC 554; PP 54; 5T 503 1-8 CT 12; MH 427 2-5 GC 532; SR 33 3 Te 283 3-5 Ed 24 4 Ev 598; EW 218; GC 533, 538; PP 96; SL 49; SR 388; 1T 301, 342 344; 3T 72; 4T 146 4,5 COL 108; GC 561; PP 685; SR 398 4-61 T 565; 3T 455; 4T 248 5 CT 361; Ed 25; FE 437; GC 532, 538; PK 178; SR 395; 1T 551; 5T 625, 702, 738 5,6 3T 139 6 CD 145; CH 108, 111, 409; DA 116; Ed 25; Ev 610; EW 125, 147, 218; FE 446, 471; GC 532; GW 260; MB 83; ML 323; MM 93; MYP 69; Te 13, 15, 20, 273; 2T561; 3T 72, 161, 324, 483, 486, 491, 542, 561; 4T 311, 573; 5T 504; 6T 163; 8T 288, 290 7 COL 311,312; MH 462; ML 311; PP 45, 57 8 SC 19 8-2 PP 57 9-14 SR 39 12,13 SC 45; 5T 638 13-16 PP 58 15 AA 222; DA 31, 52, 103, 115, 578, 663; Ed 27; EW 178; GC 505, 507; PK 681, 685, 701, 702; PP 65, 77, 370; Te 275, 284; 3T 526; 4T 594, 595; 9T 283 16 PP 58; 3T 484 17 SC 9 17,18 COL 289; Ed 101; MH 296; 8T 256 17-19 Ed 26; PP 50, 59; SR 40 18,19 FE 513; 9T 283 19 AH 27; CT 274; FE 314, 326; GC 532, 533; PP 478; 2T 529; 5T 181 21 PP 61; SR 46

- 33 -

22,23 TM 133 23 ML 168; SR 46 23,24 Ed 25; EW 51, 218 24 EW 126, 148; GC 511, 534; PP 60, 62, 83, 84; SR 388; TM 134; 6T 19; 8T 288

Geneza 4:1 Adam s-a împreunat cu nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată, şi anăscut pe Cain. Şi a zis: "Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!" Am căpătat un om cu ajutorul Domnului. În ebraică scrie literal „am căpătat un om,Domnul”. Când Eva l-a ţinut în braţe pe întâiul ei născut, se pare că şi-a adus aminte de făgăduinţadivină din cap. 3,15 şi, nutrind speranţa că el ura să fie Eliberatorul făgăduit, i-a pus numele Qayin,„căpătat” (DA 31). Zadarnică speranţă! Înfocata ei dorinţă pentru grabnica împlinire a Evanghelieifăgăduite era osândită să înfrunte cea mai sfâşietoare dezamăgire. Cât de puţin şi-a dat seama cătocmai acest copil va deveni cel dintâi criminal al lumii.

Geneza 4:2 A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar. Fratele său Abel. Lipsa obişnuitei expresii „ea a rămas însărcinată” şi folosirea frazeologieispeciale „a mai născut”, literal, „a continuat să nască” a dat sugestia unor comentatori că Abel afost fratele geamăn al lui Cain. Acest lucru poate să fie adevărat, însă textul nu lasă să se înţeleagăîn mod necesar că a fost aşa. Numele lui Abel înseamnă „zădărnicie” sau „nimicnicie”. Acestareflectă faptul că fie speranţele mamei s-au întâlnit deja cu dezamăgirea în fiul ei mai mare, fie căAbel a personificat pentru ea nenorocirile vieţii omeneşti. În acest capitol, Abel este numit de şapteori fratele lui Cain, ceea ce se pare că scoate în evidenţă enormitatea păcatului lui Cain. Cioban. Nu există nici un motiv pentru descoperirea în ocupaţiile alese de cei doi bărbaţi aunei insinuări de deosebire în caracterul moral, cu toate că aceste alegeri au fost determinate,probabil, de talentele şi gusturile lor.

Geneza 4:3 După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare dinroadele pământului. După o bucată de vreme. Literal „la sfârşitul zilelor”. Aceasta înseamnă trecerea uneiperioade considerabile nedefinite de timp şi poate să indice anotimpul de toamnă. A înţelege căaceasta înseamnă sfârşitul unei săptămâni sau al unui an, după cum s-a susţinut de către uniicomentatori, cu greu pare să fie justificat în acest caz, întrucât nu există nici un motiv deosebitpentru care să se fi menţionat aici una sau cealaltă. Cuvântul yamim, „zile” este, totuşi, folosit într-oserie de cazuri unde contextul arată în mod clar că este vorba de un an. În astfel de cazuri acesta afost tradus „an” (vezi Exod 13,10; Numeri 9,22; 1 Samuel. 2,19; 27,7; 2 Cronici 21,19; etc.). A adus Domnului o jertfă de mâncare. „Jertfă”, minchah. Minchah este folosit în legilelevitice pentru jertfele de mâncare fără sânge, constând din făină şi untdelemn, sau făină preparatăcu tămâie (Levitic 2,1.4.14.15). Totuşi, aici cuvântul are un sens mai larg şi cuprinde atât jertfele demâncare, cât şi sacrificiile de animale, pentru că este folosit spre a denumi nu numai jertfa fărăsânge a lui Cain, ci şi sacrificiul lui Abel (vezi v.4). Nu se spune că Abel sau Cain au clădit un altarpentru jertfele lor, însă fără îndoială trebuie să fi făcut acest lucru (PP 71). La următoareamenţionare pe care Biblia o face despre aducerea de jertfă se menţionează şi altarul acesteia(Geneza 8,20). Sistemul aducerilor de jertfe fusese introdus de Dumnezeu în momentul când omulfusese izgonit din grădină (PP 68, 71). Versetele următoare arată clar că Cain a ştiut că a greşit prinaducerea acelui fel de dar pe care l-a oferit lui Dumnezeu. El fusese învăţat că sângele fiului luiDumnezeu va face ispăşire pentru păcatele lui. Urmând regula instituită de cer în sacrificarea unuimiel pentru păcatele sale, el ar fi arătat credincioşie faţă de Dumnezeu care poruncise sistemuljertfelor şi ar fi dovedit încredere în Planul de Mântuire (Evrei 11,4). Răspândirea universală ajertfelor printre vechile popoare arată, mai degrabă, spre o poruncă de origine divină decât spre oinvenţie omenească (DA 28). Ce anume a făcut ca jertfa lui Cain să nu fie primită de Dumnezeu? El a recunoscut, în parteşi cu strângere de inimă, pretenţiile lui Dumnezeu asupra lui. Însă un spirit de resentiment şi

- 34 -

răzvrătire l-a îndemnat să întâmpine cerinţele lui Dumnezeu mai degrabă pe o cale a proprieialegeri, decât să urmeze cu exactitate planul poruncit de Dumnezeu. În aparenţă, el s-a conformat,însă felul lui de conformare a dat pe faţă un spirit sfidător. Cain şi-a propus să se îndreptăţeascăprin propriile fapte, să câştige mântuirea prin propriile merite. Refuzând să se recunoască unpăcătos care are nevoie de un Mântuitor, el a adus un dar care nu exprima nici o căinţă de păcat –o jertfă fără sânge. „Şi fără vărsare de sânge nu este iertare” pentru că „prin viaţa din el facesângele ispăşire” (Evrei 9,22; Levitic 17,11; PP 71-72). Cain a recunoscut existenţa lui Dumnezeu şi puterea Sa de a da sau reţine binecuvântărilepământeşti. Simţind că este avantajos să trăiască în bune relaţii cu Dumnezeu, Cain a consideratpotrivit să potolească şi să îndepărteze mânia divină printr-un dar, chiar dacă acesta este adus custrângere de inimă. El nu a ajuns să înţeleagă că o conformare parţială şi formală faţă de cerinţeleclare ale lui Dumnezeu nu poate câştiga favoarea Sa ca un înlocuitor al adevăratei ascultări şi căinţea inimii. Şi noi ar trebui să ne cercetăm bine inima, ca nu cumva, întocmai asemenea lui Cain, săfim găsiţi că am jertfit lui Dumnezeu daruri fără valoare, care nu pot fi primite.

Geneza 4:4 Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei luişi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; Întâi născute ale turmei lui. Cuvântul „întâi născut” arată că Abel a adus din întâii născuţi alturmei sale (vezi Exod 13,12). Porunca cu privire la jertfe, aşa cum este enunţată de Moise, cereastropirea sângelui întâiului născut din animale pe altar şi arderea grăsimii în foc (Numeri 18,17).Jertfa lui Abel a fost o dovadă a credinţei (Evrei 11,4). Dimpotrivă, jertfa lui Cain a fost o încercarede a dobândi mântuirea prin fapte. La Abel, credinţa în Planul de Mântuire şi în jertfa ispăşitoare alui Hristos s-a dat pe faţă în însăşi ascultarea neîndoielnică. A privit cu plăcere. Sha’ah, „a lua în considerare cu bunăvoinţă”. Cu toate că aici nu esteînfăţişat felul în care Dumnezeu a primit jertfa lui Abel, acesta a constat în apariţia focului cerescspre a consuma jertfa, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în vremurile de mai târziu (vezi Levitic9,24; Judecători 6,21; 1 Regi 18,38; 1 Cronici 21,26; 2 Cronici 7,1; PP 71). Este vrednic de observatcă acceptarea jertfei lui Abel a însemnat primirea persoanei sale, de fapt în naraţiune menţiunea deacceptare a lui Abel precede menţiunea de acceptare a jertfei sale. Acesta este un indiciu căDumnezeu nu era atât de interesat de jertfă, cât de acela care a adus-o.

Geneza 4:5 dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniatfoarte tare, şi i s-a posomorât faţa. Spre Cain şi spre jertfa lui. Cain a observat lipsa oricărui semn vizibil despre aprecierea şiacceptarea jertfei sale din partea lui Dumnezeu. Rezultatul a fost o adâncă şi mistuitoare mânie.Expresia ebraică folosită aici poate fi tradusă literal astfel, „Cain ardea foarte”. El a simţit oindignare violentă împotriva fratelui său şi împotriva lui Dumnezeu. După câte se pare, nu era nici oîntristare din cauza păcatului, nici un spirit de cercetare de sine, nici o rugăciune pentru lumină sauiertare. Purtarea lui Cain este un exemplu tipic de păcătos îndărătnic şi nepocăit, a cărui inimă nu seînmoaie sub lucrarea de îndreptare şi mustrare, ci devine chiar mai dură şi mai răzvrătită. Cain nu afăcut nici o încercare spre a-şi ascunde simţămintele sale de dezamăgire, de nemulţumire şi demânie. Faţa lui a trădat indignarea lui.

Geneza 4:6 Şi Domnul a zis lui Cain: "Pentru ce te-ai mâniat, şi pentru ce ţi s-aposomorât faţa? Pentru ce te-ai mâniat? Aici, ca şi în versetele 14 şi 16, este evident că Dumnezeu nu aîncetat să intre în contact personal cu oamenii după ce i-a izgonit din grădină. Respingerea jertfei luiCain nu însemna neapărat şi respingerea lui Cain însuşi. În îndurarea şi răbdarea Sa, Dumnezeu eragata să-i dea încă o ocazie. Cu toate neplăcerea manifestată în mod clar prin respingerea jertfei,Dumnezeu s-a arătat păcătosului şi a discutat cu el într-o încercare de a-l convinge despre calea lui

- 35 -

greşită şi despre injusteţea mâniei sale. Dumnezeu i-a vorbit lui Cain ca unui copil îndărătnic spre a-i descoperi ce pândea ca o fiară sălbatică în faţa uşii inimii sale. Întrebarea „de ce?” avea drept scopsă-l conducă pe Cain să recunoască netemeinicia mâniei lui. Pentru respingerea jertfei sale trebuiasă existe un motiv întemeiat, pe care el trebuia să-l descopere şi să-l îndepărteze.

Geneza 4:7 Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatulpândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti." Dacă faci bine. Acest text prezintă anumite greutăţi lingvistice, lucru care pe unii comentatorimoderni i-a făcut să creadă că greşelile unui copist au schimbat textul ebraic. Faptul că traducătoriiSeptuagintei au găsit obscur înţelesul lui chiar pe vremea lor este evident din traducerea trunchiatăa acestuia. Rabinii au încercat să-l explice în sensul că jertfa lui Cain a fost respinsă ,pentru că el nua urmat cu exactitate regulile ritualului levitic. Însă contrastul evident între rezultatele lui „făcândbine” şi cele ale lui „nefăcând bine” exclude o astfel de explicaţie. Prima propoziţie se citeşte literal„nu este o ridicare dacă faci bine?” Ce va fi ridicat? Povara vinovăţiei sau faţa? Expresia „a-şi ridicafaţa” pentru „a fi vesel sau nevinovat” este obişnuită în ebraică (Iov 11,15; 22,26; 2 Samuel 2,22) şiprobabil că aici apare într-o formă prescurtată, ca o adăugare la declaraţia precedentă că faţa luiCain se posomorâse (v.6). Dumnezeu a dorit să-l înveţe pe Cain că, dacă şi-ar îndrepta căile şi artrăi în conformitate cu preceptele divine, nu ar mai fi nici un motiv ca Dumnezeu să-Şi arateneplăcerea şi nici un motiv pentru Cain să se prezinte cu o faţă dezamăgită şi posomorâtă. Totuşi,dacă nu se va schimba, ci va continua pe calea răului, păcatul va stăpâni peste Cain. Expresia„păcatul pândeşte la uşă” (ca o fiară sălbatică) probabil că este proverbială. Păcat. Unii au dat sugestia că termenul ebraic tradus aici „păcat”, chatta’th, trebuie să serefere la „jertfă pentru păcat”, aşa cum este în aproape jumătate din textele în care se întâlneşte înVechiul Testament (vezi de exemplu Exod 3,10; Levitic 4,32; Numeri 7,16.22; etc.; compară cuOsea 4,8; Evrei 9,28; 2 Cronici 5,21). Atunci, Dumnezeu i-ar fi spus lui Cain: „Dacă ai fi nevinovat,jertfa ta (fără sânge) ar fi primită ca o jertfă de mulţumire, dar când ai păcătuit nu este la îndemânăo jertfă pentru păcat?” O dificultate în redarea lui chatta’th prin „jertfă pentru păcat” esteurmătoarea. Chatta’th este feminin, în timp ce participiul robeş, „pândeşte”, este masculin. Pentru ase acorda cu chatta’th, subiectul acestuia ar trebui să fie feminin. Această deosebire sugerează căMoise a personificat „păcatul” ca o fiară sălbatică ghemuită la uşă şi astfel, în mod intenţionat, avrut să-l facă pe robeş să se acorde cu fiara sălbatică, masculină, din figura lui de vorbire, maidegrabă decât cu subiectul în sensul lui literal ca „păcat” sau „jertfă pentru păcat”. Dorinţa lui se ţine după tine. Aceasta nu se poate referi la Abel ca „având” o dorinţă faţă defratele său mai mare, în acelaşi sens ca Eva faţă de soţul ei (vezi cap. 3,16), adică să acceptesupremaţia lui. O astfel de explicaţie s-ar părea să fie în dezacord cu contextul şi cu principiiledivine. Dacă păcatul este personificat ca o fiară aşteptând pe Cain, ar fi potrivit să se continuecomparaţia prin a traduce, aşa cum face RSV, „dorinţa lui este după tine, dar tu trebuie să-lstăpâneşti”.

Geneza 4:8 Însă Cain a zis fratelui său Abel: "Haidem să ieşim la câmp." Dar pecând erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel, şi l-a omorât. Cain a zis fratelui său Abel. Subiectul conversaţiei lui Cain cu fratele său nu este enunţat.Ţinându-se de traducerea samariteană şi de LXX, RSV a adăugat cuvintele: „Haidem să ieşim lacâmp”. Această propoziţie pare să fie adăugarea unui copist, deşi contextul face întru totul posibilca în original să fie redat în felul acesta. Este puţin probabil ca, în conversaţia lor, Cain să-i fi spuslui Abel tocmai ce îi spusese Dumnezeu, însă este posibil că el a încercat să discute cu fratele său,acuzând pe Dumnezeu ca fiind nedrept în procedurile Sale cu el. Când erau la câmp. Faptele lui Cain era rele, iar ale fratelui său erau neprihănite (1 Ioan3,12). Acesta este motivul pentru care Cain l-a ucis pe fratele său. Vrăjmăşia dintre bine şi rău,prezisă de Dumnezeu înainte de alungarea din grădină, s-a văzut acum pentru prima dată în cea

- 36 -

mai oribilă formă a ei. Cuvintele „fratele său” sunt adăugate de două ori în acest verset la numelelui Abel pentru a scoate în evidenţă în mod clar grozăvia păcatului lui Cain. În el, sămânţa femeiidevenise deja sămânţa şarpelui. Crima lui Cain descoperă adevărata natură a lui Satana ca fiind „dela început ucigaş” (Ioan 8,44). Deja contrastul celor două „seminţe” distincte a ieşit la iveală însânul neamului omenesc, un contrast care străbate întreaga istorie a omenirii.

Geneza 4:9 Domnul a zis lui Cain: "Unde este fratele tău Abel?" El a răspuns: "Nuştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?" Unde este fratele tău Abel? Întocmai ca şi cu Adam şi Eva, Dumnezeu l-a urmărit pe Cainpentru a-i arăta nelegiuirea în adevărata ei lumină, pentru a-i trezi conştiinţa vinovată sprepocăinţă, ca să poată crea în el o inimă nouă. După cum Dumnezeu venise la părinţii lui Cain cu oîntrebare, tot aşa vine acum la Cain. Cu toate acestea, rezultatele au fost foarte diferite. Cain neagăcu îndrăzneală vinovăţia sa. Neascultarea îl condusese la ucidere. La această crimă el a mai adăugatacum minciuna şi sfidarea, încercând orbeşte să-şi ascundă păcatul faţă de Dumnezeu.

Geneza 4:10 Şi Dumnezeu a zis: "Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă dinpământ la Mine. Ce ai făcut? Apropierea indirectă şi cu tact dovedindu-se nefolositoare, Dumnezeu acontinuat să îi ceară socoteală lui Cain pentru crima sa. Întrebarea „Ce ai făcut?” cuprindecunoaşterea perfectă a faptelor. Glasul sângelui fratelui tău. Criminalul care tremura s-a găsit în faţa unui Dumnezeuatotvăzător şi atotcunoscător, citindu-i în sufletul lui dezgolit. Cel care ia seama la căderea uneivrăbii, care este autorul vieţii, cum putea să fie surd la strigătul tăcut al celui dintâi martir? (veziPsalmi 116,15). Sângele este viaţă şi, ca atare, este preţios pentru marele dătător al vieţii (Geneza9,4). Împotriva tuturor faptelor inumane ale omului faţă de semenii săi de-a lungul veacurilorcare au urmat, strigătul lui Abel se ridică la Dumnezeu (Evrei 11,4). Asemenea lui Abel, Hristos aînfruntat moartea din mâna fraţilor Săi.

Geneza 4:11 Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis guraca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Acum blestemat eşti tu. Un blestem divin se abătuse deja asupra şarpelui şi asuprapământului (cap. 3,14.17); acum, el cade pentru prima dată asupra omului. Expresia ebraică redatăîn KJV: „blestemat eşti din pământ” poate fi tradusă cu aceeaşi exactitate ca un comparativ: „tu eştimai blestemat decât pământul”. Unii comentatori au înţeles acest text ca însemnând că după aceeaCain a fost izgonit într-o regiune mai puţin fertilă. Contextul (v.12-14) se pare că favorizeazăaceastă explicaţie, sau poate ideea că deoarece Cain folosise în mod greşit rodul pământului,Dumnezeu nu-i mai îngăduia să-şi câştige existenţa prin cultivarea acestuia. Un pribeag pe pământ(v.14.16), fie păstor sau nomad, nu poate fi un agricultor cu succes.

Geneza 4:12 Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugarsă fii pe pământ." Să nu-ţi mai dea. Cain a fost sortit unei vieţi de neîncetată pribegie cu scopul de a obţinehrană pentru sine, familia sa şi vitele sale. Fiind constrâns să bea sânge nevinovat, pământul s-arevoltat, ca şi când era împotriva ucigaşului, iar când îl cultiva, acesta nu-şi dădea vigoarea. Cainurma să aibă doar o mică răsplată pentru munca sa. Tot astfel, în timpurile de mai târziu, se spunecă ţara Canaanului „a vărsat” pe canaaniţi din pricina urâciunilor lor (Levitic 18,28). Blestemul pecare l-a pronunţat David împotriva vrăşmaşilor săi (Psalmi 59,15; 109,10) s-a întors şi a căzutasupra evreilor, din cauza vărsării sângelui lui Hristos.

- 37 -

Geneza 4:13 Cain a zis Domnului: "Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi. Prea mare ca s-o pot suferi. Sentinţa divină a schimbat cruzimea lui Cain în disperare. DeşiCain a meritat pedeapsa cu moartea, Dumnezeul îndurător şi răbdător i-a dat încă o ocazie decăinţă şi convertire, însă în loc de căinţă Cain s-a plâns de pedeapsa lui ca fiind mult mai asprădecât o merita. Nici un cuvânt de mâhnire nu a ieşit de pe buzele sale, nici măcar o recunoaştere devinovăţie sau de ruşine, nimic altceva decât trista resemnare a unui criminal care îşi dă seama că nuare putere să scape de pedeapsa pe care o merita pe bună dreptate.

Geneza 4:14 Iată că tu mă izgoneşti azi de pe faţa pământului; eu va trebui să măascund de Faţa Ta, să fiu pribeag şi fugar pe pământ; şi oricine mă va găsi, mă vaomorî." Tu mă izgoneşti. Cain ştia că era îndepărtat nu numai de la binecuvântările pământului, cidin cauza propriei alegeri şi de la orice legătură cu Dumnezeu. Oricine mă va găsi. Cain era disperat cu privire la propria viaţă, de teamă că blestemul luiDumnezeu însemna înlăturarea piedicii din faţa aceluia care putea să încerce să răzbune sângele luiAbel. O conştiinţă vinovată l-a avertizat că merita să moară şi că de aici înainte propria viaţă era înpericol. Însă pedeapsa cu moartea care i se cuvenea a fost comutată în exilare pe viaţă. În loc să fieîntemniţat, el a fost exclus de la orice fericire, de la orice legătură normală cu semenii săi şi, prinpropria alegere, de la legătura cu Dumnezeu. Cel care luase viaţa fratelui său vedea în creaturilesemenilor săi pe proprii executori prezumtivi.

Geneza 4:15 Domnul i-a zis: "Nicidecum; ci dacă va omorî cineva pe Cain, Cain săfie răzbunat de şapte ori." Şi Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl vagăsi, să nu-l omoare. Prin urmare. (Folosit în textul KJV, redat în traducerea românească Cornilescu prin„Nicidecum”). Nu este întru totul clar ce idee precedentă s-a avut în vedere prin acest cuvânt. Înconformitate cu versiunile LXX, siriacă şi Vulgata, RSV îl redă: „nu aşa!” Cu alte cuvinte, declaraţieilui Cain, „oricine mă va găsi, mă va omorî”, Dumnezeu i-a răspuns „Nu aşa!” De şapte ori. Această expresie conţine cea mai severă pedeapsă asupra oricui l-ar omorî peCain (vezi Levitic 26,18.21.24.28; Psalmi 79,12; Proverbe 6,31). Lui i-a fost garantată o ocrotiredeosebită în armonie cu principiul „răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti”, zice Domnul (Romani12,19). Neghina trebuie să crească împreună cu grâul, roadele păcatului trebuie să fie lăsate săajungă la maturitate, pentru ca astfel să se poate arăta caracterul seminţei acesteia. Viaţa lui Cain şia urmaşilor lui urma să fie un exemplu al puterii păcatului în fiinţele raţionale (PP 78). Un semn. Unii comentatori văd în semnul acesta un semn exterior ataşat la persoana luiCain, în timp ce alţii cred că el a primit un semn de la Dumnezeu, ca o garanţie divină că nimic nuva primejdui viaţa lui. Oricare a fost acesta, el nu a fost un semn al iertării lui Dumnezeu, ci numaial ocrotirii vremelnice.

Geneza 4:16 Apoi, Cain a ieşit din Faţa Domnului, şi a locuit în ţara Nod, la răsărit deEden. Cain a ieşit. El nu a simţit nici remuşcare, nici căinţă, ci numai greaua povară a neplăcerii luiDumnezeu. El a părăsit prezenţa divină, probabil ca să nu se mai întoarcă niciodată, şi şi-a începutviaţa ca pribeag în ţara Nod, la răsărit de Eden. Această ţară antediluviană, al cărui nume înseamnă„pribegie”, „fugă” sau „exil”, a devenit căminul urmaşilor nelegiuiţi ai lui Cain.

Geneza 4:17 Cain s-a împreunat cu nevastă-sa; ea a rămas însărcinată şi a născutpe Enoh. El a început apoi să zidească o cetate, şi a pus acestei cetăţi numele fiului

- 38 -

său Enoh. Cain s-a împreunat cu nevastă-sa. Menţionarea dintr-o dată a soţiei lui Cain nu dă naştere lanici o problemă. Cap. 5,4 declară că Adam „a născut fii şi fiice”, în afară de cei trei fii ale cărornume sunt redate. Primii locuitori ai pământului nu aveau altă alegere decât să ia în căsătorie pefraţii şi surorile lor, în scopul de a împlini porunca divină „creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”(vezi Fapte 17,26). Faptul că obiceiul s-a practicat timp îndelungat se vede în căsătoria lui Avraamcu sora sa vitregă, Sarai. Astfel de căsătorii au fost mai târziu interzise (vezi Levitic 18,6-17). Ea a rămas însărcinată şi a născut pe Enoh. Faptul că Dumnezeu nu a împiedicat caneascultătorul şi ticălosul Cain să aibă urmaşi este o altă dovadă a caracterului Său îndurător(Psalmi 145,9; Matei 5,45). Numele „Enoh” poate însemna „închinare” sau „consacrare”, el maipoate însemna şi „iniţiere”. Se poate că numele pe care Cain l-a dat fiului său a arătat intenţia sa dea începe să trăiască viaţa aşa cum îi plăcea. Luther a crezut că poate că mama a ales numele deEnoh, exprimându-şi prin aceasta speranţa că acel copil poate să fie un semn prevestitor debinecuvântare pentru căminul lor întristat. Să zidească o cetate. Literal, „el a început să zidească”. Probabil că acesta nu era altcevadecât o încercare de a construi o tabără întărită pentru familia sa, ca o locuinţă mai mult sau maipuţin permanentă. Acest fapt sugerează că el nu avusese prea multă încredere în asigurarea deocrotire a lui Dumnezeu. De asemenea, este posibil ca încercarea sa de a întemeia o cetate să fifost dictată de dorinţa de a sfida blestemul care îl sortise la o viaţă de pribeag. Este vrednic de luat în seamă că prima „cetate” din lume a fost întemeiată de primulcriminal din lume, un individ pervers şi nepocăit, a cărui viaţă închinată răului în întregime şi fărăsperanţă a fost petrecută în sfidare faţă de Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu ca omul să trăiască înmijlocul naturii şi să vadă în ea puterea Creatorului a fost în felul acesta stricat. Multe rele din zilelenoastre sunt rezultatul direct al adunării nefireşti a fiinţelor omeneşti în oraşe mari, unde stăpânesccele mai rele instincte ale omului şi unde înfloreşte orice fel de viciu. Numele cetăţii. Numind această cetate după numele fiului său Enoh, „închinare” sau„iniţiere”, Cain, după câte s-ar părea, a consacrat-o realizării ambiţiilor sale păcătoase.

Geneza 4:18 Enoh a fost tatăl lui Irad. Irad a fost tatăl lui Mehuiael; Mehuiael a fosttatăl lui Metuşael; şi Metuşael a fost tatăl lui Lameh. Enoh a fost tatăl lui Irad. Despre generaţiile care au urmat au fost menţionate numai nume.Numele se aseamănă cu acelea ale unor urmaşi ai lui Set, ca de exemplu Irad şi Iared, Mehuiael şiMahalaleel, Metuşael şi Metusala, Cain şi Cainan, iar numele lui Enoh şi Lameh se găsesc în ambelefamilii. Cercetătorii critici consideră aceasta ca dovadă că cele două liste genealogice sunt simpleforme diferite ale unei legende originare. Totuşi, asemănarea de nume nu implică în nici un cazidentitatea de persoane. De exemplu, numele Core apare în familia lui Levi (Levitic 6,24) şi Esau(Geneza 36,5) şi Enoh nu este numai numele fiului lui Cain şi al unuia dintre urmaşii evlavioşi ai luiSet, ci şi ai celui mai mare fiu al lui Ruben (cap. 46,9) şi al unui fiu al lui Madian (cap. 25,4).Caracterul lui Enoh, fiul lui Cain, este într-un astfel de contrast cu acela al lui Enoh din linia lui Set,încât împiedică identificarea celor doi ca fiind un singur individ. Ca şi la alte perechi de nume, asemănarea este numai superficială. Numele în ebraică nusunt identice nici în ortografie, nici în însemnătate. De exemplu, Irad este tradus ca „orăşean” sau„ornament al unui oraş”, Iared ca „urmaş”. Mehuiael poate însemna fie „lovit de Dumnezeu”, fie„nimicit de Dumnezeu”, Mahalaleel „lăudat de Dumnezeu”. Metuşael are înţelesul de „omul luiDumnezeu” sau „om al rugăciunii”, Metusala „om al progresului”. Semnificaţia lui Lameh nu estecunoscută.

Geneza 4:19 Lameh şi-a luat două neveste: numele uneia era Ada, şi numeleceleilalte era Ţila.

- 39 -

Lameh şi-a luat două neveste. Lameh a fost cel dintâi care a pervertit căsătoria poruncită deDumnezeu prin plăcerea ochilor şi plăcerea cărnii, fără măcar să aibă pretextul că prima soţie nu aavut copii. Poligamia a fost un nou rău care s-a menţinut timp de multe secole. Numele soţiilor luiLameh dau sugestia de atracţie sexuală, Ada însemnând „podoabă” şi Ţila fie „umbră”, fie „dangăt”.

Geneza 4:20 Ada a născut pe Iabal; el a fost tatăl celor ce locuiesc în corturi şipăzesc vitele. Ada a născut pe Iabal. Numele celor doi fii ai lui Ada nu se mai întâlnesc niciunde în altăparte a Bibliei. Semnificaţia lor nu este clară. Iabal poate însemna „vlăstar”, „conducător” sau„curent de apă”. Iubal, un „sunet vesel” sau „canal”. Aceste nume pot să indice talentele lorspeciale. Primul a fost un tipic cioban nomad. Însemnând literal „posesiune”, cuvântul „vite” areînţelesul de bogăţie a nomazilor, care consta în oi şi în alte animale domestice.

Geneza 4:21 Numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl tuturor celor ce cântă cualăuta şi cu cavalul. Cântă cu alăuta şi cu cavalul. „Alăuta”, kinnor, primul instrument muzical din lume esteamintit de 42 de ori şi în Vechiul Testament (vezi Psalmi 33,2, etc.). Cuvântul kinnor, întotdeaunaeste tradus în KJV „harpă”, cu toate că de fapt este o liră. Multe tablouri ale acestui instrument dinEgipt, Palestina şi Mesopotamia ne dau o idee clară despre cum era kinnorul. Aceste tablourireprezintă instrumentul ca fiind alcătuit dintr-o scândură sonoră de-a curmezişul căreia sunt întinsecorzi. La cele mai vechi instrumente corzile erau paralele, însă la modelele de mai târziu ele sedepărtau una de alta pe măsură ce se întindeau spre în afară. Originea cuvântului tradus în KJV „orgă” în RV „fluier ciobănesc” şi identificat de ani cucimpoiul, nu este atât de sigură ca aceea a lirei. Oricare ar putea fi explicaţia corectă a denumirii,toţi cercetătorii moderni sunt de acord că instrumentul a fost un flaut. Ciobanii încă mai cântă laacest instrument în Orientul Apropiat.

Geneza 4:22 Ţila, de partea ei a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul tuturoruneltelor de aramă şi de fier. Sora lui Tubal-Cain era Naama. Tubal-Cain. Cu toate că „Tubal” apare des ca nume propriu în Vechiul Testament (Geneza10,2; Isaia 66,19; Ezechiel 27,13; etc.), semnificaţia lui este obscură. Cuvântul „Cain” a putut fiadăugat mai târziu, poate ca să-l identifice ca fiind cainit. Făuritorul tuturor uneltelor. Cuvântul ebraic tradus „făuritor” în KJV înseamnă, literal, „carebate cu ciocanul”, „ascuţitor” sau „făurar” şi se referă la prima lucrare în bronz şi fier care era maimult un proces de batere cu ciocanului decât de topire. S-a exprimat îndoiala că fierul era cunoscutatât de timpuriu, cum lasă să se înţeleagă Geneza. Totuşi, descoperiri recente făcute în Egipt şiMesopotamia arată că au fost produse obiecte de fier în cele mai timpurii perioade istorice desprecare relatăm. Cele dintâi obiecte din fier au fost meteorice, procentajul lor ridicat de nichelexcluzând originea lor terestră. Obiectele făcute din fier meteoric trebuie că au fost făcute maidegrabă prin batere cu ciocanul decât prin topire, confirmând din nou raportul biblic. Deşi primiioameni nu au avut bronz şi fier în cantităţi mari, nu este nici un motiv să ne îndoim de exactitateadeclaraţiei biblice că oamenii dinainte de potop au ştiut cum să folosească aceste metale. Obiectede aramă, bronz şi fier (ornamentele, uneltele, vesela, etc.) din cele mai timpurii nivele de civilizaţieau fost găsite într-un număr tot mai mare. Naama. De ce a trebuit menţionat în mod special numele surorii lui Tubal-Cain nu se ştie.Tradiţia ebraică face din ea nevasta lui Noe. Numele ei, însemnând „cea frumoasă” sau „ceaplăcută”, reflectă mentalitatea lumească a cainiţilor care căutau la femei ca farmec principal maidegrabă frumuseţea decât caracterul.

- 40 -

Geneza 4:23 Lameh a zis nevestelor sale: "Ada şi Ţila, ascultaţi glasul meu!Nevestele lui Lameh, ascultaţi cuvântul meu! Am omorât un om pentru rana mea, şiun tânăr pentru vânătăile mele. Am omorât un om. Cuvintele lui Lameh, în formă poetică ebraică, sunt potrivit numite„cântarea lui Lameh”. După câte ştim, această cântare constituie cea dintâi compunere poetică dinlume. Semnificaţia exactă a acestor cuvinte, întrucâtva criptice, este greu de stabilit. Origen a scrisdouă cărţi cu privire la „cântare” şi apoi a declarat că a depăşit putinţa de a o explica. Cuvinteleebraice folosite permit explicaţia că Lameh omorâse unul sau doi oameni pentru rănile pe care i le-au făcut prin lovituri, cu implicaţia că el va fi gata să mai comită astfel de fapte dacă se va ivinevoia. Totuşi, ameninţarea lui răzbunătoare este cu două înţelesuri şi lasă loc pentru mai multdecât o singură interpretare. În RSV citim: „Am omorât un om pentru rănirea mea”.

Geneza 4:25 Adam s-a împreunat iarăşi cu nevastă-sa; ea a născut un fiu, şi i-a pusnumele Set; "căci", a zis ea, "Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul lui Abel, pecare l-a ucis Cain." Set. După ce s-a raportat despre dezvoltarea familiei nelegiuite a lui Cain, autorul se întoarcela Adam şi Eva şi redă pe scurt istoria acelora care au fost credincioşi faţă de Dumnezeu. La puţinăvreme după moartea lui Abel, s-a născut al treilea fiu căruia mama lui i-a pus numele Set, Sheth,„cel hotărât”, „despăgubirea”, sau „înlocuitorul” pentru Abel. Văzând că fiul ei cel credincios a muritşi recunoscând că declaraţiile lui Dumnezeu cu privire la sămânţa făgăduită nu se puteau împlini înCain cel blestemat, Eva şi-a arătat credinţa că Eliberatorul făgăduit va veni prin Set. Credinţa ei afost răsplătită pentru că urmaşii lui Set au ascultat de Domnul.

Geneza 4:26 Lui Set i s-a născut şi lui un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci auînceput oamenii să cheme Numele Domnului. Enos. În timpul său a început o închinare mai formală. Fără îndoială că oamenii au chematnumele Domnului şi înainte de naşterea lui Enos, însă pe măsură ce timpul trecea, o deosebire totmai pronunţată s-a dat pe faţă între aceia care se închinau lui Dumnezeu şi aceia care Îl sfidau.Expresia „chemau numele Domnului” este folosită adesea în Vechiul Testament spre a arăta, aşacum se face şi aici, serviciul divin public (Psalmi 79,6; 116,17; Ieremia 10,25; Ţefania 3,9).Comentariile lui Ellen G. White 1-15 PP 71-80; SR 52-56 1-5 PP 71, 364 3 GW 156, 162; 4T 395, 609 3, 4 COL 152; PP 84 3-8 Ev 598; TM 77 4 6T 392 5 PP 73 6, 7 PP 74 8 DA 618; MB 50, 54; PP 77 9 ChS 13; CS 52; FE 50; ML 59; Te 41; WM 220; 1T 113, 149, 368, 480, 535; 2T 33, 228; 4T 69, 648; 5T 459, 531, 569, 611 9-12PP 77; SR 54 10 MH 340; Te 41; 5T 451 15 EW 213; PP 325 16 PP 62 16,17 PP 81 19 SR 76 23,24 PP 81 25 SR 57 25,26 PP 80

Geneza 5:1 Iată cartea neamurilor lui Adam. În ziua când a făcut Dumnezeu pe om,l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. Iată cartea. Lista generaţiilor prezentate în acest capitol se întinde pe o perioadă de aproape1500 de ani. Sunt date numai numele patriarhilor principali, vârsta lor la naşterea întâiului născut şivârsta totală. Într-o schiţare oarecum monotonă, îi vedem cum se nasc, cresc până la maturitate, secăsătoresc, nasc copii şi apoi mor, fără să lase posterităţii altceva decât amintirea numelor lor.Numai doi, Noe şi Enoh, îi depăşesc pe ceilalţi în virtute şi evlavie. Enoh a fost primul păcătosmântuit prin har spre a fi onorat prin înălţarea la cer. Noe a fost singurul cap de familie care a

- 41 -

supravieţuit potopului. Acest capitol conţine un registru de familie întocmai ca altele cuprinse în relatările dindiferitele locuri ale Noului Testament. Expresia „cartea neamurilor” cuiva este un termen tehnicpentru o listă genealogică (vezi Matei 1,1). Cuvântul „carte”, sepher, este folosit în VechiulTestament spre a se referi la un sul complet (Ieremia 36,2.8) sau la o singură foaie a unui sul(Deuteronom 24,1).

Geneza 5:2 I-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvântat, şi le-adat numele de om, în ziua când au fost făcuţi. Le-a dat numele de „om”. Demnitatea fiinţelor create după chipul şi asemănarea luiDumnezeu, deosebirea lor în ce priveşte sexul şi binecuvântarea lor dumnezeiască sunt descrise pescurt. Unica informaţie nouă este numele dat lor de Dumnezeu – „om”, ’adam. Din acest text reieseclar că numele de Adam a fost la început generic, cuprinzând atât bărbatul, cât şi femeia şi fiindechivalent cu cuvântul nostru: omenire.

Geneza 5:3 La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şiasemănarea lui, şi i-a pus numele Set. După chipul şi asemănarea lui. Deşi Set nu a fost fiul întâi născut al lui Adam, el a fost acelaprin care urma să fie perpetuată linia celor credincioşi. Cariera lui Adam după cădere este rezumatăîn trei versete scurte, care servesc ca model pentru biografiile următoare.

Geneza 5:5 Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute treizeci de ani;apoi a murit. Toate zilele pe care le-a trăit Adam. Longevitatea remarcabilă a neamului omenesc dedinainte de potop este ţinta unei critici ample. Unii declară că datele sunt produsul unei erelegendare sau rezultatul unei greşeli de transmitere a textului. Alţii sugerează că ele nu se referă lapersoane, ci la dinastii, sau că nu au fost ani, ci perioade mai scurte, poate luni. Toate consideraţiilede felul acesta trebuie să fie respinse ca unele care forţează interpretarea literală a textului şi aoriginii sale inspirate. Noi trebuie să acceptăm aceste cifre ca fiind istorice şi exacte. Longevitateaneamului omenesc de dinainte de potop poate fi atribuită următoarelor cauze: (1) vitalitateaoriginală cu care a fost înzestrat omul la creaţiune, (2) evlavie superioară şi inteligenţă, (3) efectullăsat de fructul pomului vieţii, (4) calitatea superioară a hranei disponibile, (5) harul divin care aamânat executarea pedepsei pentru păcat. Adam a trăit să vadă opt generaţii succesive ajunse lamaturitate. Având în vedere că viaţa lui a cuprins mai mult decât jumătate din timpul până la potop,este evident că mulţi au putut să audă din gura lui istoria creaţiunii, a Edenului, a căderii şi aPlanului de Mântuire aşa cum îi fusese descoperit lui. Apoi a murit. Scurta biografie a lui Adam se încheie cu aceste cuvinte sumbre. Repetareamonotonă a acestei declaraţii la încheierea fiecărei biografii – cu excepţia aceleia a lui Enoh –confirmă stăpânirea morţii (Romani 5,12). Ea descoperă că sentinţa de moarte nu a fost oameninţare aparentă. Moartea este un permanent mijloc de aducere aminte despre natura şirezultatele neascultării. Biografiile patriarhilor următori sunt după modelul istoriei vieţii lui Adam şi nu reclamă oexplicaţie individuală (vezi comentariul pentru cap. 4,17.18 pentru exemplificarea unora dintrenume).

Geneza 5:22 După naşterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute deani; şi a născut fii şi fiice. Enoh a umblat cu Dumnezeu. Cea mai mare parte a vieţii excepţionale a lui Enoh cere oatenţie cu totul deosebită. Se afirmă de două ori că el „a umblat cu Dumnezeu”. Această expresie

- 42 -

este folosită şi cu privire la Noe (cap. 6,9) şi se află în cuvinte asemănătoare în alte texte (veziGeneza 17,1; Deuteronom 13,4; Psalmi 116,9; Mica 6,8; Efeseni 5,1.2). Ea descrie o viaţă decreştere a evlaviei, nu numai realizarea constantă a prezenţei divine, sau chiar a efortului continuude sfântă ascultare, ci păstrarea celei mai intime legături cu Dumnezeu. Viaţa lui Enoh a fost înmodul cel mai evident în deplină şi frumoasă armonie cu voinţa divină. După naşterea lui Metusala. Din declaraţia că el „a umblat cu Dumnezeu” după naşterea luiMetusala nu trebuie să se înţeleagă faptul că înainte fusese un nelegiuit şi că numai acum a trecutprin experienţa pocăinţei. El a aparţinut neamului de oameni credincioşi şi fără îndoială că I-a slujitcu credincioşie lui Dumnezeu în primii 65 de ani ai vieţii sale. Dar prin venirea unui fiu care săînfrumuseţeze căminul său, el a înţeles din experienţă adâncimea iubirii unui tată şi încrederea unuicopil neputincios. Ca niciodată înainte, el a fost atras spre Dumnezeu, propriul său tată ceresc şi, încele din urmă, calificat pentru a fi mutat de pe pământ. Umblarea lui cu Dumnezeu nu a constatnumai în simpla contemplare a lui Dumnezeu, ci şi într-o activă lucrare în favoarea semenilor săi. Ela privit înainte spre cea de-a doua venire a lui Hristos, avertizând în mod serios şi solemn pepăcătoşii din jurul lui despre teribila soartă care îi aşteaptă pe cei nelegiuiţi (Iuda 14.15). Trei sute de ani. Continua credincioşie a lui Enoh dovedită de-a lungul unei perioade de treisute de ani le inspiră încurajare acelor creştini cărora li se pare că este greu să „umble cuDumnezeu” chiar şi numai o zi. Şi a născut fii şi fiice. Conform raportului inspirat, în timpul vieţii sale de excepţionalăevlavie, Enoh a născut fii şi fiice. Aici este o incontestabilă dovadă că starea de căsătorie este înacord cu cea mai strictă viaţă de sfinţenie.

Geneza 5:24 Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luatDumnezeu. Nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu. Cel mai important eveniment al epociidinainte de potop, eveniment care îl umple pe cel credincios cu speranţă şi bucurie, mutarea de pepământ a lui Enoh, este relatat de Moise în aceste câteva cuvinte simple. Enoh, „a fost mutat de pepământ ca să nu vadă moartea” (Evrei 11,5). Semnificaţia aceasta este cuprinsă în cuvântul laqach,„El [Dumnezeu] l-a luat”, cuvânt care niciodată nu a fost folosit ca să indice moartea. Obiceiulcreştin modern de folosire a expresiei ca eufemism pentru moarte este lipsit de autoritate biblică.Cuvântul este folosit însă în legătură cu înălţarea lui Ilie (2 Regi 2,3.5.9.10). LXX redă aceastăexpresie astfel: „pentru că Dumnezeu l-a înălţat”, ea a fost preluată literal în Evrei 11,5. Atât câtcunoaştem, Enoh a fost singurul credincios dinainte de potop care nu a cunoscut moartea. Ca unmodel de virtute, Enoh, „al şaptelea patriarh de la Adam” se află în contrast evident cu a şapteageneraţie a spiţei cainite, Lameh, care a adăugat crima de omor la viciul poligamiei (Iuda 14;compară cu Geneza 4,16-19). La plecarea lui Enoh au asistat unii atât dintre credincioşi, cât şi dintre cei răi (PP 88).Mutarea de pe pământ a lui Enoh a fost hotărâtă de Dumnezeu nu numai pentru a răsplăti evlaviaunui om, ci pentru a demonstra certitudinea făgăduinţei lui Dumnezeu de eliberare din păcat şimoarte. Amintirea acestui remarcabil eveniment a supravieţuit în tradiţia iudaică (Eclesiasticul44,16), în raportul creştin (Evrei 11,5; Iuda 14), şi chiar în legendele păgâne. Apocrifa Cartea luiEnoh îl descrie pe patriarh ca sfătuindu-l pe fiul său şi pe toţi contemporanii săi şi avertizându-idespre judecata viitoare. Cartea ebraică a jubileului spune că el a fost luat în paradis, unde scriesentinţa de judecată a tuturor oamenilor. Legendele arabe fac din el inventatorul scrisului şi alaritmeticii. Plecarea sa trebuie să fi produs o impresie teribilă asupra contemporanilor săi, dacăjudecăm după extinderea răspândirii istoriei lui Enoh generaţiilor de mai târziu. Viaţa exemplară alui Enoh cu punctul culminant al gloriei sale face dovadă în zilele noastre despre posibilitatea trăiriiîntr-o lume rea fără să fii „din ea”.

- 43 -

Geneza 5:25 La vârsta de o sută optzeci şi şapte de ani, Metusala a născut peLameh. Metusala. Scurta viaţă pământească a lui Enoh de numai 365 de ani a fost urmată de cea afiului său Metusala care a trăit 969 de ani până în anul potopului. Semnificaţia numelui său estenesigură. Comentatorii îl explică în diferite feluri ca „om al armelor militare”, „om de trimis înainte”sau „om al progresului”. Semnificaţia numelui fiului său Lameh este şi mai obscură.

Geneza 5:29 El i-a pus numele Noe, zicând: "Acesta ne va mângâia pentruosteneala şi truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ, pe care l-a blestematDomnul." Noe. În speranţa că întâiul său născut putea fi sămânţa făgăduită, Mântuitorul a cărui venireeste aşteptată cu ardoare de cel credincios, Lameh i-a pus numele Noe, „odihnă”, zicând: „acestane va mângâia”. Numele de „Noe”, nuach, „a se odihni”, şi cuvântul „a mângâia”, nacham, indicaspre o origine comună, având înţelesul de „a ofta”, „a respira”, „a se odihni”, „a sta culcat”. Lameha fost un bărbat credincios care a umblat pe urmele exemplare ale bărbatului său Enoh şi ale luiMetusala, tatăl său evlavios care a trăit timp îndelungat. Truda mâinilor noastre. Se pare că Lameh a simţit povara cultivării pământului pe careDumnezeu l-a blestemat şi a privit înainte prin credinţă spre timpul când mizeria şi corupţiaexistentă vor înceta şi când mântuirea din blestem va veni. Speranţa sa că aceasta se putea realizaprin fiul său nu s-a împlinit, cel puţin nu în felul în care s-a aşteptat el. Totuşi, Noe a fost menit săproclame o avertizare îndrăzneaţă împotriva răului şi să aibă un rol important, devenind strămoşultuturor acelora care au trăit de la el încoace.

Geneza 5:32 Noe, la vârsta de cinci sute de ani, a născut pe Sem, Ham şi Iafet. Noe, la vârsta de cinci sute de ani. În ebraică această expresie se citeşte literal astfel: „Noeera un fiu a cinci sute de ani”, ceea ce înseamnă că el era în cel de-al cinci sutelea an al său. În aceltimp, „fiu al unui an” însemna, strict vorbind, în timpul primului an al vieţii (Exod 12,5). Acest fapt,un punct important în limbajul cronologic ebraic devine şi mai clar din comparaţia versetelor 6 şi 11ale capitolului 7. Deşi ambele versete vorbesc despre începutul potopului, unul dintre ele declară căNoe avea 600 de ani, iar celălalt spune că evenimentul s-a întâmplat în al şase sutelea an al lui Noe.Ca urmare a versetului precedent, „Noe era un fiu a şase sute de ani” înseamnă că el era în al şasesutelea an, şi nu în al şase sutelea unu an, după cum, în mod firesc, am trage concluzia. Nici unul dintre patriarhii de mai înainte nu a aşteptat atât de mulţi ani înainte de naştereaurmaşilor săi ca Noe; o jumătate de mileniu a trecut înainte ca propriul cămin să fie binecuvântat desosirea unui fiu (vezi pag. 183). Această genealogie se opreşte la Noe, menţionând numai naştereafiilor săi. Menţionarea tuturor celor trei fii prevesteşte importanţa lor în repopularea pământuluidupă potop. A născut pe Sem, Ham şi Iafet. În legătură cu acesta fapt, trebuie să fie explicat un altprincipiu de genealogie ebraică. Din înşiruirea numelor fiilor lui Noe redată aici şi în altă parte, sepoate ajunge la impresia că Sem a fost cel mai în vârstă, iar Iafet cel mai tânăr dintre cei doi fii ailui Noe. Acest lucru nu corespunde realităţii şi se poate vedea din comparaţia textului cu câteva altetexte. Fiii lui Noe nu erau fii gemeni (vezi cap. 9,24; 10,21). Conform capitolului 9,24, Ham a fostcel mai tânăr dintre fraţi. Capitolul 10,21, de altfel, se referă fie la Sem, fie la Iafet ca „mai învârstă” din cei doi, deşi ambigua construcţie gramaticală ebraică nu lămureşte care dintre cei doiera mai în vârstă. Din capitolul 11,10 aflăm că Sem era în vârstă de 100 de ani la doi ani dupăpotop, când tatăl său era în vârstă de 602 ani. Prin urmare, vârsta lui Noe la naşterea lui Semtrebuia să fi fost de 502 ani – nu de cinci sute de ani aşa cum se putea trage concluzia din cap.5,32. Însă unul dintre cei trei, cel mai mare, s-a născut în al cinci sutelea an al lui Noe (cap. 5,32).Aceste texte duc la concluzia că, de fapt, Iafet a fost cel mai mare fiu al lui Noe, fiind născut cândtatăl său era în vârstă de 500 de ani, şi că Sem şi Ham au urmat în această ordine. De aceea,

- 44 -

traducerea din KJV a capitolului 10,21 este corectă, mai degrabă decât acea din RSV, din carerezultă că Sem a fost fiul cel mai mare. Ultima parte a capitolului 5,32 ar fi fost redată mai bineastfel: „Şi Noe a început să nască pe Iafet, Sem şi Ham”. Sem este menţionat ca fiind cel dintâi dintre cei trei fii din cauza importanţei lui ca strămoşal liniei patriarhale de după potop, de unde urma să iasă poporul ales al lui Dumnezeu împreună cusămânţa făgăduită. Ham este menţionat următorul că strămoş al neamurilor cu care cititoriiVechiului Testament din timpul lui Moise şi mai târziu au avut mai multe legături decât cu urmaşii luiIafet care locuiau în regiuni mai îndepărtate. Acelaşi principiu este repetat şi în cazul lui Avraam,unde el, care este cel mai mic dintre fiii lui Terah, este menţionat cel dintâi (cap. 11,27) din cauzamai marii lui importanţe faţă de cei pentru care a fost scris raportul. Prin reducerea vârstelor lui Iared, Metusala şi Lameh la vârsta naşterii fiilor lor întâi născuţi,Pentateucul samaritean îngăduie între creaţiune şi potop numai 1307 ani în loc de 1656 după cumeste în textul ebraic şi în traducerile engleze bazate pe el. Dimpotrivă, LXX prevede o perioadă mult mai lungă înainte de potop. Ea face aceasta prinadăugarea unui secol în plus la vârsta fiecăruia dintre primii cinci patriarhi şi la aceea a lui Enoh ladata naşterii fiilor lor întâi născuţi şi prin schimbări mai mici cu privire la alţi doi. Ca urmare, ajungela un total de 2242 sau 2262 de ani (diferite manuscrise arată o deosebire între 167 şi 187 pentruvârsta lui Metusala la naşterea lui Lameh). Cronologia antediluviană redată de Iosif Flavius este practic aceeaşi cu cea din LXX,presupunându-se că a fost derivată din acea versiune, care circula în zilele lui. Iosif menţioneazăvârsta lui Metusala ca fiind de 187 ani. Dacă cifra de 187 pentru Lameh este considerată corectă şi nu cea de 167, atunci calcululeste uşor. Mulţi cititori nu sunt conştienţi de deosebirile din genealogiile antice, deoarece KJV şi altetraduceri protestante se bazează pe textul ebraic. Este interesant de observat că lista din Geneza 5 raportează zece generaţii cu vârsteîndelungate, asemenea vechilor tradiţii Mesopotamiene care arată în mod precis zece generaţiiînainte de potop şi lungimea vieţii neamului de oameni în timpul acestei perioade. Lista babilonianăîncepe cu observaţia că „suveranitatea a coborât din ceruri” şi îl prezintă pe Alulim, care însemnă„om” ca strămoş al neamului omenesc (compară cu ebraicul ’adam, „om”). Totuşi, alte asemănărinu există între cele două liste, nici de nume, nici ca perioade de timp.Vezi tabelul cronologiei cărţii Geneza.Comentariile lui Ellen G. White 1-32 CH 19; PP 80-89; 3T 139 1,3 PP 80 3-8 SR 57 5 PP 82 5,8 3T 138 18-24 SR 57 21,22 GW 51; PP 84 21-24 8T 305, 329, 331 22 CT 487; Ev 78, 681; ML 8, 14, 98, 255; MM 124, 276; PP 92; SC 103; 2T 121; 3T 543; 4T 616; 5T 113, 535, 596 24 Ed 127; EW 40; GC 299; GW 254; MB 54; ML 341; PK 486; PP 87; SC 103; SR 59; TM 338, 388; 6T 392; 7T 155

Geneza 6:1 Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului, şi li s-aunăscut fete, Când au început. [Şi s-a întâmplat (versiunea engleză)] Expresia aceasta nu înseamnă căsituaţia descrisă aici a apărut după evenimentele raportate în capitolele anterioare. Autorul aratăpur şi simplu starea societăţii din zilele lui Noe, când zece generaţii de corupţie crescândă au atinsculmea. Oamenii să se înmulţească. Neamul omenesc a crescut repede nu numai în răutate, ci şi înnumăr. Printre numeroasele pericole pentru evlavioşii setiţi au fost frumoasele fete alenecredincioşilor. Soţiile nu au fost luate pentru virtuţile lor, ci din pricina frumuseţii, cu rezultatul căateismul şi răutatea au făcut triste incursiuni printre urmaşii lui Set.

Geneza 6:2 fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi dintoate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales.

- 45 -

Fiii lui Dumnezeu. Această expresie a fost interpretată în diferite feluri. Vechii comentatorievrei, primii părinţi ai bisericii şi mulţi comentatori moderni au crezut că aceşti „fii ai lui Dumnezeu”sunt îngeri, comparându-i cu „fiii lui Dumnezeu” din Iov 1,6; 2,1; 38,7. Această părere trebuie să fierespinsă pentru că pedeapsa care în curând urma să fie aplicată era pentru păcatele oamenilor (veziv.3) şi nu ale îngerilor. În afară de aceasta, îngerii nu se căsătoresc (Matei 22,30). „Fiii luiDumnezeu” nu erau alţii decât urmaşii lui Set, iar „fetele oamenilor” ale necredincioşilor cainiţi (PP81). Mai târziu, Dumnezeu a vorbit despre Israel ca „fiul întâi născut” al Său (Exod 4,22), iar Moisenumeşte poporul Israel „copiii Domnului Dumnezeului nostru” (Deuteronom 14,1). Şi-au luat de neveste. Aceste legături nesfinte dintre setiţi şi cainiţi au fost cauza spoririirapide a răutăţii printre cei dintâi. Dumnezeu a avertizat mereu pe urmaşii Săi să nu secăsătorească cu necredincioşii din cauza marelui pericol la care este expus cel credincios în felulacesta, şi cauza căruia, de obicei, piere (Deuteronom 7,3, 4; Iosua 23,12, 13; Ezra 9,2; Neemia13,25; 2 Corinteni 6,14, 15). Însă setiţii nu au luat în considerare avertizările pe care cu siguranţăcă le-au primit. Conduşi de atracţiile simţurilor, ei nu erau mulţumiţi cu frumoasele fete ale seminţieicelor credincioşi şi adesea preferau soţii cainite. De altfel, se spune că răspândirea excesivă apoligamiei este sugerată de folosirea la plural a expresiei, ei şi-au luat „neveste”.

Geneza 6:3 Atunci Domnul a zis: "Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci şiomul nu este decât carne păcătoasă: totuşi, zilele lui vor fi de o sută douăzeci deani." Duhul Meu nu va rămânea pururea. Faptul că această declaraţie urmează imediat dupăreferirea la aceste căsătorii nesfinte ar sugera că neplăcerea lui Dumnezeu a fost în mod deosebitmanifestată faţă de această practică rea. Robi ai patimilor lor, ei nu au mai fost obiectul spiritului luiDumnezeu. Cuvântul „a rămânea” înseamnă în ebraică „a stăpâni” şi „a judeca” ca un corolar alstăpânirii. Aceste cuvinte arată că Spiritul Sfânt mai putea să continue lucrarea doar puţină vreme şică după aceea va fi retras de la generaţia de oameni nerenăscuţi şi nepocăiţi. Chiar şi îndelungarăbdare a lui Dumnezeu trebuie să aibă un sfârşit. Petru se referă la această lucrare a Spirituluiasupra inimilor antediluvienilor, spunând că Spiritul lui Hristos le-a predicat acestor captivi ai luiSatana (1 Petru 3,18-20). Căci şi omul nu este decât carne. Această expresie poate fi tradusă şi astfel: „în umblarea luirătăcită omul este carne”, de la shagag, „a rătăci încoace şi încolo”, „a apuca pe un drum greşit”.Prin umblarea după poftele cărnii, spune Dumnezeu, oamenii s-au pierdut pe ei înşişi în satisfacereaacestor dorinţe, în aşa măsură încât nu mai erau sensibili faţă de puterea Duhului Sfânt. Indiferenţafaţă de influenţa divină era totală şi, începând de atunci înainte, Spiritul lui Dumnezeu urmează săfie retras. Nu mai este de nici un folos „străduinţa” de a-i constrânge sau a-i îmbunătăţi. Zilele lui. Această prezicere divină nu poate să însemne că de aici înainte lungimea vieţiiomului urma să fie redusă la o sută douăzeci de ani (compară vârstele oamenilor de după potop).Ea prezice mai degrabă că răbdarea lui Dumnezeu va avea un sfârşit şi că punerea la probă se vaîncheia în cursul perioadei specificate aici. Atâta timp a mai zăbovit îndurarea divină. Hristos a comparat procedura lui Dumnezeu cu antediluvienii cu lucrarea Sa pentru neamulomenesc de la sfârşitul timpului (Matei 24,37-39). În împrejurări asemănătoare, se poate aştepta caDumnezeu să lucreze în acelaşi fel. Totuşi, încercările de a determina timpul venirii lui Hristos peacest temei sunt întru totul netemeinice. Noi trăim acum în timpul luat cu împrumut la încheiereatimpului, cunoscând că nimicirea lumii va avea loc în curând (vezi 2 Petru 3,3-7). De asemenea,ştim că Spiritul lui Dumnezeu nu va lupta fără încetare cu oamenii care nu au ales să dea ascultareavertismentelor Sale şi să se pregătească pentru acel mare eveniment.

Geneza 6:4 Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea, şi chiar şi după ce s-auîmpreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, şi le-au născut ele copii: aceştiaerau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.

- 46 -

Uriaşii erau pe pământ. Aceşti „uriaşi”, nephilim, nu erau urmarea căsătoriilor mixte, dupăcum au presupus unii. LXX traduce pe nephilim prin gigantes, de unde a derivat englezescul „giant”.În Numeri 13,33, izraeliţii au raportat că ei s-au simţit numai ca nişte lăcuste la vederea nephilim-ilor pe care KJV îl traduce cu „uriaşi”. Există motive de a crede că acest cuvânt ebraic se poatetraduce din rădăcina naphal şi că nephilim erau dintre cei „violenţi” sau terorişti, mai degrabă decât„uriaşi” fizici. Deoarece în acele zile întregul neam omenesc era de statură înaltă, trebuie să se fiintenţionat mai degrabă caracterul decât înălţimea. Antediluvienii, în general, aveau o mare puterefizică şi intelectuală. Aceşti oameni renumiţi pentru înţelepciunea şi priceperea lor şi-au devotatpersistent puterile intelectuale şi fizice spre satisfacerea propriei mândrii şi pasiuni şi spre oprimareasemenilor (PP 80, 84, 90).

Geneza 6:5 Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toateîntocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Domnul. [în engleză, Dumnezeu] Pentru a fi consecventă, KJV trebuia să înţeleagă „Domnul”în loc de „Dumnezeu”, aşa cum este folosit în ebraică cuvântul Yahweh, Iehova. După câte se pare,traducătorii lui KJV au fost influenţaţi de LXX, care spune: „Domnul Dumnezeu”. Răutatea omului era mare. Limba omenească cu greu ar putea să prezinte un tablou maiizbitor al decăderii umane. Nu a mai rămas nimic bun în om, „el era putred până în măduvaoaselor”. Orice „închipuire” a gândurilor lui era rea. Cuvântul „închipuire”, de la yeser, înseamnă„plan” sau „formaţie” şi este derivat din verbul „a fasona”, „a forma”, yasar. Prin urmare,„închipuire” se referă la gânduri rele ca produs al unei inimi rele. Hristos a zis: „Căci din inimă iesgândurile rele” şi a remarcat că ele produc rând pe rând „uciderile, preacurviile, curviile,furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Matei 15,19). În popor, inima a fost considerată centrulcelor mai nobile puteri ale spiritului – conştiinţa şi voinţa. O inimă contaminată, mai devreme saumai târziu, infectează întreaga viaţă. În fiecare zi. Literal, „în fiecare zi”, sau „în timpul zilei”. Această expresie aduce la culmedescrierea răutăţii antediluviene. Dacă aceasta nu este o corupţie totală, cum putea limbaomenească să o exprime? Aici găsim răul aflat mai presus de orice în inimă, în „închipuiri”, saugânduri şi fapte. Cu foarte puţine excepţii nu era nimic altceva decât un rău nu doar vremelnic, ciun rău continuu, şi nu doar în cazul câtorva inşi, ci în întreaga societate. Această stare a avut locpentru că oamenii, „înadins se fac că nu ştiu” Cuvântul lui Dumnezeu (2 Petru 3,5).

Geneza 6:6 I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, şi S-a mâhnit îninima Lui. I-a părut rău Domnului. Forţa cuvintelor „i-a părut rău” Domnului se poate înţelege dinafirmaţia explicativă „S-a mâhnit” în inima Lui. Aceasta dovedeşte că părerea de rău a lui Dumnezeunu presupune lipsă de prevedere din partea Lui, sau vreo stare schimbătoare în natura ori scopulSău. În acest sens, Dumnezeu nu Se căieşte niciodată de nimic (1 Samuel 15,29). „Părerea de rău”a lui Dumnezeu este o expresie care se referă la durerea iubirii divine, pricinuită de păcătoşeniaomului. Ea prezintă adevărul că Dumnezeu, consecvent cu faptul că este neschimbător, Îşirăspunderea unei poziţii schimbate faţă de un om schimbat. Menţionarea mâhnirii divine în faţastării corupte a omului este o înduioşătoare indicaţie că Dumnezeu nu-l urăşte pe om. Păcatulomenesc umple inima divină cu adâncă mâhnire şi milă. Ea stârneşte oceanul nelimitat al simpatieide care este capabilă iubirea nemărginită pentru omul păcătos. Cu toate acestea, ea Îlimpresionează spre a acorda o răsplată dreaptă. (vezi Ieremia 18,6-10; PP 630).

Geneza 6:7 Şi Domnul a zis: "Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmipare rău că i-am făcut."

- 47 -

Am să şterg de pe faţa pământului pe om. Expresia ebraică tradusă aici „voi nimici”[versiunea engleză], înseamnă literal „voi curăţa” sau „şterge” (vezi Exod 32,32.33; Isaia 43,25).Folosirea ei în acest pasaj înseamnă stăpânirea neamului omenesc printr-un potop nimicitor şi estecea mai potrivită.

Geneza 6:8 Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului. Noe a căpătat milă. În aceste cuvinte se vede mila în mijlocul mâniei. Printre ele, Dumnezeua făgăduit păstrarea şi restatornicirea omenirii. Cuvântul „milă” se întâlneşte în Scriptură aici pentruprima dată şi are în mod clar aceeaşi semnificaţie ca în referinţele Noului Testament, unde esteînfăţişată favoarea îndurătoare şi nemeritată a lui Dumnezeu exercitată faţă de păcătoşi care nu omerită. Cât de mult l-a iubit Dumnezeu pe om, chiar în starea lui decăzută, se poate observa dintr-oserie de factori. El le-a dat o Evanghelie a îndurării în făgăduinţa seminţei femeii, o slujbă aîndurării, ridicând şi menţinând o succesiune de bărbaţi evlavioşi ca să predice Evanghelia şi să-iavertizeze împotriva căilor păcatului, un spirit al îndurării spre a se lupta cu ei şi a mijloci pentru ei,o prevedere a îndurării, acordându-le o lungă perioadă de probă, o favoare suplimentară deîndurare, o amânare de o sută douăzeci de ani şi, în cele din urmă, o exemplu de îndurare,salvându-i pe cei credincioşi în timp ce toţi ceilalţi au fost nimiciţi. Acest vechi exemplu de har şiîndurare este un izvor de asigurare şi speranţă pentru credincioşii care trăiesc la sfârşitul timpului,timp pe care Însuşi Hristos l-a comparat cu vremea lui Noe (Matei 24,37-39). Urmaşii credincioşi aiLui pot avea siguranţa că Dumnezeu îi va primi, aşa cum l-a primit şi pe Noe, îi va păstra în acelaşifel în mijlocul răutăţii acestor zile şi se va îngriji de mântuirea lor la judecata viitoare.

Geneza 6:9 Iată care sunt urmaşii lui Noe. Noe era un om neprihănit şi fără patăîntre cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu. Noe era un om neprihănit. Istoria lui Noe introduce un subtitlu nou şi pe acela al potopului.Autorul prezintă în primul rând motivele pentru care Noe a găsit har în faţa lui Dumnezeu şi pentrucare a fost cruţat în timpul nimicirii care a urmat. Nu un capriciu divin a făcut din el beneficiarulfavorii divine, ci o viaţă care a fost în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Noe este caracterizat printrei expresii, fiecare aşezându-l în cea mai favorabilă lumină în contrast cu contemporanii săi. El afost un „om neprihănit”. Cuvântul „neprihănit” nu înseamnă nevinovăţie imaculată, ci credincioşie,castitate, virtute. Este demn de observat faptul că el este numit nu doar „neprihănit”, ci un „omneprihănit”. Ca să trăieşti în vremea lui Noe o viaţă exemplară era nevoie de un om care putea săstea fără teamă şi cu fermitate împotriva îndemnurilor rele, ispitelor subtile şi batjocurii ticăloase. Elnu a fost nici slab, nici lipsit de judecată sau de putere de voinţă. El a fost un „om” cu convingereputernică, drept în cugete şi fapte. Fără pată între cei din vremea lui. Al doilea atribut îl înfăţişează pe Noe ca fiind „ireproşabilîn generaţia sa”, RSV. Aceasta nu înseamnă că el a trăit într-o stare de nevinovăţie, ci mai degrabăîn integritate morală. Nu se referă numai la viaţa evlavioasă a lui Noe, ci şi la statornicia religiei saleîn mijlocul atmosferei de nedreptate în care trăia. Cu siguranţă că el avea o descendenţă curată,fiind şi în această privinţă deosebit de contemporanii săi, dintre care mulţi erau urmaşi ai căsătoriilormixte dintre credincioşi şi necredincioşi. Noe umbla cu Dumnezeu. În al treilea rând, viaţa lui Noe semăna cu aceea a strămoşuluisău evlavios Enoh (vezi cap. 5,22.24), care fusese mutat în slava veşnică numai cu 69 de ani înaintede naşterea lui Noe. În timpul propriei copilării, când mutarea lui Enoh era încă vie în amintireageneraţiei mai în vârstă, trebuie ca Noe să fi auzit multe despre viaţa evlavioasă a acelui bărbat. Dar faptul că Noe este descris astfel nu înseamnă că el a ajuns la această stare deîndreptăţire prin propriile eforturi. Ca toţi ceilalţi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, el a fost salvat princredinţă în Dumnezeu (vezi Evrei 11,7).

- 48 -

Geneza 6:10 Noe a născut trei fii: Sem, Ham şi Iafet. Noe a născut trei fii. Vezi comentariul pentru capitolul 5,32.

Geneza 6:11 Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin desilnicie. Pământul era stricat. Starea păcătoasă a omului antediluvian este reprezentată ca stricăciunea întregului pământ. Termenul „stricăciune” este aplicat în altă parte la idolatrie, păcatul pervertiriişi coruperii adorării lui Dumnezeu (Exod 32,7; Deuteronom 32,5; Judecători 2,19; 2 Cronici 27,2).După cum se înţelege din expresia „înaintea lui Dumnezeu”, ei au practicat răul public şi în modflagrant.

Geneza 6:12 Dumnezeu S-a uitat spre pământ, şi iată că pământul era stricat; căciorice făptură îşi stricase calea pe pământ. Dumnezeu s-a uitat spre pământ. Starea de pe acest pământ a devenit subiectul cercetăriideosebite a lui Dumnezeu. Inspiraţia dă în felul acesta asigurarea că judecata care urma să vină nua fost un act necugetat şi arbitrar al divinităţii. Această cercetare descoperă faptul că nu mai existanici o deosebire între cainiţii sfidători de Dumnezeu şi setiţii temători de Dumnezeu. Cu foartepuţine excepţii, „orice făptură” se stricase.

Geneza 6:13 Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: "Sfârşitul oricărei făpturi este hotărâtînaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicescîmpreună cu pământul. Sfârşitul oricărei făpturi. După ce a concluzionat că păcatul nu putea fi oprit prin nici un altmijloc decât prin nimicirea rasei (cu excepţia unei familii), Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Noeplanul Său. Înştiinţările precedente despre intenţia divină de a nimici acest pământ (v.3.7) sepresupune că sunt raportarea cuvintelor pe care Dumnezeu le-a rostit în sfatul ceresc, mai degrabădecât către vreo ureche omenească. Cu toate acestea, aici a fost făcută o comunicare direct cătreNoe. Probabil că aceasta a avut loc cu o sută douăzeci de ani înainte de potop, după cum s-asugerat în versetul 3. Dumnezeu a dorit să le ofere oamenilor ocazia de a îndrepta căile lor rele,dacă ei ar fi dorit aşa ceva şi, în consecinţă, l-a însărcinat pe Noe, un „propovăduitor al neprihănirii”(2 Petru 2,5) să vestească această solie de avertizare. Aceasta a constituit în sine o manifestare aîndurării, întemeiată pe principiul divin de a nu acţiona înainte ca oamenii să fi fost avertizaţi desprece-i aşteaptă în caz că vor continua să păcătuiască (Amos 3,7). A umplut pământul cu silnicie. Cuvintele preliminare ale lui Dumnezeu trebuie să-l fi zguduitpe Noe, dar urmează şi motivul pentru hotărârea lui decisivă. În loc să umple pământul cu oamenicare să caute să trăiască în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, omul „umpluse pământul cusilnicie”. Am să-i nimicesc împreună cu pământul. Observaţi că Dumnezeu nu a făcut cunoscutăintenţia Sa de a nimici pe om „de pe” pământ, ci „împreună” cu el. Deşi pământul ca atare nu poatesuferi nici o nimicire penală, el trebuie să împărtăşească nimicirea omului, pentru că, în calitate deloc de locuit al omului şi loc al faptelor sale criminale, pământul este una cu el. Acest fapt nuînseamnă, desigur, nimicirea planetei noastre, ci mai degrabă completa pustiire a suprafeţei sale.

Geneza 6:14 Fă-ţi o corabie din lemn de gofer (chiparos); corabia aceasta s-o împarţiîn cămăruţe, şi s-o tencuieşti cu smoală pe dinlăuntru şi pe din afară. Fă-ţi o corabie. Începând de la darea poruncii de a clădi o corabie, trebuiau să fie făcutepregătiri pentru salvarea lui Noe şi a familiei sale. Cuvântul ebraic tradus „corabie” vine de la untermen egiptean care indică mari vase bune de navigat pe mare folosite pentru transportulobeliscurilor şi ambarcaţiuni de procesiune pentru transportul statuilor sfinte pe Nil.

- 49 -

Lemn de gofer. Cuvântul ebraic gopher vine de la vechiul sumerian giparu, un copac încăneidentificat în mod absolut. Vechii egipteni îşi construiau vasele lor cele mari din cedru şi, deaceea, comentatorii au sugerat că lemnul de gofer poate să fi fost lemn de conifere, cum ar fi cedrusau chiparos. Calitatea lor răşinoasă l-ar face ideale pentru o astfel de întrebuinţare. Ellen G. Whiteafirmă că lemnul folosit de Noe a fost chiparosul (PP 95). S-o împarţi în cămăruţe. Corabia trebuia să fie împărţită în cămăruţe, literal, „cuiburi”,necesare în mod deosebit pentru mulţimea de animale, şi să fie călăfătuită şi pe dinăuntru, şi pedinafară. Cuvântul tradus „smoală” este de origine babiloniană şi indică atât smoală, cât şi bitum.Astfel de materiale au fost găsite în Mesopotamia încă din vremurile străvechi şi folosite pentrucălăfătuirea corăbiilor (vezi comentariul pentru cap. 2,12).

Geneza 6:15 Iată cum s-o faci: corabia să aibă trei sute de coţi în lungime, cincizecide coţi în lăţime şi treizeci de coţi în înălţime. Iată cum să o faci. Corabia trebuia să fie construită întocmai după instrucţiunile divine.Dimensiunile sale, aşa cum i-au fost date lui Noe, dovedesc că vasul era de o mărime extraordinară.Dacă aceste instrucţiuni detaliate nu ar fi fost de la Dumnezeu, Noe, un bărbat fără experienţăanterioară în construirea de corăbii sau navigaţie, nu ar fi putut-o construi niciodată. Cea mai marecorabie din antichitate cunoscută astăzi era un model egiptean, lungă de 130 de coţi şi largă de 40de coţi. Corabia lui Noe era de aproape 3 ori mai lungă. Dacă este vorba de cotul de 52,32 cm(conform cu Deuteronom 3,11), lungimea corăbiei ar fi fost de 156, 96 m, lăţimea ei de 26,16 m şiînălţimea ei de 15,69 m. S-a presupus, în general, că acea corabie avea forma unei lăzi, sau a uneicutii, mai degrabă decât a unei corăbii, dar textul sacru nu spune niciunde acest lucru. Din cauzalipsei de informaţie precisă cu privire la forma corăbiei, se pare inutil a se calcula conţinutului cubicexact al corăbiei lui Noe. Totuşi, din datele descrierii este clar că ea a fost o corabie de dimensiuniformidabile, cu spaţii mari pentru animalele adunate în ea şi pentru hrană pe timp de un an.

Geneza 6:16 Să faci corăbiei o fereastră, sus, lată de un cot; uşa s-o pui în lătureacorăbiei şi să faci un rând de cămări jos, altul la mijloc şi altul sus. O fereastră. Anumite cuvinte ebraice şi construcţia gramaticală folosită în acest verset daunaştere la dificultăţi în stabilirea celor înţelese de Moise. Cuvântul tradus „fereastră”, şohar, poateavea fie înţelesul de „lumină”, „deschidere luminoasă”, sau „acoperiş”. Traducerea „acoperiş”, ca înRSV, pare să se întemeieze pe o evidenţă mai puternică decât traducerea „fereastră”. Faptul că Noenu a putut să vadă suprafaţa pământului până ce nu a deschis şoharul (vezi cap. 8,6) se pare căfavorizează acest punct de vedere. Orice ar putea să însemne, lumina era lăsată să intre prin parteasuperioară (vezi PP 95). Sus, lată de un cot. Această propoziţie este greu de interpretat. Dacă termenul şoharînseamnă o „deschidere luminoasă”, propoziţia se poate referi la un fel de lucrare în zăbrele, înaltăde un cot de jur-împrejurul părţii de sus a corăbiei, pentru a îngădui să intre lumină. Dacă şoharînseamnă acoperiş, practic, aceasta poate avea acelaşi înţeles, şi anume că între acoperiş şimarginea de sus a pereţilor era un cot.

Geneza 6:17 Şi iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca sănimicească orice făptură de sub cer, care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământva pieri. Eu. [chiar eu, traducere KJV] Repetarea şi accentuarea lui „Eu” este o indicaţie clară cădezastrul care urma să vină a fost o lucrare divină şi nu o întâmplare naturală. Un potop de ape. Cuvântul „potop”, mabbul este folosit peste tot în Vechiul Testamentnumai pentru potopul lui Noe, cu excepţia posibilă din Psalmi 29,10. Mabbul poate fi derivat dintr-orădăcină asiriană care înseamnă „a distruge”. Construcţia ebraică a expresiei „un potop de ape”, arpermite să se citească „o distrugere de ape”. Acest pasaj este prima indicaţie a sensurilor în care să

- 50 -

fie folosită distrugerea.

Geneza 6:18 Dar cu tine fac un legământ: să intri în corabie, tu şi fiii tăi, nevastă-ta şinevestele fiilor tăi împreună cu tine. Fac un legământ. Cel dintâi acord raportat între Dumnezeu şi Noe (vezi cap. 15,9-17 pentruprocedura de urmat la încheierea unui legământ). Prin încheierea unui legământ cu Noe, Dumnezeua întărit încrederea acelui bărbat credincios în siguranţa purtării de grijă divine. Orice se puteaîntâmpla, Noe ştia că el şi familia sa vor fi salvaţi. Şi fiii tăi. Aceste făgăduinţe i-au cuprins chiar şi pe fiii nenăscuţi ai lui Noe şi soţiile lor,pentru că în acea vreme Noe încă nu avea copii, deşi era deja în vârstă de 480 de ani (vezi cap.5,32). Nici unul dintre strămoşii lui Noe nu a aşteptat timp atât de îndelungat după urmaşi şi poatecă el a şi pierdut speranţa de a mai fi binecuvântat cu copii. În multe ocazii, Dumnezeu a pregătituneltele Sale alese pentru timpul de criză, călăuzindu-le prin lungi perioade de deznădejde, ca săpoată învăţa răbdarea şi încrederea în El. Chiar aceeaşi experienţă au avut-o şi părinţii lui Isaac,Samuel şi Ioan Botezătorul. Porunca de a construi corabia cuprindea, în acel timp, asigurareaindirectă că, păstrând viaţa, spiţa familiei lui Noe nu se va stinge. Naşterea fiilor săi va fi atuncipentru Noe un semn de egală certitudine a potopului care urma să vină. Prin credinţă, el a mersînainte, crezând „lucruri care încă nu se vedeau” (Evrei 11,7).

Geneza 6:19 Din tot ce trăieşte, din orice făptură, să iei în corabie câte două dinfiecare soi, ca să le ţii vii cu tine: să fie o parte bărbătească şi o parte femeiască. Din tot ce trăieşte. Viaţa animalelor, cât şi cea a omului, urma să fie păstrată prin credinţa luiNoe. Comentatorii văd o contradicţie între porunca de a lua câte două din fiecare soi şi ordinul datmai târziu să ia din anumite soiuri câte şapte (cap. 7,2). Prima porunca avea intenţia să-l informezepe Noe cu privire la măsurile de precauţie care trebuiau să fie luate spre a salva lumea animală dela nimicirea completă, şi o pereche din fiecare urma să fie suficientă pentru reproducere. Aceastaeste tot ceea ce a intenţionat Dumnezeu cu acea ocazie.

Geneza 6:21 Şi tu, ia-ţi din toate bucatele care se mănâncă, şi fă-ţi merinde din eleca să-ţi slujească de hrană ţie şi lor." Hrană. Trebuia să fie adunată hrană pentru familia lui Noe şi nutreţ pentru animale, încantitate suficientă ca să ajungă pentru mai mult decât un an. Aceasta nu numai că trebuia să fierecoltată, ci şi înmagazinată în corabie. Pentru a îndeplini această lucrare în mod eficient era nevoiede talentul unui organizator priceput. Noe urma să devină nu numai un constructor de corabie şi unpropovăduitor, ci şi un fermier şi furnizor totodată.

Geneza 6:22 Aşa a şi făcut Noe: a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu. Aşa a şi făcut Noe. Raportul despre instrucţiunea dată lui Noe se încheie cu observaţia că ela făcut tot ce i-a cerut Dumnezeu să facă. În ascultarea de Dumnezeu, el nu a dat dovadă deezitare. Legătura sa cu rudele care deveniseră, ca şi cainiţii cei blestemaţi, nu l-a influenţat în niciun fel. Educaţia sa, primită de la părinţii şi bunicii săi credincioşi, l-a pregătit pe Noe pentru ocredinţă fără ezitare în Dumnezeu şi pentru ascultarea de poruncile Sale. Acest scurt verset descoperă o sută douăzeci de ani de slujire credincioasă. Unii dintre aceiacare au crezut solia lui Noe, ca bunicul său Metusala, au murit înainte să aibă loc înspăimântătoruleveniment. El a trăit solia pe care a predicat-o, iar aceia care l-au cunoscut cel mai bine, propriafamilie, nu se puteau sustrage de la influenţa sa cea sfântă. Fiii săi nu numai că credeau ce predicael, dar au şi participat activ la pregătirile în vederea acelui teribil eveniment prezis înainte denaşterea lor. Experienţa lui Noe înfăţişează un exemplu nobil pentru creştinii care ştiu că trăiesc în timpul

- 51 -

sfârşitului şi se pregătesc ei înşişi pentru strămutare. Cea mai mare lucrare misionară a lor urmeazăsă fie făcută în cămin.Comentariile lui Ellen G. White 1-22 PP 90-98; SR 62-64 2 PP 81, 338; SR 62; 5T 93 3 FE 504; GC 338; LS 208; PP 92, 102; 4T 308 5 CH 109; CS 205; DA 633; Ev 567; FE 221, 421; GC 543; MYP 456; PP 79, 91; Te 281 5,6 SR 62 5-7 PP 325 5-8 GC 431 7 PK 297; PP 91, 92; SR 58 9 PP 363 11 GC 543; PP 91; Te 25 11-13 CH 109 12,13 PP 363 12-16 PP 92 13 FE 504 13, 14 GC 338 14-16 PP 92 17,18 SR 146 18 PP 363

Geneza 7:1 Domnul a zis lui Noe: "Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci te-amvăzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni. Intră. Timp de 120 de ani, Dumnezeu continuase să fie peste măsură de îndelung răbdător(1 Petru 3,20), iar viaţa şi lucrarea lui Noe „a osândit lumea” (Evrei 11,7). Dar oamenii nepăsători şiindiferenţi s-au grăbit spre osânda lor. Dumnezeu n-a fost arbitrar când a salvat o familie şi le-animicit pe toate celelalte. Numai Noe fusese calificat pentru admitere pe pământul cel nou caretrebuia să urmeze curăţării pământului prin apă.

Geneza 7:2 Ia cu tine câte şapte perechi din toate dobitoacele curate, câte o partebărbătească şi câte o parte femeiască; o pereche din dobitoacele care nu suntcurate, câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască; Din toate dobitoacele curate. Porunca de a lua cu el în corabie mai multe animale curatedecât necurate presupune că Noe a ştiut cum să facă deosebire între cele două clase. Este clar căaceastă deosebire nu-şi avea originea la Moise. Ea se întindea înapoi până la cele mai vechi timpuri,până la poruncile divine cu privire la jertfe – pentru care puteau fi folosite numai animale curate(vezi cap. 8,20). Din vremurile străvechi numărul animalelor curate care trebuiau să fie luate în corabie a fostsubiectul de dispută între traducătorii şi comentatorii Bibliei. Textul ebraic, citit literal „ia cu tineşapte şapte, un mascul cu femela lui”, poate fi înţeles ca însemnând „şapte perechi” sau „şapte dinfiecare soi” de animal. LXX, Vulgata şi mulţi cercetători din vechime şi moderni sunt în favoareatraducerii „şapte perechi”, în timp ce anumiţi părinţi ai bisericii, reformatori şi, de fapt, cercetătoridin toate epocile s-au exprimat în favoarea lui „şapte indivizi”. Oricare ar fi explicaţia exactă, esteevident că în corabie a trebuit să-şi găsească loc mai multe animale curate decât necurate.Prevăzând nevoia de hrană, după ce potopul distrusese toată vegetaţia, Dumnezeu ştia că omul vafi nevoit să mănânce, temporar, carne de animale curate. Mai mult decât atât, ele erau necesarepentru scopuri legate de jertfe. Pentru aceste motive evidente, Dumnezeu a luat măsura deprevedere de a păstra destule animale curate, pentru că nu se putea ca ele să dispară. Că înprimele Sale porunci către Noe (cap. 6,19), Dumnezeu n-a făcut nici o deosebire între animalelecurate şi necurate poate fi explicat prin faptul că, în acel timp, la 120 de ani înainte de potop, astfelde instrucţiuni de amănunt nu au fost necesare (vezi comentariul pentru v.9).

Geneza 7:5 Noe a făcut tot ce-i poruncise Domnul. Tot ce-i poruncise Dumnezeu. După cum Noe a îndeplinit toate poruncile lui Dumnezeu întimpul celor 120 de ani anteriori (vezi cap. 6,22), în acelaşi fel a procedat şi în timpul ultimelor oreînainte de a veni potopul. Cât de mult trebuie să fi suferit el când a văzut mulţimea de oameni cucare el trăise timp de şase sute de ani, mergând indiferenţi şi nepăsători înspre osânda lor! Ştiind căpeste o săptămână toţi aveau să moară şi văzându-i cum chefuiesc, ca şi cum nimic nu avea să seîntâmple (Matei 24,37-39), probabil că Noe şi-a dublat eforturile finale de a-i avertiza şi a-i invita să

- 52 -

intre cu el în corabie. Dar totul a fost fără nici un folos.

Geneza 7:6 Noe era de şase sute de ani, când a venit potopul pe pământ. Noe era de şase sute de ani. Vezi explicaţia de la cap. 5,32.

Geneza 7:7 Şi Noe a intrat în corabie cu fiii săi, cu nevastă-sa şi cu nevestele fiilorsăi, din pricina apelor potopului. Noe a intrat în corabie. Faptul că Noe nu a aşteptat să intre în corabie până în ultima zidinaintea potopului reiese clar din comparaţia versetului 7 cu 10. Noe şi familia sa n-au pierdut niciun timp în a asculta porunca de a intra în corabia de salvare. Petru ne spune că au fost salvate depotop numai opt persoane (1 Petru 3,20), de unde reiese clar că Noe şi fiii lui aveau fiecare numai osingură nevastă. Poligamia, obişnuită pentru cainiţi, n-a fost practicată de urmaşii adevăratuluiDumnezeu.

Geneza 7:9 au intrat în corabie la Noe, două câte două, câte o parte bărbătească şicâte o parte femeiască, aşa cum poruncise Dumnezeu lui Noe. Au intrat: două câte două. Ascultând de un îndemn tainic, animale de toate soiurile intrau încorabie. Doar puterea divină a putut efectua o astfel de intrare supusă şi ordonată în corabia ceamare. Ce avertizare uimitoare trebuie să fi fost aceasta pentru necredincioşii care au fost martori laea! Erau animale domestice şi fiare sălbatice, animale târâtoare şi zburătoare, toate intrau încorabie, în aparenţă din propria voinţă. Ce contrast – dobitoacele necuvântătoare erau ascultătoarede Creatorul lor, iar fiinţele inteligente refuzau să ia seama la chemarea de avertizare a îndurăriiSale! Dacă era ceva care putea să facă o astfel de minune, acest lucru ar fi trebuit să aibă oimpresie asupra păcătoşilor, dar ei şi-au împietrit atât de mult timp inimile, încât chiar şi aceastăminune nu i-a impresionat.

Geneza 7:11 În anul al şasesutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua aşaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adâncului cel mareşi s-au deschis stăvilarele cerurilor. Ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile şi Anul al şase sutelea. Este prima din multe afirmaţii cronologice exacte din VechiulTestament. O declaraţie atât de grijulie în ce priveşte ziua exactă, luna şi anul potopului se află încontrast izbitor cu povestirile legendare ale vechilor popoare păgâne cu privire la activitatea zeilorlor în legătură cu această lume. Izvoarele adâncului celui mare. Pământul acesta, care mai înainte nu cunoscuse ploaie (vezicomentariul pentru Geneza 2,6) a fost inundat deodată de imense cantităţi de apă. A început o greaşi neîncetată ploaie. În mod simultan, scoarţa pământului s-a deschis cu rezultatul că masele de apăde sub suprafaţa pământului au izbucnit afară spre a efectua distrugerea şi a inunda cu desăvârşirepământul odinioară uscat.

Geneza 7:16 Cele care au intrat, erau câte o parte bărbătească şi câte o partefemeiască, din orice făptură, după cum poruncise Dumnezeu lui Noe. Apoi Domnul aînchis uşa după el. Domnul a închis uşa după el. Această afirmaţie scoate în evidenţă natura miraculoasă aevenimentelor din timpul săptămânii care a precedat potopul. Acest act divin a însemnat, deasemenea, că timpul de har pentru acea generaţie decăzută ajunsese la sfârşitul lui. După cum înzilele lui Noe uşa harului a fost închisă cu un scurt timp înainte de pedeapsa lui Dumnezeu, tot aşaîn aceste zile din urmă potopul lui Dumnezeu urmează să fie avertizat: „închide uşa după tine;ascunde-te” (Isaia 26,20, 21; Matei 24,37-39; 2 Petru 3,6,7).

- 53 -

Geneza 7:17 Potopul a fost patruzeci de zile pe pământ. Apele au crescut şi auridicat corabia, şi ea s-a înălţat deasupra pământului. Apele au crescut. Imensa întindere şi intensitate a potopului este bine exprimată printr-oserie de verbe şi adverbe: apele au „crescut” (v.17), „au ajuns mari” şi „au crescut foarte mult”(v.18), „au ajuns din ce în ce mai mari” (v.19), şi „s-au înălţat” chiar cu 15 coţi (aproximativ 792cm) deasupra munţilor (vers 20). Descrierea este simplă, maiestuoasă şi vioaie. Un volum de apă denemăsurat a acoperit pământul întreg. Întinderea universală a potopului cu greu putea fi exprimatăîn cuvinte mai convingătoare decât acestea. Această descriere dovedeşte că părerea susţinută de unii că potopul a fost o chestiunelocală în valea Mesopotamiei este imposibilă şi întru totul absurdă. Depozitele de aluviunidescoperite de arheologi la Ur din Chaldeea, de exemplu, nu pot fi făcute prin nici un efort alimaginaţiei să corespundă cu raportul Genezei despre potop (PP 107, 108). Pretutindeni pe faţa pământului găsim resturi de fosile de plante şi animale care au fostdepozitate în mod evident de apă. Aceste depozite se întind în anumite locuri până la adâncimi decel puţin trei mile, însă adâncimea medie este ceva peste o jumătate de milă. Distribuirea universalăa acestor resturi şi adâncimea la care sunt îngropate dovedesc dincolo de orice îndoială atâtîntinderea universală, cât şi teribila violenţă a potopului lui Noe. Universalitatea acestei catastrofe este atestată de asemenea şi de legendele despre potoppăstrate printre oamenii aproape ai fiecărei rase de pe faţa pământului. Cea mai amplă dintreaceste relatări este aceea a vechilor babilonieni, care erau aşezaţi în imediata apropiere a loculuiunde s-a oprit corabia după potop şi de unde neamul omenesc a început să se răspândească dinnou. Poemul epic al lui Ghilgameş aduce multe asemănări concludente cu acelea ale Genezei, şitotuşi diferă de acesta, în aşa fel încât să facă dovada că acesta este o versiune deficientă aaceleiaşi istorisiri. O comparaţie a celor două relatări prezintă dovada impresionantă a inspiraţieiistorisirii Genezei. Corabia este menţionată de două ori în v.17 şi 18 ca fiind „ridicată”, sau că „plutea”. Faptulcă ea „plutea” în siguranţă „pe deasupra apelor” le oferă tuturor generaţiilor următoare asigurareadespre puterea lui Dumnezeu de a-i salva pe aceia care Îl ascultă şi se încred în El. Chiar aceleelemente dezlănţuite să-i nimicească pe cei răi au purtat în siguranţă credincioasa familie a lui Noe.Niciodată Dumnezeu nu a dus lipsă de mijloace pentru a salva ce este al Lui. În acelaşi timp estevoinţa Lui ca omul să exercite întreaga inteligenţă şi putere pe care i le-a dat Dumnezeu. Dumnezeua ocrotit corabia în mod miraculos, însă a lăsat ca Noe să o construiască.

Geneza 7:21 Şi a pierit orice făptură care se mişcă pe pământ, atât păsările cât şivitele şi fiarele, tot ce se târa pe pământ, şi toţi oamenii. Şi a pierit orice făptură. Cuvântul „orice” este întrebuinţat de trei ori şi este însoţit de o listăamănunţită a diferitelor forme de viaţă, „păsări”, „vite”, „fiare”, „tot ce se târa” şi „om”. Pentru ascoate şi mai mult în evidenţă acest lucru este amintit şi „orice”.

Geneza 7:24 Apele au fost mari pe pământ o sută cincizeci de zile. Apele au fost mari. Faptul că 150 de zile cuprind şi pe cele 40 de zile din versetele 4, 12, 17şi că aşa trebuie să fie calculate de la începutul acelei perioade se vede din versetul 11 şi cap. 8,4,unde se spune despre corabie că s-a oprit pe munţii Ararat în a şaptesprezecea zi a lunii a şaptea,exact la cinci luni după începerea ploii. Calculul este realizat pe baza unor luni de 30 de zile.Comentariile Ellen G. White 1-24 PP 97-105; SR 65-69 1 DA 634; EW 284; FE 504; PP 98, 117; SR 65, 76, 408 2,3 PP 97 4 SR 65 9,10 PP 98 10 SR 65 11 AA 572; PP 99, 104 11,12 EW 284 11-24 Ed 129 13 FE 504

- 54 -

16 PP 98; SR 65 18,19 CD 49 20 PP 105 23 PP 112

Geneza 8:1 Dumnezeu şi-a adus aminte de Noe, de toate vieţuitoarele şi de toatevitele care erau cu el în corabie; şi Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ, şiapele s-au potolit. Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe. Prin acest verset nu se înţelege că Domnul îl uitase peNoe pentru un timp. Aceasta este o expresie care arată solicitudinea şi harul divin. O înduioşătoareindicaţie despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de creaturile Sale se află în declaraţia căDumnezeu Şi-a adus aminte, pe lângă Noe, şi de toate celelalte vieţuitoare. Acela care a declarat cădeşi „se vând cinci vrăbii cu doi bani, totuşi nici una dintre ele nu este uitată înaintea luiDumnezeu.” (Luca 12,6.7 ; compară cu Matei 10,29-31; 6,26), îşi va aminti de copiii Săi credincioşi,care sunt „mai de preţ decât multe vrăbii.”

Geneza 8:2 Izvoarele Adâncului şi stăvilarele cerurilor au fost închise, şi ploaia dincer a fost oprită. Ararat. Toţi comentatorii biblici sunt de acord că este vorba despre regiunea muntoasă aArmeniei, deşi nu este sigur ce parte exactă din lanţul munţilor Ararat este indicată. Zvonurile carecirculă că au fost găsite rămăşiţele corăbiei lui Noe sunt în realitate fără nici un temei. Tradiţionalaaşezare, muntele Ararat modern, are două piscuri, unul de 4954 m, iar celălalt de 3744 m înălţime.Între perşi aceste două piscuri gemene sunt cunoscute ca Kuchi Nuch, „muntele lui Noe”. Aici a fosto poziţie ideală pentru a se opri corabia în timp ce apele au scăzut şi de unde supravieţuitoriipotopului s-au putut răspândi spre oricare regiune (vezi comentariul pentru cap. 7,24).

Geneza 8:5 Apele au mers scăzând până în luna a zecea. În luna a zecea, în ziuaîntâi a lunii, s-au văzut vârfurile munţilor. Apele au mers scăzând. Apele au scăzut treptat timp de două luni şi jumătate după cecorabia s-a oprit pe munţii Ararat.

Geneza 8:7 A dat drumul unui corb, care a ieşit, ducându-se şi întorcându-se, pânăcând au secat apele de pe pământ. A dat drumul unui corb. La patruzeci de zile după apariţia vârfurilor de munţi, Noe a dorit săcunoască în ce măsură au secat apele şi dacă era neprimejdios pentru el să părăsească corabia.Întrucât apele scăzuseră, corabia îşi găsise deja siguranţă de furtuni într-un loc adăpostit, sus înmunţi. Dintr-o astfel de poziţie era greu să-şi dea seama de întinderea la care ajunseseră apele învăile mai joase. De aceea a fost trimis un corb, pentru ca din comportamentul său, Noe să poatăafla ceva despre starea pământului. Neputând să afle un loc de odihnă, corbul a zburat de jurîmprejur pe deasupra apelor, întorcându-se din când în când la corabie. (PP 105).

Geneza 8:8 A dat drumul şi unui porumbel, ca să vadă dacă scăzuseră apele de pefaţa pământului. A dat drumul şi unui porumbel. Deşi nu se spune câtă vreme a aşteptat Noe înainte de aface o nouă încercare, expresia „a mai aşteptat alte şapte zile” (v.10) arată că prima perioadă deaşteptare fusese, de asemenea, de aceeaşi durată. O săptămână mai târziu, porumbelul a rămasplecat toată ziua, dar s-a întors spre seară cu o frunză de măslin, în aparenţă de la un pom caresupravieţuise potopului. În ebraică, termenul „ruptă” arată în mod clar că frunza nu fusese găsităplutind pe deasupra apei. Noe a cunoscut frunza de măslin ca o dovadă că pământul trebuie să fieaproape uscat şi că, în curând, putea să părăsească corabia. După o săptămână, porumbelul nu s-amai întors, dovadă că situaţia era suficient de normală spre a permite rămânerea afară din corabie.

- 55 -

Ce simţăminte de bucurie trebuie să fi avut Noe!

Geneza 8:13 În anul şase sute unu, în luna întâi, în ziua întâi a lunii, apele secaserăpe pământ. Noe a ridicat învelitoarea corăbiei: s-a uitat, şi iată că faţa pământului seuscase. Învelitoarea corăbiei. Este arătată încă o perioadă de aşteptare, după care Noe a simţit căsosise timpul să facă el însuşi cercetări. Deoarece se putea vedea puţin printre zăbreleledeschizăturilor de sub acoperişul corăbiei, el a dat la o parte o porţiune din acoperiş. Cuvântul„învelitoare”, mikseh, este folosit în Vechiul Testament pentru a indica acoperişul Cortului Întâlnirii(Exod 26,14) şi, de asemenea, învelitoarele pentru mobilierul sanctuarului în timp ce acesta eratransportat (Numeri 4,10-12). Deoarece aceste învelitori erau făcute din piele, este posibil că şiînvelitoarea corăbiei era făcută la fel (vezi comentariul pentru cap. 6,16).

Geneza 8:14 În luna a doua, în a douăzeci şi şaptea zi a lunii, pământul era uscat detot. În luna a doua. Lui Noe pământul i s-a părut destul de uscat. Însă Dumnezeu închisese uşacorăbiei şi Noe a aşteptat porunca lui Dumnezeu, spre a-i spune când anume urma să o părăsească.În total, el a aşteptat încă 57 de zile până ce apele au secat şi Dumnezeu a putut să dea îngăduinţadorită. Dacă presupunem că luna avea peste tot 30 de zile (vezi comentariul pentru cap. 7,24),jurnalul de bord al corăbiei în timpul potopului ar arăta astfel. De la începutul potopului până în momentul când corabia s-a oprit pe munţii Ararat (cap.7,11; 8,4) a trecut o perioadă de exact de cinci luni. Aceasta mai este redată ca 150 de zile (cap.7,24), arătându-se astfel că cele 5 luni au fiecare câte 30 de zile. Cu toate acestea, este nesigurdacă anul de pe timpul lui Noe a fost lunar sau solar şi dacă începea primăvara sau toamna. Corabia este dovada bunătăţii lui Dumnezeu şi a credinţei lui Noe cel ascultător. Corabia aconstituit un loc de refugiu în vreme de primejdie, un cămin pentru cei fără cămin şi un templuunde se închina credincioasa familia a lui Noe. Ea i-a purtat în siguranţă din lumea veche în ceanouă, din mediul viciului şi al păcatului, pe un pământ curăţit de păcat. Corabia a fost mijlocul desalvare hotărât de Dumnezeu, iar în afară de ea nu era nici o siguranţă. După cum a fost în zilele luiNoe, tot aşa va fi când acest veac de acum se va încheia brusc la venirea Fiului Omului (vezi Matei24,37). Aceia care doresc să fie salvaţi trebuie să se folosească ei înşişi de mijloacele pe careDumnezeu le-a lăsat pentru mântuirea lor.

Geneza 8:16 "Ieşi din corabie, tu şi nevastă-ta, fiii tăi şi nevestele fiilor tăi cu tine! Ieşi. Noe învăţase să se încreadă în Dumnezeu şi să aştepte cu răbdare în timpul celor 120de ani de propovăduire şi construcţie a corăbiei. Această lungă perioadă de lucrare activă a fosturmată de mai bine de un an în corabie. În timpul primelor săptămâni şi luni, el avusese experienţaploii neîncetate, a furtunii turbate şi a groaznicelor mişcări de pământ, care păreau gata sănimicească fragila lui corabie. Mai târziu, când corabia s-a oprit pe munţii Ararat, a început un timpde obositoare aşteptare, care a durat timp de mai mult de şapte luni. De câte ori a putut Noe săaibă simţământul că Dumnezeu uitase izolata corabie şi pe ocupanţii acesteia pe vârful cel înalt almuntelui. Fericite virtuţi gemene – credinţă şi răbdare! Cu ce mare bucurie trebuie să fi ascultat Noeîncă o dată glasul lui Dumnezeu care i-a poruncit să iasă afară.

Geneza 8:17 Scoate afară împreună cu tine toate vieţuitoarele de tot felul care suntcu tine, atât păsările, cât şi vitele şi toate târâtoarele care se târăsc pe pământ: sămişune pe pământ, să crească şi să se înmulţească pe pământ."

- 56 -

Să mişune. Această declaraţie este considerată de unii comentatori ca însemnând căDumnezeu restrânsese puterea de reproducere a animalelor în timpul anului pe care îl petrecuserăîn strâmtele încăperi ale corăbiei. Acum este repetată binecuvântarea dată la început asupraanimalelor să se înmulţească şi să umple pământul (cap. 1,22).

Geneza 8:18 Şi Noe a ieşit afară cu fiii săi, cu nevastă-sa şi cu nevestele fiilor săi. Noe a ieşit afară. Când un înger a coborât din cer şi a deschis uşa care fusese închisă cu unan în urmă prin aceleaşi mijloace, Noe şi familia sa au ieşit afară. Animalele au urmat pilda lui Noe,părăsind corabia în mod ordonat, fiecare după soiul lui. Acest instinct de a se asocia cu alţi membriai speciei lor este în mod general caracteristic lumii animale până în ziua de azi.

Geneza 8:20 Noe a zidit un altar Domnului; a luat din toate dobitoacele curate şi dintoate păsările curate, şi a adus arderi de tot pe altar. Noe a zidit un altar. Prima faptă a lui Noe după ce a părăsit corabia a fost un act deînchinare. Jertfele aduse de Noe nu au fost numai o expresie de recunoştinţă pentru că a fostpăstrat, ci şi o nouă făgăduinţă a credinţei lui în Mântuitorul – simbolizat prin fiecare animal dejertfă. În aducerea de jertfe „din toate dobitoacele curate şi din toate păsările curate”, Noe a datdovadă atât de recunoştinţă, cât şi de generozitate. Deşi acesta este primul text din Scriptură careaminteşte despre clădirea unui altar, nu trebuie să se creadă că nu se foloseau altare înainte depotop. Cuvântul „arderi de tot”, ’oloth, nu este acelaşi ca şi acela folosit pentru a descrie jertfa luiAbel. Acesta este derivat dintr-un verb care înseamnă „a se înălţa” şi nu prezintă sugestia ridicăriidarului pe altar, ci a înălţării fumului jertfei arse spre ceruri (vezi Judecători 13,20; 20,40; Ieremia48,15; Amos 4,10).

Geneza 8:21 Domnul a mirosit un miros plăcut, şi Domnul a zis în inima Lui: "Nu voimai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inimaomului sunt rele din tinereţea lui, şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. Domnul a mirosit un miros plăcut. Mulţumirea lui Dumnezeu faţă de purtarea lui Noe şiacceptarea din partea Sa a darului lui Noe sunt prezentate chiar într-un limbaj omenesc. Răspunsuldivin la închinarea devotată a lui Noe a fost o hotărâre că pământul nu va mai fi niciodată nimicitprintr-un potop. Această făgăduinţă nu a fost făcută cunoscută lui Noe până ceva mai târziu (vezicap. 9,8-17). Cuvintele „nu voi mai blestema pământul” nu au înlăturat blestemul din cap. 3,17. Elese referă pur şi simplu la faptul că o catastrofă universală precum potopul nu va mai ajunge neamulomenesc. Potopuri localizate nu au fost incluse. Gândurilor din inima omului. Unii comentatori văd o contradicţie între acest verset şi cap.6,5-7. Dumnezeu adusese potopul din cauză că toate întocmirile gândurilor din inima omului erau„îndreptate în fiecare zi numai spre rău” şi aici, exact pentru acelaşi motiv, El a făgăduit că nu vamai trimite niciodată un altul. Trebuie să fie în sensul că în primul caz „întocmirile” se referă la unanume gând ca tradus în faptă (cap. 6,5) şi că aici se referă la tendinţele înnăscute ale omului. Notasuplimentară din KJV, „cu toate că” în loc de „pentru că” este probabil corectă.

Geneza 8:22 Cât va fi pământul, nu vor înceta semănatul şi seceratul, frigul şicăldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea!" Cât va fi pământul. Obişnuitul ciclu sezonier al anului fusese complet şi universal întrerupt decătre potop. Acum, Dumnezeu l-a asigurat pe Noe nu numai că niciodată nu va mai fi un potop, ci şică nici o altă întrerupere asemănătoare a ciclului sezonier nu va mai avea loc. Anotimpurile fuseserăhotărâte la creaţiune (Geneza 1,14); acestea trebuiau să continue. Cel mai însemnat raport despre potop în afară de Biblie se întâlneşte în vechiul poem epicbabilonian al lui Ghilgameş. Cu toate că acea parte a poemului epic care se ocupă cu potopul dă

- 57 -

dovadă de surprinzătoare asemănări cu raportul Genezei, deosebirile dintre cele două istorisiriconstituie dovada convingătoare despre inspiraţia şi exactitatea raportului biblic. Politeismul şi alteidei religioase păgâne dau poemului epic al lui Ghilgameş o definitivă nuanţă păgână. Cu toate căpovestiri similare despre potop există astăzi printre toate rasele neamului omenesc, este numaifiresc ca povestirea babiloniană să se afle mai aproape de exactitate decât altele din cauză căBabilonul este în apropierea munţilor Ararat. Pentru o cunoaştere mai îndeaproape a poemului epical lui Ghilgameş, vezi „Arheologia şi descoperirea istoriei antice”, pag. 115-117.Comentariile lui Ellen G. White 4,6-11,13,15-20 PP 105 21 PP 106 22 COL 65; Ed 105; PP 106

Geneza 9:1 Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi, şi le-a zis: "Creşteţi,înmulţiţi-vă, şi umpleţi pământul. Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi. Noe şi familia sa au primit o binecuvântarecare era asemănătoare cu aceea pronunţată asupra lui Adam şi Eva după crearea lor (cap. 1,28).După cum Adam fusese strămoşul tuturor membrilor neamului omenesc, Noe a devenit strămoşultuturor fiinţelor omeneşti de după potop. Binecuvântarea a constat în ambele cazuri dintr-o poruncădivină „creşteţi” şi umpleţi pământul. Totuşi, o parte din prima binecuvântarea iniţială a lipsit înbinecuvântarea cea nouă, şi anume sarcina „supuneţi” pământul. Această omisiune reflectă, fărăîndoială, faptul că stăpânirea lumii dată omului la creaţiune fusese pierdută prin păcat. Păcatul astricat legătura care existase la început între om şi animale, iar cel puţin într-o anumită măsură, eleau fost eliberate de la supunerea faţă de el.

Geneza 9:2 S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe oricepasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat înmâinile voastre! S-apuce groaza. Deoarece păcatul cu urmările lui a dezlegat legătura supunerii de bunăvoiedin partea animalelor faţă de voinţa omului, de aici înainte omul putea să stăpânească peste elenumai prin forţă, prin acea „frică” pe care a insuflat-o Dumnezeu acum în lumea animală. Naturadevenise înstrăinată de om. Frica pe care aveau să o aibă vieţuitoarele de pe pământ, din aer şi din apă nu urma săexcludă revolta ocazională împotriva stăpânirii omului asupra lor. Uneori urmau să se ridiceîmpotriva omului şi să-l nimicească. Într-adevăr, Dumnezeu le-a folosit câteodată pentru aadministra dreptatea divină (vezi. Exod 8,6.17.24; 2 Regi 2,24). Totuşi, starea normală a creaturilorinferioare trebuia să devină o stare de groază instinctivă faţă de om, care le face mai degrabă să-levite, decât să caute prezenţa lui. Este un fapt că oriunde civilizaţia omenească înaintează,animalele se retrag de acolo. Chiar fiarele sălbatice feroce, fără să fie provocate, de obicei îl ocolescpe om şi fug de el, mai degrabă decât să-l atace. Vi le-am dat în mâinile voastre. Această sentinţă divină îşi găseşte împlinirea în domesticireaanumitor animale de al căror ajutor omul are nevoie, în dresarea animalelor sălbatice prin putereasuperioară a voinţei omului şi în reducerea cu succes la neputinţă a creaturilor ofensive, prininventivitatea şi ingeniozitatea sa.

Geneza 9:3 Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vile dau, ca şi iarba verde. Să vă slujească de hrană. Expresia nu spune că atunci a început omul să mănânce pentruprima dată carne de animal, ci doar că Dumnezeu l-a autorizat, sau mai degrabă i-a îngăduit să facăceva ce potopul făcuse să fie o necesitate. Antediluvienii nelegiuiţi erau mâncători de carne (CH109). Însă la început nu a fost voia lui Dumnezeu ca creaturile Sale să se mănânce una pe alta. El îidăduse omului ca hrană, plantele (cap. 1,29). Prin nimicirea vremelnică a întregii vieţi vegetale întimpul potopului şi terminarea rezervelor de hrană care fuseseră luate în corabie, s-a ivit o mare

- 58 -

nevoie căreia Dumnezeu i-a făcut faţă prin faptul că a dat îngăduinţa să se mănânce carne deanimale. De altfel, consumarea cărnii ca hrană urma să scurteze viaţa oamenilor păcătoşi (CD 373). Această îngăduinţă nu însemna consumul fără reţineri şi nelimitat a oricărui fel de animal.Expresia „tot ce se mişcă şi are viaţă” exclude, în mod clar, mâncarea cadavrelor de animale caremuriseră sau fuseseră ucise de alte animale, pe care legea mozaică le-a interzis mai târziu în moddeosebit (Exod 22,31; Levitic 22,8). Deşi aici nu se face deosebire între animale curate şi necurateîn ce priveşte hrana, nu urmează de aici că acest lucru era necunoscut pentru Noe. Faptul că Noecunoştea această deosebire se vede clar din porunca de mai înainte de a lua în corabie mai multeanimale curate decât necurate (Geneza 7,2) şi din faptul că el a adus ca ardere de tot numaianimale curate (cap. 8,20). Această deosebire trebuie să fi fost atât de bine cunoscută omului în vremea de mai înainte,încât nu a fost nevoie ca Dumnezeu să atragă în mod special atenţia lui Noe asupra ei. Numaiatunci când această deosebire s-a pierdut în decursul veacurilor, prin înstrăinarea omului deDumnezeu, au fost date în scris noi directive cu privire la animalele curate şi necurate (vezi Levitic11; Deuteronom 14). Caracterul neschimbător al lui Dumnezeu (Iacov 1,17) exclude posibilitatea dea interpreta acest pasaj ca îngăduinţă de a ucide şi a mânca toate vieţuitoarele. Animalele care aufost necurate pentru un motiv nu puteau fi curate pentru alt scop. Ca şi iarba verde. Această înseamnă noutatea îngăduinţei de a folosi carnea ca hrană,alături de vegetale şi fructe care la început fuseseră hotărâte să fie hrana omului. Motivul pentrucare Dumnezeu i-a îngăduit omului să adauge carnea la dieta lui vegetariană nu a fost numai lipsavremelnică a vieţii vegetale, ca urmare a potopului, ci şi probabil din cauza faptului că potopulschimbase atât de mult forma exterioară a acestui pământ şi micşorase fertilitatea lui, încât în ţăriprecum nordul îndepărtat, avea să nu mai producă suficientă hrană vegetariană pentru a susţineviaţa omului.

Geneza 9:4 Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi. Carne cu viaţa ei. Interdicţia se aplică la mâncarea de carne cu sânge în ea, fie de animalevii, aşa cum era obiceiul barbar al unor triburi păgâne în trecut, fie de animale ucise din caresângele nu se scursese încă pe deplin. Această interdicţie a fost, printre altele, o protecţie împotrivacruzimii şi o aducere aminte despre jertfirea de animale, în care sângele, ca purtător de viaţă, eraconsiderat sfânt. Dumnezeu a prevăzut că omul, căzând cu uşurinţă victimă credinţelorsuperstiţioase, va socoti că, împărtăşindu-se de lichidul purtător de viaţă al animalelor, propriaputere de viaţă va fi întărită sau prelungită. Din cauza aceasta şi, probabil că din alte motive acumneclare pentru noi, mâncarea de carne cu sânge în ea a fost irevocabil oprită. Apostolii auconsiderat această interdicţie ca fiind obligatorie şi în era creştină. Ei au atras atenţia credincioşilorcreştini dintre neamuri în mod deosebit asupra ei, pentru că aceşti credincioşi noi obişnuiserăînainte de convertire să mănânce carne cu sânge în ea (Fapte 15,20.29). „Viaţă”, nephes (vezi comentariul pentru Geneza 2,7). A-l traduce cu „suflet”, aşa cum aufăcut unii, întunecă adevărata semnificaţie (vezi Levitic 17,11). Sângele este esenţial pentru viaţă.Dacă în vreo parte a corpului este oprită circulaţia sângelui, acea parte moare. O pierdere completăa sângelui aduce în mod inevitabil moartea. Acesta fiind adevărul, cuvântul ebraic nephes, stândalături de sânge în acest text, trebuie să fie redat prin „viaţă”, ca în KJV.

Geneza 9:5 Căci voi cere înapoi sângele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi de la oricedobitoc; şi voi cere înapoi viaţa omului din mâna omului, din mâna oricărui om, careeste fratele lui. Sângele vieţilor voastre. (Text englez „sângele vostru al vieţilor voastre). Cele două pronumeposesive „vostru” scoate în evidenţă valoarea vieţii omului, nephes, înaintea Cerului. DumnezeuÎnsuşi Se va îngriji personal de răzbunarea vărsării de sânge de om, aşa cum se înţelege princuvintele „voi cere înapoi”, literal „a căuta după”, în vederea pedepsei.

- 59 -

De la orice dobitoc. Viaţa omului a fost protejată împotriva animalelor ca şi împotriva altoroameni printr-o proclamaţie solemnă cu privire la sfinţenia vieţii omului. Dispoziţia ca o fiară care aucis un om să fie nimicită a fost mai târziu cuprinsă în codul mozaic (Exod 21,28-32). Aceastăporuncă nu a fost dată cu scopul de a pedepsi fiara criminală, care nu se află sub Legea morală şideci nu poate păcătui, ci pentru siguranţa oamenilor. Din mâna oricărui om. Această avertizare este îndreptată împotriva sinuciderii şi omuciderii.Dumnezeu cere ca omul care îşi ia propria viaţă, ca acela care ia viaţa aproapelui său, să deasocoteală de fapta sa. Porunca „să nu ucizi” este atât de întinsă în cuprinsul ei, încât orice fel descurtare, sau de luare a vieţii este oprită. Omul nu poate să dea viaţă şi, de aceea, nu are nici undrept să o ia, afară de cazul că i s-a cerut printr-o poruncă divină să facă acest lucru. Nici unul careeste în posesia facultăţilor sale mintale şi morale şi, deci, răspunzător de faptele sale, nu poate săscape de judecata lui Dumnezeu, nici chiar acela care se sinucide. La înviere, fiecare ins va trebui săapară înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu ca să-şi primească răsplata (Romani 14,10; 2Corinteni 5,10).

Geneza 9:6 Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om,căci Dumnezeu a făcut pe om. Dacă varsă cineva sângele omului. Dumnezeu va răzbuna sau va aplica pedeapsa pentrufiecare omor, totuşi, nu în mod direct, aşa cum a făcut în cazul lui Cain, ci indirect, punând în mânaomului puterea judecătorească. Cuvântul „varsă” înseamnă omor cu voia şi nu luarea vieţii în modaccidental, omor fără premeditare, pentru care legea a avut alte prevederi decât acelea menţionateaici (Numeri 35,11). Porunca divină înzestrează cârmuirea vremelnică cu putere judecătorească şipune sabia în mâna ei. Dumnezeu a avut grijă să ridice o barieră contra supremaţiei răului şi, astfel,a pus temelia pentru o dezvoltare civilă a omenirii.

Geneza 9:7 Iar voi, creşteţi şi înmulţiţi-vă, răspândiţi-vă pe pământ, şi înmulţiţi-vă peel!" Vezi comentariul de la v.1.

Geneza 9:9 "Iată, Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră, care va venidupă voi, Eu fac un legământ. Pentru a-i da lui Noe şi fiilor lui o puternică asigurare desprecontinuarea prosperă a neamului omenesc, Dumnezeu a făcut un legământ cu ei şi urmaşii lor şi l-aîntărit cu un semn vizibil. Legământul a cuprins în prevederile sale toată posteritatea care a urmatşi, alături de familia umană, întregul regn animal.

Geneza 9:10 cu toate vieţuitoarele, care sunt cu voi, atât păsările, cât şi vitele, şitoate fiarele de pe pământ care sunt cu voi, cu toate cele care au ieşit din corabie şicu orice alte dobitoace de pe pământ. Toate cele care au ieşit din corabie. Acest pasaj nu înseamnă, aşa cum l-au explicat uniicomentatori, că anumite animale supravieţuiseră potopului fără să fi ieşit din corabie şi că, prinurmare, a avut loc numai o inundaţie parţială a pământului. Deoarece această opinie contrazice de-a dreptul afirmaţii clare că toate animalele de pe pământ şi din aer care nu au găsit adăpost încorabie fuseseră nimicite (cap. 6,17; 7,4.21-23), trebuie să fie găsită o altă explicaţie. Prepoziţia„cu” din expresia „cu orice... dobitoace” aici este mai potrivită redată „din” sau „cu privire la” (cazicap. 20,13 „despre mine”). Traducerea RSV, urmând LXX, îl redă astfel: „orice fiară de pe pământcu voi, atâtea câte au ieşit din corabie”.

- 60 -

Geneza 9:11 Fac un legământ cu voi că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apelepotopului, şi nu va mai veni potop ca să pustiască pământul." Nici o făptură nu va mai fi nimicită. Acest „legământ” conţinea numai o singură clauză şi aluat forma unei făgăduinţe divine. Regiuni puteau fi nimicite şi animale şi oameni măturaţi cu sutelesau cu miile, dar niciodată nu va mai fi o nimicire universală printr-un potop. Totuşi, aceastăfăgăduinţă nu înseamnă că Dumnezeu s-a legat ca niciodată să nu mai nimicească lumea prin altemijloace decât apa. Planul Său declarat de a pune capăt oricărei răutăţi la încheierea istoriei acesteilumi printr-un mare foc nimicitor (2 Petru 3,7.10.11; Apocalipsa 20,9; etc.) în nici un caz nucontrazice făgăduinţa.

Geneza 9:12 Şi Dumnezeu a zis: "Iată semnul legământului pe care-l fac între Mineşi voi, şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameniîn veci: Iată semnul. Dumnezeu a considerat că acest semn este necesar ca să inspire fiinţelor createde El încrederea în făgăduinţele Sale, acesta fiind un exemplu de condescendenţă din partea Sa faţăde slăbiciunea omului. Omul caută semne (Matei 24,3; 1 Corinteni 1,22), iar Dumnezeu, înîndurarea şi bunătatea Sa, le-a oferit într-o anumită măsură, deşi El doreşte ca urmaşii Săi să-şipăstreze credinţa, chiar dacă nu sunt conduşi de nici un semn şi să creadă fără o dovadă vizibilă(Ioan 20,29).

Geneza 9:13 curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nori, el va sluji ca semn allegământului dintre Mine şi pământ. Curcubeul Meu pe care l-am aşezat. Aşezarea curcubeului ca un semn al legământuluifăgăduinţei, că niciodată nu va mai fi un potop, presupune că acesta a apărut atunci pentru primadată în norii cerului. Aceasta este o dovadă în plus că înainte de potop nu căzuse nici o ploaie.Curcubeul se produce prin refracţia şi reflexia razelor soarelui prin picăturile de ploaie de formărotundă pe care cad razele.

Geneza 9:15 şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi şi dintretoate vieţuitoarele de orice trup, şi apele nu se vor mai face un potop, ca sănimicească orice făptură. Şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământ. Curcubeul, un fenomen fizic natural, a fost unsimbol potrivit despre făgăduinţa lui Dumnezeu de a nu mai nimici niciodată pământul printr-unpotop. Deoarece condiţiile climaterice ale pământului aveau să fie cu totul diferite după potop, iar încele mai multe părţi ale lumii ploile aveau să înlocuiască roua binefăcătoare spre a uda pământul,era necesar ca temerile oamenilor să fie liniştite de ceva de fiecare dată când ploaia începea săcadă. Mintea spirituală poate să vadă în fenomenele naturale descoperirile lui Dumnezeu despreSine Însuşi (vezi Romani 1,20). Astfel, curcubeul este o dovadă pentru credincios că ploaia va aducebinecuvântare, iar nu nimicire universală. Ioan a văzut în viziune un curcubeu care înconjura tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 4,3).Omul priveşte spre curcubeu pentru a-şi aduce aminte de făgăduinţa lui Dumnezeu, iar DumnezeuÎnsuşi priveşte la el spre a-şi aminti şi împlini făgăduinţa Sa. În curcubeu, credinţa şi încredereaomului întâlnesc imutabilitatea şi credincioşia lui Dumnezeu. Razele de lumină sfântă care pornesc de la Soarele Neprihănirii (Maleahi 4,2) cum suntvăzute de ochiul credinţei prin prisma experienţelor vieţii, descoperă frumuseţea caracteruluineprihănit al lui Isus Hristos. Legământul cel veşnic între Tată şi Fiu (Zaharia 6,13) asigură pentrufiecare fiică şi fiu credincios şi umil al lui Dumnezeu privilegiul de a privi în Isus pe Singurul plin defarmec şi, privindu-L, să fie schimbat după asemănarea Sa.

- 61 -

Geneza 9:17 Şi Dumnezeu a zis lui Noe: "Acesta este semnul legământului pe carel-am făcut între Mine şi orice făptură de pe pământ." Acesta este semnul. Acest legământ dintre Dumnezeu şi Noe a dus la o concluzieevenimentele în legătură cu cea mai mare catastrofă de care a avut parte vreodată acest pământ.Pământul, altădată frumos şi desăvârşit, oferea un tablou de pustiire completă, atât cât putea ochiulsă vadă. Omul primise o lecţie cu privire la teribilele rezultate ale păcatului. Lumile necăzutevăzuseră înspăimântătorul sfârşit la care ajunge omul când ascultă de porunca lui Satana. Trebuia să fie făcut un nou început. Deoarece numai membrii credincioşi şi ascultători aifamiliei omeneşti antediluviene supravieţuiseră potopului, era un motiv de speranţă că viitorul vaprezenta un tablou mai fericit decât trecutul. După ce au fost salvaţi prin harul lui Dumnezeu demarele cataclism de neînchipuit, de la urmaşii lui Noe se putea aştepta să aplice pentru toateveacurile viitoare învăţămintele trase din potop.

Geneza 9:18 Fiii lui Noe, care au ieşit din corabie, erau: Sem, Ham şi Iafet; Ham estetatăl lui Canaan. Fiii lui Noe. Cei trei fii ai lui, menţionaţi în mod repetat în pasajele anterioare (capitolele 5,32;6,10; 7,13), sunt arătaţi din nou ca fiind capii naţiunilor în care s-a dezvoltat familia omenească.Numele lor sunt explicate în legătură cu tabela naţiunilor, cap. 10. Ham este tatăl lui Canaan. Canaan, fiul lui Ham, este menţionat aici ca aluzie la viitor faţăde cele ce urmează. Pe de altă parte, trebuie să fi fost scopul lui Moise de a îndrepta atenţia evreilordin timpul său spre întâmplarea descrisă în versetele următoare, pentru ca ei să poată înţelege maibine de ce canaaniţii cu care curând aveau să se întâlnească au fost atât de degradaţi şi de corupţidin punct de vedere moral. Rădăcina depravării lor se găsea în Ham, strămoşul lor din vechime,„tatăl lui Canaan”.

Geneza 9:19 Aceştia au fost cei trei fii ai lui Noe, şi din ei s-au răspândit oamenipeste tot pământul. Din ei s-au răspândit oameni peste tot pământul. Acest pasaj afirmă în cuvinte concise, darevidente, că toţi locuitorii de mai târziu ai acestui glob sunt descendenţi ai celor trei fii ai lui Noe.Chiar dacă nu suntem în măsură să urmărim înapoi fiecare naţiune şi trib până la unul din capii defamilii enumerate în capitolul următor, acest text afirmă în mod accentuat că pământul întreg a fostpopulat de urmaşii lui Noe. Părerea că anumite neamuri fuseseră cruţate de potop în regiuniîndepărtate ale acestei lumi şi că nu avuseseră legături cu fiii lui Noe nu este biblică.

Geneza 9:20 Noe a început să fie lucrător de pământ şi a sădit o vie. Noe a început să fie lucrător de pământ. Textul nu lasă să se înţeleagă în mod necesar căNoe, înainte de potop, nu fusese un lucrător de pământ, ci că el a început o nouă eră ca, literal,„om al pământului”. Cu toate că primise îngăduinţa de a ucide animale şi a mânca din carnea lor,totuşi Noe a simţit că era necesar să cultive pământul de îndată spre a obţine hrană din el. A sădit o vie. Afirmaţia nu trebuie să fie înţeleasă că Noe nu a sădit nimic altceva în afară devie. Via este menţionată pentru a explica întâmplările care urmează, şi nu spre a exclude cultivareapământului şi pentru alte scopuri. Armenia, ţara în care s-a oprit corabia, era cunoscută în vechimeca o ţară a podgoriilor, după cum mărturiseşte mult umblatul istoric grec, Xenophon. Cultivarea viţeide vie era obişnuită în întregul Orient Apropiat şi poate fi urmărită până în cele mai vechi timpuri. Noe nu a făcut nici un rău, sădind o vie. Viţa de vie este una dintre cele mai nobile plantedin creaţiunea lui Dumnezeu. Hristos a folosit-o spre a ilustra legătura Sa cu biserica (Ioan 15) şi apreţuit rodul ei prin aceea că a băut din el în cea din urmă seară a lucrării Sale pământeşti (Matei26,27-29). Mustul de struguri este foarte binefăcător pentru corpul omenesc, atâta timp cât el este

- 62 -

nefermentat.

Geneza 9:21 A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său. Vin. Ebraicul yayin, zeama de struguri. În cele mai multe cazuri, dacă nu în toate, contextulbiblic indică o băutură fermentată – şi, prin urmare, îmbătătoare. Ca rezultat al folosirii a acesteibăuturi, Noe „s-a îmbătat”. Deoarece beţia fusese unul dintre păcatele erei antediluviene, trebuie sărecunoaştem că lui Noe îi erau cunoscute relele folosirii băuturilor alcoolice. Raportul despre păcatullui Noe este o dovadă despre nepărtinirea Scripturilor, care raportează atât greşelile marilor oameni,cât şi virtuţile lor. Nici vârsta, nici biruinţele spirituale mai înalte nu sunt o garanţie împotriva înfrângerii înceasul încercării. Cine ar fi crezut că un bărbat care a umblat timp de sute de ani cu Dumnezeu şicare se împotrivise ispitirilor mulţimii să cadă singur? O oră de neatenţie poate păta cea mai curatăviaţă şi poate anula mult din binele care a fost făcut în decursul anilor. S-a dezgolit. „Vinul este batjocoritor” (Proverbe 20,1) şi poate înşela pe cel mai înţeleptdintre oameni, dacă nu veghează. Beţia deformează şi degradează templul Spiritului Sfânt, caresuntem noi, slăbeşte principiul moral şi îl expune pe om la nenumărate rele. El pierde atât controlulfacultăţilor fizice, cât şi psihice. Necumpătarea lui Noe a adus ruşine asupra unui om bătrânrespectabil şi l-a supus pe cel care a fost înţelept şi bun, la batjocură şi dispreţ.

Geneza 9:22 Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său, şi a spus celor doifraţi ai lui afară. Goliciunea tatălui său. Faptul că Ham este numit din nou tatăl lui Canaan pare să lase a seînţelege că atât tatăl, cât şi fiul aveau înclinaţii nesfinte asemănătoare, pe care ei înşişi ledescoperă, nu numai în incidentul descris aici, ci şi mai târziu în practicile religioase ale unei întreginaţiuni. De altfel, se arată că întâmplarea a avut loc la câtva timp după potop, când Canaan, cel de-al patrulea fiu al lui Ham (cap. 10,6) era deja născut. Păcatul lui Ham nu a fost un păcatneintenţionat. Poate că el a văzut starea ruşinoasă a tatălui său în mod întâmplător, însă, în loc săfie cuprins de întristare pentru nebunia tatălui său, el s-a bucurat de ce văzuse şi a găsit plăcere îna face cunoscut.

Geneza 9:23 Atunci Sem şi Iafet au luat mantaua, au pus-o pe umeri, au mers de-a-ndărătelea şi au acoperit goliciunea tatălui lor; fiindcă feţele le erau întoarse înapoi,n-au văzut goliciunea tatălui lor. Sem şi Iafet au luat mantaua. Cei doi fraţi mai mari ai lui Ham nu au împărtăşit simţămintelestricate ale acestuia. Şi Adam avusese doi fii bine crescuţi, Abel şi Set, şi un fiu al păcatului. Cutoate că toţi avuseseră parte de aceeaşi educaţie şi iubire părintească, păcatul s-a manifestat multmai mult într-unul decât în ceilalţi. Acum, acelaşi spirit de stricăciune izbucneşte într-unul din copiiilui Noe, în timp ce ceilalţi fii, crescuţi în acelaşi cămin şi în acelaşi condiţii ca şi Ham, dau dovadă deun admirabil spirit de decenţă şi de stăpânire de sine. În timp ce tendinţele rele ale criminalului Cains-au perpetuat în descendenţii săi, natura decăzută a lui Ham s-a dat pe faţă mai departe în urmaşiisăi.

Geneza 9:24 Noe s-a trezit din ameţeala vinului, şi a aflat ce-i făcuse fiul său cel maitânăr. Noe s-a trezit. După ce şi-a redobândit starea de conştienţă şi raţiunea, Noe a aflat desprece se întâmplase în timpul somnului său, probabil când a întrebat despre rostul mantalei care îlacoperea. Fiul lui „mai tânăr”, literal, „fiul lui cel mic”, însemnând „fiul cel mai tânăr”, se referă laHam (vezi comentariul pentru cap. 5,32).

- 63 -

Geneza 9:25 Şi a zis: "Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui!" Blestemat să fie Canaan. Blestemul fiind rostit asupra lui Canaan, al patrulea fiu al lui Ham,mai degrabă decât asupra făptuitorului crimei, a fost considerat de unii comentatori ca dovadă căCanaan a fost adevăratul vinovat, iar nu Ham, şi că el este acela la care face referire versetul 24 cafiind cel mai tânăr membru al familiei lui Noe. Origen, părinte al bisericii, menţionează tradiţia cămai întâi Canaan a văzut ruşinea bunicului său şi a vorbit despre aceasta tatălui său. Nu esteimposibil ca el să fi luat parte la fapta rea a tatălui său. Blestemul lui Noe nu pare să fi fost rostit din resentiment, ci mai degrabă ca o profeţie.Profeţia nu îl încătuşează pe Canaan în special, sau pe fiii lui Ham în general, în legăturile de fier aleunui destin. Aceasta este numai o prezicere a ceea ce Dumnezeu a văzut mai dinainte şi a anunţatprin Noe. Probabil că deja Canaan umbla în păcatele tatălui său, iar acele păcate au ajuns otrăsătură atât de puternică a caracterului naţional al descendenţilor lui Canaan încât, mai târziu,Dumnezeu a poruncit nimicirea lor. Robul robilor. Sem l-a subjugat pe Iafet şi Iafet l-a subjugat pe Sem, însă Ham n-a subjugatniciodată pe nimeni.

Geneza 9:26 El a mai zis: "Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem şiCanaan să fie robul lui! Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem. În contrast cu blestemul, binecuvântărilesunt prezentate cu un nou „El a mai zis”. După pronunţarea fiecărei binecuvântări urmeazăanunţarea sclaviei lui Canaan, ca un refren mai mic. În loc să dorească binele lui Sem, Noepreamăreşte pe Dumnezeul lui Sem, şi anume pe Iehova, după cum a făcut şi Moise în cazul lui Gad(Deuteronom 33,20). Însă, având pe Iehova ca Dumnezeu al său, el urma să fie şi beneficiarul şimoştenitorul tuturor binecuvântărilor mântuirii pe care Iehova le dă credincioşilor Săi.

Geneza 9:27 Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet, Iafet să locuiască încorturile lui Sem, şi Canaan să fie robul lor!" Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet. Printr-un cânt asupra numelui lui Iafet,Noe concentrează binecuvântarea sa pentru acest fiu în cuvântul „lărgească”, patah. Prin aceasta,Noe a arătat răspândirea remarcabilă şi prosperitatea naţiunilor iafetite. Iafet să locuiască în corturile lui Sem (în textul englez: „el”). Pronumele personal „el” sereferă la Iafet şi nu la Dumnezeu, cu toate că unii comentatori mai vechi şi moderni ai Bibliei l-auînţeles în felul acesta. Semnificaţia cuvântului poate să fi fost dublu, deoarece, de-a lungul vremii,descendenţii lui Iafet au luat multe din ţările semite şi au locuit în ele şi pentru că iafetiţii urmau săse împărtăşească cu binecuvântările mântuirii semiţilor. Când Evanghelia a fost propovăduită înlimba greacă, o limbă iafetită, Israel, urmaşul lui Sem, deşi subjugat de Roma iafetită, a devenitînvingătorul spiritual al iafetiţilor, şi astfel, în mod figurat, i-a primit în corturile lui. Toţi care suntmântuiţi sunt o parte din Israelul spiritual şi intră în sfânta cetate pe porţi care poartă numele celordoisprezece seminţii ale lui Israel (Galateni 3,29; Apocalipsa 21,12). Profeţii ca aceasta nu hotărăsc soarta indivizilor înăuntrul grupei respective, nici pentrumântuire, nici pentru condamnare. Canaanita Rahav şi iebusitul Aravna au fost primiţi încomunitatea poporului ales al lui Dumnezeu, iar femeia canaanită a fost ajutată de Domnul datorităcredinţei sale (Matei 1,5; 2 Samuel 24,18; Matei 15,22-28). Însă asupra fariseilor şi cărturarilorîmpietriţi pronunţase vaiuri, iar Israel a fost lepădat din cauza necredinţei (Matei 23,13; Romani11,17-20).

Geneza 9:29 Toate zilele lui Noe au fost de nouă sute cincizeci de ani; apoi a murit.

- 64 -

Toate zilele lui Noe. Istoria lui Noe se sfârşeşte cu o binecunoscută formulă din capitolul 5,care sugerează ideea că istorisirile cuprinse în cap. 6-9 aparţin istoriei lui Noe. Cu toate că Noe afost un om neprihănit şi a umblat cu Dumnezeu, el nu a atins nivelul spiritual al lui Enoh, străbuniculsău. După ce a fost martor la creşterea şi răspândirea unei noi generaţii şi după ce a văzut cât derepede a urmat ea relele înclinaţii ale inimii ei, el a murit.Comentariile lui Ellen G. White 1 8T 213 2,3 PP 107 3,4 CD 373 4 CD 393 6 PP 516 11-14 SR 70 11-16PP 106 16 Ed 115; SR 70; TM 157 21-23,25-27 PP 117

Geneza 10:1 Iată spiţa neamului fiilor lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. După potop li s-aunăscut fii. Iată spiţa neamului. Autenticitatea Genezei 10 a fost contestată de criticii Bibliei, care l-austigmatizat fie ca un document ulterior întemeiat pe informaţii greşite, fie ca fiind o adevăratăinvenţie. Totuşi, recentele descoperiri dovedesc validitatea ei. Fără Geneza 10, cunoştinţele noastredespre originea şi legăturile dintre diferitele rase ar fi mult mai puţin complete decât sunt. Acestcapitol confirmă cuvintele lui Pavel la Atena, că Dumnezeu „a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unulsingur [să locuiască pe toată faţa pământului]” (Fapte 17,26). Fiilor lui Noe. Expresia „Iată spiţa neamului” apare în mod frecvent în Geneza (vezi Geneza6,9; 11,10; 25,12.19; etc.), de obicei, ca titlu pentru informare genealogică. Fiii lui Noe nu sunttrecuţi pe listă după vârstă, ci după importanţa lor relativă faţă de evrei (vezi comentariul pentrucap. 5,32). Toţi cei trei fii s-au născut înainte de potop. Sem înseamnă „nume” sau „renume”, Ham„căldură”, iar Iafet, fie „frumuseţe”, fie „expansiune”. Se pare că pentru Iafet este preferabil ultimulînţeles, având în vedere binecuvântarea rostită de tatăl său asupra lui (vezi cap. 9,27). Acest numereflectă, probabil, simţămintele lui Noe la data naşterii lor. Naşterea lui Sem îl asigură pe Noe de„renume”, există în inima lui o „căldură” deosebită pentru Ham, în Iafet, el a văzut creşterea familieisale. De asemenea, numele mai sugerează şi viziunea profetică. Sem a fost renumit ca strămoş allui Avraam şi astfel al lui Mesia, firea lui Ham a fost aprinsă, neînfrântă şi senzuală, urmaşii lui Iafets-au împrăştiat pe diferite continente. Însă Duhul inspiraţiei nu s-a descoperit numai în numele pecare Noe le-a dat fiilor săi. El se reflectă şi în binecuvântările şi blestemul rostit asupra lor (vezi cap.9,25-27). Numele de Ham, astăzi apare adesea ca nume ebraic sub forma de Chaim. Li s-au născut fii. Însemnata binecuvântare a lui Dumnezeu asupra supravieţuitorilorpotopului a avut ca rezultat rapida înmulţire a neamului omenesc (vezi cap. 9,1; 10,32). Ordinea încare sunt prezentate numele fiilor lui Noe este în armonie cu un procedeu literar ebraic cunoscut ca„paralelism răsturnat”. După ce dă numele lor în ordinea obişnuită, „Sem, Ham şi Iafet”, Moiseenumără mai întâi urmaşii lui Iafet şi la sfârşit pe cei ai lui Sem. Un alt caz al acestui procedeu seîntâlneşte în Matei 25,2-4.

Geneza 10:2 Fiii lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşec şiTiras. Fiii lui Iafet au fost: Gomer. Gomer a fost strămoşul unui popor cunoscut din inscripţiileasiriene ca Gamir sau Gimirrai. Ei sunt cimerienii din vechea literatură greacă şi aparţin familiei denaţiuni indo-europene. După autorul grec Homer, cimerienii au migrat din nordul Europei şi auapărut în provinciile nordice ale Imperiului Asirian pe timpul lui Sargon al doilea, prin secolul al VIII-lea î.Hr. Ei au invadat vechea Armenie, însă au fost împinşi spre vest de asirieni. O veche scrisoareasiriană arată că nici unul dintre traducătorii lor nu cunoşteau limba poporului lui Gomer. Cimerienii,la rândul lor, au nimicit regatele Frigian şi Lidian din Asia Mică, însă au fost absorbiţi gradat depopoarele din Anatolia. Poeţii vremii vorbesc despre teroarea inspirată în sufletele oamenilor decimerieni. Ca mărturie a puterii lor, o mare parte din Anatolia a purtat cândva numele de Gomer.

- 65 -

Cei din vechime au vorbit despre „Bosporos Cimerian”, iar armenii mai numesc încă Gamir o partedin ţara lor. Se crede că Crimeea poartă numele lor până în ziua de azi. Magog. Identificarea acestui nume este dificilă. În Ezechiel 38,39, Gog, un rege al luiMagog, apare ca un crunt vrăşmaş al poporului lui Dumnezeu. O scrisoare din secolul al XV-lea aregelui babilonian către un faraon egiptean menţionează pe Magog ca fiind un trib barbar din nordulîndepărtat. Prin urmare, se presupune că acest trib a trăit undeva prin nordul Mării Negre, probabilîn apropiere de urmaşii lui Gomer, un frate al lui Magog. Madai. Mezii, sau madaii, apar pentru prima oară în inscripţiile asiriene ale secolului al IX-leaî.Hr. ca un popor care a trăit pe înaltul platou iranian la răsărit de Asiria. După ce au jucat un rolminor în istoria lumii antice, ei apar deodată în secolul al VII-lea î.Hr. ca o naţiune puternică subregele Cyaxares, când, în unire cu babilonienii, nimicesc Imperiul Asirian. Când cei doi aliaţi auîmpărţit imperiul nimicit, mezii au primit provinciile nordice din partea superioară a râului Halys dinAsia Mică, stăpânind întinsul lor domeniu din Ecbatana, Ahmeta biblică (vezi Ezra 6,2. Astyages, fiullui Cyaxares, a fost înfrânt de conducătorul persan Cyrus, care a unit împărăţia Mediei şi Persiei, iarapoi a nimicit Babilonul. În felul acesta, supremaţia a ajuns, pentru prima dată în istoria lumii, înmâinile rasei indo-europene. Iavan. Grecii, sau Ionienii, au descins din Iavan. Ionienii din primele timpuri sunt menţionaţipentru prima dată în rapoartele hitite ca locuitori ai regiunilor de coastă apusene din Asia Mică.Aceasta s-a întâmplat pe la mijlocul celui de-al doilea mileniu î.Hr., aproximativ pe vremea când ascris Moise Geneza. În inscripţiile asiriene ei sunt numiţi yamnai. Tubal. Tiberienii lui Herodot şi Tabalaenii din izvoarele cuneiforme asiriene urmează să fieidentificaţi ca urmaşii lui Tubal. Tubal este menţionat în inscripţiile celui de-al doisprezecelea secolî.Hr. ca fiind aliat cu Muski (Meşec) şi Kaski într-o încercare de a cuceri partea de nord-est aMesopotamiei. Salmanasar al III-lea se referă la Tubal ca ţară pentru primă dată prin secolul al IX-lea î.Hr., în timp ce inscripţiile cu un secol mai târziu îi localizează pe tabalaeni ca fiind colonişti înMunţii Anti-Taurus din sudul Capadociei. Mai târziu, ei au fost împinşi în Armenia, unde autorii grecidin perioada clasică au venit în contact cu ei. Meşec. Probabil strămoş al aşa-numiţilor Moschoi din scriitorii clasici greci, Mushku dininscripţiile asiriene. Aceste inscripţii reprezintă pe Tabal şi pe Mushku ca aliaţi, ca în Ezechiel 38.Mushku apar pentru prima dată, în partea de nord a Mesopotamiei, în timpul domniei lui Tiglat-pilesser I, aproximativ pe la 1100 î.Hr. Ceva mai târziu, ei s-au aşezat în Frigia, iar de acolo, însecolul al VIII-lea, sub regele lor Mita, au pornit cu război asupra lui Sargon al II-lea. În aceastăbătălie împotriva asirienilor, ultimul rege al Carchemiş-ului a încercat în zadar să obţină ajutor de laMita, regele Meşecului. După ce a stăpânit câtăva vreme asupra părţii de nord a Anatoliei, Mushkuau pierdut-o, mai întâi în faţa cimerienilor, iar apoi în faţa Lidienilor. Tiras. Probabil strămoş al Tursenoi. Acest popor, care îşi trage numele de la Tiras, a trăit pecoasta de vest a Asiei Mici, unde erau binecunoscuţi ca piraţi. Înrudiţi, probabil, cu tirsenieniiitalieni, ei apar mai târziu, prin secolul al XIII-lea î.Hr. în inscripţiile egiptene, sub numele deTurusha. Ei au jucat un rol de conducători printre popoarele migratoare de coastă din perioada pre-elenă.

Geneza 10:3 Fiii lui Gomer: Aşchenaz, Rifat şi Togarma. Fiii lui Gomer: Aşchenaz. Aşchenaz, primul fiu al lui Gomer, fiul lui Iafet, a fost strămoşulpoporului indo-european Ashkuza, care a trăit pe la sud-est de lacul Urmiah, pe vremea luiEsarhaddn, în secolul al VII-lea î.Hr. Lacul Aşchenian din Frigia îşi trage numele de la el. Esarhaddona dat pe fiica sa de soţie lui Bartatua, regele aşuzilor, după ce a fost asigurat prin zeul soarelui lui căBartatua va rămâne credincios faţă de Asiria. De aici înainte îi găsim pe Ashkuza unindu-şi forţele cuale asirienilor împotriva cimerienilor şi a mezilor. Madies, fiul lui Baratua, a încercat fără succes să îiajute pe asirieni când mezii şi babilonienii au asediat Ninive. După căderea Asiriei, aşcuzii au fostsubjugaţi de mezi. Împreună cu împărăţiile indo-europene ale Araratului, minni şi ale mezilor, ei au

- 66 -

fost chemaţi la luptă de Ieremia pentru a nimici Babilonul (Ieremia 51,27). Rifat. Datorită legăturilor sale cu Gomer, Aşchenaz şi Togarma, probabil că Rifat a foststrămoşul unui alt trib european din Capadocia. Totuşi, numele lui nu a fost găsit încă în vechileinscripţii. Iosif Flavius îi identifică pe urmaşii lui cu paflagonienii care au locuit la vest de Halys-ulinferior din Asia Mică şi a cărui capitală a fost la Sinope. Togarma. Strămoş al poporului Tagarma sau Tagarama, menţionat în rapoartele hitite alesecolului al XIV-lea î.Hr. Ei sunt aşa-numiţii tilgarimu din inscripţiile asiriene, care îi aşează în nordulmunţilor Taurus. Sancherib, fiul lui Sargon îi menţionează alături de chilakki, care au locuit pe Halysîn Asia Mică. Amândoi regii asirieni pretind că au cucerit ţara lor. Ezechiel declară (Ezechiel 27,14)că din ţara lor se aduceau catâri şi cai la târgurile din Fenicia. Togarma apare în Ezechiel 38,6printre aliaţii lui Magog. Armenii urmăresc genealogia lor înspre înapoi până la Haic, fiul luiTorgomşi, de aceea, se pare că sunt descendenţii lui Togarma.

Geneza 10:4 Fiii lui Iavan: Elişa, Tarşiş, Chitim, şi Dodanim. Fiii lui Iavan: Elişa. Deoarece Tirul a importat învelitoarele sale de purpură din „ostroaveleElişei” (Ezechiel 27,7), probabil insulele Sicilia şi Sardinia, s-ar părea că descendenţii lui Elişa, fiul luiIavan, trebuie să fie căutaţi în acea regiune. Se ştie că Sicilia şi Sardinia au fost colonizate de greci,astfel, locuitorii din Sardinia şi Corsica au fost „fiii” Greciei continentale, exact aşa cum Elişa a fostfiul lui Iavan, din care au descins grecii. Asemănarea numelui Elişa pentru această parte a Greciei,numită Aeolis sau Elis, şi cu numele „Elada” cu care Grecii au numit ţara lor, pare să facă legăturacu Elişa, de la început, şi cu Grecia de pe continent. Tarşiş. Acest nume apare des în Biblie. După Isaia 66,19 şi Psalmi 72,10, Tarşiş a fost o ţară„îndepărtată”. Ea avea bune legături comerciale cu Tirul, care importa de acolo argint, fier, cositor şiplumb (Ezechiel 27,12). Iona a avut de gând să fugă la Tars, când Domnul l-a trimis la Ninive (Iona1,3). Cea mai îndepărtată colonie feniciană fiind acolo, cele mai mari vase oceanice ale Feniciei aufost numite „corăbiile din Tarsis” (Psalmi 48,7). Se presupune că aceasta este regiunea minieră dinsud-vestul Spaniei, Tartessus al grecilor şi romanilor. Aşezat la vest de Gibraltar la gura râuluiBaetis, acum Guadalquivir, Tarsis a fost cel mai important port al Spaniei antice. Mai târziu, numelede Tarsis a fost extins asupra întregii regiuni. Chitim. Mulţi comentatori au identificat Chitimul cu Cipru, deoarece capitala Ciprului senumea Chition. Aceasta s-ar potrivi cu Isaia 23,1.12 care vorbeşte despre Chitim ca neaflându-sedeparte de Tir şi Sidon. În Ieremia 2,10 şi Daniel 11,30, prin numele de Chitim se înţelege greci îngeneral. Însă, semnificaţia lui primară, ca în Isaia, poate să fie mult mai circumscrisă. De aceea estecertă identificarea Chitimului fie cu Ciprul, fie cu alte insule din apropierea Greciei. Dodanim. Dacă ortografia aceasta este corectă, trebuie să înţelegem că este grecesculdardanieni, de-a lungul coastei greceşti a Asiei Mici. Totuşi, LXX îl redă rodioi. Lista paralelă din 1Cronici 1,7 redă în ebraică rodanim, pe care traducătorii KJV l-au schimbat în donanim, ca să sepotrivească ortografiei ebraice din cap. 10,4. Literele D şi R din ebraică se aseamănă atât de mult,încât un copist, în acest verset, ar fi putut foarte uşor să confunde pe r cu d. Dacă ortografianumelui, în original, a fost într-adevăr Rodanim, atunci probabil că este vorba de grecii din InsulaRodos.

Geneza 10:5 De la ei se trag popoarele din ţările neamurilor de pe malul mării dupăţinuturile lor, după limba fiecăruia, după familiile lor, după seminţiile lor. Popoarele din ţările neamurilor. Urmaşii lui Iavan, diferitele triburi greceşti menţionate înversetul precedent – populaţia Greciei şi a insulelor învecinate cu ea, a Siciliei, Sardiniei, Spaniei şiCiprului – au pornit să colonizeze insulele şi regiunile de coastă ale Mediteranei. Acest verset aratăcă numele date indică numai grupuri tribale principale. Evident că până pe vremea lui Moiseavuseseră loc mai multe ramificaţii. Când a fost scrisă Geneza, populaţiile Mediteranei centrale şi devest au fost subîmpărţite în multe şi diferite grupe, descinzând probabil toate din Iavan, cel de-al

- 67 -

patrulea fiu al lui Iafet.

Geneza 10:6 Fiii lui Ham au fost: Cuş, Miţraim, Put şi Canaan. Fiii lui Ham: Cuş. Poporul evreu a fost asociat mult mai îndeaproape cu rasa hamitică decâtcu urmaşii lui Iafet. Cuş, sau Kuş este vechea Etiopie. Ea cuprinde Nubia de astăzi şi o parte dinSudan până la Khartoum. Această ţară este numită Cas în inscripţiile egiptene şi Cuşu în textelecuneiforme asiriene. Totuşi, Cuş nu cuprinde numai Nubia africană, ci şi partea de vest a Arabieimărginindu-se cu Marea Roşie. Se ştie că unii dintre fiii lui Cuş s-au aşezat acolo. Zerah, Etiopianuldin 2 Cronici 14,9 şi locuitorii Etiopiei din Isaia 45,14, menţionaţi ca fiind sabeenii ca oameni destatură înaltă, trebuie totuşi să fie arabi apuseni. Aproximativ pe timpul lui Ezechia, Iuda a fost încontact cu Cuş, sau Etiopia, care este menţionată în cărţile de mai târziu ale Vechiul Testament(vezi 2 Regi 19,9; Estera 1,1; 8,9; Psalmi 68,31; etc.). Miţraim. Egiptenii sunt urmaşii celui de-al doilea fiu al lui Ham. Originea numelui ebraicMiţraim este obscură. Cu toate că acest cuvânt este realmente acelaşi în limbile asiriană,babiloniană, arabă şi turcă ca şi în ebraică, niciodată nu a fost găsit nume indigen asemănător îninscripţiile egiptene. Egiptenii au numit ţara lor fie „ţara neagră”, desemnând fâşia fertilă de pământcare mărginea cele două maluri ale râului Nil în contrast cu pustiul, „ţara roşie”, fie că vorbeadespre ea ca despre cele „două ţări”, fapt ce ducea cu gândul la o mai veche împărţire istorică aţării în două regate separate. Dacă cuvântul Miţraim, cu dubla lui terminaţie ebraică, poate fi oreflectare a expresiei „două ţări” este subiectul de discuţie pentru cercetători. Egiptenii modernifolosesc nume de Misr şi adjectivul Misri ca referindu-se la Egipt. Numele de Mizar, dar unei steledin constelaţia Ursa mare, perpetuează de asemenea numele lui Miţraim, fiul lui Ham. Put. În mod tradiţional, Put a fost identificat ca strămoş al libienilor. Această tradiţie seîntinde înapoi până pe timpul LXX-ei, care a tradus pe Put cu „Libia”. Această identificare desigur căeste greşită. Vechi inscripţii egiptene menţionează o ţară africană prin numele de Punt, Putu întextele babiloniene, în care din vechi timpuri Egiptul a trimis expediţii pentru a obţine arborirăşinoşi, piei de leopard, abanos, fildeş şi alte produse exotice. De aceea, probabil că Punt a fostcoasta africană a Somaliei şi Eritreii. Canaan. Inscripţii hieroglife şi cuneiforme din cel de-al doilea mileniu î.Hr. plaseazăCanaanul ca fiind regiunea care se învecinează la apus cu Mediterana, la nord cu Libanul şi la sudcu Egiptul. Acesta este mai mult un nume colectiv pentru populaţia indigenă a Palestinei, Feniciei şia oraşelor-state hitite din nordul Siriei. Fenicienii şi coloniştii lor, cartaginezii din Africa de nord, sereferă la ei înşişi, pe monedele lor, ca fiind canaaniţi, până în vremurile romane (vezi v.15). DeşiCanaan a fost fiul lui Ham, limba canaanită a fost semitică, aşa cum arată în mod clar scriereacanaaniţilor. Se pare că ei au acceptat limba semitică într-o fază foarte timpurie a istoriei lor. Dupăcâte se pare, acest lucru era adevărat şi cu privire la egipteni, pentru că limba lor este puternicsemitică. De fapt, vechii egipteni, ale căror legături hamitice nici un învăţat nu le va pune laîndoială, au luat atât de multe elemente semitice în limba lor, încât unii cercetători au clasificatlimba egipteană ca fiind semitică. Poate că apropierea geografică a canaaniţilor de naţiunile semiticedin Orientul Apropiat este răspunzătoare pentru acceptarea din partea lor a limbii semitice. Cultura,limba şi scrierea babiloniană au fost preluate în mod virtual de aproape toate popoarele care au trăitîntre Eufrat şi Egipt, după cum arată Scrisorile Amarna din secolul al XIV-lea î.Hr. Faptul că nu întotdeauna o limbă vorbită de un popor este o dovadă clară cu privire la rasacăreia îi aparţine este evident din numeroasele exemple vechi şi moderne. Cucerirea arabă a întregiiregiuni mediteraneene a făcut ca araba să fie limba vorbită şi scrisă a populaţiilor semitice şi a celornesemitice deopotrivă, de la coasta Atlanticului până la Indus.

Geneza 10:7 Fiii lui Cuş: Seba, Havila, Sabta, Raema şi Sabteca. Fiii lui Raema:Şeba şi Dedan.

- 68 -

Fiii lui Cuş: Seba. Istoricul evreu Iosif Flavius identifică pe Seba cu regatul nubian Meroë, oţară africană situară între Nilul Albastru şi râurile Atbara. Această părere trebuia să fie corectă pevremea lui Iosif, deoarece egiptenii migraseră pe atunci din Arabia sudică spre Africa. Totuşi, Seba afost un trib, cel puţin la origine, în partea de sud a Arabiei. În Psalmi 72,10, cele mai îndepărtatenaţiuni de pe timpul lui Solomon sunt arătate ca aducând daruri lui Solomon – Seba, departe spresud, Tarsis, spre vest şi Saba spre est. În Isaia 43,3 se referă la Seba ca fiind în imediată vecinătatecu Etiopia (Cuş). Isaia 45,14 accentuează statura înaltă a locuitorilor ei. Havila. În afară de Biblie, Havila nu este menţionată. Diferite afirmaţii biblice arată că a fostun trib arab nu departe de Palestina. Geneza 25,18 fixează hotarul de răsărit al Edomului la Havila,care era de asemenea, limită răsăriteană a campaniei lui Saul împotriva amaleciţilor (vezi 1 Samuel15,7). Pentru Havila antediluviană vezi comentariul pentru Geneza 2,11. Sabta. Unii comentatori au identificat pe Sabta cu Sabota, oraşul capitală al Hadhramaut-ului, ţară în sudul Arabiei. Alţii consideră că ea era aceeaşi ca şi Safta lui Ptolemeu din Golful Persic.Identificarea hotărâtă este imposibilă. Raema. Deoarece triburile Arabiei ale lui Şeba şi Dedan au fost la început aşezate în parteasud-vestică a Arabiei, este posibil ca poporul Raema să fi trăit în aceeaşi regiune. Ezechielmenţionează pe Raema şi Şeba ca făcând comerţ cu tămâie, pietre preţioase şi aur la târgurile dinTir. Probabil că acesta este tribul Ramanites, aşezat, după geograful roman Strabo, în sud-vestulArabiei. La ei se mai face referire şi într-o renumită inscripţie arabă care atribuie laudă zeului localpentru salvarea mineanilor de atacurile lui Şeba şi Haolan, pe drumul de la Ma’in la Raema. Sabteca. Nu se mai ştie nimic despre acest fiu din urmaşii lui. Unii au căutat să identificecăminul lor cu Samudake din Golful Persic. Acest fapt este foarte nesigur, deoarece toţi arabii cuşiţise pare că s-au aşezat în partea de vest a Arabiei. Şeba. Sabeenii, descendenţi ai lui Şeba, sunt binecunoscuţi atât din Biblie, cât şi din alteizvoare. În vremurile Vechiului Testament, Şeba apare ca o naţiune bogată în comerţ. Regina ei afăcut o vizită oficială împăratului Solomon. Mai târziu, Sabeenii ajung cel mai important popor dinsudul Arabiei, în vecinătatea Yemen-ului modern. Un mare număr de inscripţii, în majoritate încănepublicate, aduc mărturie cu privire la religia lor, despre istoria lor şi înaltul nivel al culturii lor. Princonstruirea de mari diguri şi a unui întins sistem de irigaţie, sabeenii au mărit mult fertilitatea şibogăţia ţării lor, în aşa măsură încât în vremurile clasice, ea a ajuns să fie cunoscută ca Arabia Felix,„Arabia fericită”. Neglijarea sau distrugerea în cele din urmă a acestor diguri, a adus în mod treptat,eclipsa sabeenilor ca naţiune. Dedan. Acest nepot al lui Cuş a ajuns strămoşul unui trib sud-arab despre care nu se ştienimic mai mult. Acest trib nu trebuie să fie confundat cu descendenţii unui nepot al lui Avraam,Ketura, care a trăit la graniţa sudică a Edomului, la nord-vestul Arabiei (Geneza 25,3; 1 Cronici1,32; Isaia 21,13; Ieremia 25,23; 49,8; Ezechiel 25,13; 27,15.20; 38,13).

Geneza 10:8 Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternicpe pământ. Cuş a născut pe Nimrod. Deşi numele lui Nimrod se află în documentele babiloniene, totuşiarabii fac legătura unor vechi aşezări cu numele lui. De exemplu, Birs-Nimrud, este numele lorpentru ruinele de la Borsipa; şi Nimrud, de la Calah. Aceste nume trebuie să fie o rămăşiţă a unorfoarte vechi tradiţii şi nu pot fi atribuite numai influenţei Coranului. Atât cât dovedesc datele istorieiîn general, cei mai vechi locuitori ai Mesopotamiei nu erau semiţi, ci sumerieni. Despre origineasumerienilor se cunoaşte puţin. Faptul că Nimrod, un hamit, a întemeiat primele state-cetăţi dinMesopotamia, sugerează că sumerienii au fost hamiţi. Să fie puternic. Această expresie indică o persoană renumită pentru fapte curajoase şiîndrăzneţe. Ea poate să cuprindă şi semnificaţia de „tiran”.

- 69 -

Geneza 10:9 El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: "CaNimrod, viteaz vânător înaintea Domnului." Un viteaz vânător înainte Domnului. Nimrod înseamnă „el se va răscula”, fapt ce arată cădescrierea lui ca „un viteaz vânător înaintea Domnului” nu era în sensul cel bun de a lucra înarmonie cu voia lui Dumnezeu. LXX reflectă această idee traducând această expresie „înainteaDomnului” ca „împotriva Domnului”. Cu toate că Nimrod a lucrat sfidându-L pe Dumnezeu, faptelelui cele mari i-au făcut faimă printre contemporani, ca şi printre generaţiile care au urmat.Legendele babiloniene despre Ghilgameş, care apar adesea pe basoreliefurile şi peceţile cilindricebabiloniene şi în documentele literare, este posibil să se refere la Nimrod. De obicei, Ghilgameş estearătat ca omorând lei sau alte fiare sălbatice cu mâinile goale. Faptul că Nimrod a fost un hamitpoate să fie motivul pentru care babilonienii, urmaşi ai lui Sem, au atribuit faptele lui faimoaseunuia dintre proprii vânători şi au uitat într-adins numele lui.

Geneza 10:10 El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţaraŞinear. El a domnit la început. Această poate să însemne fie prima sa domnie, fie începutulsuveranităţii sale. În registrul naţiunilor, Nimrod apare ca autor al imperialismului. Sub el, societateaa trecut de la forma patriarhală la forma monarhică. El este primul om menţionat în Biblie în calitatede conducător al unui regat. Babel. Primul regat al lui Nimrod a fost Babilonul. Cu ideea că cetatea lor este reoglindireapământească a cereştilor locuinţe ale zeilor lor, babilonienii i-au dat numele de Bab-ilu, „poarta luiDumnezeu” (vezi comentariul pentru cap. 11,9). Legende babiloniene pun întemeierea cetăţii o datăcu crearea lumii. Fără îndoială că, având această idee în minte, Sargon I, un vechi rege semit alMesopotamiei, a luat din Babilon pământ sacru pentru întemeierea unei alte cetăţi după modelulBabilonului. Chiar în perioada de mai târziu a supremaţiei asiriene, Babilonul nu şi-a pierdutînsemnătatea de centru al culturii din Mesopotamia. Totuşi, cea mai mare faimă şi glorie a sa aatins-o pe timpul lui Nebucadneţar, care a făcut din el cea dintâi metropolă a lumii. De ladistrugerea lui de către regele persan Xerxes, Babilonul zace în ruine (Isaia 13,19). Erec. Babilonianul Uruk, modernul Warka. Săpăturile recente au dovedit că este una dintrecele mai vechi cetăţi existente. Cele mai vechi documente scrise descoperite vreodată au fost găsiteacolo. Uruk a fost cunoscut babilonienilor ca vecinătatea unde au avut loc cele mai mari fapte ale luiGhilgameş, un fapt care se pare că sprijină sugestia că legendele lui Ghilgameş au fost reminiscenţeale vechilor fapte ale lui Nimrod. Acad. În vechime, a fost reşedinţa regilor Sargon I şi Naram-Sin. Ruinele acestei cetăţi încănu au fost descoperite, însă ele trebuie să fie prin apropiere de Babilon. Vechea populaţie semitădin Mesopotamia inferioară a ajuns să fie numită acadiană, iar limbile babiloniană şi asiriană sereferă acum la ea, în mod colectiv, prin acelaşi termen. Calne. Deşi Calne nu a fost încă identificat cu certitudine, probabil că el a fost acelaşi cuNippur, actualul Niffer. Aproape optzeci la sută din toate textele sumeriene cunoscute au fost găsiteîn această aşezare. Ea a fost numită de sumerieni Enlil-ki, „cetatea lui (zeului) Enlil.” Babilonienii auinversat ordinea celor două componente ale acestui nume şi fac referire la cetate în cele mai vechiinscripţii ale lor ca Ki-enlil, mai târziu Ki-Illina. Aceasta poate că a dat naştere la ebraicul „Calne”.După Babilon, Nippur a fost cea mai sfântă cetate din Mesopotamia inferioară şi se lăuda cu templeimportante. Din cele mai vechi timpuri până la ultima perioadă persană, cetatea a constituit uncentru de cultură şi de comerţ intens. Şinear. Cetăţile de mai sus erau aşezate în ţara Şinear, termen folosit în mod generic înVechiul Testament pentru Babilonia, cuprinzând Sumer în sud şi Acad în nord (vezi Geneza 11,2;14,1.9; Iosua 7,21; ebr. „o manta de Şinear”; Isaia 11,11; Zaharia 5,11; Daniel 1,2). Numele esteîncă tot ceva neclar. Pe vremuri s-a crezut că a derivat din cuvântul sumer, vechea Sumeria, careeste aşezată în partea cea mai sudică a Mesopotamiei. Totuşi, este mult mai probabil că derivă din

- 70 -

Sanhar din anumite texte cuneiforme, o ţară a cărei aşezare nu a fost încă precizată. Unele textepar să indice că Sanhar a fost mai degrabă în Mesopotamia de nord decât în cea de sud. Deşi estesigur că Şinear este Babilonia, originea termenului este încă neclară.

Geneza 10:11 Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah Din ţara aceasta a intrat în Asiria. (Engleză: din această ţară a plecat Aşur) Chiar dacăaceastă traducere este posibilă, în ebraică modul de construcţie a frazei o favorizează pe cea datăde RSV, care îl menţine pe Nimrod ca subiect şi redă astfel: „din ţara aceasta el a intrat în Asiria”. ÎnMica 5,6, Asiria este numită „ţara lui Nimrod”. Plecarea lui Nimrod în Asiria şi reînviorarea activităţiisale de construire acolo a constituit o extensie a imperiului său într-o direcţie nordică. Ceea ce Asiriaa pierdut din întinderea ei geografică a recâştigat în putere politică în istoria ei de mai târziu. Ninive. Timp de secole Ninive a fost vestită fiind capitala Asiriei. Asirienii înşişi au numit-oNinua, fiind închinat, după cât se pare, zeiţei babiloniene Nina. Aceasta indică Babilonul ca fiindcăminul anterior al lui Nimrod şi corespunde cu raportul biblic că el, primul rege al Babilonului, afost şi întemeietorul Ninivei. Săpăturile au arătat că Ninive a fost una dintre cele mai vechi cetăţi dinMesopotamia superioară. Aşezată fiind la intersecţia drumurilor internaţionale de comerţ intens,Ninive a devenit curând un important centru comercial. În timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr., eaa aparţinut în repetate rânduri când babilonienilor, când hitiţilor sau hitanianilor înainte de a fi luatăsub control asirian în cel de-al XIV-lea secol î.Hr. Mai târziu, fiind capitala Imperiului Asirian, ea afost înfrumuseţată cu palate şi temple măreţe şi puternic fortificate. În anul 612 î.Hr., cetatea a fostdistrusă de mezi şi babilonieni şi de atunci a rămas un morman de ruine. În faimoasa ei bibliotecă,înfiinţată de Asurbanipal, s-au găsit mii de tăbliţe de lut arse, conţinând documente istorice,religioase şi de afaceri şi scrisori de nepreţuit. Pe deasupra tuturor, această descoperire a îmbogăţitcunoştinţele noastre despre vechea Asirie şi Babilonie. Rehobot-ir. Literal, „locuri întinse” sau „uliţele cetăţii”. Probabil că aceasta înseamnă Rebit-nina, o suburbie a Ninviei menţionată în anumite texte cuneiforme. Totuşi, aşezarea sa exactă esteîncă nesigură. Unii cercetători consideră că ea s-a aflat la nord de Ninive; alţii, peste râul Tigru, pelocul modernului Mossul. Calah. Vechea cetate asiriană Kalhu, care este aşezată la confluenţa râurilor Marelui Zab şiTigru, aproximativ douăzeci de mile sud de Ninive. Numele ei de astăzi, Nimrud, perpetueazămemoria întemeietorului ei. Palate măreţe au fost odată mândria acestei cetăţi care a slujit în modintermitent drept capitală a Imperiului asirian. În vastele sale ruine au fost păstrate mari pietre demonument şi unele dintre cele mai frumoase exemplare ale sculpturii asiriene. Obeliscul Negru al luiSalmanasar al III-lea, pe care apare cea mai veche reprezentare picturală a unui rege israelit şi aaltor evrei, a fost găsit într-unul din palatele sale. Inscripţia de pe obelisc aminteşte despre platatributului de către Iehu, regele lui Israel în 841 î.Hr.

Geneza 10:12 şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare. Resen. Biblia plasează Resen între Ninive şi Calah, însă locul său exact încă aşteaptă să fiedescoperit.

Geneza 10:13 Miţraim a născut pe Ludimi, Anamimi, Lehabimi, Naftuhimi, Miţraim a născut pe Ludimi. Moise continuă cu urmaşii celui de-al doilea fiu al lui Ham,Miţraim, al cărui nume a fost dat mai târziu Egiptului. Unii comentatori presupun că unor greşeli alescribilor au determinat o schimbare din Lubimi, libienii, în Ludimi sau lidienii. Însă numele apare îndiferite cărţi ale Bibliei (1 Cronici 1,11; Isaia 66,19; Ieremia 46,9; Ezechiel 27,10; 30,5), de aceeaeste cu neputinţă a se vedea greşeli în toate pasajele în care apare Ludimi sau Lud. Într-unele dinaceste pasaje, Ludimi şi Lubimi sunt menţionate amândouă ca fiind popoare distincte şi separate.Ba, mai mult, LXX a tradus pe Ludimi cu „lidienii”. Acest fapt ne obligă să recunoaştem pe nume pelidienii din Asia Mică care trebuie să fi migrat din nordul Africii spre Anatolia într-o perioadă timpurie

- 71 -

din istoria lor. Ei au apărut în istoria de la Sardis în partea de apus a Asiei Mici înainte de mijloculcelui de-al doilea mileniu î.Hr. şi s-au răspândit în mod treptat peste jumătate din ţară, până lamarele râu Halys. În timpul supremaţiei hitite, Lidia le-a fost supusă, însă au ajuns iarăşi un regatputernic şi independent după căderea Imperiului hitit în al XIII-lea secol î.Hr. În secolul al VI-leaî.Hr., Cir a cucerit Lidia şi a încorporată în Imperiul persan. Fosta sa capitală, Sardis, a rămas totuşio cetate importantă timp de mai multe secole. Ea era încă o metropolă înfloritoare în perioadaprimară creştină, când Ioan a scris epistola sa către biserica de acolo (Apocalipsa 3,1-6). Dacă totuşi ludimii biblici nu sunt lidienii istorici, ei trebuie să fi trăit undeva în nordul Africii,în apropierea celor mai mulţi descendenţi ai lui Miţraim. Dacă lucrurile stau aşa, nu putem identificaludimii, pentru că în vechile rapoarte nu se menţionează despre un astfel de popor, ci numai înBiblie. Anamimi. Poate că anamimii au fost locuitorii celei mai mari oaze din Egipt, al cărei numeegiptean este Kenemet. Deoarece sunetul K este des reprezentat în ebraică prin consoana ’ayin, cucare începe numele ’Anamimi, asemănarea celor două nume este mai curând uimitoare. În 1920,Albright, a făcut o identificare diferită: cireni, de la asirianul Anami. Lehabimi. În inscripţiile egiptene, libienii sunt numiţi Lebu. Pentru ei dau mărturie rapoartelefoarte vechi ca reprezentând triburile care în partea nordică se învecinează cu Egiptul. Probabil că eiau ocupat cea mai mare parte a Africii de nord. În Biblie ei apar şi sub numele de libieni (vezi 2Cronici 12,3; 16,8; Daniel 11,43; Naum 3,9). Identificarea precisă a lui Lehabimi cu libienii este maidegrabă o dovadă în plus împotriva susţinerii unei greşeli discutată mai înainte datorită căreialubimii a ajuns ludimi. Naftuhimi. Identificarea acestui popor este nesigură. Poate că cea mai bună sugestie este căacesta se referă la egiptenii din Delta Nilului. În inscripţiile egiptene acest popor a fost numit Na-patuh, care poate fi acelaşi ca Naftuhimi biblic.

Geneza 10:14 Patrusimi, Casluhimi, (din care au ieşit Filistenii) şi pe Caftorimi. Patrusimi. Patrusimii au fost probabil locuitori ai Egiptului superior. În Isaia 11,11 Patrosenumerată între Egipt şi Etiopia. Numele Patros este ebraic care îl redă pe egipteanul Pa-ta-res,scris în inscripţiile asiriene Paturisi, ceea ce înseamnă „ţara de sud”. Ezechiel 29,14 indică Patrosulca ţară de baştină „originală” a Egiptenilor. Aceasta concordă cu propria lor tradiţie veche că primulrege Menes, acela care a unit naţiunea, a venit din This, vechea cetate a Egiptului superior. Casluhimi. Încă neidentificaţi. Dacă ei vor fi fost locuitori ai regiunii de la poalele munţilorCasios, la răsărit de Delta Nilului, este nesigur. Filisteni. Pentru că Amos 9,7 declară că filistenii au ieşit din Caftor, cei mai mulţicomentatori cred că termenul „Caftorimi” ar trebui să fie pus înaintea expresiei „din care au ieşitfilistenii”. De aceea, Casluhim şi Caftorim au fost fii ai aceluiaşi tată, unele dintre triburile filistenepot să aibă aceeaşi origine din Casluhim, altele din fratele său Caftorim. Filistenii care au venit înPalestina din Creta prin Asia Mică şi Siria poate că avuseseră căminul lor de baştină în Africa denord. Ca locuitori ai regiunii de coastă din Palestina de sud, ei au jucat un rol important în istoriaebraică. Filistenii sunt adesea citaţi nu numai în Biblie, ci şi în rapoartele egiptene, unde sunt numiţiPeleşeth. Multe basoreliefuri egiptene zugrăvesc trăsăturile, îmbrăcămintea şi felul lor de călătorie şide luptă, completând astfel informaţiile date cu privire la ei de Biblie. Ei sunt de asemenea amintiţiîn inscripţiile cuneiforme sub numele de Palastru. Grecii au numit ţara Filista Palaistine şi au aplicatacelaşi nume întregii ţări care chiar de atunci încoace a fost cunoscută ca Palestina (vezi Isaia14,29, unde Peleşeth este tradus Palestina [versiunea engleză]). Caftorimi. Acest popor este menţionat şi în Deuteronom 2,23, Ieremia 47,4 şi Amos 9,7.Inscripţii egiptene din cel de-al doilea mileniu î.Hr. acordă definitiv numele cheftui primilor locuitoriai Cretei, precum şi într-un sens mai larg, popoarelor de coastă din Asia Mică şi Grecia. Aceastăfolosire a lui cheftui sugerează Creta şi migraţiile spre regiunile de coastă înconjurătoare, care arinclude Siria şi Palestina. Filistenii au fost rămăşiţe ale aşa-numitelor „popoare ale mării”.

- 72 -

Geneza 10:15 Canaan a născut pe Sidon, întâiul lui născut, şi pe Het; Canaan. Din anumite motive necunoscute, Moise omite enumerarea urmaşilor lui Put, cel de-al treilea fiu al lui Ham, şi continuă cu Canaan, cel mai tânăr dintre cei patru fraţi. Ţara Canaanuluia fost aşezată în mod strategic pe importanta „punte” dintre Asia şi Africa, între cele două maricurente culturale ale antichităţii, Mesopotamia şi Egipt. Regiunile cunoscute astăzi ca Siria, Liban şiPalestina au constituit căminul canaaniţilor. Sidon, întâiul lui născut. Sidonienii au ocupat Ciprul şi au întemeiat colonii în Cilicia şi Cariaîn Asia Mică, pe diferite insule greceşti, pe Creta şi ţărmurile Mării Negre. Sidon, portul lor la mare afost cunoscut ca „Marele Sidon”, pe timpul cuceririi ebraice (Iosua 11,8). Acest port la mare fenicianmenţionat atât în hieroglifele egiptene, cât şi în textele cuneiforme mesopotamiene, a fost cel maiputernic stat-cetate fenician din cele mai vechi timpuri. Mulţi fenicieni se numeau pe atunci ei înşişisidonieni, chiar dacă era de fapt cetăţeni ai cetăţilor învecinate. Conducerea între cetăţile Feniciei atrecut de la Sidon la Tir, sora ei, aproximativ pe la anul 1100 î.Hr. Fenicienii au fost prietenoşi faţăde David şi Solomon şi de asemenea faţă de regatul de nord al lui Israel, însă au exercitat o reainfluenţă religioasă asupra acestuia din urmă. Esarhaddon a reuşit să nimicească Sidonul în 678î.Hr., însă Tirul, regina mării, a rămas necucerit până ce Nebucadneţar l-a subjugat după un asediucare a durat 13 ani. Ca rezultat, Sidonul a jucat încă o dată un rol important în timpul perioadeipersane, însă a fost cu desăvârşire distrus de Artaxerxe al III-lea în 351 î.Hr. Aceeaşi soartă a avut-o şi Tirul câţiva ani mai târziu, când l-a ocupat Alexandru în 332 î.Hr., încheind astfel lunga şiglorioasa istorie a statelor-cetăţi feniciene. Het. Strămoş al hetiţilor, numite Cheta de către egipteni şi Hatti în documentele cuneiforme.Hitiţii, cu capitala lor în nordul Siriei, s-au dezvoltat într-un imperiu puternic în secolul al XVII-leaî.Hr. Ei au câştigat controlul asupra unei mari părţi din Asia Mică, şi în încercarea de a extinde sferalor de influenţă înspre sud, au ajuns în conflict cu Egiptul. Imperiul Hitit centralizat a fost mai târziunimicit de „popoarele mării” şi desfăcut în multe cetăţi-state siriene. Asirienii au numit Siria „ŢaraHitiţilor”. Textele hitite scrise în scriere cuneiformă au fost demult descifrate şi ne-au oferit bogateinformaţii cu privire la istoria, legile şi cultura acestei naţiuni. Texte scrise într-o scriere hieroglificăhitită specială au început chiar acum să-şi dezvăluie secretele lor ca rezultat al textelor în două limbide curând descoperite.

Geneza 10:16 şi pe Iebusiţi, pe Amoriţi, pe Ghirgasiţi, Iebusiţii. Aceşti locuitori ai Ierusalimul pre-israelitic pare să nu fi fost decât un trib mic şi fărăimportanţă, deoarece nu sunt niciodată menţionaţi în afară de Biblie şi sunt limitaţi la Ierusalim înrapoartele Vechiului Testament (vezi Geneza 15,21; Numeri 13,29; Judecători 19,10.11; etc.).Solomon a făcut rămăşiţele iebusiţilor servi ai coroanei (1 Regi 9,20). Amoriţii. Un puternic grup de popoare se aflau de la hotarul Egiptului până în Babilonia întimpul perioadei patriarhale. Ei au fost întemeietorii primei dinastii a Babilonului, dintre careHammurabi, marele legiuitor babilonian, a fost cel mai vestit rege. Mărturiile care există arată că eiau pătruns în Mesopotamia, Siria şi Palestina în prima parte a celui de-al doilea mileniu î.Hr. şi auînlocuit clasele stăpânitoare existente în acele ţări. Pe vremea când evreii au invadat ţara, ei nu auavut de atacat decât rămăşiţe ale puternicelor populaţii amorite de pe vremuri (Numeri 21,21). Ghirgasiţii. Menţionat numai în Biblie, acest popor a fost un trib indigen canaanit din vestulPalestinei (Iosua 24,11).

Geneza 10:17 pe Heviţi, pe Archiţi, pe Siniţi, Heviţii. Deşi menţionaţi de 25 de ori în diferite texte din Vechiul Testament, heviţii au fost,totuşi, un obscur trib canaanit. Despre ei nu se ştie nimic în afară de faptul că pe timpul cuceririlorlui Iosua, ei au locuit în Gabaon (Iosua 9,7). Archiţii. Acest popor a locuit portul maritim fenician Irkata, situat aproximativ la 16 mile

- 73 -

nord-vest de Tripoli, la poalele muntelui Liban. Faraonul Tutmoses al III-lea a cucerit întreagaregiune în cursul celui de-al XV-lea secol î.Hr. Ea a rămas în posesia Egiptului timp de cel puţin osută de ani, după cum arată Scrisorile Amarna din secolul al XIV-lea. Regele Tiglat-pilesser al Asirieimenţionează cetatea ca una care i-a plătit tribut în secolul al VIII-lea. Siniţii. Această grupă a locuit în şi în jurul cetăţii Siannu, pe care Tiglat-pilesser o aminteşteîmpreună cu alţi vasali fenicieni prin secolul al VIII-lea î.Hr. Aşezarea ei exactă este încănecunoscută.

Geneza 10:18 pe Arvadiţi, pe Ţemariţi, pe Hamatiţi. În urmă, familiile Cananiţilor s-auîmprăştiat. Arvadiţii. Arvadiţii au locuit vechea cetate Arvad, clădită pe o insulă din largul coastei nordicea Feniciei. Cetatea apare în repetate rânduri în vechile rapoarte din Babilonia, Palestina şi Egipt.Inscripţii aproximativ de prin anul 1100 î.Hr. spun că Tiglat-pilesser I a navigat pentru o vânătoarede balenă pe corăbii din Arvad. Menţionarea despre balenă ca aflându-se în Marea Mediterană petimpul celui de-al doilea mileniu î.Hr. este semnificativă în legătură cu istoria lui Iona şi cumenţiunea despre marii monştri din Psalmi 104,26. Ezechiel 27,8.11 îi aminteşte pe arvadiţi ca bravimarinari şi războinici. Ţemariţii. De asemenea, un popor fenician. Simirra se întâlneşte în documentele asiriene,palestiniene şi egiptene ca o bogată cetate de negustori. Faraonii egipteni Tutmes al III-lea şi Seti Iau cucerit cetatea pentru Egipt prin secolele al XV-lea şi al XIV-lea î.Hr., însă în timpul perioadei desupremaţie asiriană, Simirra, ca şi alte cetăţi feniciene au ajuns tributare faţă de Tiglat-pilesser şiurmaşii săi. Hamatiţii. Hamat a fost o faimoasă cetate antică aşezată pe principalul râu din Siria,Orontes. Ea este menţionată atât în documentele egiptene, ca şi în cele asiriene. Tiglat-pilesser alIII-lea a subjugat-o, iar ea şi-a recâştigat curând independenţa şi s-a unit cu alţi vrăşmaşi ai Asirieiîntr-o lungă, dar nereuşită luptă împotriva acestui imperiu.

Geneza 10:19 Hotarele Cananiţilor se întindeau de la Sidon, cum mergi spre Gherar,până la Gaza, şi cum mergi spre Sodoma, Gomora, Adma şi Ţeboim, până la Leşa. Hotarele canaaniţilor. Aici nu sunt date toate hotarele regiunii canaanite. Numai oraşele de lalimita sudică a graniţei estice sunt menţionate. (Pentru o discuţie mai amplă a localizării geograficea acestor cetăţi, vezi asupra capitolului 14,3). Deşi graniţele estice şi nordice nu sunt menţionatespecific, se poate presupune cu siguranţă că pustiul Arabiei de nord la răsărit şi cetatea sirianăHamat la nord, pe Orontes, au marcat graniţele regiunii canaanite. Canaaniţii erau răspândiţi de-alungul întregii coaste feniciene şi palestiniene.

Geneza 10:21 Şi lui Sem, tatăl tuturor fiilor lui Eber, şi fratele cel mai mare al lui Iafet,i s-au născut fii. Fiilor lui Eber. După enumerarea urmaşilor lui Iafet şi Ham, Moise înscrie mai departe peaceia ai lui Sem. Prima lui afirmaţie îi priveşte pe evrei, care, ca urmaşi ai lui Eber (cap. 11,16-26,erau semiţi). Descoperirile recente sunt o dovadă evidentă că Habiru, menţionaţi în inscripţiilebabiloniene, asiriene, hetite, siriene, canaanite şi egiptene, trebuie să se afle printre aceste naţiuniîn timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr. şi că ele, după câte se pare, aveau legătură cu evreii. Existămotiv să se presupună că Habiru erau urmaşii lui Eber, cum erau evreii. De asemenea, izvoare vechise referă în mod ocazional la evrei ca Habiru. Însă este cert că nu toţi Habiru menţionaţi îndocumentele nebiblice erau evrei. Răspândirea excepţional de întinsă a Habiri-lor în decursul multorsecole ale lumii antice poate că l-a condus pe Moise să facă neobişnuita declaraţie că Sem era „tatăltuturor fiilor lui Eber”. Fratele cel mare al lui Iafet. În ebraică această expresie îngăduie o traducere care să facăpe Iafet fratele mai mare al lui Sem, după cum redă aceasta KJV sau Sem „fratele mai mare al lui

- 74 -

Iafet”, ca în RSV. Traducerea din KJV este corectă (vezi comentariul pentru cap. 5,32).

Geneza 10:22 Fiii lui Sem au fost: Elam, Asur, Arpacşad, Lud şi Aram. Fiii lui Sem: Elam. Acest verset îl conduce pe cititor spre căminul semiţilor, Mesopotamia şirestul Arabiei. Elam este regiunea care se mărginea la apus cu Tigrul inferior şi la nord-est cuMedia. Susa, vechea capitală a Elamului (Daniel 8,2) a devenit mai târziu una dintre capitaleleimperiului Persan (vezi, de ex. Estera 1,2). Săpăturile de la Susa au scos la iveală numeroasedocumente scrise în scriere cuneiformă, care ne permit să reconstituim cea mai veche istorie şireligie a elamiţilor. Astfel, s-a descoperit că cea mai veche populaţie a regiunii elamite a aparţinutde fapt rasei semite şi că a avut legături cu babilonienii. Cele mai vechi inscripţii elamite sunt scriseîn limba babiloniană, iar cei mai vechi zei ai lor au fost împrumutaţi din regiunea Tigrului. Legăturileelamiţilor de mai târziu cu alte naţiuni cunoscute sunt totuşi obscure. Aşur. Asiria a ocupat partea centrală a văii Tigrului, întinzându-se în nord până la munţiiArmeniei şi în est până la platoul Mediei. Numele fiului lui Sem, Aşur, a fost luat pe rând deprincipalul zeu al asirienilor, de cea mai veche capitală a ţării, acum Calah-Shergat şi de naţiuneaînsăşi. Asiria apare în rapoartele istorice de la începutul celui de-al doilea mileniu d.Hr. până lanimicirea ei de către mezi şi babilonieni, în ultima parte a secolului al VII-lea. În timpul celei maimari părţi a perioadei ei puternice, Asiria a fost biciul naţiunilor. Cruzimea ei faţă de vrăşmaşiiînvinşi nu a fost niciodată întrecută. Regatul lui Israel a fost nimicit de asirieni şi însuşi regatul desud al lui Iuda de abia a scăpat. Arpacşad. Identificat de unii comentatori cu Arrafa, regiunea dintre Media şi Asiria. Aceastaeste mai probabil ţara antică a arpachitilor, între lacurile Urmia şi Van, numită după Arpacşad. (Evr.Arpacşad) Lud. Deosebit de Ludim, menţionat în v.13, Lud poate fi identificat cu ţara lui Lubdi, careapare în vechile rapoarte ca o regiune care se află între partea superioară a râurilor Eufrat şi Tigru. Aram. Strămoş al arameilor. În al doilea mileniu î.Hr. poporul acesta ocupa partea nordulSiriei între Mesopotamia şi Fenicia, dar mai târziu a fost împins spre sud. Arameii nu s-au unit ca naţiune niciodată, ci au fost împărţiţi în multe triburi şi mici state-cetăţi. Damascul, cel mai puternic dintre statele aramaice, a fost în cele din urmă cucerit de Tiglat-pilesser al III-lea în anul 732 î.Hr. Acest eveniment marchează sfârşitul istoriei politice a arameilor,însă cu nici un chip sfârşitul influenţei lor culturale asupra naţiunilor învecinate. Ei au fost risipiţi întoate părţile printre vechile popoare şi le-au lăsat limba şi scrierea lor. Ca rezultat, limba aramaică adevenit în foarte scurt timp mijlocul universal de comunicaţie de la hotarul Indiei în est până laMarea Egee în vest, de la Caucaz în nord până în Etiopia în sud. Timp de secole aramaica a rămascea mai răspândită limbă folosită în Orientul Apropiat, şi a fost limba obişnuită a evreilor în timpullui Isus. Alt popor de origine aramaică sau strâns înrudit a fost cel al caldeenilor, un trib sud-babilonian care locuia în apropiere de „Ur din Caldeea” şi care a luptat împotriva asirienilor, adeţinut tronul Babilonului de mai multe ori în secolul al VIII-lea î.Hr. şi mai târziu a întemeiat mareadinastie neo-babiloniană a lui Nebucadneţar Isus, cuceritorul Ierusalimului.

Geneza 10:23 Fiii lui Aram: Uţ, Hul, Gheter şi Maş. Fiii lui Aram: Uz. Numele de Uz nu a fost purtat nu mai de fiul cel mare al lui Aram, ci şi deîntâiul fiu al lui Nahor (cap. 22,21 „Uţ”) şi de un nepot al lui Seir, strămoşul horiţilor. De aceea, estegreu să se limiteze Uz la o regiune bine definită. Din acelaşi motiv nu se poate determina poziţia luiIov ca locuitor al ţării Uţ (Iov 1,1), nici să se identifice Sasi, prinţul din Uz, menţionat de regeleasirian Salmanasar al III-lea. Nu se ştie nimic despre triburile aramaice Hul, Gheter şi Maş.

- 75 -

Geneza 10:24 Arpacşad a născut pe Şelah; şi Şelah a născut pe Eber. Arpacşad a născut pe Selah. Deoarece linia de la Arpacşad la Avraam este cercetată maiamănunţit în capitolul 11, aici Moise spune puţin despre ea. El o urmăreşte, totuşi, de-a lungul maimultor generaţii spre a arăta descendenţa lui din arabii Ioktan care erau veri cu evreii prin Eber,strămoşul lor comun. Eber. Cu privire la legătura posibilă a lui Eber cu Habiru din izvoarele nebiblice, vezicomentariul pentru v.21.

Geneza 10:25 Lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, numit aşapentru că pe vremea lui s-a împărţit pământul; iar numele fratelui său era Ioctan. Peleg. Peleg înseamnă „împărţire”. El a fost întâiul născut al lui Eber şi unul dintre strămoşiilui Avraam. Cu toate că textul vorbeşte despre o împărţire literal a „pământului”, este mai verosimilcă termenul „pământ” înseamnă oamenii de pe el, ca în cap. 9,19 şi 11,1. Probabil că Moiseanticipează evenimentele descrise în capitolul următor, încurcarea limbilor şi risipirea care a rezultata popoarelor. Observaţiile sale făcute în cap. 10,5.20.31 despre diversitatea limbilor trebuie să fieînţelese în acelaşi fel. Dacă încurcarea limbilor a avut loc aproximativ pe vremea naşterii lui Peleg,putem înţelege cu uşurinţă de ce a primit el numele de Peleg, „împărţire”. „Pe vremea lui s-aîmpărţit pământul.” Ioctan. Ioctan, fratele lui Peleg a fost strămoşul unui grup important, arabii Ioctan.Descendenţa arabilor din vest, sau cuşiţi, este dată în v.7, în timp ce genealogia descendenţilorarabi este redată în capitolele de mai târziu ale Genezei. A treia grupă de arabi descrisă aici pare căs-a aşezat în părţile de est, centrală şi sud-vest ale Arabiei. Despre ei se cunoaşte mult mai puţindecât despre celelalte două grupuri arabe.

Geneza 10:26 Ioctan a născut pe Almodad, pe Şelef, pe Aţarmavet, pe Ierah, Almodad şi Şelef. Numele Almodad încă nu a fost găsit în izvoarele nebiblice, deci în afară deaceastă scurtă informare din acest text nici o identificare nu este posibilă. Şelef poate să fi fost unpopor arab, Salapeni, amintiţi de Ptolemeu. Aţarmavet. Adramautul din inscripţiile arabice din sud, o ţară bogată în tămâie, smirnă şialoe. Populaţia ei veche se închina la Sin, zeiţa lunii şi la Hal, trimisul acesteia. Nu se cunoaşte nimicdespre tribul arab al lui Ierah.

Geneza 10:27 pe Adoram, pe Uzal, pe Dicla, Adoram. Adramiţii, triburile arabe sudice. Uzal şi Dikla nu au fost încă identificate.

Geneza 10:28 pe Obal, pe Abimael, pe Seba, Seba. Aşa cum s-a observat deja în legătură cu explicaţia despre Seba cuşitul din Arabiasudică (vezi v.7), sabeeni ioctaniţi probabil că sunt arabii din nord care sunt numiţi astfel. Ei suntmenţionaţi în inscripţiile lui Tiglat-pilesser al III-lea şi Sargon al II-lea (secolul VIII î.Hr.) ca aliaţi ailui Aribi. Nu se cunoaşte nimic despre Obal şi Abimael.

Geneza 10:29 pe Ofir, pe Havila şi pe Iobab. Toţi aceştia au fost fiii lui Ioctan. Ofir. Desemnează atât un popor cât şi o ţară. Cu toate că este des menţionat în VechiulTestament, aşezarea precisă este încă necunoscută. Deoarece corăbierilor lui Solomon le-au trebuittrei ani spre a încheia o călătorie din Eţion-Gheber, port la Marea Roşie (1 Regi 9,28; 10,11.22,etc.), Ofir trebuie să fi fost o ţară îndepărtată. Cercetătorii au identificat-o cu regiunea sud-estică aArabiei, cu o fâşie pe coasta de est a Golfului Persic numită Apir de către elamiţi sau cu India.Produsele importante din Ofir, aur, argint, fildeş, maimuţe şi păuni, pot fi în favoarea identificăriimai degrabă cu India decât cu Arabia. Dacă Ofirul a fost în India este greu de explicat de ce toţi

- 76 -

ceilalţi descendenţi ai lui Ioctan care pot fi identificaţi au migrat către est spre subcontinentul Indieidupă ce a fost scrisă Geneza, deoarece Moise îi fixează pe toţi descendenţii lui Ioctan în limitegeografice clare (vezi v.30). După o altă explicaţie, Ofir, din tabela naţiunilor, a fost în Arabia, întimp ce aceea a expediţiilor lui Solomon a fost în India. Totuşi, cea mai recentă dovadă acceptabilăîntemeiată pe inscripţiile egiptene pare să identifice Ofirul cu Punt, care se înţelege a fi regiuneaSomaliei britanice şi franceze. Havila şi Iobab. Până acum nu este nici unul identificat.

Geneza 10:30 Ei au locuit de la Meşa, cum mergi spre Sefar, până la muntelerăsăritului. Ei au locuit. Locurile amintite nu pot fi identificate cu certitudine. Meşa poate că este Mesenela capătul de nord-vest al Golfului Persic, şi Sefar poate că este cetatea Saprafa din Ptolemeu şiPliniu, acum Dofar, pe coasta sud-estică a Arabiei. Un munte înalt care stă în imediata apropiere aDofar-ului şi corespunde cu „muntele răsăritului”, amintit în raportul inspirat, pare să favorizezeaceastă identificare.

Geneza 10:31 Aceştia sunt fiii lui Sem, după familiile lor, după limbile lor, după ţărilelor, după neamurile lor. Fiii lui Sem. Enumerarea urmaşilor lui Sem este concisă, în cuvinte asemenea acelora ai luiIafet şi Ham în v.5 şi 20. Fără îndoială că numele date în acest tabel al naţiunilor se referă în primulrând la triburi şi popoare, şi numai în mod indirect la indivizi.

Geneza 10:32 Acestea sunt familiile fiilor lui Noe, după spiţele neamului lor, dupăneamurile lor; şi din ei au ieşit neamurile care s-au răspândit pe pământ după potop. Acestea sunt familiile. Discutarea amănunţită a numelor, identificarea lor şi alte informaţiidespre naţiunile menţionate arată tabela biblică a naţiunilor ca fiind un document vechi şi demn deîncredere. Multe din nume apar în izvoare nebiblice ale primei jumătăţi a celui de-al doilea mileniuî.Hr., unele vechi de prin anul 2000 î.Hr., sau poate chiar mai vechi. Rapoartele vechi fiindfragmentare, unele naţiuni apar numai în rapoarte comparativ de dată târzie. Mezii, de exemplu, nuapar în documentele profane mai devreme decât secolul al IX-lea î.Hr. Aceasta nu înseamnă căastfel de naţiuni nu au existat în vremurile mai vechi, ci mai degrabă că nu au fost găsite rapoartedin partea lor sau despre ele. Unii, ca arabii Ioctan, poate că au avut puţine legături cu naţiunile alecăror rapoarte le posedăm. Continua descoperire a materialului de vechi izvoare istorice poate fi deaşteptat să răspândească lumină mai multă asupra Genezei 10. Tabela proclamă unitatea rasei umane, declarând că toţi am descins dintr-un izvor comun.Diferiţi cum sunt acum în aşezarea lor geografică, înfăţişarea lor fizică sau particularităţile lornaţionale, toţi pot să-şi urmărească înapoi originea lor spre Noe şi cei trei fii ai lui. Această listăcondamnă toate teoriile care ar urmări înapoi să identifice spre părinţi originari diferiţi ai omenirii.Lista, constituie mai departe, dovada care sprijină motivul împrăştierii neamurilor, ca fiind cauzatăde amestecarea limbilor descrisă în capitolul următor. Moise (Deuteronom 32,8) şi Pavel (Fapte17,26) afirmă amândoi că atribuirea teritoriului a fost făcută de Dumnezeu.Comentariile lui Ellen G. White 1 PP 117 10 8T 213

Geneza 11:1 Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei însprerăsărit, au dat peste o câmpie în O singură limbă. Literal, “o singură buză şi un singur fel de cuvinte”, indicând nu numai osingură limbă înţeleasă de toţi, ci şi lipsa diferitelor dialecte. Pronunţia şi vocabularul printre toţioamenii au fost aceleaşi. Unitatea limbii merge împreună cu unitatea descendenţei şi o limbăcomună promovează mult unitatea de gândire şi acţiune. Cercetările moderne de gramatică

- 77 -

comparativă au dovedit, în mod definitiv, că toate limbile cunoscute sunt înrudite şi că derivă dintr-olimbă originară comună. La întrebarea dacă vreo limbă cunoscută se aseamănă cu vorbireaoriginară nu se poate răspunde. Este posibil, sau chiar probabil, ca una dintre limbile semitice,precum ebraica sau aramaica, să fie asemănătoare cu limba vorbită de oameni înainte de încurcarealimbilor. Numele personale din perioada care precede încurcarea limbilor, în măsura în care ele potfi explicate, au o semnificaţie numai dacă semitica se consideră a fi de la început. Raportul careconţine aceste nume, cartea Genezei, este scrisă în ebraică, de un autor semit şi pentru cititorisemiţi. De aceea este posibil, deşi puţin probabil, că Moise a tradus aceste nume dintr-o limbăoriginară necunoscută cititorilor săi, în nume ebraice care să fi avut sens pentru ei.

Geneza 11:2 ţara Şinear; şi au descălecat acolo. Pornind. După cum indică verbul „pornind”, literal „a trage afară”, ca şi ţăruşii unui cort,oamenii de după potop, au trăit pentru un timp o viaţă nomadă. Regiunea muntoasă a Araratului nuera suficient de adaptată scopurilor agricole. În afară de aceasta, aceia care L-au părăsit peDumnezeu erau nemulţumiţi de mărturia tăcută a vieţilor sfinte ale acelora care erau credincioşi faţăde El. Drept urmare, a avut loc o separare a celor răi de cei buni, iar cei care L-au sfidat peDumnezeu au părăsit munţii (PP 118). Înspre răsărit. Traducerea KJV „dinspre răsărit” pentru miqqeden, induce în eroare. Aceeaşiexpresie ebraică este tradusă „înspre răsărit” în cap. 2,8 şi „răsărit” în cap. 13,11. Pentru a ajungede la munţii Ararat în ţara Şinear, Babilonia, direcţia călătoriei urmează în mod necesar să fie spresud-est, nu „dinspre est” într-o direcţie vestică. Au dat peste o câmpie. Aceasta este o ţară deschisă întinsă. În antichitate, Mesopotamiainferioară sudică, adesea numită Şinear în Biblie (vezi comentariul pentru cap. 10,10), a fost oregiune bine udată şi fertilă. Cea mai veche civilizaţie cunoscută, aceea a sumerienilor, s-a dezvoltataici. Cazmaua arheologilor descoperă că această ţară a fost dens populată în cele mai vechi vremuriistorice. Acest fapt este în acord cu Geneza ca fiind locul în care s-a încercat prima aşezarepermanentă. Săpăturile dovedesc în plus că cea mai veche populaţie a Mesopotamiei inferioare aavut o înaltă cultură. Sumerienii au inventat arta scrisului pe tăbliţe de lut, au zidit case bineconstruite şi au fost meşteri în producţia de bijuterii, unelte şi ustensile de gospodărie.

Geneza 11:3 Şi au zis unul către altul: "Haidem! Să facem cărămizi, şi să le ardembine în foc." Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Haidem să facem cărămizi. Câmpia Babiloniei, de formaţie aluvionară, era lipsită de orice felde piatră, însă avea bogate rezerve de lut pentru facerea de cărămizi. Prin urmare, Mesopotamiainferioară a fost întotdeauna o ţară a construcţiilor din cărămidă, în contrast cu Asiria, unde se aflăpiatră din abundenţă. Cele mai multe cărămizi, atât în vremurile mai vechi cât şi în cele moderne,erau uscate la soare, însă cărămizile pentru construcţiile publice erau arse în foc pentru a le facemai durabile. Această metodă a fost folosită de cei dintâi colonişti ai Mesopotamiei, după cumdovedeşte atât Biblia, cât şi arheologia. Cărămida le-a ţinut loc de piatră. Scriind pentru evreii din Egipt, o ţară a măreţelormonumente de piatră şi clădiri publice, Moise explică faptul că în Babilonia era folosită cărămida dinlipsă de piatră. Acesta amănunt, ca multe altele, dovedeşte exactitatea istorică şi geografică aistorisirii Genezei. Smoala le-a ţinut loc de var. Un alt amănunt precis cu privire la metodele de construcţiebabiloniene. Cuvântul ebraic tradus aici prin „smoală” înseamnă mai exact asfalt, sau bitum lichid.Mesopotamia este bogată în ulei şi produse înrudite şi, în apropierea Babilonului, cât şi în alte părţiale ţării, au existat puţuri de asfalt. După ce au descoperit calitatea durabilă a asfaltului, vechiizidari babilonieni l-au folosit pe scară largă în construcţii de clădiri. Asfaltul leagă împreunăcărămizile aşa de bine, încât este greu a mai desface vreuna din ele, atunci când este demolată oclădire. De fapt, cărămizile din vechile ruine în a căror construire a fost folosit asfaltul sunt aproape

- 78 -

cu neputinţă de dezlipit.

Geneza 11:4 Şi au mai zis: "Haidem! Să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf săatingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţapământului." Haidem! să ne zidim o cetate. Cain clădise prima cetate (cap. 4,17), poate în încercarea de aevita viaţa nomadă pe care o hotărâse Dumnezeu pentru el. Planul iniţial al lui Dumnezeu prevedeaca oamenii să se răspândească pe toată faţa pământului şi să cultive pământul (vezi cap. 1,28).Clădirea de cetăţi prezenta opoziţie faţă de acest plan. Întotdeauna concentrarea de oameni aîncurajat lenevia, imoralitatea şi alte vicii. Oraşele, întotdeauna au fost pepiniere ale crimei, pentrucă într-un astfel de mediu Satana întâmpină mai puţină rezistenţă faţă de atacurile lui, decât încomunităţile mai mici unde oamenii trăiesc în strânsă legătură cu natura. Dumnezeu îi spusese luiNoe să umple pământul (cap. 9,1). De teama pericolelor necunoscute sau clarificate, totuşi, oameniiau dorit să clădească o cetate, în speranţa că vor găsi siguranţă prin lucrările mâinilor lor. Ei aupreferat să uite că adevărata siguranţă vine numai din încrederea şi ascultarea de Dumnezeu.Înmulţindu-se repede, urmaşii lui Noe trebuie să se fi îndepărtat foarte curând de la închinarea faţăde adevăratul Dumnezeu. De teamă că umblările lor rele vor aduce din nou dezastrul, ei au căutatocrotire. Un turn. Acesta avea să dea locuitorilor cetăţii doritul simţământ de siguranţă. Astfel decitadelă avea să-i ocrotească împotriva atacului şi să le dea posibilitatea, credeau ei, să scape de unalt potop – cu privire la care Dumnezeu făgăduise că nu va mai fi niciodată. Potopul a acoperit ceimai înalţi munţi ai lumii antediluviene, dar fără „să atingă cerul”. Dacă, deci, putea fi ridicată oconstrucţie mai înaltă decât munţii, socoteau oamenii, ei ar fi fost în siguranţă, orice ar faceDumnezeu. Săpăturile arheologice descoperă că primii locuitori ai Mesopotamiei inferioare auconstruit numeroase temple turn dedicate închinării diferitelor zeităţi-idoli. Să ne facem un nume. Turnul Babel trebuie să fi fost un monument al înţelepciunii şipriceperii superioare a constructorilor lui. Pentru a statornici un „nume”, sau reputaţie pentru eiînşişi, oamenii au consimţit să îndure suferinţă, pericol şi privaţiune. Dorinţa după renume, dupăcâte se pare, a fost unul din motivele care i-au îndemnat să clădească turnul, şi mândria într-oastfel de construcţie avea să tindă, în schimb, spre menţinerea unităţii în aducerea la îndeplinire aaltor planuri nesfinte. Conform cu scopul divin, oamenii urmau să păstreze unitatea prin legăturaadevăratei religii. Când idolatria şi politeismul au rupt această legătură spirituală interioară, ei nu aupierdut numai unitatea religiei, ci şi spiritul de frăţietate. Un proiect de felul turnului, care săpăstreze prin mijloace externe unitatea internă ce fusese pierdută, nu putea să reuşească niciodată.Este evident că la aceste lucrări au luat parte numai aceia care Îl părăsiseră pe Dumnezeu.

Geneza 11:5 Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul, pe care-l zideau fiiioamenilor. Domnul S-a pogorât. Această coborâre nu este ca aceea de la Sinai, unde Domnul Şi-adescoperit prezenţa printr-un simbol vizibil (vezi Exod 19,20; 34,5; Numeri 11,25; etc.). Aceastaeste o descriere simplă în limbaj omenesc a faptului că acţiunile oamenilor nu sunt niciodatăascunse înaintea lui Dumnezeu. Când oamenii clădeau înspre ceruri şi se lăudau pe ei înşişi,Dumnezeu S-a pogorât să cerceteze şi să nimicească planurile lor nelegiuite. Zideau. Forma la perfect a verbului ebraic tradus aici „zideau” înseamnă că zidirea înaintaseîn mod rapid spre terminare. Termenul „copiii oamenilor”, literal „fiii oamenilor”, este atât degeneral în conţinutul său, încât sugerează că toţi, sau cel puţin majoritatea acelora care nu de multslujiseră lui Dumnezeu, au luat parte la plan.

- 79 -

Geneza 11:6 Şi Domnul a zis: "Iată, ei sunt un singur popor, şi toţi au aceeaşi limbă;şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus îngând. Iacă de ce s-au apucat. Turnul Babel a reprezentat îndoială în Cuvântul lui Dumnezeu şi osfidare a voinţei Sale. El a fost plănuit ca un monument al apostaziei şi ca o citadelă a răscoaleiîmpotriva Lui. Acesta a fost doar primul pas dintr-un principal plan rău de a controla lumea. Secerea o acţiune promptă şi hotărâtă pentru a-i avertiza pe oameni despre neplăcerea lui Dumnezeuşi pentru a nimici planurile lor rele. Pentru ca oamenii să poată fi asiguraţi că Dumnezeu nu estearbitrar în lucrările Sale şi că nu lucrează din impuls pripit, El este prezentat ca ţinând sfat cu SineÎnsuşi. Motivul intervenţiei Sale este enunţat în mod clar. Dacă puterea constrângătoare a lui Dumnezeu nu s-ar fi exercitat din timp în timp în cursulistoriei, planurile rele ale oamenilor ar fi fost duse mai departe cu succes, iar societatea ar fi devenitîntru totul stricată. Ordinea relativă din societatea de astăzi se datorează puterii constrângătoare alui Dumnezeu. Puterea lui Satana este în mod hotărât limitata (vezi Iov 1,12; 2,6; Apocalipsa 7,1).

Geneza 11:7 Haidem! Să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi maiînţeleagă vorba unii altora." Haidem! Să ne pogorâm. Folosirea pronumelui „ne” arată participarea a cel puţin douăpersoane ale Dumnezeirii (vezi Geneza 1,26). Să le încurcăm acolo limba. Dumnezeu nu a dorit să nimicească din nou pe om. Răutateaîncă nu atinsese limitele până la care ea ajunsese înainte de potop, iar Dumnezeu a hotărât să ooprească înainte ca ea să atingă din nou acel punct. Încurcându-le limba şi obligându-i astfel să sedespartă, Dumnezeu a intenţionat să anticipeze viitoarea acţiune unită. Oricare din grupe putea încăsă continue pe o cale rea, însă împrăştierea societăţii în grupări multe urma să împiedice opoziţia înde comun acord faţă de Dumnezeu. De la împărţirea neamurilor la Babel, oameni ambiţioşi auîncercat fără succes să contravină poruncii divine de separare. Conducători ingenioşi reuşesccâteodată să constrângă naţiunile într-o unire artificială. Dar o dată cu stabilirea glorioasei împărăţiia lui Dumnezeu, naţiunile celor mântuiţi vor fi într-adevăr unite şi vor vorbi o singură limbă. Să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora. Nu că un om nu a putut să înţeleagă pe nici unuldintre semenii lui, o atare situaţie urma să facă imposibilă existenţa societăţii. Trebuie să fi fostdiferite grupe tribale, având fiecare dintre ele propria limbă. Astfel îşi are începutul marea varietatede limbi şi dialecte, care acum numără aproape 3000. Dezbinarea limbilor, deşi un obstacol pentru planurile omeneşti de politică şi cooperareeconomică, nu trebuie să fie un obstacol pentru triumful cauzei lui Dumnezeu. Darul limbilor în ziuaCincizecimii urma să fie unul din mijloacele prin care să se înfrângă această dificultate (vezi Fapte2,5-12). Deosebirile naţionale nu împiedică nici unitatea de credinţă şi de acţiune din partea copiilorlui Dumnezeu, nici înaintarea scopului Său etern. Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut de folosnaţiunilor în propria limbă, iar fraţii de aceeaşi credinţă, deşi despărţiţi prin deosebiri rasiale şi delimbă, sunt legaţi împreună în iubirea lor pentru Isus şi devoţiunea lor faţă de Dumnezeu.Frăţietatea credinţei îi uneşte mult mai puternic decât ar putea să o facă o limbă comună. Înunitatea bisericii, lumea urmează să vadă dovada convingătoare a curăţeniei şi puterii soliei ei (veziIoan 17,23).

Geneza 11:8 Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului, aşa că auîncetat să zidească cetatea. I-a împrăştiat. Ceea ce oamenii nu fuseseră dispuşi să facă de bunăvoie şi în împrejurărifavorabile sunt acum obligaţi să facă de nevoie. Neputinţa de a înţelege vorbirea unul altuia a dus laneînţelegere, neîncredere şi dezbinare. Aceia care puteau să se înţeleagă unii cu alţii au format omică comunitate a lor. Acest verset arată că ziditorii turnului Babel au fost împrăştiaţi pretutindeni,fapt ce a avut ca rezultat în curând răspândirea familiei omeneşti în multe părţi ale lumii. Dovezi din

- 80 -

multe ţări atestă prezenţa fiinţelor omeneşti comparativ la scurt timp după potop. Descoperirilearheologice arată Valea Mesopotamiei drept primul loc unde s-a dezvoltat o civilizaţie deosebită.Civilizaţii asemănătoare au apărut curând după aceea în Egipt, Palestina, Siria, Anatolia, India,China şi în altă parte. Toate dovezile utilizabile susţin spusele tainice ale Sfintei Scripturi, că„Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului”. Au încetat să zidească. Turnul care urma să se înalţe până la cer nu a fost niciodatăterminat. Totuşi, se dovedeşte din Biblie şi din istorie că populaţia locală posterioară a terminatlucrarea de construcţie a cetăţii.

Geneza 11:9 De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnullimba întregului pământ, şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului. Babel. Printr-un joc de cuvinte, evreii au unit numele cetăţii, Babel, cu verbul ebraic balal, „aîncurca”. Ar fi fost o procedură ciudată însă, ca babilonienii să derive un nume pentru cetatea lordintr-un cuvânt ebraic. Vechi texte babiloniene interpretează Bab-ilu sau Bab-ilanu ca avândsemnificaţia de „port al zeului” sau „poarta zeilor”. Totuşi, este posibil ca această semnificaţie să fifost secundară şi ca numele să fi avut ca origine verbul babilonian babalu, cu semnificaţia de „aîmprăştia” sau „a dispărea”. Se poate ca babilonienii să nu fi fost prea mândri de un nume care leaducea aminte de punctul culminant lipsit de glorie a vechilor planuri ale cetăţii, şi astfel au născocito explicaţie care a făcut să apară că este o îmbinare de nume bab, „port” şi ilu, „zeu” (vezicomentariul pentru cap. 10,10). Cei mai mulţi comentatori moderni explică istoria construirii turnului şi încurcarea limbilorcare a urmat, fie ca o legendă în toată puterea cuvântului, fie ca o exagerare grosolană a uneitragedii care s-a întâmplat în cursul construcţiei turnului templului Babilonului istoric, numit unziggurat (un templu-turn babilonian cu un altar în vârf. (n. tr.)). Contrar faptului că multe lucrăripopulare au fost confirmate de arheologia biblică, arheologii nu au găsit nici o dovadă că TurnulBabel a existat vreodată. Chiar tăbliţa K3657 din Muzeul Britanic, care a fost adesea citată careferindu-se la istoria construirii Turnului Babel şi a încurcării limbilor, în realitate nu se referănicidecum la acest eveniment, după cum au arătat studiile ulterioare şi o mai bună înţelegere aacestui text. Acela care crede numai acele istorisiri biblice care sunt confirmate de dovezi din afară,va refuza să creată istorisirea din Geneza 11. Însă, cel care crede că Biblia este Cuvântul inspirat allui Dumnezeu va primi ca autentică această istorisire, alături de toate celelalte istorisiri biblice.Pasiunea mesopotamienilor pentru clădirea de turnuri semeţe nu a încetat o dată cu prima lorîncercare nereuşită de a ridica unul care să „atingă cerul”. În tot timpul antichităţii ei au continuatsă clădească temple-turn sau zigurate. Numeroase astfel de ruine mai sunt încă în picioare. Cel cares-a păstrat cel mai bine este la Ur, primul cămin al lui Avraam. Nu este sigur dacă unul dintre templele-turn din Babilon, sau Borsipa a fost clădit pe loculTurnului Babel. O tradiţie ebraică mergând înapoi până, cel puţin, la începutul erei creştinelocalizează Turnul Babel la Borsipa, o cetate la 9 mile sud-vest de Babilon. Tot ce a mai rămas dintr-un vechi turn din Borsipa, care altădată era alcătuit din şapte trepte, dominat de un templu, este oruină impunătoare înaltă de 47,58 m. Inscripţii de la Nebucadneţar, găsite sub temeliile construcţiei,afirmă că el a terminat clădirea acestui turn, a cărei ridicare o începuse un rege anterior. Istoriculevreu Iosif atribuie cetatea lui Nimrod, o tradiţie care a fost perpetuată de populaţia locală înnumele lor pentru turn, Birs-Nimrud. Ca toate clădirile babiloniene, acest turn a fost construit dincărămidă şi bitum, iar ruinele prezintă urmele a numeroase trăsnete care le-au lovit în veacuriletrecute. Această administrare de căldură a sudat cărămizile şi asfaltul din partea cea mai de susîntr-o singură masă solidă. Călători de acum câteva sute de ani au descris efectele focului cerescasupra turnului, de obicei referindu-se la evenimentele descrie în Geneza 11. Nu trebuie să fie uitat totuşi, că turnul de la Borsipa nu a fost construit mai devreme desecolul al VII-lea î.Hr., de Asurbanipal şi Nebucadneţar. Chiar dacă ruinele lui Birs-Nimrud indicălocul primului turn Babel, toate urmele construcţiei originale au dispărut.

- 81 -

Este mai probabil că vechiul turn Babel a fost pe locul templului-turn din cetatea Babilon,care pe vremuri se găsea pe terenul templului Marduk, pe malul estic al Eufratului. Tradiţiibabiloniene pretindeau că temeliile lui au fost puse pe vremuri foarte străvechi. Mai mulţi regi aurestaurat turnul de-a lungul istoriei sale, Nebucadneţar fiind ultimul care a făcut acest lucru. Acestturn este descris în detaliu de istoricul grec Herodot, precum şi de un text cuneiform babilonian, caavând şapte trepte şi o înălţime totală de 76,25 m. Regele persan Xerxes l-a distrus în întregime, în478 î.Hr., împreună cu cetatea Babilon. Alexandru cel Mare, plănuind să reclădească turnul,îndepărtase rămăşiţele, însă el a murit înainte ca planul său să poată fi adus la îndeplinire. Din celmai înalt şi mai renumit templu-turn al Mesopotamiei antice nu a mai rămas nimic, afară de pietrelede temelie şi cele mai de jos trepte ale scării de pe vremuri. Faptul că de pe vremea lui Xerxesîncoace nu se putea vedea nici un turn, în timp ce acela din apropiere, din Borsipa, a rămas înpicioare, poate să constituie motivul pentru care evreii, la fel ca şi creştinii, au legat istorisirea dinGeneza 11 de ruinele de la Borsipa.

Geneza 11:10 Iată spiţa neamului lui Sem. La vârsta de o sută de ani, Sem a născutpe Arpacşad, la doi ani după potop. Spiţa neamului lui Sem. Titlul obişnuit pentru o genealogie (vezi cap. 5,1; 6,9; 10,1; etc.).Acum, Moise se întoarce la genealogia lui Sem, la discuţia care a fost întreruptă prin relatareadespre încurcarea limbilor. Însă versetele 10-26 nu constituie o continuare a tabelei naţiunilor dincap.10. Ele prezintă genealogia liniei patriarhale de la Sem la Avraam. Capitolul 10 expune legăturilede neam ale diferitelor triburi şi naţiuni şi descendenţa lor comună din Noe, în timp ce capitolul11,10-26 prezintă obârşia exactă a poporului ales al lui Dumnezeu printre multele generaţiiintermediare. Aceasta este o continuare a listei generaţiilor de la Adam până la Noe aşa cum esteredată în cap. 5. Primii patru urmaşi ai lui Sem, enumeraţi deja în partea semită a tabelei naţiunilor,sunt repetaţi aici spre a arăta directa obârşie a terahiţilor prin Peleg. La vârsta de o sută de ani, Sem. Această declaraţie arată că Sem era cu doi ani mai tânărdecât Iafet (vezi comentariul pentru cap. 5,32). Numele prezentate sunt fără îndoială personale, şi nu nume tribale, după cum este indicatprin vârsta exactă, care este dată pentru fiecare bărbat la naşterea fiului său întâi născut, şi dupăaceea lungimea vieţii sale. Observaţia că unele nume, precum Arpacşad sau Eber se întâlnesc şi canume tribale în cap. 10,21-22, nu contrazice faptul că bărbaţii numiţi aici erau indivizi adevăraţi.

Geneza 11:11 După naşterea lui Arpacşad, Sem a trăit cinci sute de ani; şi a născut fiişi fiice. După naşterea lui Arpacşad, Sem a trăit. Având în vedere că formula folosită de Moise înversetele 10 şi 11 este un model pentru schiţele biografice scurte care urmează, nu este necesar căsă se comenteze în mod amănunţit asupra versetelor 12-26. O diferenţă vrednică de remarcat întreformula folosită aici şi cea din cap. 5 este omisiunea vârstei totale a fiecărei persoane înscrise încap. 11. Totuşi, prin aceasta nu s-a pierdut nimic, deoarece în fiecare caz, vârsta totală poate fiuşor calculată prin adăugarea anilor vieţii sale. Motivul pentru care Moise a făcut această deosebirede stil între cele două liste nu este cunoscut.

Geneza 11:12 La vârsta de treizeci şi cinci de ani, Arpacşad a născut pe Şelah. Arpacşad. Vezi comentariul pentru cap. 10,22. Înainte de potop vârsta medie a paternităţii afost de 117 ani (cea mai mică 65, cea mai mare 187 de ani), însă după aceea a scăzut până la 30-35 de ani, atingând vârste neobişnuite numai în cazul lui Terah şi Avraam. Aceeaşi descreştere se vede la vârstele totale ale bărbaţilor după potop. Deşi Noe însuşi aatins vârsta antediluviană de 950 de ani, vârsta lui Sem a fost numai de 600 de ani, iar aceea afiului său, Arpacşad, de numai 438 de ani. La generaţiile următoare procesul a continuat, astfel căNahor, bunicul lui Avraam, a trăit numai până la vârsta de 148 de ani. Această durată mult scurtată

- 82 -

a vieţii poate că este atribuită în parte schimbărilor climaterice. Totuşi, mult mai importantă a fostschimbarea dietei din vegetariană în cea care cuprindea carnea de animale (PP 107; CD 391). Cufiecare generaţie care a urmat, neamul omenesc s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de moştenireafizică viguroasă a lui Adam şi de fructele înviorătoare ale pomului vieţii.

Geneza 11:13 După naşterea lui Şelah, Arpacşad a mai trăit patru sute trei ani; şi anăscut fii şi fiice. Şelah. „Cel trimis înainte”. Acesta este un nume semitic, folosit şi de coloniştii fenicieni dinCartagina în Africa de Nord.

Geneza 11:14 La vârsta de treizeci de ani, Şelah a născut pe Eber. Eber. „Cel care traversează”. Având în vedere că urmaşii lui Eber aveau să treacă pesteEufrat şi să migreze spre Siria şi Palestina, numele acesta poate să indice înţeles profetic (vezicomentariul pentru cap. 10,21).

Geneza 11:16 La vârsta de treizeci şi patru de ani, Eber a născut pe Peleg. Peleg. „Împărţire” (vezi comentariul pentru cap. 10,25).

Geneza 11:18 La vârsta de treizeci de ani, Peleg a născut pe Reu. Reu. „Prieten” sau „prietenie”. Se poate ca acesta să fie şi o prescurtare a lui Reuel,„prietenul lui Dumnezeu”, numele mai multor personaje biblice (Geneza 36,4; Exod 2,18; Numeri2,14).

Geneza 11:20 La vârsta de treizeci şi doi de ani, Reu a născut pe Serug. Serug. Poate să însemne „cel amestecat”, „cel încurcat”, sau „mlădiţă”. Nu este sigur caresemnificaţie a fost avută în vedere.

Geneza 11:22 La vârsta de treizeci de ani, Serug a născut pe Nahor. Nahor. „Sforăitorul”. Poate că a avut vreo greutate în vorbire.

Geneza 11:24 La vârsta de douăzeci şi nouă de ani, Nahor a născut pe Terah. Terah. Fără semnificaţie în ebraică, ci în limba ugarită înrudită, „mire”.

Geneza 11:26 La vârsta de şaptezeci de ani, Terah a născut pe Avram, pe Nahor şipe Haran. Terah, la vârsta de şaptezeci de ani. Acest text pare că lasă a se înţelege că Avram, Nahor şiHaran erau trigemeni, născuţi când Terah, tatăl lor, era în vârstă de 70 de ani. Din următoareleconsideraţiuni rezultă că nu a fost aşa. Terah a murit în Haran la vârsta de 205 ani (vezi cap.11,32). Avram a călătorit spre Canaan la vârsta de 75 de ani (vezi cap. 12,4). Chemarea făcută luiAvram să părăsească Haranul a venit după moartea tatălui său, după cum se declară în mod clar înFapte 7,4. Avram nu poate să fi avut atunci mai mult de 75 de ani, la moartea tatălui său, iar Teraha fost cel puţin de 130 de ani când s-a născut Avram. Deci cap. 11,26 înseamnă că Terah a începutsă dea naştere la fii, când avea vârsta de 70 de ani. Deşi cel mai tânăr dintre cei trei fii, Avram, estenumit primul, din cauza importanţei sale ca strămoş al evreilor. Cu toate că nu este sigur care dintreceilalţi doi fii ai lui Terah, Nahor sau Haran, a fost mai mare, faptul că Nahor s-a căsătorit cu fiica luiHaran poate să-l arate pe Haran ca fratele mai mare al lui Nahor (compară cu cele despre cap.5,32). Avram. „Tatăl înălţimii” sau „tatăl înălţat”, indicând către poziţia lui onorată ca strămoş al

- 83 -

poporului lui Dumnezeu. Mai târziu, numele lui a fost schimbat de Dumnezeu în Avraam (cap. 17,5).Numele apare în rapoartele egiptene ca acela al unui suveran amorit dintr-o cetate palestinianăchiar pe timpul lui Avram. El apare de asemenea şi într-un document cuneiform contemporan dinBabilonia, ceea ce arată că numele era obişnuit. Nahor. Acest fiu al lui Terah a fost numit după numele bunicului său. Haran. Acest nume nu are semnificaţie în ebraică. Cu Haran se aseamănă Charan, cetateaunde se aşezase Terah. Numele cetăţii, înrudit cu rădăcina unui cuvânt sirian care înseamnă „drumprincipal”, poate indica aşezarea ei de-a curmezişul unei căi comerciale principale între Mesopotamiaşi Mediterană. Ca în cronologia antediluviană, Pentateuhul samaritean şi LXX pun pe seama patriarhilor dela potop până la naşterea lui Avram o viaţă considerabil mai lungă faţă de cum arată textul ebraic şitraducerile engleze întemeiate pe acesta (vezi comentariul pentru cap. 5,32). În timp ce KJV are352 de ani între potop şi naşterea lui Avram, versiunea samariteană are 942, iar LXX 1132. Se parecă în ambele traduceri vârstele la naşterea fiilor întâi născuţi au fost mărite în mod intenţionat, într-o încercare de a obţine un timp considerat important pentru răspândirea rasială şi înmulţireanaţiunilor. Comentariile cu privire la cap. 5,32 au arătat deja calitatea foarte îndoielnică acronologiei antediluviene samaritene şi a LXX, şi astfel există mai puţine motive spre a li se da aici oconsideraţie serioasă. Totuşi, introducerea din LXX a lui Cainan între Arpacşad şi Şelah poate fi justificată. Înaceastă privinţă LXX este confirmată de Luca, care de asemenea îl enumără pe Cainan în acest loc(Luca 3,35,36). În ciuda nepotrivirii aparente între Moise (şi 1 Cronici 1,24) pe deoparte, şi Luca şiLXX pe de altă parte, nu există nici o dificultate reală. Scripturile conţin numeroase şi remarcabilecazuri de omisiuni de nume din listele genealogice. Ezra, de exemplu, în schiţarea propriilorstrămoşi înapoi până la Aron, omite cel puţin şase nume (vezi Ezra 7,1-5; compară cu 1 Cronici6,13-15). Secole mai târziu, genealogia lui Matei despre Isus omite patru regi din Iuda şi poate că şialţi strămoşi ai Domnului (vezi Matei 1,8.17). De aceea, omisiunea posibilă a lui Cainan de cătreMoise, din lista din Geneza 11,10-26, nu trebuie să fie considerată o inexactitate, ci mai degrabă unexemplu al unei practici obişnuite printre scriitorii Evrei. Oricare ar fi situaţia, lista aşa cum este redată de Moise trebuie să fie considerată cel puţindestul de completă. Limbajul lui Ellen G. White (PP 125), scoţând în evidenţă o „linie neîntreruptă”de bărbaţi credincioşi de la Adam până la Avram, care a transmis în mod personal de la unul la altulcunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu, lasă să se înţeleagă că Avram, care a devenit„moştenitorul acestui adevăr sacru”, trebuie să fi fost instruit de Sem. Având în vedere că Sem atrăit un timp după potop, Avram trebuie să se fi născut cel puţin cu câţiva ani înainte de moartealui, la aproximativ 500 de ani după potop. Cei care ajung la această concluzie din pasajul anterior spun că ea susţine versiuneaebraică, eliminând ambele cronologii ale perioadei atât samaritene, cât şi a LXX şi face imposibil unnumăr mare de omisiuni din lista genealogică a lui Moise. Până nu dispunem de informaţii maiprecise, cronologia evenimentelor dinainte de naşterea lui Avram urmează a fi considerată caaproximativă. O dată cu apariţia lui Avram ajungem la o mai solidă temelie cronologică.<IND=200> Vezi tabelul cronologiei descrise în Geneza 11.

Geneza 11:27 Iată spiţa neamului lui Terah. Terah a născut pe Avram, pe Nahor şipe Haran. Haran a născut pe Lot. Terah. Până aici, Moise a povestit istoria întregii omeniri. De aici înainte raportul inspirat seocupă aproape în mod exclusiv cu istoria unei singure familii, poporul ales al lui Dumnezeu.Celorlalte naţiuni, în general, Vechiul Testament le acordă atenţie numai când vin în contact cupoporul lui Dumnezeu. Haran a născut pe Lot. Lot, „cel tăinuit”. Lot este prezentat din cauza rolului pe care l-a avut

- 84 -

ca tovarăş al lui Avraam în ţara Canaanului şi ca strămoş al moabiţilor şi amoriţilor.

Geneza 11:28 Şi Haran a murit în faţa tatălui său Terah, în ţara în care se născuse,în Ur, în Haldea. Haran a murit în faţa tatălui său. Literal „în faţa tatălui său”, ceea ce înseamnă „în timp cetatăl său mai trăia”, sau, „în prezenţa tatălui său”. Acesta este primul caz în care Biblia menţioneazăcă un copil moare înaintea tatălui său. Ur în Caldeea. După cum arată documentele literare şi săpăturile recente, cetatea de baştinăa lui Haran are o istorie lungă şi glorioasă. Ruinele din Ur sunt de mult timp cunoscute sub numelede Tell el-Mugayyar, care se află la jumătatea drumului dintre Bagdad şi Golful Persic. Între 1922 şi1934, o expediţie comună anglo-americană a fost dusă la bun sfârşit şi s-a dovedit a fi printre celemai bogate săpături din toată Mesopotamia. Morminte regale ale unei vechi dinastii au dat la ivealăfabuloasele lor depozite de tezaur. Ruinele bine păstrate de case, temple şi un templu-turn au oferitun valoros material din care putem reconstitui istoria întreruptă a acestei cetăţi care a jucat un rolatât de important din primele începuturi ale istoriei până pe vremea Imperiului Persan. La începutulcelui de-al doilea mileniu î.Hr., când Avram locuia aici, cetatea avea o cultură excepţional deavansată. Casele erau bine construite, şi de obicei de înălţimea a două etaje. La parter, de jurîmprejurul unei curţi centrale, erau grupate camere şi o scară ce ducea la etajul al doilea. Cetateaavea un sistem eficace de scurgere, mai bun decât cele cu care unele oraşe din acea ţară se potmândri chiar în zilele de astăzi. În şcolile din Ur se învăţau cititul, scrierea, aritmetica şi geografia,după cum o dovedesc multele exerciţii de şcoală regăsite. În Vechiul Testament, această cetate estenumită de obicei „Ur al Caldeii”, o expresie care nu a fost încă găsită în textele cuneiforme dinMesopotamia. În acestea, ea este numită simplu „Ur”. Totuşi, se ştie că regiunea Ur-ului a fostlocuită de triburile Caldeene aramaice, care s-ar putea să fi venit ceva mai de timpuriu (vezicomentariul pentru cap. 10,22). Aceste triburi erau îndeaproape înrudite cu familia lui Terah şiamândouă sunt descendenţi din Arpacşad. Amintirea acestei legături a fost păstrată vie prinreferirea la căminul original al familiei ca Ur din Caldeea, sau „Ur al Caldeii”. Nivelul cultural înaintat din Ur din timpul lui Avram reduce la tăcere glasul batjocoritor alacelora care l-ar stigmatiza pe Avram ca pe un nomad ignorant. El şi-a petrecut tinereţea într-ocetate de înaltă cultură şi cu gusturi rafinate, ca fiu al unuia dintre bogaţii ei cetăţeni şi, fărăîndoială, a fost un bărbat bine educat. De asemenea, Avram trebuie să fi cunoscut viaţa religioasă din Ur, care, aşa cum dovedescsăpăturile, era politeistă. Iosua declară că Terah, tatăl lui Avram slujea altor zei în Ur (Iosua 24,2).Suntem în situaţia de a recunoaşte că ceilalţi fii ai lui Terah făceau la fel, pentru că Rahela, soţia luiIacov, a furat idoli de la tatăl ei, Laban, care era un nepot al lui Nahor, fratele lui Avram (Geneza31,19). Este o minune că Avram a rămas neatins de influenţele păgâne care îl înconjurau.

Geneza 11:29 Avram şi Nahor şi-au luat neveste. Numele nevestei lui Avram eraSarai, şi numele nevestei lui Nahor era Milca, fiica lui Haran, tatăl Milcăi şi Iscăi. Avram şi Nahor şi-au luat neveste. Milca, soţia lui Nahor era o fiică a fratelui său Haran, şiprin urmare propria lui nepoată. Sarai, nevasta lui Avram, era sora lui vitregă, o fiică a lui Terah dela o altă soţie decât mama lui Avram (vezi cap. 20,12). Căsătoria cu o soră vitregă şi cu alte rudeapropiate a fost după aceea oprită prin codul civil mozaic, cu toate că, după câte se pare, eraîngăduită pe timpul lui Avram (vezi Levitic 18,6, 9, 14). Isca. Nu este clar de ce este amintită aici Isca, o altă fiică a lui Haran. Ţinând seama de oveche tradiţie ebraică, unii comentatori văd în numele acesta un alt nume al Sarei, nevasta luiAvram. Alţii consideră că ea a fost nevasta lui Lot. Nu există nici un temei real pentru astfel depresupuneri.

- 85 -

Geneza 11:30 Sarai era stearpă: n-avea copii deloc. Sarai era stearpă. Această declaraţie pare să implice contrastul cu Milca, cumnata Sarei (vezicap. 24,24), şi prefigurează marea importanţă a lipsei de copii a Sarei în încercarea credinţei luiAvram.

Geneza 11:31 Terah a luat pe fiul său Avram, şi pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său, şipe Sarai, noru-sa, nevasta fiului său Avram. Au ieşit împreună din Ur din Haldea, casă meargă în ţara Canaan. Au venit până la Haran, şi s-au aşezat acolo. Au ieşit. Scripturile arată clar că Avram a fost acela căruia i s-a descoperit Dumnezeu în Urdin Caldeea, iar nu lui Terah, după cum s-ar putea trage concluzia din acest text (PP 127). Ştefanle-a spus ascultătorilor săi că Avram a plecat din „Mesopotamia înainte ca să se aşeze în Haran”, carăspuns la o poruncă lămurită adresată de Dumnezeu lui personal (Fapte 7,2.3). Mai târziu,Dumnezeu îi aminteşte lui Avram că El l-a scos din Ur din Caldeea (Geneza 15,7), nu din Haran (vezişi Neemia 9,7). Concluzionăm că Avram a fost chemat de două ori. La prima chemare, când locuiaîn Ur, el a trebuit să părăsească tribul său strămoşesc, iar a doua, la Haran, a trebuit să părăseascărudele apropiate, chiar casa tatălui său (vezi Geneza 12,1). Când i-a fost făcută prima chemare,Avram a ascultat de îndată şi a părăsit regiunea pentru a găsi un nou cămin în ţara în careDumnezeu îi promisese că Se va îngriji de el. Trebuie ca el să fi avut o influenţă considerabilăasupra tatălui său, Terah, asupra lui Nahor, fratele său şi asupra lui Lot, nepotul său, pentru că eiau ales cu toţii să-l însoţească. Nahor nu este amintit ca unul dintre aceia care au plecat din Ur cuTerah şi Avram, dar dacă nu a plecat la data aceasta, trebuie să-i fi urmat mai târziu (vezi cap.24,10). Cu toate că Avram a fost cel căruia i-a fost făcută chemarea în Ur, el locuia încă în casatatălui său, şi aştepta ca tatăl său să ia iniţiativa, dacă va fi binevoitor să facă acest lucru. Desigur că Terah a consimţit şi, fiind cap de familie s-a mutat. Buna cuviinţă orientală cereasă i se dea lui Terah cinstea de a acţiona în calitate de cap al familiei sale. Ar fi fost mult mainepotrivit să se spună că Avram a luat pe tatăl său Terah. Ca să meargă în ţara Canaan. Această afirmaţie arată că destinaţia lor a fost Canaanul chiarde la început. Din Mesopotamia sudică spre Canaan se putea călători pe două căi de comunicaţie.Un drum ducea direct peste marele deşert arab, însă o mare caravană de turme, cirezi şi servitorimulţi nu putea să străbată un astfel de teren. Celălalt drum ducea spre Eufrat, peste pustiul îngustal Siriei de nord şi apoi prin valea Orontes spre sud în Canaan. Fără îndoială că acesta a fost drumulpe care Avram a trebuit să călătorească. Au venit până la Haran. Haran este aşezat pe râul Balik din Mesopotamia de nord, lajumătatea drumului dintre el şi Canaan. Cauza acestei întreruperi a călătoriei nu se arată, însă arputea să fi fost pricinuită de frumuseţile atrăgătoare ale regiunii sau, mult mai probabil, de vârstaînaintată şi starea lui Terah. Pentru cea mai mare parte a familiei, Haranul a devenit loculpermanent de locuit, ceea ce înseamnă că poate frumuseţile atrăgătoare ale regiunii ar fi dus lahotărârea de a se opri acolo. Văile Balik şi Habur au păşuni bogate. Se poate ca întreaga regiune săfi fost răzleţ populată şi părea să ofere frumoase posibilităţi pentru creşterea bogăţiei familiei,înainte de a porni la drum spre Canaan. Oricare ar fi fost motivul, Terah şi familia sa au tăbărât într-un loc pe care l-au numit Haran, poate în cinstea fiului şi fratelui lor care murise în Ur. Din cauzadiferenţei neînsemnate din ortografia numelui ebraic al fiului lui Terah, Haran, şi acela al cetăţiiCharan, legătura dintre aceste două nume este nesigură. Dovada rădăcinilor puternice pe care le-au prins terahiţii în noul lor cămin se vede limpededin faptul că mai multe nume ale familiei lor au rămas legate de cetăţi ale regiunii, timp de sute deani şi în unele cazuri timp de milenii. Este posibil ca Haran, o cetate importantă în timpul celui de-aldoilea şi întâiului mileniu î.Hr., a primit numele acesta în cinstea lui Haran, aşa cum s-a sugerat maisus. Memoria lui Peleg trăieşte în numele cetăţii Paliga de la gura râului Habur. Nahor a dat numelesău cetăţii lui Nahor (cap. 24,10), Til-Nahiri de mai târziu, aproape de Haran. Numele de Serug sereflectă în oraşul din apropiere, Sarugi, şi aşezarea Til-şa-turahi de pe râul Balik poate să

- 86 -

perpetueze numele lui Terah. Aceste nume de localităţi reprezintă o dovadă clară că familia luiTerah a ocupat în timpurile străvechi aceste regiuni.

Geneza 11:32 Zilele lui Terah au fost de două sute cinci ani; şi Terah a murit înHaran. Terah a murit în Haran. Nu este arătat cât timp a locuit Terah în Haran. Având în vederepromptitudinea proverbială a lui Avraam de a asculta de Dumnezeu, se pare foarte improbabil ca elsă fi rămas mulţi ani în Haran, ştiind că Domnul dorea ca el să plece spre Canaan, cu excepţia boliisau vârstei tatălui său. Se pare mai probabil că Terah s-a oprit pentru o perioadă la râul Balikpentru a-şi restabili puterile pierdute, iar apoi frumuseţile atrăgătoare ale regiunii l-au făcut să uitede ţinta sa. În astfel de împrejurări, pietatea filială urma să-l ţină pe Avram să vegheze cu grijăasupra tatălui său. În felul acesta, toţi trebuiau să rămână în Haran în aşteptarea călătoriei dupăvindecarea lui Terah. Când el a murit, Avram şi Terah au continuat planul lor original, iar ceilalţimembri ai familiei au fost vrăjiţi de bogăţia regiunii şi nu au vrut să mai plece. Terah, asemenea lui Moise, câteva secole mai târziu, nu a ajuns să intre în ŢaraFăgăduinţei. Ni se aduce aminte cu putere despre starea noastră de peregrini, prin faptul că mulţidintre copiii credincioşi ai lui Dumnezeu mor pe drumul lor spre Canaanul ceresc. Totuşi, gravitateamorţii lui Terah a fost neînsemnată în comparaţie cu hotărârea lui Nahor de a rămâne în Haran. El şifamilia lui s-au despărţit de bunăvoie de făgăduinţele lui Dumnezeu, refuzând să îl însoţească peAvram în ţara făgăduită. Drept rezultat, ei şi urmaşii lor au dispărut în cele din urmă de pe arenaistoriei, în timp ce Avram şi urmaşii lui rămân timp de veacuri depozitarii harului special al luiDumnezeu şi mijlocul binecuvântării Lui pentru lume.Comentariile lui Ellen G. White 1-9 PP 117-124; SR 72-75 2,4 PP 118; 8T 213 5 PP 123; 8T 214 5-7 PP 119 8 PP 120 9 8T 215 28 3T 138 31 PP 127

Geneza 12:1 Domnul zisese lui Avram: "Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casatatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Ieşi. De aici înainte, eroul istorisirii Genezei este Avram. Aceasta este prima revelaţie divinăraportată făcută lui Avram, cu toate că se ştie din Fapte 7,2, că Dumnezeu i se arătase şi maiînainte cel puţin o dată. Cuvântul lui Iehova începe cu o poruncă, continuă cu o făgăduinţă şisfârşeşte cu o binecuvântare. Aceste trei aspecte importante caracterizează fiecare manifestare a luiDumnezeu faţă de om. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt împlinite, iar binecuvântările Sale suntprimite, numai dacă poruncile Sale sunt respectate. De obicei, oamenii sunt doritori să seîmpărtăşească de binecuvântările lui Dumnezeu şi să se realizeze cu ei şi făgăduinţele Sale, fără sătrăiască în conformitate cu poruncilor Sale. Chemarea Domnului îi cerea lui Avram să o rupă întru totul cu trecutul. Nu numai că trebuiasă plece din ţara celor două râuri, Mesopotamia, în care era aşezat atât Ur, cât şi Haran, ci trebuiasă renunţe la legăturile de familie şi chiar la casa tatălui său spre a nu se mai întoarce niciodată laaceia care erau din propria seminţie şi din acelaşi sânge. Aceasta era o grea încercare. Haran şi Uraveau aceeaşi civilizaţie şi nivel de trai. Toate acestea urmau să se schimbe de îndată ce vor părăsiţara celor două râuri şi vor trece spre Siria şi Palestina. În locul regiunilor cu păşuni bogate, eiurmau să găsească o ţară împădurită şi muntoasă. În loc să locuiască printre triburile semiteînrudite, cu civilizaţie superioară, ei urmau să locuiască printre triburi hamite, diferite ca neam, deun nivel cultural mult inferior. Cu siguranţă că nu a fost uşor pentru Avram să rupă toate legăturile cu patria lui dragă, ţarăîn care a petrecut toată viaţa şi care a fost sfinţită prin multe asocieri afectuoase. Un tânăr poatepărăsi ţara de baştină cu puţin regret, însă pentru un bărbat în vârstă de 75 de ani, o astfel dehotărâre nu este uşoară.

- 87 -

Ţara pe care ţi-o voi arăta. Geneza 11,31 arată că destinaţia de la început a lui Avram a fostCanaanul. Fără îndoială că Dumnezeu trebuie să fi arătat Canaanul ca fiind ţara spre care avea să-şiîndrepte paşii. Cu această ocazie (cap. 12,1), Canaanul nu este amintit, însă este clar că Avramcunoştea Canaanul ca fiind locul unde Dumnezeu dorea ca el să meargă. El a pornit la drum avândîn vedere Canaanul (v.5). Declaraţia lui Pavel din Evrei 11,8, că Avram „a plecat fără să ştie unde seduce”, se pare că se referea la faptul că de aici înainte nu urma să mai aibă un loc precis de locuit,ci să fie străin şi peregrin (vezi Evrei 11,9; 4T 523). De aici înainte, Dumnezeu urma să-lcălăuzească zi de zi, iar Avram nu avea să ştie cu mult înainte ce putea să-i aducă viitorul.

Geneza 12:2 Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face unnume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi face din tine un neam mare. Se face cunoscută răsplătirea lui Avram pentru că a părăsitfamilia şi patria sa. Fără îndoială că Avram se întreba când urma să se împlinească aceastăfăgăduinţă, având în vedere faptul că nu avea copii şi că nu mai era tânăr. Nu se poate caDumnezeu să fi avut de gând ca servitorii lui Avram, păstorii şi supraveghetorii turmelor sale săconstituie naţiunea făgăduită. Cum a înţeles Avram cuvântul „mare”? Însemna el tărie numerică,sau influenţă, sau mărime în lucrurile spirituale? Numai ochiul credinţei, aţintit asupra făgăduinţelorlui Dumnezeu, putea să pătrundă viitorul şi să privească lucruri pe care ochiul natural nu le puteavedea. Te voi binecuvânta. Făgăduinţa cuprinde atât binecuvântarea trecătoare, cât şi ceaspirituală, dar mai ales pe cea din urmă. Pavel include în mod clar îndreptăţirea prin credinţă printrebinecuvântările păstrate pentru Avram. Îţi voi face un nume mare. Adevărata mărime urma să rezulte din ascultarea faţă deporuncile lui Dumnezeu şi din conlucrarea cu scopul Său divin. Constructorii turnului Babel s-augândit să-şi facă ei înşişi „un nume”, sfidându-L pe Dumnezeu, şi totuşi nici un nume de-al lor nu asupravieţuit. Pe de altă parte, ca să câştige renume Avram urma doar să-L urmeze pe Dumnezeuunde îl va conduce. Numele de Avram este comun ca nume personal chiar şi astăzi şi nenumăratemilioane de evrei, musulmani şi creştini l-au aclamat în vremurile trecute, şi încă privesc la el ca lastrămoşul lor spiritual.

Geneza 12:3 Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei cete vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine." Voi binecuvânta. O astfel de asigurare era cea mai mare garanţie de prietenie şi favoare pecare Dumnezeu putea să i-o acorde lui Avram. Dumnezeu a considerat ca fiindu-i aduse Lui Însuşitoate insultele şi toate relele făcute prietenului Său şi i-a făgăduit să fie alături de el, prietenii lui săfie şi ai Săi, iar pe vrăşmaşii lui să-i trateze ca pe proprii vrăşmaşi. Avram era „prietenul luiDumnezeu” (Iacov 2,23). Toate familiile pământului. Cuvântul ebraic tradus aici „pământ”, ’adamah, înseamnă, maiales, „teren” sau „sol”. Aici sunt cuprinse toate naţiunile şi toate veacurile. Ceea ce fusese blestematdupă cădere a fost „pământul” (Geneza 3,17), acelaşi pământ din care a fost făcut omul la început.Acel blestem venise din cauza neascultării unui singur om (Romani 5,12), iar acum toate familiile„pământului” aveau să primească binecuvântarea prin ascultarea unuia singur ,care a fost găsitcredincios. Ca urmaşi spirituali ai lui, creştinii se împărtăşesc astăzi de binecuvântarea dată luiAvram (Galateni 3,8.29). Binecuvântarea acordată lui, în cele din urmă, va uni familiile despărţite depe pământ şi va schimba teribilul blestem rostit asupra pământului din cauza păcatului, într-obinecuvântare pentru toţi oamenii. Toate făgăduinţele ulterioare, făcute patriarhilor şi lui Israel, nuau făcut decât să lămurească, sau să amplifice făgăduinţa mântuirii oferită întregului neam omenescîn prima făgăduinţă făcută lui Avram.

- 88 -

Geneza 12:4 Avram a plecat, cum îi spusese Domnul, şi a plecat şi Lot împreună cuel. Avram avea şaptezeci şi cinci de ani, când a ieşit din Haran. Avram a plecat. Avram a răspuns chemării Domnului, fără să mai discute şi fără să mai punăcondiţii. El „a plecat” pur şi simplu. A plecat şi Lot împreună cu el. Dintre toate rudele lui Avram, numai Lot şi familia sa auconsimţit să continue drumul spre ţara făgăduită. Petru se referă la el ca la „neprihănitul Lot” (2Petru 2,7). Dorinţa lui de a-L asculta pe Dumnezeu, asemenea unchiului său, l-a făcut ca în acesttimp să împărtăşească bucuros greutăţile călătoriei şi incertitudinile unui viitor nesigur. Avram avea şaptezeci şi cinci de ani. Redarea vârstei lui Avram arată că plecarea sa spreCanaan marchează începutul unei noi şi importante ere. El era deja înaintat în vârstă când a fostchemat să-şi adapteze viaţa într-o ţară nouă, la clima şi la obiceiurile ciudate ale unui popor străin.

Geneza 12:5 Avram a luat pe Sarai, nevastă-sa şi pe Lot, fiul fratelui său, împreunăcu toate averile, pe care le strânseseră şi cu toate slugile pe care le câştigaseră înHaran. Au plecat în ţara Canaan, şi au ajuns în ţara Canaan. Toate averile. Averea lui Avram şi a lui Lot se compunea mai ales din mari cirezi de vite şiturme de oi. Avram era un om înstărit (cap. 13,2), însă bogăţia lui nu s-a dovedit a fi în nici un fel opiedică în viaţa lui religioasă. Deşi este adevărat că adesea bogăţia face ca posesorul ei să secalifice mult mai greu pentru Împărăţia lui Dumnezeu, nu este în nici un caz o piedică fatală (veziMatei 19,23-26). Când un om bogat se consideră un ispravnic al lui Dumnezeu şi foloseşte bogăţiaîncredinţată lui pentru slava lui Dumnezeu şi pentru înaintarea împărăţiei Sale, bogăţia este obinecuvântare şi nu un blestem. Slugile. Evreieşte nephesh. Traducerea RSV foloseşte aici cuvântul „persoane”. În aceastăgrupare erau unii convertiţi la Dumnezeul cel adevărat (PP 127). Aceşti convertiţi s-au ataşat deînsăşi familia lui Avram şi au ajuns slujitorii săi. Se arată că atât Avram, cât şi Lot aveau păzitori devite (Geneza 13,7). Mai târziu Avram a putut salva pe Lot cu ajutorul a 318 oameni înarmaţi şi aadus acasă pe slugi (Geneza 14,14). Acest lucru arată şi mai clar faptul că „slugile” erau membri aifamiliei sale (vezi comentariul pentru cap. 14,14). În ţara Canaan. Ţara Canaan cuprinde nu numai Palestina, ci şi Fenicia şi Siria de sud (vezicap. 10,19). Inscripţiile egiptene şi nord-siriene din cel de-al doilea mileniu î.Hr. foloseau în acestsens termenul Canaan. Având în vedere că Avram urma să se stabilească în partea sudică aCanaanului – Sichem, Hebron, Gherar – el a făcut din Haran un drum de circa 725 de km. Datorităfaptului că datele topografice lasă doar puţine posibilităţi alternative, itinerariul călătoriei poate fischiţat destul de exact. Părăsind regiunea Haranului, marea caravană trebuie să fi înaintat încetspre sud de-a lungul râului Balik până ce a ajuns la Eufrat, pe cursul căruia au urmat în susul apeivreo 96 de km. Din acest punct, a trebuit să traverseze vreo 129 de km de pustie pentru a ajungeîn partea de nord a râului sirian Orontes. Marea oază de la Alep se află la jumătatea drumului dintreEufrat şi Orontes şi probabil că a fost folosită de Avram pentru odihna şi adăparea animalelor şi aoamenilor. Ajungând la Orontes, probabil că el a mers de-a lungul lui în susul apei spre sud,conducând marea caravană prin câmpia siriană, numită astăzi Beqa, aflată între munţii Liban şi Anti-Liban. Trecând de cotitura de unde Orontes curge spre nord şi Litani spre sud, a mers de-a lungulacestuia din urmă, până când caravana a ajuns în Galilea, cu terenul ei accidentat şi deluros.

Geneza 12:6 Avram a străbătut ţara până la locul numit Sihem, până la stejarul luiMore. Cananiţii erau atunci în ţară. Avraam a străbătut ţara. În acea vreme Palestina era foarte împădurită. Vechile documenteegiptene descriu drumurile ei ca fiind un coşmar pentru călători. Înaintarea caravanei putea să fiefoarte înceată, având în vedere marele număr de oameni şi animale care îl însoţeau pe patriarh.Călătoria a fost, probabil, întreruptă de opriri dese pentru odihnă. După ce a traversat Galilea,peregrinii au ajuns în câmpia Esdraelonului, în care existau deja mai multe cetăţi canaanite

- 89 -

puternice, ca Meghido şi Taanah. Apoi ei au traversat creasta Carmelului şi au intrat în regiuneadeluroasă, care mai târziu îi va aparţine lui Efraim. Aici au făcut ei prima oprire îndelungată. Aceastas-a făcut, probabil, pentru că Domnul i-a spus lui Avram că ajunsese la sfârşitul călătoriei sale, şiacum se afla în ţara pe care i-a făgăduit-o El. Sihem. În altă parte a Vechiului Testament, acest loc mai este numit Sehem (Geneza 35,4,etc.). Situat pe partea vestică a intrării într-o vale îngustă, flancată de munţii Ebal şi Garizim, elocupa o importantă poziţie strategică. Astăzi este un loc pustiu numit Balatah, aproape de Nablus.Săpăturile şi dovezile documentare atestă că Sihemul a fost o cetate înfloritoare şi întărită în cel de-al doilea mileniu î.Hr., când Avram şi-a stabilit tabăra în vecinătatea lui. Una dintre primele expediţiimilitare egiptene în Palestina, despre care s-a păstrat un raport clar, a fost îndreptată chiarîmpotriva acestei cetăţi. Stela unui luptător egiptean care a servit sub regele Sen-Usert III (1878-1840 î.Hr.) din a douăsprezecea dinastie descrie o campanie împotriva Sekemem-ului, denumireaegipteană pentru Sehem sau Sihem, şi relatează că anticii băştinaşi au fost învinşi. Pe timpul cândAvram a intrat în ţara Canaanului, Egiptul exercita o mare influenţă asupra vecinilor lor canaaniţi.Deşi Egiptul nu a exercitat un adevărat control politic asupra Canaanului, această ultimă ţară era dinpunct de vedere economic dependentă de Egipt, care avea reprezentanţi regali în principalele cetăţiale sale. Aceşti împuterniciţi vegheau asupra intereselor economice ale Egiptului şi îndeplineau rolulde consilieri pe lângă guvernatorii canaaniţi locali. Aceasta era situaţia politică pe care a găsit-oAvram în Canaan. Stejarul lui More. Ebraicul ’elon, literal „un copac mare”. RSV spune „stejar”. Probabil căcuvântul este folosit aici într-un sens generic şi colectiv şi poate că se referă sau nu la un anumitcopac. S-a sugerat că este vorba despre o pădurice de stejari. Această părere este susţinută de oreferire pe care Moise o face mai târziu la aceeaşi localitate, folosind forma de la plural a lui ’elon,„copaci” (KJV, „câmpii”), fapt ce arată clar că More avea mai mult decât un singur copac de acestfel (Deuteronom 11,30). Păduricea nu a fost identificată, însă trebuie să fi fost în imediatavecinătate a Sihemului, după cum arată acest text şi cel din Deuteronom 11,29, 30. More înseamnă „învăţător”. Vechii traducători evrei ai LXX l-au redat prin cuvântul greceschupselen, „semeţ”. Comentatorii au încercat să explice numele More ca o indicaţie că Avram aînţeles că el avea să fie acolo „învăţat” de Dumnezeu, sau că păduricea aparţinea unui învăţător curenume. Canaaniţii. Dacă Avram ar fi acceptat să fie condus într-o ţară nelocuită ale cărei păşuni nuar fi trebuit să le împartă cu alţii, ar fi greşit. Poate că acesta este motivul pentru care s-a adăugatdeclaraţia „Canaaniţii erau atunci în ţară”. Aflându-se ca străin în mijlocul unui popor străin, Avramnu putea să privească ţara ca proprietatea lui şi să o ia, într-adevăr, în stăpânire (vezi Evrei11,9.13). El putea face acest lucru numai prin credinţă.

Geneza 12:7 Domnul S-a arătat lui Avram, şi i-a zis: "Toată ţara aceasta o voi daseminţei tale." Şi Avram a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase. Domnul S-a arătat. Aceasta este a treia descoperire divină făcută lui Avram, prima dinCanaan. Scopul ei a fost să-l mângâie şi să-i inspire din nou încredere şi curaj. După călătoria lungăşi grea, Avram a sosit în ţara făgăduită drept cămin pentru el şi urmaşii lui, numai pentru a o găsiocupată de canaaniţi. O solie care să confirme făgăduinţele făcute în Ur şi Haran urma să aducăasigurarea că luarea în stăpânire a ţării urma să aibă loc la timpul şi în felul prevăzut de Dumnezeu. Seminţei tale. Întreaga solie constă, în ebraică, din numai cinci cuvinte, opt în KJV. Deşi esteuna dintre cele mai scurte descoperiri divine, ea a fost de mare însemnătate pentru Avram, acumun străin într-o ţară străină. Scurtimea ei, în nici un caz nu era proporţională cu importanţa şivaloarea ei. Era nevoie de credinţă pentru a accepta că locuitorii canaaniţi vor fi deposedaţi decetăţile lor puternic întărite şi ţara lor va fi dată unui om lipsit de copii. Imposibilitatea aparentă arealizării unei astfel de făgăduinţe a dat pe faţă o puternică mărturie despre credinţa patriarhului. Un altar. Pământul sfinţit prin prezenţa lui Dumnezeu, Avram l-a consacrat ca loc de

- 90 -

închinare pentru el. Altarul ridicat şi jertfele oferite aduceau mărturie despre Dumnezeul cerului şiprotestau tăcut împotriva idolatriei înconjurătoare. În felul acesta, Avram a mărturisit în mod publiccredinţa sa faţă de adevăratul Dumnezeu. În calitate de conducător al unei mari familii, el a simţit orăspundere faţă de slujitorii săi, ca să le imprime o mai bună cunoaştere a Dumnezeului căruia el Îiservea (cap. 18,19). Jertfa aducea mărturie despre credinţa lui Avram în moartea Fiului luiDumnezeu ca ispăşire pentru păcate.

Geneza 12:8 De acolo a pornit spre munte, la răsărit de Betel, şi şi-a întins cortul,având Betelul la apus şi Ai la răsărit. A zidit şi acolo un altar Domnului, şi a chematNumele Domnului. Betel. Având nevoie de păşuni proaspete, Avram s-a deplasat din vecinătatea Sihemului, larăsărit de Betel, 32 de km mai departe spre sud. Avram şi-a întins cortul său pe unul dintre vârfurilede deal dintre cetăţile Betel şi Ai. Aici se referă la cetate folosind numele pe care l-a purtat învremurile de mai târziu. Pe timpul lui Avram, ea se mai numea încă Luz (vezi cap. 28,19). Aceastăcetate canaanită, numită acum Beitin, este aşezată aproximativ la 16 km nord de Ierusalim. Ea ajucat un rol important în viaţa lui Iacov (cap. 28,19; 35,1) şi a fost una din primele cetăţi cuceritede Iosua. În timpul perioadei regatului împărţit, unul dintre cele două locuri idolatre ale lui Israel afost situat acolo (1 Regi 12,28.29). Cercetătorii au identificat El-Tell-ul de astăzi cu Ai, din cauzaasemănării de nume, „Ai” fiind denumirea ebraică pentru „ruină”, în timp ce Tell este denumireaarabă pentru o aşezare dărâmată. Totuşi, această identificare este îndoielnică. A zidit şi acolo un altar. Oriunde îşi întindea cortul, Avram înălţa şi un altar (vezi Geneza12,7; 13,18) şi ţinea servicii divine publice pentru membrii familiei sale şi pentru păgânii carelocuiau pe aproape. Deşi serviciul era, probabil, simplu, constând mai ales din rugăciuni, aducereaunui animal de jertfă, şi fără îndoială un apel evanghelistic, marele număr de slugi pe care Avram lecondusese la cunoaşterea de Dumnezeu trebuie să fi făcut impresionante aceste ocazii (vezi cap.14,14; 18,19). Mulţi tăinuiesc credinţa lor, fiindu-le teamă să o mărturisească, Avram însă nu.Oriunde mergea, el mărturisea pe Acela în care credea şi-L asculta. Altarele sale presărate în ţaraPalestinei au devenit monumente de aducere aminte despre singurul Dumnezeu adevărat.Canaaniţii, a căror nelegiuire nu-şi atinsese încă punctul culminant (cap. 15,16), au făcut cunoştinţăîn felul acesta cu Creatorul universului şi, prin învăţătura şi exemplul lui Avraam, au fost îndemnaţisă renunţa la idolii lor şi să se închine lui Dumnezeu. Cel dintâi misionar străin din lume, Avram, acălătorit neobosit prin Palestina şi L-a predicat pe Dumnezeu oriunde îşi întindea cortul. Isaac şiIacov au fost, de asemenea, chemaţi de Dumnezeu să petreacă viaţa lor în această ţară. Deşi aceştibărbaţi nu au luminat întotdeauna ca exemple ale adevărului, canaaniţii nu au putut decât să vadădeosebirea dintre propriul fel de viaţă şi acela al evreilor. Când va veni vremea judecăţii lor, ei nuvor putea afirma că Dumnezeu nu le-a oferit toate ocaziile pentru a învăţa despre el.

Geneza 12:9 Avram şi-a urmat drumul, înaintând mereu spre miază-zi. Spre miazăzi. Betel nu avea să fie căminul permanent al lui Avram. El a continuat drumulspre „miazăzi”, Negeb, care îşi păstrează numele până în ziua de azi. Negeb a fost şi mai este încă oregiune semi-aridă, aflându-se spre sud şi sud-vest de munţi, care în timpurile de mai târziu auaparţinut lui Iuda. Încă din vremurile cele vechi, Beer-Şeba, aşezată la răscrucea mai multordrumuri de caravană, este principala ei cetate. Poate că Avram şi-a dat seama că părţile muntoaseale Canaanului, care erau deja ocupate de canaaniţi, nu puteau să ofere păşune suficientă pentruturmele sale şi acelea ale lui Lot. Cu populaţia ei rară şi întinsele şi liberele sale păşuni, Negeb i s-apărut lui mai potrivit.

Geneza 12:10 A venit însă o foamete în ţară; şi Avram s-a coborât în Egipt, ca sălocuiască pentru câtăva vreme acolo; căci era mare foamete în ţară.

- 91 -

A venit o foamete. Avram abia a ajuns în ţara făgăduită când o foamete cumplită îl obligă săo părăsească. Canaanul, deşi fertil de la natură, era supus încercărilor de secetă, mai ales în aceiani când, în noiembrie şi decembrie, ploile de care ţara era dependentă fie că lipseau, fie că nu erausuficiente (vezi Geneza 26,1; 41,56; 1 Regi 17,1; Hagai 1,10.11). Întâmplarea că această foamete aavut loc tocmai în timpul intrării lui Avram în ţară a fost încă o încercare a credinţei lui. Ea avea să-lînveţe despre credinţă, supunere şi răbdare. El trebuia să înţeleagă că şi în ţara făgăduită hrana şibinecuvântările vin numai de la Dumnezeu. Avram S-a pogorât în Egipt. Fiind în sudul Canaanului, Avram a considerat că este firesc săse îndrepte spre Egipt, ţara unde se găsea hrană îndestulătoare. Deşi câteodată chiar Egiptulsuferea de foamete din cauză că Nilul nu se revărsa, el era cunoscut în ţările învecinate ca unadăpost, un refugiu, în vremuri de nevoie. Vechi popoare egiptene menţionează de mai multe ori şifaptul că asiaticii au intrat în ţară pentru a-şi hrăni turmele lor înfometate. Uneori, aceşti vizitatorivoiau să rămână în ţară şi deveneau o ameninţare pentru băştinaşi. Amenemhet I (1991-1962î.Hr.), primul rege al celei de-a douăsprezecea dinastii a întărit cu ziduri de apărare partea de răsărita frontierei, cu scopul mărturisit: „ca să nu dea voie asiaticilor să coboare în Egipt, ca după obiceiullor să poată cere apă spre a adăpa vitele lor”. Un document de mai târziu, raportul unui funcţionarde pe graniţa din perioada judecătorilor evrei, aminteşte că beduinilor din Edom li se îngăduise săintre în Egipt spre a rămâne în viaţă ei şi vitele lor. Cel mai celebru raport despre vizita asiaticilor în Egipt pe vremea lui Avram este unmormânt pictat pentru un nobil sub regele Sen-Usert II (1897-1879 î.Hr.). El zugrăveşte păşirea atreizeci şi şapte de beduini semiţi, care veniseră să facă comerţ cu cosmetice cu egiptenii, şi aratătrăsăturile feţei lor, îmbrăcămintea colorată, armele şi instrumentele muzicale. Acest documentneobişnuit este o contribuţie de seamă pentru ca noi să înţelegem timpul lui Avram. Nici un artistmodern care pictează tablouri despre epoca patriarhală nu-şi poate îngădui să neglijeze aceastăpictură contemporană timpului lui Avram. Această dovadă documentară despre asiaticii care intrauîn Egipt cu scopuri comerciale, sau pentru a face rost de hrană în vremuri de lipsă ne ajută să ni-limaginăm cu uşurinţă pe Avram coborând în valea Nilului pentru a-şi păstra în viaţă cirezile şiturmele sale.

Geneza 12:12 Când te vor vedea Egiptenii, vor zice: "Aceasta este nevasta lui!" Şi pemine mă vor omorî, iar pe tine te vor lăsa cu viaţă. Aceasta este nevasta lui. Avram trebuia să descopere în Egipt că şiretenia omenească estefără valoare şi că scăparea de teamă şi încurcătură vine numai de la Domnul (Psalmi 105,14.15).Apropiindu-se de Egipt, Avram s-a temut că îşi va pierde viaţa din cauza frumuseţii Sarei, nevastasa. Deoarece ea era sora lui vitregă, el s-a simţit îndreptăţit să-i ceară să se dea drept sora lui (veziGeneza 20,12). Comportamentul canaaniţilor, după cum s-a văzut mai târziu în cazul bărbaţilor dinSodoma (cap. 19,4-11), este o dovadă că el avusese motiv pentru neliniştea sa. Experienţa sa dinEgipt arată mult mai clar că, din punct de vedere omenesc, temerile sale au fost întemeiate. Darmăsura de prevedere pe care el a luat-o nu izvora din credinţă. Cum se putea aştepta el s-opăstreze ca nevastă, când ea însăşi negase starea ei de căsătorie? Cum se putea el gândi să oocrotească mult mai eficace în calitate de soră a lui, decât ca soţie? Planul său înţelept a adusasupra lui tocmai lucrul de care s-a temut şi pe care a sperat să-l înlăture, chiar dacă, în calitate deaşa-zis frate al ei, a fost bine primit de Faraon, care i-a dat vite şi robi ca semn al bucuriei şiprieteniei regale (vezi comentariul pentru cap. 20,13-16). Adesea se întâmplă astfel şi cu„înţeleptele” noastre planuri.

Geneza 12:14 Când a ajuns Avram în Egipt, Egiptenii au văzut că nevasta lui erafoarte frumoasă. Era foarte frumoasă. Cum putea Sarai, la vârsta de 65 de ani, să fi fost atât de atrăgătoare,după cum arată această întâmplare? Trebuie să fie amintit faptul că pe timpul lui Avram durata vieţii

- 92 -

era încă o dată pe cât este astăzi, iar Sarai, care a murit în vârstă de 127 de ani (cap. 23,1), era lajumătatea vârstei. Faraonii erau cunoscuţi ca fiind atraşi de cele mai frumoase figuri de femeistrăine şi ca unii care au adunat pentru haremul regal fete libaneze, hetite, mesopotamiene şipalestiniene.

Geneza 12:15 Slujbaşii cei mai de frunte ai lui Faraon au văzut-o şi ei, şi au lăudat-ola Faraon; şi femeia a fost adusă în casa lui Faraon. Casa lui Faraon. Cuvântul „faraon”, termen egiptean, care literal înseamnă „casă mare”, laorigine nu a fost un titlu regal, ci numai un termen care indica palatul. În timpul dinastiei aoptsprezecea, sub ai cărei regi a scris Moise cartea Genezei, el a devenit un termen de respect,indicându-l pe rege. Tot aşa, sultanul a fost numit Sublima Poartă. În mod asemănător, lapreşedintele Statelor Unite se face referire uneori în mod impersonal şi indirect ca fiind „Casa Albă”.În vremurile de mai târziu, numele propriu al regelui a fost adăugat la titlul său, exemplul cel maivechi al folosirii acestuia în Biblie se întâlneşte prin secolul al X-lea î.Hr. (vezi 2 Regi 23,29; „Faraon-Neco”).

Geneza 12:16 Pe Avram l-a primit bine din pricina ei; şi Avram a căpătat oi, boi,măgari, robi şi roabe, măgăriţe şi cămile. A căpătat oi. Dintre animalele domestice amintite aici numai cămila era încă necunoscută pevremea aceea. Totuşi, nu era cu totul necunoscută, după cum dovedesc o serie de figurine decămile încărcate găsite în mormintele celui de-al treilea şi al doilea mileniu î.Hr. Calul nu fusese încăintrodus în Egipt şi nu este amintit. Arheologia îl indică pe asiaticul hicsos, care a stăpânit în Egiptmai bine de un secol, ca fiind cel care a introdus calul şi carul de război. Menţiunea lui Moise desprecai pe vremea lui Iosif, şi nu pe vremea lui Avram, este o dovadă cu privire la exactitateacunoştinţelor sale despre Egipt.

Geneza 12:17 Dar Domnul a lovit cu mari urgii pe Faraon şi casa lui, din pricinanevestei lui Avram, Sarai. Domnul a lovit cu mari urgii pe faraon. Strâmtorarea omului este ocazia lui Dumnezeu. DeşiAvram nu a corespuns aşteptării lui Dumnezeu, Dumnezeu a intervenit în favoarea sa. Care a fostnatura acestei plăgi nu se poate preciza, însă ele au fost în mod evident de aşa natură încât să oocrotească pe Sarai de necinstire şi să-l convingă pe faraon că trebuie să o înapoieze lui Avram. Sepoate că însăşi Sarai să fi făcut cunoscută adevărata ei stare de căsătorie, sau poate că Dumnezeui-a vorbit direct lui Faraon, aşa cum i-a vorbit mai târziu lui Abimelec (vezi cap. 20,3). Această experienţă ar fi trebuit să-l înveţe pe Avram să se încreadă mai degrabă înDumnezeu decât în propriile planuri iscusite. Se pare ciudat totuşi să-l găsim ceva mai târziu, făcândaceeaşi greşeală, şi încă şi mai ciudat să găsim pe fiul său Isaac încercând aceeaşi înşelăciune (vezicap. 20,2; 26,7). Faptul că Dumnezeu îi salvează pe servii Săi din împrejurările pricinuite de ei înşişieste o dovadă a îndurării şi iubirii Sale. Aceia care îşi mărturisesc credinţa în El pot să procedeze înmod nevrednic faţă de chemarea lor, totuşi Dumnezeu îi face pe adversarii lor să-i respecte. Domnulrămâne credincios faţă de copiii Săi, chiar şi în ceasul necredincioşiei lor (vezi 2 Timotei 2,13). Dar,a proceda în mod deliberat, aşteptând ca Dumnezeu să ne salveze de urmările ingrate, este oîndrăzneală. La o ispitire de felul acesta, Isus a răspuns: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeultău” (Matei 4,7).

Geneza 12:18 Atunci Faraon a chemat pe Avram, şi i-a zis: "Ce mi-ai făcut? Pentruce nu mi-ai spus că este nevastă-ta? Faraon a chemat pe Avram. Cuvintele de reproş ale lui Faraon înseamnă că el nu ar fi luat peSarai dacă ar fi ştiut că este nevasta altui bărbat. Intenţiile sale au fost fără reproş, aranjamentele

- 93 -

făcute de el pentru ca ea să fie nevasta lui erau întru totul legitime. Sarai fusese luată la curtepentru pregătirea de nuntă, însă încă nu se împreunase cu regele. Cât despre Avram, el acceptaseobişnuita zestre şi alte daruri ca semn al favorii regelui.

Geneza 12:19 De ce ai zis: "Este sora mea", şi am luat-o astfel de nevastă? Acum,iată-ţi nevasta; ia-o, şi pleacă!" Ia-o şi pleacă. Recunoscând că plăgile veniseră asupra lui din cauza neplăcerii lui Dumnezeu,monarhul nu a îndrăznit să-l trateze pe Avram cu asprime, ci a căutat mai degrabă să atenuezemânia lui Dumnezeu, îngrijindu-se ca el să fie condus în siguranţă din ţară. Amabilitatea lui Faraonşi îndurarea lui Dumnezeu l-au umilit, şi el a recunoscut în tăcere vinovăţia sa. Ce dezonoare esteadusă asupra cauzei lui Dumnezeu, când reprezentanţii Săi, ca rezultat al faptei imprudente şi aumblării dezonorante, aduc asupra lor înşişi bine-meritatul reproş al oamenilor din lume!Comentariile lui Ellen G. White 1-20 PP 125-131 1 COL 36; FE 286, 505; GW 112; PP 126; 4T 523 1,2 PP 368 2 COL 286; MB 69; MH 405; PK 15, 703; PP 129 2,3 DA 27; PK 368; PP 125 3 PK 683 4-6 PP 127 6,7 PP 128 7,8 ML 33, 35; 5T 320 10 PP 129 11-17 PP 130 13 PP 147 18,19 PP 130

Geneza 13:1 Avram s-a suit din Egipt în ţara de la miază-zi, el, nevastă-sa şi tot ceavea, împreună cu Lot. Avram s-a suit din Egipt. Datorită îndurării lui Dumnezeu, Avram s-a întors cu bine din Egiptîmpreună cu soţia sa, cu familia şi tot ce avea. Menţiunea despre Lot ca întorcându-se cu Avram îlpregăteşte pe cititor pentru raportul care urmează despre legăturile dintre Lot şi unchiul său.Destinaţia lor imediată a fost Negeb, regiunea de sud a Palestinei, care se întinde de la Cadeş-Barnea în sud până la Hebron în nord, cu Beer-Şeba la mijloc (vezi comentariul pentru cap. 12,9).

Geneza 13:2 Avram era foarte bogat în vite, în argint şi în aur. Avraam era foarte bogat. Cuvântul tradus aici „bogat” înseamnă literal „greu”, folosit însensul de a fi „încărcat” cu avuţii. Deşi era bogat înainte de a merge în Egipt, Avram s-a întorsînapoi cu averile mult sporite, datorită generozităţii lui Faraon. Biblia aminteşte pentru prima datăaurul şi argintul ca metale preţioase şi faptul că de a le poseda îl îmbogăţeşte pe om. Avram poatecă avusese argint când a părăsit Mesopotamia, ţară bogată în acest metal, însă aurul probabil că aajuns la el din Egipt, ţara cea mai bogată în mine de aur din antichitate. Aproximativ pe lajumătatea mileniului al doilea î.Hr,. guvernatorii asiatici cereau aur aproape în fiecare scrisoare pecare o scriau către Faraon. În general, se credea că „aurul era tot atât de abundent în Egipt capietrele”. Mormintele unor conducători fenicieni din Byblos, descoperite recent, conţineau multedaruri preţioase de la egipteni din secolul al XIX-lea şi al XVIII-lea î.Hr. Vase frumoase, cutii,ornamente şi alte obiecte de lux s-ar putea să fi fost incluse în darul pe care l-a primit Avram de laFaraon.

Geneza 13:3 Din ţara de la miază-zi s-a îndreptat şi a mers până la Betel, până lalocul unde fusese cortul lui la început, între Betel şi Ai, Până la Betel. Traversând partea sudică a ţării, Avram a revenit prin împrejurimile Betel-ului,unde el tăbărâse mai înainte. Cuvântul tradus aici „a mers” înseamnă „opriri” sau locuri unde şi-aîntins cortul. Aceasta indică nu o călătorie directă, continuă, din Egipt prin ţara sudică până la Betel,ci o călătorie făcută în etape, de la o regiune cu păşuni la alta, în direcţia generală a Betel-ului (vezicap. 12,8).

- 94 -

Geneza 13:4 în locul unde era altarul, pe care-l făcuse mai înainte. Şi acolo, Avram achemat Numele Domnului. În locul unde era altarul. Moise scoate în evidenţă întoarcerea lui Avram la un loc în care maiînainte condusese un serviciu divin public. Betel-ul era scump inimii lui din cauza sfintei amintiri acomuniunii de care s-a bucurat acolo cu Domnul. Poate că, de asemenea, el s-a aşteptat săgăsească urechi gata să asculte şi inimi binevoitoare printre oamenii de primprejur, care aveau să-şiamintească de şederea lui acolo mai înainte. Aşezarea fiecărei tabere a lui Avram a fost marcată deun altar de la care canaaniţii care cutreierau ţara au învăţat despre adevăratul Dumnezeu şi unde,după ce Avram pleca mai departe, ei se întorceau pentru a I se închina Lui (PP 128). Un punctprincipal de luat în seamă la alegerea unui cămin era „locul unde era altarul.”

Geneza 13:6 Şi ţinutul acela nu-i încăpea să locuiască împreună; căci averile lorerau aşa de mari, încât nu puteau să locuiască împreună. Averile lor erau aşa de mari. Prosperitatea unchiului s-a revărsat asupra nepotului. Lot,singurul membru din familia lui Terah care ascultase de porunca lui Dumnezeu de a pleca înCanaan, s-a împărtăşit de binecuvântarea făgăduită lui Avram. Deoarece ţara era deja ocupată decanaaniţi şi munţii Canaanului erau abundent împăduriţi, aşa cum arată vechile rapoarte, existaudoar puţine părţi din ţară cu păşuni permanente pentru marile turme şi cirezi ale noilor veniţi.

Geneza 13:7 S-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avram şi păzitorii vitelor luiLot. Cananiţii şi Fereziţii locuiau atunci în ţară. Ceartă. Lipsa de păşuni accesibile şi câteodată şi lipsa de apă a dat naştere la ceartă întrepăzitorii vitelor lui Avram şi aceia ai lui Lot. Natural că fiecare ceată dorea să vadă averile stăpânuluisău prosperând. Canaaniţii şi Fereziţii. În alte pasaje, fereziţii sunt menţionaţi împreună cu canaaniţii (veziGeneza 34,30; Judecători 1,4, 5) şi sunt adesea enumeraţi împreună cu alte triburi care au ocupatCanaanul în timpurile patriarhale (Geneza 15,19-21; Exod 3,8, 17; 23,23; etc.). Mulţi comentatori aucrezut că fereziţii erau locuitori ai satelor (ebraicul perazi „locuitori ai pământului deschis”, Estera9,19), în contrast cu canaaniţii care locuiau în cetăţile întărite. Legătura fereziţilor cu alte naţiuni dinPalestina este incertă, deoarece ei nu apar nici în tabela naţiunilor din cap. 10, nici în izvoareleextrabiblice.

Geneza 13:8 Avram a zis lui Lot: "Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine, şi întrepăzitorii mei şi păzitorii tăi, căci suntem fraţi. Să nu fie ceartă. Probabil că certurile păzitorilor de vite s-au reflectat în atitudinea şi purtarealui Lot. Dorind să îndepărteze neînţelegerea şi duşmănia dintre el şi nepotul său, Avram a propusdespărţirea turmelor şi cirezilor lor ca o soluţie a dificultăţii. Ţinând seama de faptul că Lot era maitânăr şi că întreaga ţară îi fusese făgăduită lui Avram, felul cum s-a purtat el cu Lot dă pe faţă unadevărat spirit generos. Nobleţea de suflet descoperită cu această ocazie se află într-un puterniccontrast cu slăbiciunea de caracter de care dăduse dovadă, cu puţin timp înainte, în Egipt. Avram s-a dovedit a fi un om al păcii. Suntem fraţi. Avram şi-a dat seama de influenţa nefastă pe care ura şi cearta dintre el şi Lotavea să o aibă asupra naţiunilor din jur. Nimic nu avea să zădărnicească cu mai mult efect planul luiDumnezeu de a evangheliza naţiunile din Canaan, decât continua neînţelegere dintre cele douăfamilii. Deşi, dintre cei doi, Avram era cel mai în vârstă, el nu a profitat de prioritatea de vârstă şi depoziţia lui pentru a face revendicări preferenţiale. Referirea la sine şi la Lot ca „fraţi” avea ca scopsă-i asigure nepotului său egalitate de poziţie şi tratament. El a căutat să îndepărteze orice îndoialăpe care putea să o aibă Lot cu privire la sinceritatea intenţiilor unchiului său.

- 95 -

Geneza 13:9 Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacăapuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca lastânga." Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Deşi a fost hotărât ca moştenitor al întregii ţări, Avram a datpe faţă adevărată umilinţă, subordonând propriile interese acelora ale lui Lot şi îngăduindu-i, astfel,să ia din ţară atât de mult cât dorea. Avram a renunţat la propriile drepturi de dragul păcii, dar,procedând în felul acesta, a câştigat cel mai mare respect al nostru. El a dat dovadă degenerozitate, bunătate sufletească, un caracter vrednic de urmat. A proceda altfel decât cum afăcut, ar fi trebuit să urmeze după principiile egoiste care îi stăpânesc de obicei pe oameni înrelaţiile cu alţii. Însă un om spiritual trăieşte în conformitate cu principii mai înalte şi priveşte dincolode foloasele vremelnice ale acestei lumi spre câştiguri veşnice. Aşa a făcut Avram, zădărnicindscopul lui Satana de a naşte neînţelegere şi ceartă între el şi nepotul său.

Geneza 13:10 Lot şi-a ridicat ochii, şi a văzut că toată Câmpia Iordanului era bineudată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, eraca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului. Toată Câmpia Iordanului. Mai puţin nobil decât unchiul său, Lot a căutat de îndată să profitede ofertă. În mintea lui, el a privit ţara atât de departe cât putea să o facă. El a observat CâmpiaIordanului, numită kikkar în vremurile cele vechi, astăzi el-Ghor, şi a văzut că era bine udată. Lot,un cetăţean al Mesopotamiei, unde râurile şi canalele dădeau o mare fertilitate pământului, nu ar fiputut să greşească în a compara fosta patrie cu ţara muntoasă şi, în aparenţă, mai puţin fertilă, încare venise. Avram îl convinsese să vină în Canaan, cugeta el, şi prin urmare, trebuia să se asigurecă va fi instalat după plac. Palestina de apus nu are râuri vrednice de a fi numite. Singurul râu mai de seamă esteIordanul, iar cei mai mulţi dintre afluenţii lui curg dinspre răsărit. Cu izvorul său în munţii Anti-Libanului, Iordanul îşi varsă mai întâi apele sale în lacule Hule din Galilea superioară, aproximativ la2 m şi ceva peste nivelul mării. Pierzând apoi repede din altitudine, intră în Marea Galileii, la 16 kmsud de lacul Hule, 20,5 m sub nivelul mării. Părăsind Marea Galileii, Iordanul merge vreo 105 km, înzbor de pasăre până la Marea Moartă. Însă pe distanţa aceasta, el şerpuieşte vreo 320 de km.,intrând în Marea Moartă la o altitudine de 383 m sub nivelul mării. Cu albia adâncă, aşezată întremunţii de vest ai Palestinei şi platoul înalt al Transiordaniei, toată valea Iordanului are o climătropicală tot anul, cu o fertilitate corespunzătoare. Sodoma şi Gomora. Cele două cetăţi păcătoase, Sodoma şi Gomora, sunt puse pentru primadată în legătură cu averile lui Lot. Aceste cetăţi se pare că au fost aşezate în partea de sud a MăriiMoarte, care pe timpul lui Avram era mult mai mică decât acum (vezi comentariul pentru cap. 14,3şi 19,24.25). Deci valea în care se aflau aceste cetăţi probabil că este inclusă de Moise în expresia„câmpia Iordanului” numită în versetul 12 simplu „câmpia”. Ca o grădină a Domnului. Valea cea roditoare a Iordanului, cu vegetaţia ei tropicală, sepărea favorabilă, comparată cu ceea ce Moise auzise despre paradisul de mult pierdut, şi cu fertiladeltă a Nilului pe care, nu de mult, Lot şi Avram o părăsiseră.

Geneza 13:11 Lot şi-a ales toată Câmpia Iordanului, şi a mers spre răsărit. Astfel s-audespărţit ei unul de altul. Lot şi-a ales. Ademenit de frumuseţea şi fertilitatea ei şi neţinând cont de alte lucruri, Lot aales valea Iordanului ca viitor domiciliu al său. Împins de egoism şi călăuzit numai de propriileînclinaţii şi de vederea unui avantaj vremelnic, Lot a luat hotărârea fatală a vieţii sale. Aceastăhotărâre l-a dus printr-o serie de experienţei nefericite, care au pus în pericol viaţa sa, sufletul săuşi familia sa. Lăsându-l pe Avram la Betel, Lot şi familia sa au plecat spre răsărit.

- 96 -

Geneza 13:12 Avram a locuit în ţara Canaan iar Lot a locuit în cetăţile din Câmpie, şişi-a întins corturile până la Sodoma. Şi-a întins corturile până la Sodoma. Doritor să se aşeze în imediata apropiere a cetăţilor dinvalea Iordanului, de a căror bogăţie el spera să aibă parte, Lot se află în evident contrast cu unchiulsău, care a rămas toată viaţa un peregrin (vezi Evrei 11,9). Experienţa lui Lot este o lecţie pentrucreştinul care este ispitit să aleagă asociaţii pământeşti în schimbul fericirii eterne. Mai întâi el „avăzut” şi apoi „a ales” ceva ce a plăcut ochilor săi. Întinzându-şi corturile până la Sodoma, în celedin urmă a intrat în ea şi s-a aşezat acolo (vezi Geneza 14,12; 19,1). Deşi el însuşi era credincios,alegerea lui fatală a însemnat pierderea aproape a fiecărui lucru drag lui (PP 168).

Geneza 13:13 Oamenii din Sodoma erau răi şi afară din cale de păcătoşi împotrivaDomnului. Oamenii din Sodoma. Este clar că oamenii pe care Lot i-a ales de vecini erau deja păcătoşicând Lot şi-a aşezat căminul său între ei. Stricăciunea cea mai mare se află adesea printre oameniiaşezaţi în cele mai fertile regiuni, care se bucură de foloasele unei civilizaţii înaintate. Aşa esteingratitudinea naturii omeneşti, încât tocmai acolo unde darurile lui Dumnezeu sunt revărsate înmodul cel mai abundent, oamenii Îl uită mai întâi (vezi Osea 4,7; 10,1). Unul dintre pericolelemorale ale progresului este că oamenii devin atât de mulţumiţi de lucrurile acestei lumi prezenteîncât nu simt nevoia de Dumnezeu.

Geneza 13:14 Domnul a zis lui Avram, după ce s-a despărţit Lot de el: "Ridică-ţiochii, şi, din locul în care eşti, priveşte spre miază-noapte şi spre miază-zi, sprerăsărit şi spre apus; Ridică-ţi ochii. Aceasta este a patra ocazie în care Dumnezeu S-a adresat direct patriarhului.Fiecare dintre aceste ocazii a însemnat o criză în viaţa lui. Desigur că, aprobând despărţirea lui Lotde Avram, Dumnezeu l-a invitat din nou pe Avram să privească asupra ţării care urma să-i aparţinăîn mod definitiv lui şi urmaşilor lui. Porunca divină: „Ridică-ţi ochii” trebuie să-i fi amintit lui Avramde Lot, care nu de mult „şi-a ridicat ochii” şi a văzut toată câmpia Iordanului” (v.10). Deşi Lot îşialesese acea porţiune care se arăta a fi cea mai bună parte a ţării, lui Avram i s-a spus că cu timpulaceasta va aparţine în întregime urmaşilor săi.

Geneza 13:15 căci toată ţara pe care o vezi ţi-o voi da ţie şi seminţei tale în veac. În veac. Făgăduinţa lui Dumnezeu este de neschimbat. După cum sămânţa lui Avram aveasă existe pentru veşnicie înaintea lui Dumnezeu, tot astfel Canaanul urma să fie patria lor pentrutotdeauna. Această făgăduinţă, făcută la început cu privire la descendenţii trupeşti ai lui Avram, esteîn schimb acordată cu bunăvoinţă adevăraţilor descendenţi spirituali ai săi, familiei celor credincioşi(vezi Galateni 3,29). Prin urmare, această făgăduinţă nu a exclus expulzarea seminţeinecredincioase din ţara Canaanului.

Geneza 13:16 Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacăpoate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată. Ca pulberea pământului. Aceasta este o repetare a făgăduinţei de mai înainte, că Avramavea să fie tatăl unui „neam mare” (cap. 12,2). Făgăduinţa este exprimată în închipuirea mult maicolorată a Orientului, comparând acum sămânţa lui Avram cu pulberea pământului care nu se poatenumăra, după cum mai târziu o compară cu stelele cerului (cap. 15,5).

- 97 -

Geneza 13:18 Avram şi-a ridicat corturile, şi a venit de a locuit lângă stejarii luiMamre, care sunt lângă Hebron. Şi acolo a zidit un altar Domnului. Stejarii lui Mamre. Ascultând de instrucţiunile lui Dumnezeu, Avram a pornit din nou la drum.Dacă el a crezut literal cuvântul lui Dumnezeu, această călătorie l-a purtat, treptat, de-a lungul şide-a latul ţării. În cele din urmă, Avram şi-a întins cortul lângă un crâng aproape de Hebron.Cuvântul ebraic ’elone, tradus „câmpie” în KJV, trebuia să fie redat prin „stejari” (vezi comentariulpentru cap. 12,6). Aici este folosit pluralul şi se arată în mod clar prin prezenţa unui număr decopaci mari. Această pădurice aparţinea unui conducător de trib amorit, Mamre, care mai târziu adevenit prietenul şi aliatul lui Avram (cap. 14,13.24). Care sunt lângă Hebron. Cetatea Hebron este aşezată la peste 35 de km sud de Ierusalimpe drumul spre Beer-Şeba. Aceasta este o cetate foarte veche, fiind zidită cu şapte ani înainte deŢoan (Tanis) din Egipt (Numeri 13,22). Deoarece data întemeierii Tanisului egiptean nu estecunoscută, această afirmaţie cronologică din cartea Numerilor este, din nefericire, lipsită deînsemnătate pentru noi. Numele de Hebron a fost folosit într-o perioadă mai târzie. Pe vremeapatriarhilor ea a fost cunoscută ca Chiriat-Arba sau cetatea din Arba (vezi Geneza 23,2; Iosua14,15). Acesta este unul din multele cazuri în care scriitorii Bibliei favorizează nume contemporaneca să facă istoria mai pe înţelesul cititorilor lor. Un altar Domnului. Ca şi mai înainte la Sihem (Geneza 12,7) şi la Betel (cap. 12,8) Avram aridicat din nou un altar. Fiecare memorial pentru adevăratul Dumnezeu exprima recunoştinţa pentruîndurările Sale şi credincioşia faţă de principiile Sale. Faptul că vecinii amoriţi şi hetiţi ai lui Avram auajuns prietenii săi (cap. 14,13.24; 23,7-17) poate că se datora influenţei sale sănătoase asupra lor.Se poate, de asemenea, ca ei să fi apreciat, până la un anumit punct, cel puţin faptul căbinecuvântarea lui Dumnezeu era asupra lui, şi au simţit că ei s-ar putea împărtăşi de ea împreunăcu el (vezi cap. 12,3). Trebuie că în inimile lor s-a stârnit convingerea că Dumnezeul căruia I seînchina şi ÎI slujea Avram era într-adevăr adevăratul Dumnezeu, Creator al cerului şi al pământului.Mărturia lui Avram prin învăţătură şi exemplu în mod sigur că nu a fost fără rezultate (PP 128).Comentariile lui Ellen G. White 1-18 PP 132-134 8-11 ML 192 10 PK 229; PP 156, 174 10,11 4T 110 10-13 PP 133 12 Ev 78; MYP 419; PK 229 14-16 SR 76

Geneza 14:1 Pe vremea lui Amrafel, împăratul Şinearului, lui Arioc, împăratulElasarului, lui Chedorlaomer, împăratul Elamului, şi lui Tideal, împăratul Goiimului, Pe vremea lui... s-a întâmplat. Atitudinea lumii savanţilor faţă de acest capitol este împărţită.Unii l-au acceptat ca pe un document vechi demn de încredere, întemeiat pe fapte istorice. Alţii l-auconsiderat ca pe o istorisire plăsmuită de un scriitor evreu de mai târziu, în scopul de a-l preamăripe patriarhul Avram. Descoperiri recente au dovedit că împrejurările, limba şi numele proprii sepotrivesc exact cu timpuriul mileniu al doilea î.Hr., întărind astfel în mod esenţial poziţia acelora carecred în istoricitatea capitolului. Totuşi, încă este imposibil să identificăm vreun rege înregistratprintre persoanele menţionate în izvoare extra-biblice, deoarece se cunoaşte foarte puţin despreistoria politică a acelei perioade. Amrafel, împăratul Şinearului. Acest rege a fost identificat, de obicei, cu Hammurabi alşaselea, cel mai mare din prima dinastie, rege al Babilonului. Oriunde în raportul VechiuluiTestament este amintit Şinear, acesta este folosit ca o desemnare pentru Babilonia (vezicomentariul pentru cap. 10,10), un fapt care s-ar părea că dă sugestia că Amrafel a fost un rege alBabilonului. Totuşi, este posibil să se vadă că acest Şinear, Sanhar-ul din izvoarele cuneiforme, carese afla în Mesopotamia nord-vestică. Se pare, chiar, că din punct de vedere cronologic esteimposibil să identificăm pe Hammurabi cu Amrafel. Cu toate că unii cercetători ţin la vechea dată adomniei lui Hammurabi, cea mai recentă părere este că el a domnit fie în secolul al XVIII-lea, fie înal XVII-lea î.Hr., fapt ce l-ar plasa cu mai bine de o sută de ani mai târziu decât Avram.

- 98 -

Identificarea lingvistică a lui Amrafel cu Hammurabi întâmpină de asemenea dificultăţi. În ultimii ani,au mai fost aduşi la lumină încă trei regi de pe vremea lui Hammurabi, toţi purtând acelaşi nume,Hammurabi: unul din Ugarit, unul din Aleppo şi altul dintr-o cetate neidentificată. Este evidenttotuşi, că încă nu poate fi făcută o identificare precisă. Arioc, împăratul Elasarului. Numele Ariuuk (Arioc) este atestat în textele cuneiforme, cum arfi acela al unui fiu al regelui Zimrilim din cetatea mesopotamiană Mari, în al XVIII-lea secol î.Hr. Deşiacesta nu este acelaşi individ ca regele Elasarului, apariţia numelui Arioc în rapoartele despreperioada de după Avram arată că istorisirea se armonizează în mod adecvat în acea epocă. Acestfapt ne ispiteşte să identificăm Elasar cu cetatea Larsa din Mesopotamia inferioară. În trecut, acestlucru s-a încercat adesea, dovezile precise însă lipsesc. Chedorlaomer, împăratul Elamului. Un bun nume elamit care înseamnă „slujitor al (zeiţei)Lagamar”. Numele mai multor regi elamiţi încep cu cuvântul kudur, „slujitor”, precum Kudur-Mabuk,Kudur-Nachunte şi Kudur-Ellil. A doua parte din Chedorlaomer este transliterarea ebraică a numeluizeiţei elamite Lagamar. Totuşi, nici un rege elamit cu numele de Kudur-Lagamar nu este cunoscutpână acum din izvoarele nebiblice. Tideal, împăratul Goiimului. Acest nume a fost purtat de mai mulţi împăraţi hetiţi, sub formade Tudhalia, însă este incert dacă acest rege special apare în vreun raport în afară de al Bibliei. Deşi este imposibil de a se identifica cu certitudine cei patru regi, apariţia numelor lor înepoca în care a trăit Avram dovedeşte în mod clar că raportul din cap. 14 este istoric, nu legendar.

Geneza 14:2 s-a întâmplat că ei au făcut război cu Bera, împăratul Sodomei, cuBirşa, împăratul Gomorei, cu Şineab, împăratul Admei, cu Şemeeber, împăratulŢeboimului şi cu împăratul Belei sau Ţoarului. Bera, împăratul Sodomei. Există mai puţine motive pentru a te aştepta să afli numele regilorcetăţilor din valea Iordanului în alte documente nebiblice, decât ale acelora ale marilor naţiuni alevremii. Totuşi, cele patru nume date sunt palestiniene şi, ca atare, pot fi explicate. În arabă, Bera arînsemna „învingător”, Birşa „bărbat lung”, Şineab, „[zeul-lună] Sin este tată”, şi Şemeeber, „demare faimă”.

Geneza 14:3 Aceştia din urmă s-au adunat cu toţii în valea Sidim, adică MareaSărată. Valea Sidim. După acest text, valea Sidim trebuie să fie identificată cu toată zona, sau numaicu o parte din cea cunoscută în vremurile de mai târziu ca fiind Marea Sărată sau Marea Moartă.Partea celor două treimi nordice ale Mării Moarte de astăzi este foarte adâncă (150-340 m), şitrebuie să fi existat deja pe timpul lui Avram. Partea sudică este puţin adâncă, niciunde adâncimeaei netrecând de 4,5 m. Pomi scufundaţi dovedesc că această parte a Mării Moarte a fost în vremurirelativ recente pământ uscat. De aceea, este logic a fixa „Valea Sidim” în partea sudică a MăriiMoarte, care a fost inundată de apă în decursul vremii, când apele mării s-au ridicat. Faptul cănivelul Mării Moarte creşte încă gradat se cunoaşte din măsurătorile precise făcute în ultimii peste50 de ani. Având în vedere că o serie de râuri pătrund în partea sudică a Mării Moarte dintr-oregiune care mai este încă foarte fertilă, este logic să presupunem că întreaga vale care formeazăacum partea cea mai sudică a Mării Moarte a fost cândva acea excepţional de fertilă câmpie pe careBiblia o compară cu paradisul şi Valea Nilului (cap. 13,10). Deci, probabil că în această regiune segăseau cetăţile Sodoma, Gomora, Adma, Ţeboim şi Ţoar.

Geneza 14:4 Timp de doisprezece ani fuseseră supuşi lui Chedorlaomer; şi în anul altreisprezecelea s-au răsculat. Doisprezece ani fuseseră supuşi lui Chedorlaomer. Chedorlaomer era căpetenia coaliţieiîmpăraţilor. Este atestat că Elamul a fost o mare putere mesopotamiană pe vremea lui Avram. Înalianţa cu alţi conducători asiatici, poate că Elamul a întreprins această campanie apuseană în

- 99 -

scopul de a redeschide drumul caravanelor spre Marea Roşie. Având în vedere că Palestina de apusera sub influenţă egipteană, nu era decât firesc pentru puterile asiatice să caute a stăpâni drumurileei de comerţ. Faptul că mai multe naţiuni fuseseră tributare faţă de Chedorlaomer, şi nu doar celecinci cetăţi-state din Sidim, este clar din versetele care urmează. Se poate că birurile au fost grele,iar când diferitele popoare s-au mai vindecat puţin după campania precedentă, s-au răsculat şi auîncetat să mai trimită tributul anual Mesopotamiei.

Geneza 14:5 Dar, în anul al patrusprezecelea, Chedorlaomer şi împăraţii care eraucu el au pornit, şi au bătut pe Refaimi la Aşterot-Carnaim, pe Zuzimi la Ham, peEmimi la Şave-Chiriataim, În anul al paisprezecelea. Revolta a atras după sine o expediţie de pedepsire prin care sespera că ar putea fi restabilită situaţia anterioară. Nu este necesar să presupunem că toţiconducătorii numiţi în v.1 au fost personal prezenţi în cadrul campaniei. Vechii conducători orientalivorbesc întotdeauna ca şi când ei ar fi condus şi câştigat fiecare bătălie personal. Refaimi. Prima bătălie a avut loc în Basan, la cetatea Aşteroth Carnaim, Şeikh Sa’ed-ulmodern, aproximativ la 35 km est de Marea Galileii. Refaimii sunt adesea amintiţi în primele cărţi aleBibliei ca unul dintre vechile popoare locuind mai ales în Transiordania (compară cu Deutronom2,11; 3,11.13; etc.). Zuzimi. Nici poporul acesta, nici localitatea nu este amintită în nici un alt loc din Biblie şi, deaceea, nu poate fi identificat. Ei trebuie să fi fost fie în Ghilead, fie în Ammon, după cum aratăistorisirea în continuare. Emimi. Poporul care i-a precedat pe moabiţi la răsărit de Marea Moartă şi a fost înlocuit deei se numea emimi (Deuteronom 2,10.11). Shaveh Kiriathaim înseamnă platoul înalt alKiriathaimului, cuvântul din urmă fiind numele cetăţii care era aşezată în tributara regiune nordică arâului Arnon şi care mai târziu a fost atribuită seminţiei lui Ruben (Iosua 13,19).

Geneza 14:6 şi pe Horiţi în muntele lor Seir până la stejarul Paran, care este lângăpustie. Horiţii. Forţele victorioase continuând spre sud i-au bătut pe horiţi sau huriţi, care locuiau înregiunea muntoasă din sudul Mării Moarte luată mai târziu de edomiţi (Deuteronom 2,22). Ei auurmărit popoarele învinse până departe în deşertul Paran, în partea de nord a Peninsulei Sinai.

Geneza 14:7 Apoi s-au întors, au venit la En-Mişpat, sau Cades, şi au bătut peAmaleciţi pe tot ţinutul lor, ca şi pe Amoriţi, care locuiau la Haţaţon-Tamar. En-mişpat sau Cadeş. Acest pasaj aminteşte de prima dată o oază din pustiu destinată săjoace un rol important în istoria israeliţilor în timpul peregrinărilor lor de 40 de ani. Numele ei întregera Cadeş-Barnea (vezi Numeri 32,8). Vechiul nume de En-Mişpat înseamnă „izvorul judecăţii”. Amaleciţi, ca şi pe amoriţi. Amaleciţii, triburi ale deşertului care rătăceau prin regiunile dinsud ale Palestinei, au fost obiectivul următor al forţelor victorioase, cum au fost şi amoriţii locuind lavest de Marea Moartă. Haţaţon-Tamar este identificat în 2 Cronici 20,2 cu En-gedi.

Geneza 14:8 Atunci au ieşit împăratul Sodomei, împăratul Gomorei, împăratulAdmei, împăratul Ţeboimului şi împăratul Belei sau Ţoarului, şi s-au aşezat în liniede bătaie împotriva lor, în valea Sidim, Împăratul Sodomei. Următoarea întâlnire a avut loc la sud-est de En-gedi, în valea careacum este acoperită de partea sudică a Mării Moarte (vezi comentariul asupra v.3). Cele cinci oraşe-state şi-au unit forţele şi au luptat împotriva armatelor celor patru împăraţi nord-estici.

- 100 -

Geneza 14:10 Valea Sidim era acoperită cu fântâni de smoală. Împăratul Sodomei şiîmpăratul Gomorei au luat-o la fugă, şi au căzut în ele; ceilalţi au fugit spre munte. Fântâni de smoală. Acest câmp de luptă fusese ales, după câte se pare, de cei cinci împăraţilocali, ca să profite de cunoştinţele lor cu privire la particularităţile geografice ale regiunii. Fântânilede asfalt deschise sunt caracteristice pentru Mesopotamia, însă astăzi nu se mai găsesc niciunde înMesopotamia sau Transiordania. În partea sudică a Mării Moarte, totuşi, cantităţi considerabile deasfalt încă se ridică la suprafaţă şi plutesc pe apă, încă o dovadă că „Valea Sidim” este acumacoperită de apele Mării Moarte. Asfaltul care ţâşnea, deja un fenomen care avea loc în vremurileclasice, după cum mărturisesc Iosif Flavius, Strabo, Diodor şi Tacit, i-a dat Mării Moarte denumireade Lacul Asfaltic. Împăraţii Sodomei şi ai Gomorei au luat-o la fugă. Ultimele lor încercări de a rezistavictorioaselor forţe ale marilor puteri a eşuat, ca şi celelalte de mai înainte, şi împăraţii „au luat-o lafugă şi au căzut în ele”. Această ultimă expresie nu poate să însemne că toţi împăraţii au fost ucişi,pentru că v.17 arată că cel puţin împăratul Sodomei a supravieţuit bătăliei. Ea arată pur şi simplucompleta lor înfrângere.

Geneza 14:12 Au luat şi pe Lot, fiul fratelui lui Avram, care locuia în Sodoma, au luatşi averile lui, şi au plecat. Au luat şi pe Lot. Cetăţile învinse au fost prădate, iar locuitorii supravieţuitori au fost luaţi încaptivitate. Printre ei era şi Lot cu familia şi toate averile sale (vezi v.16). Acest pasaj scoate din noula iveală nefericitele rezultate ale proastei alegeri a lui Lot (cap. 13,12.13).

Geneza 14:13 A venit unul, care scăpase, şi a dat de ştire lui Avram, Evreul; acestalocuia lângă stejarii lui Mamre, Amoritul, fratele lui Eşcol, şi fratele lui Aner, carefăcuseră legătură de pace cu Avram. A dat de ştire lui Avram, evreul. Un fugar, probabil unul dintre slujitorii lui Lot, a sosit lalocuinţa lui Avram de lângă Hebron cu un raport despre cele întâmplate. Aici, Avram este numitpentru prima dată „Evreul”, arătându-l ca fiind un urmaş al lui Eber. Urmaşii lui Eber se găseaupeste tot în vechiul Orient în cel de-al doilea mileniu î.Hr. şi erau numiţi Habiru în inscripţiilecuneiforme şi ‘apiru în textele egiptene. Ca urmaş al lui Eber, Avram putea să fi fost cunoscutamoriţilor şi canaaniţilor din Palestina ca „Evreul”. Legătura de pace cu Avram. Cei trei fraţi amoriţi amintiţi în acest text ca fiind coalizaţi cuAvram, probabil că au fost şefi de trib. Avram a încheiat cu ei un tratat de alianţă mutuală, aşa cumse vede din denumirea pe care o primesc aici, literal, de „oameni ai alianţei lui Avram” şi din faptulcă ei l-au ajutat pe Avram în atacul său pentru a-l scăpa pe Lot.

Geneza 14:14 Cum a auzit Avram că fratele său fusese luat prins de război, aînarmat trei sute optsprezece din cei mai viteji slujitori ai lui, născuţi în casa lui, şi aurmărit pe împăraţii aceia până la Dan. Slujitori ai lui. Avram este singurul patriarh care apare în rolul de conducător militar. El nu apierdut timpul cu pregătirile pentru a-l scăpa pe nepotul său, ci a pornit de îndată în urmărire cuslujitorii săi şi aceia ai prietenilor lui amoriţi (v.24). Cuvântul ebraic tradus aici „slujitori instruiţi”(engleză) nu se mai întâlneşte niciunde în Biblie, ci este identificat într-o scrisoare din Taanah dinsecolul al XV-lea î.Hr. ca fiind un cuvânt canaanit şi înseamnă „slujitori”. Pentru că erau născuţi încasa lui, Avram putea să aibă încredere în cei 318 de „slujitori” ai săi. Aceasta sugerează că Avramavea mai mult de 318 bărbaţi slujitori, dacă nu sunt cuprinşi cei pe care i-a obţinut în timpulrecentei lui rămâneri în Egipt (vezi PP 141). Câţi urmăritori şi slujitori ai celor trei prieteni ai luiAvram l-au însoţit în această misiune de salvare nu se ştie, însă probabil că au alcătuit un adaossubstanţial la oastea sa. Ideea că forţele lui Avram ar putea să înfrângă un vrăşmaş atât de puternic

- 101 -

a fost, adesea, ţinta criticii. Totuşi, istoria raportează multe exemple de armate mari învinse deputeri mai mici. Mai mult, vechile oştiri erau foarte mici faţă de unităţile moderne. În bătălia de laMeghido din secolul al XV-lea î.Hr., Tutmoses al III-lea a omorât 83 de vrăşmaşi şi a luat 340 deprizonieri, iar aceasta a fost considerată o mare victorie. Scrisorile de la Tell el’Amarna din Palestinasecolului al XIV-lea vorbesc de forţe armate de 40 până la 50, uneori de numai 10 la 20 de oameni,cu care regii cetăţilor palestiniene au apărat cu succes cetăţile lor. Aceste documente au adăugatmult la cunoştinţele noastre despre Palestina secolului al XIV-lea. I-a urmărit... până la Daniel. Acest ultim nume este substituit aici, cum s-a observat încazuri asemănătoare, în locul vechiului nume Leşen (vezi Iosua 19,47; şi cele despre Geneza47,11). Cetatea Laiş era aşezată la picioarele Muntelui Hermon, aproximativ la 16 km nord de laculHuleh şi, în timpurile de mai târziu, a alcătuit hotarul cel mai de nord al lui Israel. Expresia „de laDan până la Beer-Şeba” arată hotarele Canaanului (vezi 2 Samuel 17,11; etc.). Armata victorioasă aîmpăraţilor Mesopotamiei, fiind în marşul ei spre casă, era deja destul de departe şi Avram a trebuitsă străbată toată Palestina înainte de a-i lua prin surprindere.

Geneza 14:15 Şi-a împărţit oamenii în mai multe cete, s-a aruncat asupra lornoaptea, i-a bătut, şi i-a urmărit până la Hoba, care este la stânga Damascului. I-a bătut. Într-un fals simţământ de siguranţă, neînvinsa armată mesopotamiană a scăzutvigilenţa. Avram a împărţit forţele sale în mai multe grupe şi i-a surprins printr-un atac de noapte.Când luptătorii lui Avram au căzut asupra taberei vrăşmaşe din direcţii diferite, s-a făcut oînvălmăşeală atât de mare, încât puternica armată mesopotamiană a fugit lăsând în urmă toatăprada şi pe toţi captivii. I-a urmărit până la Hoba. Hoba nu a fost definitiv identificată, însă Damascul este aşezat lavreo 64 km nord-est de Daniel. Avram a urmărit inamicul fugar până destul de departe pentru a-lîmpiedica să-şi regrupeze forţele şi să se întoarcă să-l atace. Victoria lui a fost completă.

Geneza 14:16 A adus înapoi toate bogăţiile, a luat înapoi şi pe fratele său Lot cuaverile lui, precum şi pe femei şi norodul. A adus înapoi toate. Deşi Avram în aparenţă avea geniu militar, desigur că nu a pornit înurmărirea armatelor de profesie ale împăraţilor cuceritori, fără ca mai întâi să se pună sub ocrotireaşi conducerea lui Dumnezeu. Credinţa lui neînfricată şi spiritul său neegoist au fost în mod bogatrăsplătite. Nu este sigur dacă Pavel îl include şi pe Avram, când vorbeşte despre eroi ai credinţeicare „au fost viteji în războaie” (Evrei 11,34).

Geneza 14:17 După ce s-a întors Avram de la înfrângerea lui Chedorlaomer şi aîmpăraţilor care erau împreună cu el, împăratul Sodomei i-a ieşit în întâmpinare învalea Şave, sau Valea Împăratului. Împăratul Sodomei. Bera, care scăpase din bătălia din Valea Sidim, a auzit despre victoria luiAvram şi a ieşit să-l întâmpine la întoarcerea sa. Întâlnirea a avut loc într-o vale, cunoscută fiind învechime sub numele de Şave, iar mai târziu „Valea Împăratului”. Se pare că aceasta este „ValeaÎmpăratului” din 2 Samuel 18,18, iar dacă este aşa, atunci probabil că trebuie să fie identificată cuvalea Chedron (PP 703), numită mai târziu Valea lui Iosafat. Această vale se află la poalele munteluiSion, unde mai târziu a fost clădit palatul lui David.

Geneza 14:18 Melhisedec, împăratul Salemului a adus pâine şi vin: el era preot alDumnezeului Cel Prea Înalt. Melhisedec. Împăratul-preot al Salemului se alătură împăratului Sodomei în salutul de bunvenit pentru Avram. Pe vremea lui Avram Ierusalimul era cunoscut ca Salem, sau Salima, „pace”sau „siguranţă” (vezi Psalmi 76,2). Cetatea Ierusalimului este evidenţiată pentru prima oară în

- 102 -

rapoartele egiptene ale secolului al XIX-lea î.Hr. şi atunci era stăpânită de regi amoriţi. Ierusalimulînseamnă „cetatea păcii”, iar Melhisedec „împăratul meu este neprihănit” sau „împărat alneprihănirii”, după cum este interpretat numele în Evrei 7,2. În timp ce împăratul Sodomei a venitsă-l primească pe Avram cu scopul de a obţine eliberarea supuşilor săi (Geneza 14,21), Melhisedeca venit să binecuvânteze pe comandantul biruitor. Pâine şi vin. Acestea erau produsele principale ale Canaanului. Scopul pentru careMelhisedec l-a întâmpinat pe Avram cu pâine şi vin este subiectul marilor speculaţii. Unii considerăcă acestea au fost prezentate lui Avram şi soldaţilor lui ca aperitive, alţii le consideră simbolultransferului pământului Canaanului către patriarh. Foarte probabil că ele au fost un simplu semn derecunoştinţă pentru redobândirea păcii, libertăţii şi a prosperităţii în ţară. El era preot. Întâlnirea termenului „preot” folosit aici pentru prima dată presupune existenţaunei forme regulat constituită de serviciu divin ceremonial. Dumnezeului celui Prea Înalt. Ebraicul El-Elion, acest nume pentru Dumnezeu se întâlneştenumai aici şi în v.22. Prima parte a acestui cuvânt, El’, din aceeaşi rădăcină ca ’Elohim înseamnă„Cel puternic”. Rareori este aplicat la Dumnezeu fără vreun atribut calificativ, ca în El-Shaddai,„Dumnezeul atotputernic” sau ’Eloe-Yisra’el, „Dumnezeul lui Israel”. Al doilea termen, Elion,întâlnindu-se adesea în Vechiul Testament (Numeri 24,16; Deuteronom 32,8; 2 Samuel 22,14; etc.)descrie pe Dumnezeu ca fiind „Cel Prea Înalt”, „Cel înălţat”, „Cel suprem”. Este surprinzător, într-adevăr, să se găsească printre canaaniţii şi amoriţii nelegiuiţi din vremea lui Avram, un conducătorlocal care nu numai că a fost credincios faţă de adevăratul Dumnezeu, dar a şi oficiat în calitate depreot (compară cu Exod 2,16). Aceasta dovedeşte că Dumnezeu mai avea credincioşi ai Săi risipiţiici şi colo. Deşi în minoritate, adevăraţii servi ai lui Dumnezeu nu pieriseră cu nici un chip de pe faţapământului. Niciodată Dumnezeu nu a fost fără martori credincioşi, oricât de întunecată era epocasau oricât de nelegiuiţi oamenii. Comentatorii biblici au comentat mult asupra persoanei lui Melhisedec, un preot-împăratcare apare pe neaşteptate în istoria biblică numai pentru a dispărea iarăşi în nepătrunsa obscuritatea istoriei antice. Astfel de speculaţie este aproape în întregime fără valoare. „Melhisedec nu a fostHristos” (EGW, RH, 18 feb. 1890), ci lucrarea lui o preînchipuie pe cea a lui Hristos (Psalmi 110,4;Evrei 6,20 la 7,21; DA 578). Neaşteptata lui apariţie face din el, într-un anumit sens, un personajfără sfârşit şi din preoţia sa un tip al preoţiei lui Isus Hristos.

Geneza 14:19 Melhisedec a binecuvântat pe Avram, şi a zis: "Binecuvântat să fieAvram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Melhisedec a binecuvântat pe Avram. Pronunţând binecuvântarea „Dumnezeului Celui preaînalt” asupra lui Avram, Melhisedec acţionează în rolul adevăratului preot (vezi v.22).Binecuvântarea însăşi este îmbrăcată în limbaj poetic şi constă din două paralelisme.

Geneza 14:20 Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt care a dat pe vrăjmaşiităi în mâinile tale!" Şi Avram i-a dat zeciuială din toate. Zeciuială din toate. Faptul că Avram, nu Melhisedec, a fost cel care a dat zeciuială esteafirmat în mod clar în Evrei 7,4. Darea zecimii din prada luată de la inamic era o recunoaştere apreoţiei divine a lui Melhisedec şi dovedeşte că Avram cunoştea bine sacra instituţie a plătirii zecimii. Aceasta este prima menţiune despre zecime de repetate ori recunoscută atât în cuprinsulVechiului, cât şi al Noului Testament ca o poruncă divină (vezi Geneza 28,22; Levitic 27,30–33;Numeri 18,21–28; Neemia 13,12; Matei 23,23; Evrei 7,8). Faptul că Avram a plătit zecimedovedeşte în mod clar că această întocmire nu a fost un mijloc ulterior pentru a se purta de grijăserviciului jertfelor, ci a fost o practică divină instituită din cele mai vechi timpuri. Dând luiDumnezeu o zecime din venitul său, credinciosul recunoaşte proprietatea lui Dumnezeu asupratuturor lucrurilor sale. Avram, despre care Dumnezeu a mărturisit că el păzise toate poruncile,

- 103 -

ordinele şi legile sale (Geneza 26,5), a împlinit în mod conştiincios toate obligaţiile sale religioase.Una dintre ele era să-I dea înapoi Domnului a zecea parte din venitul său. În această faptă,părintele credincioşilor a dat un bun exemplu pentru toţi aceia care doresc să-I servească luiDumnezeu şi să se împărtăşească de binecuvântarea divină. Ca în zilele din vechime, făgăduinţelelui Dumnezeu pentru aducerea cu credincioşie a zecimii sunt încă valabile (vezi Maleahi 3,10).Dumnezeu este încă gata să împlinească făgăduinţele Sale şi să-i binecuvânteze din belşug pe aceiacare, asemenea lui Avraam, îi aduc înapoi o zecime credincioasă a câştigului lor.

Geneza 14:21 Împăratul Sodomei a zis lui Avram: "Dă-mi oamenii, şi ţine bogăţiilepentru tine." Împăratul Sodomei. Deşi a sosit primul (vezi v.17), rezultă că împăratul Sodomei l-arespectat pe marele împărat Melhisedec şi că a fost martor la întrevederea dintre el şi Avram. Acum,el a înaintat cerea de a-i elibera pe supuşii săi, care, conform cu regulile de război din vechime,deveniseră proprietatea lui Avram şi a aliaţilor săi.

Geneza 14:22 Avram a răspuns împăratului Sodomei: "Ridic mâna spre DomnulDumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului, Ridic mâna. Avram a făcut declaraţia sa cu mâna ridicată, semnul jurământului, o formăobişnuită de jurământ (vezi Deuteronom 32,40; Ezechiel 20,5.6; Daniel 12,7; Apocalipsa 10,5.6).Făcând astfel, el a chemat pe Acelaşi „Dumnezeu cel Prea înalt” în al cărui nume îl binecuvântaseMelhisedec, arătând astfel că Dumnezeul lui Melhisedec, stăpânul cerului şi al pământului, era şiDumnezeul lui (vezi v.19).

Geneza 14:23 şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă,nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: "Am îmbogăţit pe Avram." Nimicpentru mine! Nu voi lua nimic. Avram, purtându-se atât de generos cu nepotul său (cap. 13,8.9) dă pefaţă acelaşi spirit de generozitate faţă de împăratul cetăţii nelegiuite. El i-a dat înapoi nu numai petoţi bărbaţii şi femeile, ci şi toată prada de război care era în mâna lui. Deşi nu era împotrivă săaccepte daruri de la monarhii păgâni (cap. 12,16), patriarhul, în contrast clar cu Lot, nu putea să seîmpărtăşească de bogăţia sodomiţilor şi neevlavioşilor. Singurul lucru pe care Avram nu putea să-ldea înapoi era acea parte din pradă, pe care slujitorii săi au folosit-o ca hrană şi ceea ce aparţineaaliaţilor săi. Când Avram a refuzat pentru sine prăzile oferite de împăratul Sodomei, el a dovedit osperanţă mai aleasă decât acea care îi motivează pe fiii acestei lumi. El era gata să renunţe lapropriile drepturi, fără să-i împiedice pe alţii în realizarea drepturilor lor. El le-a îngăduit slujitorilorlui să ia cele necesare pentru întreţinere, iar aliaţilor lui partea lor. Ei urmau să primească numai cele era datorat. Însă în ce-l priveşte pe el, Avram nu a dat atenţie la astfel de lucruri. El stătea pe otreaptă mai înaltă, privind după „o patrie mai bună, adică o patrie cerească.” (Evrei 11,16), şi îşiputea permite să socotească de o mai mică însemnătate orice dar pământesc. Deşi trăia în lume,speranţele şi dorinţele sale nu erau din lume. Fiii credinţei se dovedesc printr-o anumită măreţie decugetare şi scop, care îi face în stare să trăiască mai presus de lume.Comentariile lui Ellen G. White 1-24 PP 134-136 13-17 PP 135 17-24 PP 136 18 DA 578 18-20 PP 136, 703; 3T 393 19 3T 57 19,20 MM 216; PP 157 20 CS 66; PP 525 21 PP 135 22,23 PP 136

- 104 -

Geneza 15:1 După aceste întâmplări, Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-ovedenie, şi a zis: "Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta cea foartemare." Cuvântul Domnului. Această nouă descoperire a Domnului se deosebeşte de cele de maiînainte atât în formă, cât şi în conţinut şi constituie un alt punct de cotitură în viaţa lui Avram.Remarcabila expresie „Cuvântul Domnului [Yahweh, Iehova]”, mai târziu foarte obişnuită înScriptură (Exod 9,20; Numeri 3,16; Deuteronom 34,5; 1 Samuel 3,1; Ieremia 1,4, 11; etc.) estefolosită aici pentru prima dată. Această expresie, legată în mod inseparabil de lucrarea profeţilor,este cea mai potrivită pentru această descoperire divină către Avram (vezi Geneza 15,4.5.13-16.18-21), cu atât mai mult de când Dumnezeu Însuşi Se referă la Avram ca la un profet (cap. 20,7). Într-o vedenie. Deşi aceasta nu este prima vedenie raportată în Biblie, cuvântul „vedenie”aici este folosit pentru prima oară. Descoperirile lui Dumnezeu au avut loc în diferite feluri, fie cătrepatriarhi, profeţi, evanghelişti, fie către apostoli: (1) prin manifestarea personală a celei de-a douaPersoane a Dumnezeirii, după aceea întrupată pentru mântuirea neamului omenesc, de exemplu,Deuteronom 34,10. (2) printr-un glas care se putea auzi, uneori însoţit de apariţia unor simboluri,ca la botezul Domnului, în Matei 3,16.17. (3) prin lucrarea îngerilor care apar ca fiinţe omeneşti şifac minuni pentru a da o asigurare cu privire la misiunea lor, aşa cum a fost cazul mamei luiSamson, în Judecători 13,3-7. (4) prin mijlocirea puternică a Duhului lui Dumnezeu asupra minţii,împărtăşind o concepţie clară şi o convingere puternică a adevărului despre lucrurile percepute, aşacum a fost în situaţia lui Pavel, în Fapte 20,23. (5) prin vise, ca în experienţa lui Iacov, în Geneza28,11-15. (6) prin viziuni care aveau loc fie ziua, fie noaptea, ca în cazul discutat aici, sau acela allui Balaam, în Numeri 24,4.16. Ultimele două au fost formele mai obişnuite pe care Dumnezeu le-afolosit spre a comunica voia Sa oamenilor. Acest fapt corespunde cu declaraţia divină „Când va fiprintre voi un prooroc, Eu, Domnul Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis”(Numeri 12,6). Nu te teme. Aceste cuvinte de reasigurare aveau drept scop să liniştească starea sufleteascăa lui Avram. Împăraţii Mesopotamiei se puteau întoarce pentru a răzbuna înfrângerea suferită, saucanaaniţii păgâni, deja geloşi pe puterea sa crescândă, puteau să atace. Însă Dumnezeu i-afăgăduit să fie „scutul” lui, simbolul ocrotirii în războaiele din vechime (vezi Psalmi 3,3) şi „răsplata”sa. Avram le experimentase pe amândouă în cursul expediţiei militare precedente, pentru căDumnezeu îl ocrotise în luptă şi îl răsplătise cu victorie. El trebuia să creadă că Dumnezeu vacontinua să facă pentru el ce făcuse în trecut.

Geneza 15:2 Avram a răspuns: "Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fărăcopii; şi moştenitorul casei mele este Eliezer din Damasc." Mor fără copii. Teama lui Avram nu se datora atât de mult represaliilor militare posibile, câtfaptului că el era încă fără moştenitor. De la problemele mai apropiate, gândul său a revenit lafăgăduinţa divină care l-a adus în Canaan. Cum putea să se adeverească făgăduinţa lui Dumnezeucă el, fără copii cum era, avea să devină strămoşul unei mari naţiuni? Combinaţia „Doamne,Dumnezeule”, ’Adonai Yahweh, se întâlneşte aici pentru prima dată. Recunoscând în Dumnezeu peDomnul, Stăpânitorul şi Monarhul său, Avram I se adresează ’Adonai, „Domnul meu” şi adaugă laaceasta numele personal divin Iehova. Moştenitorul casei mele. Rapoartele mesopotamiene, mai ales cele din cetatea Nuzi dinvremurile patriarhale, au adus o lumină binevenită asupra acestui pasaj, până acum obscur. Acesterapoarte arată că soţi bogaţi, dar fără copii, puteau să adopte unul dintre sclavii lor pentru a devenimoştenitorul întregii lor averi şi, astfel, să se îngrijească de ei la bătrâneţe. Drepturile şi obligaţiile înlegătură cu adoptarea erau scrise, sigilate şi apoi semnate de mai mulţi martori, ca şi de cele douăpărţi care au căzut de acord. Avram s-a temut că nici o altă cale nu a mai rămas pentru el, decât săurmeze practica obişnuită a timpului său şi să-l adopte pe cel mai de încredere serv al său, Eliezerdin Damasc, ca fiu legal şi moştenitor. Acest gând este exprimat în primul rând în expresia pe care

- 105 -

KJV a tradus-o „administrator al casei mele”, literal, „fiu al posesiunii casei mele”, însemnând „acelacare va moşteni casa mea”. Aceeaşi idee este repetată în mod clar în cuvintele „Iată... slujitorulnăscut în casa mea va fi moştenitorul meu” (v.3). Toate dorinţele puternice, suferinţele şidezamăgirile anilor de căsnicie ai lui Avram sunt exprimate în această tânguire, că nu unul născutdin el, ci doar unul născut în casa sa va fi moştenitorul său. Eliezer, născut în casa lui Avram şicrescut aşa cum au fost toţi servii lui Avram, în frica de Domnul, nu a fost numai un rob deîncredere, ci şi un vrednic urmaş al credinciosului patriarh. El era „un bărbat evlavios”, cuexperienţă şi judecată sănătoasă” (PP 172).

Geneza 15:5 Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: "Uită-te spre cer, şi numără steleledacă poţi să le numeri." Şi i-a zis: "Aşa va fi sămânţa ta." Uită-te spre cer. Acest fapt dovedeşte că vedenia i-a fost dată lui Avram în timpul nopţii.Fiind încă în viziune, patriarhul a fost condus afară, în loc deschis, şi i s-a poruncit să ridice ochiispre cerul înstelat şi să numere – dacă putea să o facă – miliardele de stele scânteietoare, dacădorea să cunoască numărul seminţei sale.

Geneza 15:6 Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta caneprihănire. A crezut pe Domnul. Pavel a folosit acest text ca piatra unghiulară pe care a întemeiatdoctrina îndreptăţirii prin credinţă (Romani 4,3; Galateni 3,6). Cu toate că posibilitatea ca Avram sămai poată avea copii descrescuse de la prima făgăduinţă a lui Dumnezeu, el nu a ezitat să creadă înCuvântul lui Dumnezeu. Forma verbală ebraică tradusă „el a crezut”, he’emin, este din aceeaşirădăcină ca şi cuvântul amen, cu care accentuăm dorinţa noastră ca Dumnezeu să audă şi săîmplinească rugăciunile noastre. Acest verb exprimă încrederea deplină în puterea şi făgăduinţa luiDumnezeu. Forma specială a verbului folosit aici exprimă, în plus, că la acea dată aceasta nu eranumai experienţa vieţii lui Avram, ci şi o statornică trăsătură de caracter. El a continuat să creadă. Credinţa şi încrederea ca de copil a lui Avram în Dumnezeu nu l-a făcut „neprihănit”; maidegrabă Domnul „i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire”. Pentru prima dată aceste importanteconcepte, credinţă şi îndreptăţire sunt puse alături. Este evident că Avram nu a avut „îndreptăţirea”,până ce aceasta nu i-a fost creditată de Dumnezeu, şi dacă Avram nu a avut această îndreptăţire,atunci nici un om nu a avut-o vreodată. Avram a fost un păcătos şi a avut nevoie de mântuire, aşacum are nevoie oricare altă fiinţă omenească, dar când îndreptăţirea i-a fost atribuită, îndurarea şiharul au fost de asemenea înmulţite, îndeplinind iertarea păcatului lui şi aducând răsplătirileîndreptăţirii. Pentru prima oară a fost adusă la iveală deplina semnificaţie a credinţei. Tot aici estemenţionată pentru prima dată îndreptăţirea atribuită. De aici înainte, amândouă noţiunile străbatSfintele Scripturi pentru a fi tratate în cele din urmă în mod amplu şi înţelept de apostolul Pavel(vezi Romani 4).

Geneza 15:7 Domnul i-a mai zis: "Eu sunt Domnul, care te-am scos din Ur dinHaldea, ca să-ţi dau în stăpânire ţara aceasta." Eu sunt Domnul. Între versetul 6 şi 7 trebuie să fi fost un interval nedeterminat. Nouarevelaţie are loc în timpul zilei, după cât se pare spre sfârşitul zilei (versetele 12 şi 17), în timp ceviziunea precedentă avusese loc în timpul nopţii (v.5). Aceasta a putut să aibă loc în ziuaurmătoare, sau poate mai târziu. Împrejurările iniţiale ale noii revelaţii nu sunt descrise. Ca să-ţi dau... ţara aceasta. Dumnezeu îl asigură pentru a treia oară pe Avram că elurmează să stăpânească întreaga ţară a Canaanului (vezi cap. 12,7; 13,14.15). Totuşi, situaţia luinu se schimbase câtuşi de puţin de când intrase prima dată în Canaan. La intervale de timp,Dumnezeu a repetat făgăduinţa, iar Avram a acceptat-o, fără să vadă măcar un semn vizibil alîmplinirii ei. El era încă peregrinul fără cămin, aşa cum fusese când a sosit din Mesopotamia, şi încănu avea copii. Nu este decât firesc că în mintea lui s-au ivit întrebări.

- 106 -

Geneza 15:8 Avram a răspuns: "Doamne Dumnezeule, prin ce voi cunoaşte că o voistăpâni?" Prin ce voi cunoaşte? Cererea unui semn ar putea fi comparată cu cererile lui Ghedeon(Judecători 6,17.36-40) şi a lui Ezechia (2 Regi 20,8). Întrebarea lui Avram nu a fost un simptom alnecredinţei sau îndoielii, ci expresia sincerei dorinţe arzătoare de a vedea împlinite făgăduinţele luiDumnezeu. Mai târziu, Zaharia, în necredinţă, a cerut un semn (Luca 1,18.20), însă Maria i-a pusîngerului o întrebare asemănătoare în credinţă, dorind cu umilinţă o nouă asigurare (Luca 1,34.35).Dumnezeu, care cunoaşte inima şi răspunde în conformitate cu starea ei, a recunoscut dreptulcredinciosului Său serv, Avram, de a căuta deplina asigurare a credinţei.

Geneza 15:9 Şi Domnul i-a zis: "Ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, unberbec de trei ani, o turturea şi un pui de porumbel." Ia o juncană. Dumnezeu a consimţit să facă un legământ solemn cu Avram într-o formăobişnuită printre cei din vechime. Expresia „a încheia” sau „a face” un legământ (v. 18), literal „acroi” un legământ, a derivat din practica descrisă aici. Animalele pe care Avram a fost îndrumat să lefolosească au fost în mod precis acelea prescrise mai târziu de Moise ca animale de jertfă (vezi Exod29,15; Numeri 15,27; 19,2; Deuteronom 21,3: Levitic 1,14). Cerinţa ca patrupedele să fie „de treiani” precizează că este vorba de animale mature.

Geneza 15:10 Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat în două, şi a pusfiecare bucată una în faţa alteia, dar păsările nu le-a despicat. Le-a despicat în două. Toate cele trei animale au fost ucise şi despicate, iar cele douăjumătăţi au fost aşezate una în faţa celeilalte, cu un spaţiu între ele. Păsările au fost omorâte, darnu au fost despicate. Probabil că una a fost pusă într-o parte, iar cealaltă faţă în faţă cu ea. Aceiacare intrau în legământ trebuia să umble printre bucăţile despicate în mod simbolic, jurând perpetuăascultare faţă de dispoziţiile asupra cărora s-a căzut de acord în mod atât de solemn. Vieţileanimalelor garantau vieţile acelora care luau parte la legământ. Această practică a rămas în vigoaretimp de mai multe secole, pentru că o găsim şi în timpul lui Ieremia (Ieremia 34,18.19).

Geneza 15:11 Păsările răpitoare s-au năpustit peste stârvuri; dar Avram le-a izgonit. Păsările... s-au năpustit. Aceasta, desigur că a fost o întâmplare reală şi nu numai o vedeniesau un vis. Realitatea împlinirii de către Avram a îndrumărilor divine se înţelege din faptul că atrebuit să alunge păsările de pradă care au încercat să se hrănească cu stârvurile. Dacă nu suntîmpiedicate, vulturii şi alte păsări din ţările orientale încep să consume animalele căzute, imediatdupă moartea lor, de obicei, curăţindu-le oasele în numai câteva minute. Avram umbla respectuosprintre părţile despicate ale jertfei, conform obiceiului, totuşi nu era nici o dovadă vizibilă căDumnezeu, primise partea Sa din obligaţiile legământului. Aceasta avea să vină mai târziu (v.17).Dar până atunci, Avram a considerat de datoria lui să apere stârvurile, ca să nu fie sfâşiate în bucăţişi devorate (PP 137).

Geneza 15:12 La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram; şi iată că l-aapucat o groază şi un mare întuneric. Un somn adânc. Nu este arătat dacă somnul lui Avram a fost rezultatul firesc al oboselii dincauza muncii, sau un somn pricinuit de Dumnezeu. Cuvântul ebraic tradus „somn adânc” este folositşi în cap. 2,21 pentru starea de inconştienţă trimisă de Dumnezeu asupra omului, când El a creat-ope Eva. În 1 Samuel 26,12, acelaşi „somn adânc” este spus că este „de la Domnul”. Folosireaacestui cuvânt special, împreună şi cu faptul că Dumnezeu i s-a arătat lui Avram în timp ce dormea,pare că sprijină părerea că somnul a fost pricinuit pe cale supranaturală.

- 107 -

O groază. Semnificaţia acestei groaze care l-a apucat pe Avram nu este arătată. S-ar puteasă fi fost intenţionată de Dumnezeu pentru a-l impresiona cu durerea pe care aveau să o îndurevrăşmaşii săi.

Geneza 15:13 Şi Domnul a zis lui Avram: "Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străinăîntr-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sutede ani. Să ştii hotărât. Acest vis – sau poate că era o vedenie – a lămurit pentru Avram făgăduinţelefăcute mai înainte. Informaţii suplimentare descoperite lămuresc acum că o luare în stăpânireimediată a Canaanului nu putea fi aşteptată. Însă siguranţa făgăduinţei este prezentată în limbajulcel mai puternic posibil de care este în stare limba ebraică. Expresia poate fi redată literal „ştiind cetrebuie să şti”. Poate că Avram s-a întrebat de multe ori, cât timp urma să mai rămână un străin înŢara Făgăduinţei şi cum va realiza el vreodată împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu? Aceastădescoperire nu lasă nici o nesiguranţă în ce priveşte faptul că el va rămâne un peregrin atâta timpcât va trăi, ca şi urmaşii săi nenăscuţi, timp de patru generaţii. În viziune, ţara şederii lor nu estemenţionată, însă împlinirea ei a lămurit că a fost inclus atât Canaanul, cât şi Egiptul. Canaanul fiinddependent de Egipt din punct de vedere economic şi din punct de vedere politic în timpul lui Avramşi Isaac, de asemenea, dependent sub regii hicsoşi de pe vremea lui Iacov şi a lui Iosif, nu esteceva ciudat faptul că amândouă ţările sunt incluse într-o singură ţară. Va fi robită. Cât de ciudat trebuie să-i fi părut lui Avram că sămânţa lui, cu privire la care aufost făcute făgăduinţe atât de minunate, trebuia să le slujească acelora în mijlocul cărora va locui.Această profeţie a venit la timpul cuvenit. Iacov, nepotul său, a ajuns rob la Laban pentru 20 de ani(cap. 31,41). Iosif, strănepotul său, a fost chiar vândut ca sclav şi mai târziu pus în închisoare (vezicap. 39,1; 40,4). În cele din urmă, toţi urmaşii lui Israel au fost făcuţi sclavi în Egipt (Exod 1,13.14). O vor apăsa greu. Şederea lui Israel urma să cuprindă nu numai robia, ci şi apăsarea –persecuţia. Succesiunea declaraţiilor pare mai degrabă ambiguă pentru cititorul englez, însă nu esteaşa pentru unul care cunoaşte ebraica. Conform regulii paralelismului răsturnat, în care ultimulmembru al unei perechi ajunge primul, când paralelismul apare după pronumele (din textul englez –n. tr.) „ei” din expresia „ei îi vor apăsa” se referă înapoi la „îi” din „îi vor robi” (vezi comentariulpentru Geneza 10,1.2). Împlinirea aceste profeţii poate fi urmărită în mod practic în fiecare generaţie timp de patrusecole. Isaac, fiul lui Avram, a fost persecutat de Ismael (Galateni 4,29, compară cu Geneza 21,9).Iacov, spre a-şi scăpa viaţa, a fugit de Esau (Geneza 27,41-43) şi mai târziu de Laban (cap.31,2.21.29). Iosif a fost vândut ca rob de proprii fraţi şi mai târziu aruncat în temniţă pe nedrept(cap. 37,28; 39,20). În cele din urmă, copiii lui Israel au fost crunt „apăsaţi” de egipteni dupămoartea lui Iosif (Exod 1,8.12). Patru sute de ani. Întrebările la care urmează să se dea răspuns sunt: (1) Este acesta timpulapăsării, sau timpul şederii sau amândouă? (2) Ce legătură au aceşti 400 de ani cu cei 430 de anidin Exod 12,40 şi Galateni 3,16.17? Prima întrebare depinde de rezolvarea celei de-a doua. Declaraţia din Exod 12,40 că „şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizecide ani” pare că lasă să se înţeleagă că evreii au petrecut 430 de ani acolo, de la intrarea lui Iacov,până la exod. Faptul că semnificaţia nu poate fi aceasta reiese în mod evident din Galateni 3,16.17, undese spune că Legea a fost promulgată pe Sinai la 430 de ani după legământul dintre Dumnezeu şiAvram. Dacă Pavel se referă la prima făgăduinţă făcută lui Avram în Haran (Geneza 12,1-3), atuncicei 430 de ani au început când Avram era în vârstă de 75 de ani (cap. 12,4). Cei 400 de ani deapăsare urmau, atunci, să înceapă cu 30 de ani mai târziu, când Avram era în vârstă de 105 ani, iarfiul său Isaac în vârstă de 5 ani (cap. 21,5). Aceasta urma să fie aproximativ pe timpul când Ismael,care „se născuse în chip firesc prigonea pe (Isaac) cel care se născuse prin Duhul” (Galateni 4,29;

- 108 -

Geneza 21,9-11). Timpul exact de la data chemării lui Avram, până la intrarea lui Iacov în Egipt, a fost de 215ani (vezi Geneza 21,5; 25,26; 47,9), care ar mai lăsa 215 ani din cei 430 ca timp real petrecut acolode evrei. Din motivul acesta, cei 430 de ani din Exod 12,40 trebuie să cuprindă şi şederea în Canaanşi pe aceea din Egipt, de la chemarea lui Avraam până la exod. LXX redă Exod 12,40 astfel: „Şişederea copiilor lui Israel cât timp au rămas în ţara Egiptului şi ţara Canaanului, a fost de patru sutetreizeci de ani.” După cum a fost deja arătat, ţara Canaanului a fost atât de dependentă de Egipt întimpul epocii patriarhale, încât regii egipteni îl considerau în realitate al lor şi se refereau la el caatare. În timpul dinastiei a optsprezecea, ai cărei regi au stăpânit atât Palestina cât şi Siria, Moiseputea prea bine să includă Canaanul în termenul Egipt, aşa cum este folosit în Exod 12,40.

Geneza 15:14 Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşide acolo cu mari bogăţii. Neamul. Fără să descopere numele naţiunii la care se referă, profeţia indică spre timpulplăgilor care au venit asupra Egiptului (vezi Exod 6,6). Va ieşi de acolo cu mari bogăţii. Această făgăduinţă a fost în împlinită mod remarcabil înminunata eliberare din sclavie a evreilor şi în imensa bogăţie pe care au luat-o cu ei (Exod 12,36).

Geneza 15:15 Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţefericită. Vei merge... la părinţii tăi. Cei mai mulţi comentatori explică textul acesta ca lăsând să seînţeleagă prin el nemurirea sufletului şi existenţa lui fără trup, în vreun adăpost al sufletelor care auplecat. Totuşi, această interpretare nu ţine seama de o obişnuită figură de vorbire ebraică şiforţează un înţeles literal din cuvinte figurate. „A merge” cineva la părinţi (Geneza 15,15), a fi„adăugat” cineva la poporul său (cap. 25,8.17), sau la părinţii săi (Judecători 2,10), şi a adormi cupărinţii săi (2 Regi 10,35) sunt eufemisme ebraice obişnuite care înseamnă simplu „a muri”. Ascoate din aceste expresii înţelesul de nemurire a sufletului separat de corp înseamnă a presupuneca adevărat ceva ce în altă parte Scripturile neagă în mod specific (vezi, de exemplu, Psalmi 146,4;Eclesiastul 9,5.6 etc.). Avram a murit în mod categoric şi nu va primi făgăduinţa, până ce nu vor firăsplătiţi pentru credinţa lor eroii tuturor veacurilor (vezi Evrei 11,10.13.39.40; 1 Tesaloniceni4,16.17; Matei 16,27; Coloseni 3,3.4). Vei fi îngropat. Aceasta scoate în evidenţă părerea exprimată mai sus, că lui Avram nu i s-afăgăduit că sufletul lui îşi va lua zborul spre ceruri, sau spre vreun alt loc. El va fi îngropat cumfuseseră îngropaţi şi strămoşii lui. Ei se odihneau în mormintele lor; Avram li se va alătura acolo. Cutoate acestea, Dumnezeu l-a mângâiat pe Avram cu asigurarea unei vârste paşnice înaintate. Avrama trăit până la vârsta de 175 de ani (Geneza 25,7.8).

Geneza 15:16 În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilornu şi-a atins încă vârful." În al patrulea neam. Comentatorii care aplică cei 400 de ani din v.13 la timpul real petrecutde Evrei în Egipt găsesc aici o mare dificultate. Ei trebuie să admită că, pentru fiecare dintre celepatru generaţii, revine în medie exact 100 de ani. Acest fapt este împotriva dovezilor disponibile.Însă, din moment ce 400 de ani din versetul 13 trebuie să se refere la timpul de la Avram la Exod(vezi comentariul despre v.13) şi dacă adevăratul timp de şedere a lui Israel în Egipt a fost denumai 215 ani, nici o contradicţie nu există între această prezicere şi împlinirea ei. Caleb a aparţinutcelei de-a patra generaţii din Iuda (1 Cronici 2,3-5.18), iar Moise, din Levi (Exod 6,16.20).Încercările de a determina lungimea unei generaţii pe temeiul din Geneza 15,13.16 nu suntîntemeiate, iar rezultatele induc, cu siguranţă, în eroare. Oricum ar fi, o „generaţie” sau grup deoameni au intrat în Egipt, două au locuit acolo, iar a patra a ieşit. Nelegiuirea amoriţilor. Pentru aparenta amânare a împlinirii făgăduinţei divine, existau două

- 109 -

motive fundamentale. În primul rând, sămânţa lui Avram avea nevoie de timp pentru a se înmulţipână la măsura în care să fie în stare să ia ţara în stăpânire. În al doilea rând, iubirea şi dreptateadivină pretindea pentru amoriţi o prelungire a zilelor de har, ca ei sau alţii să nu-L învinuiască peDumnezeu de nedreptate sau părtinire, când avea să vină timpul nimicirii şi al luării în stăpânire aţării lor. Cu alte cuvinte, evreii nu erau pregătiţi să stăpânească ţara, nici Dumnezeu nu era gata s-ideposedeze pe Amoriţi. Există un grad de nedreptate hotărât, dincolo de care naţiunile nu pot trece fără să îşiatragă judecăţile lui Dumnezeu. Adâncimea stricăciunii şi degenerării morale până la care s-auafundat popoarele din Canaan pe timpul lui Moise este dată pe faţă de literatura lor mitologică,descoperită recent. Ea îi descrie pe zeii lor ca fiinţe crude şi însetate de sânge, omorându-se şiînşelându-se unul pe altul şi neînchipuit de imorale. După cum au fost antediluvienii şi oamenii dinSodoma, oamenii din Canaan, întocmai ca zeii lor, au fost stăpâniţi de cele mai josnice pasiuni. Îigăsim sacrificându-şi copiii, închinându-se la şerpi şi practicând ritualuri imorale în templele lor.Sanctuarele lor găzduiau desfrânaţi de profesie, de ambele sexe. Amoriţii, cei mai puternici dintremultele triburi canaanite, îi reprezentau pe toţi locuitorii Canaanului (vezi Iosua 24,15; Judecători6,10; etc.).

Geneza 15:17 După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adânc; şi iată că aieşit un fum ca dintr-un cuptor, şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate. Nişte flăcări. Faza finală a descoperirii divine era destinată să întipărească în Avram chezăşiafăgăduinţelor lui Dumnezeu. Un „fum ca dintr-un cuptor”, sau „nişte flăcări”, simboluri ale prezenţeidivine, au trecut printre stârvurile despicate, după cum făcuse şi Avram mai înainte, în timpul zilei.Că aceasta nu a fost numai o vedenie, reiese în mod evident din faptul că animalele au fost completconsumate (PP 137). Prin acest semn vizibil, Dumnezeu a confirmat legământul cu Avram care, înfelul acesta, a văzut pentru prima oară simbolul sacru al prezenţei divine.

Geneza 15:18 În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram, şi i-a zis:"Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, Ţara aceasta. O dată cu aceasta, Dumnezeu reafirmă făgăduinţa Sa cu privire la stăpânireaţării Canaanului. Sunt indicate pentru prima oară hotarele geografice ale Ţării Făgăduinţei. Practic,la aceste hotare s-a ajuns în timpul domniei lui David şi Solomon (vezi 1 Regi 4,21; 2 Cronici 9,26).

Geneza 15:19 şi anume: ţara Cheniţilor, a Cheniziţilor, a Cadmoniţilor, a Hetiţilor, aFereziţilor, a Refaimiţilor, a Amoriţilor, a Cananiţilor, a Ghirgasiţilor şi a Iebusiţilor." Cheniţii. Cele zece triburi enumerate nu cuprind toţi canaaniţii. Poate că numărul este deuniversalitate simbolică. Cheniţii au fost în părţile muntoase ale Palestinei de sud-vest, aproape deamaleciţi (Numeri 24,20.21; 1 Samuel 15,6, etc.). Originea lor nu este sigură. În vremurile de maitârziu, se poate ca între ei şi madianiţi să fi avut loc căsătorii, pentru că Hobab, cumnatul lui Moise,este numit Chenit (Judecători 1,16; 4,11) şi, de asemenea, şi Madianit (Numeri 10,29). Se poate caei să fi fost o sub-familie a madianiţilor. Cheniziţii. Sunt încă neidentificaţi. Unii îi consideră descendenţii lui Chenaz, nepotul lui Esau(Geneza 36,15). Dacă ar fi aşa, amintirea lor aici ca trib ar fi în mod necesar profetică, pentru căEsau, ca nepot al lui Avram, nu era încă născut. Această sugestie pare a fi greu de acceptat. Cadmoniţii. Neamintiţi niciunde în altă parte. Originea lor nu poate fi determinată. Numelelor, care înseamnă „răsăriteni”, indică spre regiunile de răsărit ale Canaanului ca loc de aşezare allor.

Geneza 15:20 a Hetiţilor, a Fereziţilor, a Refaimiţilor,

- 110 -

Hetiţii. Vezi comentariul pentru cap. 10,15. Fereziţii. Vezi comentariul pentru cap. 13,7. Refaimiţii. Vezi comentariul pentru cap. 14,5.

Geneza 15:21 a Amoriţilor, a Canaaniţilor, a Ghirgasiţilor şi a Iebusiţilor. Amoriţii. Pentru aceştia şi alte grupări tribale amintite în v.21, vezi comentariul pentru cap.10,15, 16. Comentarii lui Ellen G. White 1-21 PP 136-137; SR 75-76 1 GC 86; MB 57; 3T 434; 6T 312; 7T 287; 9T 152 1,3 SR 76 1-3 PP 136 5 SR 75, 77 6 PP 370 12 PP 137 12-14 SR 75 13 FE 287 13,14 PP 282; SR 120 14 DA 32 16 PP 232, 434; 5T 208 18 PP 137, 716

Geneza 16:1 Sarai, nevasta lui Avram, nu-i născuse deloc copii. Ea avea o roabăegipteancă numită Agar. O roabă. Cu toate făgăduinţele lui Dumnezeu, la zece ani după ce i se făcuse primafăgăduinţă, Avram încă nu avea un copil (v.3). Este prezentată Agar, o roabă egipteană a Sarei.Deoarece pe timpul lui Avram egiptenii erau o naţiune puternică, era ceva cu totul neobişnuit să segăsească o slujnică egipteană într-o gospodărie palestiniană. Probabil că Agar a fost însoţitoareapersonală dată Sarei când a fost luată de Faraon (vezi cap. 12,15.16). Faptul că ea se mai afla încăîn casa lui Avram constituie o dovadă că Faraon nu luase înapoi darurile pe care le dăduse luiAvram. Agar. Acesta nu este un nume egiptean. Numele ei original nu este redat. Numele „Agar”,care înseamnă „fugă” în arabă, ar putea să-i fi fost dat după fuga ei din faţa stăpânei sale.

Geneza 16:2 Şi Sarai a zis lui Avram: "Iată, Domnul m-a făcut stearpă; intră te rog, laroaba mea; poate că voi avea copii de la ea." Avram a ascultat cele spuse de Sarai. Intră... la roaba mea. Lipsită de credinţă şi ajungând la concluzia că pentru ea nu mai existanici o speranţă să nască, Sarai s-a hotărât să urmeze obiceiul ţării sale de baştină în scopul de aavea un moştenitor pentru familie. Codurile legale din Mesopotamia recunoşteau practica prin careo femeie fără copii putea să dea pe una dintre roabele ei bărbatului său pentru a obţine copii cuajutorul ei şi hotărau în mod precis drepturile unui astfel de urmaş. Erau necesare prescripţiispeciale în cazul în care prima nevastă ar naşte copii, după ce a născut slujnica, sau când o slujnicăar deveni arogantă, după ce a avut cinstea să dea naştere unui moştenitor (vezi codul luiHammurabi, secţiunea 144-146, 170, 171). Avram a ascultat. Credinţa poate să fie curată, şi totuşi se dovedeşte a fi slabă în clipe deapăsare şi încurcătură. O credinţă puternică se va agăţa de făgăduinţă, şi numai de ea, încrezându-se întru totul în Dumnezeu pentru împlinirea ei. Astfel a fost credinţa lui Avram, în afară de trei saupatru mici ocazii, în cursul unei lungi vieţi plină de evenimente. Dumnezeu nu avea nevoie demijloacele lui Avram pentru a împlini făgăduinţa. Se cerea numai încredere şi ascultare. Consimţindrepede la sugestia Sarei, Avram a mers pe urmele lui Adam. În ambele cazuri, rezultatul a fost

- 111 -

suferinţă şi dezamăgire, iar imaginara binecuvântare s-a dovedit a fi un blestem. Prin ascultarea desugestia Sarei, Avram şi-a creat greutăţi cu urmări îndepărtate. A urmat necaz în căsnicie, durere deinimă şi o ură adâncă între viitorii urmaşi ai ambelor soţii, care a crescut în intensitate până în zilelenoastre. Cât de amarnic au luptat evreii, descendenţi ai Sarei, împotriva arabilor, urmaşi ai Agarei,pentru stăpânirea Ţării Sfinte!

Geneza 16:3 Atunci Sarai, nevasta lui Avram a luat pe Egipteanca Agar, roaba ei, adat-o de nevastă bărbatului său Avram, după ce Avram locuise ca străin zece ani înţara Canaan. Zece ani. Credinţa lui Avram şi a Sarei, care a rămas statornică timp de zece ani, acum acedat. Această lămurire probabil că este introdusă pentru a explica nerăbdarea cauzată deamânarea sosirii unui moştenitor. Puţin a înţeles Avram că amânarea a fost o hotărâre divină pentrua dovedi credinţa sa şi a dezvolta caracterul său.

Geneza 16:4 El a intrat la Agar, şi ea a rămas însărcinată. Când s-a văzut eaînsărcinată, a privit cu dispreţ pe stăpână-sa. A privit cu dispreţ pe stăpâna sa. Printre Evrei, sterilitatea a fost privită întotdeauna ca odescurajare şi un reproş (Geneza 30,1.23; Levitic 20,20; vezi Luca 1,25), în timp ce fecunditatea eraconsiderată un semn special al favorii divine (vezi Geneza 21,6; 24,60; Exod 23,26; etc.). faptul căslujnica egipteană, onorată prin admiterea la rangul de soţie, (v.3) avea să uite poziţia ei privilegiatăşi să devină arogantă, era exact comportamentul care putea fi de aşteptat. Ea nu va consimţi laplanul stăpânei sale. De ce să fie copilul ei trecut drept copil al Sarei? Slujitoare care o servise peSarai în mod atât de credincios în decursul anilor, încât să fie considerată ca aleasă să devină soţialui Avram, a început să o dispreţuiască pe aceea pe care înainte o onorase. Căsniciile în care stareade căsătorie aprobată de cer este pusă în încurcătură, sunt căsnicii unde stăpânesc dureri de inimă,gelozie şi ceartă amară. Căminul lui Avram nu a făcut excepţie, iar armonia de mai înainte a fosttransformată în discordie.

Geneza 16:5 Şi Sarai a zis lui Avram: "Asupra ta să cadă batjocura aceasta, care mise face! Eu însumi ţi-am dat în braţe pe roaba mea; şi ea, când a văzut că a rămasînsărcinată, m-a privit cu dispreţ. Să judece Domnul între mine şi tine!" Asupra ta să cadă batjocura aceasta. Sarai foloseşte limbajul unei iritaţii pătimaşe, care aratăregretul pentru hotărârea ei de mai înainte şi intenţia de a-l mustra pe soţul ei pentru faptă şiamarele ei urmări. Ea foloseşte în mod ireverenţios numele lui Dumnezeu, invocând judecata Luiasupra lui Avram.

Geneza 16:6 Avram a răspuns Sarei: "Iată, roaba ta este în mâna ta, fă-i ce-ţi place!"Atunci Sarai s-a purtat rău cu ea; şi Agar a fugit de ea. Fă-i ce-ţi place. Secţiunea 146 din vechiul cod mesopotamian al lui Hammurabi spune că,„dacă mai târziu acea femeie sclavă pretinde egalitate cu stăpâna ei din pricină că a născut copii,stăpâna ei nu are voie să o vândă, ea nu are voie să o însemne cu semnul de sclavă şi să osocotească printre sclavi”. Această lege permitea umilirea unei arogante sclave-concubină, însăpune de asemenea unele restricţii pentru stăpâna ei. Avram, un mesopotamian prin naştere şieducaţie, cu siguranţă că ştia bine legile şi obiceiurile patriei sale şi, de aceea, s-a supus faţă delegea care îi îngăduia soţiei sale să o umilească pe Agar, dar nu să o vândă. Dispoziţia împăciuitoarea lui Avram reiese din îngăduinţa pe care o manifestă faţă de Sarai. El şi-a înăbuşit propriilesimţăminte în scopul de a restabili armonia în căminul său tulburat. Pe de altă parte, a dat pe faţăslăbiciune, cedând în faţa scopului pătimaş al Sarei de a pricinui o pedeapsă nejustificată viitoareimame a fiului său.

- 112 -

Sarai s-a purtat rău cu ea. Când Sarai a readus-o în starea de sclavă, aşa cum îi îngăduialegea civilă a vremii, şi când a recurs chiar la pedeapsa corporală, după cum lasă să se înţeleagătermenul ebraic „s-a purtat rău cu ea”, Agar a părăsit căminul lui Avram şi a fugit. Dacă prin fugă,roaba şi-a pierdut urma în mod legal, stăpâna ei era, desigur, de condamnat.

Geneza 16:7 Îngerul Domnului a găsit-o lângă un izvor de apă în pustie, şi anumelângă izvorul care este pe drumul ce duce la Şur. Îngerul Domnului. Deşi cea mai mare parte a comentatorilor conservatori recunosc aici pecea de-a doua Persoană a Dumnezeirii, este departe de a fi sigur că Domnul a apărut în persoană.Îngerii au fost adesea folosiţi pentru a transmite solii divine oamenilor, iar cu privire acest „înger alDomnului”, Agar ar fi putut înţelege că este fie Dumnezeu Însuşi (v.13), fie un simplu reprezentantal lui Iehova. Ellen G. White vorbeşte simplu despre el ca „un înger” (PP 145, 152). DumnezeuÎnsuşi i S-a arătat adesea lui Avram (Fapte 7,2; Geneza 12,1; 13,14; 15,1; 17,1; 18,1; 21,12).Numai o dată a fost însărcinat un înger să-i vorbească (Geneza 22,11.15). Raportul de aici seamănămai mult cu acela al vizitei unui înger, însă diferă mult de acela al lui Dumnezeu Însuşi. Pe drumul care duce la Şur. Agar era pe drumul spre Egiptul natal, şi aproape că ajunsese lahotarul egiptean (vezi Geneza 25,18; 1 Samuel 15,7). „Izvorul de apă” înseamnă un izvor deosebit,bine cunoscut.

Geneza 16:9 Îngerul Domnului i-a zis: "Întoarce-te la stăpână-ta, şi supune-te submâna ei." Supune-te. Verbul ebraic tradus prin „supune” este o altă formă a verbului redat prin „s-apurtat rău cu ea” din versetul 6. Agar trebuia să se întoarcă şi să se supună Sarei, oricât denebinevoitor ar fi tratat-o. Dumnezeu nu a trecut cu vederea oprimarea lui Agar. El îi pedepseşte pe aceia carefolosesc în mod greşit autoritatea, dar rareori le încredinţează această îndatorire de a pedepsiacelora care suferă un tratament aspru şi nedrept. Blândeţea este o trăsătură de caracter pe careDumnezeu o caută în copiii Săi (vezi Efeseni 6,5; Coloseni 3,22; 1 Petru 2,18-23).

Geneza 16:10 Îngerul Domnului i-a zis: "Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi ea va fiatât de multă la număr, că nu va putea fi numărată." Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa. Dumnezeu a recunoscut împrejurările grele în care săgăsea Agar şi nu a mustrat-o. Agar L-a onorat pe adevăratul Dumnezeu, iar El nu o va părăsi înstrâmtorarea ei. Făgăduinţa pe care a făcut-o aici unei sclave este fără egal. Această făgăduinţă amângâiat-o foarte mult pe Agar. Deşi fiul ei nu avea să fie fiul planului divin, totuşi va avea parte defăgăduinţa făcută lui Avram. Dumnezeu făgăduise să înmulţească sămânţa lui Avram, fără ca să olimiteze la urmaşul Sarei. Dumnezeu va rămâne credincios făgăduinţei Sale până la ultima iotă, însăva păstra binecuvântarea spirituală pentru sămânţa pe care a avut-o în vedere de la început înfăgăduinţă, adică Isaac (vezi Galateni 4,23-30; Romani 9,7-8).

Geneza 16:11 Îngerul Domnului i-a zis: "Iată, acum eşti însărcinată, şi vei naşte unfiu, căruia îi vei pune numele Ismael; căci Domnul a auzit mâhnirea ta. Ismael. Acesta este primul caz în care Dumnezeu dă nume unui copil ne-născut vezi Geneza17,19; Luca 1,13.31). În felul acesta, Dumnezeu Şi-a arătat interesul faţă de Agar şi urmaşul ei.Numele copilului, Ismael, „Dumnezeu să audă”, urma să-i amintească de intervenţia îndurătoare alui Dumnezeu, iar lui Ismael să-i aducă aminte că el a fost un obiect al binevoitoarei providenţe a luiDumnezeu.

- 113 -

Geneza 16:12 El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotrivatuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; şi va locui în faţatuturor fraţilor lui." El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni. Literal, „un măgar sălbatic al unui om”, ca înRSV. Această vorbire figurată referindu-se la un măgar sălbatic, un animal de neîmblânzit, carerătăceşte în voie prin deşert, descrie în mod potrivit dragostea de libertate a beduinului, cândcălăreşte îndrăzneţ şi sobru, petrecând timpul în frumuseţea variată a naturii şi dispreţuind viaţa deoraş. O înălţătoare descriere poetică a măgarului sălbatic apare în Iov 39,5-8. Mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor. O descriere exactă a arabilor, dintre care mulţi îlrevendică pe Ismael ca tată al lor. Naţiuni puternice au încercat să cucerească Arabia şi să o supunăvoinţei lor, însă nici una nu a avut un succes permanent. Arabii şi-au menţinut independenţa, iarDumnezeu i-a păstrat ca o trainică amintire a grijii Sale providenţiale. Ei constituie astăzi unargument incontestabil pentru adevărul acestei preziceri divine.

Geneza 16:13 Ea a numit Numele Domnului care-i vorbise: "Tu eşti Dumnezeu caremă vede!" Căci a zis ea: "Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a văzut! Dumnezeul care mă vede. Această experienţă a convins-o pe Agar că Dumnezeu îi vorbise.Crezând că acela care Îl vede pe Dumnezeu trebuie să moară (Exod 20,19; 33,20) se pare că ea afost mirată că, deşi L-a văzut, totuşi a rămas în viaţă. De aceea, ea L-a numit „Dumnezeul vederii”,pentru că Dumnezeu nu numai că o văzuse şi venise la ea în suferinţa ei, dar îi îngăduise să-L şivadă şi să trăiască.

Geneza 16:14 De aceea fântâna aceea s-a numit "Fântâna Celui viu care mă vede";ea este între Cades şi Bared. Beer-Lahai-Roi. De aici înainte izvorul a fost cunoscut sub un nume care înseamnă „fântânaCelui viu care mă vede”. Timp de generaţii arabii, reînviorându-se la acest izvor, şi-au amintit că aiciDumnezeu Însuşi S-a descoperit strămoaşei lor. Între Cades şi Bared. Poziţia izvorului, amintit şi în capitolele 24,62 şi 25,11, s-a pierdut.Având în vedere că şi Bared este necunoscut, tot ce se poate spune este că izvorul trebuie să fi fostla apus de Cadeş, pe drumul spre Egipt. Unii cercetători l-au identificat cu izvorul Ain-Cadeş, pe careArabii îl numesc Moilahi-Agar.

Geneza 16:15 Agar a născut lui Avram un fiu; şi Avram a pus fiului pe care i l-anăscut Agar, numele Ismael. Agar a născut lui Avram un fiu. În conformitate cu porunca divină dată lui Agar, Avram a pusfiului său numele Ismael. Timp de 13 ani se pare că Avram a rămas cu iluzia că Ismael era sămânţafăgăduită. Când Avram era în vârstă de 99 de ani, voinţa lui Dumnezeu i-a fost descoperită mult maiclar (vezi cap. 17,1.18).Comentariile lui Ellen G. White 1-16 PP 145-147; SR 77-83 3 PP 174 6,8-11 PP 145 12 AH 226; PP 174 13 EW 112; FE 348; ML 291; 5T 558, 627

Geneza 17:1 Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani, Domnul i S-aarătat, şi i-a zis: "Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea, şi fiifără prihană." Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani. De la naşterea lui Ismael au trecuttreisprezece ani (cap. 16,16), înainte ca Dumnezeu să Se descopere din nou lui Avram. În timpulcelor 11 ani precedenţi, Dumnezeu S-a arătat lui Avram de cel puţin patru ori (vezi cap. 12,1.7;13,14; 15,1). Îndelungata amânare din partea lui Dumnezeu de a Se arăta din nou lui Avram,

- 114 -

probabil că nu a fost fără un scop. Probabil că s-a intenţionat o pedeapsă vindecătoare pentrunerăbdarea lui Avram de a nu aştepta ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire lucrurile la timpul şidupă buna Lui găsire cu cale. Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Acest nume al lui Dumnezeu, ’El-Shaddai, se aflănumai în cărţile Geneza şi Iov, de 6 ori în prima şi de 31 de ori în ultima. Aceasta este una dintremultele indicaţii că autorul ambelor cărţi este aceeaşi persoană. Originea şi semnificaţia cuvântuluishaddai sunt nesigure, însă traducerea de „atotputernic” din KJV este, după toate probabilităţile,cea mai bună (Isaia 13,6; Ioel 1,15). Acest nume a fost bine ales în vederea unei noi făgăduinţe pecare Dumnezeu urma să o facă lui Avram. Douăzeci şi patru de ani trecuseră de la intrarea în ţaraCanaanului (vezi Geneza 12,4). În timpul primilor zece ani, Dumnezeu îi făgăduise de repetate orilui Avram un fiu, până ce el a luat lucrurile în propriile mâini, s-a căsătorit cu Agar şi l-a născut peIsmael. De la naşterea lui Ismael, nu mai este nici un raport despre nici un fel de descoperiri divinepe care să le fi primit, iar Avram se pare că a crezut că Ismael era împlinirea făgăduinţelor luiDumnezeu (vezi v.17.18). Acum, fiind gata să reînnoiască faţă de Avram făgăduinţa Sa, Dumnezeul-a găsit oarecum îndoielnic. Din cauza aceasta, Dumnezeu Se prezintă pe ca „Dumnezeu celAtotputernic”, pentru care nimic nu va fi cu neputinţă, oricât de greu ar putea să apară pentruoameni. Umblă înaintea Mea. De 13 ani Avram nu umblase în totul „înaintea lui Dumnezeu”, deaceea i s-a dat porunca să facă aşa. Avram trebuia să umble întocmai ca în prezenţa lui Dumnezeu,conştient de vizitele divine şi doritor să aibă aprobarea Sa – nu în urma Lui, ca şi cum şi-ar daseama de greşelile sale şi dorind să evite observaţia. Este o mare diferenţă între expresia folosităpentru a descrie viaţa lui Enoh (cap. 5,24) şi a lui Noe (cap. 6,9) şi această poruncă. Despre primiidoi patriarhi s-a spus că ei au umblat „cu Dumnezeu”, în timp ce lui Avram i se cere să umble„înaintea” Lui. Aceasta presupune un grad de prietenie mai scăzut şi ar putea să însemneneplăcerea lui Dumnezeu faţă de lipsa de credinţă a lui Avram, pentru că s-a căsătorit cu Agar. Fii fără prihană. Întocmai după cum neprihănirea primită prin credinţă (îndreptăţire) eranecesară pentru încheierea legământului, tot aşa o umblare fără prihană înaintea lui Dumnezeu(sfinţire) era necesară pentru menţinerea lui. Acest îndemn poate să fi fost o referire indirectă lafaptul că viaţa din trecut a lui Avram nu fusese întru totul neprihănită. Dumnezeu dorea ca Avramsă înţeleagă că partea finală a realizării făgăduinţei divine cerea de la el o mai înaltă şi completăstare de curăţenie şi sfinţire pentru proslăvirea lui Dumnezeu (vezi Matei 5,8.48). Avram era chematla o experienţă mai înaltă, decât cunoscuse mai înainte.

Geneza 17:2 Voi face un legământ între Mine şi tine, şi te voi înmulţi nespus demult." Un legământ. Acesta nu presupune un legământ nou, ci mai degrabă intenţia ca acela carefusese încheiat cu 14 ani mai înainte (cap. 15) să fie adus la îndeplinire.

Geneza 17:3 Avram s-a aruncat cu faţa la pământ şi Dumnezeu i-a vorbit astfel: Avram s-a aruncat cu faţa la pământ. Avram, care poate că s-a întrebat în timpulnumeroşilor ani de tăcere, dacă Dumnezeu se va mai descoperi vreodată, a căzut jos într-o teamăreverenţioasă. Atitudinea aceasta de închinare era obişnuită în vremurile vechi şi era o poziţie princare se arăta respect chiar şi faţă de fiinţele omeneşti (vezi Geneza 17,17; 24,52; Numeri 16,22;Marcu 14,35).

Geneza 17:4 "Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri. Încât pentru mine (trad. Nitzulescu). La începutul propoziţiei, Dumnezeu Se referă la Sineprin metoda accentuării. Această expresie este echivalentă cu a spune „În măsura în care MĂpriveşte pe MINE”, sau „Eu, din partea Mea”, rămân credincios legământului făcut cu mulţi ani înurmă.

- 115 -

Tatăl multor neamuri. Această precizare avea să aibă o îndoită împlinire. În primul rând, eaindica spre numeroasele triburi a căror genealogie va merge înapoi, până la Avram. Arabii izraeliţi,madianiţii şi alte triburi arabe care se trag din Chetura (vezi cap. 25,1-4) şi edomiţii – ca şi izraeliţii– toţi erau urmaşii lui Avram. Într-un sens mai larg, totuşi, această făgăduinţă arată sprenenumăraţii urmaşi spirituali care îl vor revendica pe Avram ca tată al lor (Galateni 3,29).

Geneza 17:5 Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam; căci te fac tatălmultor neamuri. Numele tău va fi Avraam. Avram a fost cel dintâi din numeroşii bărbaţi cărora Dumnezeu le-aschimbat numele. Pentru cei din vechime, numele aveau o mult mai mare importanţă decât aupentru noi. Toate numele semite au un înţeles şi, de obicei, constau într-o expresie, sau propoziţiecare exprimă o dorinţă, sau poate o recunoştinţă a părintelui. Având în vedere importanţa pe careoamenii înşişi o dădeau numelor, Dumnezeu a schimbat numele anumitor oameni pentru a le aduceîn armonie cu experienţele lor trecute sau viitoare. Avram, care înseamnă „Tată lăudat”, nu maiapare în această formă în alt loc din Biblie, ci se află sub forma Abiram care înseamnă „Tatăl meueste lăudat” (vezi Numeri 16,1; 1 Regi 16,34). Faptul că numele Avraam este numai o formă extinsăa lui Avram, aşa cum susţin unii comentatori este puţin probabil, având în vedere explicaţia dată înacest verset. Totuşi, în ciuda cunoştinţelor noastre actuale despre diferitele limbi semite curente pevremea lui Avraam, nu este uşor a explica numele de Avraam. Cel mai bine este să recurgem încă lacuvântul arabic ruham, aşa cum au făcut mai multe generaţii de comentatori. Cuvântul ruhamînseamnă „număr mare”, şi este posibil să fi existat în ebraica veche, deşi nu se întâlneşte înliteratura ebraică de care dispunem astăzi. Numele de Avraam, prin urmare, va fi tradus „tată alunui mare număr”, care corespunde cu explicaţia dată de Dumnezeu patriarhului după schimbareanumelui său, „te fac tatăl multor neamuri”.

Geneza 17:7 Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine dinneam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia, Eu voi fiDumnezeul tău şi al seminţei tale după tine. Voi pune legământul Meu. Condiţiile şi binefacerile acestui legământ au legături nu numai cuAvraam ca individ, ci şi cu toţi urmaşii săi, atât literali, cât şi spirituali. Făgăduinţa făcută aici luiAvraam se referă în mod deosebit la Hristos (Galateni 3,16; Fapte 2,30), iar prin El, conform celorspuse de Pavel, urmează ca toţi creştinii să se împărtăşească de ea (Galateni 3,29; Fapte 16,31). Ocorectă înţelegere a termenilor acestui legământ se va întinde departe spre păstrarea uneiadevărate legături între Dumnezeu şi credinciosul de astăzi. Un legământ veşnic. Cuvântul tradus „veşnic” în nici un caz nu înseamnă întotdeauna operioadă fără sfârşit (vezi comentariul pentru Exod 21,6). „Veşnic”, aşa cum este folosit de obicei înBiblie, înseamnă împrejurări sau condiţii care urmează să persiste timp atât de îndelungat, cât poateobiectul la care ele se aplică să fie afectat de ele, în virtutea naturii lor inerente. Acest fapt reieseclar din expresii ca „trăiască pe vecie... împăratul” (1 Regi 1,31; Neemia 2,3; etc.), care exprimă purşi simplu dorinţa ca împăratul să se bucure de viaţă lungă. Având în vedere că urmaşii lui Hristos –sămânţa spirituală a lui Avraam – sunt moştenitori ai măreţelor făgăduinţe ale legământului(Galateni 3,7, 27-29), „legământul cel veşnic” trebuie să rămână în vigoare atâta timp cât timp esteoperativ Planul de Mântuire. Voi fi Dumnezeul tău. Această făgăduinţă cuprinde toate binecuvântările mântuirii şi este odovadă clară despre caracterul spiritual al legământului avraamic. Dumnezeu Se predă pe SineÎnsuşi celui care intră în relaţia legământului şi, făcând aşa, îi atribuie toate privilegiile, bucuriile şimăreaţa speranţă care derivă din înrudirea cu Dumnezeu. Acela care devine în felul acesta un fiusau o fiică a lui Dumnezeu nu poate dori nimic mai mult spre a-l face fericit, fie în viaţa aceasta, fieîn cea viitoare. Este ca şi când Dumnezeu i-ar spune lui Avraam, „Orice sunt sau ce am, sau oricepot să fac, Eu voi fi şi voi face pentru tine şi sămânţa ta. Toate mijloacele Mele nemărginite vor fi

- 116 -

folosite pentru ocrotirea, mângâierea şi mântuirea ta” (vezi Romani 8,32). Fericiţi, cu adevărat, suntaceia al căror Dumnezeu este Iehova (Psalmi 144,15). În astfel de condiţii ale legământului celuiveşnic, Dumnezeu şi credinciosul se predau fiecare, unul altuia, fără rezerve.

Geneza 17:8 Ţie, şi seminţei tale după tine, voi da ţara în care locuieşti acum castrăin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică şi Eu voi fiDumnezeul lor." Toată ţara Canaanului. La acele făgăduinţe de natură spirituală, care se întind atât dedeparte, a fost adăugată încă o dată asigurarea că întreaga ţară a Canaanului avea să îi aparţină luiAvraam şi urmaşilor lui. Această făgăduinţă a fost făcută în trecut de repetate ori (vezi cap. 12,7;13,15; 15,7, 18-21). Cu această ocazie, s-a spus că făgăduinţa va rămâne în vigoare pentrutotdeauna, în sensul că urmaşii săi literali aveau să stăpânească ţara atâta timp cât se vor supunecondiţiilor legământului şi că fiii săi credincioşi, atât cei literali, cât şi cei spirituali, vor moşteni încele din urmă Canaanul ceresc în veci de veci.

Geneza 17:10 Acesta este legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi, şisămânţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur. Tot ce este de parte bărbătească. În ebraică aceasta este mai mult o poruncă, decât lasă săse înţeleagă traducerea engleză. Literal, „Circumcide pe orice parte bărbătească între voi”. Ritualulcircumciziei este prezentat aici ca o condiţie în legătură cu legământul. El trebuie să fie un semn allegământului cu Israelul literal, cum este botezul pentru Israelul spiritual (vezi Geneza 17,11;Coloseni 2,11; Tit 3,5; 1 Petru 3,21). Unul era în legătură cu naşterea corporală, celălalt însoţearenaşterea spirituală.

Geneza 17:11 Să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului vostru: şi acesta să fiesemnul legământului dintre Mine şi voi. Să vă tăiaţi împrejur. Din vremuri străvechi au fost date diferite sugestii în explicarea acestuirit. Filozoful alexandrin Philo, un evreu, credea că acesta a fost poruncit de Dumnezeu numai pentrua promova curăţenia fizică. Alţii au văzut în el un protest împotriva anumitor rituri idolatre practicatede egipteni şi de alte naţiuni păgâne. Calvin credea că aceasta însemna îndepărtarea murdărieicărnii şi, astfel, a păcatului în general. Cu referire la importanţa tăierii împrejur, totuşi, pot fi avuteîn vedere următoarele puncte. Ea avea menirea: (1) să deosebească sămânţa lui Avraam deNeamuri (Efeseni 2,11), (2) să perpetueze amintirea legământului lui Iehova (Geneza 17,11), (3) săîntreţină cultivarea curăţiei morale (Deuteronom 10,16), (4) să reprezinte îndreptăţirea prin credinţă(Romani 4,11), (5) să prefigureze ritualul creştin al botezului (Coloseni 2,11, 12). Evreii nu au fost singurii din antichitate care au practicat tăierea împrejur. De exemplu,există rapoarte ale acestui obicei printre egiptenii timpurii şi diferite popoare semite. Ea a fost practicată în diferite forme şi administrată unor persoane de diverse vârste şi claseşi a supravieţuit în timpurile moderne printre unele popoare africane, arabi şi alte naţiunimahomedane, ajungând până la unele grupuri îndepărtate, cum ar fi insularii din Pacific. Semnul legământului. Dumnezeu a hotărât semne şi aduceri aminte despre diferiteevenimente însemnate. Sabatul a fost instituit ca o aducere aminte a creaţiunii; tăierea împrejur, alegământului avraamic; botezul, a morţii şi învierii lui Hristos; iar Cina Domnului, ca jertfăînlocuitoare a lui Hristos. Semne exterioare pot să ne înveţe adevăruri spirituale, devenind, în felulacesta, mijloace hotărâte de Dumnezeu pentru binecuvântarea spirituală. Astfel, ele pot sluji caveşnice aduceri aminte despre harul lui Dumnezeu şi despre datoria şi răspunderea noastră.

Geneza 17:12 La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fietăiat împrejur, neam după neam: fie că este rob născut în casă, fie că este cumpărat

- 117 -

cu bani de la vreun străin care nu face parte din neamul tău. Orice copil de parte bărbătească. Lui Avraam i-au fost date instrucţiuni speciale cu privire lacine anume să ia parte la ritualul tăierii împrejur şi când urma să fie administrat. Aceste reguli aufost cuprinse mai târziu în legea lui Moise (Levitic 12,3; Luca 2,21). Nici un om de parte bărbăteascădin comunitatea ebraică fie liber, fie rob, nu era scutit. Tăierea împrejur, semn al legământului luiDumnezeu cu Avraam, a devenit un semn pentru Israel, arătând că ei erau poporul lui Dumnezeuşi, de aceea, fiecare israelit de parte bărbătească, primea semnul acela. O dată cu respingereaIsraelului literal ca popor ales al lui Dumnezeu, tăierea împrejur a încetat să mai aibă însemnătateca ritual religios (Fapte15,5.10.19.20.24.28.29; Galateni 2,3–5; 5,2–6; Romani 2,28.29).

Geneza 17:14 Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuţului lui,să fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat legământul Meu." Să fie nimicit. Această judecată este repetată în legislaţia mozaică pentru diferite încălcări aleprevederilor ei (vezi Exod 12,15.19; Levitic 17,4.10; Numeri 15,30; 19,13). Experienţa personală alui Moise arată solemna importanţă dată de Dumnezeu împlinirii acestui ritual (Exod 4,24–26). Dacăsentinţa urma să fie adusă la îndeplinire prin mâinile adunării, prin magistraţii civili, sau deDumnezeu Însuşi, nu este spus în mod explicit. Faptul că expulzarea din popor a cuiva era înanumite cazuri urmată de pedeapsa cu moartea (vezi Exod 31,14) nu este o dovadă că pedeapsacapitală însoţea în mod invariabil o astfel de sentinţă (vezi Exod 12,19; Levitic 7,20.21; Numeri19,13). Oricum ar fi fost, un evreu netăiat împrejur, fie copil, fie adult, îşi pierdea drepturile poziţieisale sociale, politice şi religioase ca evreu (vezi comentariul pentru Exod 12,15).

Geneza 17:15 Dumnezeu a zis lui Avraam: "Să nu mai chemi Sarai pe nevastă-taSarai, ci numele ei să fie Sara. Numele ei să fie Sara. Este pentru prima dată când Sarai, soţia lui Avraam, a fost amintită penume într-o comunicare divină cu el. Între cele două nume, Sarai şi Sara, nu există nici o deosebiremajoră. Sarai, care înseamnă „prinţesa mea” a devenit simplu Sara, „o prinţesă”. Mai înainte eafusese prinţesa lui Avraam, însă de aici înainte ea trebuia să fie recunoscută ca prinţesa şistrămoaşa unei naţiuni întregi. Ea avea să aparţină atât urmaşilor ei, cât şi lui Avraam.

Geneza 17:16 Eu o voi binecuvânta, şi îţi voi da un fiu din ea; da, o voi binecuvânta,şi ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împăraţi de noroade vor ieşi din ea." Un fiu din ea. După mulţi ani de aşteptare, lui Avraam i s-au dat înştiinţări precise cu scopulde a arăta că sămânţa făgăduită avea să fie copilul Sarei, nu copilul Agarei (vezi Galateni 4,22-31). Împăraţi de noroade vor ieşi din ea. Aceasta se referă în primul rând la David şi la urmaşiisăi de pe tronul lui Iuda, dar cuprinde şi regalitatea Edomului. Dumnezeu îl asigură pe Avraam că înciuda stricăciunii oamenilor, care Îl împiedică atât de des în graba lor, scopul Său va fi realizat (veziIsaia 46,10.11; 55,10.11).

Geneza 17:17 Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ şi a râs, căci a zis în inima lui:"Să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani? Şi să mai nască oareSara la nouăzeci de ani?" Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ. Faptul că Avraam s-a aruncat încă o dată cu faţa lapământ, arată că se ridicase de când se prosternase la începutul acestei descoperiri (vezi v.3). Şi a râs. Comentatorii diferă în părerile lor dacă râsul lui Avraam a fost expresia bucuriei,sau a îndoielii. Deşi ar fi mai plăcut a fi de acord cu aceia care sunt de prima părere, pe temeiul dinRomani 4,19-20, contextul se pare că favorizează ultima părere. Declaraţia lui Pavel din Romani s-araplica atunci la starea sufletească a lui Avraam, după ce a fost convins de realitatea făgăduinţei.Întrebările puse de Avraam, probabil în inima sa mai degrabă decât vorbite cu glas, „să i se mai

- 118 -

nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani?” şi „să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani?” nulasă impresia că sunt puse de bucurie. Ele par să exprime îndoială. Poate că râsul lui Avraamreflectă şi încurcătura lui, aflând că făgăduinţa divină cu privire la Sara trecea cu vederea planurilesale pentru Ismael (vezi Geneza 17,18). Aceia care găsesc că este dificil a se gândi că în inima luiAvraam, marele erou al credinţei, era îndoială trebuie să ţină seama de evenimentele raportate încapitolul 12,11-13 şi 16,2-4. Să observăm, de asemenea, la râsul Sarei în cap. 18,12-15, care aratăcă ea încă se îndoia, chiar şi după ce Avraam crezuse (vezi cap. 21,6.9 şi comentariul pentru cap.17,19).

Geneza 17:18 Şi Avraam a zis lui Dumnezeu: "Să trăiască Ismael înaintea Ta!" „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” Această mijlocire sugerează că, de la naşterea lui Ismael,Avraam se agăţase cu putere şi fără întrerupere de speranţa că acest fiu ar putea să fiemoştenitorul făgăduit. Orb faţă de posibilitatea Sarei de a-i dărui un fiu la vârsta ei înaintată,Avraam mijloceşte în favoarea lui Ismael. Avraam ar fi mulţumit să-l accepte, fiul propriei plănuiri,chiar în locul celui născut de Sara. Mai mult, acesta lucru l-ar scoate din încurcătura de a renunţa laplanul lui pentru Ismael, făcut public, de a fi moştenitorul său (vezi PP 146).

Geneza 17:19 Dumnezeu a zis: "Cu adevărat nevastă-ta Sara îţi va naşte un fiu şi-ivei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veşnicpentru sămânţa lui după el. Şi-i vei pune numele Isaac. „Cu adevărat” – fără îndoială – Sara va deveni o mamă. Nu eranici un motiv de îndoială. Numele ales de Dumnezeu pentru fiul făgăduit al Sarei, Isaac înseamnă„el râde”. Aceasta poate să fie o referire la râsul lui Avraam, continuul aducător aminte al unui slabmoment de îndoială. Mai probabil, el reflectă bucuria pe care Avraam o va încerca o dată cunaşterea fiului făgăduit. Acum s-ar putea să râdă din îndoială, însă atunci el se va bucura cuadevărat, când credinţa avea să întâlnească realitatea (vezi Geneza 21,6-7; Isaia 54,1; Galateni4,27). Ambele nume, Isaac şi Ismael, au fost alese înainte de naştere, iar numele de Avram şi Saraiau fost schimbate, pentru că le era rezervată o nouă experienţă.

Geneza 17:20 Dar şi cu privire la Ismael te-am ascultat. Iată, îl voi binecuvânta, îl voiface să crească şi îl voi înmulţi nespus de mult; doisprezece voievozi va naşte, şi voiface din el un neam mare. Cu privire la Ismael. Dumnezeu îl asigură din nou pe Avraam că făgăduinţele speciale făcutelui Isaac nu vor contraveni celor făcute mamei lui Ismael la izvorul din pustie (cap. 16,10). Ca şi ceidoisprezece fii ai lui Iacov, fiecare din ei a devenit tatăl unui fiu (vezi comentariul pentru cap. 25,13-16).

Geneza 17:21 Dar legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, pe care ţi-l va naşte Sarala anul pe vremea aceasta." Cu Isaac. Repetând declaraţia din v.19, Dumnezeu îl asigură pe Avraam că Isaac, nu Ismael,avea să fie fiul legământului. În timp ce Ismael trebuia să se împărtăşească, în general, dinbinecuvântările făgăduite lui Avraam, urmaşii lui Isaac aveau să devină suficient de numeroşi pentrua stăpâni ţara Canaanului. În mod deosebit, legământul, cu toate binecuvântările lui spirituale şimateriale, era pentru fiul Sarei, Isaac, şi pentru urmaşii săi. Istoria de mai târziu a acestor doi fiijustifică pe deplin alegerea a unuia şi respingerea celuilalt. Chiar dacă Agar ajunsese să creadă înadevăratul Dumnezeu, influenţa educaţiei ei egiptene de mai înainte s-a dovedit a fi hotărâtoare înviaţa lui Ismael şi a fiilor ei, pentru că descendenţii săi au devenit păgâni. Pe vremea aceasta. La făgăduinţa despre fiu este acum adăugată o limită de timp. Nu maiputea să existe nici un loc pentru incertitudine. După o aşteptare de aproape 25 de ani de la prima

- 119 -

făgăduinţă, însoţită de credinţă şi îndoială, Avraam a aflat că timpul avea să se încheie curând.

Geneza 17:22 Când a isprăvit de vorbit cu el, Dumnezeu S-a înălţat de la Avraam. Dumnezeu S-a înălţat. Această declaraţie arată că descoperirea lui Dumnezeu fusese odescoperire vizibilă. Nu avem nici o idee cu privire la forma în care Avraam L-a văzut pe Dumnezeu.

Geneza 17:23 Avraam a luat pe fiul său Ismael, pe toţi cei ce se născuseră în casalui şi pe toţi robii cumpăraţi cu bani, adică pe toţi cei de parte bărbătească dintreoamenii din casa lui Avraam şi le-a tăiat împrejur carnea prepuţului, chiar în ziuaaceea, după porunca pe care i-o dăduse Dumnezeu. Avraam a luat pe... Ismael. Ascultând de Dumnezeu, Avraam i-a tăiat împrejur pe toţimembrii de parte bărbătească a marii sale familii, printre care şi pe Ismael. Pentru că Ismael era de13 ani când a fost tăiat împrejur (v.25), arabii chiar şi acum amână acest ritual pentru o perioadămult mai târzie decât evreii, în general de la vârsta de 5 la 13 ani şi de obicei nu înainte de altreisprezecelea an.Comentariile lui Ellen G. White 1-16 PP 137-138 1 PP 137, 370 1, 2 SR 146 4 PP 137 5 PP 138 7 PP 370; SR 78, 146 10 PP 138, 363; SR 148 10,11 SR 146 16 PP 138, 146 18 SR 78 18-20 PP 146 19 SR 78

Geneza 18:1 Domnul i S-a arătat la stejarii lui Mamre, pe când Avraam şedea la uşacortului, în timpul zădufului zilei. Domnul i s-a arătat. Acest lucru trebuie să se fi întâmplat doar la scurt timp după experienţadin cap.17, deoarece ambele evenimente au avut loc cu un an înainte de naşterea lui Isaac (vezicap. 17,21; 18,10.14). Pentru „stejarii din Mamre”, care înseamnă o pădurice aproape de Hebron,vezi comentariul pentru cap. 13,18. În tot cuprinsul capitolul al 18-lea, se observă că, în timp ce Moise se referă în mod constantla vizitatorul divin al lui Avraam ca fiind „Domnul”, Yahweh, „Iehova”, Avraam i se adreseazăîntotdeauna cu „Doamne”, ’Adonai, „Domnule” (vezi comentariul pentru v.3). Zăduful zilei. Probabil că expresia indică amiaza (vezi 1 Samuel 11,11) şi „răcoarea zilei”,literal „vântul” zilei (Geneza 3,8), se referă la după-amiaza mai târziu, sau seara. Termenul ebraicobişnuit pentru amiază este şohorayim (cap. 43,6), o formă compusă din două părţi care literalînseamnă timpul „îndoitei”, adică, „acelei mai mari” lumini. O expresie poetică se referă la amiazăliteral ca la „miezul zilei” (Proverbe 4,18), pentru că soarele ajunge atunci la zenit. Noi vorbim de„miezul zilei”. Cu această ocazie, poate că Avraam prânzise şi se odihnea, pentru că la sosireavizitatorilor lui a fost necesar să înceapă pregătiri pentru a li se servi masa.

Geneza 18:2 Avraam a ridicat ochii şi s-a uitat: şi iată că trei bărbaţi stăteau înpicioare lângă el. Când i-a văzut, a alergat înaintea lor, de la uşa cortului, şi s-aplecat până la pământ. Trei bărbaţi stăteau lângă el. Astfel începe relatarea celei de-a şasea arătări a Domnuluiînaintea lui Avraam (vezi comentariul pentru cap. 17,1). Unii comentatori i-au luat pe cei trei„bărbaţi” drept cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Această părere pare neîntemeiată, deoarece ladoi din cei trei se face referire ca fiind îngeri (Geneza 19,1.15; Evrei 13,2) şi oameni (Geneza19,10.12.16). De aceea, se pare că este cel mai bine a vedea în cei trei „bărbaţi”, pe Domnul şi doiîngeri. Când i-a văzut. Avraam încă nu le cunoştea identitatea. El a văzut numai trei călători străini

- 120 -

obosiţi, căutând hrană şi loc pentru odihnă. Cu o adevărată politeţe orientală, el aleargă înaintea lorspre a le oferi confortul căminului său, plecându-se până la pământ înaintea lor, conform obiceiuluidin răsărit. Această formă de salut în nici un caz nu indică faptul că Avraam L-a recunoscut peIehova ca fiind unul dintre cei trei. El a făcut acelaşi lucru şi în prezenţa vecinilor săi hetiţi (cap.23,7.12). Tot aşa, Iacov s-a plecat cu faţa la pământ înaintea lui Esau (cap. 33,3), Iosif înainteatatălui său (cap. 48,12), Solomon înaintea mamei sale (1 Regi 2,19) şi fiii proorocilor înaintea lui Ilie(2 Regi 2,15).

Geneza 18:3 Apoi a zis: "Doamne, dacă am căpătat trecere în ochii Tăi, nu trecerogu-Te, pe lângă robul Tău. Doamne. Faptul că Avraam a adresat invitaţia sa unuia dintre străini este considerat de uniicomentatori ca un indiciu că Avraam l-a recunoscut pe unul dintre ei ca Iehova. Probabil că unuldintre ei îi întrecea pe ceilalţi la înfăţişare, sau că mergea în faţă ca şef al grupei, cu rezultatul căAvraam şi-a îndreptat atenţia către acesta. Este de observat în plus, că termenul ebraic tradus aici„Doamne” nu este consacratul Yahweh, ci ’adonai, echivalent cu „Domnule”, o respectuoasă formăde salut. Dacă am căpătat trecere în ochii tăi. Această expresie era folosită în mod frecvent de opersoană care vorbeşte cu alta de rang mai mare, sau cu una pe care doreşte să o onoreze în moddeosebit. Aceasta nu înseamnă că Avraam a recunoscut pe unul din bărbaţi ca fiind Dumnezeu. Totastfel i s-a adresat Laban lui Iacov (cap. 30,27), Iacov lui Esau (cap. 32,5; 33,8, 10, 15), Sihem luiIacov (cap. 34,11), egiptenii lui Iosif (cap. 47,25) şi Iacov lui Iosif (cap. 47,29). Multe alte exemplearată că aceasta a fost o formulă obişnuită. Nu trece... pe lângă robul tău. Cu ospitalitatea şi atracţia tipic orientale, Avraam i-a invitatpe străini să se oprească timp destul de îndelungat spre a se odihni. Se pare că Avraam a fost unuldintre aceia care a „găzduit fără să ştie pe îngeri” (Evrei 13,2). Această experienţă dovedeşte căAvraam a practicat în mod obişnuit ospitalitatea faţă de străini. Deşi la început aceste persoane îierau cu totul necunoscute, salutul său a fost atât de plin de respect, ca şi când ar fi sosit un sol maidinainte, ca să anunţe identitatea şi intenţia lor de a-i face o vizită. Aceia care sunt gata să arateamabilitate faţă de străini şi călători, pe neaşteptate pot fi favorizaţi cu prezenţa de oaspeţi care auputerea să acorde o binecuvântare deosebită (vezi Luca 24,29).

Geneza 18:4 Îngăduie să se aducă puţină apă ca să vi se spele picioarele, şi odihniţi-vă sub copacul acesta. Să vi se spele picioarele. Avraam aminteşte pentru prima dată de spălarea cu apă apicioarelor călătorilor obosiţi, un aspect necesar al ospitalităţii în unele ţări răsăritene până în ziuade azi. În timp ce se odihneau sub un pom, el avea să le pregătească o masă. După aceea, eiputeau să plece mai departe şi să-şi continue călătoria.

Geneza 18:6 Avraam s-a dus repede în cort la Sara, şi a zis: "Ia repede trei măsuride făină albă, frământă, şi fă turte." Ia repede. Ca un şeic beduin de astăzi, Avraam s-a adresat soţiei sale să ia trei „măsuri”,se’im (sau aproximativ 22 l) de făină fină şi să coacă turte. Coacerea se făcea pe piatră încinsă.„Untul” era lapte covăsit, considerat ca delicatesă chiar şi azi în multe ţări orientale. Lista de bucateenumerate în acest verset şi în celelalte două următoare au oferit o abundentă şi mulţumitoaremasă. Avraam le-a dat ce a avut mai bun.

Geneza 18:8 Apoi a luat unt şi lapte, împreună cu viţelul pe care-l gătise, şi l-a pusînaintea lor. El însuşi a stat lângă ei, sub copac, şi le-a slujit până ce au mâncat.

- 121 -

Au mâncat. Oaspeţii cereşti ai lui Avraam au mâncat într-adevăr hrana pe care o pregătisepentru ei, după cum mai târziu a făcut Hristos, la arătarea Sa înălţată şi proslăvită, spre a dovedirealitatea învierii Sale (Luca 24,21-43). Acceptarea ospitalităţii lui Avraam din partea lui Hristos şi aîngerilor poate că trebuia să-i dovedească lui Avraam că vizita lor la cortul său de la Mamre nu eraun vis sau o vedenie, ci o experienţă adevărată.

Geneza 18:9 Atunci ei i-au zis: "Unde este nevastă-ta Sara?" "Uite-o în cort", arăspuns el. Unde este... Sara? Avraam a stat lângă ei şi le-a slujit în timp ce au mâncat (v.8). După ceau mâncat, ei s-au informat despre Sara. O cerere de felul acesta incontestabil nu corespundea cuobiceiul oriental. Străinii nu trebuiau nici să cunoască, nici să folosească numele unei soţii. Faptul căei cunoşteau numele ei probabil că i-a sugerat lui Avraam că oaspeţii săi erau mai mult decâtoameni, iar cererea lor a lăsat să se înţeleagă că vizita lor avea de-a face cu ea. Conversaţia care aavut loc a clarificat identitatea lor, iar din făgăduinţa repetată acum, Avraam a recunoscut în modsigur pe „Unul” care mai înainte i se adresase de cinci ori. Aceasta a fost prima ocazie pe care oavusese Sara să asiste personal la una dintre manifestările divine de care a avut parte soţul ei.Avraam deja ştia şi credea (Romani 4,19.20). Din aceste fapte şi din Geneza 18,9-15, reiese căaceastă vizită a fost destinată spre a o pregăti pe Sara pentru experienţa supremă a vieţii ei –naşterea întâiului ei născut şi a singurului ei fiu.

Geneza 18:10 Unul dintre ei a zis: "La anul pe vremea aceasta, Mă voi întoarcenegreşit la tine; şi iată că Sara, nevastă-ta, va avea un fiu." Sara asculta la uşacortului, care era înapoia lui. La anul pe vremea aceasta. Aceasta poate să indice un an, după cum se înţelege din Romani9,9 şi după cum este redat în LXX, sau poate că se referă la perioada normală de sarcină, 9 luni. Şiîntr-un caz şi în altul, în acea vreme, Sara avea să dea naştere unui fiu. Sara asculta. Sara stătea după perdelele cortului, după cum este obiceiul femeilor arabe dinvremuri străvechi. Oprite de a se amesteca în mod liber cu bărbaţii, inclusiv oaspeţii, şi îndeosebidacă erau străini, dar cu toate acestea foarte mult interesate de conversaţiile lor, femeile beduinese găsesc de obicei aproape de uşa cortului, fără a fi însă văzute. Deşi nu pot fi văzute, ele aud deobicei tot ce vorbesc vizitatorii şi îi observă îndeaproape. Amintirea numelui ei trebuie să o fisurprins pe Sara, ca şi pe Avram. Cu ce atracţie puternică şi atenţie extaziată trebuie să fi urmăritea înştiinţarea că urma să aibă un fiu.

Geneza 18:11 Avraam şi Sara erau bătrâni, înaintaţi în vârstă şi Sarei nu-i mai venearânduiala femeilor. Avraam şi Sara erau bătrâni. Ca şi Avraam la descoperirea de mai înainte, tot aşa nici Saranu putea crede că făgăduinţa făcută se va împlini vreodată. De 25 de ani o auzise repetându-se,însă pentru ea zilele fuseseră prelungite dincolo de credibilitate şi fiecare din viziunile lui Avraam,după cât se părea, dăduseră greş rând pe rând. Ca rezultat al viziunii precedente (cap. 17), îndoialalui Avram se schimbase în credinţă şi, cu această ocazie, nu există nici o dovadă de îndoială dinpartea lui, aşa cum observă cu claritate Pavel (Romani 4,19, 20).

Geneza 18:12 Sara a râs în sine, zicând: "Acum când am îmbătrânit, să mai ampofte? Domnul meu bărbatul de asemenea este bătrân." Sara a râs. Cu ocazia descoperirii divine de mai înainte Avraam râsese (vezi comentariulpentru cap. 17,17). Acum a râs Sara, probabil exprimând amărăciunea şi necredinţa ei, la gândul căîmprejurările aveau să fie altele. Printr-un râs pe jumătate ironic, pe jumătate cuprins de dor tăcut,ea a dat expresie cugetului „e prea frumos, ca să fie adevărat” (vezi Ezechiel 12,22-28).

- 122 -

Domnul meu. În contrast cu părerile greşite ale Sarei, respectuoasa ei supunere faţă deAvraam este vrednică de lăudat. Chiar şi când vorbea cu sine, ea se referă la el ca la „Domnulmeu”, fapt pentru care Noul Testament o prezintă ca pe un exemplu de virtute a soţiei creştine (1Petru 3,6).

Geneza 18:14 Este oare ceva prea greu pentru Domnul? La anul pe vremea aceasta,Mă voi întoarce la tine, şi Sara va avea un fiu." Este oare ceva prea greu. Vălul anonimatului a fost acum complet înlăturat, iar vorbitorul S-adescoperit în mod clar ca fiind Domnul. Este interesant a se observa că, deşi această descoperiredivină a fost intenţionată mai mult în folosul Sarei, decât al lui Avraam, deoarece el deja ştia şicredea, Domnul nu S-a adresat direct către Sara, până ce nu i-a vorbit ea mai întâi. În loc să i seadreseze Sarei, el îl întreabă pe Avraam dacă este ceva ce ar putea fi prea greu pentru Domnul. Înprimul rând trebuia să fie mustrată necredinţa Sarei şi întărită credinţa ei că Dumnezeu a vorbitastfel. Unde lipseşte puterea şi înţelepciunea omenească şi unde naturii slăbite îi lipseştecapacitatea de a acţiona, acolo Dumnezeu are încă destulă putere spre a face ca lucrurile să seîntâmple conform cu planurile voinţei Sale divine. De fapt, El îngăduie adesea ca împrejurările săajungă la un astfel de impas, încât neputinţa omenească să iasă la iveală, în contrast evident cuAtotputernicia Sa.

Geneza 18:15 Sara a tăgăduit, şi a zis: "N-am râs." Căci i-a fost frică. Dar El a zis:"Ba da, ai râs." Sara a tăgăduit. Tăgăduirea Sarei arată că râsul şi observaţia ei din v.12 de-abia au fostaudibile, dacă au fost, şi că ea nu s-a gândit ca vreunul din ei să fi auzit. Acum, i-a vorbit directstrăinului, fie rămânând după perdelele cortului, fie ieşind afară. Frica de ofensa oaspeţilor şi de a fidescoperite simţămintele ei tainice a dus-o la tăgăduire. Neaşteptata conştienţă a descoperirii adus-o într-un moment de confuzie, din care a considerat că poate să scape pe calea minciunii. „Ba da, ai râs”. Cu naturaleţe deschisă, asemănătoare aceleia cu care s-a adresat primuluivinovat din Eden, Dumnezeu a declarat în mod solemn şi fără echivoc dezminţirea ei ca fiind falsă.Tăcerea care a urmat este dovadă convingătoare, în timp ce eventuala concepere a lui Isaac implicăpocăinţă şi iertare.

Geneza 18:16 Bărbaţii aceia s-au sculat să plece, şi s-au uitat înspre Sodoma.Avraam a plecat cu ei, să-i petreacă. Bărbaţii aceia s-au sculat. Odihniţi şi reînvioraţi, cei trei vizitatori cereşti erau gata săcontinue călătoria lor. Destinaţia lor este acum amintită pentru prima dată. Dacă Sodoma şi cetăţilesurori ale ei au fost în valea care formează acum partea de sud a Mării Moarte (vezi comentariulpentru cap. 14,3), atunci acestea erau la vreo 40 de km de Hebron – o călătorie de o zi bună.Având în vedere că oaspeţii lui Avram sosiseră la amiază, şi fără îndoială că au petrecut mai multeceasuri la el, plecare lor probabil că a avut loc târziu, după-amiaza. Avraam a plecat cu ei. Potrivit unui vechi obicei de prietenie, care a continuat până învremurile Noului Testament (Romani 15,24; 1 Corinteni 16,11; Fapte 20,38; 3 Ioan 6), Avraam i-aînsoţit pe oaspeţii săi o scurtă distanţă. În ţările orientale încă se mai obişnuieşte ca la plecareoaspeţii să fie însoţiţi în drumul lor, distanţa arătând gradul de respect şi cinste pe care gazdadoreşte să li-l arate. O veche tradiţie pretinde că Avraam a mers până la Cafar-Baruha, un locmuntos, aproximativ 7 sau 8 km de drum est-nord-est de Hebron, unde se putea vedea MareaMoartă. Poate că din acest loc, Avraam şi oaspeţii săi au privit cetăţile prospere ale câmpiei.

Geneza 18:17 Atunci Domnul a zis: "Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?...

- 123 -

Să ascund Eu oare de Avraam? Avraam este numit în Scripturi prietenul lui Dumnezeu (2Cronici 20,7; Isaia 41,8). Deoarece el beneficia de o aşa de mare prietenie şi favoare divină,Dumnezeu a considerat că este bine să-i împărtăşească o cunoaştere mai îndeaproape a planurilorşi căilor Sale. Tot aşa, El le-a încredinţat soliile Sale profeţilor despre care spune că stau în sfatulSău, sau taina Sa (Ieremia 23,18-22; Amos 3,7). Domnul vorbeşte astfel, referindu-se în moddeosebit la lucrările judecăţii asupra pământului.

Geneza 18:18 Căci Avraam va ajunge negreşit un neam mare şi puternic, şi în el vorfi binecuvântate toate neamurile pământului. Un neam mare şi puternic. Referindu-se la primele făgăduinţe făcute cândva lui Avraam(cap. 12,2), Dumnezeu explică de ce este potrivit şi se cuvine a-l informa despre judecata careurma să se abată asupra cetăţilor din câmpie. În mod teoretic, toată ţara îi aparţinea lui Avraam.Dacă Dumnezeu, ca partener mai mare al legământului, avea de gând să pornească la acţiune,păgubind o anumită parte a acesteia, Avraam ca un partener mai tânăr, încercat şi credincios,trebuia să fie informat despre aceasta. De fapt, era important ca Avraam să înţeleagă şi să aprobeacţiunea care trebuia să aibă loc, deoarece aceasta îl cuprindea şi pe Lot şi familia sa, unii dintre eiurmând a-şi pierde, ca rezultat, viaţa.

Geneza 18:19 Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei luidupă el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfelDomnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit"... Căci Eu îl cunosc. În Avraam se putea avea încredere. El nu Îl va trăda pe Dumnezeu.Frumos omagiu adus vârstnicului patriarh. Achitarea în mod inteligent de sarcina pusă de cer asuprasa cerea ca el să se împărtăşească de o cunoaştere a intenţiilor lui Dumnezeu. Urmaşii lui Avraamtrebuiau de asemenea să înţeleagă, ca să nu împărtăşească soarta Sodomei şi a Gomorei. Era dedatoria lui să le transmită generaţiilor viitoare ceea ce cunoştea despre legăturile lui Dumnezeu cuneamul omenesc. Legile morale şi ceremoniale ale lui Dumnezeu făceau, de asemenea, parte dinmoştenirea sfântă pe care Avraam trebuia să o transmită generaţiilor viitoare. Avraam nu numai căse ruga împreună cu familia sa, ci şi mijlocea pentru ei ca preot, o practică urmată de alţi patriarhişi bărbaţi sfinţi din vechime (vezi Iov 1,5). Ca profet, el a instruit familia atât în ce priveşte teoria,cât şi practica religioasă, cu evidenţiind virtuţile practice. El şi-a învăţat familia nu numai pentru acunoaşte aceste lucruri, ci şi pentru a le îndeplini. Ca soţ binevoitor, tată şi supraveghetor, el a dato îndrumare pozitivă vieţii sociale şi religioase a marii sale familii. Dumnezeu Se putea încrede în Avraam pentru că el avea „să poruncească” familiei sale, nuprin metode dictatoriale, ci prin porunci clare şi exemple consecvente. În educarea copiilor, fiecarecuvânt, privire şi faptă îşi au are efectul lor. În multe cămine există puţină educaţie prin metodainstruirii, sau prin cea a exemplului. Părinţii sunt făcuţi răspunzători pentru faptul că le-a fost datăîncredinţarea sfântă a copiilor şi, de aceea, trebuie să combine fermitatea cu iubirea, aşa cum afăcut-o Avraam. Această însărcinare de educare a copiilor pe calea pe care trebuie să meargă nupoate fi transmisă altuia, tutore sau învăţător, fără pericolul de a suferi o pierdere. Influenţaînvăţătorilor evlavioşi nu este de aşteptat să înlocuiască, ci mai degrabă să suplimenteze educaţiadin cămin. Fiecare îşi are locul ei, şi este incompletă fără ajutorul celeilalte.

Geneza 18:20 Şi Domnul a zis: "Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şipăcatul lor într-adevăr este nespus de greu. Strigătul... Sodomei şi Gomorei. Acesta se referă la răutatea excesivă care predomina încetăţile din câmpie (vezi cap. 13,12). Limita îndurării şi îndelungii răbdări a lui Dumnezeu fuseseacum atinsă. Deşi căile oamenilor din câmpie fuseseră rele de multă vreme, Dumnezeu le-a acordato perioadă de har în timpul căreia El nu S-a lăsat fără martori. Viaţa neprihănită a lui Lot le-a oferitun exemplu despre cum trebuiau să trăiască, însă acesta nu a avut nici o influenţă asupra lor (vezi 2

- 124 -

Petru 2,7, 8). Legăturile de mai înainte ale lui Avraam cu ei îi puseseră în contact cu adevăratulDumnezeu (vezi Geneza 14,22). Dar totul a fost nefolositor. Păcatul lor, care era „foarte grav”,literal „foarte greu”, striga către cer pentru pedeapsă. Lumea din zilele noastre a ajuns aproapeaceeaşi adâncime a răului (vezi Luca 17,28-32; 5T 208).

Geneza 18:21 De aceea, Mă voi coborî acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totuldupă zvonul venit până la Mine şi dacă nu va fi aşa, voi şti." Mă voi pogorî acum să văd. Prin aceasta nu se înţelege că Dumnezeu nu a fost pe deplininformat despre cele ce se petreceau în Sodoma (vezi cap. 13,13). Ca în cazul turnului Babel (vezicap. 11,5), Dumnezeu a menajat concepţia omului despre dreptatea divină, lămurindu-l pe Avraamcă hotărârea de a nimici Sodoma nu era arbitrară, ci întemeiată pe necesitate. De aceea, nu existănici o contradicţie între anunţarea intenţiilor Sale de a face investigaţii personale în Sodoma şicertitudinea judecăţii cuprinsă deja în v.17.

Geneza 18:22 Bărbaţii aceia s-au depărtat, şi au plecat spre Sodoma. Dar Avraamstătea tot înaintea Domnului. Avram stătea tot înaintea Domnului. Doi dintre vizitatorii cereşti ai lui Avraam l-au părăsit şiau coborât în câmpie (vezi cap. 19,1). Domnul însă a rămas în urmă pentru a discuta cu Avraam.

Geneza 18:23 Avraam s-a apropiat, şi a zis: "Vei nimici Tu oare şi pe cel bunîmpreună cu cel rău? Avraam s-a apropiat. Această expresie se pare că indică mai mult decât o simplă apropierefizică de Domnul. Cuvântul ebraic tradus „s-a apropiat” este uneori folosit spre a indica o întindere abraţelor din toată inima către Dumnezeu în pocăinţă şi închinare (Exod 30,20; Isaia 29.13; Ieremia30,21). Acelaşi gând este exprimat la fel în Noul Testament (vezi Evrei 4,16; 10,22; Iacov 4,8). Vei nimici Tu oare? Acest interes personal pentru semenii săi este una dintre sublimeletrăsături de caracter ale lui Avraam. Mijlocirea lui în favoarea lor este una dintre numeroaselesituaţii asemănătoare raportate în Scriptură (vezi Exod 32,11–32; Iov 42,10; Ezechiel 14,14; Daniel9,3–19; Luca 23,34; Fapte 7,60). Avraam era mişcat nu numai din cauza legăturilor sale cu Lot, cidintr-un adânc simţământ de compasiune faţă de mulţi dintre locuitorii Sodomei, cu care făcusecunoştinţă personal, cu ocazia salvării lor din mâinile regilor mesopotamieni. Avraam trebuie să fiavut un motiv să creadă că unii dintre locuitorii din câmpie fuseseră influenţaţi în mod favorabil prinlucrarea lui de mai înainte în favoarea lor. Deşi este evident că Lot nu a fost uitat, numele lui nueste niciodată amintit. Compătimirea lui Avraam a fost, probabil, sporită şi intensificată prinamintirea propriei nevoi de harul iertător prin împrejurările de mai înainte. Această întrebare presupune că Dumnezeu, în conformitate cu hotărârea din Geneza 18,17,îi explicase patriarhului intenţia sa de a nimici cetăţile din câmpie. Scopul său nu era numaipăstrarea unei rămăşiţe credincioase, care putea fi găsită în cetăţile condamnate, ci o perioadă deîncercare mai îndelungată pentru întreaga populaţie. Înţelegând, totuşi, că este un lucru hotărât cabogatele, dar nelegiuitele cetăţi din câmpie să fie nimicite, Avraam a continuat să întrebe cuîndrăzneală, dacă Domnul ţinuse seama de soarta celor drepţi în nimicirea generală a celor răi. AiciAvraam a apelat la harul îndurător al lui Dumnezeu.

Geneza 18:25 Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa ca cel bun să aibăaceeaşi soartă ca cel rău, departe de Tine aşa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecătot pământul nu va face oare dreptate?" Cel ce judecă? Singur Dumnezeu este judecătorul tuturor oamenilor. Adresându-I-se astfel,Avraam scoate în evidenţă că el Îl recunoştea pe Acela în faţa căruia stătea, ca fiind Fiinţa supremă.Acum el a apelat nu la iertarea şi harul lui Dumnezeu, ci la echitatea absolută. Acest principiu fusese

- 125 -

dovedit de Dumnezeu prin prelungirea punerii la probă a amoriţilor cu încă patru sute de ani.Nelegiuirea lor „nu şi-a atins încă vârful” (cap. 15,16). Când Dumnezeu a consimţit să cruţe Sodomadacă s-ar fi găsit înăuntrul porţilor ei numai 10 credincioşi, El a urmat aceleaşi principii.

Geneza 18:26 Şi Domnul a zis: "Dacă voi găsi în Sodoma cincizeci de oameni buniîn mijlocul cetăţii, voi ierta tot locul acela din pricina lor." Voi ierta. Dumnezeu a acceptat condiţia pusă de Avraam, nu ca pe un fapt de dreptate, ci cao exercitare a îndurării. Dreptatea cerea păstrarea celor drepţi, însă numai îndurarea poate să îiocrotească pe cei răi. De asemenea, probabil că prezenţa unei grupe de 50 de credincioşi le-arprezenta celorlalţi speranţă de pocăinţă. Dumnezeu a împărtăşit raţionamentul lui Avraam şi S-aarătat binevoitor să acorde îndurare celor care nu o meritau de dragul celor „cincizeci de oamenibuni”.

Geneza 18:27 Avraam a luat din nou cuvântul, şi a zis: "Iată, am îndrăznit să vorbescDomnului, eu care nu sunt decât praf şi cenuşă. Decât praf şi cenuşă. În această expresie, ’aphar wa’epher, Avraam foloseşte două cuvinteebraice asemănătoare ca pronunţie şi înrudite ca sens. Aceste cuvinte dau pe faţă profunda umilinţăa sufletului pe care a simţit-o în prezenţa lui Dumnezeu. El a înţeles prea bine originea sa smerită şifaptul că era destinat să se reîntoarcă în substanţa din care fusese luat (vezi cap. 3,7.19).

Geneza 18:28 Poate că din cincizeci de oameni buni vor lipsi cinci: pentru cinci, veinimici Tu oare toată cetatea?" Şi Domnul a zis: "N-o voi nimici, dacă voi găsi în eapatruzeci şi cinci de oameni buni." Poate că. Patriarhul a prezentat cazul său cu îndemânatic tact oriental. Prima sa estimareipotetică a numărului sodomiţilor evlavioşi a fost într-adins destul de mare pentru a obţine unrăspuns favorabil. Înţelegând însă că acest număr era probabil prea mare, el a dat dovadă iarăşi deo rară diplomaţie. În loc să pledeze pentru salvarea cetăţii pe baza a 45 de oameni buni, el s-apronunţat împotriva ideii că cetatea ar putea fi nimicită din cauza lipsei celor 5. Încurajat derăspunsul continuu binevoitor al lui Dumnezeu, el a devenit tot mai îndrăzneţ, micşorând număruloamenilor credincioşi, care, după părerea lui, ar trebui să fie suficient pentru a salva cetatea. Avraam nu a cerut cruţarea necondiţionată a cetăţii, ci numai păstrarea ei pe temeiulanumitor condiţii. Ar fi necugetat să se speculeze despre ce s-ar fi întâmplat dacă el ar fi continuatşi ar fi redus numărul la mai puţin de 10. Poate că Avraam s-a simţit sigur oprindu-se cu numărulaici; în afară de Lot, soţia sa şi două fiice de acasă, nu erau acolo fiicele căsătorite ale lui Lot şifamiliile lor (vezi cap. 19,14.15)? Plecând de la un număr cu care a crezut că va obţine un răspunsfavorabil, probabil că Avraam a intenţionat la început să-l micşoreze, până când i s-a părut că existăsperanţe de asigurare a unui astfel de răspuns. Iar îndurarea divină a răspuns fără ezitare lamijlocirea lui Avraam.

Geneza 18:33 După ce a isprăvit de vorbit lui Avraam, Domnul a plecat. Şi Avraam s-a întors la locuinţa lui. Avraam s-a întors. Orice om care Îl iubeşte într-adevăr pe Dumnezeu îl va iubi şi peaproapele său şi, dacă este nevoie, va suferi pagubă spre a promova bunăstarea aproapelui său.Noi nu putem să-i împiedicăm pe oameni că păcătuiască împotriva lui Dumnezeu, însă putem mijlocipentru ei şi putem pleda în favoare lor. Dumnezeu este foarte mulţumit cu o astfel de mijlocire,pentru că aceasta reflectă iubirea cea mare a inimii Sale. Ce folos are adesea rugăciunea puternicăa celui credincios! Când Avraam s-a apropiat de Dumnezeu din iubire şi credinţă, mijlocind smeritpentru păcătoşi, Dumnezeu S-a apropiat de el din îndurare, aprobând fiecare cerere cu bunăvoinţă.Aceeaşi experienţă îi aşteaptă astăzi pe aceia care merg pe urmele părintelui credincioşilor.

- 126 -

Comentariile lui Ellen G. White 1-33 PP 138-144 1-7 ML 192 1-8 PP 138; 6T 341 2,8 GC 631 17 PP 139 18 PK 368 19 AA 133; AH 184, 317; CSW 50; Ed 187; FE 286; MH 390; ML 124; PP 140, 142, 144, 575; Te 290; TM 342; IT 118, 218, 405; 5T 214, 424, 494, 499, 547; 7T91, 148, 196, 211; 8T 189; 9T 283 20 Ev 25; PP 139 21,25,27 PP 139 32 5T 714

Geneza 19:1 Cei doi îngeri au ajuns la Sodoma seara, şi Lot şedea la poartaSodomei. Când i-a văzut Lot, s-a sculat, le-a ieşit înainte, şi s-a plecat până lapământ. Doi îngeri. În ebraică se citeşte literal „cei doi îngeri”, fapt ce arată că ei erau tot cei doi careîl vizitaseră pe Avraam ceva mai devreme în acea după-amiază (vezi cap.18,22). Deşi nu estemenţionat că sosirea lor la Sodoma a avut loc în aceeaşi zi în care au plecat de la Avraam, aici şi înversetul 27 se înţelege în felul acesta. Distanţa de la Hebron la Sodoma era de cel puţin 40 km,peste teren muntos, iar călătoria avea să dureze cel puţin 7 sau 8 ore. De când ei au plecat de laAvraam, după amiaza târziu, nu ar fi putut ajunge la Sodoma înainte de căderea nopţii, prinmijloacele de călătorie obişnuite. Lot şedea la poartă. Lot, care mai întâi şi-a întins cortul până la Sodoma (cap. 13,129), întretimp îşi clădise o casă înăuntrul zidurilor sale. În vechile cetăţi orientale viaţa publică se concentra lapoarta cetăţii. Acolo se ţineau târgurile (2 Regi 7,1; Neemia 13,19), iar instanţa de judecată eraacolo (Deuteronom 21,19; 22,15; 25,7; Iosua 20,4; Rut 4,1; etc.). David a şezut la poartă spre a searăta poporului (2 Samuel 19,8), acolo erau discutate evenimentele zilei (Psalmi 69,12; Proverbe31,31) şi tot acolo se făceau anunţurile publice (Proverbe 1,21; 8,3). Nu este menţionat de ce şedeaLot la poartă. Faptul că el era în căutare de călători cărora să le ofere găzduire şi pe care să-i poatăocroti de sodomiţi este sigur. Explicaţia că el fusese avansat la slujba şi demnitatea de judecător,deşi acest lucru nu rezultă cu necesitate din Geneza 19,9 nu este deloc improbabil, ţinând seamămai ales de faptul înrudirii sale cu Avraam care salvase odată întreaga cetate de sclavie. Când i-a văzut, Lot s-a sculat. Recunoscându-i pe bărbaţi ca fiind străini, Lot, ca şi unchiulsău Avraam, le-a oferit de îndată ospitalitatea propriului cămin. Nu numai că i-a salutat, cum făcuseAvraam, dar şi oferta lui a fost exprimată în cuvinte asemenea ale unchiului său (vezi cap. 18,2-5).

Geneza 19:2 Apoi a zis: "Domnii mei, intraţi, vă rog, în casa robului vostru, ca sărămâneţi peste noapte în ea şi spălaţi-vă picioarele; mâine vă veţi scula dedimineaţă, şi vă veţi vedea de drum." "Nu", au răspuns ei, "ci vom petrece noapteaîn uliţă." Vom petrece noaptea în uliţă. Îngerii acceptaseră imediat propunerea lui Avraam, însăpăreau că se opun aceleia a lui Lot. Ei au pus la încercare sinceritatea lui Lot, verificând dacăinvitaţia sa era doar o formă, sau dorinţa sinceră a inimii sale. Vechile rapoarte arată că adeseacălătorii petreceau nopţile afară (vezi cap. 28,11). Cu excepţia bărbaţilor din Sodoma, probabil cănu ar fi o neplăcere reală să se procedeze aşa în acele părţi, deoarece cetăţile din câmpie aveau oclimă semi-tropicală. Atenţia dată de Lot altora s-a dovedit a fi mijlocul propriei salvări; el amanifestat un spirit aflat în contrast izbitor cu bărbaţii din Sodoma (vezi Matei 25,34-40).

Geneza 19:3 Dar Lot a stăruit de ei până au venit şi au intrat în casa lui. Le-a pregătito cină, a pus să coacă azimi şi au mâncat. A stăruit de ei. Ştiind că Lot este un bărbat credincios, dar deocamdată nevoind să-şidescopere identitatea, îngerii au consimţit să se adăpostească sub acoperişul casei sale ospitaliere.Multe veacuri mai târziu, Isus Hristos Şi-a tăinuit în acelaşi fel identitatea pe drumul către Emaus,însă în cele din urmă a cedat la insistenţele celor doi ucenici (Luca 24,28-30).

- 127 -

Geneza 19:4 Dar nu se culcaseră încă, şi oamenii din cetate, bărbaţii din Sodoma,tineri şi bătrâni, au înconjurat casa; tot norodul a alergat din toate colţurile. Tot norodul. Probabil că această expresie înseamnă o mare mulţime de oameni, în generalreprezentând toate grupele sociale (PP 159).

Geneza 19:5 Au chemat pe Lot, şi i-au zis: "Unde sunt oamenii care au intrat la tineîn noaptea aceasta? Scoate-i afară la noi, ca să ne împreunăm cu ei." Unde sunt oamenii? Răutatea oamenilor din Sodoma a fost dovedită pe deplin prin aceastăfaptă a lor (vezi cap. 13,13; 18,21). Ştirea despre sosirea celor doi străini se răspândise repede.Bărbaţii din cetate s-au adunat în jurul casei lui Lot, cu intenţia de a nesocoti dreptul oriental alospitalităţii pentru satisfacerea plăcerilor lor nenaturale. Despre semnificaţia cuvintelor „să neîmpreunăm cu ei”, vezi cap. 4,1. Termenul este folosit aici în legătură cu scârboasa practică imorală,pe care o descrie Pavel în Romani 1,27, cunoscută ca sodomie. După cum rezultă din dovezilearheologice, păcatul acesta, pedepsit cu moartea de legea lui Moise (Levitic 18,22.29) era foarterăspândit printre canaaniţi. Accentuarea de către Moise a faptul că la uşa casei lui Lot erau atâtbătrâni, cât şi tineri, dovedeşte clar cât de îndreptăţit era Dumnezeu aducând nimicirea asupraacestor cetăţi (vezi Geneza 6,5.11).

Geneza 19:7 şi a zis: "Fraţilor, vă rog, nu faceţi o asemenea răutate! Nu faceţi o asemenea răutate. Lot a ieşit din casă, încuind cu grijă uşa în urma lui pentru aîmpiedica mulţimea să intre, şi a făcut o încercare serioasă de a-i abate pe concetăţenii săi de laţinta lor cea rea.

Geneza 19:8 Iată că am două fete care nu ştiu de bărbat; am să vi le aduc afară, şi leveţi face ce vă va plăcea. Numai, nu faceţi nimic acestor oameni, fiindcă au venitsub umbra acoperişului casei mele." Am două fete. Văzând că în nici un fel nu poate schimba hotărârea lor, el a făcut o ultimăpropunere pentru a-i salva pe oaspeţii săi de necinstire. Credinţa lui în solemna datorie aospitalităţii, privită într-un grad atât de înalt printre naţiunile răsăritene, explică, dar nu justifică,hotărârea sa. Acela care a luat un străin sub protecţia sa era obligat să-l apere chiar cu preţulpropriei vieţi. În unele ţări din Orientul Apropiat, datoria ospitalităţii este privită şi acum în aceeaşilumină. Poate că nu numai după părerea unui oriental s-ar părea că este justificată obligaţia gazdeifaţă de oaspeţii săi, sau cel puţin să scuze purtarea lui Lot cu această ocazie. Cinstea celor douăfete într-o cetate ca Sodoma este o dovadă despre marea purtare de grijă cu care Lot le-a crescut şidovedeşte că propunerea nu a fost uşor de făcut. Grija naturală a orientalilor de a ocroti rudelefeminine a fost dovedită într-o ocazie de fiii lui Iacov (vezi cap. 34). Faptul că a fost făcută opropunere atât de nesăbuită dovedeşte, în general, că Lot epuizase toate mijloacele imaginabilepentru a împiedica răul, şi şi-a ieşit din fire. El cunoştea prea bine răutatea concetăţenilor săi (2Petru 2,7.8).

Geneza 19:9 Ei au strigat: "Pleacă!" Şi au zis: "Omul acesta a venit să locuiască aicica un străin, şi acum vrea să facă pe judecătorul. Ei bine, o să-ţi facem mai răudecât lor." Şi împingând pe Lot cu sila, s-au apropiat să spargă uşa. Vrea să facă pe judecătorul. Încercarea lui Lot de a zădărnici ţinta lor cea rea nu a făcutdecât să-i înfurie pe sodomiţi. Ei nu voiau să le spună cineva ce trebuie să facă, şi mai ales unstrăin. Dacă Lot fusese numit judecător, după cum s-a sugerat (vezi v.1), ei au considerat că eratimpul să se scape de el. S-ar părea, din vorbirea lor, că fie în calitate de judecător, fie în calitate decetăţean particular, el îi îndemnase să-şi îndrepte căile rele. De aceea, în furia lor iraţională, au

- 128 -

ameninţat să-l trateze pe Lot într-un fel mai înfricoşător decât plănuiseră să facă cu oaspeţii săi,dacă ar îndrăzni să stea în cela lor. Numai puterea constrângătoare a lui Dumnezeu şi ezitarea lormomentană de a pune mâna pe un om al cărui exemplu bun a stârnit un slab simţământ de respectîn josnicele lor suflete a fost ceea ce a împiedicat mulţimea să nu-l sfâşie în bucăţi pe loc.

Geneza 19:11 Iar pe oamenii care erau la uşa casei, i-au lovit cu orbire, de la cel maimic până la cel mai mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa. Orbire. Dumnezeu i-a îngăduit lui Lot să facă o încercare de a schimba planul nelegiuit alsodomiţilor, pentru ca el să-şi poată da seama de gradul stricăciunii lor. Când ultimele lui eforturi s-au dovedit a fi zadarnice, vizitatorii cereşti au intervenit pentru a-l ocroti atât pe el, cât şi pe ei înşişide vătămare. Cuvântul ebraic tradus aici prin „orbire” este folosit numai o dată în altă parte aVechiului Testament (vezi 2 Regi 6,18-20). În ambele cazuri, el înseamnă o formă de orbiresupranaturală. Poate că aceasta nu a fost totală şi poate că ea implica numai o pierdere temporarăa vederii clare, care a zăpăcit mintea. Faptul că ei „se trudeau” sugerează atât confuzia mintală, câtşi vizuală. Dacă ar fi fost loviţi cu orbire totală, în sensul obişnuit al cuvântului, pare improbabil că armai fi stăruit în intenţia lor cea rea.

Geneza 19:12 Bărbaţii aceia au zis lui Lot: "Pe cine mai ai aici? Gineri, fii şi fiice, şitot ce ai în cetate: scoate-i din locul acesta. Pe cine mai ai aici? Acum, Lot trebuie să-şi fi dat seama de natura supranaturală avizitatorilor săi. Era timpul ca ei să-i aducă la cunoştinţă scopul misiunii lor, şi au început să-i spunăîn vorbirea cea mai limpede cu putinţă despre iminenta nimicire totală a cetăţii. Deşi copiii căsătoriţiai lui Lot se pare că adoptaseră viaţa oamenilor din Sodoma, îngerii erau binevoitori să-i salveze, dinconsideraţie pentru Lot, dacă ei ar fi părăsit bucuroşi cetatea. Deşi erau părtaşi la păcatele dinSodoma, nimic altceva decât propria alegere nu urma să facă inevitabilă nimicirea lor o dată cuaceasta.

Geneza 19:14 Lot a ieşit, şi a vorbit cu ginerii săi, care luaseră pe fetele lui: "Sculaţi-vă", a zis el, "ieşiţi din locul acesta, căci Domnul are să nimicească cetatea." Darginerii lui credeau că glumeşte. Lot a ieşit. Pentru că fiii şi fiicele lui Lot nu sunt amintiţi din nou, nu este o dovadă că Lotavea numai gineri, nici că aceşti aşa-numiţi gineri erau logodiţi cu cele două fiice care locuiau încă încăminul lui. Lot i-a crezut pe îngeri şi a depus un efort serios pentru a-i convinge pe copiii săi săgăsească scăpare părăsind cetate, însă ei nu au făcut altceva decât să ridiculizeze ideea căDumnezeu o va nimici.

Geneza 19:15 Când s-a crăpat de ziuă, îngerii au stăruit de Lot, zicând: "Scoală-te",ia-ţi nevasta şi cele două fete, care se află aici, ca să nu pieri şi tu în nelegiuireacetăţii." Scoală-te. După câte se pare, Lot i-a avertizat pe copiii săi în timpul nopţii, iar când soareleera aproape să răsară, îngerii cereşti l-au grăbit să fugă fără întârziere împreună cu soţia şi celedouă fiice. Expresia: „care se află aici” înseamnă că Lot mai avea şi alte fiice care nu erau „aici” şica nu au vrut să plece.

Geneza 19:16 Şi fiindcă Lot zăbovea, bărbaţii aceia l-au apucat de mână pe el, penevastă-sa şi pe cele două fete ale lui, căci Domnul voia să-l cruţe, l-au scos, şi l-aulăsat afară din cetate. Şi fiindcă Lot zăbovea. Lot şi soţia sa au crezut, dar au găsit că este foarte greu săpărăsească toată averea lor. În confuzia şi zăpăceala momentană, Lot a zăbovit, nehotărât cu

- 129 -

privire la ce trebuia să ia cu el în timpul fugii. Deoarece îngerii nu au manifestat nici un interes faţăde averile lui Lot, i-au scos afară pe cei patru cu forţa, „căci Dumnezeu voia să-l cruţe”. Aşa esteslăbiciunea naturii omeneşti, încât chiar un om bun poate deveni atât de atras de lume, că nu sepoate rupe de ea. El este ca un drumeţ într-un viscol care, simţind o amorţire fatală furişându-se înmembrele sale îngheţate, este ispitit să cedeze faţă de ceea ce ştie că este somnul morţii. El arenevoie de cineva care să-l trezească şi să-l împingă spre un loc de scăpare.

Geneza 19:17 După ce i-au scos afară, unul din ei a zis: "Scapă-ţi viaţa la munte; sănu te uiţi înapoi, şi să nu te opreşti în vreun loc din Câmpie: scapă la munte, ca sănu pieri." Scapă-ţi viaţa. Cel în faţa căruia mijlocise Avraam cu o zi înainte s-a alăturat acum îngerilor,în afara zidurilor cetăţii, şi a adăugat un poruncitor îndemn la avertizarea lor. Necesitatea ca IsusHristos să se alăture îngerilor în apelul lor către Lot sugerează că el şi soţia sa ezitau încă să lasetotul în urma lor. Nu putea oare fi amânată nimicirea, până când vor avea ocazia să-şi mute averealor? În timpul stabilit, ar mai putea convinge şi pe alţii să li se alăture. De ce atât grabă? Dar Hristosapare şi porunceşte: „Scapă-ţi viaţa” (PP 160, compară cu cap. 18,21.32; 19,22). Să nu te uiţi înapoi. Având în vedere că abia mai era timp suficient pentru a scăpa de foculcare urma să cadă curând, nu se mai putea îngădui nici o întârziere. Dacă cererea lui Lot cu privirela timp ar fi fost ascultată, el şi-ar fi dat seama că este foarte greu să plece cu averea adunată peparcursul unei vieţi întregi El s-ar fi putut hotărî chiar să rămână. Siguranţa sa consta într-oimediată şi completă despărţire de toate acele lucruri care îi legau inima de Sodoma. Tot aşa staulucrurile şi cu noi astăzi. Scapă la munte. Câmpia care fusese odată atât de atrăgătoare datorită frumuseţii şifertilităţii ei devenise cel mai periculos loc de pe pământ şi trebuia să fie părăsită. Ce fatală fusesehotărârea lui Lot de a face ca această regiune să fie locul domiciliului său (vezi cap. 13,11). Acum eltrebuia să găsească adăpost în munţi (vezi Psalmi 121,1). Aici, printre stâncile şi crăpăturilemunţilor, avea să fie în siguranţă faţă de lacul de foc în care frumoasa câmpie urma să fietransformată în curând.

Geneza 19:18 Lot le-a zis: "O, nu, Doamne! O! Nu, Doamne. În loc să conlucreze bucuros cu planul lui Dumnezeu pentru păstrarea vieţiisale, Lot a abuzat de marea bunătate a lui Dumnezeu. Referindu-se la presupusa imposibilitate de ascăpa la munţi, el a cerut îngăduinţa de a se refugia în mica cetate din apropiere a Belei (cap.14,2), numită mai târziu Ţoar, „mică” în acest caz. Lot încă era cu inima îndoită să lase comoditateaşi luxul vieţii de oraş pentru ceva ce i se părea o existenţă trecătoare şi nesigură.

Geneza 19:22 Grăbeşte-te de fugi în ea, căci nu pot face nimic până nu vei ajungeacolo." Pentru aceea s-a pus cetăţii aceleia numele Ţoar. Ţoar. Faptul că Lot a trebuit să fugă din nou, într-o peşteră, (v.30) poate fi luat ca indiciu căŢoar a fost nimicită mai târziu. Majoritatea experţilor presupun că această cetate se află sub MareaMoartă. Dacă este aşa, ar putea fi în apropiere de oraşul numit ulterior de Eusebiu Zoara şi aşezatîn colţul sud-estic al Mării Moarte, pe o hartă mozaică din secolul al XVI-lea d.Hr. de la Medeba(acum Madeba).

Geneza 19:24 Atunci Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma şi peste Gomorapucioasă şi foc de la Domnul din cer. Pucioasă şi foc. Judecata anunţată de îngeri a venit deodată şi pe neaşteptate (vezi Luca17,28.29). Deşi aici sunt amintite numai Sodoma şi Gomora, reiese clar că şi celelalte cetăţi alecâmpiei, Adma şi Ţeboim, au fost nimicite (vezi Deuteronom 29,23; Osea 11,8; Judecători 7). A fost

- 130 -

cruţată doar mica cetate Bela, sau Ţoar, şi numai pentru un timp scurt (vezi Geneza 19,30; PP 167). Expresia „pucioasă şi foc” este un idiom ebraic obişnuit pentru sulf, „pucioasă aprinsă”.Minunile prin care Dumnezeu a intervenit din când în când în mersul obişnuit al naturii constau deobicei în folosirea într-un fel neobişnuit a forţelor naturale şi a elementelor existente. Încă şi astăzi,regiunea sudică a Mării Moarte este bogată în asfalt (vezi comentariul pentru cap. 14,3.10). Dincrăpăturile şi stâncile din regiune încă mai emană gaze inflamabile. Deoarece asfaltul se ridica lasuprafaţa apei, partea sudică a Mării Moarte a fost numită în vremurile antice Lacul Asfaltic.Grămezile masive de asfalt care plutesc la suprafaţă sunt adesea de dimensiuni suficiente pentru asusţine mai multe persoane. Asfaltul, sulful şi alte materiale combustibile au fost de ani de zileextrase şi exportate din această regiune. Arabii din împrejurimi folosesc asfaltul drept protecţiecontra paraziţilor de grădină şi pentru scopuri medicinale. Oricare au fost mijloacele folosite pentrua aprinde cetăţile, distrugerea lor a fost fără îndoială miraculoasă, pentru că a venit la timpul precisarătat de Dumnezeu. Timp de secole peisajul pârjolit al acestei regiuni a rămas o mărturie mută despre mareacatastrofă care a transformat bogata câmpie într-un loc de totală pustiire. Moise s-a referit la ea cala un exemplu cu privire la ce urma să devină ţara lui Israel ca rezultat al neascultării (Deuteronom29,21-24). Scriitorii clasici descriu în mod elocvent regiunea de sud a Mării Moarte ca un pământars, încreţit, stânci pârjolite şi pământ cenuşiu. Ei amintesc şi localităţile ruinate ale vechilor cetăţi(Diodorus ii. 48. 7-9; Strabo, Geography xvi. 2. 42-44; Josephus Wars iv. 8. 4; Tacitus Histories vol.6. 7). Ceea ce acum este braţul sudic al Mării Moarte, în vremurile biblice a fost pământ uscat. Înanii mai recenţi, nivelul mării care nu are nici o scurgere s-a înălţat şi a acoperit cea mai mare partea regiunii. Pomii uscaţi se mai înalţă încă din această secţiune a mării ca o pădure fantomă. Unii cercetători încearcă să identifice cetăţile blestemate cu ruinele descoperite la Teleilat el-Ghasul pe partea de nord a ţărmului Mării Moarte. Totuşi, greutatea evidenţei indică spre întinderilesudice ale mării ca loc al marii catastrofe. Acel eveniment teribil trăieşte în tradiţiile regiunii până înzilele noastre. El este, de exemplu, reflectat în numele arab al Mării Moarte, Bahret Lut, „Lacul luiLot”, şi al lanţurilor de munţi care se întinde pe ţărmul sud-vestic al Lacului, Jebel Usdum, „MunteleSodoma”.

Geneza 19:25 A nimicit cu desăvârşire cetăţile acelea, toată Câmpia şi pe toţilocuitorii cetăţilor, şi tot ce creştea pe pământ. A nimicit... cetăţile acelea. Această expresie sugerează un cutremur de pământ, dar estefolosită şi pentru a descrie cetăţi nimicite de acţiunea inamică în aşa măsură, încât să le lase caSodoma şi Gomora (vezi 2 Samuel 10,3; Isaia 13,19). Despre această catastrofă se aminteşte derepetate ori pe parcursul Vechiului Testament (Deuteronom 29.23; Isaia 1,9; Ieremia 49,18; 50,40;Amos 4,11; etc.). Ele slujesc ca un exemplu despre judecata din urmă prin arderea tuturornelegiuiţilor (2 Petru 2,6; Iuda 7).

Geneza 19:26 Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut într-un stâlp de sare. Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi. Îngerii îi conduseseră pe toţi patru afară din cetateacondamnată şi le-au dat instrucţiuni clare cu privire la ce trebuiau să facă şi ce trebuiau să nu facă,dacă voiau să-şi salveze vieţile lor. Însă numai a scăpa din cetate nu era de ajuns, ci era necesară ocontinuă ascultare faţă de instrucţiuni. Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi spre cetate, unde eraucăminul şi averile ei, precum şi unii dintre copiii ei. Acum ea a refuzat să renunţe la toate acestea.Inima ei împietrită a făcut ca amintirea ei să fie o veşnică avertizare pentru aceia care ar dori să fiesalvaţi, dar care se mulţumesc cu măsura unui drum pe jumătate, care par a părăsi lumea, dar alecăror inimi sunt încă în ea. Nestăruind până la capăt, ei nu pot fi salvaţi (vezi Matei 24,13; Filipeni1,6). Este bine să nu uităm solemnul avertisment al Domnului „Aduceţi-vă aminte de nevasta luiLot” (Luca 17,32). O mai mare hotărâre din partea lui Lot de a lua în seamă porunca îngerului ar fi

- 131 -

însemnat salvarea ei (PP 160, 161). Îngerii au silit-o să părăsească cetatea, dar nu au putut realizamântuirea ei contra propriei voinţe. Fireşte ca ea era o persoană nereligioasă, probabil o băştinaşădin Canaan (PP 174). Ea a ales mai degrabă să moară decât să părăsească Sodoma. Deplângemsoarta ei. Să învăţăm din exemplul ei. Stâlp de sare. Nu se poate spune cât timp a rămas vizibil stâlpul de sare care conţineatrupul ei. În ele locuri, ţărmul sud-vestic al Mării Moarte este împânzit cu formaţii de stâlpi de sare,unele dintre ele asemănându-se în linii mari cu figuri omeneşti. Călătorii au numit unul sau altul dinei: „Nevasta lui Lot”. Dar a încerca să se identifice unii dintre ei în felul acesta ar fi o nesocotinţă.

Geneza 19:27 Avraam s-a sculat a doua zi dis de dimineaţă, şi s-a dus la locul undestătuse înaintea Domnului. Dis de dimineaţă. Dornic să afle rezultatul mijlocirii sale de cu o zi mai înainte, Avraam s-aîntors pe locul nord-estic al Hebronului, unde se despărţise de Domnul. Cât de mare trebuie să fifost dezamăgirea lui, când a văzut întreaga câmpie în flăcări, iar fumul ei agitându-se înspre cer.

Geneza 19:29 Când a nimicit Dumnezeu cetăţile Câmpiei, Şi-a adus aminte deAvraam, şi a scăpat pe Lot din mijlocul prăpădului, prin care a surpat din temeliecetăţile unde îşi aşezase Lot locuinţa. Şi-a adus aminte de Avraam. Neputând salva cetăţile pentru care mijlocise Avraam, totuşiDomnul a răsplătit rugăciunea sa de mijlocire, cruţându-i pe aceia care au vrut să plece. Din iubirepentru Avraam, după cum se declară aici, lui Lot şi familiei sale i-a fost oferită salvarea.

Geneza 19:30 Lot a ieşit din Ţoar şi a rămas pe munte, cu cele două fete ale lui, căcis-a temut să rămână în Ţoar. A locuit într-o peşteră, cu cele două fete ale lui. Lot a ieşit din Ţoar. Cuprins de panică, Lot a părăsit în curând Ţoar-ul, temându-se că şiacesta va avea parte de soarta celor patru cetăţi-surori ale sale.

Geneza 19:36 Cele două fete ale lui Lot au rămas astfel însărcinate de tatăl lor. Însărcinate de tatăl lor. În fapta aceasta, fetele lui Lot au dat pe faţă influenţa rea dinSodoma. Ele au crescut până la vârsta de măritat, într-o ţară unde băutura şi toate formele deimoralitate erau nestăpânite, deci judecata lor era întunecată şi conştiinţa lor amorţită. Lot a pututsă-şi ocrotească fiicele ca să nu devină victime ale sodomiţilor (vezi v.8), însă nu a reuşit săsădească principiile neprihănirii în inimile lor. Ele sunt mai degrabă de compătimit decât decondamnat, pentru că Lot însuşi a luat parte la păcatul lor. El este responsabil pentru împrejurărilecare au dus la aceasta, cât şi pentru băutura vinului pe care ele l-au pus înaintea lui (vezicomentariul pentru cap. 9,21). Preţul pe care l-a plătit Lot pentru cei câţiva ani din Sodoma a fostpierderea întregii sale familii. Singurii urmaşi au fost moabiţii şi amoniţii cei josnici şi idolatri.

Geneza 19:37 Cea mai mare a născut un fiu, căruia i-a pus numele Moab; el estetatăl Moabiţilor din ziua de azi. Moab. Strămoşul Moabiţilor. Probabil că numele lui înseamnă „din tatăl meu”, după cum îlredă LXX. Deşi verişori ai israeliţilor, Moabiţii au fost întotdeauna vrăşmaşii lor. La început, ei aulocuit în ţara dintre Arnon şi Zered, la răsărit de Marea Moartă. De pe vremea lui David, până petimpul lui Ahab, ei au fost tributari vremelnici ai vecinilor lor din apus, dar au recâştigatindependenţa sub regele lor Meşa (2 Regi 3,4.5) care şi-a lărgit teritoriul spre nord.

Geneza 19:38 Cea mai tânără a născut şi ea un fiu, căruia i-a pus numele Ben-Ammi: el este tatăl Amoniţilor din ziua de azi.

- 132 -

Ben-ammi. Numele strămoşului Amoniţilor înseamnă, probabil, „fiu al poporului meu”. Prinacest nume, mama lui a exprimat faptul că tatăl şi mama lui erau dintr-o singură spiţă de familie.Fiul ei era în realitate propriul frate vitreg, iar strămoşii lui erau şi strămoşii ei. Amoriţii au devenitnomazi şi au locuit în partea de răsărit a regiuni aşezată între Iaboc şi Arnon. Numele fortăreţei lor,Rabbah Ammon, s-a perpetuat în numele Ammon, actuala capitală a regatului Iordaniei. Istoria lui Lot şi a familiei sale este tragică. Asupra lui se află o pată pentru toate generaţiile.Păcatul lui a fost iertat, însă răul anilor dedaţi plăcerii şi profitului a dăinuit după el timp de generaţii(PP 168).Comentariile lui Ellen G. White 1-38 PP 156-170 1 GC 632; PP 158 1-3 6T 342 2 DA 500; PP 158 3-5,7,10,11 PP 159 13 PP 159; 4T 110 14 DA 634; PP 160; 4T 110; 5T 234 15,16 PP 160; 4T 111 16 GC 431 17 PP 160, 166, 167; TM 446; 5T 233; 8T 16, 36 18,19 4T 111 19-22 PP 161 23 PP 162 24 CD 60; CH 110; 9T 43 24, 25 PP 162 24-28 MYP 419 26 PP 161; 4T 111 30-38 PP 167

Geneza 20:1 Avraam a plecat de acolo în ţara de miază-zi, s-a aşezat între Cades şiŞur, şi a locuit ca străin în Gherar. Avraam a plecat de acolo. Nu este dat nici un motiv pentru plecarea lui Avraam de la stejariilui Mamre de lângă Hebron (cap. 13,18; 14,13; 18,1) spre ţara de sud Negeb (vezi comentariulpentru cap. 13,1). Este probabil că Dumnezeu a îndreptat paşii lui în acea direcţie, fie că se potriveacu viaţa lui de peregrin, fie spre a putea fi un martor pentru locuitorii regiunii. Pe de altă parte, esteprobabil că turmele sale aveau nevoie de regiuni cu păşuni proaspete, sau poate că schimbăripolitice au tulburat pacea şi siguranţa ţării. În timp ce primii confederaţi ai lui Avraam la Hebron,Mamre, Eşcol şi Aner, erau amoriţi (vezi cap. 14,13), hetiţii au controlat după câte se pare regiuneacâţiva ani mai târziu (vezi cap. 23,3). Criticii au declarat că era imposibil ca hetiţii să ajungă până înPalestina de sud, atât de timpuriu ca secolul al XIX-lea î.Hr., dar descoperirile recente au dovedit căacesta a fost cazul. Se poate că unii au ajuns până la Hebron şi i-au alungat pe amoriţi. Dacă esteaşa, Avraam a pornit înspre Negeb pentru a evita împrejurările nesigure ale perioadei de tranziţie.Orice l-ar fi călăuzit spre regiunea sudică, el a făcut din ea căminul său aproximativ pentru timp dedouăzeci de ani. Cadeş şi Şur. Cadeş-Barnea era aproximativ la 128 de km sud-vest de Hebron, iar Şur seafla la vest de Cadeş, nu departe de Egipt (vezi cap. 16,7). Cuvântul „a locuit” pare să indice căAvraam a petrecut câtva timp în regiunea aceasta, o şedere care trebuie să fi stârnit amintiri sfinteîn inima lui Agar (vezi cap. 16,7-14). Gherar. Deoarece partea sudică a Negeb-ului era o regiune semi-pustie, este posibil caregiunile lui cu păşuni se fi dovedit neîndestulătoare. Această regiune, care avea doar câteva oaze,a fost numită mai târziu „Pustia Zin”. Îndreptându-se din nou spre nord, Avraam şi-a stabilit locuinţasa vremelnică la Gherar, care era aşezată într-o vale foarte fertilă la sud de Gaza. Marile silozuri decereale descoperite în marea movilă de la Gherar dovedesc că acesta a fost pe atunci centrul uneiregiuni producătoare de cereale. Deşi dovada lipseşte, cetatea trebuie să fi fost în vremurile dedemult tot atât de importantă.

Geneza 20:2 Avraam zicea despre Sara, nevastă-sa: "Este soră-mea!" S-a temut săspună că este nevastă-sa, ca să nu-l omoare oamenii din cetate din pricina ei.Abimelec, împăratul Gherarei, a trimis şi a luat pe Sara. Este sora mea. Cu toate că Avraam a trăit în pace şi siguranţă oriunde îşi întinsese cortul înţara Canaanului, se pare că el nu a avut încredere în împăratul Gherarului, un prinţ filistean (vezi

- 133 -

comentariul pentru cap. 21,32). Este paradoxal a găsi pe cineva care învinsese forţele expediţionarecombinate a patru puteri mesopotamiene, cuprins brusc de teama de moarte în faţa unui singurprinţ de cetate. Este şi mai de neînţeles a-l descoperi pe Avraam, acel model de credinţă,întorcându-se deodată tocmai la şiretlicul care îi adusese atâta încurcătură şi nelinişte în Egipt (vezicap. 12,10-20). După numeroasele dovezi de putere şi de ocrotire a lui Dumnezeu la care el fusesemartor, o altă tristă lipsă de credinţă ca aceasta este într-adevăr ciudată. De la acea greşeală demai înainte trecuseră vreo douăzeci de ani şi se prea poate că timpul ştersese impresia făcutăatunci. Abimelec. Este posibil ca numele Abimelec, „tatăl meu, regele” în realitate să fi fost un titlufilistean, ca acela de faraon în Egipt, în loc de un nume propriu. Împăratul Gherarului este numit, petimpul lui Isaac, Abimelec (cap. 26,8), după cum este şi împăratul Achiş al Gatului, pe timpul luiDavid (1 Samuel 21,10; compară cu Psalmi 34, titlu). Se pare că stăpânul Gherarului a luat înharemul său toate femeile nemăritate pe care le-a îndrăgit din teritoriul său. Mai în vârstă cu 25 deani decât înainte în situaţia precedentă asemănătoare, se pare ciudat că Sara, la 90 de ani, încă maiera atât de atractivă, încât să fie dorită de un prinţ palestinian. Desigur că mai rămâneau încăaproape 40 de ani din viaţa ei. Este posibil ca Abimelec să fi avut de gând să încheie aceastăcăsătorie spre a întări o alianţă între el şi Avraam. După câte se pare, el a recunoscut că prezenţalui Avraam este un câştig pentru el (vezi cap. 20,15).

Geneza 20:3 Atunci Dumnezeu S-a arătat noaptea în vis lui Abimelec, şi i-a zis:"Iată, ai să mori din pricina femeii pe care ai luat-o, căci este nevasta unui bărbat." În vis. Visul era felul obişnuit al lui Dumnezeu de a Se descoperi păgânilor, după cum a făcutfaţă de faraon (cap. 41,1) şi faţă de Nebucadneţar (Daniel 4,5). Patriarhilor şi profeţilor Dumnezeu lise descoperea prin viziuni, cu toate că uneori El le-a vorbit şi în vise. Ai să mori. Literal „tu ai să mori”. Abimelec a contractat boala care se abătuse asupra caseisale (vezi v.17).

Geneza 20:4 Abimelec, care nu se apropiase de ea, a răspuns: "Doamne, vei omorîTu oare chiar şi un neam nevinovat? Nu se apropiase de ea. Abimelec a fost împiedicat de a necinsti pe Sara prin boala ciudatăcare a venit pe neaşteptate asupra lui, dar cu privire la natura căreia este descoperit puţin. Aceastădeclaraţie a fost făcută pentru a evita posibilitatea ca Isaac, care urma să se nască în curând, săpoată fi considerat un copil al lui Abimelec, mai degrabă decât al lui Avraam. „Doamne, vei omorî?” În timpurile vechi, visele erau de origine divină şi, de aceea, Abimeleca crezut că acela care i s-a arătat era o fiinţă divină. Autoritatea cu care a vorbit cel care i s-aadresat era fără îndoială superioară lui, ca împărat.

Geneza 20:6 Dumnezeu i-a zis în vis: "Ştiu şi Eu că ai lucrat cu inima curată: deaceea te-am şi ferit să păcătuieşti împotriva Mea. Iată de ce n-am îngăduit să teatingi de ea. Cu inimă curată. Abimelec a jignit din neintenţionat un trimis al Regelui ceresc. S-ar părea căacest domnitor păgân a fost un bărbat cu principii, deoarece conştiinţa lui era fără îndoială curată înaceastă privinţă. Faptul acesta dovedeşte că în acea vreme filistenii nu au fost aşa de degeneraţi caoamenii din Sodoma. Probabil că acelaşi lucru poate fi spus şi despre alte popoare din Canaan.Nelegiuirea lor „nu şi-a atins încă vârful” (cap. 15,16).

Geneza 20:7 Acum, dă omului nevasta înapoi; căci el este prooroc, se va rugapentru tine, şi vei trăi. Dar, dacă n-o dai înapoi, să ştii că vei muri negreşit, tu şi totce-i al tău."

- 134 -

El este profet. Aici se întâlneşte pentru prima oară termenul de „profet”, nabi’. El derivă dinrădăcina cuvântului naba’, care înseamnă „a proclama”, „a exclama”, „a declara”. După cum estedescoperit în Biblie, cuvântul „profet”, nabi’, descrie o persoană care proclamă soliile divine. Acesteapot avea legătură cu trecutul, prezentul sau viitorul, şi pot să constea în descriere, îndemn,învăţătură, mângâiere sau prezicere. În afară de aceasta, termenul mai exprimă şi ideea de a fi unmijlocitor. Cuvântul „profet” vine din grecescul prophetes, o combinaţie a prepoziţiei pro, „pentru”sau „în numele cuiva” cu verbul phemi, „a vorbi”. El vorbeşte pentru cineva. El poate vorbi omului înnumele lui Dumnezeu. Din versetul 7 reiese clar că aici Avraam a vorbit ca profet în cel de-al doileasens. Faptul că termenul nabi’ este folosit pentru prima dată aici, nu trebuie să înlătureconvingerea că Spiritul Profeţiei se afla printre oameni chiar de la început (Geneza 9,25-27; Fapte3,21; Iuda 14, 15). Susţinerea că folosirea acestui termen în cărţile lui Moise dovedeşte că ele nupot fi mai vechi decât timpul lui Samuel, înainte de care un profet era numit un „văzător” (1 Samuel9,9), este de asemenea invalidă. Aşa cum este folosit de Moise, termenul se aplică de obicei la unprimitor al descoperirilor divine. Pe timpul perioadei judecătorilor, se pare că a ajuns să sefolosească termenul „văzător” ro’eh şi s-a păstrat până pe vremea lui Samuel, când termenul maivechi în circulaţie l-a înlocuit. Se va ruga pentru tine. Valoarea rugăciunii de mijlocire este puternic arătat în Iacov 5,16.Făgăduinţa făcută lui Abimelec că îşi va redobândi sănătatea prin mijlocirea lui Avraam susţineprincipiul că un credincios poate deveni mijlocul prin care binecuvântarea divină poate să se reversepeste alţii (vezi Fapte 9,17.18). Este intenţia lui Dumnezeu de a-i îndrepta spre reprezentanţii luiomeneşti pe aceia care sunt sensibili faţă de adevăr.

Geneza 20:8 Abimelec s-a sculat dis de dimineaţă, a chemat pe toţi slujitorii săi, şile-a spus tot ce se întâmplase. Şi oamenii aceia au fost cuprinşi de o mare spaimă. Abimelec... a chemat pe toţi slujitorii săi. Cuvântul ebraic tradus aici prin „slujitori” se referăla funcţionari de toate gradele. Ei erau, de asemenea, interesaţi în mod vital de situaţie şi fărăîndoială că ei căutau o soluţie a problemei pentru regele lor.

Geneza 20:9 Abimelec a chemat şi pe Avraam şi i-a zis: "Ce ne-ai făcut? Şi cu ceam păcătuit eu împotriva ta, de ai făcut să vină peste mine şi peste împărăţia meaun păcat atât de mare? Ai făcut faţă de mine lucruri care nu trebuiau nicidecumfăcute." Abimelec a chemat şi pe Avraam. Mustrarea făcută mai înainte de faraon (cap. 12,18.19) eraacum mult mai întemeiată. Cuvintele de condamnare ale lui Abimelec trebuie să fi fost foarteumilitoare. Cel care fusese însărcinat să-L reprezinte pe adevăratul Dumnezeu poporului din Canaanprimea acum o mustrare, pe drept, de la unul dintre domnitorii lor păgâni. Purtarea lui greşită nunumai că tulburase fericirea propriului cămin, dar devenise şi o pricină de suferinţă pentru poporulde a cărei ospitalitate se bucurase.

Geneza 20:12 De altfel este adevărat că este sora mea, fiica tatălui meu, numai cănu-i fiica mamei mele. Şi a ajuns să-mi fie nevastă. Este sora mea. Avraam şi-a apărat purtarea cu presupunerea că nu exista „frică deDumnezeu” în Gherar şi că, prin urmare, viaţa lui era în pericol (vezi cap. 12,4-13). Mai mult, eljustifică subterfugiul cu scuza că Sara era într-adevăr, „sora” lui – sora lui vitregă – în acelaşi timpfiind şi soţia lui. El s-a gândit să pară că nu se abătuse de la litera strictă a adevărului. Darslăbiciunea lui de a nu spune tot adevărul a făcut din el un înşelător. Despre căsătoria între fraţi şisurori vezi comentariul pentru cap. 4,17.

- 135 -

Geneza 20:13 Când m-a scos Dumnezeu din casa tatălui meu, am zis Sarei: "Iatăhatârul pe care ai să mi-l faci: în toate locurile unde vom merge, spune despre minecă sunt fratele tău." În toate locurile. Acesta nu a fost primul caz în care Avraam a prezentat-o pe Sara drept sorăa sa. S-ar părea că aceasta era practica lui obişnuită, dar că până aici Egiptul fusese singurul locunde şiretlicul a dat naştere la necaz. Ani de reuşită în folosirea aceleiaşi minciuni-înşelăciuni de laacea amară experienţă cu Faraon îl făcuseră pe Avraam să uite lecţia de strictă corectitudine (veziEclesiastul 8,11). Poate că şi uşurinţa relativă cu care Dumnezeu l-a scăpat din serioasa dificultate atins să-l facă mai puţin prudent. Viaţa retrasă a femeilor i-a uşurat oarecum lui Avraam posibilitatea de a urma obiceiul pecare l-a practicat. Petrecând mult din timp în corturi, dincolo de privirea ochilor curioşi, puţinioameni le puteau cel mult zări vreodată (vezi Geneza 18,9). Întâlnirea lui Abimelec cu ea trebuie săfi fost incidentală, probabil într-un moment indiscret când era plecată de acasă pentru a aduce apăde la un izvor public (vezi cap. 34,1-4). Oricum ar fi fost, timpul naşterii seminţei făgăduite seapropia cu grăbire (vezi cap. 21,1), iar Satana a profitat de slăbiciunea lui Avraam pentru a dejucaplanul divin (vezi comentariul pentru Geneza 12,12-20, compară cu Apocalipsa 12,1-4).

Geneza 20:14 Abimelec a luat oi şi boi, robi şi roabe, şi le-a dat lui Avraam; şi i-a datînapoi şi pe Sara, nevastă-sa. Abimelec a luat. Darurile lui Abimelec au fost asemănătoare cu cele ale lui Faraon (cap.12,16), dar au fost date dintr-un motiv diferit. Darurile lui Faraon au fost date „din pricina Sarei”,dar acelea ale lui Abimelec aveau scopul să-l liniştească pe Avraam pentru răul pe care el îl suferise.

Geneza 20:15 Abimelec a zis: "Iată, ţara mea este înaintea ta; locuieşte unde-ţi vaplăcea." Ţara mea este înaintea ta. Această ofertă generoasă apare în mod precis ca fiind contrastulcererii lui faraon în împrejurări asemănătoare (vezi cap. 12,19.20). Abimelec a crezut de bine să-lfacă pe Avraam să înţeleagă că el nu avusese de gând să facă nici un rău şi dorea să trăiască înrelaţii bune cu acest prinţ bogat din Mesopotamia. Ştiind despre salvarea oamenilor din Sodoma decătre Avraam cu câţiva ani în urmă, Abimelec poate că s-a mai temut şi de represalii pentru faptasa.

Geneza 20:16 Şi Sarei i-a zis: "Iată, dau fratelui tău o mie de arginţi; aceasta să-ţi fieo dovadă de cinste, faţă de toţi cei ce sunt cu tine, aşa că înaintea tuturor vei fi fărăvină." O mie de arginţi. Deşi în textul ebraic nu există nici cuvântul „bucăţi” nici cuvântul „siclu”,ultimul cuvânt este fără îndoială complementul direct al cuvântului „mie”. Pe vremea ante-persanănu existau bani-monedă. Metalele preţioase erau turnate în lingouri şi evaluate după greutate.Deoarece greutatea unui siclu varia mult în funcţie de loc şi timp, este greu să se evalueze astăzivaloarea monetară echivalentă. O greutate găsită în ruinele de la Tell Beit Mirsim, în Palestina,prezintă un siclu de 0,402 uncii, (11,4 grame), un altul de la Ugarit, în Siria, de 0,335 uncii (9,5grame), în timp ce siclul egiptean şi cel babilonian variază de la 0,31 la 0,345 uncii (8,8 la 9,8grame). Dacă vom considera un siclu de 11,4 grame, (0,4 uncii) pentru „un argint”, o mie de arginţiar cântări aproximativ 11 kilograme. Deoarece puterea de cumpărare a banilor era mai mare atuncidecât astăzi, această cifră ar creşte considerabil dacă ar fi ca ea să reprezinte cu adevărat valoareaacestui dar. Abimelec probabil că a folosit expresia „fratele tău” ironic, ca şi când el ar zice „acest‘frate’ al tău”. Aceasta să-ţi fie o dovadă de cinste. Semnificaţia declaraţiei ebraice traduse astfel este

- 136 -

obscură (text englez: „el este pentru tine o acoperitoare a ochilor” – n.trad.). Dacă este literală,acoperitoarea ar fi un voal pentru apărarea feţei, dacă este figurată, aceasta ar fi un dar menit săîmpace o rea-voinţă. Cuvântul ebraic tradus „el” în KJV, indicându-l pe Avraam, ar putea fi tradus lafel de bine cu „acesta” referindu-se la dar. Dacă termen se referă la Avraam, Abimelec a înţeles fiecă o dată cu acesta a redat-o pe Sara sub protecţia lui Avraam, fie că Avraam trebuie să-i poartemai bine de grijă în viitor. Dacă, pe de altă parte, acesta se referă la dar, Abimelec spunea: „Te rog,primeşte darul meu ca o dovadă despre nevinovăţia ta şi de asemenea ca un semn despre dorinţamea de a vă face bine”. Trei amănunte ale contextului lasă să se înţeleagă că expresia se referă maidegrabă la dar, decât la Avraam: (1) Abimelec dorea prietenia lui Avraam (vezi comentariul pentruv.15). (2) Darul este centrul atenţiei în declaraţia precedentă. (3) „Acoperitoarea” urma săconstituie o dovadă faţă de toţi cei ce erau cu ea şi faţă de alţii că răul a fost îndreptat şi cazulclarificat. Toţi cei ce sunt cu tine. Probabil că se referă la slujnicele Sarei, care ar fi putut fi cu ea întimpul incidentului. „Înaintea tuturor” poate că se referă la alţi membri ai marii familii a lui Avraam,sau îi cuprinde pe toţi aceia care au auzit despre lucrul acesta. Vezi şi paragraful următor. Acestasugerează, de asemenea, că „acoperitoare” putea să aibă drept scop, cel puţin în parte, să salveze„faţa” ei înaintea altor membri ai familiei, un mult mai important motiv pentru orientali. Fără vină. (Text englez: „Astfel a fost ea mustrată” – n.trad.). Această expresie din ebraicăne confruntă cu două probleme. (1) Unele traduceri vechi omit cuvântul „astfel”, ebraicul „şi”,combinând expresia aceasta cu expresia precedentă, „şi cu toţi ceilalţi”. (2) Dacă în originalul ebraicse citeşte „ea” sau „tu” este nesigur. Vocala în discuţie, care face să apară deosebirea, a fostadăugată de masoreţi la câteva secole d.Hr. Dacă masoreţii au avut dreptate, atunci Sara „a fostmustrată” de Abimelec ca fiind prima vinovată pentru nenorocita situaţie. Dacă, însă, masoreţii s-auînşelat, după cum lasă să se înţeleagă unele traduceri vechi, şi dacă expresia precedentă „şi cu toţiceilalţi” urmează să fie pusă în legătură cu „ea a fost mustrată”, cele două urmează a fi cititeîmpreună astfel: „şi în toate privinţele tu eşti justificată”, sau „înaintea orişicui tu eşti îndreptăţită”,ca în RSV. Această traducere s-ar potrivi mai exact cu contextul. Cuvântul tradus „mijlocitor”(arbitru – n.trad.) în Iov 9,33, este din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul tradus aici „mustrată”.

Geneza 20:17 Avraam s-a rugat lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu a însănătoşit peAbimelec, pe nevasta şi roabele lui, aşa că au putut să nască. Dumnezeu a însănătoşit pe Abimelec. Dacă nu ar fi avut loc restituirea, rezultatul ar fi fostmoartea (vezi v.3 şi 7). Cuvântul ebraic tradus „roabe” se referă la femeile sclave ale haremuluiregal. În v.14 (trad. engleză) este folosit un cuvânt diferit pentru a descrie pe femeile slujnicecuprinse în darul regal pentru Avraam.

Geneza 20:18 Fiindcă Domnul încuiase pântecele tuturor femeilor din casa luiAbimelec, din pricina Sarei, nevasta lui Avraam. Închisese. Din punct de vedere al gândirii orientale, conform căreia naşterea era preţuită cafiind cea mai mare binecuvântare, nu putea exista o nenorocire mai mare decât sterilitatea. A nuavea copii era o ruşine (Geneza 30,23; Luca 1,25; etc.). În plus, dacă femeile din familia luiAbimelec nu urmau să mai nască nici un copil, până la urmă familia urma să se stingă.

Geneza 21:1 Domnul Şi-a adus aminte de cele ce spusese Sarei şi Domnul a împlinitfaţă de Sara ce făgăduise. Domnul Şi-a adus aminte de cele ce spusese Sarei. (trad. engleză: „Domnul a vizitat peSara” – n.trad.). Această faptă divină de har este numită o „vizită” a Domnului. Verbul tradus aici „avizita”, când este folosit pentru o vizită a Domnului, se poate referi fie la venirea Sa pentru judecatăspre a-i pedepsi pe oameni (Isaia 24,21; Ieremia 9.25; Osea 12,3; etc.) fie ca aici pentru a le face ofavoare (Geneza 50,24; Rut 1,6; 1 Samuel 2,21).

- 137 -

Naşterea lui Isaac a avut loc contrar cursului obişnuit al naturii (Galateni 4,23; Evrei 11,11).Din timp în timp, în umblarea Sa cu poporul Său ales, Dumnezeu i-a dat dovezi minunate despreputerea şi călăuzirea Sa divină, ca să le inspire încredere în El (vezi Ioan 15,11). Aceste minuni auculminat cu marea minune a tuturor timpurilor – întruparea, viaţa desăvârşită, moartea înlocuitoare,învierea glorioasă şi înălţarea lui Isus Hristos (1 Timotei 3,16).

Geneza 21:2 Sara a rămas însărcinată şi a născut lui Avraam un fiu la bătrâneţe, lavremea hotărâtă, despre care-i vorbise Dumnezeu. La vremea hotărâtă. Ca multe din făgăduinţele lui Dumnezeu, aceasta a fost împlinită exactla timp (vezi cap. 17,21; 18,10.14). Venirea potopului, eliberarea din Egipt, naşterea lui Mesia,împreună cu diferitele evenimente prezise de Daniel şi Ioan s-au împlinit în timpul prevăzut deprofeţie (Geneza 6,3; Exod 12,41; Daniel 9,25; Galateni 4,4). Dintre făgăduinţele repetate făcute luiAvraam despre naşterea unui fiu, fac menţiune despre timpul evenimentului numai acelea care suntimediat înainte de acest eveniment. Mai întâi, Avraam a fost informat doar că va avea un fiu. Maitârziu, i s-a spus că Sara va naşte acel fiu, şi numai în cele din urmă i s-a spus când se va naşte fiul.

Geneza 21:3 Avraam a pus fiului său nou născut, pe care i-l născuse Sara, numeleIsaac. Isaac. Dumnezeu alesese deja un nume pentru copil (cap. 17,19). Numele lui Isaac, careînseamnă „el râde”, urma să fie o amintire veşnică a fericitei ocazii când credinţa a devenit realitate(vezi Geneza 17,17; 18,12; 21,6; Psalmi 126,2). Naşterea lui Samuel şi aceea a lui Ioan Botezătorul,ambele în împrejurări asemănătoare, au adus mare bucurie (1 Samuel 2,1; Luca 1,58).

Geneza 21:4 Avraam a tăiat împrejur pe fiul său Isaac, la vârsta de opt zile, cum îiporuncise Dumnezeu. Avraam a tăiat împrejur pe fiul său. Avraam şi Ismael, împreună cu toţi membrii de partebărbătească ai familiei, fuseseră tăiaţi împrejur cu un an înainte. Semnul legământului a fost acumpus asupra lui Isaac, fiul legământului (vezi comentariul pentru cap. 17,10-14, 23).

Geneza 21:5 Avraam era în vârstă de o sută de ani, la naşterea fiului său Isaac. Avraam este în vârstă de o sută de ani. Trecuseră exact 25 de ani de la prima făgăduinţădespre un fiu (cap. 12,1-4). Dacă Isaac a fost născut în Gherar, sau la Beer-Şeba nu este clar (vezicap. 20,15; 21,31).

Geneza 21:6 Şi Sara a zis: "Dumnezeu m-a făcut de râs: oricine va auzi, va râde demine." Dumnezeu m-a făcut de râs. (textul englez: „Dumnezeu m-a făcut să râd” – n.trad.) RâsulSarei cu un an înainte dădea pe faţă cinism şi necredinţă, însă acum ea a râs de bucurie. Statornicialui Avraam şi a Sarei faţă de ce li se părea timp îndelungat, ani întunecoşi de dezamăgire şiîntârziere, a fost acum răsplătită. Pentru ei, naşterea lui Isaac a însemnat zorile unei zile noi (veziPsalmi 30,5). Aceasta era „garanţia” sau semnul că făgăduinţa în plinătatea ei – venirea lui Mesia,Evanghelia la toate naţiunile şi căminul cel veşnic din Canaan – până în cele din urmă va fi realizată(Geneza 22,18; Galateni 3,16; Evrei 11,9.10). Scriitorii biblici s-au referit în repetate rânduri la acestfericit eveniment (vezi Isaia 54,1; 51,2.3; Galateni 4,22-28). Ca şi Sara, „Ierusalimul care este sus”,„mama noastră a tuturor” se bucură când astăzi i se nasc copiii credinţei (Isaia 66,10; Luca 15,10).

Geneza 21:8 Copilul s-a făcut mare, şi a fost înţărcat. Avraam a făcut un ospăţ mareîn ziua când a fost înţărcat Isaac.

- 138 -

Şi a fost înţărcat. La orientali, înţărcarea avea loc mai târziu decât în ţările apusene. Conformcu 2 Macabei 7,27, mamele evreice alăptau copiii lor timp de trei ani (vezi şi 2 Cronici 31,16).Samuel pare că a fost dus la Sanctuar de îndată ce fusese înţărcat, când a fost în stare să slujeascăînaintea Domnului (1 Samuel 1,22-28). Este un obicei oriental de a sărbători înţărcarea unui copilprintr-o sărbătoare rituală, la care se aşteaptă ca el să mănânce pentru prima dată o mâncare dintr-o hrană tare. Aceasta marchează încheierea timpului ca sugar.

Geneza 21:9 Sara a văzut râzând pe fiul pe care-l născuse lui Avraam EgipteancaAgar. Râzând. (textul englez: „bătându-şi joc” – n.trad.). Unii comentatori traduc cuvântul ebraicmeşacheq, KJV „bătându-şi joc”, ca „jucându-se”, şi concluzionează că declaraţia Sarei din versetulurmător a fost rezultatul geloziei. Ei consideră că ea nu a putut să sufere gândul că Ismael va aveao parte din moştenirea lui Avraam. Alţii explică acest text în lumina explicaţiei lui Pavel că Ismael afost alungat din căminul tatălui său din cauza persecutării lui Isaac (Galateni 4,29.30). Verbul meşacheq, „bătându-şi joc”, este din aceeaşi rădăcină ca Isaac, „a râde”. Totuşi,folosit aici la forma intensivă, el exprimă ceva mai mult decât un râs simplu, mai degrabă derâdere.Ginerilor săi, Lot li se părea ca „unul care îşi bate joc” ,sau ia în râs judecata lor cea bună; el păreacă glumeşte (Geneza 19,14). Nevasta lui Potifar a folosit despre Iosif acelaşi cuvânt care, spuneaea, venise „să-şi bată joc de noi”, adică a-şi râde de generozitatea soţului ei faţă de el (cap. 39,14-17). Petrecerea Israeliţilor înaintea viţelului de aur este de asemenea descrisă prin acelaşi verb,tradus cam nepotrivit în KJV ca „să joace” (Exod 32,6). Filistenii l-au chemat pe Samson ca „săpetreacă pe socoteala lui” (Judecători 16,25). Singurul loc în care cuvântul este folosit în sensfavorabil se întâlneşte în Geneza 26,8, unde îl descrie pe Isaac mângâind-o pe Rebeca. Potrivit cumajoritatea locurilor în care este folosită forma intensivă a acestui verb, atunci, Ismael „tot timpulîşi bătea joc”, sau dojenea pe Isaac. Ismael era cu 14 ani mai mare decât Isaac şi de aceea aproximativ de 17 ani când a fostînţărcat Isaac (vezi cap. 16,3; 21,5). Fără îndoială că el s-a considerat întotdeauna ca fiind fiul celmai mare şi moştenitorul lui Avraam. Totuşi, naşterea lui Isaac şi sărbătorirea înţărcării a lăsat să seîntrevadă că fiul Sarei avea să-i ia locul, şi drept rezultat gelozia lui a fost stârnită. Nu-i de mirare căIsmael îşi bătea joc de Isaac ca fiind cel mai tânăr, şi prin urmare necorespunzător pentru drepturileşi privilegiile dreptului de naştere.

Geneza 21:10 Şi a zis lui Avraam: "Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei; căci fiulroabei acesteia nu va moşteni împreună cu fiul meu, cu Isaac." Izgoneşte pe roaba aceasta. Cuvintele Sarei, care dau pe faţă gelozie şi dispreţ, cu greu parpotrivite pentru cineva care sugerase prima căsătoria Agarei cu Avraam (cap. 16,2). Sara s-a referitla Agar ca sclavă şi la Ismael ca fiu al unei sclave. Desigur că Sara avea dreptul să ceară ca statutulpropriului fiu să fie clarificat în mod legal, pentru ca după moartea lui Avraam să nu poată fi ridicatănici o întrebare. De aceea, Sara i-a cerut soţului ei să o alunge pe Agar şi să-l renege pe Ismael.

Geneza 21:11 Cuvintele acestea n-au plăcut deloc lui Avraam, din pricina fiului său. Cuvintele acestea nu au plăcut deloc lui Avraam. Pentru Sara, Agar şi Ismael erau intruşi,una o egipteancă din clasa de jos, o sclavă străină, celălalt un tânăr metis care va pricinui mereunecaz. Avraam, în mod firesc, nu a împărtăşit aceste simţăminte. El nu a pus la îndoialăprerogativele lui Isaac ca moştenitorul făgăduit, dar Ismael era şi el fiul său. Ani de zile, îl socotise afi moştenitorul. Ismael era propria lui carne şi sânge, şi îl iubea pe acest tânăr care fusese singurulsău fiu timp de 14 ani. Lui Avraam i se părea imposibil să consimtă la dorinţa Sarei.

- 139 -

Geneza 21:12 Dar Dumnezeu a zis lui Avraam: "Să nu te mâhneşti de cuvinteleacestea, din pricina copilului şi din pricina roabei tale: fă Sarei tot ce-ţi cere; căcinumai din Isaac va ieşi o sămânţă, care va purta cu adevărat numele tău. Fă Sarei tot ce-ţi cere. Din punct de vedere omenesc se pare ciudat că Dumnezeu trebuie săaprobe cererea egoistă a Sarei. Cu toate că Dumnezeu era gata să-l binecuvânteze pe Ismael (vezicap. 16,10; 21,13), şi nu l-a condamnat direct pe Avraam din pricina lui Agar, totuşi El nu arecunoscut niciodată căsătoria lui cu ea. În faţa lui Dumnezeu, ea era întotdeauna „roaba”, nu soţiasa. „Derâderea” neîncetată a lui Ismael (vezi comentariul pentru v.9) a arătat că el avea să continuesă tulbure pacea şi armonia familiei în timpul vieţii lui Avraam, şi că după moartea lui Avraamprobabil că urma să constrângă prin forţă revendicarea dreptului său de naştere. Acum era clar căIsmael nu mai putea rămâne în cămin fără pericol pentru planul lui Dumnezeu în ce-l privea peIsaac. Avraam nu căutase sfatul lui Dumnezeu când a luat-o pe Agar şi acea faptă pripită a făcut caacum să fie necesară alungarea unui fiu pe care el îl iubea mult. În acelaşi timp, Dumnezeu l-amângâiat pe Avraam cu asigurarea că Ismael, ca urmaş al său, avea să aibă şi el parte de uneledintre făgăduinţele făcute lui şi va deveni o mare naţiune.

Geneza 21:14 A doua zi, Avraam s-a sculat de dimineaţă; a luat pâine şi un burdufde apă, pe care l-a dat Agarei şi i l-a pus pe umăr; i-a dat şi copilul, şi i-a dat drumul.Ea a plecat, şi a rătăcit prin pustia Beer-Şeba. Pâine şi un burduf. În ebraică termenul „pâine” este un cuvânt colectiv pentru tot felul dehrană. „Burduful”, o piele de capră, trebuie să fi conţinut apă suficientă pentru a ajunge de la unizvor la altul. În fuga ei anterioară, Agar pare să fi pornit la drum spre căminul ei din Egipt (cap.16,7) şi poate că şi acum intenţiona să facă la fel. Natura generoasă a lui Avraam şi iubirea sa faţăde Ismael probabil că l-a determinat să facă pregătiri corespunzătoare pentru călătoria lor. Se parecă mai târziu a apărut o nevoie neprevăzută, numai pentru că ei au greşit drumul lor şi au rătăcitîncoace şi încolo fără ţintă, prin pustie, până ce şi-au consumat apa. Aceasta se înţelege princuvântul „a pribegi”, dintr-un verb ebraic care înseamnă „a greşi”, „a rătăci”, „a apuca pe un drumgreşit” (vezi Psalmi 119,176; Isaia 53,6). Nu era planul lui Dumnezeu ca Agar şi Ismael să seîntoarcă în Egipt, pentru că făgăduinţa Sa cu privire la copil nu putea fi îndeplinită acolo.Peregrinarea prin pustie a fost, după cum s-ar părea, o providenţă pentru el (vezi Fapte 17,26). Şi copilul. Această expresie sugerează că Agar avea să-l poarte atât pe Ismael, cât şi hranaşi apa. Faptul că acum Ismael era în vârstă de aproximativ 17 ani (vezi comentariul pentru Geneza21,8, 9) arată clar că Agar nu-l putea căra. De aceea, textul trebuie să însemne că Avraam a pusunele din provizii pe umărul lui Agar şi unele pe umărul lui Ismael. Alungarea unuia dintre fiii săi trebuie să fi însemnat o intensă suferinţă pentru Avraam (veziv.11). Însă cu gândul la propria răspundere pentru situaţia care se dezvoltase, el s-a resemnat faţăde voinţa descoperită a lui Dumnezeu în această problemă. Soarta Agarei şi a lui Ismael pare asprăpână la extrem, însă ei o făcuseră de neînlăturat prin atitudinea lor faţă de Isaac. Dacă ar fi fostbucuroşi să primească un rol subordonat, poate că ar fi putut rămâne în căminul lui Avraam, pânăce Ismael era mare. Apoi Ismael ar fi putut pleca însurat şi cu o parte din averea tatălui său. Cât deadesea fapte greşit considerate înseamnă nu mai pierderea binecuvântărilor de care avem privilegiulsă ne bucurăm, ci şi suferinţe inutile (vezi Ieremia 5,25). Pustia Beer-Şeba. Beer-Şeba este cel mai sudic oraş însemnat al Negeb-ului, ţară sudicăsemiaridă care era centrul diferitelor drumuri de caravane, ducând din Transiordania spre ţărm şidin Palestina spre Egipt. Deşertul era la sud de oraş.

Geneza 21:15 Când şi-a isprăvit apa din burduf, a aruncat copilul sub un tufiş, A aruncat copilul. După cum s-a văzut mai înainte, Ismael nu mai era un copil, ci un tânăr.Cuvântul tradus „copil” este uneori redat „tânăr” (vezi Geneza 4,23; 1 Regi 12,10). Cuvântul„aruncat”, deşi se pare că sugerează tratament aspru, trebuie să fie înţeles ca în Matei 15,30 unde

- 140 -

bolnavii erau „puşi” la picioarele lui Isus spre a fi vindecaţi. Aceasta înseamnă doar că ei au fostîncredinţaţi purtării Sale de grijă. Agar l-a încredinţat pe Ismael umbrei tufişului, singurul mijlocdisponibil pentru a-i uşura suferinţa. Traducând ebraicul „aruncat” în greceşte, LXX foloseşte acelaşicuvânt pe care îl foloseşte şi Matei. Deşi disperată pentru viaţa lui, mama lui s-a îngrijit de el, celpuţin să moară la umbră. Era tot ce putea face pentru el.

Geneza 21:16 şi s-a dus de a şezut în faţa lui la o mică depărtare de el, ca la oaruncătură de arc, căci zicea ea: "Să nu văd moartea copilului!" A şezut dar în faţalui la o parte, a ridicat glasul şi a început să plângă. La o mică depărtare de el. Părăsirea lui Ismael sugerează că setea îl făcuse să delireze.Prezenţa ei imediată nu putea decât să mărească propria suferinţă fără a o uşura pe a lui.

Geneza 21:17 Dumnezeu a auzit glasul copilului; şi Îngerul lui Dumnezeu a strigat dincer pe Agar, şi i-a zis: "Ce ai tu, Agar? Nu te teme, căci Dumnezeu a auzit glasulcopilului în locul unde este. Dumnezeu a auzit glasul copilului. Cuvântul ebraic tradus aici „glas” poate să însemnecuvinte audibile sau nepronunţate, spuse în rugăciune, ori în disperare, sau poate să se referenumai la geamătul şi respiraţia lui cea grea. Acelaşi cuvânt ebraic este folosit pentru a descrierostogolirea tunetului, foşnetul frunzelor, behăitul mieilor şi sunetul unei trompete (vezi Exod 20,18;1 Samuel 15,14; 2 Samuel 5,24). Orice ar fi fost, Dumnezeu a auzit şi l-a trimis pe îngerul Său laAgar cu cuvinte de încurajare şi de alinare a suferinţei tânărului.

Geneza 21:19 Şi Dumnezeu i-a deschis ochii şi ea a văzut un izvor de apă, s-a dusde a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea. Dumnezeu i-a deschis ochii. Agar a fost îndrumată spre un izvor de apă din imediataapropiere, unul care fusese acolo tot timpul. Puterea divină nu a produs apă limpede, ci vederelimpede. Izvoarele pustiului din Palestina erau gropi artificiale lărgite în pământ, unde se aduna apaizvoarelor naturale, ale căror deschideri erau ascunse de pietre pentru a împiedica animalelorrătăcite să cadă în ele. Agar pur şi simplu nu şi-a dat seama de existenţa acestui izvor special, pânăcând a fost îndreptată în mod providenţial spre el.

Geneza 21:20 Dumnezeu a fost cu copilul care a crescut, a locuit în pustie, şi a ajunsvânător cu arcul. A ajuns vânător cu arcul. Sub continua supraveghere a lui Dumnezeu, Ismael a crescut sprea fi un vânător, îngrijindu-se astfel de nevoile sale şi ale mamei sale.

Geneza 21:21 A locuit în pustiul Paran, şi mamă-sa i-a luat o nevastă din ţaraEgiptului. Pustiul Paran. Această regiune pustie se află între Golful ’Aqaba şi Golful Suez, spre sud deCadeş-Barnea. Cu toate că Agar a revizitat ţara natală spre a lua o soţie pentru fiul ei, ea s-a întorsîn ţara pustie din Canaanul de sud. Probabil că Însuşi Dumnezeu a îndreptat-o spre pustiul Paran,pentru ca acolo Ismael să poată fi liber de stricăciunea din Egipt. De altfel, partea nordică a acesteiregiuni era cuprinsă în ţara făgăduită lui Avraam. Poate că lucrul acesta l-a avut Agar în minte, cândşi-a ales-o drept cămin al ei.

Geneza 21:22 În vremea aceea, Abimelec, însoţit de Picol, căpetenia oştirii lui, avorbit astfel lui Avraam: "Dumnezeu este cu tine în tot ce faci.

- 141 -

În vremea aceea. Aceasta se poate referi la întâmplările din capitolul precedent, la alungareaAgarei şi a lui Ismael, sau la căsătoria acestuia din urmă. Domnul este cu tine. Fiind martor la binecuvântarea cerului asupra lui Avraam, mai întâi înGherar şi apoi la Beer-Şeba, Abimelec a considerat avantajos să încheie un legământ cu Avraam. Oasociere mai strânsă cu un bărbat atât de prosper putea să-i fie şi lui de folos. Dacă prima dată s-aconsiderat superior lui Avraam, acum Abimelec a recunoscut că Avraam era mult superior faţă de el.În scopul acesta, Abimelec şi Picol, căpetenia oştirii lui, au mers la Beer-Şeba să încheie un tratat cuel. Picol poate fi un nume ebraic, care înseamnă „gura tuturor”, unul care dădea ordine oştirii luiAbimelec, sau acesta poate fi un nume filistean de derivaţie necunoscută. Faptul că Dumnezeu este cu un om nu poate rămâne mult timp necunoscut altora.Binecuvântarea evidentă a lui Dumnezeu asupra reprezentanţilor Săi credincioşi produce respect înmintea acelora care sunt martori ai vieţilor lor. În jurul celui mai umil creştin este o atmosferă dedemnitate şi putere.

Geneza 21:25 Dar Avraam a băgat vină lui Abimelec pentru o fântână de apă, pecare puseseră mâna cu sila robii lui Abimelec. Avraam a băgat vină lui Abimelec. Înainte de a încheia tratatul propus, Avraam a protestatîmpotriva unei exproprieri neprovocate a unuia dintre izvoarele sale de către oamenii lui Abimelec.Deşi nu este afirmat în mod expres, izvorul a fost redat la acea dată în proprietatea lui Avraam(v.28-30).

Geneza 21:27 Şi Avraam a luat oi şi boi, pe care i-a dat lui Abimelec; şi au făcutlegământ amândoi. Au făcut legământ. Oriunde mergea, Avraam urma politica sănătoasă de a trăi în pace cuvecinii săi (vezi Ieremia 29,7; Romani 12,18). El a format o alianţă cu căpeteniile amorite, Mamre,Eşcol şi Aner la Hebron (Geneza 14,3). El l-a făcut, prin generozitatea sa, pe regele Sodomei ca să-ifie îndatorat (cap. 14,23). Acum era gata să încheie un tratat de prietenie cu un rege filistean. Oileşi boii amintiţi aici, probabil că nu erau un dar pentru Abimelec, ci mai degrabă animalele necesarela ceremonia încheierii legământului (vezi comentariul pentru cap. 15,9-17). Verbul tradus aici „afăcut” este acelaşi ca în capitolul 15,18 şi înseamnă literal „a tăia”. El se referă la împărţireaanimalelor legământului, părţi printre care trebuiau să umble participanţii. Acest obicei era obişnuitprintre popoarele semite şi se practica chiar şi pe vremea lui Ieremia (Ieremia 34,18.19). Trebuie caAvraam şi Abimelec să fi urmat obiceiul şi aici.

Geneza 21:28 Avraam a pus de o parte şapte mieluşele din turmă. Şapte mieluşele. Aceste mieluşele nu au fost folosite în legătură cu ratificarea legământului.Ele nu au fost nici un dar de bunăvoie, sau o plată pentru izvor, care, deşi săpat de Avraam, eradupă câte se pare pe teritoriul lui Abimelec. Acceptarea mieluşelelor de către Abimelec a fost ca să„slujească de mărturie” (v.30) pentru drepturile lui Avraam asupra izvorului în discuţie.

Geneza 21:31 Iată de ce locul acela se numeşte Beer-Şeba; căci acolo şi-au jurat eicredinţă unul altuia. Beer-Şeba. În amintirea pactului de prietenie, Avraam a numit locul Beer-Şeba careînseamnă fie „izvorul jurământului”, sau „izvor de şapte”. Nu se ştie dacă numărul şapte a intrat înceremonia vechiului legământ. În ebraica veche, cele două cuvinte „şapte” şi „jurământ”, cel puţinca scriere erau identice. Faptul că Avraam i-a dat „şapte” mieluşele lui Abimelec ca mărturie ajurământului său poate indica spre cuvântul „şapte”, şeba’, ca având o legătură cu actuljurământului, şaba’. Totuşi, deoarece aceasta este singura ocazie biblică în care a fost făcut un darde şapte animale spre confirmarea unui jurământ, nu putem fi siguri cu privire la validitatea acestei

- 142 -

sugestii. În vechime, Beer-Şeba a fost cea mai sudică cetate a ţării Canaanului. Expresia „de la Danpână la Beer-Şeba” (Judecători 20,1; 2 Samuel 24,2; etc.) sau „de la Beer-Şeba până la Dan (1Cronici 21,2) era valabilă pentru ţara întreagă. Beer-Şeba este locuită fără întrerupere din zilele luiAvraam şi îşi păstrează vechiul nume până în ziua de azi. Oraşul mai are încă două izvoare bune. Elaparţine statului Israel şi are, în general, o populaţie de aproape cinci mii de locuitori.

Geneza 21:32 Astfel au făcut ei legământ la Beer-Şeba. După aceea, Abimelec s-asculat împreună cu Picol, căpetenia oştirii sale, şi s-au întors în ţara Filistenilor. Ţara filistenilor. Declaraţia că Abimelec şi Picol „s-au întors în ţara filistenilor”, după ce auîncheiat un tratat cu Avraam la Beer-Şeba, înseamnă că regiunea din jurul acestui oraş era în afaragraniţelor recunoscute ale Filistiei. În acelaşi timp, probabil că pe timpul lui Avraam ea era subcontrolul prinţului din Gherar, astfel este puţin probabil că s-ar fi ivit chestiunea despre dreptul deproprietate asupra izvorului. Aceasta este prima menţiune biblică despre „Ţara Filistenilor”, deşi mai mulţi comentatorimoderni au văzut în această afirmaţie greşeala istorică a unui autor de mai târziu, pretinzând căfilistenii nu au intrat în Palestina până târziu, în secolul al XIII-lea î.Hr., mult timp după vremea luiAvraam. Totuşi, nu există motiv să se pună la îndoială prezenţa filistenilor în Palestina în timpulperioadei patriarhale. Ei sunt amintiţi în documentele oraşului de coastă sirian Ugarit înainte desecolul al XV-lea î.Hr. faptul că izvoarele egiptene îi amintesc pe filisteni pentru prima oarăaproximativ prin anul 1200 î.Hr. nu este o dovadă a necolonizării Palestinei înainte de acea vreme.Acesta arată doar că ei nu au jucat un rol atât de însemnat cum au făcut mai târziu în timpul luiRamses al III-lea, când ei şi alte „popoare ale mării” au fost aşa de numeroase, încât să ameninţepentru un timp cu invadarea Egiptului (vezi Exod 13,17).

Geneza 21:33 Avraam a sădit un tamarisc la Beer-Şeba; şi a chemat acolo NumeleDomnului, Dumnezeului cel veşnic. Avraam a sădit un tamarisc (text englez „pădurice”). Cuvântul „pădurice”, reminiscenţă alocurilor de cult idolatre din Palestina (Deuteronom 16,21; Judecători 6,26; etc.), pare să însemnecă Avraam a sădit o pădurice sfinţită, asemănătoare celei pe care a dedicat-o adevăratuluiDumnezeu. Însă traducerea „pădurice” din ’eshel găsită în forme asemănătoare în limba arabăsudică, egipteană, asiriană şi aramaică, indică o varietate de tamarisc, un pomişor indigen dinregiunile semi-aride ca Negeb-ul. Este încet la creştere, dar are viaţă lungă. Probabil că Avram nu asădit acest pom cu alt scop decât spre a sluji ca amintire a tranzacţiei cu privire la izvor. Astăzipomii sunt sădiţi adesea ca aducere aminte. A chemat acolo numele Domnului. Ca şi în altă parte, aici Avraam a condus un serviciu divinpublic (vezi Geneza 12,7.8; 13,4.18). Obiectul acestei închinări a fost „Viul Dumnezeu”, literal„Dumnezeul veşniciei”, în contrast cu zeii păgâni, care sunt numai creaturi ale acelora care li seînchină (vezi Osea 8,6). Avraam s-a închinat veşnicului Martor al pactelor, veşnicului Izvor albinecuvântărilor care l-au însoţit de-a lungul vieţii şi nemuritorului Tată care nu îi uită niciodată pecopiii Săi.

Geneza 21:34 Avraam a locuit multă vreme ca străin în ţara Filistenilor. A locuit... în ţara filistenilor. Afirmaţia pare să contrazică semnificaţia versetului 32 că Beer-Şeba nu aparţinea ţării Filistiei. După cum s-ar părea, fie că (1) Filistia nu-şi fixase graniţa, saupartea ei dintre pustiu şi Beer-Şeba a fost revendicată de Abimelec, fie că (2) Beer-Şeba era aşezatăpe hotarul Filistiei şi Avraam şi-a păscut adesea turmele de partea cealaltă a graniţei.Comentariile lui Ellen G. White 1-14 PP 146-147; SR 79-80 2,3,9-14 PP 146 10 SR 79 12 PP 151 33 8T 270

- 143 -

Geneza 22:1 După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a zis:"Avraame!" "Iată-mă", a răspuns el. După aceste lucruri. Aproape şaptesprezece ani liniştiţi au trecut în tăcere. Isaac era acumun tânăr de 20 de ani (vezi comentariul pentru cap. 21,14; PP 147). De asemenea, erauşaptesprezece ani de când Avraam primise de la Dumnezeu ultima solie raportată. Deodată a venito nouă descoperire, propunând cea mai mare punere la probă care putea veni asupra unei fiinţeomeneşti. Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam. Traducătorii KJV au redat cuvântul ebraic nissah,„ispitire” în diferite feluri: (1) când cineva pune la probă pe un altul. Regina din Şeba a venit laSolomon „să-l încerce prin întrebări grele” cu intenţia de a descoperi dacă înţelepciunea sa era atâtde mare cât îi mersese faima că este (1 Regi 10,1). (2) Când Dumnezeu încearcă, pune la probă unom (Exod 16,4; Deuteronom 8,2.16; 13,3; 2 Cronici 32,31). (3) Când un om Îl pune la probă peDumnezeu, încercând să-L silească să acţioneze în conformitate cu propriile propuneri. Aceasta esteo încredere exagerată în sine, fiind distinctă de credinţă (Exod 17,2.7; Numeri 14,22; Isaia 7,12).Având în vedere că acum cuvântul „ispitire” este folosit de obicei cu sens rău intenţionat, cuvântul„încercare” ar fi aici de preferat. Dumnezeu niciodată nu ispiteşte pe vreun om (Iacov 1,13). Iată-mă. Această vedenie pe care Avraam a avut-o în timpul nopţii (PP 147) era a optaocazie când Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam (Fapte 7,2; Geneza 12,1; 13,14; 15,1; 17,1; 18,1;21,12). Experienţele de mai înainte îl învăţaseră pe Avraam să recunoască imediat glasul luiDumnezeu, şi el era gata să răspundă. Această scurtă conversaţie introductivă constă în ebraică dinnumai două cuvinte şi în această privinţă diferă de ocaziile asemănătoare din trecut.

Geneza 22:2 Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti,pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-lvoi spune." Ia pe fiul tău. Dacă aceste cuvinte au fost spuse cu glas încet, după cum este probabil,Avraam trebuie să fi simţit pe rând, mândrie, frică şi teamă respectuoasă. Dumnezeu a consideratcă este potrivit să repete spre a trezi afecţiunea părintească şi spre a-l pregăti pe Avraam pentruaspra încercare care avea să urmeze curând. Numindu-l pe Isaac „singurul fiu” al lui Avraam,Dumnezeu a înţeles că el singur era considerat moştenitorul legitim al făgăduinţei. Aceastacontrastează cu expresia din cap. 21,12.13, unde Dumnezeu îl numeşte pe Ismael „fiul roabei”. Ţara Moria. Numele Moria apare în Biblie numai de două ori, aici şi în 2 Cronici 3,1. Conformcu ultimul text, Solomon a clădit templul pe muntele Moria, la nord de cetatea lui David şi la vest devalea Chedron. De aceea ţara Moria trebuie să fi fost regiunea muntoasă de jur împrejurulIerusalimului. Numele pare să fi fost mai degrabă neobişnuit. Adu-l. În timpurile vechi, sacrificarea fiinţelor omeneşti, mai ales a copiilor, era obişnuită.Atât Biblia, cât şi arheologia afirmă că canaaniţii practicau astfel de ritualuri. De aceea, ideea de asacrifica zeilor pe întâiul său născut nu îi era străină lui Avraam. În timp ce Dumnezeu a oprit înmod explicit astfel de sacrificii (Levitic 18,21), nu este sigur că Avraam a fost clarificat în privinţaaceasta. Într-adevăr, numai presupunând că el nu a înţeles această interdicţie divină putem explicalipsa lui de protest la porunca lui Dumnezeu de a-l sacrifica pe fiul său.

Geneza 22:3 Avraam s-a sculat dis de dimineaţă, a pus şaua pe măgar, şi a luat cuel două slugi şi pe fiul său Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot şi a pornit sprelocul, pe care i-l spusese Dumnezeu. Dis de dimineaţă. Se pare că Avraam obişnuia să se scoale devreme (vezi cap. 19,27; 21,14).El era un om de acţiune şi, întrucât Dumnezeu vorbise, singurul lui gând era imediata ascultare. Dealtfel, cum putea să doarmă cu greutatea unei astfel de solii în mintea sa? Cât de imposibil se părea

- 144 -

totul! Ce îndoieli trebuie să fi chinuit sufletul său! Neavând încredere în sine însuşi, dacă şi-ar fipermis să întârzie, şi temându-se şi de opoziţia posibilă şi amestecul Sarei, el se hotărî să plece deîndată la drum spre locul indicat. În suprema încercare a unei vieţi lungi şi plină de evenimente,Avraam a ascultat fără să pună nici o singură întrebare, fără să facă nici o singură obiecţie şi fără săcaute sfat omenesc. Unde este vorba de principiu, creştinul matur nu mai doreşte nimic decât oclară împlinire a datoriei. Conlucrarea sa izvorăşte dintr-o inimă plină de iubire şi devoţiune. Eltrăieşte întocmai ca în prezenţa lui Dumnezeu, fără consideraţii omeneşti spre a întunecaînţelegerea sa despre adevăr şi datorie. Totuşi, cu această ocazie, ce luptă trebuie să fi avut loc îninima „prietenului lui Dumnezeu”, nu dacă el urma să asculte, ci mai degrabă pentru asigurareadivină că simţurile şi motivaţiile sale nu îl înşelau. A pus şaua pe măgar. Seria de afirmaţii concise din acest verset reflectă în mod admirabildeliberarea calmă şi eroismul ferm cu care patriarhul a pornit să aducă la îndeplinire porunca divină.Vocea sa calmă şi mâinile sale ferme n-au trădat în nici un fel emoţia lăuntrică a unei inimi frânte şiînsângerate. Tot ceea ce era necesar pentru o călătorie lungă a fost grabnic pregătit într-un felpractic. Nu a existat nici o urmă de moment de slăbiciune. Ca un nobil erou al credinţei, cu educaţiasa desăvârşită, Avraam a răspuns de îndată, când a fost chemat să înfrunte ceasul suprem alîncercării sale. Aceasta a fost culmea experienţelor sale spirituale. El s-a ridicat cu seninătate la oînălţime neîntrecută niciodată de un om muritor şi s-a calificat pentru cinstea de a fi numit„părintele credincioşilor”.

Geneza 22:4 A treia zi, Avraam a ridicat ochii şi a văzut locul de departe. A treia zi. După două zile de călătorie Avraam, Isaac şi doi slujitori au ajuns în ţara Moria.Două nopţi nedormite au fost petrecute în rugăciune. În a treia zi, Avraam, sculându-se dis dedimineaţă, a observat semnul hotărât pe cale divină, un nor de slavă, indicând muntele pe caretrebuia să aibă loc jertfa (PP 151).

Geneza 22:5 Şi Avraam a zis slugilor sale: "Rămâneţi aici cu măgarul; eu şi băiatul,ne vom duce până colo să ne închinăm, şi apoi ne vom întoarce la voi." Rămâneţi aici. Însărcinarea solemnă pe care Avraam era aproape să o îndeplinească i s-apărut prea sfântă ca s-o audă şi să o vadă şi alţii. Numai Dumnezeu putea înţelege. Timp de douăzile, el şi-a ascuns gândurile şi emoţiile. Isaac avea să fie primul care să ştie şi singurul care săîmpărtăşească acest ceas de suferinţă şi emoţie puternică. Eu şi băiatul. Fiecare dintre cele trei verbe care urmează conţine pronumele „noi”.Traducerea engleză nu reflectă credinţa profetică cuprinsă în ebraică. Literal, Avraam le-a spusslugilor sale: „Eu şi tânărul, noi ne vom duce până acolo, şi noi ne vom închina, şi noi ne vomîntoarce iarăşi.” Deşi nu a înţeles intenţia lui Dumnezeu, el a crezut că Dumnezeu va scula pe Isaacdin morţi (Evrei 11,19). Nu făgăduise Dumnezeu, fără rezervă, că Isaac avea să fie moştenitorul său(Geneza 21,12)? Avraam nu a anticipat că va fi cruţat de actul grozav al uciderii propriului lui fiu,dar a crezut că Isaac îi va fi redat. Prin urmare, el a vorbit în credinţă când a zis: „Noi ne vomîntoarce iarăşi”. El nu se aştepta să se întoarcă singur spre a le spune oamenilor că a luat viaţafiului său cu propriile mâini şi l-a jertfit lui Dumnezeu, nici nu se aştepta să se întoarcă la Sara fărăIsaac. Măreţia experienţei sale spirituale este evidentă nu numai în ascultarea sa fermă, ci şi înhotărâta sa credinţă în făgăduinţele fără greş ale lui Dumnezeu.

Geneza 22:6 Avraam a luat lemnele pentru arderea de tot, le-a pus în spinarea fiuluisău Isaac, şi a luat în mână focul şi cuţitul. Şi au mers astfel amândoi împreună. Au mers. Tatăl şi fiul au început să urce în linişte. Avraam în meditaţie şi rugăciune, iar Isaaccugetând asupra tăcerii neobişnuite a tatălui său, precum şi asupra naturii şi scopului călătoriei lor.Fiind doar cu tatăl său, singurătatea l-a determinat pe Isaac să-şi exprime consternarea cu privire laabsenţa mielului.

- 145 -

Geneza 22:7 Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său Avraam, a zis: "Tată!" "Ce este,fiule?" i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: "Iată focul şi lemnele, dar unde este mielulpentru arderea de tot?" „Tată”. Această expresie de mângâiere trebuie să fi sfâşiat inima lui Avraam. După cumobişnuia Isaac, un tânăr bine crescut al unei culte familii semitice, această formă de a se adresaînsemna dorinţa lui de a pune o întrebare. Nici un fiu bine educat nu ar îndrăzni să-şi pună întrebări,sau să facă o declaraţie în prezenţa părinţilor lui, fără ca mai întâi să obţină îngăduinţa de a faceaşa. Avraam a îngăduit aceasta răspunzând „Ce este, fiule?” Unde este mielul? Această întrebare directă nu a exprimat altceva decât uimire nevinovată.Nimic nu sugerează în naraţiune că Isaac a bănuit câtuşi de puţin că el avea să înlocuiască mielulcare lipsea. Întrebarea a fost pusă în toată simplitatea sufletului, fără bănuială sau curiozitatenelegitimă.

Geneza 22:8 "Fiule", a răspuns Avraam, "Dumnezeu însuşi va purta grijă de mielulpentru arderea de tot." Şi au mers amândoi împreună înainte. Dumnezeu va purta de grijă. Răspunsul lui Avraam constituie o declaraţie profetică de peînălţimile credinţei eroice la care se ridicase sufletul său. Prin inspiraţie, aceasta indică atât spreberbecele din v.13 cât şi spre Mielul lui Dumnezeu, care în acel moment erau dincolo de puterea luide pricepere. Dacă nu era convins că face voia lui Dumnezeu şi că „singurul său fiu” îi va fi datînapoi, agonia lui Avraam la gândul de a se despărţi de Isaac ar fi fost peste puterea lui de a îndura.Totuşi, întrebarea băiatului trebuie să fi străpuns inima tatălui. Va înţelege oare Isaac?

Geneza 22:9 Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a ziditacolo un altar, şi a aşezat lemnele pe el. A legat pe fiul său Isaac şi l-a pus pe altar,deasupra lemnelor. Avraam a zidit un altar acolo. Ajungând la locul unde în secolele de mai târziu se aflatemplul, tatăl şi fiul au ridicat un altar. Salemul, cetatea lui Melhisedec, era doar ceva mai multdecât o aruncătură de piatră spre sud. Însă, ceva mai departe, spre nord-vest era dealul cunoscutmai târziu ca Golgota. A legat pe... Isaac. Când totul a fost gata şi nimic nu mai rămăsese afară de aşezarea jertfeipe altar, Avraam tremurând a spus lui Isaac tot ce îi descoperise Dumnezeu şi probabil că a maiadăugat la aceasta propria credinţă în restituirea lui Isaac. Este greu de imaginat amestecul desimţăminte care trebuie să se fi agitat furtunoase în inima lui Isaac – uimire, groază, resemnare şi,în cele din urmă, credinţă şi nădejde. Dacă aceasta era voinţa lui Dumnezeu, el socotea ca o cinstesă-şi dea viaţa ca jertfă. Un tânăr de 20 de ani uşor ar fi putut să se opună; în loc de aceasta, el l-aîncurajat pe tatăl său în ultimele clipe dinaintea momentului suprem. Faptul că Isaac a înţeles şi aîmpărtăşit credinţa tatălui său a fost un nobil tribut al îngrijitei educaţii pe care o primise în timpulcopilăriei şi tinereţii. Isaac a devenit astfel un simbol potrivit al Fiului lui Dumnezeu care S-a supusvoinţei Tatălui Său (Matei 26,39). În fiecare caz, tatăl a dat pe singurul său fiu.

Geneza 22:10 Apoi Avraam a întins mâna, şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său. A luat cuţitul. Punând victima legată pe lemne, Avraam era gata pentru ultimul act, ucidereafiului său şi aprinderea lemnelor de foc. Ca un simbol al mielului desăvârşit al lui Dumnezeu, Isaacnu a opus rezistenţă şi nu s-a plâns.

Geneza 22:11 Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri, şi a zis: "Avraame!Avraame!" "Iată-mă!" a răspuns el.

- 146 -

Îngerul Domnului l-a strigat. În timp ce în trecut Dumnezeu vorbise către Avraam direct,acum El l-a trimis pe îngerul Său (vezi Fapte 7,2; Geneza 12,1; 13,14; 15,1; 17,1; 18,1; 21,12; PP152).

Geneza 22:12 Îngerul a zis: "Să nu pui mâna pe băiat, şi să nu-i faci nimic; căci ştiuacum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu,pentru Mine." Să nu pui mâna. Patriarhul demonstrase cu îndestulare credinţa şi ascultarea sa şisatisfăcuse pe deplin cerinţele lui Dumnezeu. Iehova nu a dorit moartea lui Isaac; de fapt, El nu erainteresat în nici un fel de astfel de jertfe. Dar El a dorit întotdeauna ascultarea voioasă a servilor Săi(1 Samuel 15,22; Osea 6,6). Până la măsura la care voinţa şi intenţia tatălui şi a fiului puteaumerge, jertfa era desăvârşită. Dumnezeu a primit consacrarea inimilor lor ca un dar mult mai bun înochii Săi şi a considerat voinţa drept faptă (Evrei 11,17). Glasul ceresc aduce de asemenea mărturiecă Dumnezeu respinge jertfele omeneşti (vezi Deuteronom 12,31; 2 Regi 17,17; 2 Cronici 28,3;Ieremia 19,5; Ezechiel 16,20.21). Afirmaţia criticilor Bibliei în sensul că evreii au practicat, ca o parte a serviciului lor prescris,ritualul jertfei omeneşti, atât de obişnuită printre canaaniţi şi alte popoare ale antichităţii, este fărătemei. Este adevărat că în vremuri de apostazie, iudeii au practicat acest ritual, însă era o încălcaredirectă a poruncii lui Dumnezeu (vezi Psalmi 106,37.38; Isaia 57,5; etc.).

Geneza 22:13 Avraam a ridicat ochii, şi a văzut înapoia lui un berbece, încurcat cucoarnele într-un tufiş şi Avraam s-a dus de a luat berbecele, şi l-a adus ca ardere detot în locul fiului său. Avraam s-a dus de a luat berbecele. Descoperind berbecele şi considerând prezenţa lui cafiind încă un semn al providenţei lui Dumnezeu, Avraam nu avea nevoie să mai aştepte instrucţiunide la Dumnezeu cu privire el. Era mielul de care Avraam spusese că se va îngriji Dumnezeu (v.8).Lemnele, focul şi cuţitul nu fuseseră aduse degeaba, nici altarul înălţat în zadar.

Geneza 22:14 Avraam a pus locului aceluia numele: "Domnul va purta de grijă." Deaceea se zice şi azi: "La muntele unde Domnul va purta de grijă." Jehova-Iiré. Amintindu-şi acum de propriile cuvinte profetice, Avraam a numit locul Jehova-iiré, „Domnul va purta de grijă”. Moise adaugă faptul că acest nume a dat naştere proverbului „Lamuntele unde Domnul va purta de grijă”. Semnificaţia acestui proverb este oarecum obscură.Cuvântul tradus aici „văzut” este acelaşi ca şi cel redat în v.8 „purta de grijă”. Fără îndoială căproverbul aminteşte de expresia de credinţă a lui Avraam că pe muntele stabilit în mod divin, ÎnsuşiDumnezeu va oferi un mijloc de salvare. Acest proverb a constituit o expresie a speranţei mesianice,indiferent dacă un astfel de înţeles era sau nu pe deplin de clar pentru cei care îl citau. Pe acest locsfinţit, în Sfânta Sfintelor din templul lui Solomon şi-a avut lăcaşul, mai târziu, slava Şechinei luiDumnezeu. Pe acest munte a avut loc respingerea cu asprime a adevăratului miel al lui Dumnezeude către conducătorii iudei.

Geneza 22:15 Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam Îngerul Domnului. După ce a fost jertfit berbecele, îngerul a vorbit din nou. Înainte deexperienţa raportată în cap. 22, Dumnezeu comunicase cu Avraam de şapte ori (vezi comentariulpentru v.1). Aceasta este ultima descoperire divină pentru Avraam despre care se raportează.Dumnezeu a primit credincioşia şi ascultarea sa şi a reafirmat făgăduinţele făcute atât de adesea întrecut.

- 147 -

Geneza 22:16 şi a zis: "Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrulacesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, Pe Mine Însumi jur. Scopul unui jurământ este să ofere confirmarea celor care suntdeclarate. Oamenii Îl cheamă pe Dumnezeu ca martor al integrităţii lor. Deoarece nu este nimenimai mare decât Dumnezeu (Evrei 6,13), El jură pe Sine Însuşi (vezi Isaia 45,23; Ieremia 22,5;49,13; etc.). Făcând astfel, Dumnezeu, de dragul omului, urmează un obicei familiar oamenilorpentru a-i convinge cu privire la făgăduinţele Sale vrednice de crezare.

Geneza 22:17 te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa şianume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării, şi sămânţa ta va stăpânicetăţile vrăjmaşilor ei. Va stăpâni cetăţile vrăşmaşilor. Dintre făgăduinţele lui Dumnezeu făcute lui Avraam, numaiaici se face referire la „vrăşmaşi” asupra cărora sămânţa lui va triumfa. Probabil că aceasta este oprezicere că urmaşii săi vor fi învingători asupra vrăşmaşilor lor în viitoarea cucerire a Canaanului.Ea poate, de asemenea, să cuprindă triumful adevărului asupra sistemelor religioase păgâne, adicăîntoarcerea păgânilor prin lucrarea misionară a copiilor spirituali ai lui Avraam.

Geneza 22:20 După aceste lucruri, i s-a spus lui Avraam: "Iată, Milca a născut şi eacopii fratelui tău Nahor, I s-a spus lui Avraam. Nişte soli neidentificaţi au venit la Beer-Şeba cu ştirea de la fratele luiAvraam, Nahor din Haran. Această ştire ia forma unui scurt tabel al urmaşilor lui Nahor. El esteinclus aici cu scopul de a arăta descendenţa Rebecii, care avea să devină în curând soţia lui Isaac. Milca. Această fiică din Haran, care se căsătorise cu unchiul ei Nahor (cap. 11,29), născuseopt fii, numiţi în versetele următoare. Aceasta nu înseamnă că Milca începuse numai de curând sănască copii (vezi comentariul pentru cap. 11,30), ci că au trecut mulţi ani de când a auzit ultimadată despre familia lui Nahor.

Geneza 22:21 şi anume pe Uţ, întâiul său născut, pe Buz, fratele său, pe Chemuel,tatăl lui Aram, Uţ, întâiul său născut. Acest nume apare şi în lista fiilor lui Aram (cap. 10,23). Este vorba dedouă persoane diferite. Buz, fratele său. Împreună cu Dedan şi Teman, Buz este amintit ca un trib arab (Ieremia25,23). Elihu era un „buzit” (Iov 32,2.6). Ţara Bazu din inscripţiile asiriene de la Esarhaddon pare căeste regiunea locuită de acest trib. Nu este cert dacă tribul lui Buz a descins din Buz, fiul lui Nahor. Chemuel. Neamintit niciunde în altă parte în Biblie. Totuşi, a existat un conducător de tribefraimit cu acest nume pe vremea exodului, precum şi un levit din vremea lui David (Numeri 34,24). Tatăl lui Aram. Acest nepot al lui Nahor nu este strămoşul aramiţilor (vezi cap. 10,22). Sepoate, totuşi, ca el să fi primit acest nume în cinstea lui Aram, fiul lui Sem.

Geneza 22:23 Betuel a născut pe Rebeca. Aceştia sunt cei opt fii, pe care i-a născutMilca lui Nahor, fratele lui Avraam. Betuel a născut pe Rebeca. Nimic nu se ştie despre ceilalţi fii ai lui Nahor în afară de Betuel,cel mai tânăr fiu al lui. Betuel este important ca tată al lui Laban şi Rebeca (vezi cap.24,15.24.47.50; 25,20; 28,2.5). Numele Betuel, literal, „locuinţa lui Dumnezeu”, poate să indicefaptul că el a fost un bărbat evlavios. Omiterea numelui lui Laban din această listă dă sugestia că elnu era încă născut.

- 148 -

Geneza 22:24 Ţiitoarea lui, numită Reuma, a născut şi ea pe Tebah, Gaham, Tahaşşi Maaca. Tahaş şi Maaca. Despre Tebah şi Gaham nu se cunoaşte nimic în afară de numele lor. Tahaşpoate să fi dat numele său regiunii Tahsi din Liban, amintită în Scrisorile Amarna, iar Maaca uneiregiuni de la poalele Hermonului (vezi 2 Samuel 10,6. 8; 1 Cronici 19,7; etc.). Faptul că trei urmaşi ai lui Terah – Nahor, Ismael şi Iacov – aveau să aibă fiecare câtedoisprezece fii este considerat de cercetătorii critici o simetrie imaginară artificială. Însă criticii nuexplică de ce bărbaţi însemnaţi ca Avraam şi Isaac nu au avut şi ei câte doisprezece fii.Comentariile lui Ellen G. White 1-19 PP 147-155; SR 80-83 1,2 PP 147 2 DA 468; PP 148; SR 80; 4T 144, 253 2-12 1T 454 3 4T 144, 253 3, 4 PP 151 3-6 3T 368 5-8 PP 152 7 3T 368 7,8 DA 112; PP 155; SR 82 8 DA 469 9 GC 18; PK 37; 3T 368 9, 10 PP 152 10,11 3T 368 11,12 PP 152; SR 82 12 DA 469; PP 155; 1T 351; 3T 368; 4T 18, 145 13 SR 83 13-18 PP 153 15-18 SR 83 16 1T 203 16-18 GC 18; PK 37 18 AA 222; PK 368; PP 370 19 3T 368

Geneza 23:1 Viaţa Sarei a fost de o sută douăzeci şi şapte de ani: aceştia sunt aniivieţii Sarei. Viaţa Sarei. Ca mamă a tuturor credincioşilor (Isaia 51,2; 1 Petru 3,6), Sara este singurafemeie a cărei vârstă şi moarte sunt amintite în Scriptură. Isaac era în vârstă de 37 de ani la datamorţii ei (vezi Geneza 17,1.17; 21,5).

Geneza 23:2 Sara a murit la Chiriat-Arba, adică Hebron, în ţara Canaan, şi Avraama venit să jelească pe Sara şi s-o plângă. Chiriat-Arba. Avraam se mutase înapoi la fostul său loc de domiciliu, aproape de Hebron(cap. 13,18; 18,1). Locuind timp de aproape 40 de ani în ţara Filistenilor (cap. 20,1; 21,31-34;22,19), el s-a întors acum în Canaanul propriu-zis, fapt pe care Moise îl notează în mod special.Chiriat-Arba (Iosua 14,15; 15,13; 21,11), însemnând „cetatea lui Arba”, a fost numită după un uriaşal lui Anachim, care a întemeiat-o, după câte se pare. Numele de Hebron a fost dat cetăţii maitârziu. Să jelească pe Sara. După câte se pare este singura ceremonie funerară respectată deAvraam. Probabil că aceasta se referă la o jelire formală – şezând pe pământ şi plângând în faţamortului. Mai târziu, jelirea s-a dezvoltat într-un ritual cu grijă întocmit, cuprinzând astfel deceremonii precum sfâşierea hainelor, raderea capului, purtarea hainelor de sac şi acoperirea capuluicu praf şi cenuşă (2 Samuel 3,31; Iov 1,20; 2,12).

Geneza 23:3 Avraam s-a sculat apoi dinaintea moartei sale, şi a vorbit astfel fiilor luiHet: A vorbit fiilor... lui Het. Locuitorii regiunii sunt numiţi aici fiii lui Het, sau hetiţi (v.10). Întimpul primei perioade a locuirii lui Avraam, Hebronul fusese în stăpânirea Amoriţilor (vezicomentariul pentru cap. 20,1). Obiecţia critică cu privire la prezenţa hetiţilor în Palestina sudică înaceastă perioadă timpurie nu este confirmată de cele mai recente descoperiri arheologice. De fapt, în lumina legilor hetite se pot explica cel mai bine unele amănunte în legătură cuaceastă întâmplare (vezi v.11,17 şi M. R. Lehmann în Bulletin of the American Schools of OrientalResearch, 129 [Feb., 1953], pag. 15-18).

- 149 -

Geneza 23:4 "Eu sunt străin şi venetic printre voi, daţi-mi un ogor, ca loc deîngropare la voi, ca să-mi îngrop moarta şi s-o ridic dinaintea mea." Eu sunt străin. Apropierea curtenitoare a lui Avraam de hetiţi, „poporul ţării” este vrednică deluat în seamă (v.7, 12.13). El a recunoscut deschis starea lui de peregrin şi nu a pretins nimic dinţară de drept (vezi Evrei 11,13). Dumnezeu îi promisese totul din Canaan. Cu sute de servitori, el aînvins forţa expediţionară aliată din Mesopotamia (Geneza 14). Chiar şi aceşti hetiţi l-au recunoscutca pe un „prinţ puternic” (cap. 23,6). Cu toate acestea, Avraam nu s-a prezentat la vecinii lui cu orevendicare, el a cerut îngăduinţa să-şi asigure titlul de proprietate asupra unei părţi de pământ, nude drept, ci ca o favoare şi pentru un preţ. Loc de îngropare. Acesta este primul mormânt amintit în Scriptură. Incinerarea a fostpracticată de multe naţiuni păgâne din vechime, însă evreii au preferat înmormântarea. Dorinţa de afi cineva în propriul pământ este comună oamenilor din toate veacurile, rasele şi nivelurile decultură.

Geneza 23:6 "Ascultă-ne, domnule! Tu eşti ca un domnitor al lui Dumnezeu înmijlocul nostru; îngroapă-ţi moarta în cel mai bun din mormintele noastre! Niciunuldin noi nu te va opri să-ţi îngropi moarta în mormântul lui." Un domnitor al lui Dumnezeu. Hetiţii au răspuns politicos la cererea lui Avraam, reflectândpoliteţea lui. Refuzând politicos să accepte aprecierea lui cu privire la situaţia lui printre ei, „unstrăin”, ei l-au recunoscut ca pe un „prinţ puternic”, ca în KJV. În ebraică, tot aşa, „munţii cei mari”din Psalmi 36,6 (text englez) sunt literal „munţii lui Dumnezeu” şi „cedrii considerabil de mari” (textenglez) din Psalmi 80,10, „cedrii lui Dumnezeu”. Socotindu-l pe Avraam ca pe un „prinţ puternic”,hetiţii au exprimat recunoaşterea lui Avraam ca un bărbat pe care Dumnezeu îl favorizase. Nici unul din noi nu te va opri. Ei au aprobat din toată inima cererea lui Avraam. Mai întâi eii-au oferit să folosească pentru el propriile morminte – un adevărat gest de politeţe.

Geneza 23:7 Avraam s-a sculat şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea noroduluiţării, adică înaintea fiilor lui Het. Avraam s-a sculat. În aranjamentele dintre Avraam şi fiii lui Het, procedura de afaceri, tactulşi politeţea orientală sunt evidente. Avraam şi-a exprimat aprecierea prin plecăciune, un obişnuitgest oriental de gratitudine. Neîntâlnind opoziţie la sugestia sa cam vagă, Avraam face după aceeao propunere concretă.

Geneza 23:8 Şi le-a vorbit astfel: "Dacă găsiţi cu cale să-mi îngrop moarta şi s-o iaudinaintea ochilor mei, ascultaţi-mă, şi rugaţi pentru mine pe Efron, fiul lui Ţohar, Rugaţi pentru mine. Într-un fel tipic oriental, Avraam nu a făcut cererea sa direct către Efronînsuşi, însă a cerut bătrânilor cetăţii să folosească influenţa lor în ce priveşte obţinerea proprietăţiidorite. Ei urma să fie mijlocitorii săi în dirijarea tranzacţiei. O astfel de procedură avea să ducă laîncheierea acordului cu mai mare promptitudine şi să evite neînţelegerile care s-ar fi putut ivi.Numele cel bun al întregii comunităţi avea să asigure o afacere cinstită şi să-i ocrotească atât peAvraam, cât şi pe Efron de critică.

Geneza 23:9 să-mi dea peştera Macpela, care-i a lui, şi care este chiar la margineaogorului lui; să mi-o dea în schimbul preţului ei, ca să-mi slujească drept loc pentruîngropare în mijlocul fiilor lui Het." Macpela. Numele acesta este explicat în diferite feluri. Unii îl iau drept nume propriu, alţii cadescriere a vreunei particularităţi a peşterii. El este din rădăcina kaphal, „a dubla”, dând sugestia căse poate ca aceasta să fi fost o peşteră dublă, sau poate una cu două intrări. Prima reinterpretare

- 150 -

pare de preferat. În această peşteră au fost aşezate rămăşiţele pământeşti ale Sarei, Avraam, Isaac,Rebeca, Lea şi Iacov (cap. 25,9; 49,31; 50,13). Din marea familie patriarhală a lipsit numai Rahela(cap. 35,19). Macpela este identificată cu două peşteri, una deasupra celeilalte, dedesubtul uneimoschei musulmane de pe o pantă aproape de Hebron. Accesul a fost interzis timp de secole, însăîn 1882 s-a făcut o excepţie pentru viitorul (rege) al Angliei, George al V-lea, şi fratele său. De laprimul război mondial mai mulţi creştini au avut ocazia să viziteze peştera de sus, care conţineînsemnări în piatră cu numele lui Avraam, Sara, Isaac, Iacov, Rebeca şi Lea. Aceste plăci sepresupune că marchează mormintele lor reale în peştera scobită în stâncă de dedesubt. Dacăaceastă foarte veche tradiţie este de acord cu faptele nu poate fi stabilit, până când nu suntîngăduite studii ştiinţifice în peştera de dedesubt.

Geneza 23:11 "Nu, domnul meu, ascultă-mă! Îţi dăruiesc ogorul şi-ţi dăruiesc şipeştera care este în el. Ţi le dăruiesc în faţa fiilor norodului meu: şi îngroapă-ţimoarta." Îţi dăruiesc ogorul. Toate tranzacţiile de felul acesta se făceau la poarta cetăţii (vezi Geneza34,20; Rut 4,1). Efron, care era fără îndoială unul din nobilime şi care a fost amintit acum pe nume,fiind de faţă, a vorbit. El i-a oferit lui Avraam pământul cu peştera, evident ca un dar definitiv.Această ofertă urmează un bun obicei răsăritean care mai dăinuieşte în multe locuri până în zilelenoastre. Oricine ştia, desigur, că această ofertă nu era luată în serios, Efron nevoind să vândăpeştera fără ogor. Motivul puternicei dorinţe a lui Efron de a vinde întreaga proprietate şi nu numai o parte dinea, constă în legile hetite (Nos. 46, 47), care permit transferul serviciului feudal, numai dacă estecumpărat ogorul întreg, şi nu dacă acesta este desfăcut în bucăţi. Deci, dacă Avraam ar fi cumpăratnumai peştera, sarcinile fiscale ale lui Efron nu ar fi fost uşurate, în timp ce eventuala cumpărareAvraam a întregii proprietăţi ar fi transferat obligaţiile feudale ale lui Efron asupra cumpărătoruluiAvraam.

Geneza 23:13 Şi a vorbit astfel lui Efron, în auzul norodului ţării: "Ascultă-mă, te rog!Îţi dau preţul ogorului: primeşte-l de la mine; şi-mi voi îngropa moarta în el." Îţi dau preţul. Recunoscând în răspunsul lui Efron bunăvoinţa sa de a-l face să aibă peştera,numai dacă va cumpăra şi ogorul în care se afla ea, Avraam a mai făcut o plecăciune de gratitudine.Desigur că el a refuzat să primească proprietatea lui Efron ca un dar, însă a întrebat de preţ făcândcunoscută dorinţa lui de a plăti pentru ea.

Geneza 23:15 "Domnul meu, ascultă-mă! O bucată de pământ de patru sute de siclide argint, ce este aceasta între mine şi tine? Îngroapă-ţi dar moarta!" Patru sute de sicli. Aproximativ 116 $ (vezi comentariul pentru cap. 20,16). Efron spuneacum preţul său, lăsând să se înţeleagă că acesta era o simplă bagatelă pentru un om bogat caAvraam. Deşi preţul pare foarte rezonabil în termenii valorilor moderne, pe vremea lui Avraamtrebuie să fi părut exorbitant. Rapoartele babiloniene arată că, în medie, pe atunci ogoarele sevindeau cu 4 sicli de acru, iar cele mai fertile grădini cu 40 de sicli acrul. Conform cu standardulbabilonian, Avraam ar fi fost în stare să cumpere un ogor de 100 de acri pentru banii lui. Deşi nuştim cât de întins era ogorul lui Efron, se pare că Moise lasă impresia că Efron a profitat de situaţiagrea a lui Avraam pentru a realiza un bun profit pentru el însuşi.

Geneza 23:16 Avraam a înţeles pe Efron. Şi Avraam a cântărit lui Efron preţulcumpărării despre care vorbise în faţa fiilor lui Het: patru sute de sicli de argint, caremergeau la orice negustor.

- 151 -

Avraam a cântărit. Dorind să evite orice simţământ de duşmănie, Avraam ca semit aflat înmijlocul hetiţilor, a plătit fără discuţie şi fără să mai negocieze asupra preţului. Atunci, ca şi acum, oastfel de procedură era obişnuită în întregul Orient, iar Efron se aştepta fără îndoială ca Avraam săfacă la fel. Ca „prinţ puternic”, bogat conducător nomad, se poate ca Avraam să fi simţit că nu erade demnitatea sa să se tocmească sau poate că el a ales în mod deliberat să evite reputaţia uneicomportări necinstite. El a plătit totul pe loc, conform obiceiului comercial, aşa cum arată expresia„care mergeau la orice negustor”.

Geneza 23:17 Ogorul lui Efron din Macpela care este faţă în faţă cu Mamre, ogorul şipeştera din el, şi toţi copacii care se aflau în ogor şi în toate hotarele lui de jurîmprejur, Ogorul. Aici sunt date unele stipulări care, fără îndoială, se găsesc şi mai detaliate într-un actscris. Numeroase astfel de contracte din acel timp, din Ur, vechiul cămin al lui Avraam, şi din altepărţi ale Mesopotamia, prezintă un tablou clar al formei unui astfel de contract. Documentul luiAvraam conţinea, fără îndoială, o descriere exactă a proprietăţii şi a aşezării ei, şi enumerareapomilor şi a altor obiecte accesorii de pe ea, în cazul acesta fiind inclusă peştera. Dacă, spreexemplu, pomii nu ar fi fost incluşi în mod special, Efron ar fi putut pretinde recolta lor în fiecare an. Acesta este încă un amănunt interesant dovedind că hetiţii erau incluşi în contract, deoareceenumerarea exactă a numărului de pomi la fiecare vânzare de proprietate este o trăsăturăcaracteristică în documentele de afaceri hetite. În faţă cu Mamre. Adică, „la răsărit de Mamre” (RSV).

Geneza 23:19 După aceea, Avraam a îngropat pe Sara, nevastă-sa, în peştera dinogorul Macpela, care este faţă în faţă cu Mamre, adică Hebron, în ţara Canaan. Avraam a îngropat-o pe Sara. Peştera se afla aproape de Mamre, unde Avraam locuiseînainte de naşterea lui Isaac. În faţa păduricii care fusese căminul lor timp de atâţia ani, unde ei şi-au împărtăşit bucuriile şi necazurile lor, dezamăgirile şi speranţele lor, Avraam a aşezat-o pe iubitasa soţie la odihnă. În faţă cu Mamre. Expresia ebraică tradusă aici „în faţă cu” urmează să fie înţeleasă „larăsărit de”. Arătând direcţiile, un evreu socotea în mod obişnuit ca având în faţa sa răsăritul, careera astfel „în faţă cu” el (vezi Zaharia 14,8; Ioel 2,20; Deuteronom 11,24). Mamre nu era un altnume dat Hebronului, ci era pur şi simplu în vecinătatea lui (vezi Geneza 13,18). În ţara Canaan. Pentru a sublinia, ca în versetul 2, că Sara şi-a găsit ultimul ei loc de odihnăîntr-o bucată de pământ aparţinând lui Avraam din ţara făgăduită a Canaanului.Comentariile lui Ellen G. White 7 ML 192 17-20 PP 169

Geneza 24:1 Avraam era bătrân, înaintat în vârstă şi Domnul binecuvântase peAvraam în orice lucru. Avraam era bătrân. Întâmplările relatate în acest capitol au avut loc la trei ani după moarteaSarei (cap. 23,1), deoarece Sara era în vârstă de 90 de ani la naşterea lui Isaac, iar Isaac era de 40de ani când s-a căsătorit cu Rebeca (cap. 25,30). În acea vreme, Avraam era în vârstă de 140 deani (cap. 17,17).

Geneza 24:2 Avraam a zis celui mai bătrân rob din casa lui, care era îngrijitorultuturor averilor lui: "Pune-ţi te rog, mâna sub coapsa mea; Cel mai bătrân rob. Cel mai de încredere serv din casa lui Avraam era Eliezer (PP 173), carecu o jumătate de secol mai înainte fusese ales în mod experimental de Avraam ca viitorul săumoştenitor (cap. 15,2). Acum, el a fost chemat de Avraam pentru o misiune foarte importantă.

- 152 -

Mâna sub coapsa mea. Această veche ceremonie care însoţeşte un jurământ solemn maieste amintită numai în cap. 47,29. În ambele cazuri, împrejurările sugerează o făgăduinţă de a sepurta cu credincioşie după moartea aceluia faţă de care făgăduinţa a fost făcută, adică cu urmaşiilui. Moartea unuia nu îl elibera pe celălalt de jurământul său. Explicaţiile obiceiului diferă oarecumpentru comentatori. Ca izvor de urmaşi (vezi Geneza 35,11; 46,26; Exod 1,5), cuvântul „coapsa”sau „şale” (acelaşi cuvânt în limba ebraică) a fost considerat ca indicând spre viitorii urmaşi ai luiAvraam, îndeosebi spre Hristos, Sămânţa făgăduită. Dacă este aşa, jurământul era, ca să zicem aşa,făcut prin sau în numele Aceluia care avea să vină. Alţi comentatori consideră coapsa ca simbol alstăpânirii şi autorităţii, iar punerea mâinilor dedesubtul ei un jurământ de supunere faţă de superior.

Geneza 24:3 şi te voi pune să juri pe Domnul, Dumnezeul cerului şi Dumnezeulpământului, că nu vei lua fiului meu o nevastă dintre fetele Cananiţilor în mijloculcărora locuiesc, Lua... o nevastă. Deşi Avraam avea să mai trăiască încă 35 de ani (cf. cap. 25,7.20), se parecă el se simţea cam slăbit la acea dată (v.1). Autoritatea dată lui Eliezer la alegerea unei soţiiînseamnă o supunere lăudabilă din partea lui Isaac, care era deja în vârstă de 40 de ani. Învremurile din vechime, ca şi astăzi în Orient, părinţii alegeau partenerii de căsătorie şi făceaupregătiri de nuntă pentru copiii lor. Acest fapt nu înseamnă câtuşi de puţin că nu se ţinea seama dedorinţele tinerilor înşişi (vezi v.58, 67, PP 171). Lunga întârziere în plănuirea căsătoriei lui Isaac s-adatorat, probabil, dorinţei lui Avraam de a evita să ia o soţie canaanită pentru el şi faptului că maiînainte de aceasta nu găsise convenabil să pună la cale o căsătorie pentru una din Haran (vezi v.3-6). Moartea Sarei poate că a ajutat într-un oarecare sens la urgentarea chestiunii. Dintre fetele canaaniţilor. Cunoscând creşterea desfrâului şi idolatriei canaaniţilor şi soartalor iminentă, Avraam a dorit să păstreze curăţia seminţei făgăduite. Experienţa lui cu Agar şiexperienţa lui Lot şi Ismael l-au învăţat cu privire la pericolul legăturilor cu oameni de originepăgână (PP 174). Mai mult, Dumnezeu oprise deja căsătoria cu canaaniţii, interdicţie care mai târziua fost încorporată în legislaţia mozaică (Exod 34,16; Deuteronom 7,3).

Geneza 24:4 ci te vei duce în ţara şi la rudele mele să iei nevastă fiului meu Isaac." În ţara mea. Nu în Ur din Chaldeea, ci în Haran, amândouă fiind din Mesopotamia. Rudele luiAvraam de acolo au păstrat încă într-o anumită măsură cunoştinţa şi închinarea faţă de adevăratulDumnezeu (vezi Geneza 31,19; Iosua 24,2; PP 171). De aceea, o noră dintre ele părea mult mai depreferat uneia dintre canaanitele decăzute.

Geneza 24:6 Avraam i-a zis: "Să nu care cumva să duci pe fiul meu acolo! Să nu... duci pe fiul meu acolo. Avraam i-a dat în grijă lui Eliezer în mod solemn să nuîngăduie ca Isaac să meargă în Mesopotamia. El socotea că nici el şi nici fiul lui nu aveau libertateasă se întoarcă, nici chiar pentru o vizită (v.1). Acest lucru, împreună cu vârsta lui înaintată (v.1),probabil că l-au influenţat să nu se întoarcă în persoană pentru a găsi o soţie bună pentru fiul său.

Geneza 24:7 Domnul, Dumnezeul cerului, care m-a scos din casa tatălui meu şi dinpatria mea, care mi-a vorbit şi mi-a jurat, zicând: "Seminţei tale voi da ţara aceasta",va trimite pe Îngerul Său înaintea ta; şi de acolo vei lua o nevastă fiului meu. Domnul... va trimite pe îngerul Său. Această afectuoasă expresie de încredere în călăuzireadivină descoperă convingerea statornică a lui Avraam că el şi lucrările lui erau sub îndrumarea şicălăuzirea lui Dumnezeu. Aceeaşi asigurare a călăuzirii divine dată lui Eliezer a fost după aceeafăgăduită poporului lui Israel (Exod 23,20) şi bisericii creştine (Evrei 1,14).

- 153 -

Geneza 24:8 Dacă femeia nu va vrea să te urmeze, vei fi dezlegat de jurământulacesta, pe care te pun să-l faci. Cu nici un chip să nu duci însă acolo pe fiul meu." Vei fi dezlegat. Având în vedere natura sacră şi obligatorie a jurământului său, Eliezer asimţit o nelinişte îndreptăţită în ce priveşte răspunderea sa, în cazul în care nici o femeie nu ar dorisă se întoarcă cu el în Canaan. Avraam l-a asigurat pe Eliezer că pe Dumnezeu, care l-a conduspână aici, se putea bizui că nu îl va părăsi nici acum. Eliezer putea porni cu încredere în încheiereaplină de succes a misiunii sale. Dar, dacă din unele motive, contrariul se va dovedi adevărat, elurma să se considere liber de o obligaţie în continuare în ceea ce priveşte jurământul, cu excepţiafaptului că în nici o împrejurare lui Isaac nu urma să i se îngăduie să meargă în Mesopotamia sprea-şi căuta o soţie. Fără îndoială că Avraam se temea că Isaac ar putea fi ispitit să rămână înMesopotamia şi să zădărnicească astfel scopul divin.

Geneza 24:10 Robul a luat zece cămile dintre cămilele stăpânului său, şi a plecat,având cu el toate lucrurile de preţ ale stăpânului său. S-a sculat, şi a plecat înMesopotamia, în cetatea lui Nahor. Zece cămile. Despre folosirea cămilelor domestice pe vremea lui Avraam, vezi comentariulpentru cap. 12,16. Avraam a lăsat tot planul şi îndeplinirea acestei misiuni la libertatea de a lucra alui Eliezer, slujitorul său în care avea încredere. Afirmaţia „având cu el toate lucrurile de preţ alestăpânului său”, îl arată a fi fost un bărbat cu experienţă şi judecată sănătoasă. El se găsea acumcu Avraam de mai bine de o jumătate de secol (vezi cap. 15,2; 16,3). A plecat în Mesopotamia. Termenul ebraic tradus aici Mesopotamia este ’Aram-maharayim,literal, „Aram-ul celor două râuri”. Ţara aceasta, unde pe vremea lui Moise a prosperat Mitanni, afost numită de egipteni maharina. Aceasta este în Mesopotamia de nord între partea superioară arâurilor Eufrat şi Chabur. Cetatea lui Nahor. Până de curând acesta se credea a fi doar un alt nume pentru Haran(vezi cap. 27,43; 28.10). Cu toate acestea, tăbliţele cuneiforme din secolul al XVIII-lea î.Hr.,descoperite recent în Mari, un oraş amorit pe Eufratul mijlociu, menţionează Til-Nahiri, „cetatea luiNahor”, ca o cetate a regiunii Haran. „Cetatea lui Nahor” nu era deci Haranul însuşi, ci o aşezareseparată întemeiată de Nahor şi numită după numele lui (vezi cap. 11,31).

Geneza 24:11 A lăsat cămilele să se odihnească, în genunchi, afară din cetate, lângăo fântână. Era seara, pe vremea când ies femeile să scoată apă. Pe vremea când ies femeile. Nu se spune nimic cu privire la călătoria însăşi, care trebuie să fidurat multe zile, iar Moise continuă istorisirea din momentul în care Eliezer ajunge la destinaţie.Caravana de cămile ajunsese la izvorul de la marginea cetăţii lui Nahor, iar ele au îngenuncheatpentru odihnă şi spre a aştepta să fie adăpate. Încă din antichitatea îndepărtată era obiceiul înOrient ca femeile să scoată apă şi să o ducă acasă fie în urcioare, fie în burdufuri (Exod 2,16; 1Samuel 9,11). Eliezer a considerat o astfel de ocazie ca un bun prilej să observe tinerele fete demăritat ale cetăţii şi să se hotărască asupra unei soţii potrivite pentru fiul stăpânului său.

Geneza 24:12 Şi a zis: "Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraam! Te rog, dă-miizbândă astăzi, şi îndură-Te de stăpânul meu Avraam. Doamne Dumnezeule. Crescut în religia stăpânului său şi el însuşi fiind un credincios hotărâtal adevăratului Dumnezeu, Eliezer s-a rugat în tăcere pentru înţelepciune, călăuzire şi reuşită. Acestserv care se roagă este un exemplu îmbucurător al roadelor grijii devotate a lui Avraam pentrusufletele din casa sa (cap. 18,19). În această primă rugăciune raportată în Biblie este o elocventăcredinţă ca de copil. Eliezer îşi dădea bine seama de răspunderea cea mare pe care o avea, să seîntoarcă acasă cu o femeie care avea să aducă binecuvântare, iar nu blestem asupra casei luiAvraam, una care avea să fie pentru soţul ei mai degrabă un ajutor, decât una care să contribuie la

- 154 -

căderea lui. De aceea el a cerut un semn care să-l conducă în alegerea lui. Deoarece nu era osarcină uşoară să scoţi apă suficientă pentru zece cămile însetate, propunerea părea a fi o realăîncercare a caracterului. Eliezer dorea să fie sigur că femeia pe care el o va însoţi înapoi la Avraamera din fire prietenoasă, gata să ajute şi în stare să lucreze.

Geneza 24:15 Nu sfârşise el încă de vorbit şi a ieşit, cu vadra pe umăr Rebeca, fatalui Betuel, fiul Milcăi, nevasta lui Nahor, fratele lui Avraam. A ieşit... Rebeca. Rugăciunea lui a primit răspuns înainte de a fi încheiată datorităprovidenţei, iar nu din întâmplare. Aceasta nu a fost singura dată când răspunsul lui Dumnezeu avenit atât de prompt (Daniel 9,23; Isaia 65,24). El este întotdeauna gata să audă o rugăciunesinceră rostită cu credinţă. Semnificaţia numelui Rebeca este obscur. În ce priveşte legăturile ei derudenie vezi comentariul pentru Geneza 22,23. Cu vadra pe umăr. Printre unele popoare din Orient este obiceiul de a căra vasul cu apă pecap, însă femeile palestiniene şi siriene îl poartă pe umerii lor.

Geneza 24:16 Fata era foarte frumoasă; era fecioară, şi nici un bărbat n-avuseselegături cu ea. Ea s-a coborât la izvor, a umplut vadra şi s-a suit iarăşi. Foarte frumoasă. Moise le face cunoştinţă cititorilor săi cu Rebeca imediat după apariţia ei înnaraţiune. Asemenea lui Sara (cap 12,11) şi Rahela (cap. 29,17), Rebeca era foarte atrăgătoare.Fecioria ei este accentuată de asemenea în mod repetat. Aceasta era într-adevăr o virtute de seamăpentru cea care trebuia să devină mama unei naţiuni întregi Ea s-a pogorât la izvor. Izvorul era un izvor natural, după cum arată cuvântul ebraic ’ayin.Izvoarele se găseau de obicei într-o wadi, albia seacă a unui curent de apă, iar cetăţile erauconstruite pe movile. Din cauza aceasta, oamenii trebuiau să „coboare” la izvor pentru a seaproviziona cu apă.

Geneza 24:19 După ce i-a dat şi a băut de s-a săturat, a zis: "Am să scot apă şipentru cămilele tale, până vor bea şi se vor sătura." Apă şi pentru cămilele tale. Lui Rebeca i se ceruse apă de băut numai pentru un călătorobosit şi ea şi-a arătat îndată dorinţa binevoitoare. Oferta ei de a scoate apă şi pentru cămile a fostde bunăvoie, nu o cerinţă a obiceiului. Acest fapt dovedeşte o dorinţă sinceră de a-i ajuta pe aceiacare aveau nevoie de ajutor. Totuşi, nu trebuie să fie uitat că amabilitatea ei a fost folosită deprovidenţa lui Dumnezeu ca dovadă că El o alesese să fie soţia lui Isaac. Oferta ei putea să fie unrăspuns deplin la rugăciunea lui Eliezer, numai dacă aceasta venea ca o reflectare naturală acaracterului.

Geneza 24:21 Omul o privea cu mirare şi fără să zică nimic, ca să vadă dacăDomnul a făcut să-i izbutească sau nu călătoria. O privea cu mirare. Eliezer a fost atât de fascinat de bunăvoinţa naturală a Rebecii să fie deajutor, încât i-a îngăduit să scoată apă pentru cele zece cămile ale lui fără măcar să-i dea ajutor(vezi Geneza 29,10, Exod 2,17). El a fost înfiorat de precizia şi promptitudinea cu care Providenţa arăspuns la rugăciunea lui pentru călăuzire. Pentru un moment a ezitat: putea să fie oare adevărat?Tot aşa s-au mirat şi ucenicii când Petru, după eliberarea lui din închisoare de către înger, a statdeodată înaintea lor. Deşi ei se aflau în rugăciune pentru ocrotirea lui, era greu pentru ei săprimească răspunsul, atunci când acesta a venit (Fapte 12,12-17).

Geneza 24:22 Când s-au săturat cămilele de băut, omul a luat o verigă de aur, degreutatea unei jumătăţi de siclu, şi două brăţări, grele de zece sicli de aur.

- 155 -

O verigă de aur. Acest dar nu era zestrea ei, ci numai un semn de recunoştinţă al lui Eliezer.Deşi presupunea că ea avea să devină soţia lui Isaac, Eliezer nu cunoştea încă nici măcar numele ei,cu atât mai puţin legătura de rudenie a familiei ei cu Avraam. Cuvântul tradus „verigă”, „bijuteriepentru frunte”, este din ebraicul nezem, un inel pentru nas. Încă din timpuri străvechi, femeilebeduine purtau inele de nas, fie în cartilajul unei din părţi, fie în peretele central al nasului (veziIsaia 3,21; Ezechiel 16,11, 12). Printre beduini, inelul de nas mai este încă darul obişnuit delogodnă. Probabil că inelul de aur cântărea a cincia parte dintr-o uncie, iar cele două brăţări de aur4 sau 5 uncii. La preţul curent al aurului valoarea lor totală ar fi de vreo 169 de dolari. Nu este demirare că Laban a fost surprins (v.30).

Geneza 24:25 Şi i-a zis mai departe: "Avem paie şi nutreţ din belşug şi este şi loc degăzduit peste noapte." Loc de găzduit. Eliezer era convins că fata pe care o cunoscuse pe o cale atât de specială eracea aleasă de Dumnezeu pentru a-l însoţi înapoi în Canaan. Se pare că ospitalitatea a fost practicaobişnuită în casa Rebecii, altfel ea nu s-ar fi simţit liberă să invite pe un străin să stea la ei.

Geneza 24:26 Atunci omul a plecat capul, şi s-a aruncat cu faţa la pământ înainteaDomnului, A plecat capul. Credinciosul serv al lui Avraam era unul dintre acei oameni fericiţi care nu seruga numai pentru ajutor, ci care îşi exprimă şi mulţumirea după ce l-a primit. Eliezer este unexemplu vrednic de luat în seamă în ce priveşte valoarea serviciului de cult din familie. Avraamniciodată nu socotise că religia sa este un bun personal, ci o trăise, o făcuse cunoscut şi altora (cap.18,19), şi a făcut din membri marii sale familii participanţi la cerinţele şi principiile legământuluidivin (cap. 17,23). Ei aveau să creadă în adevăratul Dumnezeu şi să imite pilda lui Avraam decredincioasă devotare faţă de El. Cele două rugăciuni ale lui Eliezer la izvorul cetăţii lui Nahor scot înevidenţă valoarea lucrării misionare în cămin.

Geneza 24:28 Fata a alergat şi a istorisit mamei sale acasă cele întâmplate. Mamei sale acasă. Au fost date mai multe explicaţii raportului despre plecarea Rebecii la„mama sa”, mai degrabă decât la „tatăl ei”. (1) Mama ei era capul familiei. Aceasta nu poate ficorect, pentru că asupra problemei au hotărât bărbaţii familiei (v.31.50-59). (2) Tatăl ei, Betuel eramort, iar persoana cu acest nume din v.50 era un frate mai mic. (3) În multe ţări orientale femeileau locuinţe separate, şi firesc că Rebeca a mers în primul rând acolo să spună despre experienţa ei.(4) Expresia „casa mamei ei” înseamnă în realitate „casa bunicii”, conform cu obiceiul semiticcomun, prin care o bunică poate fi numită mamă. Deoarece Milca, bunica Rebecii este amintită înmod repetat (v.15, 24, 47), în timp ce mama ei nu este amintită deloc, cea din urmă putea să fiedecedată. Astfel, Rebeca poate că locuia cu Milca, bunica ei, care fiind văduvă avea o gospodărieseparată. Cea de-a treia părere apare ca oferind cea mai bună explicaţie.

Geneza 24:29 Rebeca avea un frate, numit Laban. Şi Laban a alergat afară la omulacela, la izvor. Laban. „Cel blând”, probabil fratele mai mic al Rebecii (vezi cap. 22,23). Caracterul lui,oarecum nu prea strălucit, dovedit mai târziu în afacerile lui cu Iacov, este oglindit în faptul căvăzând darurile bogate pe care le primise sora lui, el a alergat de îndată să îl întâmpine pe Eliezer.

Geneza 24:31 şi a zis: "Vino, binecuvântatul Domnului! Pentru ce stai afară? Ampregătit casa, şi am pregătit un loc pentru cămile." Binecuvântatul Domnului. Deşi un idolatru (cap. 31,30), totuşi Laban cunoştea şi întreţineaînchinarea faţă de Dumnezeu (PP 171). Raportul Rebecii despre întâlnirea ei providenţială cu Eliezer

- 156 -

la izvor fără îndoială că le-a amintit fraţilor despre migraţia spre Canaan a lui Avraam, hotărâtă decătre cer, şi vorbeşte despre succesele lui de acolo.

Geneza 24:33 Apoi, i-a dat să mănânce. Dar el a zis: "Nu mănânc până nu voispune ce am de spus." "Vorbeşte!" a zis Laban. Să nu mănânc. Politeţea orientală în mod normal ar fi amânat tratarea problemei până dupămâncare (vezi Homer, Odiseea, III 69). Eliezer, însă, considera că scopul călătoriei sale este urgent,încât nu se putea opri nici chiar să mănânce atâta timp cât chestiunea continua să apese asuprainimii lui şi rezultatul ei rămânea nesigur. Silinţa sa, manifestată aici, dovedeşte faptul că încrederealui Avraam în el a fost pe deplin justificată.

Geneza 24:49 Acum, dacă voiţi să arătaţi bunăvoinţă şi credincioşie faţă de stăpânulmeu, spuneţi-mi; dacă nu, spuneţi-mi iarăşi, ca să mă îndrept la dreapta sau lastânga." G Spuneţi-mi. După ce a povestit despre prosperitatea stăpânului său, despre naşterea luiIsaac, despre jurământul lui de a căuta o nevastă pentru Isaac printre rudele stăpânului său şidespre calea providenţială pe care fusese condus la casa Rebecii, Eliezer, cu solemnă seriozitate, ainsistat pentru o hotărâre imediată.

Geneza 24:50 Laban şi Betuel, drept răspuns au zis: "De la Domnul vine lucrulacesta, noi nu-ţi mai putem spune nici rău, nici bine. De la Domnul vine. În armonie cu obiceiul oriental, Laban şi Betuel trebuiau să aprobepropusa căsătorie a Rebecii cu Isaac. Deoarece Domnul se pronunţase deja asupra problemei, ei numai aveau altă alternativă decât să colaboreze. În ce-i privea, hotărârea lui Iehova nu era subiectde dezbatere din partea lor, iar Eliezer era liber să o ia pe Rebeca în Canaan.

Geneza 24:52 Când a auzit robul lui Avraam cuvintele lor, s-a aruncat cu faţa lapământ înaintea Domnului. Cu faţa la pământ înaintea Domnului. Aceasta este a treia rugăciune a lui Eliezer în cursulacestei scurte rămâneri a lui în cetatea lui Nahor (vezi v.12, 26). Se pare că fiecare întâmplare avieţii era pentru el o ocazie pentru rugăciune, fie pentru călăuzire, fie pentru mulţumire. Alţii se potprea bine încrede într-un om care, la rândul său, şi el se încrede în Dumnezeu. Cât de mult succesam avea dacă în toate lucrările noastre vremelnice, asemenea lui Eliezer, L-am recunoaşte peDumnezeu în orice lucru pe care îl facem!

Geneza 24:54 După aceea, au mâncat şi au băut, el şi oamenii care erau împreunăcu el, şi s-au culcat. Dimineaţa când s-au sculat, robul a zis: "Lăsaţi-mă să mă întorcla stăpânul meu." Lăsaţi-mă să mă întorc. Eliezer era nerăbdător să încheie misiunea sa prin raportareasuccesului ei lui Avraam, ca nu cumva întârzierea să devină o pricină de nelinişte pentru el. Dupăcum putea fi de aşteptat, rudele Rebecii au fost îngrijorate la gândul unei despărţiri atât deneaşteptate. Neliniştea lor era din cauza timpului potrivit spre a face pregătiri în vederea plecării ei,precum şi spre a-şi putea lua de la ea un potrivit rămas bun. După obiceiul oriental aceasta, fărăîndoială, că ar fi cuprins mai multe zile de ospăţ şi petrecere.

Geneza 24:56 El le-a răspuns: "Nu mă opriţi, fiindcă Domnul mi-a dat izbândă încălătoria mea, lăsaţi-mă să plec, şi să mă duc la stăpânul meu."

- 157 -

Nu mă opriţi. Insistenţa lui Eliezer şi consideraţia lor pentru Rebeca l-au dus pe Laban sălase hotărârea asupra ei. Va renunţa ea de bunăvoie la plăcerea câtorva zile în căminul copilăriei ei,ca să placă soţului ei în devenire şi tatălui lui? Răspunsul ei prompt şi de bunăvoie reflectă judecatamatură, un spirit neegoist şi recunoaşterea că de aici înainte cea dintâi datorie a ei o avea faţă desoţul ei.

Geneza 24:60 Au binecuvântat pe Rebeca, şi i-au zis: "O, sora noastră, să ajungimama a mii de zeci de mii, şi sămânţa ta să stăpânească cetăţile vrăjmaşilor săi!" Să ajungi mamă. Familia Rebecii a invocat asupra ei binecuvântările făgăduite de Dumnezeului Avraam. A avea urmaşi numeroşi încă şi acum este considerat de orientali a fi cea mai maredintre binecuvântări şi a fost obiectul principal al dorinţei lor pentru ea. Pentru dorinţa expresă casămânţa ei să stăpânească poarta vrăşmaşilor lor, vezi comentariul pentru cap. 22,17.

Geneza 24:62 Isaac se întorsese de la fântâna "Lahai-Roi", caci locuia în ţara demiazăzi. Isaac se întorsese. Ca şi despre călătoria spre Mesopotamia, nu se spune nimic nici desprecălătoria de întoarcere spre Canaan. Moise trece de îndată la scena de bun venit pentru noul eicămin. Aceasta s-a întâmplat la izvorul pe care Agar îl numise Lahai-Roi (cap. 16,14), în Negeb, lasud de Beer-Şeba (vezi comentariul pentru cap. 12,9). De la moartea Sarei, care avusese loc laHebron (cap. 23,2), Avraam, după cum s-ar părea, îşi mai schimbase încă o dată locul său de locuit.

Geneza 24:63 Într-o seară, când Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp, a ridicatochii, şi s-a uitat; şi iată că veneau nişte cămile. Ieşise să cugete. Înţelesul exact al cuvântului ebraic ’suach tradus „să mediteze” în KJV („ase ruga”) şi în RSV, nu este sigur. Ideea de meditaţie se află în cele mai vechi traduceri ne-semiticeale acestui text, LXX şi Vulgata. Cele mai vechi traduceri semitice, Pentateuhul samaritean şiTargumul din Onkelos îl redau „a se ruga”. Această traducere a fost adoptată de Kimchi, cel maimare gramatician al Evului Mediu, de Reformatorul Luther şi de anumiţi alţi comentatori. Faptul căRebeca a devenit o mângâiere pentru Isaac, în timp ce jelea încă moartea mamei sale (v.67), i-adus pe unii comentatori să explice cuvântul ’suach ca însemnând „a jeli”. Semnificaţia precisă aacestui cuvânt fiind încă nesigură, s-ar părea că este cel mai bine să se accepte, deocamdată, cafiind aceea a celor mai vechi traduceri disponibile, după cum au făcut KJV şi RSV. Isaac poate să fimeditat, sau să se fi rugat în legătură cu întoarcerea cu bine a lui Eliezer cu aceea care avea să fiemireasa lui. El anticipase, cu siguranţă, iminenta lor întoarcere din Mesopotamia. Viitoarea luifericire avea să depindă în mare măsură de ce fel de soţie avea să aducă Eliezer cu el. Era, într-adevăr, potrivit pentru Isaac să îngenuncheze şi să se roage cerând binecuvântare de la Dumnezeupentru noul lui cămin! Acei soţi şi soţii a căror unire are loc ca răspuns la rugăciune se vor dovedi afi de cea mai mare binecuvântare reciprocă.

Geneza 24:65 Şi a zis robului: "Cine este omul acesta, care vine înaintea noastră pecâmp?" Robul a răspuns: "Este stăpânul meu!" Atunci ea şi-a luat măhrama, şi s-aacoperit. Ea şi-a luat mahrama. Rebeca era nerăbdătoare să-l întâmpine pe Isaac, însă obiceiul ţării einu permitea ca mirele să vadă faţa miresei lui, până ce căsătoria nu a fost încheiată (vezi cap.29,23, 25). Modestia ei a fost şi mai mult dată pe faţă încă şi în alt fel. Pentru a-l întâlni pe viitorulei soţ pentru prima dată, ea a ales să coboare de pe cămilă.

Geneza 24:66 Robul a istorisit lui Isaac toate lucrurile pe care le făcuse.

- 158 -

A istorisit lui Isaac. Deşi nu se spune nimic despre Avraam, fără îndoială că el a primit-o penora lui în felul cel mai amabil şi cu multe binecuvântări. Raportul lui Eliezer despre cum a găsit-ope Rebeca trebuie să-i fi oferit multă satisfacţie. Este uşor a crede că Avraam a făcut ca aceastăocazie să fie cât mai solemnă printr-un serviciu de mulţumire.

Geneza 24:67 Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale Sara; a luat pe Rebeca;ea a fost nevasta lui, şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierdereamamei sale. În cortul mamei sale Sara. Se pare că tocmai în cursul aceleiaşi zile, sau în ziua următoare,Isaac a dus-o pe Rebeca în cortul mamei sale. Gol de trei ani, acesta a devenit acum locuinţaRebecii şi a slujnicelor ei. Aceasta înseamnă că Rebeca a luat locul important al Sarei în gospodărialui Avraam. Probabil că ceremonia de căsătorie a lui Isaac a constat dintr-o simplă declaraţie,înaintea martorilor, despre planul său de a o lua pe Rebeca de soţie (compară cu Rut 4,10-13). Şi el a iubit-o. Isaac avea toate motivele să o iubească pe Rebeca. Ea nu numai că erafoarte frumoasă (v.16), dar şi de o fire veselă şi dispoziţie politicoasă. Se pare că a fost, în generalvorbind, un model de virtute feminină (vezi Proverbe 31,10-31; 1 Petru 3,1-6; Tit 2,3-5). Îngrijitaeducaţie a lui Isaac şi spiritul său supus au fost deja evidenţiate (vezi comentariul pentru cap.22,9). Căminul lot trebuie să fi fost un cămin foarte fericit.Comentariile lui Ellen G. White 1-67 PP 171-176; SR 84-86 2-9 PP 172 10 PP 188 10-21 PP 172 22-24,26-51 PP 173 35 CS 139 49-52 SR 85 58 PP 173; SR 85 63-67 PP 173 67 PP 175

Geneza 25:1 Avraam a mai luat o nevastă, numită Chetura. Avraam a mai luat o nevastă. Deşi singurătatea lui Avraam după moartea Sarei îi făceaconştient de vârsta lui înaintată (vezi comentariul pentru cap. 24,1), el se bucura încă de o puterefizică şi mintală remarcabilă şi a mai trăit 38 de ani după moartea ei. Căsătoria lui Isaac l-a făcut peAvraam să fie şi mai singuratic decât înainte şi să-şi ia o altă soţie spre a-şi face fericiţi ultimii săiani. Prin faptul că această nouă soţie cu numele de Chetura, ceea ce înseamnă „tămâie”, estenumită o ţiitoare, ca şi Agar (v.6), nu trebuie să presupunem că el se căsătorise cu ea încă pe cândSara era în viaţă, deşi acest lucru nu este imposibil. Contextul lasă impresia că luarea în căsătorie aCheturei a avut loc după moartea Sarei.

Geneza 25:2 Ea i-a născut pe Zimran, pe Iocşan, pe Medan, pe Madian, pe Işbac şiŞuah. Ea i-a născut. La moartea Sarei, Avraam era în vârstă de 137 de ani şi de 140 de ani lacăsătoria lui Isaac. Acela care l-a binecuvântat pe vârstnicul patriarh cu un fiu la împlinirea unulsecol de viaţă i-a dăruit acum bucuria de a avea alţi fii şi fiice. Nimic nu poate face zilele apusuluivieţii mai strălucite pentru un suflet oriental, decât să fie înconjurat de o familie mare şi fericită. Cuo singură excepţie, fiii Cheturei din Avraam, în măsura în care pot fi identificaţi, s-au aşezat înArabia. Ca şi Ismael, ei au migrat spre sud şi est de Negeb. Zimram. Este posibil să însemne „antilopă”, identificat probabil cu cetatea arabă Zabram,dintre Mecca şi Medina. Iocşan, Medan şi Madian. Deşi, cu privire la primii doi, nu se cunoaşte nimic altceva decâtnumele lor, tribul lui Madian apare adesea atât în Biblie, cât şi în inscripţii. Acest trib s-a aşezat înpartea de nord a peninsulei Sinai şi în Arabia de nord-vest peste golful Akaba. Mai târziu, Moisegăseşte refugiu la ei, în casa lui Ietro, care se închina la adevăratul Dumnezeu (Exod 2,15; 3,1;18,1-6). În timpul judecătorilor, madianiţii au atacat de repetate ori poporul lui Israel (Judecători 6-

- 159 -

8). Işbac şi Şuah. Işbac poate fi identificat cu poporul lui Iasbuqu, amintit în inscripţiilecuneiforme. Se pare că Şuah a fost strămoşul unui trib de care aparţinea Bildad, unul dintreprietenii lui Iov (Iov 2,11; 8,1; etc.). Dacă aceasta corespunde, tribul lui Şuah s-a aşezat înMesopotamia de nord, în loc de Arabia, asemenea celorlalţi fii ai Cheturei. Textele cuneiformeamintesc o ţară Suchu, pe Eufrat, la sud de Carchemiş.

Geneza 25:3 Iocşan a născut pe Seba şi pe Dedan. Fiii lui Dedan au fost Aşurimii,Letuşimii şi Leumimii. Şeba şi Dedan. Descendenţii lui Iocşan, adică Şeba şi Dedan, nu pot fi identificaţi cu triburilearabe sudice cu acelaşi nume, amintite în cap. 10,7, ca trăgându-se din Ham. Este de neconceputca Moise să fi atribuit originea acestor triburi lui Cuş hamitul într-un text şi lui Avraam semitul înaltul. Identificarea lor este incertă. Aşurim. Acest trib este amintit într-o inscripţie mineană din Arabia de nord-vest. Desprecelelalte două triburi dedane, Letuşimii şi Leumimii, nu se cunoaşte nimic.

Geneza 25:4 Fiii lui Madian au fost: Efa, Efer, Enoh, Abida şi Eldaa. Toţi aceştia suntfiii Cheturei. Fiii lui Madian. Efa, fiul lui Madian, după câte se pare a dat numele său unui trib arab, careapare în inscripţiile cuneiforme sub numele de Chajapa. Ceilalţi fii nu au fost încă identificaţi.

Geneza 25:6 Dar a dat daruri fiilor ţiitoarelor sale; şi, pe când era încă în viaţă, i-aîndepărtat de lângă fiul său Isaac înspre răsărit, în ţara Răsăritului. I-a îndepărtat. Spre sfârşitul vieţii sale, Avraam l-a numit pe Isaac moştenitorul său legal(vezi cap. 15,4) şi i-a lăsat ca moştenire cea mai mare parte a averii sale. Fiilor lui Agar şi Chetura elle-a lăsat daruri. Având în vedere averea cea mare a lui Avraam şi sutele de slujitori (vezi cap. 13,2;14,14), el era în situaţia de a da fiecăruia din aceşti şapte fii un număr de slugi şi o parte dinturmele sale fără să scadă în mod vizibil moştenirea lui Isaac. Se presupune că fiecare fiu a primitîndeajuns spre a avea un bun început de viaţă. Trimiţându-i pe aceşti fii „spre răsărit” încă pe cândtrăia, era o măsură de prevedere împotriva certurilor după moartea sa, în mod deosebit în cepriveşte dreptul lui Isaac asupra ţării Canaanului.

Geneza 25:8 Avraam şi-a dat duhul, şi a murit după o bătrâneţe fericită, înaintat învârstă şi sătul de zile; şi a fost adăugat la poporul său. Şi-a dat duhul. Literal, „el a expirat”. Traducerea RSV, „a respirat pentru ultima oară”, estede preferat (vezi v.17; cap. 35,29). Adăugat la poporul său. – vezi comentariul pentru cap. 15,15.

Geneza 25:9 Isaac şi Ismael, fiii săi, l-au îngropat în peştera Macpela, în ogorul luiEfron, fiul lui Ţohar, Hetitul, care este faţă în faţă cu Mamre. Isaac şi Ismael l-au îngropat. Ca moştenitor principal al lui Avraam, Isaac este amintit înprimul rând. Faptul că Ismael, fratele vitreg mai mare al lui Isaac, a participat la cel din urmă ritualpentru tatăl lor este o dovadă a împăcării lor (vezi şi cap. 35,29). Fiii Cheturei nu sunt amintiţi,distanţa cea mare a locului aşezării lor făcând, probabil, imposibilă sosirea lor la timp pentrufuneraliile de la Hebron.

Geneza 25:11 După moartea lui Avraam, Dumnezeu a binecuvântat pe fiul său Isaac.El locuia lângă fântâna "Lahai-Roi."

- 160 -

Isaac... locuia lângă fântâna Lahai-Roi. Dumnezeu l-a onorat pe Isaac ca moştenitor al luiAvraam şi i-a repetat făgăduinţele şi binecuvântările pe care a binevoit să i le dea lui Avraam.Pentru câtva timp după moartea lui Avraam, Isaac a continuat să locuiască la Lahai-Roi, unde tatălsău petrecuse ultimii săi ani şi unde el o întâlnise pe Rebeca pentru prima dată (cap. 24,62). De laacest memorabil eveniment al vieţii sale trecuseră acum 35 de ani şi fiii lui, Iacov şi Esau, erau învârstă de 15 ani (vezi v.26).

Geneza 25:12 Iată spiţa neamului lui Ismael, fiul lui Avraam, pe care-l născuse luiAvraam Egipteanca Agar, roaba Sarei. Spiţa neamului lui Ismael. Începe o nouă secţiune, în care Moise schiţează pe scurt familia şisoarta fiului mai mare al lui Avraam, înainte de a continua cu tema sa principală, linia lui Isaac.

Geneza 25:13 Iată numele fiilor lui Ismael după numele lor, după neamurile lor:Nebaiot, întâiul născut al lui Ismael; Chedar, Adbeel, Mibsam, Numele fiilor. Faptul că fiii lui Ismael au dat numele lor diviziunilor şi localităţilor geograficereiese clar din v.16. Unele fie că mai sunt amintite în Biblie, fie că se află ca nume de locuri înArabia de nord. Următoarele pot fi identificate. Nebaiot şi Chedar. Aceştia mai sunt amintiţi împreună şi în Isaia 60,7. Chedar apare singurîn mai multe texte biblice, Isaia 21,16 şi Ezechiel 27,21, arătându-i pe urmaşii lui a fi un trib arab. Adbeel. Nu mai este amintit în altă parte a Bibliei. Acesta poate fi Idibi-il, amintit îninscripţiile cuneiforme ale regelui asirian Tiglat-pilesser al III-lea ca un trib aproape de hotarulEgiptului.

Geneza 25:14 Mişma, Duma, Masa; Mişma. Identificat cu tribul arab Isammé din inscripţiile regelui asirian Asurbanipal. Duma. Probabil oaza nord arabă de la Duma, amintită de mai multe ori în vechile texte.Numele ei modern este El Djouf. Masa. A fost identificat cu un trib din Arabia de nord, numit Mas’u în inscripţiile cuneiformedin Mesopotamia.

Geneza 25:15 Hadad, Tema, Ietur, Nafiş şi Chedma. Hadar. În cele mai bune manuscrise ebraice se citeşte Hadad, găsit în inscripţiile cuneiformeca Chudadu. În ebraică literele echivalente pentru „r” şi „d” sunt foarte asemănătoare şi se potconfunda foarte uşor una cu alta. Tema. Amintit şi în Iov 6,19; Isaia 21,14; şi Ieremia 25,23. Aceasta este Tema modernă dinnord-vestul Arabiei. În vremurile vechi, aceasta a fost un important centru comercial şi a ajunspentru timp de câţiva ani reşedinţa regelui babilonian Nabonid, tatăl lui Belşaţar. Ietur, Nafiş. Găsiţi în 1 Cronici 5,19 luptându-se cu triburile de peste Iordan ale lui Gad,Manase şi Ruben. Este problematic dacă numele de Ituria amintit în Luca 3,1 ca o regiune la sud demuntele Hermon se trăgea din Ietur.

Geneza 25:16 Aceştia sunt fiii lui Ismael; acestea sunt numele lor, după satele şitaberele lor. Ei au fost cei doisprezece voievozi, după neamurile lor. Taberele. Literal, „tabere.”

Geneza 25:17 Şi iată anii vieţii lui Ismael: o sută treizeci şi şapte de ani. El şi-a datduhul, şi a murit, şi a fost adăugat la poporul său. Anii vieţii lui Ismael. Îndelungata viaţă a lui Ismael, fără îndoială că se datora vigoriimoştenite de la tatăl său Avraam. Despre expresia „şi-a dat duhul” şi „a fost adăugat la poporul

- 161 -

său”, vezi comentariul pentru v.8 şi cap. 15,15.

Geneza 25:18 Fiii lui au locuit de la Havila până la Şur, care este în faţa Egiptului,cum mergi spre Asiria. El s-a aşezat în faţa tuturor fraţilor lui. De la Havila până la Şur. Localizarea Havilei este nesigură (vezi comentariul pentru cap.2,11). Din acest motiv întinderea răsăriteană a stăpânirii ismaelite nu poate fi determinată. Hotarulei de apus era Şur (cap. 16,7; 20,1), nu departe de ţara Egiptului. Cum mergi spre Asiria. Aceasta nu înseamnă că stăpânirea israelită s-a întins până la Asiria,în Mesopotamia, ci mai degrabă întinderea ei într-o direcţie generală spre nord. De aceea Ismaeliţiise mărgineau la apus cu Egiptul şi cu Havila spre sud-est şi s-au extins o oarecare distanţă sprenord în deşertul Arabiei de nord. El s-a aşezat (a murit – engleză) în faţa tuturor fraţilor lui. Naphal, „a cădea” tradus aici (înengleză – n. tr.) „a muri” poate însemna şi „a tăbărî” ca o oaste (Judecători 7,12.13) şi „a împărţi”ca o moştenire (Psalmi 78,55). Expresia „el a murit în faţa tuturor fraţilor lui”, trebuie să fie tradusăîn armonie cu prezicerea din cap. 16,12, „şi va locui în faţa tuturor fraţilor lui” (RSV).

Geneza 25:19 Iată spiţa neamului lui Isaac, fiul lui Avraam. Avraam a născut peIsaac. Spiţa neamului lui Isaac. Moise se întoarce acum la tema principală a naraţiunii sale, istoriapoporului ales. Unele întâmplări descrise în versetele care urmează au avut loc în timpul vieţii luiAvraam. Deoarece Avraam a trăit 175 de ani (cap. 25,7) şi era de 100 de ani la naşterea lui Isaac(cap. 21,5), el trebuie să fi fost în vârstă de 160 de ani la naşterea lui Esau şi Iacov (cap. 25,26),care erau deci de 15 ani la moartea lui. Moartea lui Ismael la vârsta de 137 de ani (v.17) a avut locmult mai târziu, când Iacov şi Esau erau de 63 de ani. Ismael era cu 14 ani mai în vârstă decâtIsaac (cap. 16,16), şi era, aşadar, de 74 de ani când s-au născut cei doi fii ai lui Isaac. Ne la locul eidin punct de vedere cronologic noua secţiune îşi găseşte locul logic în istorisirea de aici, pentru căscopul lui Moise este interesat să prezinte istoria vieţii lui Esau şi Iacov fără întrerupere.

Geneza 25:20 Isaac era în vârstă de patruzeci de ani, când a luat de nevastă peRebeca, fata lui Betuel, Arameul din Padan-Aram, şi sora lui Laban, Arameul. Arameul. Betuel, un nepot al lui Terah (cap. 22,20-23), a fost, ca şi Avraam, un descendental lui Arpacşad, fiul lui Sem (cap. 11,10-27) şi nu al lui Aram, fiul lui Sem, strămoşul „arameilor”(vezi cap. 10,22). El este numit aici „arameul”, pentru simplul fapt că familia lui Terah s-a aşezat înteritoriul aramaic şi a fost în mod treptat absorbit de arameeni. Moise se referă atât la Betuel cât şila Laban ca aramei. Padan-Aram. Aşezarea Padan-Aramului nu este clară. El se mai întâlneşte numai în Geneza(cap. 28,2.5-7; 31,18), etc. şi a fost explicat ca desemnând o regiune care constituia o parte dinAram-maharayim (vezi comentariul pentru cap. 24,10). Pe de altă parte, el se mai poate referi laHaran, deoarece Padan şi Haran în limba asiriană au aceeaşi semnificaţie.

Geneza 25:21 Isaac s-a rugat Domnului pentru nevastă-sa, căci era stearpă, şiDomnul l-a ascultat: nevastă-sa Rebeca a rămas însărcinată. Isaac s-a rugat Domnului. Ca şi tatăl său, Isaac avea să înveţe că fiii făgăduinţei nu aveau săfie doar rodul naturii, ci în acelaşi timp şi darul harului. Când Isaac şi Rebeca erau căsătoriţi de 19ani (v.20.26) şi încă nu aveau copii, Isaac a făcut din această problemă un subiect de rugăciune. Ela ales să se încreadă în îndurarea lui Dumnezeu, mai degrabă decât să se încreadă în propriileprocedee înţelepte, cum făcuse Avraam (cap. 16,3). Încrederea lui în Dumnezeu nu a fost exercitatăîn zadar, nici nu a trebuit să aştepte mult înainte ca credinţa să devină faptă.

- 162 -

Geneza 25:22 Copiii se băteau în pântecele ei şi ea a zis: "Dacă-i aşa, pentru ce maisunt însărcinată?" S-a dus să întrebe pe Domnul. Copiii se băteau. Rebeca se temea că i se va întâmpla vreun rău atât ei, cât şi fiilor ei. Uluită,ea se duse la Domnul pentru lămurire. În ciuda diferiţilor comentatori vechi şi moderni, aceasta nuînseamnă în mod necesar folosirea unui intermediar, cu atât mai puţin că era nevoie de vreunul. S-adat sugestia că putea merge la Melhisedec, Avraam şi Isaac. Cel mai verosimil este că a mers pur şisimplu la Domnul în rugăciune. De ce să pară ciudat ca ea să vorbească personal cu Dumnezeu? Elnu se uită la faţa omului.

Geneza 25:23 Şi Domnul i-a zis: "Două neamuri sunt în pântecele tău, şi douănoroade se vor despărţi la ieşirea din pântecele tău. Unul din noroadele acestea vafi mai tare decât celălalt. Şi cel mai mare va sluji celui mai mic." Două neamuri. Un înger i-a descoperit Rebecii ceva din viitorul celor doi fii care aveau să senască curând (PP 177). Se pare că ei se luptau deja pentru supremaţie. Prezicerea îngerului avea săse împlinească în istoria de mai târziu a urmaşilor lui Esau şi ai lui Iacov, edomiţii şi izraeliţii. Acestedouă naţiuni surori au fost întotdeauna vrăjmaşe, Israel dovedindu-se de obicei mai puternic dintrecei doi. David i-a subjugat pe edomiţi (2 Samuel 8,14, 1 Regi 11,16), şi regele Amaţia mai târziu i-aînvins (2 Regi 14,7; 2 Cronici 25,11.12). Regele hasmonean Ioan Hyrcanus I a pus în cele din urmăcapăt independenţei lor în anul 126 î.Hr., când i-a obligat să primească ritualul circumciziei şi legealui Moise şi să se supună stăpânirii evreilor. Privirea lui Dumnezeu în caracterele lui Esau şi Iacov şipreviziunea Lui în viitorul lor a făcut posibilă alegerea lui Iacov ca moştenitor al dreptului de întâinăscut şi strămoş al lui Hristos chiar înaintea naşterii Lui (Romani 8,29; 9,10-14).

Geneza 25:25 Cel dintâi a ieşit roş de tot: ca o manta de păr, şi de aceea i-au pusnumele Esau. Roş. Ebraicul ’admoni, probabil rădăcina din care se trage Edom (vezi şi v.30). Acelaşi cuvântebraic este folosit pentru a descrie înfăţişarea lui David (1 Samuel 16,12; 17,42). Are aceeaşisemnificaţie ca latinescul Rufus, nume dat la doi bărbaţi din timpurile Noului Testament (Marcu15,21; Romani 16,13). Creşterea excesivă a părului lui Esau, cunoscută medical ca hipertricoză,observabilă deja la naşterea sa, a devenit cea mai semnificativă caracteristică a înfăţişării lui fizice. I-au pus numele Esau. Amândoi părinţii au fost de acord cu potrivirea acestui nume.Contextul i-a făcut pe unii cercetători să dea sugestia derivării lui dintr-o rădăcină necunoscutăînsemnând „a fi acoperit de păr”. Semnificaţia lui, totuşi, nu poate fi determinată din informaţiivalabile.

Geneza 25:26 Apoi a ieşit fratele său, care ţinea cu mâna de călcâi pe Esau şi deaceea i-au pus numele Iacov. Isaac era în vârstă de şaizeci de ani, când s-au născutei. I-au pus numele Iacov. Cuvântul ebraic pentru „călcâi”, ’aqeb, este înrudit cu verbul ‚’aqal „alua de călcâi”, în mod figurat „a înşela”. De aceea, numele propriu, Iacov, care înseamnă „el apucăcălcâiul”, sau „el înşeală” a fost mai potrivit. Aceasta nu a fost numai o reminiscenţă a incidentuluide la naşterea sa, ci şi o profeţie cu privire la caracterul şi destinul lui. Despre vârsta lui Isaac, pevremea naşterii celor doi fii ai săi, vezi comentariul pentru v.19-21.

Geneza 25:27 Băieţii aceştia s-au făcut mari. Esau a ajuns un vânător îndemânatic,un om care îşi petrecea vremea mai mult pe câmp; dar Iacov era un om liniştit, carestătea acasă în corturi.

- 163 -

Esau a ajuns un vânător îndemânatic. Când cei doi băieţi au crescut s-a dat pe faţă o maredeosebire de caracter între ei. Esau a dat dovadă de o dispoziţie aspră şi capricioasă, evidenţiată desălbatica şi aventuroasa viaţă de câmp şi codru (vezi cap. 27,3). Iacov era un om liniştit. Cuvântul ebraic tam, tradus aici ca „liniştit”, sugerează opersonalitate amabilă, pioasă şi cultivată. Îndatoririle şi răspunderile vieţii sedentare, atât demonotonă şi iritantă pentru Esau, devenea firească pentru Iacov, „un om liniştit care stătea acasă încorturi”. În timp ce Esau nu a depăşit niciodată îngrijorarea fizică şi emotivă a adolescenţei, Iacov adezvoltat stabilitatea de caracter şi judecata sănătoasă care trebuie să vină o dată cu maturizarea.

Geneza 25:28 Isaac iubea pe Esau, pentru că mânca din vânatul lui; Rebeca însăiubea mai mult pe Iacov. Isaac iubea pe Iacov. Părtinirea oarbă a lui Isaac pentru întâiul său născut, neţinând seamade calificaţiile de caracter ale fiului pentru conducerea familiei, a adus despărţire în familie. Dreptrezultat, răul, mizeria şi nedreptatea au marcat relaţiile dintre cei doi fraţi şi apoi dintre urmaşii lortimp de secole. Preferinţa lui Isaac pentru Esau pare că se întemeia cel puţin în parte pe faptul că îiplăcea carnea de vânat. Măsura până la care patriarhul a lăsat ca iubirea, simţul de dreptate şievlavia să fie controlate de apetitul său este surprinzătoare şi dezamăgitoare. De asemenea,experienţa sa este o avertizare pentru noi. A prefera un copil în locul celuilalt dă naştere, în modinevitabil, la gelozie, despărţire, amărăciune şi nenorocire.

Geneza 25:29 Odată, pe când fierbea Iacov o ciorbă, Esau s-a întors de la câmp,rupt de oboseală. Fierbea o... ciorbă. Deosebirea de caracter dintre cei doi fraţi a ieşit la iveală în curând, într-osingură situaţie care s-a dovedit a fi un punct de cotitură în vieţile lor. Iacov fiersese o mâncare delinte (v.34). Lintea roşie este până în ziua de astăzi o mâncare favorită în Palestina, unde ei opregătesc cu ceapă, usturoi, orez şi untdelemn. Câteodată se adăuga şi carne.

Geneza 25:30 Şi Esau a zis lui Iacov: "Dă-mi, te rog, să mănânc din ciorba aceastaroşiatică, fiindcă sunt rupt de oboseală." Pentru aceea s-a dat lui Esau numeleEdom. Dă-mi să mănânc. Cuvântul tradus „să mănânc” se întâlneşte numai în acest text şiînseamnă „a mânca cu lăcomie” sau „a devora”. Pentru aceasta s-a dat lui Esau numele Edom. De la ’adom, „roşu”. Nu este nici o nepotrivireîn a i se atribui numelui lui atât roşeaţa pielii sale (v.25), cât şi culoarea roşie a lintei. În felulacesta, numele îi era de două ori potrivit. Arabii sunt încă doritori să dea supranume de acest felpersoanelor renumite. Edomiţii sunt amintiţi mult mai des în inscripţiile egiptene şi asiriene decâtIzraeliţii. În Egipt, numele de Edom apare ca ’Aduma şi în textele cuneiforme ca Udumu.

Geneza 25:31 Iacov a zis: "Vinde-mi azi dreptul de întâi născut!" Vinde-mi astăzi dreptul tău de întâi născut. Iacov cunoştea din profeţia îngerului, făcutăînainte de naşterea lor (PP 23; PP 178), cele cu privire la el şi fratele său. Acum a profitat de cevace i-a apărut a fi o ocazie prielnică, deşi neobişnuită. Sub legislaţia mozaică, privilegiile întâiuluinăscut erau: (1) succesiunea la autoritatea oficială a tatălui, (2) moştenirea unei duble părţi dinaverea tatălui, (3) privilegiul de a deveni preotul familiei (vezi Exod 22,29; Numeri 8,14-17;Deuteronom 21,17). Pentru urmaşii lui Avraam, dreptul de întâi născut cuprindea de asemenea: (1)moştenirea făgăduinţei Canaanului, (2) cinstea de a fi un strămoş al Seminţei făgăduite. Propunerea lui Iacov a fost fără scrupule şi vrednică de dispreţ. Ea descoperă, totodată şi unspirit de nerăbdare, şi o lipsă de încredere în providenţa conducătoare a lui Dumnezeu,asemănătoare cu aceea manifestată de Avraam în căsătoria lui cu Agar (Geneza 16,3). Condiţiile de

- 164 -

vânzare ale lui Iacov au fost pretenţioase, egoiste şi josnice. Teoria că scopul scuză mijloacele nuare aprobarea cerului (vezi Matei 4,3, 4; DA 121, 122). Dumnezeu nu putea să aprobe fapta, însă Ela condus-o la finala împlinire a scopului Său.

Geneza 25:32 Esau a răspuns: "Iată-mă, sunt pe moarte; la ce-mi slujeşte dreptulacesta de întâi născut?" Sunt pe moarte. Traducerea KJV lasă impresia că Esau voia să spună: „Voi muri de foamedacă nu primesc de îndată să mănânc. În cazul acesta, dreptul meu de întâi născut nu mi-ar maifolosi la nimic. Este deci mai bine să primesc hrană şi să trăiesc mai departe fără dreptul de întâinăscut, decât să mor acum când mă aflu în posesia lui”. Mulţi comentatori au urmat acest mod de araţiona. O altă explicaţie înţelege că această expresie înseamnă: „Mai de vreme sau mai târziu eu,oricum, trebuie să mor, şi atunci nu are nici o importanţă dacă am dreptul de întâi născut sau nu”.Interpretarea de pe urmă pare mai plauzibilă în lumina cuvintelor din v.34, că el „a nesocotit dreptulsău de întâi născut”. Fiind nepăsător în ce priveşte binecuvântările care urmau să fie ale lui, Esau le-a privit ca neînsemnate şi de aceea nu a fost vrednic de ele (PP 181).

Geneza 25:33 Şi Iacov a zis: "Jură-mi întâi." Esau i-a jurat, şi astfel şi-a vândutdreptul de întâi născut lui Iacov. Jură-mi. Este greu să aperi purtarea lui Iacov în această afacere. Atitudinea şi cuvintele luidescoperă premeditarea (PP 179). Este o greşeală periculoasă şi uneori fatală a anticipa şi a alergaînaintea Providenţei care, la timpul potrivit şi fără contribuţia omenească, va împlini scopul divin.

Geneza 25:34 Atunci Iacov a dat lui Esau pâine şi ciorbă de linte. El a mâncat şi abăut, apoi s-a sculat şi a plecat. Astfel şi-a nesocotit Esau dreptul de întâi născut. A nesocotit dreptul lui de întâi născut. Pentru Esau singurul lucru de valoare a fostsatisfacerea momentană a poftei; binecuvântările spirituale viitoare păreau îndepărtate şi ireale.Prin acest fapt, el s-a dovedit a fi „lumesc” [(nereligios) Evrei 12,16], insensibil la lucrurile spirituale.El nu se îngrijea de nimic decât de satisfacerea dorinţelor senzuale. Ca şi un animal fără minte, şi-aîntemeiat hotărârile sale doar pe semnificaţia consideraţiilor de moment. Măsura până la care opersoană este dispusă să jertfească dorinţele prezente pentru bunuri viitoare este un indicatorprecis al maturizării emoţionale şi spirituale. Pe această bază, numai creştinul poate deveniîntotdeauna matur pe deplin, pentru că numai el este dispus să piardă tot ce are de oferit aceastăviaţă, ca să poată fi considerat vrednic pentru viaţa care va veni (vezi 2 Corinteni 4.17.18; Filipeni3,7-15; Fapte 20,24; Luca 20,34.35; Evrei 11,10). Felul uşuratic în care Esau şi-a vândut dreptul deîntâi născut pentru un blid de linte a dovedit că el nu era potrivit ca să devină moştenitorulmilostivei făgăduinţe a lui Dumnezeu. În timp ce purtarea lui Iacov nu poate fi trecută cu vederea,aceea a lui Esau merită condamnarea cea mai severă. Iacov s-a pocăit şi a fost iertat; Esau nu aprimit iertarea, pentru că pocăinţa lui a constat numai dintr-un regret pentru rezultatele faptei luinecugetate, nu pentru fapta în sine (Evrei 12,16, 17; PP 181).Comentariile lui Ellen G. White 19-34 PP 177-179; SR 87 23 PP 181, 196; SR 88 28 PP 177 29-33CH 110 29-34 2T 38 32 PP 179 34 PP 179, 208

Geneza 26:1 În ţară a venit o foamete, afară de foametea dintâi, care fusese pevremea lui Avraam. Isaac s-a dus la Abimelec, împăratul Filistenilor, la Gherar. A venit o foamete. O foamete la fel ca aceea care a avut loc pe vremea lui Avraam (vezi cap.12,10). Cea mai fertilă regiune din Gherar nu a fost lovită de secetă, cum a fost semi-aridul Negeb.Despre prezenţa filistenilor în Canaan în acea vreme, vezi comentariul pentru cap. 21,32. Nu se ştiedacă Abimelec şi Picol (Geneza 26,26) sunt aceleaşi persoane din în cap. 20,2 şi 21,22 sau simple

- 165 -

titluri însemnând, respectiv, „rege” şi „comandant de oaste”, mai probabil că ultima variantă esteadevărată (vezi comentariul pentru cap. 20,20; 21,22).

Geneza 26:2 Domnul i S-a arătat, şi i-a zis: "Nu te coborî în Egipt! Rămâi în ţara încare îţi voi spune. Domnul i s-a arătat. Acesta este primul raport despre descoperirea divină acordată lui Isaac.Mai multe făgăduinţe făcute înainte lui Avraam i-au fost repetate acum lui Isaac (vezi cap. 12,3;15,5; 22,17-18).

Geneza 26:5 pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea, şi a păzit ce i-am cerut,a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele, şi legile Mele." Avraam a ascultat. Ascultarea tatălui este dată aici ca motiv pentru binecuvântările careaveau să se reverse peste fiu. Aceasta presupune şi o făgăduinţă care arată că un comportamentasemănător al lui Isaac va aduce rezultate similare. Iacov spune că credinţa lui Avraam, pentru carea fost pe drept lăudat de Pavel (Romani 4,1-5), a fost completată prin ascultarea sa (Iacov 2,21-23). Nici credinţa, nici ascultarea nu sunt complete una fără cealaltă. Porunca Mea. Ori de câte ori Dumnezeu vorbea, Avraam asculta întotdeauna fără întârziere(Geneza 12,1-4; 22,1-3). Poruncile Mele. „Porunci” se referă la precepte date de Dumnezeu (1 Samuel 13,13; 1 Regi13,21), de un tată (Proverbe 4,1, 4; 6,20), de un rege (1 Regi 2,43; 2 Regi 18,36) sau de unînvăţător (Proverbe 2,1; 7,1, 2). Astfel de precept, să umble fără prihană înaintea lui Dumnezeu îifusese prescris lui Avraam la vârsta de 90 de ani (Geneza 17,1). Orânduirile Mele. Aceasta se referă la legi divine, atât ceremoniale (Exod 13,10; Numeri9,14, etc.), cât şi morale (Deuteronom 4,5, 8.14; 6,24; etc.) Legile Mele. Instrucţiunile etice, cât şi preceptele ceremoniale şi spirituale (Iov 22,22; Isaia8,16, 20). Acest verset conţine majoritatea cuvintelor ebraice care se referă la legile şi porunciledivine. Avraam le-a păzit pe toate cu sârguinţă fie că veneau direct de la Dumnezeu, fie că au fosttransmise de la generaţiile trecute. El şi-a propus în inima lui să asculte de Dumnezeu fără rezerve.Acolo unde greşea, se apropia de Dumnezeu cu jertfa de pocăinţă ,adusă pe altarul inimii sale (veziEvrei 7,25; 8,1-4). El a părăsit ţara natală, l-a adus jertfă pe fiul său, a îndeplinit ritualulcircumciziei, a plătit zecime. Cu siguranţă că acelaşi lucru trebuie să fi fost adevărat cu privire la alteaspecte ale Legii lui Dumnezeu, neamintite în mod deosebit în legătură cu istoria vieţii lui. Însăşimărturia lui Dumnezeu arată cu siguranţă că Avraam a fost credincios în păzirea Sabatului, dupăcum a fost şi în alte lucruri, aşa cum ar fi plătirea zecimii.

Geneza 26:7 Când îi puneau oamenii locului aceluia întrebări cu privire la nevastalui, el zicea: "Este sora mea." Căci îi era frică să spună că este nevastă-sa, ca sănu-l omoare oamenii locului aceluia, fiindcă Rebeca era frumoasă la chip. Este sora mea. După cum Avraam declarase că soţia sa era sora lui (cap. 12,11.12; 20,2.11),la fel a procedat şi Isaac, dar felul în care a ocrotit-o Dumnezeu pe Rebeca a fost foarte diferit deacela în care a fost ocrotită Sara. Nimeni, nici măcar nu s-a atins de ea. Această experienţă şi încăuna (cap. 25,28) sunt singurele cazuri de deviere de la corectitudinea strictă raportate în viaţa luiIsaac. Fiindu-i ruşine de propria purtare, poate că Avraam nu l-a avertizat pe Isaac printr-opovestire a greşelilor lui în privinţa aceasta. Mult mai probabil, totuşi, că Avraam îi spusese lui Isaac,dar, aşa cum se întâmplă adesea, Isaac avea să înveţe lecţia pentru sine prin experienţă amară. Câtde adesea păcatele părinţilor sunt perpetuate în copiii lor! Dar slăbiciunile ereditare nu-i scutescniciodată pe copii de responsabilitatea pentru propriile greşeli (Ezechiel 18,20).

- 166 -

Geneza 26:12 Isaac a făcut semănături în ţara aceea, şi a strâns rod însutit în anulacela, căci Domnul l-a binecuvântat. Rod însutit. Cu toate că patriarhii, în general vorbind, au trăit o viaţă semi-nomadă,obiceiurile lor se deosebeau în mod considerabil de acelea ale beduinilor de astăzi. Ultimii nici nucultivau pământul, nici nu aveau cirezi mari de vite ca patriarhii. Deşi valea Gherar este deosebit defertilă, un venit de o sută de ori mai mare la producţia de cereale este aproape maximul pentruPalestina, unde acesta este în mod normal de la treizeci de cincizeci de ori (vezi Matei 13,23).Binecuvântarea specială a lui Dumnezeu a rămas asupra lui Isaac.

Geneza 26:15 Toate fântânile, pe care le săpaseră robii tatălui său, pe vremea tatăluisău Avraam, Filistenii le-au astupat şi le-au umplut cu ţărână. Toate fântânile. Creşterea averii şi influenţei lui Isaac a stârnit invidia filistenilor, iar ei s-augândit să-i facă rău. Filistenii au făcut neutilizabile fântânile pe care regele Gherarului le garantaseîn mod solemn lui Avraam pentru veşnicie (vezi cap. 21,25-32). Faptul de a avea acces la fântânieste lucrul cel mai important în deşertul sudic al ţării Palestinei, iar fără de ele un proprietar decirezi de vite trebuia să-şi caute păşune în altă parte.

Geneza 26:17 Isaac a plecat de acolo şi a tăbărât în valea Gherar, unde s-a aşezatcu locuinţa. Isaac a plecat. Fiind un credincios, Isaac nu s-a certat, ci şi-a mutat tabăra spre răsărit decetate, totuşi în aceeaşi vale de la care şi-a luat numele Gherar.

Geneza 26:22 Pe urmă s-a mutat de acolo, şi a săpat o altă fântână, pentru care nus-au mai certat, şi a numit-o Rehobot, căci, a zis el, "Domnul ne-a făcut loc larg, casă ne putem întinde în ţară." S-a mutat de acolo. Om al păcii, Isaac nu dorea să intre în necaz din cauza fântânilor pe carele-au săpat oamenii lui şi s-a mutat de fiecare dată când drepturile sale îi erau contestate. Cea de-atreia fântână nouă se pare că a fost destul de departe de Filisteni, deoarece acolo l-au lăsat în pace,motiv pentru care a numit-o Rehobot, „lărgime”. Izvorul este identificat cu actualul er-Ruchebeh, la20 mile sud-vest de Beer-Şeba din Wadi Ruchebeh, care perpetuează astăzi numele pe care l-aprimit de la Isaac.

Geneza 26:23 De acolo s-a suit la Beer-Şeba. De acolo s-a suit. Din unele motive neexplicate, Isaac s-a mutat după un timp spre nord şi s-a aşezat la Beer-Şeba, unde locuise cândva Avraam (cap. 21,33; 22,19). Dumnezeu S-a arătat aicilui Isaac, noaptea, şi a reînnoit legământul făgăduinţei.

Geneza 26:26 Abimelec a venit din Gherar la el, cu prietenul său Ahuzat, şi cu Picol,căpetenia oştirii lui. Abimelec a venit la el. Când a avut loc legământul de mai înainte, Isaac era în vârstă de vreotrei ani (cap. 21,8.22; vezi şi comentariul pentru cap. 21,8). Al doilea legământ a avut loc cu vreo97 de ani mai târziu (cap 25,26; 26,34). De aceea, este probabil că Abimelec din cap. 26,26 nu estepersoana amintită în cap. 21,22. Când căile unui om îi sunt plăcute Domnului, chiar şi vrăşmaşii luivor fi în pace cu el (Evrei 16,7). Noul rege al Gherarului i-a propus acum un legământ care era înrealitate o reînnoire a legământului iniţial dintre Avraam şi un rege anterior al Gherarului. În ciudanedreptăţii pe care o suferise Isaac din partea lor, el, ca un om iubitor de pace, a fost fericit săîncheie un nou pact de prietenie cu Abimelec. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm cum s-a simţitIsaac, când Abimelec, în mod neruşinat, se lăuda cu bunătatea şi cinstea lui de până aici. Faptul că

- 167 -

nu avusese loc violenţă, când servii lui Abimelec distruseseră mai multe fântâni şi răpiseră de laIsaac cel puţin încă alte două, se datora exclusiv retragerii paşnice a lui Isaac. Deşi Isaac nu puteasă uite aceste experienţe amare, el nu le-a amintit. El avea o inimă largă, un spirit mărinimos. Deşiaici nu se menţionează, se presupune că au fost jertfite animale şi s-au împlinit ceremoniileobişnuite (vezi cap. 21,27).

Geneza 26:33 Şi el a numit-o Şiba. De aceea s-a pus cetăţii numele Beer-Şebapână în ziua de azi. El a numit-o Şiba. Servii lui Isaac l-au informat despre succesul lor, descoperind o nouăfântână chiar în ziua aceea, iar el i-a pus numele Şiba, care înseamnă „jurământ”, spre aducereaaminte a legământului cu Abimelec. Declaraţia „de acea s-a pus numele cetăţii Beer-Şeba”, nutrebuie să discrediteze faptul că Avraam dăduse deja locului chiar numele acesta (cap. 21,31).Acum exista un motiv în plus pentru a perpetua numele atribuit locului cu un secol mai înainte.După cum legământul dintre Abimelec şi Isaac era numai o reînnoire a acelui legământ vechi, totaşa numele Şiba dat de Isaac fântânii celei noi a fost o reafirmare a vechiului nume Beer-Şeba.

Geneza 26:34 La vârsta de patruzeci de ani, Esau a luat de neveste pe Iudita, fataHetitului Beeri, şi pe Basmat, fata Hetitului Elon. La vârsta de 40 de ani, Esau. La greutăţile lui Isaac cu filistenii s-a mai adăugat acum şi ocruce de familie care i-a provocat o tristeţe adâncă şi îndelungată. Esau, care deja îşi dovedisenepăsarea faţă de principiile religioase, nu a văzut nici un motiv de a se sfătui cu părinţii săi în cepriveşte alegerea unei soţii, sau să aibă de gând să se mai îngrijească de întemeierea unei căsătoriicu cineva dintre rudele lui din Mesopotamia. Când era în vârstă de 40 de ani, şi tatăl său de 100(cap. 25,26), el a luat în căsătorie două femei hetite, deodată, sau aproape deodată. Făcând aşa, ela sfidat pe faţă principiile conducerii paterne cu privire la căsătoria cu păgânii şi cu privire lamonogamie. Numele soţiilor lui Esau, ca şi acelea ale taţilor lor, sunt semitice. Iudita înseamnă „cealăudată”, Beeri, „fântâna mea”, Basmat, „aromă” şi Elon „cel puternic”. Aceste nume sugerează căcele două familii hetite trebuie să fi locuit oarecare vreme în Canaan şi adoptaseră limbacanaaniţilor. Despre prezenţa hetiţilor în Palestina sudică în această perioadă timpurie vezicomentariul pentru cap. 20,1.

Geneza 26:35 Ele au fost o pricină de mare amărăciune pentru Isaac şi Rebeca. Au fost o pricină de mare amărăciune. Aceste două femei, după cum arată în mod clar textulebraic, au ajuns, literal, „o amărăciune a spiritului” pentru părinţii lui Esau. Căile lor stricate şi rele,religia lor idolatră şi înclinaţiile lor nespirituale şi frivole au adus dureri de inimă pentru Isaac şiRebeca. Această lume nefericită nu cunoaşte o durere mai mare decât aceea pe care o pot aducecopiii.Comentariile lui Ellen G. White 3 1T 203 5 PP 140, 154, 363, 370; SR 146 24 2T 271 34,35 PP 179

Geneza 27:1 Isaac îmbătrânise, şi ochii îi slăbiseră, aşa că nu mai vedea. Atunci achemat pe Esau, fiul lui cel mai mare, şi i-a zis: "Fiule!" "Iată-mă", i-a răspuns el. Isaac îmbătrânise. Din considerentele următoare, Isaac trebuie să fi fost în vârstă de 137 deani când au avut loc evenimentele descrise în acest capitol. Esau era deja căsătorit (v.46). Aceastas-a întâmplat când Isaac avea 100 de ani (vezi cap. 26,34; 25,26). Dar, după cum se va vedea,evenimentele raportate aici trebuie să se fi întâmplat mult mai târziu după aceea. Iacov era de 130de ani când a mers în Egipt (cap. 47,9), iar fiul său Iosif de 39. Aceasta reiese clar din faptul că celdin urmă era de 30 de ani când a intrat în slujbă la Faraon (cap. 41,46) şi că din acel timp trecuseră

- 168 -

7 ani de belşug şi 2 ani de lipsă (cap. 41,54; 45,6). Aceşti nouă ani trebuie să fie adăugaţi la cei 30,ceea ce face ca Iosif să fie în vârstă de 39 de ani. Prin urmare, Iacov a fost în vârstă de 91 de anicând s-a născut Iosif. Aceasta a avut loc la sfârşitul celor 14 ani de slujire a lui Iacov în casa luiLaban (cap. 29,18.27; 30,25); de aceea, Iacov era în vârstă de 77 de ani când a fugit în Haran.Deoarece fuga lui Iacov probabil că urmat curând după întâmplările din acest capitol şi tatăl săuIsaac era în vârstă de 60 de ani când s-a născut Iacov (cap. 25,26), vârsta lui Isaac din cap. 27trebuie să fi fost de vreo 137 de ani. Isaac a mai trăit timp de încă 43 de ani până la înaintatavârstă de 180 de ani (cap. 35,28).

Geneza 27:4 Fă-mi o mâncare, cum îmi place mie, şi adu-mi s-o mănânc, ca să tebinecuvinteze sufletul meu înainte de a muri." Ca să te binecuvânteze sufletul meu. Deoarece Ismael, fratele său vitreg, mai mare cu 14 anidecât el (cap. 16,16; 21,5) murise la vârsta de 137 de ani (cap. 25,17), propriile slăbiciuni alevârstei se poată că i-au sugerat gândul apropierii de moarte. Fără să ia în considerare instrucţiunilelui Dumnezeu cu referire la cei doi copii înainte de naşterea lor şi fără să ţină seama de faptul căEsau a vândut dreptul de întâi născut şi de căsătoriile lui canaanite, Isaac după câte se pare apersistat în preferinţa lui pentru Esau. Această preferinţă fiind întărită prin gustul lui pentru vânat(cap. 25,28), era firesc să ceară „carne de vânat” pentru a sărbători împrejurarea.

Geneza 27:5 Rebeca a ascultat ce spunea Isaac fiului său Esau. Şi Esau s-a dus lacâmp, ca să prindă vânatul şi să-l aducă. Rebeca a ascultat. Ce motive au împins-o să acţioneze în felul acesta? Ei i s-a părut căalegerea lui Dumnezeu pentru Iacov avea să fie zădărnicită. Intenţia lui Isaac era clară, şi aceastaera împotriva voinţei descoperite a lui Dumnezeu. După câte s-ar părea, ea a tras concluzia că niciraţiunea, nici discuţia nu aveau să schimbe hotărârea lui. Considerând că Dumnezeu are neapăratănevoie de ajutorul ei, Rebeca a luat lucrurile în propriile mâini. Ea a recurs la un rău în speranţa săîndrepte un altul. Ei i s-a părut o criză reală şi urgentă. Isaac, socotind că era pe patul lui demoarte, se hotărâse să-i transfere lui Esau dreptul de întâi născut. Prin trimiterea lui Esau la câmpdupă vânat, el începuse procesul de transfer, care, devenit complet, avea să fie irevocabil. Ce aveaea de făcut? Era în puterea ei să prevină ceva ce ei i se părea un rău irevocabil. Aceasta era ultimaei ocazie de a acţiona şi, dacă avea să o lase să scape, orice speranţă ar fi fost pierdută. Să seabţină de la acţiune, când era în puterea ei să remedieze situaţia, şi să se încreadă doar caDumnezeu să desăvârşească toate lucrurile la timpul şi după propria Lui găsire cu cale, i se părea cuneputinţă. Printr-un astfel de raţionament, ea a căutat să se convingă pe sine că, pentru a asigurasfârşitul care se dorea, orice mijloace erau justificate. Nu Îl ajuta ea pe Dumnezeu să împlineascăpropriul scop exprimat atât de clar? Dacă făcând aşa avea să comită păcat, nu va fi Dumnezeuobligat să o ierte? Când oamenii îşi pun toată inima într-o lucrare care nu este în acord cu cel maistrict nivel de dreptate, inimile lor nesăbuite se întunecă. Albul arată negru şi răul arată bun. Ori decâte ori ceea ce Dumnezeu a spus în mod clar că este rău pare a fi bun, puterea hipnotică aispititorului este completă (Geneza 3,6; Romani 1,21.22; Isaia 5,20; Mica 3,2).

Geneza 27:12 Poate că tatăl meu mă va pipăi, şi voi trece drept mincinos înaintealui, şi, în loc de binecuvântare, voi face să vină peste mine blestemul." Peste mine blestemul. Rebeca a liniştit teama de blestem a lui Iacov, pe care tatăl său puteasă-l pronunţe asupra lui, dacă înşelăciunea lui ar fi descoperită. Ea era tot atât de hotărâtă în caleaei, pe cât era Isaac într-a lui. Concentrată asupra asigurării a ceea ce ei i se părea de o valoaresupremă, şi care era aproape să-i scape de sub control, ea avea să ia în considerare preţul maitârziu, dar nu acum. Pentru prezent avea importanţă doar un singur lucru. Ea era atât de sigură desuccesul strategiei sale, fără să aibă nici o teamă de posibilitatea vreunui blestem.

- 169 -

Geneza 27:14 Iacov s-a dus de i-a luat, şi i-a adus mamei sale, care a făcut omâncare, cum îi plăcea tatălui său. Iacov s-a dus. Iacov s-a asociat la planul ei şi s-a dus să aducă iezii. Aceştia nu erau de soiuleuropean obişnuit, a căror piele ar fi cu totul nepotrivită pentru o astfel de înşelăciune. Ei erau iezide cămile din Orient, al căror păr negru ca mătasea era uneori folosit ca înlocuitor al păruluiomenesc. Obiecţia lui Iacov arată că el nu a fost atât de mult îngrijorat de fapta rea, cât de risculdescoperirii. Natura omenească degenerată se îngrijorează mai puţin de păcat, decât de rezultateleacestuia. Numai Duhul lui Hristos poate împărtăşi omului o inimă care se căieşte şi se pocăieşte,pentru a face binele cu îndrăzneală şi pentru a se încrede cu bucurie în Dumnezeu în ce priveşterezultatele unui astfel de comportament (vezi 2 Corinteni 7,10, Mica 6,8). Iacov a uneltit ani de zilesă obţină binecuvântarea râvnită, iar acum, când era aproape să-i scape, a fost nevoie doar de omică stăruinţă din partea Rebecii pentru a transforma ezitarea lui într-o cooperare activă. Propriiledorinţe nesfinţite l-au făcut o victimă uşoară pentru vicleniile ispititorului.

Geneza 27:19 Iacov a răspuns tatălui său: "Eu sunt Esau, fiul tău cel mai mare; amfăcut ce mi-ai spus. Scoală-te, rogu-te, şezi de mănâncă din vânatul meu, pentru casă mă binecuvinteze sufletul tău!" Eu sunt Esau. Sarcina de a-l convinge pe tatăl său nu era cu nici un chip uşoară, sau sigurăde succes. Anunţându-şi sosirea, Iacov a fost confruntat cu mai multe întrebări stânjenitoare.Pentru împlinirea obiectivului său a fost nevoie de o înşelăciune după alta. El a declarat că este Esauşi carnea de iezi că este vânat, iar grabnica lui întoarcere i-a atribuit-o presupusei binecuvântări alui Dumnezeu.

Geneza 27:24 Isaac a zis: "Tu eşti deci fiul meu Esau?" Şi Iacov a răspuns: "Eu." Tu eşti, deci, fiul meu Esau? Simţul pipăitului lui Isaac trebuie să fi fost afectat în mod serios,fie de slăbiciune, fie de vârstă. Pe de altă parte, simţul auzului era încă ascuţit şi l-a făcut să fiebănuitor din cauza glasului lui Iacov. Însă mirosul de câmp şi pădure al hainelor lui Esau (v.15)părea să confirme atingerea mâinilor păroase ale fiului său. În cele din urmă, aroma cu miros plăcuta „mâncării gustoase” (v.9) a incitat apetitul său, şi el a îndepărtat temerile sale. El nu putea săvadă, dar pipăitul, gustul şi mirosul dominau auzul. Greşeala originală care condusese la aceastăînşelătorie era propria greşeală a lui Isaac. Ba mai mult, el continuase în mod deliberat cu planulsău de a învesti pe Esau cu dreptul de întâi născut, împotriva poruncii divine contrare şi, din cauzaaceasta, Dumnezeu a îngăduit ca el să fie înşelat (vezi 1 Samuel 28,6; 1 Regi 14,1-6; Fapte 5,1-11).

Geneza 27:27 Iacov s-a apropiat, şi l-a sărutat. Isaac a simţit mirosul hainelor lui,apoi l-a binecuvântat, şi a zis: "Iată, mirosul fiului meu este ca mirosul unui câmp pecare l-a binecuvântat Domnul. L-a binecuvântat. Binecuvântarea însăşi, ca şi toate declaraţiile de acest fel (vezi Geneza 49,Deuteronom 33), este în stilul poetic ebraic. Acesta constă în propoziţii paralele al căror stil şigramatică sunt specifice poeziei. Mirosul de câmp şi pădure al hainelor pe care le purta Iacov ausugerat minţii patriarhului un tablou al viitorilor urmaşi ai fiului său. Lui Isaac i se părea că îl vede înposesia Ţării Făgăduinţei şi în deplina bucurie a binecuvântărilor ei însoţitoare. O menţiune specialăeste făcută despre „roua din cer”, pentru că în ţările răsăritene, unde ploaia este atât de puţină,roua este indispensabilă pentru creşterea roadelor pământului. Ea este adesea amintită ca un izvorde binecuvântare (Deuteronom 33,13.28; Osea 14,5; Zaharia 8,12).

- 170 -

Geneza 27:29 Să-ţi fie supuse noroade şi neamuri să se închine înaintea ta! Să fiistăpânul fraţilor tăi şi fiii mamei tale să se închine înaintea ta! Blestemat să fieoricine te va blestema şi binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta." Să-ţi fie supuse popoarele. Iacov trebuia să fie domn nu numai asupra fraţilor lui în sensullarg al tuturor rudelor lui, ci şi asupra popoarelor străine. Această binecuvântare vizează concepţiastăpânirii universale, care a fost într-adevăr planul original al lui Dumnezeu pentru Israel (veziDeuteronom 4,6; 28,10; 2 Cronici 9,22, 23; Psalmi 126,3; Zaharia 2,11; 8,22.23; 14,16; COL 289,290).

Geneza 27:32 Tatăl său Isaac i-a zis: "Cine eşti tu?" Şi el a răspuns: "Eu sunt fiul tăucel mai mare, Esau." Cine eşti tu? Iacov a primit binecuvântarea şi a plecat îndată de la tatăl său, când a intratEsau. Trebuie ca şocul să-l fi zguduit pe Isaac. După cum s-ar părea, el a văzut în incidentintervenţia Providenţei şi a considerat că o încercare din partea lui de a continua să acţionezeîmpotriva voinţei lui Dumnezeu ar fi zadarnică. El ştia că nu poate face acest lucru, de aceea, nuavea nici să retragă binecuvântarea de la Iacov, nici să caute să-i aplice un blestem. Probabil căIsaac a înţeles propria răspundere pentru această situaţie rea şi nu l-a mai mustrat pe Iacov? Dupăcum Esau lucrase independent de părinţii săi în alegerea unei soţii, tot aşa Isaac lucraseindependent de Dumnezeu în încercarea de a-l alege pe moştenitorul său. Asemenea lui Balaam,Isaac s-a văzut neputincios să întoarcă binecuvântarea lui Dumnezeu de la cineva menit să oprimească (vezi Numeri 22,35; 23,8.11.12).

Geneza 27:36 Esau a zis: "Da, nu degeaba i-au pus numele Iacov; căci m-a înşelatde două ori. Mi-a luat dreptul de întâi născut, şi iată-l acum că a venit de mi-a luat şibinecuvântarea!" Şi a zis: "N-ai păstrat nici o binecuvântare pentru mine? Nu degeaba i-au pus numele Iacov. Cu privire la semnificaţia numelui lui Iacov, vezicomentariul pentru cap. 25,6. Esau a plâns amar pentru că Iacov îl înşelase acum, a doua oară.Este adevărat că Esau vânduse dreptul său de întâi născut lui Iacov, dar acum îşi recunoştea preatârziu nebunia. Iacov, profitând de el, a văzut acum că fapta lui a fost într-adevăr o hoţie.

Geneza 27:38 Esau a zis tatălui său: "N-ai decât această singură binecuvântare,tată? Binecuvintează-mă şi pe mine, tată!" Şi Esau a ridicat glasul şi a plâns. Nu ai decât această singură binecuvântare, tată? La drept vorbind, Dumnezeu arebinecuvântări fără margini pe care este gata să le acorde cu mână largă. Dacă Esau ar fi înţeles cădefectuosul lui caracter l-a descalificat de a primi binecuvântarea şi că aceasta putea să fie a luinumai printr-o schimbare de atitudine, binecuvântările lui Dumnezeu pentru Avraam şi Isaac ar fiputut să fie şi ale lui (vezi Ieremia 18,7-12). Însă nu aceste gânduri stăpâneau mintea lui Esau cândvorbea. El râvnea după binecuvântare fără nici o intenţie de a accepta obligaţiile care o însoţeau. Caşi fiul cel mai mare din parabola fiului risipitor, el era gelos şi nu voia să-i fie acordată favoareafratelui său mai tânăr (Luca 15,29). Esau a ridicat glasul şi a plâns. Ca răspuns la continua rugăminte a lui Esau „n-ai păstrat nicio binecuvântare pentru mine?”, Isaac a repetat în esenţă binecuvântarea prezentată asupra luiIacov şi i-a spus lui Esau că pentru el nu mai putea face nimic. Când chiar şi tatăl său, prietenul luicel mai bun, părea să se întoarcă împotriva lui, Esau s-a trezit în cele din urmă la teribila înţelegerea totalei lui lepădări de Dumnezeu. Lacrimile lui au exprimat durere pentru pierderea suferită, darnu pentru purtarea care a făcut inevitabilă această pierdere. Lacrimile lui au fost fără efect, pentrucă el nu mai era capabil de o pocăinţă adevărată (vezi Evrei 12,17). Ca o prăpastie de netrecut,caracterul lui nedesăvârşit stătea între el şi înţelegerea a ceea ce acum i se părea a fi de o valoarede neasemuit (vezi Ieremia 8,20; Luca 16,26; COL 271).

- 171 -

Geneza 27:39 Tatăl său Isaac a răspuns, şi i-a zis: "Iată! Locuinţa ta va fi lipsită degrăsimea pământului şi de roua cerului de sus. Tatăl său a răspuns. Mişcat de plânsul patetic al iubitului său fiu Esau, Isaac s-a supus faţăde pasionatul lui apel. Isaac a vorbit încă o dată, poate prin inspiraţie de data aceasta, despresoarta viitoare a lui Esau. Totuşi, această declaraţie nu este numită o „binecuvântare”. În realitate,acesta era un blestem atenuat. Locuinţa ta. Literal, „locuinţa ta va fi (de la, min) grăsimea pământului şi (de la) rouacerului”. După KJV, „binecuvântarea” lui Esau apare să fie în mod substanţial o repetare abinecuvântării vremelnice dată lui Iacov. Există, la drept vorbind, unele deosebiri importante, caomisiunea lui „grâu şi vin din belşug” şi a numelui lui Dumnezeu. Traducerea KJV este gramatical posibilă. Totuşi, prepoziţia „de la”, min, înseamnă şi„departe de”. Atunci ceea ce a înţeles Isaac a fi „locuinţa ta va fi departe de grăsimea pământului şideparte de roua cerului”, semnificaţie care, în contrast cu ţara Canaanului, căminul edomiţilor ar fi oregiune nefertilă. O astfel de traducere nu numai că este în acord cu construcţia ebraică, ci este înmod hotărât mult mai potrivită cu contextul şi cu faptele istorice: (1) Aceasta este o potrivitădescriere a caracterului de tristeţe şi de asemănare de deşert a Idumeii, căminul urmaşilor lui Esau.(2) Aceasta corespunde şi cu afirmaţia lui Isaac că orice binecuvântare fusese deja acordată luiIacov şi evită să o mai întoarcă de la el (v.33, 37). (3) Aceasta explică jocul de cuvinte „grăsime” şi„rouă” care descriu aici o stare de lucruri hotărât opusă aceleia declarată a fi partea sorţii lui Iacov(v.28). Această interpretare tratează prepoziţia min din v.39 în mod deosebit de acea din v.28.Totuşi, frazeologia diferită a celor două versete sugerează că în v.39 Isaac face un joc de cuvintemai înţelept. Faptul că Isaac nu aminteşte aici numele lui Dumnezeu arată că această pronunţare afost făcută din autoritatea proprie şi nu prin inspiraţie – cum a fost acea adresată lui Iacov.

Geneza 27:40 Vei trăi din sabia ta, şi vei sluji fratelui tău. Dar când te vei răscula, veiscutura jugul lui de pe gâtul tău!" Din sabia ta. Modul de viaţă şi ocupaţie al edomiţilor a fost bine adaptat ţării lor. Aceastăprezicere şi-a găsit împlinirea în dispoziţia feroce şi iubitoare de război a edomiţilor, care îşi câştigauexistenţa prin vânat şi prin controlul prin forţă al căilor comerciale. Vei sluji fratelui tău. Făgăduinţa pentru Esau viza o luptă de eliberare de Iacov, neîncetată,dar nu întru totul fără succes. Aceasta a fost o repetare a unei preziceri divine făcută înainte denaşterea lor (cap. 25,23). Istoria Edomului este în mare măsură o repetare a sclaviei faţă de Israel,apoi revoltă din cauza lui Israel, şi apoi recucerirea de către Israel. După o lungă perioadă deindependenţă, edomiţii au fost învinşi de Saul (1050-1011 î.Hr.) (1 Samuel 14,47), mai târziu aufost subjugaţi de David (1011-971) (2 Samuel 8,14). În ciuda unei încercări de revoltă sub Solomon(971-931) (1 Regi 11,14-22), ei au rămas supuşi regatului lui Iuda până pe timpul lui Ioram (854-841), când s-au răzvrătit (2 Regi 8,20-22). Ei au fost din nou subjugaţi de Amaţia (796-767) (2 Regi14,7-10; 2 Cronici 25,11-14) şi au rămas în subjugare sub Ozia (790-739) şi Iotam (750-731) (2Regi 14,22; 2 Cronici 26,2). (Controlul Elat-ului la partea de sus a Golfului Aquaba era egal cucontrolul întregului Edom). De abia pe timpul domniei lui Ahaz (735-715), edomiţii au scuturat jugulregilor lui Iuda (2 Regi 16,6; 2 Cronici 28,16-17). Totuşi, în cele din urmă, ei au fost complet cuceriţide Ioan Hyrcanus pe la anul 126 î.Hr., obligaţi să accepte circumciziunea şi încorporaţi în statuliudaic (Iosif, Antichităţi, XIII, 9.1; XV, 7.9). Într-o perioadă mai târzie, prin Antipater şi Irod, odinastie idumeană a stăpânit Iudeea cu binecuvântarea Romei. Prezicerile lui Isaac cu privire la cei doi fii ai săi au fost, astfel, împlinite în mod exact (Evrei11,20). Binecuvântarea asupra fiecărui fiu a constituit o profeţie. Deşi Isaac a fost înşelat când avorbit cu privire la Iacov, ceea ce a spus a fost totuşi inspirat, iar Iacov a rămas binecuvântat(Geneza 22,27-33). Faptul că aceasta a fost aşa nu înseamnă aprobarea divină asupra actului deînşelăciune, pentru că Dumnezeu nu este dependent de artificii pentru a împlini voinţa Sa.

- 172 -

Dumnezeu nu a ordonat actul de înşelăciune, El l-a respins. Binecuvântarea a venit asupra lui Iacov,nu din cauza înşelăciunii, ci în ciuda ei. Părinţii şi copiii au greşit cu toţii, iar ca rezultat fiecare a suferit în felul lui. Înfăptuitoriiînşelăciunii au fost despărţiţi de îndată şi pentru totdeauna. Rebeca a fost nevoită să-şi trimită peiubitul ei fiu departe de casa tatălui său într-o ţară străină, ca să nu-l mai vadă niciodată. Iacov asuferit pentru păcatul împotriva fratelui său prin 20 de ani de exil, timp în care el a fost înşelat şidezamăgit în repetate rânduri. Ba mai mult, el a plecat de acasă complet sărac. Isaac, prin succesulstrategiei lui Iacov, a fost pedepsit pentru persistenţa în preferinţa lui pentru Esau în ciudadescoperirii voinţei lui Iehova. El avea să fie despărţit de fiul pe care-l trecuse cu vederea şi să aibăîn faţa lui exemplul necredincios al fiului pe care el l-a îndrăgit aşa de orbeşte. Pentru dispreţul luifaţă de Dumnezeu şi lucrurile religioase, Esau a pierdut pentru totdeauna privilegiile conduceriifamiliei cuvenite întâiului născut. În ciuda jocului planurilor şi pasiunilor omeneşti, scopul luiDumnezeu a fost îndeplinit.

Geneza 27:41 Esau a prins ură pe Iacov, din pricina binecuvântării, cu care-lbinecuvântase tatăl său. Şi Esau zicea în inima sa: "Zilele de bocet pentru tatăl meusunt aproape, şi apoi am să ucid pe fratele meu Iacov." Zilele de bocet. Disperarea lui Esau s-a schimbat curând într-o ură de moarte faţă de fratelesău, dar din respect pentru tatăl său, a hotărât să-l cruţe de durerea şi ruşinea intenţionatei faptede fratricid. Crezând că boala tatălui său avea să sfârşească prin moarte timpurie, a amânatplănuita faptă de ucidere. Desigur că nu putea şti că tatăl său se va însănătoşi şi va mai trăi încă 43de ani.

Geneza 27:43 Acum, fiule, ascultă sfatul meu: scoală-te, fugi la fratele meu Laban înHaran, Fugi la Laban. Poate că Esau era popular printre servitorii lui Isaac. Erau şi alţii carecunoşteau complotul lui. Când Rebeca a fost înştiinţată de unul dintre aceştia despre intenţia luiEsau, ea l-a sfătuit pe Iacov să meargă de bunăvoie în exil pentru „câtăva vreme”, socotind că fireaşovăitoare a lui Esau va aduce o schimbare a inimii. Mai mult, prin fugă, Iacov ar admite tacitgreşeala sa şi l-ar lăsa pe Esau aparent în posesia averii tatălui său la presupusa moarte iminentă alui Isaac.

Geneza 27:45 până va trece de la tine urgia fratelui tău, şi va uita ce i-ai făcut.Atunci voi trimite să te cheme. Pentru ce să fiu lipsită de voi amândoi într-o zi?" Pentru ce să fiu lipsită de voi? Dacă Esau l-ar ucide pe Iacov, atunci cea mai apropiată rudăa celui din urmă era obligat, prin obicei, să-l omoare pe Esau. Poate că Esau se gândea căpopularitatea lui în tabără l-ar ocroti de o astfel de eventualitate, mai ales după moartea tatălui său.

Geneza 27:46 Rebeca a zis lui Isaac: "M-am scârbit de viaţă, din pricina fetelor luiHet. Dacă Iacov va lua o asemenea nevastă, dintre fetele lui Het între fetele ţăriiacesteia, la ce-mi mai este bună viaţa?" M-am scârbit. Ca să obţină consimţământul lui Isaac faţă de planul ei, fără să rănească inimalui, spunându-i despre intenţiile criminale ale lui Esau, ea şi-a întemeiat propunerea pe un motivlegitim cu totul diferit. Isaac a fost gata să consimtă, pentru că el, ca şi Rebeca, era mâhnit dincauza nevestelor lui Esau (cap. 26,35).Comentariile lui Ellen G. White 1-46 PP 179-183; SR 88-89 1-4 PP 179 6 SR 88 6-8,30 PP 180 31-34 PP 181 34 SC 26 34-41CH 110 36 Ed 147; PP 181

- 173 -

41-43 Ed 147; PP 183, 237; SR 89

Geneza 28:1 Isaac a chemat pe Iacov, l-a binecuvântat, şi i-a dat porunca aceasta:"Să nu-ţi iei nevastă dintre fetele lui Canaan. Isaac a chemat pe Iacov. Consimţind la propunerea Rebecii, Isaac a luat iniţiativa trimiţându-l pe Iacov la Padan-Aram (vezi comentariul pentru cap. 25,20). Fie că ştia sau nu despre complotullui Esau, Isaac a înţeles fără îndoială că ar fi bine pentru Iacov şi Esau să fie despărţiţi, până cetensiunea de acasă avea să mai scadă.

Geneza 28:4 Să-ţi dea binecuvântarea lui Avraam, ţie şi seminţei tale cu tine, ca săstăpâneşti ţara în care locuieşti ca străin, şi pe care a dat-o lui Avraam." Binecuvântarea lui Avraam. Linia oficială a familiei avea să fie continuată prin Iacov. Înconsecinţă, binecuvântările făgăduite în mod repetat lui Avraam, erau acum încredinţate lui Iacov(vezi cap. 17,2-8; 22,16-18). El a plecat de acasă împovărat de vină, dar şi cu binecuvântareatatălui său.

Geneza 28:5 Şi Isaac a trimis pe Iacov, care s-a dus la Padan-Aram, la Laban, fiullui Betuel, Arameul, fratele Rebecii, mama lui Iacov şi a lui Esau. Arameul. Vezi comentariul pentru cap. 25,20. Moise pune în mod deliberat numele lui Iacovînaintea celui al lui Esau, deoarece Iacov este acum nu numai în posesia drepturilor de întâi născut,ci şi a binecuvântării lui Avraam.

Geneza 28:9 Şi Esau s-a dus la Ismael. El a mai luat de nevastă, pe lângă nevestelepe care le avea, pe Mahalat, fata lui Ismael, fiul lui Avraam, şi sora lui Nebaiot. Şi Esau s-a dus la Ismael. În binecuvântarea lui Iacov de către Isaac şi însărcinarea lui Iacovde a lua o soţie dintre rudele lor din Mesopotamia, Esau a înţeles adânc înrădăcinata neplăcere apărinţilor lui simţită faţă de soţiile sale hetite. Cu intenţia, fără îndoială, de a le face pe placpărinţilor lui, el a mers să aducă o soţie din familia bunicului său Avraam, după cum şi Iacov a fostinstruit să facă din familia unchiului său după mamă, Laban. Mahalat sau Basmat (cap. 36,3), pecare el a luat-o de soţie, era înrudită cu Isaac, cum era şi Rahela, soţia lui Iacov, înrudită cuRebeca, mama lui. Esau a luat-o în căsătorie pe nepoata tatălui său; Iacov pe aceea a mamei sale.Mersul lui Esau „la Ismael” trebuie să fie înţeles ca mersul la „familia lui Ismael”, pentru că Ismaelmurise cu vreo 14 ani înainte de acest moment (vezi comentariul pentru cap. 25,19; 27,1).

Geneza 28:10 Iacov a plecat din Beer-Şeba, şi şi-a luat drumul spre Haran. Iacov a plecat din Beer-Şeba. Iacov a plecat în ascultare de dorinţa mamei lui şi la poruncatatălui său (vezi Proverbe 1,8). Deşi în vârstă de 77 de ani (vezi Geneza 27,1), el încă îi respecta pepărinţii săi şi s-a supus faţă de autoritatea lor. Pilda filială a lui poate fi prea bine râvnită de orice fiudemn, oricând o astfel de purtare nu vine în conflict cu ascultarea faţă de Dumnezeu (Proverbe6,20; Maleahi 1,6; Efeseni 6,1-3). Spre Haran. Destinaţia lui Iacov a fost faimoasa cetate de pe râul Balik din Mesopotamianordică. Aceasta era regiunea unde se aşezase Terah după ieşirea lui din Ur (Geneza 11,31). Dupăvizita lui Eliezer cu aproape un secol înainte (PP 188), familia lui Betuel, cuprinzându-l pe Laban,locuia în „cetatea lui Nahor”, care nu era departe de Haran (vezi cap. 24,10). Aceasta arată omutare din cetatea lui Nahor spre Haran, după ce Rebeca a părăsit căminul părintesc. Sfatul luiRebeca către Iacov să meargă direct la Haran, mai degrabă decât la cetatea lui Nahor (cap. 27,43)dovedeşte că se ştia la Beer-Şeba că familia lui Laban făcuse această mutare.

- 174 -

Geneza 28:11 A ajuns într-un loc unde a rămas peste noapte, căci asfinţise soarele.A luat o piatră de acolo, a pus-o căpătâi şi s-a culcat în locul acela. Într-un loc. La sfârşitul celei de-a doua zile, Iacov a ajuns în vecinătatea cetăţii Luz (v.19),vreo cincizeci de mile la nord de Beer-Şeba. El nu a preferat să stea peste noapte chiar în cetate deteama canaaniţilor. Ura faţă de ei, sugerată de Iosif Flavius ca motiv pentru neintrarea lui Iacov încetate, probabil că este de o mai mică importanţă. Căpătâi. Literal, „regiunea capului lui”, sau „locul unde este capul”. De aceea, Iacov a luat opiatră şi a pus-o „sub capul său”, sau „ca o odihnă a capului”. O pernă în înţelesul cuvântului nostruse pare că era necunoscută celor din vechime. În multe ţări orientale, oamenii foloseau pernefăcute din lemn, lut, piatră sau metal şi mai folosesc încă. În Egipt sunt păstrate multe exemplarede felul acesta. Deoarece erau făcute din material tare, nu era necesar pentru călător să poarte cuel o pernă. O piatră netedă era de ajuns. De aceea, nu a fost un efort pentru Iacov să doarmă cucapul pe o piatră. Piatra este amintită aici în anticiparea folosirii ei în naraţiunea de mai târziu(v.22).

Geneza 28:12 Şi a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până lacer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe scara aceea. A visat. Când Iacov stătea culcat acolo, obosit, singuratic şi trist, inima lui s-a îndreptat cătreDumnezeu în rugăciune (PP 183). Acesta era fundalul mintal al visului lui. Numai după două zilelungi, în timpul cărora avusese ocazia să cugete asupra mersului lucrurilor şi să-şi înţeleagă propriaslăbiciune, Dumnezeu i s-a descoperit. În providenţa lui Dumnezeu, întârzierea este adesea mijloculfolosit pentru curăţirea sufletului şi pentru a-l conduce pe un om să se predea fără rezerve îndurăriişi harului lui Dumnezeu (vezi DA 200, 380-382). Scara era un simbol vizibil al neîntreruptei legăturidintre Dumnezeu din cer şi poporul Său de pe pământ. Îngerii urcă spre a prezenta nevoileoamenilor înaintea lui Dumnezeu şi coboară cu făgăduinţe de ocrotire şi ajutor divin. Scara a apărutrezemându-se de pământ, unde stătea culcat Iacov, singur, sărac şi părăsit de oameni. Sus, în cer,stătea Iehova. Proclamându-se pe Sine lui Iacov ca Dumnezeu al părinţilor lui, El nu numai că i-aconfirmat toate făgăduinţele părinţilor lui – posesiunea Canaanului, urmaşi numeroşi şibinecuvântare pentru toţi oamenii (vezi cap. 12,2.3; 13,14–17; 15,5.7, 16; 17,2–6, 16; 17,8; 18,18;22,17, 18; 26,3.4.24) – ci a binevoit să-i acorde ocrotire în călătoria sa şi o reîntoarcere acasă cubine. Deoarece împlinirea acestei făgăduinţe faţă de Iacov era încă departe, Dumnezeu a adăugatasigurarea fermă: „Nu te voi părăsi până ce nu voi face cele despre care ţi-am vorbit”.

Geneza 28:16 Iacov s-a trezit din somn, şi a zis: "Cu adevărat, Domnul este în loculacesta, şi eu n-am ştiut." Domnul este în locul acesta. Afirmaţia lui Iacov nu este o dovadă, aşa cum sugerează uniicomentatori, că Iacov credea că Dumnezeu apărea numai în anumite locuri consacrate şi că el adat, din întâmplare, peste unul dintre acestea. Aceasta este, mai degrabă, o expresie de mirare şide bucurie, aflând că în timp ce îşi închipuia că este singur, în realitate, era chiar în compania luiDumnezeu. Afirmaţia lui Iacov era, într-un anumit sens, o auto-acuzare. El a recunoscut că lipsa decredinţă pricinuise gândurile de descurajare. Tocmai când se socotea cel mai părăsit, l-a descoperitpe Dumnezeu mai real şi mai aproape de el ca oricând.

Geneza 28:17 I-a fost frică, şi a zis: "Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici estecasa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!" Cât de înfricoşat este locul acesta! Aceia cărora li s-a acordat privilegiul descoperirii luiDumnezeu găsesc în inimile lor un simţământ de teamă sfântă. Isaia a fost cuprins de o convingerede vinovăţie atât de intensă, încât el s-a temut că-şi va pierde viaţa (Isaia 6,5). O experienţăasemănătoare i-a adus acum lui Iacov o amară înţelegere a stării lui păcătoase şi nedemne. În

- 175 -

ciuda alarmării lui, el ştia că locul este „Casa lui Dumnezeu”, Bet-Elohim, o casă a păcii şi siguranţei.

Geneza 28:18 Şi Iacov s-a sculat dis de dimineaţă, a luat piatra pe care o pusesecăpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere aminte, şi a turnat untdelemn pe vârful ei. A luat piatra. Piatra care fusese perna lui a devenit un monument care să comemorezedescoperirea pe care o primise de la Dumnezeu. El a turnat ulei peste ea pentru a o consacra ca unmemorial al îndurării care i s-a descoperit acolo (vezi Exod 30,26-30). Acest „stâlp” nu a fost făcutîn nici un sens un obiect de închinare. Stâlpi de închinare existau printre canaaniţi, dar erau strictinterzişi de Dumnezeu (vezi Levitic 26,1; Deuteronom 16,22). Totuşi, mai târziu, izraeliţii au călcataceastă interdicţie divină şi au ridicat stâlpi („chipuri”) ca obiecte de cult (vezi 1 Regi 14,23; 2 Regi18,4; 23,14; 2 Cronici 14,3; 31,1; Osea 10,1.2; Mica 5,13). Aceasta nu înseamnă că orice stâlpridicat avea o astfel de semnificaţie, după cum dovedesc următoarele exemple. Iacov a mai ridicatun alt stâlp care să amintească legământul său cu Laban (Geneza 31,45), şi încă unul a slujit sămarcheze mormântul Rahelei (cap. 35,20). Mai târziu a ridicat şi Absalom unul care să perpetuezememoria sa (2 Samuel 18,18).

Geneza 28:19 A dat locului acestuia numele Betel; dar mai înainte, cetatea se chemaLuz. Betel. Prin traducere, „Casa lui Dumnezeu”. Mai târziu, acest nume a fost aplicat la cetateadin apropiere, cunoscută ca Luz. Faptul că numele de Betel a fost dat la început numai locului undeera monumentul lui Iacov şi (cetăţii) Luz, reiese din Iosua 16,2, unde cele două locuri suntdespărţite în mod clar. Totuşi, în alte pasaje, Betel este folosit cu numele modern al vechii cetăţiLuz (vezi Geneza 35,6; Iosua 18,13; Judecători 1,23). Această schimbare de nume nu a fost făcutăpână ce izraeliţii nu au ocupat cetatea. Ea păstrează acest nume astăzi în forma lui arabă de Beitin.

Geneza 28:20 Iacov a făcut o juruinţă, şi a zis: "Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi măva păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine sămă îmbrac, Iacov a făcut o juruinţă. Aceasta este prima juruinţă raportată. Făcând o juruinţă, un om selega pe sine să facă anumite lucruri într-un anume fel. Deoarece împlinirea juruinţei lui Iacovdepindea de puterea lui Dumnezeu şi pentru că a fost făcută faţă de Dumnezeu, ea a luat formaunei rugăciuni. Ea nu a fost făcută într-un spirit de mercenar, ci din recunoştinţă, umilinţă şiîncredere. Dacă Dumnezeu. Această expresie, în nici un caz nu înseamnă în mintea lui Iacov îndoialăcu privire faptul că Dumnezeu Îşi va ţine făgăduinţele Sale, sau că Iacov propunea condiţii luiDumnezeu. El L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt. Deoarece Dumnezeu făgăduise atât de binevoitorsă fie cu el şi să-l binecuvânteze, în ce-l privea el avea să fie credincios faţă de Dumnezeu (PP 187,188). În semn adâncă apreciere, gândurile lui Iacov s-au îndreptat spre o modalitate concretă încare putea fi exprimată devoţiunea lui. Pâine să mănânc. Iacov, care nu a ezitat să folosească mijloacele cele mai josnice înstrăduinţa de a-şi asigura partea cea mai mare de moştenire, cere acum în umilinţă nimic mai multdecât ocrotire, hrană, îmbrăcăminte şi o paşnică întoarcere în casa tatălui său. El avea să fie fericitsă aibă strictul necesar din viaţă. Dorinţa lui după avere, lux, onoare şi putere a dispărut. Ce lecţiede umilinţă şi cât de bine o învăţase Iacov!

Geneza 28:21 şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul vafi Dumnezeul meu; Atunci... va fi. El Îl considera pe Dumnezeu ca pe Dumnezeul părinţilor lui. La drept vorbind,el Îl primise cu mult timp în urmă pe Iehova ca Dumnezeul al său. Dacă în trecut el a depins în

- 176 -

mare măsură de siguranţa căminului tatălui său, împrejurările au făcut acum necesară o legătură cuDumnezeu mult mai personală şi reală pentru a avea tot ce primise ca dar până atunci în viaţă. Elnu se adresa lui Dumnezeu pentru prima dată, dar era într-o părtăşie mai intimă şi mai matură cuEl. De aici înainte Iacov a dat dovadă de credincioşie faţă de Dumnezeu. El s-a supus stăpâniriidivine şi I-a dat lui Dumnezeu omagiul unei inimi iubitoare şi recunoscătoare. Ce progres a făcuttimp de 20 de ani între Betel şi Peniel! Harul stăpânea înăuntru, dar exista şi conflict. Tendinţelesale spre rău au rămas active şi, ocazional, el era înclinat să li se supună. Totuşi, principiile celedrepte câştigau în mod constant stăpânire asupra vieţii lui, şi el s-a întors în Canaan cu o încrederematură în Dumnezeu. Sub disciplina răbdătoare administrată de Dumnezeu, el a crescut constant încredinţă, până când din criza cea mare a vieţii sale la Mahanaim şi Peniel, a ieşit un „prinţ al luiDumnezeu”.

Geneza 28:22 piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va ficasa lui Dumnezeu, şi îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da." Piatra aceasta. Iacov a făcut cunoscută intenţia lui de a ridica în acest loc un altar pentruoficierea unui serviciu divin. Această hotărâre a adus-o la îndeplinire la mai mulţi ani dupăîntoarcerea cu bine în ţara lui de naştere (vezi cap. 35,1.15). Zecimea. Avraam şi Iacov au înţeles şi practicat amândoi plata zecimii (vezi cap. 14,20).Cuvintele lui Iacov înseamnă că în trecut nu fusese obiceiul lui. Probabil că avusese puţine lucruricare să-i aparţină. Poate că spiritul lui de acaparare l-a făcut să fie nepăsător în a da zecimea.Oricum ar fi, el a făcut o juruinţă că de aici înainte va plăti în mod credincios zecimea, nu pentru acâştiga favoarea Cerului, ci din recunoaşterea smerită şi iertării şi favorii lui Dumnezeu. El a făcut săiasă în evidenţă făgăduinţa lui, zicând: „în mod sigur voi da”, literal „dând voi da”. Cu alte cuvinte,el va continua să o dea. Judecând după viaţa lui viitoare de credincioşie şi consacrare faţă deDumnezeu, nu este nici un motiv de îndoială că juruinţa a fost ţinută în mod credincios. Faptul căDumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov atât de îmbelşugat în anii de mai târziu este o dovadă decredincioşie în această privinţă (vezi Maleahi 3,8-11). Timp de 77 de ani pare să nu fi fost unplătitor credincios al zecimii şi a părăsit Canaanul ca fugar sărac, cu nimic decât cu un toiag înmână, dar s-a întors 20 de ani mai târziu cu multe vite, turme, slugi şi o familie mare. Fiecare creştin poate învăţa o lecţie esenţială pentru viaţă din experienţa lui Iacov. În timpde criză şi calamitate, el avea să chibzuiască dacă nu cumva binecuvântările cereşti au fost, poate,reţinute din pricina necredincioşiei în plata zecimii (vezi Hagai 1,6-11). Experienţa lui Iacovmărturiseşte că niciodată nu este prea târziu să se facă un nou început în această privinţă, nupentru a câştiga favoarea lui Dumnezeu, ci ca un semn de iubire şi consacrare faţă de El.Binecuvântările cerului pot să coboare peste credinciosul sincer, cum s-a întâmplat şi în cazul luiIacov. Marele scop al lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu omul este să dezvolte un caractercare va reflecta pe Acela al Creatorului lui.Comentariile lui Ellen G. White 1-22 PP 183-188 2 PP 183 10-17 MH 436 11, 12 PP 183 12 AA 153, 512; DA 206, 311; FE 86, 270; GC 19; ML 156; PP 568; 3T 64; 4T 465; 5T 539; 6T 93; 8T 130 12-14 SC 22 13-15PP 184; 4T 466 16 MH 226; 4T 466; 7T 193 16, 17 Ed 243; GW 179; LS 311; PK 49 16-22 PP 187 17 ML 286; MYP 265; PP 252; 5T 491; 6T 363 18 4T 466 20-22 4T 464 22 Ed 138; PP 188, 525; 3T 393

Geneza 29:1 Iacov a pornit la drum, şi s-a dus în ţara celor ce locuiesc la Răsărit. Iacov a pornit la drum. Literal , „Iacov şi-a ridicat picioarele şi a plecat”. Aceasta înseamnăbucuria şi reflectă starea de spirit în care l-a lăsat experienţa din noaptea precedentă. Întărit astfelîn duhul lui, Iacov şi-a continuat călătoria spre „ţara celor ce locuiesc la Răsărit”, prin care nu

- 177 -

trebuie să înţelegem nici deşertul arab, nici cel sirian, ci Mesopotamia superioară, la răsărit de râulEufrat. În Biblie, popoarele „din răsărit” sunt, fără excepţie, aceia care locuiesc în Mesopotamia, sauîn imediata ei vecinătate. Se pare că evreii se mulţumeau cu exprimări de direcţie aproximative.„Răsărit” putea să însemne orice direcţie între nord-est şi sud-est.

Geneza 29:2 S-a uitat înainte, şi iată că pe câmp era o fântână; şi lângă ea erau treiturme de oi, care se odihneau; căci la fântâna aceasta obişnuiau ciobanii să-şiadape turmele. Şi piatra de pe gura fântânii era mare. O Fântână. După o călătorie de vreo 725 de km, care s-ar parcurge aproximativ în treisăptămâni, Iacov a ajuns în apropiere de Haran (v.4). Observaţia că piatra de pe gura fântânii eramare nu înseamnă că era nevoie de puterea unită a tuturor ciobanilor pentru a o da la o parte,deoarece Iacov a făcut aceasta singur (v.10). Ea sugerează, mai degrabă, un consens printreciobani de a-şi adăpa vitele împreună. Scena de la fântână este în deplină armonie cu obiceiurileRăsăritului, atât cu cele din vechime, cât cu cele şi moderne, încât asemănarea acestei naraţiunifaţă de cea descrisă în cap. 24,11 nu este, cu nici un chip, ciudată. De altfel, această fântână eraconstruită în mod diferit de aceea unde Eliezer a întâlnit-o pe Rebeca. Acolo apa era scoasă deodatădintr-o fântână deschisă şi vărsată în jgheaburi aşezate potrivit pentru vite, ca majoritatea fântânilorde astăzi din Răsărit, în timp ce aici fântâna era acoperită cu o piatră şi nu se aminteşte nimicdespre nevoia de urcioare şi jgheaburi.

Geneza 29:4 Iacov a zis păstorilor: "Fraţilor, de unde sunteţi?" "Din Haran", aurăspuns ei. De unde sunteţi. Întrebarea lui Iacov presupune că fântâna nu era aşezată în imediatavecinătate a Haranului. Aflând că ei sunt din Haran, el a întrebat despre „Laban, fiul (descendentul)lui Nahor”. Laban era în realitate nepotul lui Nahor (cap. 24,15.29). Ciobanii, al căror răspuns depână aici a fost scurt, deoarece Iacov era un străin, au vorbit despre apropiata sosire a Rahelei.Numele de Rahela înseamnă „oaie”.

Geneza 29:9 Pe când le vorbea el încă, vine Rahela cu oile tatălui său; căci ea lepăzea. Vine Rahela. După cât se pare, nu era obiceiul ca tinerele fete să fie ţinute acasă până ce seapropia vremea căsătoriei lor. Nici nu era sub demnitatea unei fete din familie bogată să care apăde la fântână, cum a făcut Rebeca, sau a păzi oile, cum făcea în acest caz Rahela. Munca cinstită,departe de a fi o discreditare, este o cinste atât pentru cel de sus, cât şi pentru cel de jos. Fiecarefiu şi fiică ar trebui să înveţe că munca nu este umilitoare, ci că ea este un privilegiu spre a contribuila nevoile familiei.

Geneza 29:11 Apoi Iacov a sărutat pe Rahela şi a început să plângă tare. Iacov a sărutat pe Rahela. Faptul că Rahela nu a fost indignată de purtarea lui Iacov ca olibertate necuviincioasă presupune că el îi făcuse deja cunoscută identitatea lui. Primele cuvinte dinv.12 ar putea fi tot aşa de bine traduse „Iacov îi spusese Rahelei”, o traducere pe care construcţiaîn ebraică o îngăduie.

Geneza 29:12 Iacov a spus Rahelei că este rudă cu tatăl ei, că este fiul Rebecii. Şiea a dat fuga de a spus tatălui său. Fratele tatălui ei (în engleză) Rudă cu tatăl ei. După cum Lot este numit fratele lui Avraam,deşi în realitate era nepotul lui (cap. 13,8; 14,14.16), tot aşa Iacov se referă la sine ca frate al luiLaban. După cât se pare, în cazuri în care exactitatea nu are importanţă, cuvântul „frate” era folositspre a indica o rudă apropiată.

- 178 -

Geneza 29:13 Cum a auzit Laban de Iacov, fiul sorei sale, i-a alergat înainte, l-aîmbrăţişat, l-a sărutat, şi l-a adus în casă. Iacov a istorisit lui Laban toate celeîntâmplate. A istorisit lui Laban. Acum Laban a fost sensibil la venirea unei rude apropiate, tot aşa demult cum fusese şi la sosirea lui Eliezer cu 97 de ani mai înainte (cap. 24,30.31). Aceeaşicordialitate şi ospitalitate este scoasă în evidenţă. „Toate cele întâmplate” probabil că se referă laceea ce l-a învăţat mama lui să spună, ca să dovedească legătura lui de rudenie, precum şi să aratecauza şi scopul exilului său de acasă. Dacă nu ar fi spus adevărul, cum putea el să explice aparentalui sărăcie? Pentru ce el, fiu de părinţi bogaţi, să ajungă în Haran pe jos fără daruri şi fără slujitori?Cât de cu totul diferită fusese sosirea servului lui Avraam cu mult timp în urmă!

Geneza 29:15 Apoi Laban a zis lui Iacov: "Fiindcă eşti rudă cu mine, să-mi slujeştioare degeaba? Spune-mi, ce simbrie vrei?" Ce simbrie vrei? Fiind un oaspete în casa unchiului său timp de o lună (v.14), timp în care separe că s-a făcut de folos în gospodărie, Laban a recunoscut în Iacov un asociat de valoare. Dintr-oevidentă dispoziţie lacomă, Laban şi-a propus să exploateze îndemânarea şi hărnicia lui Iacov înpropriul folos. Dar, ca nu cumva Iacov să întrezărească motivele sale, Laban a tăinuit cu grijăegoismul său sub aparenţa de dreptate şi amabilitate. Pentru a exclude toate pretenţiile posibile dinpartea nepotului, el i-a propus să-l plătească aşa cum ar plăti o slugă obişnuită.

Geneza 29:17 Lea avea ochii slabi, dar Rahela era frumoasă la statură şi mândră lafaţă. Lea avea ochii slabi. Cuvântul ebraic rak tradus aici „plăpând” de KJV este de obicei înţelesde a avea sensul de „slab” sau „întunecat”. De când LXX a folosit această traducere, o folosesc fărăîntrerupere cei mai mulţi comentatori şi traducători. Cuvântul rak mai înseamnă şi „delicat”, „gentil”,„moale” şi „măgulitor” şi poate să se înţeleagă că ochii ei arătau exact contrastul faţă de au gânditcei mai mulţi comentatori. Totuşi, faptul că Iacov nu a fost atât de atras de Lea ar indica mai multcontrastul dintre cele două surori, decât ce se înţelege prin această ultimă părere. Poate că ochii luiLea, ca şi personalitatea ei, nu aveau căldura strălucitoare admirată de un oriental. Traducerea RSVredă cuvântul ca „slab”.

Geneza 29:18 Iacov iubea pe Rahela, şi a zis: "Îţi voi sluji şapte ani pentru Rahela,fata ta cea mai mică." Şapte ani pentru Rahela. Iacov, foarte îndrăgostit de Rahela, a fost imediat gata să cadă laînvoială cu unchiul său. Propunerea lui Iacov se întemeia în parte pe faptul că el nu era în situaţiasă plătească zestrea obişnuită şi în parte pe cunoştinţa lui că situaţia de acasă are să facă necesarăo rămânere prelungită la Laban. Consimţământul lui Laban trebuie să fie explicată exclusiv petemeiul lăcomiei, care cu trecerea timpului a devenit tot mai evidentă.

Geneza 29:20 Astfel Iacov a slujit şapte ani pentru Rahela, şi anii aceştia i s-au părutca vreo câteva zile, pentru că o iubea. Pentru că o iubea. Iacov a făcut dovada afecţiunii sale devotate pentru Rahela nu numai prinbunăvoinţa lui de a sluji şapte ani pentru ea, ci chiar mai mult, prin spiritul în care a lucrat pentruunchiul lui zgârcit. Întrucât erau multe zilele care au trebuit să treacă până ce Rahela să devinămireasa lui, ele au fost fericite prin iubirea lui pentru ea. Cuvintele folosite de Moise pentru aexprima adâncimea iubirii lui Iacov exprimă afecţiune curată şi devoţiune delicată.

- 179 -

Geneza 29:21 În urmă, Iacov a zis lui Laban: "Dă-mi nevasta, căci mi s-a împlinitsorocul, ca să intru la ea." Dă-mi nevasta. Aceasta este o explicaţie interesantă despre Laban că Iacov a consideratnecesar să-i amintească de trecerea celor şapte ani. După cum se obişnuia, a fost pregătită o maresărbătoare de nuntă, care probabil că dura timp de şapte zile (v.27). Înşelarea lui Iacov de cătreLaban a fost posibilă din cauza obiceiului de acoperire cu un văl a miresei şi aducerea ei la mire„seara”. Deşi, de obicei, fetele aveau puţin de spus la alegerea soţului lor, consimţământul lui Lea afost necesar pentru reuşita acestei propuneri josnice. Trebuie ca şi ea să-l fi iubit pe Iacov pentru aaproba şi a coopera la planul de a face rău atât surorii ei, cât şi viitorului ei soţ, căsătorindu-se cucineva care nici nu a cerut-o, nici nu a iubit-o. Ipocrizia lui Laban a dat naştere la o rivalitate pe viaţă între cele două surori (vezi cap.30,14-16).

Geneza 29:24 Şi Laban a dat ca roabă fetei sale Lea, pe roaba sa Zilpa. Zilpa. Laban a făcut după obiceiul oriental (vezi cap. 24,59) când a dat-o pe roaba sa fatăZilpa fiicei lui ca îngrijitoare. Semnificaţia numelui ei ar putea fi „nas scurt”.

Geneza 29:25 A doua zi dimineaţa, iată că era Lea. Atunci Iacov a zis lui Laban: "Cemi-ai făcut? Nu ţi-am slujit oare pentru Rahela? Pentru ce m-ai înşelat?" Ce mi-ai făcut? A doua zi dimineaţa, Iacov, marele înşelător, şi-a dat seama că el însuşi estevictima înşelăciunilor. Dreptatea inexorabilă i-a răsplătit pentru dubla lui comportare. Pentru a seapăra, Laban a invocat o cerinţă imaginară a unui obicei social local. Dacă acesta ar fi fost într-adevăr obiceiul în Haran, aşa cum era în alte ţări din vechime, el ar fi trebuit să-i spună lui Iacovatunci când i-a propus să lucreze pentru Rahela. Totuşi, juruinţa lui Iacov faţă de Dumnezeu laBetel şi dorul lui după Rahela l-a făcut să stea mai degrabă la Laban, decât să rupă căsătoria, dupăcum ar fi putut.

Geneza 29:27 Isprăveşte săptămâna cu aceasta şi-ţi vom da şi pe cealaltă pentruslujba, pe care o vei mai face la mine alţi şapte ani." Isprăveşte săptămâna. Sărbătorile de nuntă ţineau, de obicei, o săptămână (vezi Judecători14,12), iar Iacov urma să o aibă şi pe Rahela la încheierea festivităţilor de căsătorie cu Lea (Geneza29,28-30). Fără îndoială că Laban a fost neliniştit cu privire la păstrarea bunului său nume,ascunzând frauda sa de ochiul public, având în vedere faptul că toţi oamenii cetăţii au fost oaspeţila celebrare (v.22). Comportamentul său nu descoperă nimic altceva decât motive josnice unul dupăaltul. Deşi socotea de mică valoare afecţiunea şi fericirea fiicei sale, el avea o adâncă apreciere acalităţilor lui Iacov ca cioban. Nevoit, Iacov a căzut de acord cu propunerea. În felul acesta Laban aprimit 14 ani de slujire în loc de 7, şi în acelaşi timp s-a uşurat de răspunderea de a o întreţine peLea, care altfel putea fi cu greu căsătorită.

Geneza 29:28 Iacov a făcut aşa şi a isprăvit săptămâna cu Lea, apoi Laban i-a datde nevastă pe fiică-sa Rahela. I-a dat pe Rahela. Este clar că Iacov nu a slujit alţi şapte ani înainte ca Rahela să devinăsoţia lui. Aceasta s-a întâmplat la încheierea săptămânii de serbări a lui Lea. Fapta de bigamie a luiIacov nu să fie trebuie să fie judecată prin prevederea mai târzie a legii mozaice prin care seinterzicea căsătoria simultană cu două surori (Levitic 18,18). În acelaşi timp, dubla căsătorie a luiIacov nu poate fi justificată pe temeiul că binecuvântarea lui Dumnezeu, în cele din urmă, a făcut săfie mijlocul de înmulţire a seminţei lui Iacov, împlinind astfel făgăduinţa Lui. Dumnezeu este maipresus de greşelile oamenilor; nici chiar acestea nu puteau zădărnici scopul Lui (vezi Psalmi 76,10).

- 180 -

Bigamia care fusese pricinuită de înşelăciunea lui Laban şi afecţiunea lui Iacov au adus neînţelegerişi regret pentru căminele ambilor bărbaţi. În această şcoală de amărăciune, Iacov a învăţat ceînseamnă: „calea celor călcători de lege este aspră” (Proverbe 13,15). Gelozia şi nenorocirea careînsoţesc această căsătorie formează un comentariu despre porunca specifică a lui Moise împotrivacăsătoriei unui bărbat cu două surori în acelaşi timp (Levitic 18,18).

Geneza 29:29 Şi Laban a dat ca roabă fetei sale Rahela, pe roaba sa Bilha. Bilha. Ca şi lui Lea, Rahelei i-a fost dată o servitoare. Semnificaţia numelui ei poate să fi fost„teroare”, însă aceasta nu este sigur.

Geneza 29:30 Iacov a intrat şi la Rahela, pe care o iubea mai mult decât pe Lea; şi amai slujit la Laban alţi şapte ani. O iubea. Lea, părtaşă la cruda înşelăciune a lui Laban, nu a avut succes în câştigarea iubiriisoţului ei. Rezultatul a fost un cămin unde predominau invidia, gelozia şi cearta. Iacov lucrase şiaşteptase răbdător timp de ani de zile, până când să aibă un cămin fericit cu iubita sa Rahela,numai pentru a se vedea împovărat cu două soţii certăreţe (cap. 30,1.2.8.15). Cât de diferiţifuseseră primii ani de căsătorie ai tatălui său Isaac, asupra căminului căruia nu stăruia întunericulpoligamiei, cu consecinţele sale sinistre (cap. 24,67). Trista experienţă a lui Iacov dovedeşte despreînţelepciunea lui Avraam când a interzis întoarcerea lui Isaac în Mesopotamia (cap. 24,6).

Geneza 29:31 Domnul a văzut că Lea nu era iubită; şi a făcut-o să aibă copii, pecând Rahela era stearpă. Lea nu era iubită. Luate împreună, versetele 20, 30, 31 şi 34 lămuresc semnificaţiacuvântului tradus aici „o ura” (în engleză). Aceasta nu arată nimic mai mult decât un grad de iubiremai mic. Raportul despre legăturile lui Iacov cu Lea dovedeşte că el nu a „urât-o” în sensul pe care-lexprimă, în general, cuvântul, în zilele noastre. El simţea şi îi arăta afecţiune mai mică, decât ofăcea pentru sora ei. Declaraţia „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât” (Maleahi 1,2.3; Romani9,13) trebuie să fie înţeleasă în acelaşi fel. Dumnezeu a simţit şi a manifestat un mai mare grad deiubire pentru Iacov şi urmaşii lui, decât a făcut-o pentru Esau şi descendenţii săi. Dumnezeu l-a alespe unul să fie mijlocul lui special de binecuvântare pentru lume, preferându-l pe unul celuilalt, nu peun temei arbitrar, ci din cauza caracterului (vezi Deuteronom 7,6-8). A făcut-o să aibă copii. După cum Iehova o vizitase pe Sara (Geneza 21,1) şi a fost rugatpentru Rebeca (cap. 25,21), El a intervenit acum în favoarea lui Lea. Prin binecuvântarea lui Lea cucopii, în timp ce Rahelei i s-a îngăduit să fie pentru un timp sterilă, Dumnezeu a căutat să întreţinăiubirea pentru Lea în inima lui Iacov. În felul acesta, a fost stabilită o oarecare egalitate, pentru căîn timp ce o iubea pe Rahela pentru ceea ce însemna ea personal, Iacov el a fost determinat să oaprecieze şi pe Lea.

Geneza 29:32 Lea a rămas însărcinată, şi a născut un fiu, căruia i-a pus numeleRuben (Vedeţi fiu); "căci", a zis ea, "Domnul a văzut mâhnirea mea, şi acumbărbatul meu are să mă iubească negreşit. Ruben. Fiecare dintre copiii lui Iacov a primit un nume care avea semnificaţia gândurilor şiemoţiilor mamei sale la data naşterii lui. Într-un fel sau altul, toate numele acestea reflectărivalitatea dintre cele două surori. Fiecare nume este înrudit ca sunet faţă de o anumită cheie decuvinte ce însoţesc declaraţia făcută de mamă. Astfel, prima silabă din Ruben, care înseamnă„vedeţi un fiu”, este din ra’ah, „a vedea”, folosit în observaţia ei, „Domnul a văzut mâhnirea mea”.Pentru Lea, primul ei copil era o dovadă de milă a lui Iehova şi putea să aştepte ca el să fie mijloculprin care să câştige iubirea lui Iacov. În prima înflăcărare de iubire maternă, ea era încredinţată căinima lui Iacov se va întoarce acum spre ea.

- 181 -

Geneza 29:33 A rămas iarăşi însărcinată, şi a născut un fiu şi a zis: "Domnul a auzitcă nu eram iubită şi mi-a dat şi pe acesta." De aceea, i-a pus numele Simeon(Ascultare). Simeon. Naşterea lui Ruben, după câte se pare, nu a venit în totul întru întâmpinareaaşteptărilor cu privire la Iacov. Celui de-al doilea fiu al ei, născut aproximativ un an mai târziu, ea i-a pus numele Simeon, „auzire”. Poate că, în sfârşit, Dumnezeu auzise cât de mult era urâtă ea.

Geneza 29:34 Iar a rămas însărcinată, şi a născut un fiu; şi a zis: "De data aceasta,bărbatul meu se va alipi de mine, căci i-am născut trei fii." De aceea i-a pus numeleLevi (Alipire). Levi. Al treilea dintre fiii lui Lea, născut în succesiune rapidă, a fost numit Levi, „alipire”, însperanţa că de data aceasta soţul ei va deveni într-adevăr ataşat de ea. Într-un harem oriental,mama băiatului este destinată să devină moştenitoarea cea mai onorată. Lea nu putea înţelege dece nu îşi întorcea Iacov iubirea sa de la sora ei stearpă Rahela spre ea.

Geneza 29:35 A rămas iarăşi însărcinată, şi a născut un fiu şi a zis: "De dataaceasta, voi lăuda pe Domnul." De aceea i-a pus numele Iuda (Lăudat fie Domnul).Şi a încetat să mai nască. Iuda. Naşterea celui de-al patrulea fiu al lui Lea a făcut-o să strige: „De data aceasta voilăuda pe Domnul”, ca şi când ar fi ştiut prin intuiţie că el avea să fie strămoşul regilor lui Israel şi allui Mesia. Aşa că ea l-a numit Iuda, „cel lăudat”. Bucuria Leii era deplină. Şi a încetat să mai nască. Adică, numai pentru un timp. Iacov, în ciuda propriilorsentimente, nu putea să nu o aprecieze acum pe Lea ca mamă a patru copii, chiar dacă nu o iubeaaşa de mult ca soţie. Pentru ca Lea să nu fie prea exaltată de bucurie datorită sorţii ei fericite, sauca să nu uite că Dumnezeu o binecuvântase, şi pentru ca Rahela să nu fie descurajată pestemăsură, Dumnezeu a intervenit din nou. Probabil că s-a realizat un oarecare echilibru de iubire. Lea trebuie să fi fost o femei evlavioasă, o soţie devotată şi o mamă credincioasă. Înconformitate cu raportul sacru, ea a amintit numele lui Iehova în legătură cu naşterea a trei dintreprimii patru copii ai ei. Deşi dintr-o familie idolatră, ea trebuie să fi acceptat religia soţului ei,devenind o credincioasă sinceră a lui Iehova. În contrast, convertirea Rahelei se pare că nu a fostceva mai mult decât o schimbare superficială. În timp ce în aparenţă a acceptat religia soţului ei,inima ei a rămas ataşată de vechii idoli ai familiei, până acolo încât i-a furat, când a fost vremea săplece din căminul părintesc (cap. 31,19). În diferite ocazii, purtarea ei se află în contrast evident cuaceea a Leii şi se pare că reflectă mai mult un spirit egoist (vezi cap. 30,1-3.8.15). Nu încapeîndoială superioritatea de caracter a lui Lea, cât şi sinceritatea şi evlavia ei, care este posibil să fiadus o schimbare în atitudinea lui Iacov faţă de ea (vezi cap. 31,4, 14; 49,31).Comentariile lui Ellen G. White 1-30 PP 188-190 1,10-14 PP 188 18 SR 89 18-20 PP 188, 237 25-30 PP 189, 237; SR 89

Geneza 30:1 Când a văzut Rahela că nu face copii lui Iacov, a pizmuit pe soră-sa, şia zis lui Iacov: "Dă-mi copii, ori mor!" Dă-mi copii. Succesul lui Lea ca mamă a stârnit gelozia Rahelei mai mult decât putea săîndure. Ei bine, invidia este „putrezirea oaselor” (Proverbe 14,30) şi „gelozia este neînduplecată calocuinţa morţilor” (Cânt. 8,6). Deşi Rahela se bucura de partea mai mare a iubirii soţului ei, ea nuputea să fie mulţumită atâta timp cât sora ei a întrecut-o în ceea ce era, pentru un oriental, cea maide seamă dintre toate îndatoririle unei soţii – calitatea de mamă. Sara fusese măritată de cel puţin25 de ani când s-a născut Isaac. Rebeca aşteptase în zadar timp de 20 de ani un copil, când ea şi

- 182 -

Isaac s-au întors la Dumnezeu în rugăciune. Dar aşteptarea a făcut-o pe Rahela geloasă şinerăbdătoare la un timp relativ scurt după căsătorie ei şi, în amărăciunea ei, l-a condamnat peIacov.

Geneza 30:2 Iacov s-a mâniat pe Rahela, şi a zis: "Sunt eu oare în locul luiDumnezeu, care te-a oprit să ai copii?" Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Neplăcerea mânioasă a lui Iacov a fost stârnită în modfiresc de cuvintele necuviincioase ale favoritei sale soţii. El a refuzat să-şi asume vina pentru osituaţie pe care numai Dumnezeu o putea schimba. Rahela ştia prea bine că numai Dumnezeuputea îndepărta sterilitatea (v.6), însă cu privire la acest fapt, gelozia ei faţă de Lea pare că a orbit-o pentru un moment. Răspunsul lui Iacov arată de asemenea o oarecare lipsă de spiritualitate. Dece nu i-a sugerat el soţiei sale dezamăgite şi amărâte să caute ajutor în rugăciune, cum făcuserăpărinţii săi înainte de a fi el însuşi născut? În loc să facă acest lucru, el a consimţit la o propunerecare nu era nimic mai mult decât un mijloc de scăpare păcătos.

Geneza 30:3 Ea a zis: "Iată roaba mea Bilha; culcă-te cu ea, ca să nască pegenunchii mei, şi să am şi eu copii prin ea." Iată roaba mea Bilha. Propunerea Rahelei, pe care Iacov a acceptat-o şi a şi adus-o laîndeplinire, era tot atât de păcătoasă ca şi aceea a Sarei (cap. 16,2), dar fără să mai aibă scuzaSarei, întrucât acum nu mai era vorba despre un moştenitor pentru Iacov. Chiar dacă ar fi existatîntr-adevăr un astfel de motiv, acesta tot nu ar fi justificat fapta care, chiar în cazul lui Avraam,fusese atât de categoric condamnată. Să nască pe genunchii mei. Această declaraţie este considerată de mulţi comentatori ca unidiom ebraic care exprimă adopţia (vezi cap. 50,23). Este posibil că expresia îşi are originea într-unvechi obicei oriental prin care, la naşterea unui copil care urma să fie adoptat, cel care adoptacopilul avea să-l primească ca pe al lui. Probabil că Rahela avea în mintea ei unul dintre acesteobiceiuri şi a plănuit să accepte copilul la naştere ca pe propriul ei fiu.

Geneza 30:4 Şi i-a dat de nevastă pe roaba ei Bilha. Şi Iacov s-a culcat cu ea. Iacov s-a culcat cu ea. Uşurătatea lui Iacov în căsătorie a început cu poligamie şi s-aterminat cu concubinaj. Deşi Dumnezeu a condus acest lucru la dezvoltarea seminţei lui Israel, El nuŞi-a pus aprobarea Sa asupra unui astfel de obicei.

Geneza 30:6 Rahela a zis: "Mi-a făcut Dumnezeu dreptate, mi-a auzit glasul, şi mi-adăruit un fiu." De aceea i-a pus numele Dan (A judecat). Dan. Rahela, care considerase sterilitatea ei o nedreptate faţă de fecunditatea lui Lea, aconsiderat naşterea lui Dan ca fiind o justificare divină a purtării ei. Ea a exprimat clar aceastăconvingere când a zis: „Mi-a făcut Dumnezeu dreptate”, sau „a asigurat dreptate pentru mine”,motiv pentru care i-a pus numele Dan, „a judeca”. Afirmaţia ei: „mi-a auzit glasul”, ori înseamnă căea se rugase pentru problemă, ori că ea a considerat naşterea lui Dan ca răspunsul lui Dumnezeu laplângerile ei amare (v.1).

Geneza 30:8 Rahela a zis: "Am luptat cu Dumnezeu împotriva sorei mele, şi ambiruit." De aceea i-a pus numele Neftali (Luptele lui Dumnezeu). Neftali. După naşterea lui Dan, Iacov fie că a considerat-o pe Bilha ca pe una dintre soţiile luilegitime, fie că a urmat sugestia reînnoită a Rahelei de a-i oferi un alt fiu prin slujnica ei. Lanaşterea celui de-al doilea fiu al lui Bilha, pe care Rahela l-a considerat al ei prin locţiitoare, eadeclarase că „a luptat cu mari lupte”, literal cu „luptele lui ’Elohim (Dumnezeu)” împotriva surorii eişi reuşise. De aceea, i-a pus numele Neftali, „lupta mea”.

- 183 -

Geneza 30:9 Când a văzut Lea că nu mai naşte, a luat pe roaba sa Zilpa, şi a dat-olui Iacov de nevastă. Când a văzut Lea. Lea, obişnuită să nască un fiu în fiecare an, a devenit nerăbdătoare, cândse părea că nu va mai naşte. Faptul că Rahela a obţinut fii prin slujnica ei nu a tulburat-o pe Leaatâta timp cât era în perspectivă să mai aibă copii, însă acum ajunsese victimă a invidiei, aşa cumfusese înainte sora ei. Mijlocul folosit de Rahela spre a păstra favoarea lui Iacov a făcut-o pe Leageloasă, iar gelozia a condus-o la folosirea aceloraşi mijloace pe care le folosise Rahela. Totuşi, separe că Lea a fost conştientă că urmărea un plan al propriei inimi, deoarece nu a făcut nici oreferire la Dumnezeu în declaraţiile ei la naşterea celor doi fii ai Zilpei. Cât despre Iacov, este surprinzător cât de uşor a consimţit la sugestiile ocolite ale soţiilor luiîn scopul de a înmulţi urmaşii lor. Dacă avusese o oarecare scuză pentru că a luat-o pe Bilha spre ao mulţumi pe iubita lui Rahela care nu avea copii, prin ce scuză putea el să-şi liniştească conştiinţacu privire la propunerea Leii, care avea deja patru fii? O dată intrat pe calea cea rea, se pare că nua văzut nici greşeala purtării lui, nici nu s-a gândit la posibilele ei urmări. Pe de altă parte, trebuie săfie admis că făcând aşa, el a urmat un obicei întâlnit pe vremea lui. Din legea codului lui Hammurabişi alte documente cuneiforme ştim că astfel de practici erau legale şi acceptabile din punct devedere social, mai ales când sterilitatea împiedica naşterea de copii. Probabil că existenţa acestuiobicei este cauza principală care a făcut ca nici Avraam, nici Iacov să nu vadă nici o greşeală mareprin luarea slujnicelor lor de concubine.

Geneza 30:11 "Cu noroc!" a zis Lea. De aceea i-a pus numele Gad (Noroc). Gad. Traducerea KJV a exclamării Leii la naşterea fiului Zilpei, „un cârd vine” se întemeiazăpe tradiţia ebraică a perioadei post-biblice. În realitate, expresia înseamnă „noroc bun”, după cum otraduc LXX şi Vulgata. Astfel Lea i-a pus fiului Zilpei numele de Gad, „noroc bun”.

Geneza 30:13 "Ce fericită sunt!" a zis Lea; căci femeile mă vor numi fericită." Deaceea i-a pus numele Aşer (Fericit). Aşer. Al doilea fiu al Zilpei a fost numit Aşer, „fericitul”, sau „aducătorul de fericire”. Ea aspus literal „spre fericirea mea, căci femeile mă vor numi fericită”, adică, mamă a multor copii. Îndeclaraţiile făcute de la naşterea primilor trei fii ai ei din patru, Lea L-a recunoscut pe Iehova (cap.29,32.33.35). Acum, la naşterea celor născuţi de slujnica ei, se pare că ea nu se gândeşte laDumnezeu. Ei erau rezultatul reuşit şi binevenit al născocirii proprii ei priceperi.

Geneza 30:14 Ruben a ieşit odată afară, pe vremea seceratului grâului, şi a găsitmandragore pe câmp. Le-a adus mamei sale Lea. Atunci Rahela a zis Leii: "Dă-mi,te rog, din mandragorele fiului tău." Mandragore. În Mesopotamia superioară secerişul grâului are loc prin luna mai şi iunie.Mandragora este o plantă ierboasă din familia beladona, cu flori albe şi roşiatice. Parfumatul ei fructgălbui este aproximativ de forma şi mărimea unui măr mic. Astăzi, ca şi în vremurile străvechi,fructul este considerat de locuitorii orientului apropiat ca promovând fertilitate. Femeile din orientîncă mai fac un elixir de dragoste din mandragore, despre care se credea că stimulează dorinţasenzuală şi ajută la concepţie.

Geneza 30:15 Ea i-a răspuns: "Nu-ţi ajunge că mi-ai luat bărbatul, de vrei să iei şimandragorele fiului meu?" Şi Rahela a zis: "Ei bine! Poate să se culce cu tinenoaptea aceasta, pentru mandragorele fiului tău." Nu-ţi ajunge? După cât se pare, Rahela a dorit mandragorele ca mijloc de îndepărtare asterilităţii ei. Lea a fost indignată chiar la gândul de a se despărţi de ceva care putea să mărească

- 184 -

perspectiva surorii ei de a avea o mai mare asigurare a iubirii lui Iacov decât deja avea. Se pare căRahela, în contrast cu Lea, avea mai mare credinţă în mandragore, decât în puterea lui Dumnezeu.Totuşi, până la urmă, ea a învăţat să se încreadă în Dumnezeu, mai degrabă decât în mandragore(vezi Geneza 30,22; Psalmi 127,3).

Geneza 30:18 Lea a zis: "M-a răsplătit Dumnezeu, pentru că am dat bărbatului meupe roaba mea." De aceea i-a pus numele Isahar (Răsplătire). Isahar. „Dumnezeu a ascultat-o pe Lea” (v.17) pentru a arăta că nu de la astfel de mijloacenaturale, ca mandragorele, ci de la Dumnezeu, autorul vieţii, vine viaţa. Lea a gândit că naştereacelui de-al cincilea fiu al ei era o răsplată divină pentru că a dat-o pe slujnica ei soţului ei,considerând, după cum s-ar părea, fapta care izvorâse din gelozie o dovadă de sacrificiu de sine.Numele de Isahar conţine ideea de „răsplată”, dar dacă înseamnă „este o răsplată” sau, după otradiţie rabinică „el aduce o răsplată”, aceasta nu este sigur. De observat că Lea a fost aceea care avăzut în naşterea lui Isahar o „răsplată” pentru o faptă păcătoasă, nu Moise.

Geneza 30:20 Lea a zis: "Frumos dar mi-a dat Dumnezeu! De data aceasta, bărbatulmeu va locui cu mine, căci i-am născut şase fii." De aceea i-a pus numele Zabulon(Locuinţă). Zabulon. Numindu-l pe cel de-al şaselea fiu al ei Zabulon, „locuinţă”, Lea şi-a exprimatsperanţa că acum o va prefera pe ea în locul surorii ei sterpe. Ea dorea locul întâi în iubirea lui,invitându-l să „locuiască” cu ea în cinstea legăturilor primei soţii.

Geneza 30:21 În urmă, a născut o fată, căreia i-a pus numele Dina (Judecată). Dina. Numele înseamnă „judecată”. Ea nu a fost singura fată a lui Iacov (vezi cap. 37,35;46,7). Probabil că aici este amintită în anticiparea raportului nenorocirii ei din cap. 34. Cuvântul „înurmă” arată că trecuse câtva timp de la naşterea lui Zabulon. Dina era singura fată a lui Iacov, cânds-a întors în Canaan (vezi cap. 34,1).

Geneza 30:22 Dumnezeu şi-a adus aminte de Rahela, a ascultat-o, şi a făcut-o săaibă copii. Dumnezeu şi-a adus aminte de Rahela. Se pare că, până la urmă, Rahela a adus problema eiînaintea Domnului în rugăciune. Cererea ei a fost auzită, iar credinţa ei a obţinut ceea cenerăbdarea şi necredinţa împiedicaseră până acum.

Geneza 30:23 Ea a rămas însărcinată, şi a născut un fiu; şi a zis: "Mi-a luatDumnezeu ocara!" Ocara mea. În Orientul antic o femeie stearpă nu era compătimită, ci dispreţuită, iar lipsa decopii era considerată o ruşine şi un blestem. În felul acesta se explică de ce femei ca Rebeca,Rahela şi Ana simţeau atâta amărăciune când se vedeau fără copii. Printre evrei, lipsa de copii eraconsiderată ca o justificare pentru divorţ, poligamie sau concubinaj.

Geneza 30:24 Şi i-a pus numele Iosif (Adaos), zicând: "Domnul să-mi mai adauge unfiu!" Iosif. Însemna fie „el îndepărtează”, ca aluzie la îndepărtarea ruşinii ei, sau „el va adăuga”,ca anticipare cu privire la un alt fiu pe care ea spera că Dumnezeu îl va adăuga la acest întâiul.Îndepărtarea ruşinii cuprindea în sine această posibilitate.

- 185 -

Geneza 30:25 După ce a născut Rahela pe Iosif, Iacov a zis lui Laban: "Lasă-măplec, ca să mă duc acasă, în ţara mea. După ce. După naşterea lui Iosif, Iacov a cerut permisiunea lui Laban să se întoarcă înCanaan. În conformitate cu v.25-28, se pare că Iosif a fost născut la sfârşitul celui de-alpaisprezecelea an de slujire pentru Laban, la 7 ani după căsătoria sa (vezi cap. 29,21-28). Dacă cei11 fii pe care îi avea acum Iacov s-au născut toţi în intervalul celor 7 ani care au trecut întrecăsătoria lui şi încheierea celor 14 ani de slujire la Laban, sau dacă unii dintre ei s-au născut întimpul celor şase ani care au mai rămas, din cei 20 pe care i-a petrecut acolo (cap. 31,38), nu estepe deplin clar. Ordinea în care sunt enumeraţi aici fiii lui Iacov nu reprezintă în mod necesar ordineacronologică precisă a naşterii lor, ci pare să fie întemeiată pe apartenenţa lor maternă. Moiseenumără patru pentru Lea, apoi câte doi pentru Bilha şi Zilpa şi din nou Lea şi unul pentru Rahela –în aceste cinci grupe. Nici două cele enumerări ale fiilor lui Iacov raportate în Vechiul Testament nuredau în mod precis aceeaşi ordine (vezi Geneza 46,8-25; 49,3-27; Exod 1,1-4; Numeri 1,5-15; 1Cronici 2,1-2; etc.) şi de aceea este imposibil să se descopere vreo enumerare corespunzătoare asuccesiunii naşterii lor. S-ar părea mai mult decât ciudat ca 11 fii şi o fiică (Geneza 29,32 la 30,24) să se fi născut întimpul primilor şapte ani de căsnicie a lui Iacov şi nici unul în restul de şase ani în care i-a mai slujitlui Laban. Dacă totuşi, acesta este cazul, atunci Lea a născut şapte copii în şapte ani cu o pauză detimp în care nu a născut copii (cap. 29,35; 30,9). Dacă în intervalul acesta de timp, cei patru copii ailui Bilha şi Zilpa au fost născuţi unul după altul, şapte ani ar fi în mod clar mult prea puţin. Cuexcepţia faptului că cei şapte copii ai lui Lea sunt separaţi în două grupe, se poate considera căordinea lui Moise de aici este bazată în mod strict pe apartenenţa maternă. Deoarece, fără îndoialăcă nu acesta este cazul, s-ar părea că cele cinci grupe sunt aranjate în ordinea naşterii întâiuluinăscut din fiecare grupă şi că există, probabil, vreo suprapunere între două grupe consecutive. Înconformitate cu aceasta, naşterea lui Dan ar fi considerată ca precedând-o pe cea a tuturor fiilorenumeraţi ca urmând după el, dar nu în mod necesar după naşterea lui Iuda. La fel, în principiu, arfi adevărat pentru Gad, Isahar şi Iosif. Astfel de suprapunere strânsă ar face posibilă naşterea celor11 fii în cuprinsul perioadei de şapte ani. Dar chiar dacă ar fi acceptat principiul suprapunerii, nuexistă nici un motiv să se pretindă ca toţi cei 11 să fie născuţi în timpul celor şapte ani. Unii ar fiputut veni în timpul ultimilor şase ani de rămânere a lui Iacov la Laban. De fapt, ultima posibilitatepare a fi mult mai probabilă, pentru că, admiţând posibilitatea suprapunerii în timpul celor şapte ani,rapida succesiune în care trebuiau să urmeze naşterile, ar fi extrem de strânsă, chiar înconformitate cu nivelul oriental.

Geneza 30:28 hotărăşte-mi simbria ta, şi ţi-o voi da." Hotărăşte-mi simbria. Având în vedere că a doua perioadă de şapte ani s-a terminataproximativ pe vremea naşterii lui Iosif, Iacov a cerut îngăduinţa lui Laban să se întoarcă în Canaan(v.25). Totuşi, Laban nu a fost dispus să piardă un om aşa de valoare şi nu ştia ce strategie săfolosească spre a-l menţine în continuare. Faptul că el l-a invitat pe Iacov să stabilească simbria luinu l-a împiedicat să o schimbe de zece ori în timpul celor şase ani (cap. 31,7). În spatele lui Labanera cel rău, hotărât să zădărnicească planul lui Dumnezeu prin împiedicarea, dacă ar fi posibilă, aîntoarcerii lui Iacov în Ţara Făgăduinţei.

Geneza 30:31 Laban a zis: "Ce să-ţi dau?" Şi Iacov a răspuns: "Să nu-mi dai nimic.Dacă te învoieşti cu ce-ţi voi spune, îţi voi paşte turma şi mai departe, şi o voi păzi. Dacă te învoieşti. Când Laban a repetat oferta, făcând-o într-un mod cât mai serios, Iacov apropus condiţiile pe baza cărora el era dispus să mai stea. Propunerea lui se întemeia pe faptul că înOrientul Apropiat caprele sunt negre sau seine, rareori albe sau cu pete albe şi că oile sunt în ceamai mare albe, rareori negre sau pestriţe. Având în vedere că propunerea lui Iacov cuprindea numai

- 186 -

o mică parte din turmele lui Laban, acesta s-a grăbit să aprobe planul (v.34). Iacov a propus, înplus, să înceapă a le despărţi „în ziua aceea”, pentru ca Laban să poată vedea exact care puteau firezultatele probabile. Continuarea naraţiunii arată că în învoiala dintre Laban şi Iacov era cuprins mai mult. Fie căMoise a ales să amintească numai principiul de bază al înţelegerii, şi astfel a omis faptul căsepararea avea să fie repetată la intervale regulate, sau acest punct nu a fost menţionat de primadată, ci admis mai apoi de ambele părţi. Oricărei metode conform căreia a procedat Iacov, faţă decare chiar Laban, în ciuda schimbărilor frecvente ale contractului, nu pare să se fi opus (cap.31,7.8.41).

Geneza 30:34 Laban a zis: "Bine! fie aşa cum ai zis. Fie aşa cum ai zis. Laban a acceptat bucuros propunerea, dar nu l-a lăsat pe Iacov să facăselecţia (v.34-36). Acest lucru l-a întreprins el însuşi, probabil spre a fi sigur că se va face conformcu interpretarea dată de el înţelegerii. Apoi, el a dat oile şi caprele pestriţe şi seine în grija propriilorlui fii (amintiţi aici pentru prima oară), lăsând în grija lui Iacov numai animalele albe din turmă. Încele din urmă, Laban „a pus o depărtare de trei zile între el şi Iacov”, adică între turma care erapăzită de el, şi prin fiii săi, şi aceea păzită de Iacov, cu scopul de a împiedica încrucişarea întreturme.

Geneza 30:37 Iacov a luat nuiele verzi de plop, de migdal şi de platan; a despoiat depe ele fâşii de coajă, şi a făcut să se vadă albeaţa care era pe nuiele. Iacov a luat nuiele. Istorisirea din v.37-40 scoate la iveală contradicţie a legilor genetice şicâteodată este citată ca dovadă că Biblia este neştiinţifică. Totuşi, un studiu atent al contextului şi ocomparaţie a istorisirii cu fapte cunoscute în legătură cu legile geneticii descoperă ce a avut loc şisusţine într-un fel cu adevărat remarcabil inspiraţia Scripturilor. Pentru o discuţie ştiinţificăamănunţită a subiectului, vezi F. L. Marsh, Studies in Creationism, pag. 367-374. Socotind să protejeze propriile interese în afacerea propusă de Iacov, Laban a separat deîndată turmele şi cirezile (v.36), fapt care arată că şi Laban cunoştea câte ceva despre legileeredităţii. El a dat toate oile, caprele şi vitele bălţate în paza propriilor fii, intenţionând prin aceastasă le îndepărteze din îngrijirea lui Iacov şi să evite astfel posibilitatea de înmulţire a acestorcaracteristici pestriţe, în ceea ce, cel puţin la vedere, era rasă pură. ce Laban nu ştia era că uneledin animalele născute în aparenţă ca rasă pură puteau încă să conţină caracteristici colorateascunse, care puteau fi transmise urmaşilor lor. Laban a crezut că îl păcălise pe Iacov prinprocedeul isteţ al separării turmelor. Iacov, fără îndoială că contase şi el pe înmulţirea selectivă, cu privire la care el trebuie să fiştiut cel puţin tot atât cât Laban. Acest procedeu ar fi fost întru totul legitim în conformitate cu ostrictă interpretare a contractului. Deosebirea pe care a făcut-o Iacov între animalele tari şi slabe(v.41) este o dovadă că observaţia l-a învăţat ceva despre legile eredităţii. Acum, deoarece Labanseparase toate animalele pestriţe, Iacov probabil că se găsea în încurcătură, neştiind ce să mai facă,deoarece este evident că el nu ştia despre transmiterea caracteristicilor ascunse mai mult decât ştiaLaban. Încrezându-se în propria isteţime şi în aplicarea unei vechi superstiţii şi încă populare căurmaşii pot fi însemnaţi într-un fel corespunzător cu vederea, sau teama experimentată de mamă întimpul perioadei prenatale, el a pus în practică procedeul explicat în aceste versete. F. L. Marshafirmă: „Orice fel de însemnare ca aceea pe care Iacov socotea că a realizat-o în turmele lui Labaneste cu totul imposibilă.... În placenta şi cordonul ombilical, care constituie singura legătură întremamă şi făt nu există nici un nerv. Astfel că nu există absolut nici un mecanism prin care mama săpoată însemna urmaşul în felul în care Iacov considera că a realizat însemnarea” (Studies inCreationism, pag. 368, 369. Italicele în original). O altă aparentă dificultate constă în faptul că metoda lui Iacov pare să se fi dovedit ca

- 187 -

având succes deplin (v.43; cap. 31,7-9). Pentru ca Iacov să nu dea crezare superstiţiei şiingeniozităţii lui, Dumnezeu i-a descoperit într-un vis cum au fost transmise caracteristicile bălţateprin părinţi, în aparenţă, de culoarea pusă urmaşilor lor (cap. 31,10-12). Ceea ce îngerul i-a spus luiIacov într-un vis putea să se refere numai la turmele de sub îngrijirea lui Iacov, pentru că toateanimalele pestriţe fuseseră îndepărtate de Laban mai înainte (cap. 30,35.36). La acţiunea acesteilegi a eredităţii, Dumnezeu a adăugat binecuvântarea sa specială, pentru că în mod normalcaracteristicile ascunse nu s-ar fi dovedit într-un fel atât de semnificativ după cum se arată în v.43.Făcând astfel, poate că a folosit principii ale eredităţii înţelese în prezent numai în modnedesăvârşit. Această descoperire a legii eredităţii nedescoperită şi neînţeleasă de oamenii de ştiinţă decâtcu câteva decenii în urmă dovedeşte acurateţea ştiinţifică şi inspiraţia divină a Scripturilor.Profesorul Marsh încheie discuţia sa asupra subiectului zicând: „Scripturile învaţă că astfel de însemnări printre rasele domestice sunt rezultatul factoriloreredităţii în ambii părinţi, lucrând în acord cu principiile mendeliene şi nu sunt datorate impresiunilormaterne. O citire corectă a textului arată că acel incident din Scriptură, care este citat atât de desca o dovadă că Biblia este o carte de fabule, este, în realitate, unul din motivele importante pentrua crede că ea este într-adevăr o carte inspirată (Ibid., pag. 374. Italicele în original?). În treacăt, poate fi observat că cuvântul ebraic tradus „hazel” (alun), în KJV ar trebui redatprin „migdal”, „castan” şi prin „platan”. Platanul oriental aparţine familiei arţarului.

Geneza 30:41 Oridecâteori se înfierbântau oile cele mai tari, Iacov punea nuielele înjgheaburi, sub ochii oilor, ca ele să zămislească uitându-se la nuiele. Oile mai tari. Vechii rabini evrei au înţeles acest text ca însemnând că Iacov a practicatstratagema lui numai în timpul de reproducere de primăvară, deoarece cei din vechime consideraucă animalele concepute primăvara şi fătate toamna sunt mai puternice decât acelea conceputetoamna şi fătate primăvara. Comentatorii moderni, însă, sunt înclinaţi să aplice acest text la mieiifătaţi devreme şi târziu din acelaşi sezon, deoarece mieii din primăvara timpurie sunt mai de preţ,decât aceia fătaţi în sezonul târziu. După această părere, Iacov nu a început experimentele sale la adoua fătare a animalelor, pentru că ştia că ele aveau să fie mai slabe, ci la prima fătare. Oricemetodă ar fi folosit Iacov, el a făcut aşa pentru a întări şi înmulţi turmele proprii, în mod evident cupreţul slăbirii şi diminuării turmei lui Laban.

Geneza 30:43 Omul acesta s-a îmbogăţit astfel din ce în ce mai mult, a avut multeturme, robi şi roabe, cămile şi măgari. Omul s-a îmbogăţit mult. Istoria legăturilor lui Iacov cu Laban este una în care înşelăciuneaşi priceperea se opun zgârceniei şi jocului necinstit. Înşelăciunea, care cere o cunoaşteresuperioară, este adesea arma celui slab împotriva celui tare. Oamenii care sunt avizi şi perfizi, darfără înţelepciune, sunt adesea păcăliţi pe căi tot atât de întortocheate, dar mult mai dibace.Dreptatea era de partea lui Iacov. El a profitat pur şi simplu de noua sa poziţie pentru a compensasituaţia dezavantajată în care lucrase timp de 14 ani. Totuşi, îi lipseau cinstea şi integritatea strictă.Acea sinceritate şi simplitate de caracter pe care oamenii aşteaptă să le găsească la un om drept îilipseau. Planul lui Iacov a avut succes deplin, desigur, dar nu este de recomandat ca unul care artrebui să fie urmat de către un slujitor al lui Iehova. Iacov a greşit, ba mai mult, s-a bazat mai multpe propria îndemânare spre a-şi asigura binecuvântarea divină promisă, decât pe puterea şiprovidenţa lui Dumnezeu. Totuşi, Iacov a atribuit succesul lui puterii lui Dumnezeu (cap. 31,9).Comentariile lui Ellen G. White 25-27,30 PP 192 41 PP 237 43 PP 192

- 188 -

Geneza 31:1 Iacov a auzit vorbele fiilor lui Laban, care ziceau: "Iacov a luat tot ce eraal tatălui nostru, şi cu averea tatălui nostru şi-a agonisit el toată bogăţia aceasta." Vorbele fiilor lui Laban. Pretenţia fiilor lui Laban este evident exagerată, deoarece când l-apărăsit Iacov, Laban mai avea încă turme (v.19). Fiii lui Laban au insinuat că Iacov şi-a asiguratbogăţia prin fraudă, deşi nu l-au acuzat pe faţă de această nelegiuire. Ei nu puteau să dovedeascăfaptul că el călcase în vreun fel prevederile învoielii cu tatăl lor, deşi erau siguri că el trebuie să fifăcut aşa.

Geneza 31:2 Iacov s-a uitat şi la faţa lui Laban; şi iată că ea nu mai era ca înainte. Faţa lui Laban. Ceea ce Iacov a auzit era confirmat de ce a observat în atitudinea lui Laban.Ca rezultat al faptului că Laban nu părea să împiedice câtuşi de puţin rapida creştere a bogăţiei luiIacov, chiar pretenţia de prietenie care marcase relaţia lor în trecut acum se schimbase înantagonism evident. În providenţa lui Dumnezeu, atitudinea lui Laban a devenit un mijloc derealizare a întoarcerii lui Iacov în ţara sa natală. Convingerea lui Iacov că sosise momentul să seîntoarcă în ţara părinţilor lui a fost confirmată de o solie directă de la Dumnezeu.

Geneza 31:4 Iacov a trimis de a chemat pe Rahela şi pe Lea, la câmp la turma lui. A chemat pe Rahela şi pe Lea. Fiind la o oarecare depărtare de casă cu turmele, Iacov achemat soţiile lui la câmp pentru o şi mai mare tăinuire a planului plecării lor. Dacă acest lucru ar fifost făcut acasă, membrii familiei lui Laban ar fi putut să audă convorbirile lor şi le-ar fi raportat luiLaban din timp pentru a cere socoteală şi a împiedica plecare lor. În ciuda tuturor precauţiilor lor,ştirea a ajuns la Laban a treia zi (v.19, 22). Se pare că avusese loc o schimbare în păzirea turmelorşi cirezilor, deoarece Iacov avea acum în grija sa turmele proprii (vezi cap. 30,35-36,) sau cel puţinavea acces la ele. Probabil, datorită absenţei lui Laban, care îşi tundea oile, plecarea lui Iacov a fostposibilă cu toată averea sa, eveniment altfel nu putea să fie posibil (v.1, 29). Poate că Iacov îşitundea tot în acelaşi timp propriile oi şi a trimis după soţiile lui şi toate lucrurile lor pentru a ridicacortul la faţa locului sub pretextul serbărilor care erau ţinute de obicei la astfel de ocazii. În felulacesta, el a pregătit calea plecării care nu avea să trezească suspiciune anticipată.

Geneza 31:7 Şi tatăl vostru m-a înşelat: de zece ori mi-a schimbat simbria; darDumnezeu nu i-a îngăduit să mă păgubească. Mi-a schimbat simbria. „Zece” poate să nu se înţeleagă literal. S-a folosit doar ca un numărrotund spre a explica schimbarea foarte frecventă ca şi cum am spune „de o duzină de ori”(compară cu Daniel 1,20). După câte se pare, Laban a făcut încercări repetate de a îngrădi învoialainiţială prin schimbarea prevederilor ei. Faptul că Iacov a trecut sub tăcere propria strategie şi aatribuit binecuvântărilor lui Dumnezeu tot ce a obţinut prin vicleşug, înseamnă conştienţa cămijloacele folosite nu erau întru totul cinstite.

Geneza 31:9 Dumnezeu a luat astfel toată turma tatălui vostru, şi mi-a dat-o mie. Dumnezeu a luat. Probabil că Iacov îşi dădea seama că dacă nu ar fi fost voia lui Dumnezeusă-l binecuvânteze, propriile eforturi nu ar fi reuşit. De aceea, şi nu fără motiv, a considerat că estedrept să atribuie creşterea averii sale binevoitoarei purtări de grijă a lui Dumnezeu. Este cert că nua considerat propriile procedee şi binecuvântarea lui Dumnezeu ca excluzându-se în mod reciproc.

Geneza 31:11 Şi Îngerul lui Dumnezeu mi-a zis în vis: "Iacove!" "Iată-mă", amrăspuns eu. Mi-a vorbit în vis. Nu se ştie sigur dacă acest vis a avut loc deosebit de revelaţia scurtă dinv.3, sau dacă este un raport mai clar al acelei comunicări divine. Unii comentatori sugerează că el avenit chiar la începutul perioadei de slujire de şase ani a lui Iacov. Unii consideră că acesta a fost

- 189 -

numai un vis obişnuit, pe care Iacov l-a pus în legătură cu cel avut la Betel, şi acum l-a redat spre ale impresiona pe soţiile lui. Acest punct de vedere nu este de reţinut din cauza acurateţei informaţieidescoperite în el, informaţie care este contrară cu propria credinţă superstiţioasă a lui Iacov (vezicomentariul pentru cap. 30,37-42).

Geneza 31:14 Rahela şi Lea au răspuns, şi i-au zis: "Mai avem noi oare parte şimoştenire în casa tatălui nostru? Rahela şi Lea au răspuns. Faptul că cele două surori erau în acord perfect cu privire lapurtarea tatălui lor, în ciuda geloziei lor reciproce, este o dovadă clară a validităţii plângerilor lor.Cruzimea lui Laban şi lăcomia lui nesătulă au fost în mod evident pronunţate, încât a stârnit până laurmă chiar şi protestul fiicelor lui. Ele s-au plâns că, în ciuda faptului de a fi născute libere, încalitate de copii legitimi, nu li se dăduse nici o moştenire şi fuseseră vândute ca nişte sclave. Dupăcâte se pare, toată averea lui Laban fusese transferată fiilor lui, deoarece fiicele lui nu au primitnimic din ea.

Geneza 31:16 Toată bogăţia, pe care a luat-o Dumnezeu de la tatăl nostru, este anoastră şi a copiilor noştri. Fă acum tot ce ţi-a spus Dumnezeu." Toată bogăţia. În remarcabila prosperitate a soţului lor, Rahela şi Lea au recunoscut mânalui Dumnezeu. Oricât de regretabilă poate fi înstrăinarea lor de tatăl lor, severitatea şi calicia lui aufăcut ca o astfel de reacţie să fie de înţeles, dacă nu inevitabilă. Pe de altă parte, ele se simţeaulegate de soţul lor, tatăl copiilor lor într-o legătură strânsă şi tandră. Viaţa şi soarta lor seidentificau, acum, întru totul cu a lui. Este pentru prima dată când cele două surori s-au prezentatcu o părere unită. Faptul că Rahela devenise numai de curând mamă a primului ei fiu poate să fislăbit tensiunea şi gelozia care existase între ele în timpul primilor ani ai vieţii lor de căsătorie.

Geneza 31:19 Pe când Laban se dusese să-şi tundă oile, Rahela a furat idolii tatăluisău; Laban se dusese să-şi tundă oile. Traducerea RSV „se dusese” este de preferat aceleia a KJV„s-a dus”, pentru că probabil Laban plecase de acasă, înainte ca Iacov să le fi chemat pe soţiile salela câmp, şi nu după hotărârea lor de a pleca din Haran. Faptul că Rahela a putut să fure idolii tatăluiei sugerează absenţa lui Laban de acasă în momentul plecării ei. Iacov ştia că socrul său avea să fiereţinut mai multe zile de sarcina tunsorii oilor lui şi de festivităţile obişnuite în legătură cu aceasta(vezi 1 Samuel 25,4.11; 2 Samuel 13,23), la care adesea erau invitaţi prietenii. Nu este cert dacăfusese invitat şi Iacov, sau dacă el a refuzat în mod politicos invitaţia lui Laban, datorităneînţelegerii care exista între ei. Dar aceasta i-a oferit o excelentă ocazie de a fugi nestingherit. Rahela a furat idolii. Aceşti „idoli”, terafimi (vezi Judecători 17,5; 18,14, etc.), erau de obiceimici figurine de oameni (v.34), alteori mai mari, adesea făcute din lemn (1 Samuel 19,13.16).Săpături din Orientul Apropiat au adus la lumină un număr mare de terafimi, făcuţi din lemn, lut şimetale preţioase. Unii reprezintă zei bărbaţi, dar majoritatea sunt figurine de zeităţi feminine înlungime de 5-8 cm. Ei se foloseau ca zei ai familiei, sau erau purtaţi pe corp ca vrajă protectoare.Deoarece cei mai mulţi dintre ei reprezintă zeităţi goale ale căror semne sexuale sunt accentuate, secredea, probabil, că ele promovează fertilitatea. Acesta poate fi motivul pentru care Rahela i-a iubitîn mod deosebit. Textele cuneiforme de la Nuzi din Mesopotamia au scos la iveală că zeii de familieerau moşteniţi de fiii adoptiv,i numai dacă la moartea tatălui nu erau de faţă nici unul dintre fiiiadevăraţi. Dacă un om avea fii, zeii lui nu puteau trece la fiicele lui. De aceea, Rahela nu avea niciun drept la zeii de familie ai tatălui ei, după cum Iacov a recunoscut pe faţă (Geneza 31,32). Oricarear fi fost motivul furtului Rahelei, el dovedeşte că credinţa ei în Dumnezeul lui Iacov (cap.30,8.9.23) era numai superficială şi că ea mai era încă ataşată de religia tatălui ei. Vechea tradiţieiudaică că ea a luat idolii din casa tatălui ei spre a-l împiedica să le mai slujească cu greu merită săfie luată în considerare.

- 190 -

Geneza 31:20 şi Iacov a înşelat pe Laban, Arameul, căci nu l-a înştiinţat de fuga sa. Iacov a înşelat. Literal „el a înşelat inima lui Laban arameul”, sau „el a păcălit pe Laban”(RSV). Pentru expresia „Sirianul” însemnând „arameul” vezi comentariul pentru cap. 25,20.

Geneza 31:21 A fugit astfel cu tot ce avea, s-a sculat, a trecut Râul (Eufrat), şi s-aîndreptat spre muntele Galaad. A trecut râul. Eufratul, renumitul râu al timpurilor biblice (1 Regi 4,21; Ezra 4,10.16). Cum areuşit Iacov să traverseze Eufratul cu turmele sale, mai ales primăvara, nu se ştie (Geneza 31,19).Există, desigur, vaduri în diferite locuri de-a lungul râului în această împrejurime. Destinaţia cea maiapropiată a lui Iacov a fost Galed, regiune muntoasă de la sud de râul Există, desigur, vaduri îndiferite locuri de-a lungul râului în această împrejurime. Destinaţia cea mai apropiată a lui Iacov afost Galed, regiune muntoasă de la sud de râul Yarmuk. Galed este amintit aici ţinând seama defaptul că Laban l-a ajuns acolo. Numele Galed i-a fost dat de Iacov cu această ocazie (v.47). Vechiulnume este necunoscut.

Geneza 31:23 Laban a luat cu el pe fraţii săi, l-a urmărit cale de şapte zile, şi l-aajuns la muntele Galaad. L-a urmărit. Deoarece, după două sau trei zile, Laban a aflat de fuga lui Iacov (v.22) şi l-aajuns după o urmărire de şapte zile, rezultă că cei doi s-au întâlnit la nouă sau zece zile dupăplecarea lui Iacov din împrejurimile Haranului. Munţii din Galed se află la peste 275 de mile (442km) de Haran, distanţă care poate fi străbătută de cămile iuţi în şapte zile, timpul necesar pentruLaban. Ar fi fost imposibil să mâne turmele şi cirezile o aşa distanţă în acel interval de timp,deoarece nu puteau parcurge mai multe decât 9 sau 10 mile pe zi. După câte se pare, Laban nu l-aurmat pe fugar îndată ce a aflat de fuga lui. El ştia că Iacov nu putea înainta decât încet (cap.33,13-14) şi că din cauza aceasta nu avea nevoie să se grăbească. Deoarece Rahela luase idoliifamiliei tatălui ei, plecarea ei trebuie să fi fost din Haran, unde se afla casa tatălui ei (cap. 29,4.5).Faptul că Laban ştia că i se furaseră idolii sugerează ideea că el trebuie să se fi întors acasă înaintede a-l urmări pe Iacov. Poate că a terminat tunsul oilor lui, a încheiat festivităţile care îl însoţeau şia aranjat paza turmelor pe care le părăsise Iacov înainte de plecarea din Haran. Timpul care atrecut între ştirea despre fuga lui Iacov şi plecarea lui este foarte cu putinţă să fi fost de 30 de zilesau mai mult.

Geneza 31:24 Dar Dumnezeu S-a arătat noaptea în vis lui Laban Arameul şi i-a zis:"Fereşte-te să spui o vorbă rea lui Iacov." Dumnezeu s-a arătat... lui Laban. În felul cel mai neaşteptat, „Dumnezeu a împlinitfăgăduinţa făcută lui Iacov cu 20 de ani mai înainte (cap. 28,15.20.21). Este neobişnuit caDumnezeu să Se fi descoperit unui idolatru într-un astfel de vis. Laban, care făcuse cunoştinţă cureligia lui Avraam prin bunicul său Nahor, prin Eliezer, servul lui Avraam (cap. 24,31.50) şi, mult mairecent, prin îndelungata asociere cu propriul nepot, L-a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu în celcare i-a vorbit în visul lui cu o noapte mai înainte de a ajunge la Iacov (v.29). O vorbă rea. Această expresie, literal „de la bine la rău” este proverbială (Geneza 24,50; 2Samuel 13,22). Laban nu trebuia să-l oblige pe Iacov să se întoarcă, nici prin forţă, nici prin vreotentaţie atrăgătoare.

Geneza 31:27 Pentru ce ai fugit pe ascuns, m-ai înşelat, şi nu mi-ai dat de ştire? Te-aş fi lăsat să pleci în mijlocul veseliei şi al cântecelor, în sunet de timpane şi alăută. Pentru ce ai fugit. Ajungându-l pe Iacov, Laban a jucat rolul unui tată blând, dar gravinsultat şi adânc rănit. N-a înţeles Iacov cât de uşor putea Laban să-l oblige să se întoarcă în Haran?

- 191 -

Faptul că Laban vorbea cu el la modul general, în loc să-l trateze aşa cum probabil că merita, Iacovîl atribuia exclusiv intervenţiei Dumnezeului părinţilor lui cu o noapte înainte. De ce trebuia cadorinţa înfocată a lui Iacov de a se întoarce la tatăl său să-l ducă să fure idolii socrului său? Aceastaa fost singura plângere legitimă a lui Laban, o suliţă ascuţită, ţintită să lovească tare şi bine. Poatecă Iacov îl îndemnase pe socrul său să renunţe la idolii lui păgâneşti, arătând că idolii nu erau decâtun fals, şi să primească adevărata religie. Acum, se părea că el însuşi trebuie să fi câştigat încredereîn idolii casei lui Laban, nefiind dispus să părăsească Haranul fără ei! Era această josnică faptă defurt compatibilă cu ce pretinsese el a crede timp de 20 de ani.

Geneza 31:32 Dar să piară acela la care îţi vei găsi dumnezeii tăi! În faţa fraţilornoştri, cercetează şi vezi ce-i la mine din ale tale, şi ia-ţi-l." Iacov nu ştia că Rahela îifurase. Să piară. În apărarea grabnicei şi tainicei lui plecări Iacov a invocat ca scuză teama, omărturisire sinceră şi cinstită. Cât despre acuzaţia de furt, Iacov s-a supus prevederilor legiiMesopotamiei. Aceasta prevedea pedeapsa cu moartea pentru anumite feluri de furt, cuprinzându-lşi pe acela al obiectelor sfinte (Codul lui Hammurabi, sec. 6). În faţa fraţilor noştri. Aceasta era o referire la rudele lui Laban (v.23), fraţii lui Iacov princăsătorie.

Geneza 31:33 Laban a intrat în cortul lui Iacov, în cortul Leii, în cortul celor douăroabe, şi n-a găsit nimic. A ieşit din cortul Leii, şi a intrat în cortul Rahelii. În cortul celor două roabe. Acest text îngăduie să se arunce o privire interesantă asupraobiceiului vremii, datorită căruia nu numai soţii şi soţiile, ci fiecare femeie individuală şi concubinăavea un cort separat.

Geneza 31:34 Rahela luase idolii, îi pusese sub samarul cămilei, şi şezusedeasupra. Laban a scotocit tot cortul, dar n-a găsit nimic. Samarul cămilei. A judeca după corespondentul lui modern, probabil că era făcut din papurăîmpletită şi se asemăna cu un coş sau leagăn. Pe fund se aplica un covoraş şi era apărat de vânt,ploaie şi soare cu ajutorul unui acoperiş şi perdele. Lumina pătrundea prin deschizături laterale.Acoperindu-şi furtul cu rafinament şi înşelăciune, Rahela s-a dovedit a fi o adevărată fiică a luiLaban. Cât de puţin se imprimase religia soţului ei în caracterul ei! La drept vorbind, desigur, că elînsuşi cu greu putea să fie un model de virtute.

Geneza 31:35 Ea a zis tatălui său: "Domnul meu, să nu te superi dacă nu mă potscula înaintea ta, căci mi-a venit rânduiala femeilor." A căutat peste tot, dar n-a găsitidolii. Nu mă pot scula. Obiceiul oriental şi politeţea cereau copiilor de orice rang şi vârstă să seridice în prezenţa părinţilor lor (Levitic 19,32; 1 Regi 2,19). De aceea, scuza Rahelei era cu greujustificată. Rânduiala femeilor. O parafrazare pentru menstruaţie (compară cu cap. 18,11), care sublegislaţia mozaică de mai târziu atrăgea necurăţie ceremonială (Levitic 15,19). Faptul că aceastăregulă specială era în vigoare înainte de legea mozaică, cel puţin printre aramei, se poate deducedin acest pasaj. Faptul că Laban nu i-a pretins Rahelei să se ridice în picioare, încât el să poatăcerceta „echipamentul cămilei”, poate că s-a datorat temerii de pângărire. Nu a găsit idolii. Repetată de trei ori, această expresie scoate în evidenţă amănunţitacercetare a lui Laban şi succesul Rahelei de a scunde obiectele furate.

- 192 -

Geneza 31:36 Iacov s-a mâniat, şi a certat pe Laban. A luat din nou cuvântul, şi i-azis: "Care este nelegiuirea mea şi care este păcatul meu, de mă urmăreşti cu atâtaînverşunare? Iacov s-a mâniat. Laban ştia că idolii familiei sale au dispărut o dată cu plecarea lui Iacov, deaceasta el era sigur. În ciuda visului din noaptea trecută, se poate că el urzea încă intrigi spre a-lpune pe Iacov în defensivă. Acesta din urmă căzuse de bunăvoie de acord să-l predea lui Laban peoricare ar fi fost găsit vinovat (v.32). Poate că Laban spera să arunce asupra lui răspunderea faptei,direct sau indirect, să forţeze situaţia şi dacă putea prin aceasta să mai asigure întoarcerea luiIacov. Se pare că Laban îşi dădea seama că vina din partea lui Iacov ar fi îndepărtat de la el mânaocrotitoare a lui Dumnezeu. O dată cu prăbuşirea completă a învinuirilor lui Laban, Iacov ne maifiind în defensivă, forţează acum cauza sa împotriva unui Laban blajin şi supus. Slujirea lui la Labana fost în afara oricărei critici, fapt pe care nici chiar Laban nu a îndrăznit să-l nege (v.43).

Geneza 31:39 Nu ţi-am adus acasă vite sfâşiate de fiare: eu însumi te-amdespăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua, sau ce mi se furanoaptea. Îmi cereai înapoi. Iacov avea un motiv legal să se plângă împotriva lui Laban, pentru că i-apus în sarcină animalele pierdute din cauza fiarelor sălbatice sau hoţilor. Această practică eracontrară vechilor legiuiri din Mesopotamia, pentru că aşa cum arată Codul lui Hammurabi (sec.267), un păstor trebuia să plătească numai acele pierderi care se datorau propriei neglijenţe.

Geneza 31:42 Dacă n-aş fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeullui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mâinilegoale. Dar Dumnezeu a văzut suferinţa mea şi osteneala mâinilor mele, şi ierinoapte a rostit judecata. De care se teme Isaac. Apare ciudat faptul că Iacov a menţionat aceasta ca adaos la„Dumnezeul lui Avraam”, deoarece după câte se pare amândouă expresiile se referă la aceeaşiPersoană. Probabil că acest lucru s-a datorat faptului că experienţa religioasă a lui Avraam nu era înrealitate aşa de aproape de el ca aceea a tatălui său Isaac. Avraam murise de mult, în timp ce Isaacmai trăia şi practica „temerea” de Dumnezeu. Se pare că aici cuvântul „temere” este folosit ca un altnume pentru Iehova, şi ar trebui redat „Temere” ca şi în RSV. Folosirea acestei expresii aici şi înversetul 53 sugerează adânca impresie făcută asupra lui Iacov de devoţiunea cu care Isaac practicareligia sa. Ieri noapte a rostit judecata. Iacov i-a atras atenţia că prin avertizarea dată lui Laban învisul din noaptea trecută, Dumnezeu pronunţase deja sentinţa asupra chestiunii în discuţie dintre ei.Cu toate că el nu a spus aşa, Iacov poate că a înţeles intervenţia divină în favoarea lui, aprobarealui Dumnezeu pentru tot ce el făcuse spre a-şi înmulţi averile. Poate că el s-a gândit că, deoarecenu a făcut decât să întâmpine şiretenia cu şiretenie şi înşelătoria cu înşelătorie, Laban nu aveadreptul să-l pedepsească, sau să aştepte despăgubiri. Atenuarea comportamentului lui Iacov sepoate găsi în tratamentul neomenos al socrului său, dar faptul că Dumnezeu l-a ocrotit împotrivarăzbunării, nu justifică felul în care el a procedat (Proverbe 20,22; Romani 12,17; 1 Tesaloniceni5,15.

Geneza 31:43 Drept răspuns, Laban a zis lui Iacov: "Fiicele acestea sunt fiicelemele, copiii aceştia sunt copiii mei, turma aceasta este turma mea, şi tot ce vezi esteal meu. Şi ce pot face eu azi pentru fiicele mele, sau pentru copiii lor, pe care i-aunăscut? Copiii aceştia. Laban a recunoscut în mod tacit adevărul cuvintelor lui Iacov şi a recunoscutcă el nu avea un bun temei pentru a se plânge. El nu a putut face altceva decât să accepte situaţia

- 193 -

existentă şi despărţirea inevitabilă ca urmare a acesteia. Totuşi, spiritul său îngâmfat a mai izbucnito dată când a pretins toate averile lui Iacov. Pentru cei 20 de ani de muncă harnică ai lui Iacov, depe buzele lui Laban nu a ieşit nici un cuvânt de consideraţie sau de apreciere. În loc de aceasta, elşi-a însuşit rolul unui binefăcător cu inimă largă şi nobilă, care niciodată nu se va gândi să-şi tratezeproprii lui copii cu mai puţin decât mărinimie.

Geneza 31:44 Vino, să facem amândoi un legământ, şi legământul acesta săslujească de mărturie între mine şi tine!" Să facem... un legământ. Cu această dispoziţie sufletească, Laban a propus un tratat formalde prietenie. Acesta a putut fi sugerat şi de teama că Iacov putea să se împace cu Esau şi să seîntoarcă să-şi ia revanşa (v.52). Nu este necesar să presupunem împreună cu unii comentatori căv.4 nu este complet în forma lui actuală şi că înainte de „acesta” se găsea mărturia propusă sauDumnezeu a cărui prezenţă era presupusă. „Acesta” se poate referi tot atât de bine la „legământul”,întocmit – cum se obişnuia în Mesopotamia – în forma unei plăci comemorative cuneiforme,pecetluită şi semnată de cele două părţi şi de rudele lor.

Geneza 31:45 Iacov a luat o piatră, şi a pus-o ca stâlp de aducere aminte. Stâlp. Iacov şi-a arătat consimţământul lui la propunerea lui Laban, procedând de îndată laridicarea unei pietre de aducere aminte asemănătoare aceleia de la Betel (cap. 28,18). Amândouăgrupurile s-au unit la adunarea de pietre pentru a fi folosite ca masă pentru prânzul legământului.

Geneza 31:47 Laban a numit-o Iegar-Sahaduta (Movila mărturiei), şi Iacov a numit-oGaled (Movila mărturiei). Iacov a numit-o Galed. Amândouă numele, unul în aramaică şi altul în ebraică au practicacelaşi semnificaţie, o „movilă a mărturiei”. Faptul că cele mai vechi inscripţii aramaice nebiblice nuajung înapoi până pe vremea lui Iacov, ci datează dintr-o perioadă mai târzie, nu dovedeşteinexistenţa limbii aramaice în secolul al XVII-lea î.Hr. Cele mai vechi dovezi nebiblice pentruexistenţa unei astfel de limbi constă din anumite cuvinte aramaice găsite în tăbliţele alfabeticecuneiforme din vechiul Ugarit în Siria, datând din secolul al XV-lea î.Hr. De aceea, Biblia noastrăconţine cea mai veche dovadă cunoscută a cuvintelor aramaice. Fiecare dintre cei doi bărbaţi a datacestui monument un nume în limba proprie, cele două fiind identice în semnificaţie. Deoarece maitârziu regiunea a devenit o posesiune a lui Israel, i-a fost dat numele ebraic Galed (Galaad)!Aceasta nu cuprinde numai împrejurimile muntelui Galaad, ci toată partea muntoasă a ţării de sus laest de Iordan dintre râurile Yarmuk şi Iaboc.

Geneza 31:49 Se mai numeşte şi Miţpa (Veghere), pentru că Laban a zis: "Domnulsă vegheze asupra mea şi asupra ta, când ne vom pierde din vedere unul pe altul. Miţpa. Locul a mai primit şi o altă denumire, Miţpa, însemnând „cetate de veghere”. El adevenit ceva mai târziu locul unei cetăţi care îşi trage numele „stâlpul de mărturie” ridicat de Labanşi rudele sale (Judecători 10,17; 11,11.29.34). Această cetate a fost pentru un timp reşedinţajudecătorului Iefta (Judecători 11,34). Domnul să vegheze. Faptul că Laban L-a chemat pe Iehova, veghetorul ceresc, să leocrotească pe fiicele lui, nu dovedeşte că el L-a acceptat pe Iehova ca reprezentant al drepturilorsale. În concepţia lui tribală despre divinitate, Laban era dispus să admită puterea Dumnezeului luiIacov, cel puţin în Canaan, dacă nu în Haran. Ce putea face altceva, mai ales după visul din noapteatrecută? Se mai poate ca el să fi spus lucrul acesta cu gândul că numai Iehova putea să legeconştiinţa lui Iacov.

- 194 -

Geneza 31:50 Dacă vei asupri pe fetele mele, şi dacă vei mai lua şi alte nevesteafară de fetele mele, ia bine seama că nu un om va fi cu noi, ci Dumnezeu va fimartor între mine şi tine." Dacă vei asupri. În ciuda predispoziţiilor sale egoiste, instinctul patern al lui Laban l-a făcutgelos pentru binele fiicelor lui şi grijuliu cu privire la viitorul lor. Lucrul acesta pare puţin cam ciudatîn lumina propriei purtări (v.15); Laban el însuşi fusese cauza stării de poligam a lui Iacov. Daracestea, ca să spunem aşa, erau toate în sânul familiei. Iar dacă Iacov avea să-şi ia alte neveste,afecţiunea şi moştenirea care ar fi putut reveni fiicelor sale şi copiilor lor ar fi astfel micşorate.Laban a rămas materialist până la capăt.

Geneza 31:51 Laban a zis lui Iacov: "Iată movila aceasta, şi iată stâlpul acesta, pecare l-am ridicat între mine şi tine. Movila aceasta. Dacă vreunul dintre ei avea să se răzbune în viitor asupra celuilalt, acestmonument avea să fie martorul pactului lor de prietenie. După cum în această ocazie intenţia ostilăa fost înfrântă, tot aşa şi în viitor, aducerea aminte a evenimentelor trebuia să împiedice oriceexpediţie de represalii posibilă. Din punctul de vedere al lui Laban, el făcea un mare sacrificiu,îngăduindu-i lui Iacov să scape nevătămat, pentru că rapida creştere a bogăţiei şi puterii lui Iacov,împreună cu o posibilă împăcare cu Esau, întuneca într-adevăr orice posibilitate a lui Laban de a-lbirui pe Iacov în viitor.

Geneza 31:53 Dumnezeul lui Avraam şi al lui Nahor, Dumnezeul tatălui lor să judeceîntre noi." Iacov a jurat pe Acela de care se temea Isaac. Dumnezeul tatălui lor. Se cunoaşte din Iosua 24,2 şi din existenţa idolilor în casa lui Laban(Geneza 31,30, 35), că rudele lui Avraam din Mesopotamia se închinau la alţi dumnezei. Aceasta arputea să pară că „Dumnezeul lui Nahor” nu putea fi Iehova. Însă se ştie, de asemenea, că Nahor„nutrea cunoştinţa şi închinarea la adevăratul Dumnezeu” (PP 171) alături de idolatria sa. Verbul„judece” este la plural, temei aparent al punctului de vedere că Laban vorbea despre doi dumnezeidiferiţi. Cu toate acestea LXX, Peşita şi Vulgata redau „judece” la singular, recunoscând peDumnezeul lui Avraam şi pe Dumnezeul lui Nahor ca fiind unul şi acelaşi. S-ar părea că Labanîncerca să realizeze unirea dintre el şi Iacov, acum când despărţirea era inevitabilă, atrăgând atenţiacă bunicii lor, Avraam şi Nahor şi Terah, străbunicul lor se închinaseră la acelaşi Dumnezeu. De care se temea Isaac. Vezi comentariul pentru v.42. Se poate ca Moise să fi adăugataceastă expresie pentru a arăta clar că Iacov a „jurat” pe Iehova, şi nu pe vreunul din dumnezeii luiNahor.

Geneza 31:54 Iacov a adus o jertfă pe munte, şi a poftit pe fraţii lui să mănânce; eiau mâncat, şi au rămas toată noaptea pe munte. Iacov a adus o jertfă. Se pare că numai Iacov a participat la ritualurile de jertfă pe care le-aconsiderat esenţiale pentru ratificarea legământului. Laban nu a fost decât un observator, însă aluat parte din nou la ospăţul ceremonial pregătit de Iacov.

Geneza 31:55 Laban s-a sculat dis de dimineaţă, şi-a sărutat nepoţii şi fetele, şi i-abinecuvântat. Apoi a plecat şi s-a întors la locuinţa lui. Şi-a sărutat nepoţii şi fetele. Luându-şi ultimul său rămas bun nu rezultă că Laban l-a sărutatşi pe Iacov, aşa cum făcuse când l-a întâlnit pentru prima oară (cap. 29,13). Deşi Laban şi Iacov s-au despărţit împăcaţi unul cu altul, iar nu ca vrăşmaşi, ei nu au fost întru totul cei mai buni prieteni. Şi i-a binecuvântat. Laban, a cărui fire apare ca fiind calmată ca rezultat al legământului,sau poate al ospăţului, ori a intenţiei de despărţire de fiicele sale, şi-a exprimat simţămintele înbinecuvântarea de rămas bun asupra lor. În felul acesta, Laban dispare complet din naraţiunea

- 195 -

biblică. O dată cu aceasta dispare orice contact dintre familia din Canaan şi rudele din Mesopotamia.Comentariile lui Ellen G. White 1-55 PP 190-194 1,2 PP 192 1-3 SR 90 3 PP 193 4-7 SR 90 7 PP 190 15 PP 189 19-23,26,27,29 PP 193 29 SR 91 38-40 PP 190 39 SR 91 40 DA 479 41,42 SR 91 42,44 PP 193 44-46 SR 92 49,51-53 PP 194; SR 92

Geneza 32:2 Când i-a văzut, Iacov a zis: "Aceasta este tabăra lui Dumnezeu!" Deaceea a pus locului aceluia numele Mahanaim (Tabără îndoită). Mahanaim. Ceea ce înseamnă „tabără îndoită”, sau „oştire îndoită”, cu referire la două cetede îngeri, una mergând înaintea lui, iar cealaltă venind în urma lui. Apariţia lor trebuie să-i fi amintitlui Iacov vedenia cu scara de la Betel, în fuga lui din Canaan. Atunci, îngerii care urcau şi coboraureprezentaseră pentru el ocrotirea şi însoţirea divină de care avea să aibă parte în timpul călătorieişi rămânerii lui într-o ţară străină. Acum oastea îngerească i-a adus din nou asigurarea ajutoruluidivin, de data aceasta ca o anticipare a înfricoşătoarei întâlniri cu Esau, precum şi ca o reînnoire afăgăduinţei de a-l readuce cu bine în ţara lui de naştere. Deoarece Iacov a văzut îngerii în timp cecălătorea, nu se poate ca ei să îi fi apărut într-un vis. Totuşi, felul în care a avut loc descoperirea nueste clarificat. Pe locul unde au apărut îngerii, mai târziu a fost întemeiat un oraş important (Iosua13,26.30; 21,38; 2 Samuel 2,8.12.29). Acesta este în general identificat cu actualul Machna, la vreo12 mile nord-vest de Djerash, vechiul Gerasa.

Geneza 32:4 El le-a dat porunca următoare: "Iată ce să spuneţi domnului meu Esau:"Aşa vorbeşte robul tău Iacov: "Am locuit la Laban, şi am rămas la el până acum, Domnului meu Esau. De la Mahanaim, Iacov a trimis soli la fratele său, Esau. După fuga luiIacov de la Beer-Şeba, se pare că Esau s-a mutat temporar spre sud-est, spre ţara Seir, sau Esau,pe ai cărei locuitori de baştină, horiţi, el i-a deposedat mai târziu. Solii trebuiau să facă o deosebireclară între „Domnul meu Esau” şi „robul tău Iacov”. Sarcina lor era să-l împace pe Esau mai alesscoţând în evidenţă smerenia lui Iacov – recunoaştere tacită a greşelii sale – precum şi faptul căIacov a renunţat la orice pretenţie de moştenire. Arătând că el se întorcea cu o mare bogăţie, Iacovnu se mândrea, ci mai degrabă îi arăta lui Esau că se întoarce fără nici o dorinţă de a se împărtăşide moştenirea părintească. Fiindcă greşise, Iacov a înţeles că primul pas spre împăcare trebuie săfie făcut tot de el. Cu această hotărâre, el a adăugat soliei o exprimare a speranţei că Esau îl vaierta şi-l va primi în condiţii prieteneşti.

Geneza 32:6 Solii s-au întors înapoi la Iacov şi au zis: "Ne-am dus la fratele tăuEsau şi el vine înaintea ta, cu patru sute de oameni." El vine înaintea ta. Faptul că Esau era însoţit de 400 de însoţitori înarmaţi este o dovadă cădevenise un puternic comandant de trib. Poate că începuse deja să trăiască din sabie (cap. 27,40). Dacă duşmănia lui Esau faţă de fratele său se potolise în decursul anilor, se pare că el nu aamintit faptul acesta niciodată părinţilor lui, cu rezultatul că Rebeca nu putuse să-şi împlineascăfăgăduinţa de a trimite după Iacov (cap. 27,45). Nesiguranţa acestuia din urmă în ce priveşte stareade spirit a fratelui său şi neliniştea pricinuită de raportul solilor, l-a alarmat la maximum. Motivul luiEsau de a-l întâlni pe Iacov cu o astfel de ceată era, în primul rând, să-i imprime lui Iacov respectuldatorat pentru superioritatea puterii lui, în al doilea rând, să-şi asigure o înţelegere satisfăcătoare, şiîn al treilea rând, să folosească forţa, dacă va fi necesar, pentru protejarea propriilor interese. Cualte cuvinte, el era pregătit pentru orice eventualitate.

- 196 -

Geneza 32:7 Iacov s-a spăimântat foarte mult şi l-a apucat groaza. A împărţit îndouă tabere oamenii pe care-i avea cu el, oile, boii şi cămilele, El a împărţit... oamenii. Temându-se de înfrângere, Iacov şi-a împărţit marea lui familie şinumeroasele turme în două tabere. Iacov poate fi cu uşurinţă mustrat pentru lipsa de credinţă şiîncredere în Dumnezeu. Totuşi, purtarea lui chibzuită în împrejurări atât de potrivnice este o dovadăde judecată sănătoasă. Lipsit complet de apărare, el nu voia nici măcar să-şi arate forţa.

Geneza 32:9 Iacov a zis: "Dumnezeul tatălui meu Avraam, Dumnezeul tatălui meuIsaac! Tu Doamne, care mi-ai zis: "Întoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere, şivoi îngriji ca să-ţi meargă bine!" Dumnezeul tatălui meu, Avraam. Remarcabilă pentru simplitatea şi puterea ei, acest modelde rugăciune exprimă tot ceea ce este esenţial într-o astfel de cerere: (1) umilinţă adevărată, (2)recunoaşterea îndurării lui Dumnezeu, (3) pledoarie pentru ocrotire într-un pericol iminent, (4)repetarea făgăduinţelor din trecut, (5) apreciere pentru providenţa din trecut.

Geneza 32:10 Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia,pe care ai arătat-o faţă de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagulmeu, şi iată că acum fac două tabere. Am trecut Iordanul acesta. Se pare că Iacov se apropia de locul pe unde trecuse Iordanul înfuga lui cu 20 de ani mai înainte. Contrastul uimitor dintre sărăcia lui de mai înainte şi prosperitatealui prezentă este acceptat de el ca un semn al binecuvântării lui Dumnezeu şi ca o împlinire afăgăduinţei de la Betel. Atunci el traversase cu mâna goală, afară de binecuvântarea tatălui său şifăgăduinţa lui Dumnezeu. Acum, după 20 de ani, se întorcea în ţara sa de naştere cu o familie mareşi cu mari averi. Oricare dintre cele „două tabere” (v.7) ar fi fost suficientă ca să-l facă un omprosper.

Geneza 32:11 Izbăveşte-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau! Căcimă tem de el, ca să nu vină şi să mă lovească, pe mine, pe mame şi pe copii. Pe mame şi pe copii. Literal, „mama asupra copiilor”. Tabloul este al unei mame care searuncă asupra copiilor ei pentru a-i ocroti de ucigaş cu propriul trup. Iacov ştia că dacă ar fiprovocat, fratele lui nu ar ezita să-i ucidă până la unul. El se temea de înfrângere.

Geneza 32:12 Şi Tu ai zis: "Eu voi îngriji ca să-ţi meargă bine, şi-ţi voi face sămânţaca nisipul mării, care, de mult ce este, nu se poate număra." Ca nisipul. Acesta era sensul, deşi nu redat cu exactitate, al făgăduinţei de la Betel (cap.28,14), care asemănase numărul urmaşilor lui Iacov cu pulberea pământului. Înainte de aceasta,sămânţa făgăduită a lui Avraam fusese asemănată cu pulberea pământului (cap. 13,16), cu stelelecerului (cap. 15,5), şi cu nisipul de pe malul mării (cap. 22,17).

Geneza 32:13 Iacov a petrecut noaptea în locul acela. A luat din ce mai avea cu el, şia pus deoparte ca dar pentru fratele său Esau: A petrecut noaptea în locul acela. Deşi se încredea în ocrotirea Domnului, Iacov nu a neglijatmijloacele de împăcare cu fratele lui. Aşezând tabăra pentru noapte în locul unde primise ştiridespre apropierea lui Esau, el a ales un dar respectabil care consta din peste 550 de capete de oi şivite. Pe acestea le-a trimis înainte în mai multe turme, spre a-l întâlni pe Esau, ca „dar” de la „robul”său Iacov. Gruparea animalelor alese era caracteristică averilor obişnuite ale unui nomad (vezi Iov.1,3; 42,12). Proporţia dintre masculi şi femele probabil că se întemeia pe ceea ce arătase

- 197 -

experienţa că se cerea în scopul reproducerii.

Geneza 32:16 poruncit robilor săi: "Treceţi înaintea mea, şi lăsaţi o depărtare întrefiecare turmă." Fiecare turmă. Împărţirea darului lui Iacov de potolire în mai multe turme separate, careurmau la intervale una după alta, avea de scop să producă un efect cumulativ şi deci să fie maiimpresionant. Fiecare turmă constituia un dar de valoare.

Geneza 32:23 I-a luat, i-a trecut pârâul, şi a trecut tot ce avea. I-a trecut pârâul. Dis de dimineaţă, Iacov trimisese înainte darul lui Esau. Când s-a lăsatnoaptea, el a trimis tot ce avea, familie şi avere, peste râul Iaboc, dorind să petreacă noapteasingur în rugăciune. Iabocul, numit astăzi Wadi Zerqa, „râul albastru”, este un afluent de răsărit alIordanului. Curgând printr-o vale adâncă, el se varsă în marele fluviu la vreo 25 de mile la nord deMarea Moartă.

Geneza 32:24 Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până înrevărsatul zorilor. Iacov a rămas singur. Iacov rămăsese pe malul nordic al râului, ca să poată fi singur spre a-Lcăuta pe Dumnezeu în rugăciune. În situaţia prezentă, iscusinţa lui nu mai folosea la nimic. NumaiDumnezeu putea să ajute la temperarea mâniei lui Esau şi la salvarea lui Iacov şi a familiei sale. Un om s-a luptat cu el. Că adversarul lui Iacov nu era nici fiinţă omenească, nici îngerobişnuit, trebuie să fie dedus din faptul că Iacov vorbeşte despre El ca Dumnezeu (v.30). ProfetulOsea se referă de asemenea la El atât ca Dumnezeu, cât şi ca înger (Osea 12,3.4). Acest vizitatorceresc nu era altul decât Hristos (PP 197). Apariţia în felul acesta a lui Hristos în formă de om nuera nici ciudată, nici unică (Geneza 18,1). Despre „timpul strâmtorării lui Iacov” vezi Ieremia 30,7.

Geneza 32:25 Văzând că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheieturacoapsei, aşa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui Iacov, pe când se lupta cu el. La încheietura coapsei. Luptătorul necunoscut a folosit numai puterea unei fiinţe omeneşti înlupta Sa cu Iacov. Crezând că atacatorul este un vrăşmaş de moarte, Iacov s-a luptat ca pentruviaţa lui. Dar când s-au apropiat zorile, o singură lovitură mai mult decât puterea omenească a fostsuficientă ca să-l schilodească pe Iacov, iar el şi-a dat seama de faptul că adversarul lui era maimult decât om.

Geneza 32:26 Omul acela a zis: "Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile." Dar Iacova răspuns: "Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta." Lasă-mă să plec. Îngerul a căutat să se retragă înainte de a se face ziuă, însă nu a motivatcu nimic dorinţa lui de a face acest lucru. Comentatorii sugerează o dorinţă din partea Lui fie pentrua-i împiedica pe alţii să fie martori la scenă, fie poate pentru a-l împiedica pe Iacov să-L vadă. Nu te voi lăsa să pleci. Lovirea schiloditoare şi glasul divin îl convinseseră pe Iacov că Acelacu care se luptase timp de ceasuri era un sol din cer. Căutând ceasuri întregi cu disperare dupăajutor divin, Iacov a crezut că nu-şi putea îngădui să-L lase să plece fără ca mai înainte săprimească asigurarea iertării şi ocrotirii pe care o dorea atât de mult. El cerea aceasta ca un darimediat, înţelegând că el nu avea să-I ofere nimic lui Dumnezeu în schimb. El nu a propus nici onegociere, singura lui pledoarie era situaţia lui disperată. Ajutorul de care avea nevoie putea veninumai de la Dumnezeu. Pentru prima dată în viaţa lui a cunoscut că propriile lui resurse suntinsuficiente. De la naşterea sa, când îl prinsese pe fratele său de călcâi, până în ultimii săi ani înHaran, când îl păcălise pe unchiul său, Laban (Osea 12,3.4), Iacov abordase soluţiile problemelorvieţii prin metodele îndoielnice ale propriei imaginaţii. Acum era un om schimbat. În timp ce în

- 198 -

trecut el se bizuise pe propria înţelepciune şi tărie, acum învăţase să se încreadă pe deplin înDumnezeu.

Geneza 32:28 Apoi a zis: "Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (Celce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni, şi ai fost biruitor." Te vei chema. Marea schimbare spirituală care a avut loc în Iacov era simbolizată acumprintr-o schimbare de nume, care arată natura noii sale legături cu Dumnezeu. Numele lui Avraamşi al Sarei fuseseră schimbate la fel (vezi cap. 17,5.15), şi de atunci înainte Scriptura îi numeşteîntotdeauna cu numele cele noi. Dar în istoria următoare a lui Iacov, vechiul şi noul lui nume suntfolosite mai mult sau mai puţin alternativ. Numele cel nou al lui Iacov, Israel, a devenit numelenaţiunii care a ieşit din trupul său. Pentru el, schimbarea numelui, ca şi schimbarea caracterului său,a fost mult mai importantă decât aceea a bunicilor lui. El reprezintă transformarea lui din „înşelător”al oamenilor, într-un „biruitor al lui Dumnezeu”. Numele cel nou, în mod evident un semn albiruinţei fizice, trebuia să fie o veşnică aducere-aminte despre deplina reînnoire spirituală careavusese loc. Nu va mai fi Iacov. Pentru semnificaţia numelui de Iacov ca „ţinător de călcâi”, sau„înşelător”, vezi comentariul pentru cap. 25,26. Ci Israel. O combinaţie a lui yisra[h], „se luptă” sau „cârmuieşte” de la sarah, „a (se) lupta”,sau „a cârmui” şi ’El, „Dumnezeu”. Fără însoţirea interpretării dată de Dumnezeu Însuşi, numele arputea fi tradus „Dumnezeu Se luptă”, sau „Domnul cârmuieşte”. Însă semnificaţia aşa cum a fostintenţionată şi dată de Dumnezeu este „el se luptă cu Dumnezeu”, sau „el biruie asupra luiDumnezeu”, sau „el cârmuieşte cu Dumnezeu”. Numele onorat de „Israel” trebuia să amintească, de aici înainte, de această noapte deluptă. Aplicat la urmaşii lui Iacov, el presupunea transformarea caracterului pe care Dumnezeu ocăuta în ei şi rolul lor distinct de a cârmui cu Dumnezeu. Numele a fost transmis mai întâidescendenţilor lui literali şi mai târziu urmaşilor lui spirituali care, de asemenea, trebuiau să fiebiruitori aşa cum fusese el (Ioan 1,47; Romani 9,6). Luptat cu Dumnezeu şi cu oameni. Literal, „luptat [saritha, de la sarah] cu Dumnezeu şi cuoamenii”. Acest termen că se referă în mod evident la lupta nocturnă a lui Iacov cu Dumnezeu şi laîndelungatele sale lupte cu Esau şi Laban. Din toate acestea, până la urmă a ieşit biruitor. Acestlucru era în mod deosebit adevărat cu privire experienţa lui din noaptea trecută, din care a ieşit unom nou, un biruitor asupra înşelăciunii, necinstei şi încrederii în sine. El era un om schimbat (vezi 1Samuel 10,6.9).

Geneza 32:29 Iacov l-a întrebat: "Spune-mi, Te rog, numele Tău." El a răspuns:"Pentru ce Îmi ceri numele?" Şi l-a binecuvântat acolo. Numele tău. Probabil cunoaşterea faptului că L-a întâlnit pe Domnul şi a vorbit cu El faţăcătre faţă fie că l-a speriat pe Iacov, fie că l-a dus la o aşa exaltare personală, încât să umbreascămult mai importanta lecţie pe care trebuia să o înveţe din această experienţă. Binecuvântarea deplecare a Îngerului avea să fie suficientă.

Geneza 32:30 Iacov a pus locului aceluia numele Peniel (Faţa lui Dumnezeu), "căci",a zis el, am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă." Peniel. După cum Iacov dăduse numele Betel locului unde Îl văzuse pe Dumnezeu în vis(cap. 28,19) şi Mahanaim locului unde i-a apărut o oaste de îngeri pe drum (cap. 32,2), acum afăcut să rămână în amintirea lui locul întâlnirii lui personale cu Dumnezeu printr-un nume careînseamnă „faţa lui Dumnezeu”. Faptul că Îl văzuse pe Dumnezeu faţă în faţă şi cu toate acesteatrăia, a fost într-adevăr o minune (vezi Exod 33,20; Judecători 6,22; 13,22; Isaia 6,5). Am scăpat cu viaţă. Adică, „am fost păstrat şi voi fi păstrat”. Aceste cuvinte au răsunat dincredinţa cea de curând găsită a lui Iacov. Orice ar putea să i întâmple, câtă vreme se va afla în

- 199 -

cadrul voii lui Dumnezeu, el era încrezător că mâna divină îl va păzi de orice rău. Chiar lucrurile carepăreau, la momentul întâmplării lor, că sunt împotriva lui, s-au dovedit a fi providenţiale (42,36).Peniel a fost punctul de cotitură al vieţii lui Iacov.

Geneza 32:31 Răsărea soarele când a trecut pe lângă Peniel. Însă Iacov şchiopătadin coapsă. Penuel. Unii comentatori sugerează că Penuel fusese numele iniţial al locului şi că Iacov l-aschimbat prin înlocuirea unei vocale în Peniel. Totuşi, mult mai probabil că Penuel este o formăveche a aceluiaşi cuvânt. Numele mai apare şi în Judecători 8,8.9.17; 1 Regi 12,25 şi de asemeneaşi într-o listă egipteană de nume ale cetăţilor palestiniene. Locul lui exact nu este în mod definitivdeterminat. Unii cercetători îl identifică cu Tulul edh-Dhahab, pe Iaboc, la 7 mile est de Iordan. Alţiiîl caută ceva mai departe spre est. Şchiopăta. Asemenea lui Pavel, care cu veacuri mai târziu a purtat un „ţepuş” în carnea sa(2 Corinteni 12,7), Iacov a plecat de la locul supremei experienţe a vieţii lui purtând un semn caresă-i amintească de lupta şi biruinţa lui de acolo. Deşi şchiop trupeşte, probabil că pentru tot restulvieţii sale, în sufletul lui descătuşat, Iacov se bucura de cele mai bogate binecuvântări ale luiDumnezeu. Orice luptă lasă urmele ei. Asemenea lui Iacov, fiecare credincios fidel, trecând prinpropria experienţă „Peniel”, se poate aştepta să poarte vreun semn care să-i amintească deputernica lui luptă împotriva eului, cu tendinţele şi înclinaţiile lui rele moştenite. Chiar şi Domnulnostru Isus Hristos poartă semnele teribilei lupte prin care a trecut în timp ce era pe pământ, iar peacestea va continua să le poarte toată veşnicia. Ale noastre vor dispărea şi vor fi uitate (2 Corinteni4,17; Isaia 65,17). În timp ce cicatricele noastre sunt rezultatul luptei împotriva eului, semnelecuielor din mâinile lui Hristos sunt cauzate de lupta în favoarea noastră cu puterile întunericului.

Geneza 32:32 Iată de ce, până în ziua de azi, Israeliţii nu mănâncă vâna de laîncheietura coapsei; căci Dumnezeu a lovit pe Iacov la încheietura coapsei în vână. Vâna de la încheietură. Semnificaţia cuvântului ebraic tradus „shrank” (engleză) estenecunoscut. Redarea din KJV se întemeiază pe LXX, enarkesen, „slăbise”, „amorţise” sau „a sedisloca”. Poate că ar fi trebuit tradus „şold”, citindu-se în expresie „vâna şoldului”. Evreii moderni seabţin să mănânce tendonul lui Ahile de la animalele folosite ca hrană, dar cum s-a ajuns să seidentifice această parte a anatomiei lui Iacov cu „vâna” care „se strângea” este nesigur. Deşi nueste amintit în altă parte a Vechiului Testament, Talmudul iudaic consideră în mod categoric acestobicei ca o lege a cărei încălcare trebuie să fie pedepsită cu mai multe lovituri de nuiele (TractCholin, Mishna, 7). Din moment ce evreii din vechime nu au deosebit în mod clar ce trebuia să seînţeleagă prin „vână”, astăzi se înţelege că se aplică la cordonul interior şi nervul părţii posterioare aanimalelor ucise pentru hrană. Relatarea versetelor 24-32 cuprinde trei puncte de interes special pentru orice iudeu. Eaexplică de ce se numeşte el israelit şi urmăreşte acest nume până la un strămoş îndepărtat care s-aluptat cu Dumnezeu pentru a-l putea obţine. Ea arată cu interes spre un sat, de altfel neînsemnat,Peniel, unde a avut loc evenimentul. În sfârşit, ea explică originea obiceiului de a nu mânca vânaindicată, ci mai degrabă de a o privi cu teamă respectuoasă.Comentariile lui Ellen G. White 1-32 PP 195-203; SR 92-99 2 PP 195; SR 92 4-7 PP 196 6,7 SR 92 8-12 SR 93 9-11 PP 196 10 SR 97 18,19 PP 196 23 GC 616 24 EW 284; GC 157, 616; MB 25; SR 407 24,25 PP 197; SR 94 24-28 COL 175; PP 208 25 GC 617; MB 25, 97, 206 26 CSW 116; CT 498; DA 198; FE 232; GC 157, 617, 620; GW 255; MB 25, 206; MM 203; PP 197, 202; Te 243; 1T 144, 151; 4T 444, 537 26-28 SR 95 28 FE 232; GC 617; MB 207; PP 198; 4T 528 28,29 Ed 147 29,30 SR 95 30 DA 107; GC 622; 4T 444

- 200 -

31 MB 97

Geneza 33:1 Iacov a ridicat ochii, şi s-a uitat; şi iată că Esau venea cu patru sute deoameni. Atunci a împărţit copiii între Lea, Rahela, şi cele două roabe. A împărţit copiii. Motivul acestei măsuri nu este clar. Iacov i-a pus pe Rahela şi pe Iosif laurmă fie din motive de securitate, fie pentru a prezenta lui Esau pe soţia lui favorită ultima. Iarăşi,se poate că obiceiul social prescria un astfel de aranjament. Împărţirea de mai înainte a caravaneiîn două tabere poate că a fost părăsită, ea nefiind necesară după experienţa lui din noapteaprecedentă (vezi cap. 32,7.8; 32,30). Sau, se poate ca „oamenii” amintiţi în cap. 32,7 să fi fostslugile şi păstorii, iar nu soţiile şi copiii lui, pe care i-a păstrat cu sine. Familia mai apropiată ar fiastfel unită cu una dintre cele două tabere, sau poate să fi fost separată de amândouă.

Geneza 33:3 El însuşi a trecut înaintea lor, şi s-a aruncat cu faţa la pământ de şapteori, până ce s-a apropiat de tot de fratele său. S-a aruncat. Acest obicei oriental este atestat în Scrisorile Amarna din secolul al XIV-lea î.Hr.,în care prinţii palestinieni scriau regelui Egiptului că ei cădeau jos înaintea picioarelor lui faraon, fiede „şapte ori”, sau se poate de „şapte ori şapte ori”. Şapte plecăciuni înaintea unui superior se parecă erau considerate un semn de desăvârşită umilinţă şi supunere absolută. Prin această manifestarede respect, Iacov spera să câştige inima fratelui său. Ea reprezintă o părăsire completă a oricăreipretenţii de privilegii speciale asigurate înainte prin perfidie.

Geneza 33:4 Esau a alergat înaintea lui; l-a îmbrăţişat, i s-a aruncat pe grumaz, şi l-a sărutat. Şi au plâns. Esau l-a îmbrăţişat. La vederea fratelui geamăn, Esau a fost cuprins de simţămintele naturaleale iubirii frăţeşti. Chiar dacă în inima lui Esau mai fusese încă răutate, aceasta a fost învinsă prinumilirea lui Iacov. Înţelegând că nu are a se teme deloc de Iacov, el a lăsat frâu liber emoţiilornaturale ale inimii sale.

Geneza 33:5 Esau, ridicând ochii, a văzut femeile şi copiii, şi a zis: "Cine suntaceia?" Şi Iacov a răspuns: "Sunt copiii, pe care i-a dat Dumnezeu robului tău." A văzut femeile şi copiii. În timpul tăcutei îmbrăţişări a fraţilor despărţiţi de atâta timp, cele 4soţii şi cei 12 copii ai lui Iacov se apropiaseră.

Geneza 33:8 Esau a zis: "Ce ai de gând să faci cu toată tabăra aceea pe care amîntâlnit-o?" Şi Iacov a răspuns: "Voiesc să capăt trecere cu ea înaintea domnuluimeu." Toată tabăra aceea. Deşi el cunoştea prea bine scopul acestor multor tabere (cap. 32,18),totuşi Esau a întrebat cu privire la ele. Cu evidentă curtoazie virtuală, el a refuzat să le primească,până când stăruindu-se de el, este convins să facă acest lucru. „Viaţa de cutreierător (prin ţară)”care se potrivea atât de bine naturii sale îi oferise o astfel de avere şi putere că averile luipământeşti erau fără îndoială egale cu acelea ale fratelui său. Esau a fost destul de prietenos faţăde Iacov, dar în maniera lui nu era nimic comparabil cu umilinţa fratelui său. Iacov s-a adresat luiEsau cu „Domnul meu”, în timp ce Esau i-a răspuns cu „fratele meu”.

Geneza 33:10 Şi Iacov a răspuns: "Nu, te rog, dacă am căpătat trecere înaintea ta,primeşte darul acesta din mâna mea; căci m-am uitat la faţa ta cum se uită cineva laFaţa lui Dumnezeu, şi tu m-ai primit cu bunăvoinţă. M-am uitat la faţa ta. Salutul prietenos al lui Esau a adus în minte făgăduinţa divină dată luiIacov de curând, iar pe faţa lui Esau el putea să citească milostiva ei împlinire. Aceste cuvinte ale lui

- 201 -

Iacov reflectă profunda lui recunoştinţă pentru Prezenţa care l-a însoţit pe cale (vezi cap. 32,30). Cefericit este omul care recunoaşte Providenţa alături de el zi de zi (Iov 33,26; Psalmi 11,7)!

Geneza 33:11 Primeşte deci darul meu, care ţi-a fost adus, fiindcă Dumnezeu m-aumplut de bunătăţi, şi am de toate." Astfel a stăruit de el, şi Esau a primit. Darul meu. Aceste cuvinte au fost bine alese şi pline de putere. Se poate ca ele să fi fost oaluzie la binecuvântarea pe care Iacov i-o smulsese lui Esau cu 20 de ani mai înainte? Era mult maiimportant pentru Iacov ca Esau să primească darul său, pentru că făcând astfel Esau, conformobiceiului vremii, îşi exprima acceptarea lui a ceea ce darul reprezenta – cererea de iertare a luiIacov. În Orient, un dar primit de un superior asigură dătătorului prietenia şi ajutorul primitorului.Dacă este refuzat, el se poate teme de orice.

Geneza 33:12 Esau a zis: "Haidem să plecăm şi să pornim la drum; eu voi mergeînaintea ta." Haidem să plecăm. Esau a presupus că Iacov are să pornească de îndată spre Hebron (cap.35,27), domiciliul tatălui lor Isaac, şi i-a propus lui Iacov să-l însoţească în calea lui. Însă Iacov arefuzat în mod politicos atât oferta aceasta, cât şi aceea a escortei, sugerată mai târziu. Ultima nuera necesară, prima ar fi însemnat un mers insuportabil de încet pentru Esau. Acest refuz nu aizvorât din vreun simţământ de neîncredere, motivele arătate nu erau simple pretexte. El nu aveanevoie de gardă militară, pentru că ştia că era apărat de oştile lui Dumnezeu şi el nu putea călătoriaşa repede cum ar dori Esau să meargă. Ba mai mult, el avea să fie liber să tăbărască oriundeputea să aleagă şi să rămână acolo până când era gata să meargă mai departe. În felul acesta,avea să se bucure de deplină libertate de acţiune.

Geneza 33:14 Domnul meu s-o ia înaintea robului său, şi eu voi veni încet pe urmă,la pas cu turma, care va merge înaintea mea, şi la pas cu copiii, până voi ajunge ladomnul meu în Seir." Până voi ajunge. Nu pentru că Iacov a intenţionat să meargă de-a dreptul la Seir, ci maidegrabă o expresie a dorinţei sale de a-l revedea pe Esau şi de a continua cu el bunele relaţiiprieteneşti. Cu siguranţă că aceasta nu a fost o înşelare premeditată cu scopul de a se debarasa deEsau. Destinaţia lui Iacov nu a fost ţara Seir, ci Canaan, probabil Hebron, unde locuia atunci tatălsău, Isaac. Deci, poate că el s-a gândit să-i facă lui Esau o vizită, dar dacă a făcut acest lucruvreodată nu ştim. Fraţii s-au întâlnit după aceea, ca prieteni, la înmormântarea tatălui lor (cap.35,29).

Geneza 33:17 Iacov a plecat mai departe la Sucot. Şi-a zidit o casă, şi a făcut colibipentru turme. De aceea s-a dat locului aceluia numele Sucot (Colibi). Sucot. Ceea ce înseamnă „îngrădituri” sau „ţarcuri” făcute din crenguţe împletite laolaltă.Sucotul din Valea Iordanului (Iosua 13,27), a căzut la împărţire seminţiei lui Gad. S-a încercat să fieidentificat cu dealul Der’alla, aproape de gura râului Iaboc. Nu se ştie cât timp a rămas Iacov la Sucot. Faptul că a ridicat o „casă”, ceea ce nici unul dinpatriarhii de mai înainte nu au făcut, sugerează că el trebuie să fi locuit acolo timp de mai mulţi ani.Motivele pentru care a făcut aşa ne sunt necunoscute. În această hotărâre, poate că l-a influenţatpăşunea cea bună şi o populaţie răzleaţă. Având mandat de la Dumnezeu să se întoarcă în ţarapărinţilor lui (cap. 31,3), Iacov foarte probabil că a găsit o primă ocazie de a-l vizita pe tatăl săuînaintat în vârstă. În vremea aceea poate că i-a făcut o vizită şi fratelui său în Seir, aşa cumfăgăduise.

- 202 -

Geneza 33:18 La întoarcerea lui din Padan-Aram, Iacov a ajuns cu bine în cetateaSihem, în ţara Canaan, şi a tăbărât înaintea cetăţii. Iacov a ajuns cu bine (la Şalem). Considerând şalem un nume de loc, KJV urmează LXX,Vulgata şi alte traduceri de mai târziu. Dar cuvântul este un adverb care înseamnă „în deplină pace”sau „siguranţă” şi este echivalent cu expresia „în pace” din cap. 28,21, la care se pare că se facealuzie. Ceea ce Iacov ceruse când a făcut jurământul la Betel cu 20 de ani înainte, acum era împlinit(PP 204). El se întorsese în ţara lui natală. Cetatea Sihem. Dacă şalem este luat ca numele locului, atunci Sihem s-ar referi la persoanadin v.19 şi cap. 34,2, fiul lui Hamor hetitul. Iar dacă şalem înseamnă „întreg” sau „teafăr”,propoziţia ar trebui redată „Iacov a ajuns în siguranţă (teafăr) în cetatea Sihem”. Nu este nevoie săpresupunem că Sihem a primit numele de la Sihem, fiul lui Hamor, deoarece ea exista deja cacetate încă de pe vremea lui Avraam (cap. 12,6). O inscripţie egipteană descrie o expediţie militarăîmpotriva cetăţii în secolul al XIX-lea î.Hr. Este mult mai probabil că Sihem, fiul lui Hamor, a fostnumit cu numele cetăţii.

Geneza 33:19 Partea de ogor, pe care îşi întinsese cortul a cumpărat-o de la fiii luiHamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita. Sihem. Aici se face referire la Hamor, ca tată al lui Sihem în anticiparea întâmplărilorurmătoare care îi implică pe amândoi. Fântâna săpată de Iacov unde a avut loc memorabilaconvorbire dintre Isus şi femeia samariteană (Ioan 4,6), a fost pe „partea de ogor” cumpărată de lasihemiţi. O sută de chesita. Chesita este o unitate monetară amintită în altă parte numai în Iosua24,32 şi Iov 42,11. După cât se pare, ea nu s-a mai folosit curând după cucerirea Canaanului decătre izraeliţi, pentru că nu mai este niciodată menţionată în cărţile de mai târziu ale Bibliei. Uniicomentatori sugerează că ea poate să fi avut valoarea a zece sicli, însă aceasta nu este decât opresupunere. Valoarea ei nu este cunoscută. Prin această cumpărare Iacov a dovedit credinţa sa în făgăduinţa că ţara Canaanului aveasă fie căminul său. S-a potrivit ca această bucată de pământ mai târziu să cadă în lotul urmaşilor luiIosif, fiul său favorit, ale cărui oase au fost înmormântate aici (Iosua 24,32). Conform tradiţiei,această bucată de ţarină era în câmpia care se întinde de la deschiderea sudică a văii Sihem. Aicieste indicată încă fântâna lui Iacov (Ioan 4,6), şi mormântul lui Iosif ceva mai la nord de ea.Construcţia acestuia din urmă este de origine mahomedană, precum sunt şi tradiţiile cu privire la el.

Geneza 33:20 Şi acolo, a ridicat un altar, pe care l-a numit El-Elohe-Israel (Domnuleste Dumnezeul lui Israel). Un altar. Ca şi tatăl său Avraam, Iacov a ridicat aici primul său altar după intrarea în ţaraCanaanului (cap. 12,7). Probabil că atunci când Iacov a ales această poziţie, el avea în minte acelaltar de odinioară. El-Elohe-Israel. S-a făcut sugestia că acest nume înseamnă „[consacrat] Dumnezeului luiIsrael”, luând primele două litere din ebraică ca fiind prepoziţia ’al, „la”. Totuşi, din vremuristrăvechi până acum, el este interpretat „Dumnezeul (atotputernic) este Dumnezeul lui Israel”.Aceasta ar pune altarul de o parte ca un monument pentru îndurarea şi mâna ocrotitoare aDomnului aducând-l teafăr înapoi în ţara părinţilor lui după mai bine de 20 de ani de absenţă.Comentariile lui Ellen G. White 1-17 PP 198 1-4 SR 96 4 PP 198 11 SR 97 13,14 MH 374 14 1T 388 16 PP 207 18-20 PP 204

- 203 -

Geneza 34:1 Dina, fata pe care o născuse lui Iacov Lea, a ieşit să vadă pe feteleţării. Dina. Dina, până aici singura fiică a lui Iacov (PP 204) nu putea să aibă mai mult de cinci sauşase ani când familia a plecat din Haran, deoarece ea nu s-a născut decât după cel de-al şaselea fiual Leii (cap. 30,21). Probabil că ea ajunsese la vârsta de 14, sau 15 ani, când a avut loc josnicaîntâmplare descrisă în acest capitol. Este evident, deci, că de când s-a întors Iacov în Canaantrecuseră vreo opt ani şi mai bine (vezi comentariul pentru cap. 33,17). Dacă evenimentele relatateîn capitolele 34 la 37 sunt prezentate în ordine cronologică, cum pare a fi, Dina nu putea fi pe aceavreme mai mare de 15 ani, pentru că Iosif, care avea aproximativ aceeaşi vârstă ca şi Dina (cap.30,21-24), era de numai 17 ani când a fost vândut ca rob de fraţii săi (cap. 37,2). Faptul că ea aieşit neînsoţită ar părea să indice că acasă ea era încă privită ca o copilă. Fetele ţării. Istoricul iudeu Iosif Flavius aminteşte o veche tradiţie conform căreia sihemiţiierau angajaţi în festivităţi (Antichităţi, i. 21. 1), şi că Dina a dorit să se alăture fetelor lui Sihem încercul lor de veselie. Limbajul înseamnă facerea unei vizite de prietenie şi se poate chiar ca Dina săfi obişnuit să se asocieze cu fetele din Sihem. Întotdeauna este un mare pericol în tovărăşii fără rost cu cei din lume. Dina a fost curioasăsă cunoască obiceiurile oamenilor din jur. Acest fapt a dus-o la o intimitate neatentă cu ei şi asfârşit prin necinstirea ei. Pericolul ei a venit din faptul că ea a căutat să fie liberă de controlul şisupravegherea părinţilor şi din nesocotirea îndemnului de a rămâne despărţită de idolatri şiobiceiurile lor rele. „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (1 Corinteni 15,33). Locuitorii Canaanuluierau pentru familia lui Iacov ce este lumea de astăzi pentru creştin. Ceea ce se numeşte„cunoaşterea vieţii” se poate dovedi în multe cazuri a fi cochetarea cu moartea. Familiaritatea cupăcatul toceşte simţurile şi măreşte pericolul ispitei.

Geneza 34:2 Ea a fost zărită de Sihem, fiul Hevitului Hamor, domnitorul ţării. El apus mâna pe ea, s-a culcat cu ea şi a necinstit-o. Sihem, fiul hetitului Hamor. Hetiţii au fost un trib canaanit (vezi cap. 10,17). Din câtecunoaştem despre morala canaanită, purtarea lui Sihem nu a fost în nici un caz neobişnuită, iarDina a plătit din plin pedeapsa pentru neînţeleapta ei independenţă în asocierea cu tineri lumeşti.

Geneza 34:3 S-a lipit cu toată inima de Dina, fata lui Iacov, a iubit fata, şi a căutat s-o liniştească. A căutat să o liniştească. Literal „el a vorbit la inima fetei”, adică a căutat să o mângâiepentru cele întâmplate şi să-i câştige iubirea ei. Se pare că deşi Dina se ducea singură în oraş înmod intenţionat, ea nu a consimţit la tot ce s-a petrecut acolo. Acum ea era în casa lui Sihem, undea fost găsită când Simeon şi Levi au jefuit cetatea câteva zile mai târziu (v.26).

Geneza 34:5 Iacov a aflat că-i necinstise pe fiică-sa Dina; şi fiindcă fiii săi erau cuvitele la păşune, Iacov a tăcut până la întoarcerea lor. Iacov a aflat. Ştirea cu privire la experienţa Dinei trebuia să fi ajuns la tatăl ei în modindirect, deoarece ea însăşi a rămas în casa lui Sihem (v.26). Iacov a tăcut. Probabil că tăcerea lui Iacov se datora unui amestec de durere, prudenţă şiîncurcătură uluitoare. El învăţase să fie mai degrabă prudent decât să acţioneze din impuls.Seriozitatea neplăcutei situaţii avea să afecteze, desigur, interesele întregii familii şi cerea o sfătuireşi o hotărâre unită. A refuza propunerea de căsătorie ar fi atras reaua-voinţă a sihemiţilor; a oaccepta ar fi fost o călcare pe faţă a principiului neamestecului cu păgânii (vezi cap. 24,3.6; 26,35).Totuşi, Dina era la Sihem, şi cum trebuia să fie asigurată întoarcerea ei? Dacă Iacov ar fi prevăzutcursul tragic al acţiunii pe care aveau să o întreprindă unii dintre fiii lui, după ce au aflat de situaţie,probabil că ar fi luat lucrurile în propriile mâini şi ar fi acţionat de îndată. Totuşi, el a făcut mai bine

- 204 -

„stăpânindu-se”, decât au făcut fiii lui când au luat cetatea (Proverbe 16,32).

Geneza 34:7 Dar când s-au întors fiii lui Iacov de la păşune, şi au auzit lucrul acesta,s-au supărat şi s-au mâniat foarte tare pentru că Sihem săvârşise o mişelie în Israel,culcându-se cu fata lui Iacov: aşa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple niciodată. S-au supărat. Literal „au devenit furioşi”. A doua expresie „s-au mâniat foarte tare” esteliteral „s-au aprins foarte mult”. Mânia lor pătimaşă a trecut de măsură (compară cu 1 Samuel15,11; 2 Samuel 19,43). Cum s-au simţit oamenii se poate înţelege din faptul că arabii moderni sesimt mult mai dezonoraţi prin seducerea unei surori, decât prin infidelitatea unei soţii. Un bărbat,spun ei, poate să divorţeze de soţia lui, şi ea nu mai este a lui, însă o soră sau o fiică rămâne pentrutotdeauna o soră sau o fiică. Era, aşadar, just ca ei să fie supăraţi şi numai firesc să fie mâniaţi. Propria oroare era legatăde aceea a surorii lor. Totuşi, pe ei nu i-a interesat prea mult păcatul comis împotriva lui Dumnezeu,cât ruşinea care se abătuse asupra familiei lor. În această atitudine faţă de problemă se află izvorulmarii lor greşeli procedând astfel (Geneza 49,7). Mişelie. „A săvârşi o mişelie” a devenit o expresie permanentă pentru crimele în care eraimplicată onoarea, mai ales pentru păcatele cărnii (Deuteronom 22,21; Judecători 20,10; 2 Samuel13,2; etc.), dar şi pentru altele (Iosua 7,15). În Israel. Numele de Israel este aici aplicat pentru prima dată familiei lui Iacov. Mai târziu,el a devenit denumirea obişnuită pentru naţiune. Unii comentatori, arătând că fiii lui Iacov nu aufost numiţi fie Israel, fie izraeliţi până mult mai târziu, consideră că expresia „în Israel” trebuie să fietradusă „împotriva lui Israel”. Aceasta este posibil din punct de vedere gramatical,şi ar însemna căaventura amoroasă a fost o crimă împotriva lui Iacov, care devenise Israel, „un prinţ al luiDumnezeu”.

Geneza 34:8 Hamor le-a vorbit astfel: "Fiul lui Sihem s-a lipit cu toată inima de fatavoastră; vă rog, daţi-i-o de nevastă Hamor le-a vorbit. Hamor, tatăl lui Sihem, venise să i-o ceară lui Iacov pe fiica sa (v.6), dardeoarece fiii lui Iacov au ajuns acasă în acelaşi timp (v.7), el le-a vorbit şi lor. Tatăl şi fraţii feteierau consideraţi ca tutorii ei legali (vezi cap. 24,50).

Geneza 34:9 şi încuscriţi-vă cu noi, voi daţi-ne fetele voastre, şi luaţi pentru voi peale noastre. Încuscriţi-vă. Lipsa oricărei scuze pentru seducerea Dinei de către Sihem, nu este o indicaţiea consimţământului ei, ci mai degrabă al nivelului moral scăzut al prinţului canaanit. Într-o astfel depurtare el nu a văzut nici o greşeală deosebită, cel puţin când fiul său era gata să o ia în căsătoriepe fata pe care o ademenise.

Geneza 34:10 Locuiţi cu noi, ţara vă stă înainte; rămâneţi în ea, faceţi negoţ şicumpăraţi pământuri în ea." Locuiţi cu noi. Hamor a propus o politică de intercăsătorire între familia lui Iacov şi sihemiţi.El era, de asemenea, gata să facă concesii cu privire la concesionarea ţării aşa încât noii-veniţi săpoată locui, să se poată mişca şi să facă comerţ liber în regiune. Au fost făcute o serie de oferteprietenoase, atât de tată ca politician, în favoarea intercăsătoriririi dintre familii în general, cât şi defiu ca amant pentru a putea obţine fata. Pentru mintea lor păgână, o politică exclusivistă în privinţaaceasta era de neconceput. În spiritul necredincios al lumii, ei au încercat să schimbe atitudinea luiIacov pe care a considerat-o a fi. Ofertele pe care le-au făcut în împrejurări similare erauatrăgătoare şi prea adesea astfel de perspective ademenesc poporul care se declară a fi al luiDumnezeu să părăsească moralitatea lor sfântă.

- 205 -

Geneza 34:13 Fiii lui Iacov au răspuns, şi au vorbit cu vicleşug lui Sihem şi tatăluisău Hamor, pentru că Sihem necinstise pe sora lor Dina. Fiii lui Iacov. Oricât de atrăgătoare au fost ofertele prinţului din Sihem, ele au fost refuzatede fiii lui Iacov, care au luat acum iniţiativa în discuţia propunerii de căsătorie a surorii lor (vezi cap.24,50). A primi propunerile lor ar fi fost o călcare a principiilor sfinte ale chemării lor ca familie şi s-ar fi sacrificat făgăduinţele lui Dumnezeu pentru un câştig lumesc.

Geneza 34:15 Nu ne vom învoi la aşa ceva decât dacă vă faceţi şi voi ca noi, şi dacăorice parte bărbătească dintre voi se va tăia împrejur. Nu ne vom învoi la aceasta. Refuzul propunerii lui Hamor era just, desigur, însă procedeul lorera în mod sigur la fel de greşit. Plănuind crima sub haina scrupulelor religioase, fiii lui Iacov s-aufăcut vinovaţi de ipocrizie şi cruzime. Ipocrizia lor a constat în mărturisirea de a primi propunerea luiHamor, atunci când, de fapt, nu intenţionau să facă acest lucru, cu condiţia ca sihemiţii să acceptepecetea sfântului legământ al lui Dumnezeu. Ei ştiau prea bine că dacă sihemiţii aveau să se supunăcircumciziei, avea să fie o simplă formă din partea lor. Propunerea a fost concepută, până la urmă,într-un spirit de răzbunare crudă. În anii de mai târziu supunerea la ritualul circumciziei de către un ne-iudeu era consideratăca arătând primirea credinţei iudaice şi aducerea primitorului sub îndatorirea legământului, adică,aceasta se face în mod legal din păgân, iudeu (vezi Fapte 15,5; Galateni 6,12; etc.). Dacă primireasemnului legământului din partea Sihemiţilor ar fi însemnat întoarcerea lor la adevăratul Dumnezeu,atunci toate obiecţiile pentru intercăsătorire, desigur că ar fi dispărut.

Geneza 34:20 Hamor şi fiul său Sihem s-au dus la poarta cetăţii, şi au vorbit astfeloamenilor din cetatea lor: Oamenilor din cetatea lor. Condiţia propusă de fiii lui Iacov părea rezonabilă pentru cei doipeţitori şi au fost gata să se supună imediat. Totuşi, mai întâi au mers la poarta Sihemului, loculadunării publice, pentru a pune problema în faţa oamenilor cetăţii. Descrierea bogăţiei lui Iacov şi afamiliei sale şi a foloaselor pe care ei le-ar putea sconta din unirea cu ei a dus la consimţământulgeneral şi imediat faţă de plan. La modul general, poporul de rând poate fi considerat ca urmândsugestiile celor cu voinţă mai tare şi a conducătorilor populari. Aceasta a fost adevărat cândIeroboam a inaugurat închinarea la viţei de aur la Dan şi la Betel. De fapt, de-a lungul istoriei luiIsrael, poporul a tins să urmeze conducerea regelui. Tot aşa, când Crisp, fruntaşul sinagogii, acrezut, mulţi dintre corinteni au fost convertiţi la fel la creştinism (Fapte 18,8).

Geneza 34:22 Dar oamenii aceştia nu vor voi să locuiască împreună cu noi, ca săalcătuim un singur popor, decât dacă orice parte bărbătească dintre noi se va tăiaîmprejur după cum şi ei înşişi sunt tăiaţi împrejur. Decât dacă. Hamor a dat mare importanţă acelor considerente care în realitate erausecundare, în timp ce punctul principal, circumcizia, a fost amintită în mod incidental, ca o condiţiebanală, faţă de care nu ar putea exista nici o obiecţie rezonabilă. Perspectiva câştigului materialeste întotdeauna un mijloc efectiv de apropiere de oamenii înclinaţi spre cele lumeşti. Orice mijloccare în mod inteligent ar putea contribui la îmbogăţirea lor apare vrednic de dorit (Isaia 56,11).Oamenii din Sihem au considerat că ei au făcut o afacere bună şi au suferit pentru a câştiga mult înschimbul a ceva fără valoare, sau de nici o importanţă.

Geneza 34:25 A treia zi, pe când sufereau ei încă, cei doi fii ai lui Iacov, Simeon şiLevi, fraţii Dinei şi-au luat fiecare sabia, s-au năpustit asupra cetăţii, care se credeaîn linişte, şi au ucis pe toţi bărbaţii.

- 206 -

A treia zi. De obicei, în a treia zi apare inflamaţia şi temperatura. În timp ce sihemiţii erauneputincioşi din această cauză, doi dintre fraţii mai mari ai Dinei au început sângeroasa lorrăzbunare. masacrul crud arată cum un păcat duce la altul, ca flăcările focului care se răspândescîntr-un crâng uscat (Isaia 9,18). Distracţia a dus la ademenire, iar ademenirea la răzbunare şiucidere (vezi Iacov 1,15). Batjocura care fusese adusă asupra unei familii a făcut văduve şi orfanidin femeile şi copiii întregii cetăţi. În mod indirect, această istorisire dovedeşte despre autenticitatealui Moise ca istoric. El însuşi un levit, nu cruţă caracterul strămoşului lui.

Geneza 34:26 Au trecut de asemenea prin ascuţişul săbiei pe Hamor şi pe fiul săuSihem, au ridicat pe Dina din casa lui Sihem, şi au ieşit afară. Au ridicat pe Dina. Poate că Dina fusese reţinută de Sihem împotriva voinţei ei. Pe de altăparte, aventura ei amoroasă poate să o fi făcut să rămână de bună voie la el. A o elibera pe Dina dela răpitorul ei era desigur onorabil, însă mijloacele prin care a fost îndeplinit acest lucru au fostextrem de josnice. Ca şi strămoşii lor de ambele părţi ale familiei, fiii lui Iacov au manifestat unamestec ciudat de zel religios şi patimă trupească, de credinţă nobilă şi şiretenie josnică.

Geneza 34:30 Atunci Iacov a zis lui Simeon şi lui Levi: "Voi m-aţi nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor ţării, Cananiţilor şi Fereziţilor. N-am sub porunca mea decât unmic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate, şi voi fi nimicit,eu şi casa mea." Voi m-aţi nenorocit. Iacov a aplicat o mustrare aspră pentru fapta impulsivă, subliniindurmările crimei pentru el şi familia lui. Accentul a fost pus asupra acestui aspect al problemei pentrua imprima în fiii lui rezultatele practice ale acţiunii lor nesăbuite. Ultimele sale cuvinte privind peSimeon şi Levi (cap. 49,5-7) sunt o dovadă cu privire la cât de profund a detestat fapta lor. Teamalui de represalii nu era în nici un caz lipsită de temei, iar numai îndurarea lui Dumnezeu a îndepărtatrăul care putea să se abată asupra lui şi a casei lui (cap. 35,5.6). Cât despre Simeon şi Levi, ca şi luiRuben, li s-a luat dreptul de întâi născut de care altfel s-ar fi bucurat. Din nou, caracterul pervertit astat între oameni şi posibilităţile care ar fi putut fi ale lor.

Geneza 34:31 Ei au răspuns: "Se cuvenea oare să se poarte cu sora noastră cum sepoartă cu o curvă?" Se cuvenea... să se poarte cu sora noastră? Însă fiii lui Iacov nu au văzut lucrurile în aceeaşilumină ca tatăl lor. Pentru ei, represaliile păreau a fi pe deplin justificate. Nu numai că s-au apărat,dar au dedus că tatăl lor era mai puţin interesat de fiica lor, decât fuseseră ei de ea ca soră a lor.Cuvântul „curvă”, zanah, însemnând prostituţie pentru recompensă este folosit aici pentru primadată în Biblie. Acest text dovedeşte că prostituţia exista pe atunci în Palestina şi era considerată cao îndeletnicire neonorabilă Această relatare alcătuieşte un capitol întunecat din istoria patriarhilor. Ea ne învaţă că ocauză dreaptă a mâniei nu este o scuză pentru o faptă nesăbuită. Răbdarea faţă de nedreptateobţine aprobare divină (1 Petru 2,19.20; 3,17), pentru că răzbunarea şi judecata Îi aparţin numai luiDumnezeu (Romani 12,19). El singur are înţelepciunea să o măsoare cu dreptate şi să o îndulceascăcu îndurare. În anumite împrejurări, mânia poate fi pe deplin justificată, dar aceasta trebuie să fieîndreptată contra păcatului mai degrabă decât contra păcătosului. Este stabilit că singura mânienepăcătoasă este mânia împotriva păcatului (Efeseni 4,26). Mânia împotriva vreunuia dintre semeniinoştri o descalifică pe persoana mâniată pentru exercitarea judecăţii imparţiale (vezi Matei 7,1.2).Comentariile lui Ellen G. White 1-31 PP 204, 205, 237 1 PP 204 19 PP 238 30 PP 205

- 207 -

Geneza 35:1 Dumnezeu a zis lui Iacov: "Scoală-te, suie-te la Betel, locuieşte acolo,şi ridică acolo un altar Dumnezeului care ţi s-a arătat când fugeai de fratele tăuEsau." Suie-te la Betel. Iacov s-a temut că masacrarea perfidă a sihemiţilor de către Simeon şi Leviva duce la represalii din partea triburilor canaanite învecinate. Bătrânul patriarh se pare că a cugetatla oribila faptă şi la urmările care erau de aşteptat, fără să ştie ce sa facă, sau încotro să seîndrepte. În încurcătura lui, Dumnezeu i S-a arătat încă o dată şi l-a instruit cu privire la modul cumtrebuia să procedeze pentru a-şi ocroti familia. Ce fericit trebuie să fi fost Iacov pentru asigurareacă acelaşi braţ divin care îl ocrotise de mânia lui Laban şi de vrăjmăşia lui Esau va continua să-lprotejeze şi să-l păstreze.

Geneza 35:2 Iacov a zis casei lui şi tuturor celor ce erau cu el: "Scoateţi dumnezeiistrăini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă, şi schimbaţi-vă hainele, Scoateţi dumnezeii străini. Perspectiva întâlnirii cu Dumnezeu la Betel a dus la o completălucrare de reformă. Mai erau multe de făcut înainte ca Iacov şi familia sa să se prezinte în faţa luiDumnezeu (vezi Amos 4,12; 1 Ioan 3,3). Din consideraţie pentru soţiile sale, Iacov toleraseprezenţa idolilor în corturile lor. Aceşti dumnezei străini probabil că includeau terafimii pe careRahela îi furase de la tatăl ei (Geneza 31,19), idolii roabelor ei şi alţii care poate că ajunseseră înposesia fiilor lui în momentul jefuirii sihemiţilor. Curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele. Deoarece instrucţiunile date de Iacov membrilor familieisale se aseamănă atât de mult cu acelea date mai târziu la Sinai (Exod 19,10), se pare că Iacov alucrat fie după instrucţiuni speciale de la Dumnezeu, fie după o procedură pe care o învăţase de latatăl său. Curăţenia exterioară a corpului şi schimbarea hainelor a simbolizat curăţenia morală şispirituală a minţii şi a inimii (vezi Isaia 64,6; 61,10). Slujba lui Dumnezeu nu trebuia să fieîndeplinită fără pregătirea necesară (vezi Luca 14,28).

Geneza 35:3 ca să ne sculăm, şi să ne suim la Betel; căci acolo voi ridica un altarDumnezeului care m-a ascultat în ziua necazului meu, şi care a fost cu mine încălătoria pe care am făcut-o." Să ne sculăm. Se pare că Iacov considerase locuinţa din apropierea Sihemului atât deplăcută şi de mulţumitoare, încât amânase să împlinească juruinţele pe care I le făcuse luiDumnezeu la Betel (cap. 28,20-22). Situaţia rezultând din crima teribilă a fiilor lui l-a făcut conştientîncă o dată de nevoia sa de legătură mai strânsă cu Dumnezeu şi de ascultare atentă de voinţa Sa.Mutarea la Betel a fost bine gândită pentru a-i aminti de viaţa lui trecută şi pentru a-l aduce pe el şifamilia lui mai aproape de Dumnezeu. Care m-a ascultat. O referire clară la rugăciunea ascultată. Dacă se face aluzie la experienţade la Betel, Iacov trebuie să se fi rugat înainte de a adormi în acea noapte. Dacă aceasta se referăla experienţa de la Iaboc, aceasta a fost o rugăciune raportată în cap. 32,9-12. Este limpede căpatriarhii erau obişnuiţi cu puterea rugăciunii şi, probabil că au exercitat-o la timpuri hotărâte, cudeplină încredere că Dumnezeu aude şi răspunde la cererile servilor Săi credincioşi (vezi cap.24,12.26.52.63).

Geneza 35:4 Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini, care erau în mâinile lor, şicerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângăSihem. Toţi cerceii. Nu au fost aduşi numai idolii propriu-zişi la Iacov pentru îndepărtare din familie,ci şi toate bijuteriile lor. Aceste lucruri ar fi fost o piedică de a fi primiţi de Dumnezeu la Betel. Dacăcerceii lor erau podoabe simple sau amulete, după cum consideră unii comentatori, nu este clar. Celmai înţelept mod de a proceda pentru fiecare copil al lui Dumnezeu este să urmeze exemplul soţiilor

- 208 -

şi slugilor lui Iacov şi să îndepărteze toate podoabele de felul acesta (1 Timotei 2,9; 1 Petru 3,3). Ascultarea membrilor familiei lui Iacov de a aduce la îndeplinire toate instrucţiunile sale estecu adevărat lăudabilă. După cum s-ar părea, ei au considerat că îndepărtarea dumnezeilor străini şia tuturor podoabelor distractive era necesară, dacă voiau să-I aducă lui Dumnezeu o închinaresinceră. Mai târziu, a fost dată o lege explicită pentru Israel ca naţiune, care interzicea slujirea altordumnezei în afară de Iehova. I-a îngropat în pământ sub stejar. Hotărârea completă privind atât idolii, cât şi podoabele afost o procedare înţeleaptă; altfel, ele puteau să devină iarăşi izvor de ispitire. Pentru oricine Îliubeşte în mod sincer pe Domnul, singura cale de a sluji este de a se despărţi întru totul de ispitelecare ne asaltează. Toate obiectele moderne de idolatrie, incluzând podoabele purtate pentruslăvirea eului, mai degrabă decât a lui Dumnezeu, este mai bine nici să nu fie purtate ca amintire.Într-un moment neaşteptat, ispita de a le folosi din nou se poate dovedi prea tare pentru a i serezista. Nu se ştie dacă stejarul sub care Avraam şi-a întins odată cortul lui (cap. 12,6), acela subumbra căruia după aceea Iosua a ridicat un stâlp de aducere aminte (Iosua 24,26), stejarulghicitorilor (Judecători 9,37) şi stejarul sădit în Sihem (Judecători 9,6) se referă la acelaşi arboresub care Iacov a îngropat idolii şi cerceii. Nu este deloc improbabil, totuşi, ca aceste texte să serefere la acelaşi arbore, trebuie să fi fost un semn de hotar.

Geneza 35:7 A zidit acolo un altar, şi a numit locul acela: "El-Betel" (DumnezeulBetelului), căci acolo i se descoperise Dumnezeu, când fugea de fratele său. El-Betel. Cetatea canaanită din apropiere cunoscută de aici înainte printre evrei ca Betel, senumea atunci Luz (vezi comentariul pentru cap. 28,19). Forma în care apare numele aici a constituitîntotdeauna o problemă pentru traducători şi comentatori. Unii au redat acest pasaj, el „a numitlocul lui Dumnezeu Bet-el”. Alţii dau sugestia că primul „El”, Dumnezeu, poate să nu fi fost în textuloriginal, ci reprezintă greşeala unui copist. Faptul că acesta lipseşte din LXX, Vulgata şi traducerilesiriace dă greutate acestei posibilităţi. Totuşi, având în vedere numele El-Elohe-Israel, dat altaruluiridicat la Sihem (cap. 33,20), nu ar fi întru totul ciudat să aflăm pe Iacov numind locul altarului delângă Luz, „Dumnezeul Betelului”. Prin aceasta poate fi înţeles „[consacrat] Dumnezeului Betelului”,adică Aceluia care i Se arătase acolo în timpul fugii lui în Haran. Chemându-l pe Iacov să fugă înPadan-Aram, Dumnezeu i S-a descoperit pe Sine lui Iacov ca „Dumnezeul Betelului” (cap. 31,13).De aceea, este foarte probabil ca Iacov să fi consacrat altarul având acest lucru în vedere, ca semnal faptului că acum ajunsese la locul la care s-a referit Dumnezeu în porunca de întoarcere.

Geneza 35:8 Debora, doica Rebecii, a murit; şi a fost îngropată mai jos de Betel, substejarul căruia i s-a pus numele: "Stejarul jalei." Debora. Însemnând „albină” (vezi cap. 24,59). Ea trebuie să fi fost mult mai înaintată învârstă. Iacov se născuse la 20 de ani după căsătoria mamei sale şi acum era în vârstă de peste 100de ani. Deoarece Debora plecase din Haran cu Rebeca, este posibil ca ea să fi avut acum vârsta de150 de ani. Totuşi, acest fapt nu ar fi fost considerat ceva extraordinar pe vremea lui Avraam, Isaacşi Iacov care au murit la vârsta de 175, 180 şi respectiv 147 de ani. Faptul că Debora devenise o membră a familiei lui Iacov poate fi explicat prin presupunereacă Rebeca o trimisese la Haran, sau că ea părăsise casa lui Isaac după moartea lui Rebeca.

Geneza 35:9 Dumnezeu S-a arătat iarăşi lui Iacov, după întoarcerea lui din Padan-Aram, şi l-a binecuvântat. Dumnezeu S-a arătat lui Iacov. Aceasta a fost o manifestare vizibilă, în contrast cu aceeaaudibilă de la Sihem (v.1). Cuvântul „iarăşi” cu clauza adiţională „după întoarcerea lui din Padan-Aram”, trimite la o revelaţie mai timpurie. Aceasta poate fi o referire la prima arătare a luiDumnezeu lui Iacov în vis, la Betel. Dacă este aşa, cuvântul „iarăşi” scoate în evidenţă faptul că

- 209 -

Iacov a primit la Betel două descoperiri divine, una în călătoria lui spre Padan-Aram, iar a doua înacelaşi loc la întoarcere. Temeiul acestui punct de vedere constă în faptul că versetele 11 şi 12repetă binecuvântarea dată iniţial lui Iacov în visul de la Betel (cap. 28,13.14). Este, de asemenea,posibil, că arătarea lui Dumnezeu la Peniel este considerată de Moise ca prima dintre cele două,ceea ce ar face două arătări vizibile ale lui Dumnezeu de la întoarcerea lui din Padan-Aram.Amintirea schimbării numelui din Iacov în Israel în ambele aceste ocazii favorizează ultimul punct devedere.

Geneza 35:10 Dumnezeu i-a zis: "Numele tău este Iacov; dar nu te vei mai chemaIacov, ci numele tău va fi Israel." Şi i-a pus numele Israel." Numele tău va fi Israel. În arătarea de mai înainte la Betel, Dumnezeu îi făgăduise lui Iacovocrotire în ţara exilului săi şi întoarcere cu bine acasă, având în vedere mai ales chemarea lui de a-lurma pe Isaac ca strămoş al poporului ales şi al lui Mesia. Această făgăduinţă Dumnezeu oîndeplinise şi, de aceea, Iacov şi-a reînnoit juruinţa sa de credincioşie faţă de Dumnezeu. De parteaSa, Dumnezeu îi confirmă numele de Israel, acordat deja la Peniel (cap. 32,28) şi o dată cu aceastafăgăduinţa unei seminţe nenumărate şi a stăpânirii Ţării Canaanului. În formă şi în conţinut, aceastăfăgăduinţă se aseamănă cu aceea făcută lui Avraam (cap. 17,6-8), mai mult decât cea de înaintedată lui Iacov la Betel. (cap. 28,13.14). Spre sfârşitul vieţii sale, Iacov a făcut aluzie la cea de-adoua arătare a lui Dumnezeu de la Betel (cap. 48,3, 4), pe care o aminteşte profetul Osea înlegătura cu experienţa de la Peniel (Osea 12,4).

Geneza 35:13 Dumnezeu S-a înălţat de la el în locul unde îi vorbise. Dumnezeu S-a înălţat. Cuvintele acestea sugerează în mod clară că această experienţă de laBetel nu a fost nici vedenie, nici o impresie mintală puternică a prezenţei divine, ci manifestareareală a prezenţei lui Dumnezeu.

Geneza 35:14 Şi Iacov a ridicat un stâlp de aducere aminte în locul unde îi vorbiseDumnezeu, un stâlp de piatră, pe care a adus o jertfă de băutură şi a turnatuntdelemn. Iacov a ridicat un stâlp. Iacov a perpetuat amintirea arătării divine prin ridicarea unuimonument de piatră. „Stâlpul” ridicat cu 25 sau 30 de ani mai înainte probabil că a căzut şi adispărut. Ridicarea de stâlpi pare să fi fost practica favorită a lui Iacov (cap. 28,18; 31,45; 35,20).Pe fiecare „stâlp” consacrat lui Dumnezeu, fie turna „o jertfă de băutură” de vin, fie îl ungea cuuntdelemn, fie şi una şi alta. În conformitate cu legea lui Moise, jertfa de băutură consta dintr-unsfert de hin de vin, echivalent cu aproximativ un litru. A turnat untdelemn. Ca şi în prima ocazie, (Geneza 28,18), Iacov a consacrat această piatrăungând-o cu untdelemn şi a confirmat numele de Betel (v.15).

Geneza 35:16 Apoi au plecat din Betel; şi mai era o depărtare bunicică până laEfrata, când Rahelei i-au venit durerile naşterii. A avut o naştere grea; Au plecat din Betel. Nu se ştie cât timp a rămas Iacov la Betel înainte de călătoria lui spresud. Plecarea lui de la Betel nu era în contradicţie cu porunca să „locuieşti” acolo (v.1), deoareceacest cuvânt nu înseamnă, în mod necesar o rămânere permanentă (vezi Geneza 27,44; Levitic14,8; 1 Samuel 20,19, etc.). El trebuia să rămână acolo cel puţin timpul necesar pentru a ridicaaltarul şi pentru a-şi împlini juruinţa. După ce a făcut aceasta, Iacov a plecat mai departe la Mamre,unde locuia pe atunci tatăl său. O depărtare bunicică. Efrata, după cât se pare, era un alt nume pentru Betleem (v.19), careera aşezat aproximativ la 15 mile sud de Betel. Semnificaţia exactă a expresiei ebraice kibrath-ha’ares, „ceva mai departe”, literal „o kibrath de ţară”, este nesigură. Kibrath este din kabar, care

- 210 -

înseamnă „a fi mare”, „a fi mult”, „a fi lung”. Totuşi se crede că kibrath era la origine o măsurădefinită de distanţă ebraică, a cărei valoare este acum necunoscută. Din LXX şi Vulgata reiese clarcă pe timpul traducerii lor înţelesul expresiei era deja pierdut. Întemeiată pe semnificaţia rădăciniicuvântului kabar, traducerea RSV „când era încă la oarecare distanţă de Efrata”, poate fi maiapropiată de sensul original decât KJV.

Geneza 35:18 Şi pe când îşi dădea ea sufletul, căci trăgea să moară, i-a pus numeleBen-Oni (Fiul durerii mele): dar tatăl său l-a numit Beniamin (Fiul dreptei). Ben-Oni. Naşterea lui Beniamin marchează împlinirea dorinţei exprimată de Rahela când i-apus numele lui Iosif, că Dumnezeu îi va mai da un alt fiu (vezi comentariul pentru cap. 30,24). Cândtrăgea să moară la naşterea copilului, ea l-a numit pe acest fiu Ben-Oni, „fiu al durerii mele”, sau„fiul nenorocirii mele”. În acele împrejurări, din punctul ei de vedere, acesta a fost un nume foartepotrivit. Beniamin. Literal, „fiul mâinii drepte”. Yamin, „drept”, înseamnă fericire şi prosperitate, iar înlimba arabă mai înseamnă şi soartă bună. Optimist adevărat, Iacov considera că cel mai mic fiu allui trebuie să aibă un nume care să exprime curaj şi speranţă, un nume care avea să îi aminteascăîntotdeauna bucuria care a cuprins inima lui la naşterea celui de-al doisprezecelea fiu, mai degrabădecât durerea la pierderea Rahelei. Una a compensat-o în parte pe cealaltă. Îşi dădea sufletul. Ideea că Moise vorbeşte aici despre vreo parte imaterială, dar conştientădin Rahela, care se presupune că şi-a luat zborul spre paradis în momentul morţii ei, este fără temeibiblic. A citi o astfel de semnificaţie în text l-ar pune în dezacord cu multe alte declaraţii aleScripturii. care învaţă în mod clar că starea de conştienţă încetează la moarte cu desăvârşire (veziPsalmi 146,4; Eclesiastul 9,5.6.10, etc.). Una dintre semnificaţiile de căpetenie ale cuvântuluinephesh, „suflet”, este „viaţă”, aşa cum este tradus de 119 ori (Geneza 9,4.5; Iov 2,4.6, etc.), sau„respiraţie”, cum este tradus în Iov 41,21. Geneza 9,5 vorbeşte despre „sângele vieţilor voastre[nephesh]”, ceea ce lămureşte că nephesh-ul are sânge şi că sângele este esenţial pentru existenţalui. De aceea, nephesh-ul nu este posibil să poată fi o entitate imaterială. În Geneza 1,20, 30, sespune că animalele au nephesh, „viaţă”. Atunci, posedarea unui nephesh nu dă omului nimic maimult decât au toate formele de vieţuitoare. Desigur că nimeni nu ar vrea să pretindă că la moarte„sufletele” amibei, moluştelor şi maimuţelor îşi iau zborul spre cer. De fapt în Eclesiastul 3,19 estedeclarat în mod special că atât animalele cât şi oamenii au aceeaşi „suflare”, ruach, şi că la moartese întâmplă acelaşi lucru şi cu unii şi cu alţii. În conformitate cu Psalmi 146,4, când omul moare i seîntâmplă două lucruri, (1) „Suflarea” lui, ruach, părăseşte corpul său. (2) „Cugetele lui pier”. Textulîn discuţie este o afirmaţie simplă a faptului că Rahela, în ultimele ei momente de conştiinţă şi cuultima suflare care trecea, a dat fiului ei numele de Ben-Oni. Ea a murit. Rahela strigase către soţul ei „Dă-mi copii, ori mor” (cap. 30,1). Acum au venitamândouă deodată.

Geneza 35:19 Rahela a murit, şi a fost îngropată pe drumul care duce la Efrata, sauBetleem. Efrata sau Betleem. Efrat sau Efrata (cap. 48,7) era numele original al oraşului numit maitârziu Betleem. Din când în când, ambele nume erau folosite împreună ca în Mica 5,2. ’Ephratha eraun nume derivat din ’aphar, o rădăcină însemnând „a fi uşor”, „a fi sprinten”, „a fi fertil”. Astfel’Ephratha ar însemna „fertilitate” şi aplicată la regiunea Betleemului ar însemna fertilitateapământului ei. În felul acesta, cele două nume sunt îndeaproape înrudite ca sens, pentru că într-oţară a „fertilităţii”, ar fi numai firesc să se afle abundenţă de „pâine” în „casă”. Este posibil ca acestedouă nume, Efrata şi Betleem să fie înrudite cu doi membri ai familiilor ebraice de pe vremuri, cares-au aşezat în apropiere de Hebron şi Betleem. Caleb, din seminţia lui Iuda, s-a căsătorit cu Efrat,iar unul dintre urmaşii lor din a patra generaţie a fost numit Betleem (vezi 1 Cronici 2,19.51.54).

- 211 -

Geneza 35:20 Iacov a ridicat un stâlp pe mormântul ei: acesta este stâlpul de pemormântul Rahelei, care este şi azi. Mormântul Rahelei. „Stâlpul” de piatră pe care l-a ridicat Iacov pe mormântul Rahelei arămas, timp de secole, un renumit semn de hotar. El mai stătea încă în picioare pe vremea lui Moiseşi a lui Samuel (1 Samuel 10,2). Capela Kubblet Rachil, „mormântul Rahelei”, la o foarte micădistanţă spre nord de Betleem, poate fi probabil situată peste sau aproape de mormântul adevăratal Rahelei. Clădirea actuală, de construcţie musulmană şi veche de numai patru secole marcheazălocul tradiţional acceptat în general de musulmani, creştini şi evrei

Geneza 35:21 Israel a plecat mai departe; şi şi-a întins cortul dincolo de Migdal-Eder. Migdal eder. Mergând înainte spre sud, Iacov s-a oprit tocmai dincolo de Migdal ’Eder, careînseamnă „cetatea turmei”. Au fost ridicate în comun turnuri de veghere pentru folosul păstorilor înpăzirea turmelor lor şi pentru paza contra apropierii vrăşmaşilor (2 Regi 18,8; 2 Cronici 26,10;27,4). Locul acestei cetăţi anume este nesigur.

Geneza 35:22 Pe când locuia Israel în ţinutul acesta, Ruben s-a dus şi s-a culcat cuBilha, ţiitoarea tatălui său. Şi Israel a aflat. Fiii lui Iacov erau în număr dedoisprezece. Ruben s-a dus. Deoarece Bilha era soţia tatălui lui Ruben, aceasta era o faptă de incest. Sublegea lui Moise aceasta se pedepsea cu moartea (Levitic 18,8) şi era foarte dispreţuită chiar lapăgâni (1 Corinteni 5,1). Deşi Bilha se poate să nu fi fost întru totul vinovată, Ruben era sigurvinovat de cea mai odioasă purtare. Israel a auzit. După aceste cuvinte textul ebraic are un gol care i-a făcut pe vechii rabiniiudaici să comenteze „în text există un gol”. LXX umple golul adăugând „şi aceasta a apărut rău înochii lui”. Aceasta s-ar părea să reprezinte numai în mod insuficient un amestec de ruşine şi durere,indignare şi oroare, cu care trebuie să-l fi umplut răutatea celui mai mare fiu al lui Iacov. Mult maiamară şi zdrobitoare a fost această ultimă lovitură, chiar şi decât moartea Rahelei sau răpirea Dinei.Tăcerea lui Iacov poate fi interpretată ca tăcerea resemnării pioase. Însă când a venit timpul săpronunţe binecuvântarea asupra fiilor săi, Iacov cu limbă de moarte consideră că Ruben prinnelegiuirea lui îşi pierduse dreptul de întâi născut, poziţia lui de conducător temporal şi spiritual alfamiliei (Geneza 49,4; 1 Cronici 5,1). Primul a fost dat lui Ida, al doilea lui Levi. Fiii lui Iacov. Numiţi mai târziu cei 12 patriarhi (Fapte 7,8), fiii lui Iacov au ajuns capiinumeroaselor familii sau triburi, iar poporul care descinde din ei este numit cele douăsprezeceseminţii (Fapte 26,7; Iacov 1,1). În vremurile vechi, numărul 12 adesea era considerat caînsemnând desăvârşirea. Din Ismael au ieşit 12 prinţi (Geneza 25,16). Ţara Canaanului a fostiscodită de 12 iscoade. Domnul Isus a ales 12 apostoli. Deşi câteodată erau mai multe sau maipuţine de 12 seminţii care funcţionau în realitate, Scriptura recunoaşte de obicei 12, omiţând o datănumele uneia, apoi al alteia, cum se poate observa la diferite ocazii (vezi Deuteronom 33; Ezechiel48; Apocalipsa 7; etc.).

Geneza 35:23 Fiii Leii: Ruben, întâiul născut al lui Iacov, Simeon, Levi, Iuda, Isaharşi Zabulon. Fiii Leii. Aici copii sunt aranjaţi după mamele lor respectiv în ordinea naşterii lor. Mai întâiapar fiii lui Lea, deoarece ea a fost cea dintâi care a născut (cap. 29,32-35; 30,18-20); apoiurmează fiii Rahelei (cap. 30,22-24; 35,18), fiii Bilhei, roaba Rahelei (cap. 30,4-8), şi aceia ai Zilpei(cap. 30,9-13).

- 212 -

Geneza 35:26 Fiii Zilpei, roaba Leii: Gad şi Aşer. Aceştia sunt fiii lui Iacov, care i s-au născut în Padan-Aram. I s-au născut în Padan-Aram. Toţi au fost născuţi acolo, în afară de Beniamin. În mod sumar,Moise consideră intervalul de timp dintre plecarea lui de acasă şi întoarcerea lui la casa părinteascăca fiind rămânerea lui în „Padan-Aram”.

Geneza 35:27 Iacov a ajuns la tatăl său Isaac la Mamre la Chiriat-Arba, care estetotuna cu Hebronul, unde locuiseră ca străini Avraam şi Isaac. La tatăl său Isaac. Sosirea lui Iacov la Mamre a constituit o întoarcerea formală la casatatălui său, unde acum a preluat locuinţa ca moştenitor al lui Isaac. Mamre era în imediataapropiere a Hebronului, fost Chiriat-Arba (comentariul pentru cap. 13,18; 23,2). Isaac a mai trăitîncă 23 de ani după plecarea lui Iacov din Haran.

Geneza 35:28 Zilele vieţii lui Isaac au fost de o sută optzeci de ani. Zilele vieţii lui Isaac. Iacov era în vârstă de 120 de ani la moartea tatălui său (cap. 25,26).Zece ani mai târziu, la vârsta de 130 de ani, el se afla în faţa lui Faraon (cap. 47,9). Pe acea vreme,Iosif fusese guvernatorul Egiptului timp de nouă ani (cap. 45,11). De aceea, Iacov era în vârstă de121 de ani, când Iosif a fost înălţat în slujbă avea vârsta de 30 de ani (cap. 41,46), şi de 108 anicând Iosif a fost vândut la vârsta de 17 ani (cap. 37,2). Prin urmare, Isaac era de 168 de ani cândIosif a fost vândut în robie. Deoarece această tragică întâmplare a avut loc în timp ce Iacov locuia laHebron împreună cu vârstnicul său tată (cap. 37,14), Isaac a fost martor la durerea lui Iacov şidupă această întâmplare a mai trăit încă 12 ani.

Geneza 35:29 Isaac şi-a dat duhul şi a murit, şi a fost adăugat la poporul său, bătrânşi sătul de zile. Fiii săi Esau şi Iacov l-au îngropat. Isaac şi-a dat duhul. O mai bună traducere a textului ebraic ar fi „Isaac a respirat pentruultima dată”, ca în RSV (vezi comentariul pentru cap. 25,8). Îndeobşte este recunoscut că moartealui Isaac este amintită aici în afara ordinii ei cronologice, deoarece multe dintre întâmplările istorisiteîn capitolele următoare, mai ales în cap. 37 şi 38, trebuie să se fi întâmplat în timpul vieţii sale (vezicomentariul pentru v.28). Necrologul lui este inserat înainte de moartea sa reală spre a se evitaîntreruperea istoriei lui Iosif. Moartea lui Isaac a avut loc după cum s-ar părea spre sfârşitul celortreisprezece ani de închisoare ai lui Iosif. Esau şi Iacov l-au îngropat. Esau şi Iacov erau acum pe deplin împăcaţi de vreo 23 de ani.Nu este deci ciudat să-l găsim pe Esau unindu-se cu Iacov în ultimele ceremonii pentru onorabilullor tată. În împrejurări asemănătoare au conlucrat Isaac şi Ismael la înmormântarea lui Avraam(cap. 25,9). Isaac a fost un supus pios şi umil înaintea lui Dumnezeu, prietenos şi generos faţă desemenii săi. În comparaţie cu acela al fiului său Iacov, caracterul lui era de departe mai deosebit.Comentariile lui Ellen G. White 1-29 PP 205-207 1-4 PP 205 5 PP 499 8,14,18-20 PP 206 22 PP 206, 238 27, 29 PP 207 Geneza 36,1-43 – citat

Geneza 36:1 Iată spiţa neamului lui Esau, adică Edom. Spiţa neamului lui Esau. Acest capitol constă în mod deosebit dintr-o serie de liste de numecu urmaşii lui Esau şi ai lui Seir hevitul ale căror familii s-au căsătorit între ele. Primul verset estetitlul dat de Moise colecţiei ca un întreg.

Geneza 36:2 Esau şi-a luat neveste dintre fetele Canaanului pe: Ada, fata HetituluiElon, pe Oholibama, fata Anei, fata Hevitului Ţibeon,

- 213 -

Esau şi-a luat neveste. Numele celor trei soţii ale lui Esau aşa cum sunt date aici diferă decele din lista de mai înainte (cap. 26,34; 28,9). La prima vedere, numele tatălui şi naţionalitateasunt, de asemenea, diferite. Vezi tabelul comparativ al numelor.<IND=200> Diferenţele dintre cele două liste sunt uşor de explicat. (1) În armonie cuvechiul obicei oriental urmat încă de arabi, un om poate fi cunoscut sub diferite nume în perioadelesuccesive ale vieţii sale, fiecare nume întemeindu-se pe vreo experienţă, sau eveniment important.De exemplu, Avram a devenit Avraam, Iacov a devenit Israel, Esau a devenit Edom (cap. 17,5.15;35,10; 25,30). De regulă, femeile primeau un nume nou la căsătorie, obicei care ar explicadiferenţele de nume ale două dintre soţiile lui Esau. (2) În cazul Iuditei şi Oholibama, numele soţiei,împreună cu acela al tatălui ei şi naţionalitatea lui diferă. De regulă, femeile fără copii nu suntamintite în listele genealogice. De aceea, se presupune că Iudita a murit fără copii, iar Esau a luat încăsătorie în locul ei o femeie hevită (compară cu cap. 34,2). Oholibama înseamnă „cortul loculuiînalt”, Ana „răspunzând”, Ada, „ornament”. Numele Ţibeon poate fi înrudit cu cuvântul ebraic pentru„hienă”, însă, deoarece el era un hevit, poate că numele lui nu a fost deloc semit. Pentrusemnificaţia celorlalte nume, vezi referinţele care urmează.

Geneza 36:4 Ada a născut lui Esau pe Elifaz; Basmat a născut pe Reuel; Ada a născut. Cinci copii i s-au născut lui Esau în Canaan (vezi 1 Cronici 1,35) de la cele treisoţii numite în Geneza 36,2, 3. Numele sunt în mod limpede semite şi arată, în parte, că Esau semai ţinea într-o oarecare măsură de religia părinţilor lui. Elifaz, nume şi al unuia dintre prietenii luiIov (Iov 2,11; etc.), poate avea semnificaţia de „tăria lui Dumnezeu”. Reuel, care înseamnă„prietenul lui Dumnezeu”, a fost de asemenea unul din numele socrului lui Moise (Exod 2,18).Semnificaţia lui Ieuş, deşi oarecum obscură, poate fi „cel pe care-l grăbeşte Iehova”. Acelaşi nume afost dat mai târziu de către regele Roboam unuia dintre fiii săi (2 Cronici 11,19). Iaelam poate săînsemne fie „pe care-l ascunde Iehova” sau „el coboară”. Core înseamnă „îndrăzneală”. Un levit cuacest nume a devenit tatăl unei faimoase familii de cântăreţi (vezi Psalmi 42,45, titlu).

Geneza 36:6 Esau şi-a luat nevestele, fiii şi fiicele, toată lumea din casă, turmele,toate vitele, şi toată averea pe care şi-o agonisise în ţara Canaan, şi s-a dus într-oaltă ţară, departe de fratele său Iacov. Esau şi-a luat nevestele. După supunerea horiţilor şi ocuparea teritoriului lor, ţara Seir, Esauşi-a mutat familia acolo şi a făcut din ea căminul său permanent (vezi Deuteronom 2,12, 22). Separe că el a procedat astfel cu voia, sau chiar la sugestia lui Isaac, deoarece fie era aşezat dejaacolo, fie cel puţin subjuga regiunea când s-a întors Iacov (Geneza 32,3; 33,14-16). Se poate caIsaac să fi plănuit ca Esau să moştenească averea sa, iar Iacov titlul pentru Ţara Făgăduinţei, cu unaranjament de a-l aduce pe Iacov acasă din Haran. După ce Iacov şi Esau au tranşat diferendul lorla râul Iaboc, acest aranjament s-a dovedit a fi convenabil reciproc. Într-o altă ţară. Deoarece cuvintele „într-o ţară”, fără vreo altă explicaţie la ce fel de ţară sereferă, apar puţin cam neobişnuite, se poate ca numele „Seir” sau „Edom” (compară cu Geneza36,16) să fi fost omis din text. Unele traduceri redau „în ţara Seir”. Pe de altă parte, expresiaurmătoare poate că exprimă tot ce a intenţionat Moise să transmită. Cele două expresii s-ar citiîmpreună „într-o ţară departe de fratele său Iacov”, ca în RSV.

Geneza 36:9 Iată spiţa neamului lui Esau, tatăl Edomiţilor, în muntele Seir. Spiţa neamului lui Esau. Prin fiii şi nepoţii săi enumeraţi în v.10-14, Esau a devenit părintelenaţiunii edomite, a cărei patrie era regiunea deluroasă din Seir. În cazurile lui Ada şi Basmat, careau născut fiecare numai câte un fiu, triburile nu au fost întemeiate de fii, ci de nepoţi; însă în cazulOholibamei cei trei fii ai ei au fost consideraţi ca întemeietori.

- 214 -

Geneza 36:11 Fiii lui Elifaz au fost: Teman, Omar, Ţefo, Gaetam şi Chenaz. Teman. Nume dat mai târziu unei localităţi din Idumeea (Ieremia 49,20), şi purtat de unuldintre prietenii lui Iov (Iov 2,11). Omar, Ţefo, Gaetam şi Chenaz. Despre aceşti nepoţi ai lui Esau prin Ada nu se ştie nimic.

Geneza 36:12 Şi Timna era ţiitoarea lui Elifaz, fiul lui Esau; ea a născut lui Elifaz peAmalec. Aceştia sunt fiii Adei, nevasta lui Esau. Timna. Timna a fost sora lui Lotan, Horitul (v.22) aceasta le-a putut oferi fiilor lui Esaupretextul de a cuceri ţara şi de a-i alunga pe vechii ei locuitori (Deuteronom 2,12). Amalec. Strămoş al amaleciţilor, care i-au atacat pe Izraeliţi la Horeb, pe drumul lor laieşirea din Egipt (Exod 17,8-16). Menţiunea despre „ţinutul amaleciţilor” din Geneza 14,7 nu trebuiesă însemne neapărat existenţa lor pe vremea lui Avraam, ci se poate referi pur şi simplu la regiunealocuită de ei, când a fost scrisă cartea Genezei. Expresia lui Balaam, „cel dintâi dintre neamuri”(Numeri 24,20) nu îl reprezintă pe Amalec ca indigen, sau cel mai vechi trib, ci pur şi simplu caprimul trib păgân care l-a atacat pe Israel, sau poate cel mai tare ,sau mai războinic dintre triburiledeşertului. Dacă ar fi fost acolo un Amalec – şi amaleciţi – înaintea lui Edom, ţinând seama de rolullor important de opoziţie faţă de Israel pe vremea lui Moise, am putea pe drept să aşteptăm să-lgăsim genealogia lor, aşa cum o dă pe a tuturor celorlalţi de importanţă egală pentru Israel. Într-o perioadă foarte timpurie, amaleciţii s-au separat de celelalte triburi din Edom şi auformat un popor independent, a cărui patrie a fost Negeb, în vecinătatea Kadesh-ului (cap. 14,7;Numeri 13,29; 14,43.45). Ca trib nomad însă, au colindat peste partea nordică a Arabiei, Petra, dela Havila la Şur de pe hotarul Egiptului (1 Samuel 15,3.7.27.8). O ramură a tribului chiar a pătrunsîn inima Canaanului, astfel că un şir de dealuri care mai târziu au devenit moştenirea lui Efraim, apurtat numele de „muntele Amaleciţilor” (Judecători 12,15; 5,14). Cei care s-au aşezat în Arabia separe că s-au despărţit şi ei cu trecerea timpului în mai multe ramuri, pentru că hoardele amaleciteuneori se uneau cu madianiţii şi cu „fiii Răsăritului (Judecători 6,3; 7,12), iar alteori cu amoriţii(Judecători 3,13), la invaziile în ţara lui Israel. Ei au fost învinşi de multe ori de Saul (1 Samuel14,48; 15,2-9) şi de David (1 Samuel 27,8; 30,1-20; 2 Samuel 8,12) şi, în cele din urmă, au fostexterminaţi de Ezechia (1 Cronici 4,42.43).

Geneza 36:13 Iată fiii lui Reuel: Nahat, Zerah, Şama şi Miza. Aceştia sunt fiiiBasmatei, nevasta lui Esau. Nahat, Zerah, Şama şi Miza. Nu se cunoaşte nimic despre aceşti nepoţi ai lui Esau.

Geneza 36:15 Iată căpeteniile seminţiilor ieşite din fiii lui Esau. Iată fiii lui Elifaz,întâiul născut al lui Esau: căpetenia Teman, căpetenia Omar, căpetenia Ţefo,căpetenia Chenaz, Căpeteniile. Cuvântul ebraic ’aluph, mai exact „prinţ” sau „căpetenie” a fost, după cum s-arpărea, titlul dat conducătorilor tribali edomiţi şi horiţi. Deoarece cuvântul înrudit ’eleph înseamnă „omie”, unii cercetători au înţeles că ’aluph ar fi un grad militar însemnând „căpetenie peste o mie”(vezi Ieremia 13,21). În ebraica post-exilică, termenul a ajuns să fie aplicat la şefii sau guvernatoriiiudaici (Zaharia 9,7; 12,5). Numele acestor „căpetenii” nu sunt în primul rând nume aşa cum dausugestia unii comentatori. Ele sunt, mai degrabă, cei trei fii şi zece nepoţi ai lui Esau amintiţi deja înGeneza 36,9-14. În ambele liste (v.9-14 şi 15-19) Core apare ca fiu al lui Esau (v.14 şi 18). În lista adoua (v.16) Core apare şi ca nepot al lui Esau (un fiu al lui Elifaz), dar nu în prima listă (v.11).Altfel, cele două liste sunt comparabile. Numele lui Core nu se află în v.15 al Pentateuhuluisamaritean, care a avut o existenţă separată după exilul babilonian, însă apare în LXX, lucrată în alIII-lea secol î.Hr. Faptul că Core nu este enumerat ca unul dintre nepoţii lui Esau în 1 Cronici 1,36,

- 215 -

ci enumerat ca fiu (v.35), confirmă exactitatea primei liste din Geneza 36. Se pare, de aceea, că aavut loc o greşeală a unui copist în legătură cu textul ebraic din Geneza 36,16.

Geneza 36:20 Iată fiii lui Seir, Horitul, vechii locuitori ai ţării: Lotan, Şobal, Ţibeon,Ana, Fiii lui Seir. Locuitorii iniţiali ai ţării, horiţii, nu erau locuitori ai peşterilor, aşa cum au sugeratunii comentatori de mai înainte. Până nu de mult s-a crezut că cuvântul tradus „Horit” deriva de lachor, „peşteră” sau „groapă”. Horit ar însemna atunci „om al peşterii”. În ultimii ani, totuşi, huriţii(Horiţii) cunoscuţi nu numai scriitorilor biblici, ci şi scribilor egipteni (Charu), hitiţii (Charri) şimesopotamienii (Churru) au fost redescoperiţi ca naţiune. Ei erau răspândiţi în vechiul orient întimpul mileniului al II-lea î.Hr. Regatul Mitanian din regiunea Eufratului superior era stăpânit dehuriţi pe vremea lui Moise. Recent, limba lor a fost descifrată, iar acum se cunoaşte foarte multdespre cultura şi istoria hurită. În prima parte a mileniului al II-lea î.Hr., huriţii trebuie să fi intrat în posesia muntelui Seir,unde apar în Biblie pentru prima dată ca popor (cap. 14,6). Mai târziu, ei au fost în parteexterminaţi şi în parte subjugaţi de urmaşii lui Esau (Deuteronom 2,12.22). Şapte fii ai lui Seir„Horitul” sau Huritul sunt enumeraţi o dată ca prinţi tribali, iar apoi drept „căpetenii”. Nepoţii lui Seirşi două nepoate, Timna (v.22) şi Oholibama (v.25) sunt numite de asemenea. Poate că Timna a fostaceeaşi care era concubina lui Elifaz (v.12), iar Oholibama a fost a doua soţie a lui Esau.

Geneza 36:24 Iată fiii lui Ţibeon: Aia şi Ana. Ana acesta a găsit izvoarele calde înpustie, când păştea măgarii tatălui său Ţibeon. Ana aceasta a găsit izvoarele calde (catârii – în versiunea engleză). Moise presupune căîntâmplarea raportată aici este bine cunoscută. Totuşi, noi nu ştim nimic mai mult despre întâmplaredecât spune acest verset. Semnificaţia cuvântului yemim, tradus „catâr” nu este sigură. Aceastătraducere a KJV urmează o veche tradiţie ebraică. Totuşi, Ieronim l-a tradus în Vulgata ca „izvoarecalde”, iar unii comentatori sunt de acord să considere că Moise se referă aici la descoperirea deizvoare calde de sulf. În regiune în general se cunosc trei astfel de izvoare, unul în Wadi-zerkaMaein, altul în Wadi el-Ahsa la sud-est de Marea Moartă, iar al treilea în Wadi Hamad între Kerak şiMarea Moartă.

Geneza 36:29 Iată căpeteniile Horiţilor: căpetenia Lotan, căpetenia Şobal, căpeteniaŢibeon, căpetenia Ana, Căpeteniile. Această listă repetă numele fiilor lui Seir, deja redate în v.20, 21. Despre titlul„căpetenie” vezi comentariul pentru v.15.

Geneza 36:31 Iată împăraţii care au împărăţit în ţara Edom, înainte de a împărăţi unîmpărat peste copiii lui Israel: Înainte de a împărăţi un împărat. Această referire la regi lui Israel este scoasă în evidenţă cao dovadă a faptului că autorul ar fi fost post-mozaic, sau cel puţin ca o interpolare mai târzie din 1Cronici 1,43. Această concluzie nu este necesară. Trebuie să ne amintim că lui Iacov i sefăgăduiseră regi, aşa cum ştia Moise (Geneza 35,11). Această făgăduinţă nu fusese împlinită petimpul lui Moise, în timp ce casa lui Esau atinsese deja un înalt grad de organizare politică. Deaceea, este întru totul potrivit ca Moise, în timpul căruia peste Edom domniseră deja opt regi, săfacă această remarcă. Dificultatea de a găsi un loc pentru şapte „căpetenii”, toţi nepoţi ai lui Esau (v.15-19), 8 regi(v.32-39), şi „11 căpetenii” adiţionale (v.40-43) în timpul dintre Esau şi Moise dispare dacă sepresupune că regii şi căpeteniile erau contemporani unii cu alţii. Aceasta este susţinută de ocomparaţie din Exod 15,15 cu Numeri 20,14. În ultimul, Moise a negociat cu un împărat al Edomului

- 216 -

pentru îngăduinţa de a trece prin ţară, însă în cel de mai înainte sunt amintite „căpeteniile”Edomului ca tremurând din cauza miraculoasei treceri a lui Israel prin Marea Roşie. Ba mai mult, nueste necesar a se presupune că ele 11 „căpetenii” din v.40-43 au domnit unul după altul. Deoarecese afirmă că ei erau căpetenii „după seminţiile lor, după ţinuturile lor”, toţi, sau cel puţin mulţi dintreei, puteau să trăiască în locuri diferite în acelaşi timp. De aceea este necesar să găsim loc numaipentru opt regi succesivi între Esau şi Moise, o perioadă de peste 200 de ani. Aceasta ar permite omedie de 25 de ani pentru fiecare faţă de 10 ani pentru regii lui Israel şi 17 pentru aceia ai lui Iuda. Se pare că monarhia edomită nu era ereditară, deoarece în nici un caz un fiu nu i-a urmattatălui său. Aceasta era, mai degrabă, electivă, cu regi aleşi poate de „căpetenii”. Aceasta ar fiasemănător cu situaţia din Sfântul Imperiu Roman, unde fiecare împărat era ales de prinţii şielectorii imperiului. Dintre cei opt regi menţionaţi nu este nici unul cunoscut din alte izvoare. Deşiunele din nume, precum Hadad (1 Regi 1,14), reapare mai târziu, nici unul nu se referă lapersoanele amintite aici. Câteva din cetăţile amintite în legătură cu regii, pot fi identificate, dupăcum urmează:

Geneza 36:33 Bela a murit, şi în locul lui a împărăţit Iobab, fiul lui Zerah din Boţra. Boţ’ra. O cetate renumită care se pare că a fost capitala edomită pentru o considerabilăperioadă (vezi Isaia 34,6; 63,1; Ieremia 49,13.22; Amos 1,12). Ea era pe locul satului de azi ElBuseira aproximativ la 25 mile sud-est de Marea Moartă.

Geneza 36:34 Iobab a murit; şi în locul lui, a împărăţit Huşam, din ţara Temaniţilor. Teman. Această regiune din Idumeea nordică, cu cetatea ei Teman, nu a fost încăidentificată. Ieronim a păstrat o tradiţie cu rezultatul că ea este aşezată la numai 5 mile de Petra.

Geneza 36:37 Samla a murit, şi în locul lui a împărăţit Saul, din Rehobot pe Râul. Rehobot. Unii cercetători l-au identificat pe acesta cu Rehobot-Ir din Asiria (cap. 10,11), carenu este posibil să fie corect. Alţii au localizat-o altundeva pe Eufrat, având în vedere că de obiceiBiblia indică Eufratul ca „râul”. Dacă aceasta ar fi adevărat, regele edomit Saul trebuie să fi fost unstrăin. Este mult mai probabil ca Rehobot să fi fost Robotha idumeană, a cărei localizare estenesigură, sau Er Ruheibek, la 23 mile sud-vest de Beer-Şeba într-o vale aproape de El’Arish. Înultimul caz „râul” s-ar referi la pârâul pe care era aşezată cetatea.

Geneza 36:39 Baal-Hanan, fiul lui Acbor, a murit; şi în locul lui a împărăţit Hadar.Numele cetăţii lui era Pau şi numele nevestei lui era Mehetabeel, fata lui Matred,fata lui Mezahab. Hadar. Hadar, ultimul dintre cei opt regi ai Edomului enumeraţi de Moise, probabil că a fostacela cu care el a avut de-a face spre a-şi asigura trecerea prin ţara lui (Numeri 20,14). Faptul căsunt redate numele soţiei lui Harad şi numele mamei şi bunicii soţiei lui sugerează că Moise lecunoştea îndeaproape. În contrast cu aceea a celorlalţi şapte regi, moartea lui Hadar, raportată în 1Cronici 1,51, aici nu este amintită. Aceasta este o dovadă în plus că el mai trăia pe vremea cândMoise a scris Geneza.

Geneza 36:40 Iată numele căpeteniilor ieşite din Esau, după seminţiile lor, dupăţinuturile lor, şi după numele lor: căpetenia Timna, căpetenia Alva, căpetenia Ietet, Numele. Nu ale localităţilor, aşa cum au sugerat unii, ci ale persoanelor, poate alecomandanţilor locali contemporani cu Hadar, pe vremea lui Moise.Comentariile lui Ellen G. White 6-8 PP 207

- 217 -

Geneza 37:1 Iacov a locuit în ţara Canaan, unde locuise ca străin tatăl său. Iacov a locuit în ţară. Această declaraţie prezintă perioada de după moartea lui Isaac. Iacovera acum moştenitorul binecuvântărilor şi făgăduinţelor care au însoţit succesiunea patriarhală.

Geneza 37:2 Iată istoria lui Iacov. Iosif, la vârsta de şaptesprezece ani, păştea oilecu fraţii lui; băiatul acesta era cu fiii Bilhei şi cu fiii Zilpei, nevestele tatălui său. ŞiIosif spunea tatălui lor vorbele lor cele rele. Istoria lui Iacov. Aici se deschide o secţiune nouă (vezi cap. 5,1; 6,9, etc.). Deşi este amintitnumai numele lui Iacov în acest titlu, este cuprinsă în el în mod clar istoria familiei lui, după cumdovedesc capitolele care urmează. Orice experienţă a membrilor familiei lui, care avea loc în timpulvieţii lui, era considerată ca parte din raportul familiei sale. Iosif, la vârsta de şaptesprezece. Întâmplările descrise au avut loc la vreo 11 ani dupăîntoarcerea lui Iacov din Haran, când el ajunsese la vârsta de 108 ani (vezi cap. 30,25 şi cele desprecap. 27.1). Cu fiii Bilhei. Iosif era mult mai strâns legat cu fiii Bilhei şi Zilpei, care erau mai aproape deel ca vârstă şi care poate că erau mai puţini aroganţi decât aceia ai lui Lea. Se poate că Bilha carefusese roaba Rahelei, mama lui, se îngrijea de Iosif, după moartea Rahelei. Vorbele lor cele rele. Iosif fie că a raportat ce observase personal, fie că a raportat ceea ceauzise despre fraţii lui. Aceasta marchează începutul urii amare pe care fraţii săi au simţit-o faţă deel. Iosif era stimulat de idealuri înalte, iar conştiinţa lui sensibilă s-a revoltat împotriva faptelor releale fraţilor săi. Raportul său despre aceste lucruri către Iacov era, fără îndoială, cu gândul căinfluenţa tatălui său ar putea să facă să-şi schimbe comportamentul, ca să nu vină dezonoareasupra numelui familiei cum venise prin masacrul sihemiţilor.

Geneza 37:3 Israel iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că îlnăscuse la bătrâneţe; şi i-a făcut o haină pestriţă. Israel iubea pe Iosif. Iacov găsea o satisfacţie deosebită în tovărăşia lui Iosif, a căruiamabilitate şi ale cărui idealuri îl deosebeau atât de mult de fraţii săi. Deoarece Iacov fusese învârstă de 91 de ani la naşterea lui Iosif, iar Beniamin nu se născuse până după câţiva ani mai târziu,el l-a considerat pe Iosif fiul pe care „îl născuse la bătrâneţe”. O haină pestriţă. Tratamentul privilegiat al lui Iacov pentru Iosif a atins punctul culminant înhaina specială, sau tunica, pe care i-a făcut-o. Semnificaţia cuvântului passim, „din mai multeculori”, este nesigură. El mai este folosit şi în 2 Samuel 13,18 spre a descrie rochia Tamarei, fiicaregelui David. LXX, Vulgata şi traducerea siriacă „multicoloră” formează baza traducerii găsite încele mai moderne Biblii. O pictură pe peretele mormântului unui nobil la Beni-Hassan în Egipt,datând de pe vremea lui Avraam, reprezentând o grupă de bărbaţi, femei şi copii asiatici, dintrecare unii nu purtau nimic decât un şorţ bicolor, iar alţii tunici care ajungeau până la genunchi, darlăsau gol unul din umeri. Unele din acestea erau din material curat, alb, iar altele aveau desene roşiişi albastre. Haina şefului era colorată în mod special şi se deosebea de a celorlalţi printr-un desenfrumos, ţesut în stofă. Tunica dată de Iacov lui Iosif poate că se asemăna cu aceasta. După cum searată, totuşi, aici cuvântul passim este de origine nesigură. Dacă, după cum se pare probabil, acestaeste pluralul de la pass, „extremitate”, aceasta s-ar referi la mâini şi la picioare. În Daniel 5,5.24,pass este cuvântul tradus „mână”. Aici, în conformitate cu aceasta, haina lui Iosif sau tunica, ar fiuna cu mâneci lungi şi care ajungea de asemenea până la picioare. O astfel de îmbrăcăminte nu arfi potrivită să fie purtată în timp de lucru şi era purtată de copii din casa nobilă. Traducerea RSVredă „o haină lungă cu mâneci”. Construcţia gramaticală sugerează ideea că Iacov nu i-a făcutnumai o haină de felul acesta, ci „obişnuia să le facă” pentru el. În orice caz, această haină a stârnitsuspiciunea că Iacov intenţiona să lase la o parte pe copiii lui mai mari şi să-i acorde lui Iosif dreptulde întâi născut. Nu este de mirare că fraţii lui îl urau (PP 209).

- 218 -

Geneza 37:4 Fraţii lui au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe ei toţi, şi auînceput să-l urască. Nu puteau să-i spună nici o vorbă prietenească. Au început să-l urască. Iubirea lui Iacov pentru Iosif era naturală, poate că deoarece vedeaîn el nu numai pe copilul Rahelei, iubita lui, ci şi o excelenţă de caracter care stătea în contrastizbitor cu viaţa rău famată a celorlalţi fii. Mulţi părinţi care se află în situaţia lui Iacov, atraşi de uncopil mai mult decât de un altul, trebuie cel puţin să se străduiască să ascundă preferinţa pe care înadâncul inimii lor probabil că o consideră pe deplin justificată. Printr-o părtinire excesivă şineîndoielnică, Iacov a făcut vădită preferinţa lui pentru fiul Rahelei, dăruindu-i o haină scumpă şisuperbă. După cum era de aşteptat, un astfel de semn de cinstire nu a fost pe placul celorlalţi fii ailui, iar dacă caracterul lui Iosif nu ar fi fost pe deplin sănătos, ar fi putut fi păgubitor chiar pentruIosif.

Geneza 37:5 Iosif a visat un vis, şi l-a istorisit fraţilor săi, care l-au urât şi mai mult. Iosif a visat un vis. Haina înseamnă intenţia lui Iacov de a face din fiul mai mare al Raheleimoştenitorul lui. Acum, visul lui Iosif a fost luat drept expresie a propriilor sale intenţii în aceastăprivinţă. Ei îl urau nu numai din cauza visului, ci şi din cauza îndrăznelii lui de a le spune despre el(v.2). Deşi nu se menţionează că visurile lui Iosif erau de la Dumnezeu (cap. 20,3-7; 28,12-15),istoria următoare a vieţii lui arată în mod cert că erau ca atare şi că nu erau reflexia unei ambiţiipersonale. Visul lui Iosif arată că Iacov nu se limita numai la ocupaţia sa de a creşte vite şi oi, ci seocupa şi cu agricultura, cum făcuse şi tatăl său mai înainte de el (cap. 26,12). O astfel de activitateera cuprinsă în binecuvântarea părintească a lui Isaac (cap. 27,28).

Geneza 37:9 Iosif a mai visat un alt vis, şi l-a istorisit fraţilor săi. El a zis: "Am maivisat un vis! Soarele, luna, şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământînaintea mea." Un alt vis. Dacă cel dintâi vis al lui Iosif arătase numai spre supremaţia asupra fraţilor lui, celde-al doilea a extins-o asupra întregii familii. Ca Iosif să povestească visul acesta fraţilor lui, după cea văzut cum reacţionaseră faţă de primul, descoperă o judecată clar imatură. Acest vis nu puteadecât să intensifice invidia şi ura lor. Totuşi, se pare că Iosif simţea o oarecare satisfacţie povestindvisurile sale şi observând invidia şi mânia fraţilor lui. Iacov, care a fost prezent cu această ocazie, i-aaplicat o mustrare aspră în parte, poate, fiind surprins şi în parte pentru a dezaproba oricecomplicitate din în ce îl privea. Cu toate că Iacov a dezaprobat povestirea visului, el nu a pututîmpiedica să fie impresionat de felul în care reflecta propriile cugete. Unii se îndoiesc de originea divină a celui de-al doilea vis, având în vedere că se pare că aavut numai o împlinire parţială. Nici Rahela şi nici Lea nu au trăit să vadă stăpânirea lui Iosif dinEgipt (cap. 35,19; 49,31). Este suficient să se observe că nici chiar Iacov nu a luat fiecare amănuntal visului literal, deoarece mama lui Iosif era deja moartă la acea vreme (v.10). După cât se pare,Iacov a înţeles visul ca reprezentând supremaţia lui Iosif în sens general.

Geneza 37:12 Fraţii lui Iosif se duseseră la Sihem, ca să pască oile tatălui lor. Fraţii lui Iosif se duseseră. Fiii lui Iacov se pare că făceau destul de lungi migrări anuale de lao regiune cu păşuni la alta, aşa cum este adesea necesar chiar şi astăzi. Sihem este aşezat la 60 demile nord de Hebron, iar Dotan (v.7) la alte 16 mile spre nord-vest de Sihem. Folosirea păşunilornordice înseamnă că era anotimpul de vară, sau de toamnă timpurie. Anotimpul uscat începea înaprilie şi ţinea până în octombrie (vezi v.24). Motivul pentru a paşte turmele la Sihem poate să fifost faptul că familia lui Iacov avea proprietate acolo obţinută parţial prin cumpărare (cap. 33,19) şiprobabil parţial prin cucerire (cap. 34,27). Se pare că fiii lui Iacov considerau că nu aveau a se temedeloc de populaţia înconjurătoare (cap. 35,5), care nu îşi luase niciodată revanşa pentru masacrarea

- 219 -

sihemiţilor.

Geneza 37:13 Israel a zis lui Iosif: "Fraţii tăi pasc oile la Sihem! Vino, căci vreau să tetrimit la ei." "Iată-mă, sunt gata", a răspuns el. Vreau să te trimit la ei. Iacov, după cât se pare, nu şi-a dat seama cât de înverşunat îl uraufiii săi pe Iosif, fapt pe care ei s-au străduit să-l ascundă de el. Aceasta reiese clar nu numai dinfaptul că el l-a trimis pe Iosif singur să-i viziteze, dar şi din reacţia lui la istorisirea lor despredispariţia lui. Se pare că nu şi-a închipuit niciodată, câtuşi de puţin, vreun joc necinstit din partealor. Neliniştea lui Iacov pentru fii săi probabil că se datora nu numai lungii lor absenţe, ci şi temeriică compatrioţii sihemiţilor puteau fie să se revanşeze pentru masacrare, fie să-i împiedice să-şipască turmele.

Geneza 37:17 Şi omul acela a zis: "Au plecat de aici; căci i-am auzit spunând:"Haidem la Dotan." Iosif s-a dus după fraţii săi, şi i-a găsit la Dotan. Haidem la Dotan. Fiind aşezat aproximativ la 12 mile nord de Samaria, în direcţiaEzdraelonului, Dotan, era aşezat pe marele drum de caravane dinspre nord înspre Egipt. El se aflaîntr-o câmpie alungită care avea una dintre cele mai bune regiuni cu păşune din Canaan şi a fost,deci, bine aleasă de fiii lui Iacov. El încă mai poartă vechiul nume, Dotan. Pe vremea lui Elisei, el afost scena unei mari minuni (vezi 2 Regi 6,13-19).

Geneza 37:20 Veniţi acum, să-l omorâm şi să-l aruncăm într-una din aceste gropi; şivom spune că l-a mâncat o fiară sălbatică, şi vom vedea ce se va alege de visurilelui." Veniţi să-l omorâm. Pentru nişte oameni care uciseseră pe bărbaţii unei cetăţi întregi,omorârea unui singur om cu greu li se putea părea un păcat grav. Ura se dezvoltase în inimile lorpână la punctul în care erau gata să omoare cu sânge rece pe propriul frate. Ei erau departe decasă şi influenţele ei restrictive. „Groapa” în care au avut de gând să arunce corpul lui era una dingropile obişnuite din Palestina. Povestea pe care ei şi-au propus să o spună tatălui lor avea să fieîntru totul credibilă, pentru că Palestina era o ţară sălbatică în cel de-al doilea mileniu î.Hr., iar leii şiurşii şi alte animale hoinăreau după voie (vezi Judecători 14,5; 1 Samuel 17,34).

Geneza 37:21 Ruben a auzit lucrul acesta, şi l-a scos din mâinile lor. El a zis: "Să nu-i luăm viaţa!" Ruben a auzit lucrul acesta. Deşi Ruben era departe de a fi el însuşi desăvârşit, vezi cap.35,22, inima lui nu era aşa de împietrită ca a lor. Fiind cel mai mare fiu, el simţea o răspunderedeosebită pentru fratele lui mai tânăr şi s-a hotărât, dacă era posibil, să-l salveze din mâinile lor.Criminalii în devenire au fost mulţumiţi pentru moment să procedeze după sugestia lui Ruben. Deşiera slab şi şovăitor (cap. 49,4), Ruben apare ca fiind singurul dintre fraţii lui Iosif în care iubireanaturală de frate nu era complet pierdută. Deşi i-a lipsit curajul să se împotrivească pe faţă voinţeilor puternice, el a făcut cel puţin o încercare timidă de a salva viaţa lui Iosif. Planul lui Ruben eralăudabil până la punctul la care a fost realizat, dar el a dat greş din cauza lipsei de hotărâre şivigilenţă.

Geneza 37:24 L-au luat şi l-au aruncat în groapă. Groapa aceasta era goală: nu eraapă în ea. L-au aruncat într-o groapă. Adăugând insultă la injurie, ei l-au dezbrăcat pe Iosif şi l-auaruncat într-o groapă secată din apropiere. Se pare că gropile erau adesea întrebuinţate pentru aşaceva (vezi Ieremia 38,6). Gândul că el avea să moară de o moarte groaznică prin înfometare, asatisfăcut probabil setea lor de răzbunare, şi ei nu au dat nici o atenţie apelurilor lui vrednice de

- 220 -

milă (cap. 42,21, 22).

Geneza 37:25 Apoi au şezut să mănânce. Ridicându-şi ochii, au văzut o ceată deIsmaeliţi venind din Galaad; cămilele lor erau încărcate cu tămâie, cu leac alinător şismirnă, pe care le duceau în Egipt. Au şezut să mănânce. Poate că cu un tainic simţământ de satisfacţie, dacă nu de exaltare, şicu o nepăsare fără margini, nemiloşii fraţi s-au aşezat să mănânce. O ceată de ismaeliţi. Cuvântul tradus „ceată” în KJV înseamnă o grupă de călători, în specialcomercianţi şi, de aceea, poate fi potrivit tradus „caravană”. Arabii, descinzând din Ismael, auocupat regiunea deşertului Arabiei, la est de Egipt şi spre nord, în general, în direcţia Asiriei.Rapoarte biblice şi profane arată că Arabii aveau un comerţ înfloritor cu Egiptul. Faptul că urmaşiilui Ismael deveniseră deja un popor de negustori nu este de mirare, pentru că acum trecuseră 180de ani de la naşterea lui Ismael, iar familia lui fără îndoială că crescuse repede. Din Galaad. Având în vedere că Dotan-ul era aşezat pe un mare drum comercial, era numaifiresc să treacă din timp în timp caravane. Drumul de la Galaad din Transiordania traversa Iordanulîn apropiere de Bet-Şean, la capătul estic al văii Ezdraelonului, urma valea până la Jenin, apoi apucaspre sud pentru a traversa lanţul de munţi Carmel. Trecând prin câmpia de la Dotan, el continuaspre sud pe calea lui Er Ramle şi Gaza spre Egipt. Tămâie. Cuvântul tradus „tămâie” se înţelege de obicei a fi clei de tragacant, care se obţinedin tufe de genul Astragalus. A mai fost identificată cu florile roşii, uscate ale plantei nagawa, saurăşină de cistus ori trandafir de stâncă. De orice origine, „tămâia” sau cleiul era folosit probabil fieca un ingredient al tămâiei sau cosmetic. Leac alinător. Cuvântul ebraic tradus „leac alinător” se referă probabil la cleiul de mastic saude terebint. Smirnă. Semnificaţia cuvântului tradus astfel este nesigură. Se înţelege, de obicei, că el sereferă la labdanum, un clei aromatic transpirat de frunzele de cistus, sau la ceea ce astăzi secunoaşte ca smirnă. Alţii consideră că aceasta este scoarţa răşinoasă de mastic.

Geneza 37:26 Atunci Iuda a zis fraţilor săi: "Ce vom câştiga să ucidem pe fratelenostru şi să-i ascundem sângele? Iuda a zis. Iuda a văzut în apariţia caravanei ismaelite un mijloc pentru o debarasarepermanentă de Iosif fără a-i lua viaţa. Aceasta l-ar elimina în mod efectiv de la o competiţie în luptapentru dreptul de întâi născut. Fraţii se gândeau, fără îndoială, că Iosif făcuse puţin ca să măreascăaverea familiei şi nu aveau nici un motiv ca el să aibă parte de moştenire din averea pe care ofăcuseră mâinile lor. Propunerea lui Iuda s-a dovedit a fi cea mai binevenită pentru toţi fraţii care,acum, după reflectarea asupra impulsului lor iniţial de a-l omorî pe Iosif, ei înşişi şi-au dat seama căle era destul de dificil să ridice mâinile lor asupra lui.

Geneza 37:28 La trecerea negustorilor madianiţi, au tras şi au scos pe Iosif afară dingroapă, şi l-au vândut cu douăzeci de sicli de argint Ismaeliţilor care l-au dus înEgipt. Neguţătorilor. Neguţătorii sunt numiţi „ismaeliţi” în v.25, 27 şi 28 şi „madianiţi” în v.28 şi 36.Aceasta se explică prin presupunerea că în caravană erau reprezentate amândouă grupele, sau căambele nume erau folosite în mod sinonim în vorbirea obişnuită. În orice caz, numai o singurăcaravană era implicată în tranzacţie (vezi PP 211). Douăzeci de sicli de argint. Preţul plătit pentru Iosif, 20 de sicli de argint, era mult mai micdecât media preţului unui sclav. În conformitate cu Exod 21,32, acest preţ pare să fi fost de 30 desicli, în orice caz, preţul cu amănuntul pe care ismaeliţii se aşteptau să-l primească pentru Iosif înEgipt. Este fireşte că ei vor plăti mai puţin pentru Iosif. 20 de sicli ar fi aproximativ 8 uncii de argint

- 221 -

şi ar avea o valoare monetară curentă de aproximativ 5,83 dolari (vezi comentariul pentru cap. 228gr.). Vânzarea lui Iosif a fost o violare vădită a principiului că nici un om nu are dreptul să-lsupună pe un altul la servitute involuntară (compară cu Levitic 25,39-43). Acest fapt arată clarîntinderea stricăciunii morale care se cuibărise în inimile fraţilor lui Iosif. Aceia care l-au vândut peIosif au dovedit prin aceasta că ei pierduseră cu desăvârşire iubirea naturală. Vânzarea lui Iosif însclavie este primul exemplu de acest fel raportat. Negustorii de sclavi au imitat adesea, dar rar auîntrecut cruzimea de care erau vinovaţi fraţii lui Iosif, pentru că ei nu au vândut pe un simplu semenal lor, ci pe propriul frate. Cu toate acestea, providenţa a anulat planurile rele ale acestor oameniînrăiţi. Sosirea caravanei exact în acest moment a fost mijlocul hotărât al Cerului de a-l salva peIosif din complotul lor răutăcios asupra vieţii lui, iar salvarea vieţii lui a devenit în schimb mijloculsalvării lor (cap. 45,4.5). Deşi Iosif nu putea şti acest lucru în acel moment, Providenţa conducea paşii săi. Cât deadesea, cele mai întunecate căi ale vieţii conduc la cele mai luminoase perspective! Fie ca mereu săfim gata să mergem oriunde ar fi să ne conducă Dumnezeu (vezi Romani 8,28.35-39).

Geneza 37:29 Ruben s-a întors la groapă şi iată că Iosif nu mai era în groapă. El şi-arupt hainele, Ruben s-a întors. Toată tranzacţia a avut loc în absenţa lui Ruben şi fără ştirea lui.Convingându-i pe fraţii lui să consimtă să-l arunce pe Iosif de viu într-o groapă, el i-a părăsit înaintede sosirea lui Iosif, ca să nu-i afle intenţia de a-l înapoia pe Iosif tatălui său (PP 211). Rupereahainelor sale era un obicei vechi de exprimare a durerii şi necazului (vezi Geneza 37,34; 44,13; 2Samuel 13,31; 2 Regi 18,37; Iov. 1,20).

Geneza 37:30 s-a întors la fraţii săi, şi a zis: "Băiatul nu mai este! Ce mă voi faceeu?" Băiatul nu mai este. Strigătul neajutorat al lui Ruben a descoperit intenţia lui tainică de a-lsalva pe Iosif. Acum era în încurcătură, fiind cel mai vârstnic şi neştiind ce raport avea să îi ducă luiIacov cu privire la dispariţia lui Iosif. Intenţiile lui Ruben au fost lăudabile şi planul bine făcut, totuşi, el nu a reuşit. Până la urmă,a venit ziua când fraţii lui Ruben au fost nevoiţi să asculte asprul reproş pentru acest ceas rău şifapta lor hidoasă (cap. 42,22). Iosif avea să fie eliberat, dar nu de către Ruben. Zgura avea să fiecurăţită din viaţa lui prin suferinţă (compară cu Evrei 2,10) înainte ca să se poată bucura deonoarea pentru care-l hotărâse Cerul. În providenţa lui Dumnezeu, adesea crucea trebuie săpreceadă cununa, iar suferinţa devine partea oamenilor ,pentru ca mulţi să poată avea un beneficiuşi pentru ca scopul îndurător al lui Dumnezeu să poată în cele din urmă să reuşească.

Geneza 37:31 Ei au luat atunci haina lui Iosif; şi junghiind un ţap, i-au muiat haina însânge. Ei au luat haina lui Iosif. Deşi Ruben şi-a ieşit din fire de supărare şi uluire, fraţii lui nemiloşişi neîmblânziţi nu erau câtuşi de puţin lipsiţi de idei cu privire la un plan. Se pare totuşi că ei nu auavut nici îndrăzneala neruşinată să ducă până la capăt planul lor în persoană, nici curajul să fiemartori la prima izbucnire de durere a tatălui lor. De aceea, au ales un altul, probabil un rob care nuştia nimic mai mult decât i se spusese despre situaţie, şi astfel nu putea să descopere sumbra lortaină, să ducă haina însângerată lui Iacov în Hebron.

Geneza 37:33 Iacov a cunoscut-o, şi a zis: "Este haina fiului meu! O fiară sălbatică l-a mâncat! Da, Iosif a fost făcut bucăţi!"

- 222 -

A fost făcut bucăţi. Fiii lui Iacov nu numai că mânjiseră haina cu sânge, dar, fără îndoială, căau şi rupt-o în bucăţi pentru a face dovada nenorocirii lui Iosif mai vie şi spusele lor mai de crezut.Într-un mod nu prea elocvent, haina cea ruptă a adus o mărturie mută despre soarta care-lajunsese, în mod prezumtiv, pe tânăr. Obiectul care odată simbolizase favoritismul neînţelept al luiIacov a ajuns să reprezinte acum ruina amândurora, tată şi fiu.

Geneza 37:34 Şi şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe coapse, şi a jelit multă vremepe fiul său. A jelit pe fiul său. Convins de moartea lui Iosif prin dovada de netăgăduit prezentată, Iacov aintrat într-o perioadă de jelire, după obiceiul timpurilor vechi. Sfâşiindu-şi hainele sale obişnuite, els-a îmbrăcat în sac, îmbrăcămintea obişnuită a jeluitorilor (2 Samuel 3,31; Neemia 9,1; Estera 4,1).Aceasta era o ţesătură de păr, aspră şi groasă, din care erau făcuţi şi sacii pentru cereale. ÎnGeneza 42,25 acelaşi cuvânt este tradus „sac”. În cazuri de durere psihică extremă, „sacul” erapurtat direct pe piele (1 Regi 21,27).

Geneza 37:35 Toţi fiii şi toate fiicele lui au venit ca să-l mângâie, dar el nu voia săprimească nici o mângâiere, ci zicea: "Plângând mă voi coborî la fiul meu în locuinţamorţilor." Şi plângea astfel pe fiul său. Au venit ca să-l mângâie. Când Iacov îl jelise pe Iosif mai mult decât de obicei, şi când sepărea că durerea lui cea mare se mai uşurase, copiii lui deveniseră preocupaţi. Criminalii cruzi audevenit mângâietori afectuoşi, iar prefăcuţii criminali au căutat să potolească durerea pe care oprovocaseră cu cruzime tatălui lor. Se pare că Iacov mai avea şi alte fiice în afară de Dina, afară de cazul că aici s-ar facereferire la nurori (compară cu Rut 1,11-12). Deoarece termenii ebraici care arată relaţiile de rudeniesunt adesea folosiţi într-un sens mai general decât sunt astăzi, adesea nu este chiar sigur ceînseamnă în realitate cuvintele „fiu”, „fiică”, etc. Din Geneza 46,7, se pare că este clar că acesteaerau propriile „fiice”. Locuinţa morţilor. She’ol. Acest cuvânt este specific ebraic, nu se află în nici o limbă semită,şi este de origine necunoscută. El este folosit în mod invariabil pentru a indica locul unde merg ceimorţi.

Geneza 37:36 Madianiţii l-au vândut în Egipt lui Potifar, un dregător al lui Faraon, şianume căpetenia străjerilor. Madianiţii l-au vândut. Despre folosirea alternativă a termenilor „Madianiţi” şi „Ismaeliţi” aicişi în v.25, 27 şi 28 vezi comentariul pentru v.28. Lui Potifar. Numele acesta, deşi recunoscut încă de mult de către egiptologi a fi un veritabilnume egiptean, a fost numai de curând găsit pe mormintele egiptene, unde apare în limbaegipteană ca P’a-di-p’a-Re’. El înseamnă „cel căruia [zeul] Re’ i-a dat” şi este asemănător cu numelepersonale ebraice ’Elnathan, „Dumnezeu a dat” şi Yonathan, „Iehova a dat”. Un dregător al lui Faraon. Cuvântul ebraic tradus „dregător” este saris care înseamnă înaintede toate, „eunuc”. Stăpânitorii orientali se foloseau de eunuci în diferite poziţii importante, mai cuseamă în slujba de dregători ai haremului regal. Faptul că Potifar era căsătorit este luat dreptdovadă că termenul saris înseamnă mai mult decât „eunuc” în sensul strict al cuvântului. Aceastapoate să fie adevărat, dar rămâne nedovedit, deoarece chiar eunucii puteau să fie căsătoriţi. Cu privire la titlul „Faraon”, vezi comentariul pentru cap. 12,15. Căpetenia străjerilor. Cuvântul tradus „căpetenie” este din ebraicul tabbachim. La singular elînseamnă „măcelar” sau „bucătar”, şi înseamnă unul care ucide, găteşte şi serveşte hrana (vezi 1Samuel 9,23.24). Aici, la plural, el se referă la călăi. Potifar, „căpetenia”, probabil că era şefulcălăilor, sau poate al gărzii personale a lui Faraon.

- 223 -

Comentariile lui Ellen G. White 1-36 PP 208-214, 332; SR 100-101 2 ML 30 3,7 PP 209 7,8 SR 100 8-10 PP 210 9-11SR 101 12-18 PP 210 19-28 PP 211 28 5T 321 29-35 PP 212 31-33 PP 238 36 PP 214

Geneza 38:1 În vremea aceea, Iuda a părăsit pe fraţii săi, şi a tras la un om dinAdulam, numit Hira. În vremea aceea. Acest capitol redă originea celor trei familii conducătoare ale lui Iuda,viitoare seminţie princiară a lui Israel. El mai arată că fiii lui Iacov, uitând chemarea sacră aneamului lor, au fost în pericolul de a pieri în păcatele din Canaan. Dacă Dumnezeu nu ar fiintervenit în bunătatea lui de a realiza mutarea întregii case a lui Iacov în Egipt, poporul ales ar fiputut pieri din cauza influenţei corupătoare a obiceiurilor canaanite. Astfel, cap. 38 este o parteintegrantă a istoriei primare a lui Israel. Expresia „în vremea aceea” este luată de mulţi comentatori ca referindu-se la istoria vânzăriilui Iosif, înregistrată în capitolul precedent. Totuşi, termenul este atât de general încât nu poate filimitat la o întâmplare specială, mai probabil că el se referă la întreaga perioadă a istoriei lui Iacovîn Palestina. Considerente cronologice aproape că fac necesară amplasarea acestei istorisiri pevremea când Iosif era încă în casa tatălui său. Fiind al patrulea fiu al lui Lea, Iuda cu siguranţă că nu era decât cu vreo trei ani şi ceva maimare decât Iosif, fapt care ar face ca el să fie aproximativ de douăzeci de ani pe vremea când a fostvândut Iosif (compară cu cap. 41,46; 45,6), astfel că Iuda era de vreo 42 de ani când familia s-amutat în Egipt. În acea vreme, nu numai că el îi avea pe cei trei fii amintiţi în cap. 38, dar era şibunic, cum pare a lăsa să se înţeleagă şi cap. 46,12. Dacă acest lucru este corect, fiii săi Er, Onan şiŞela trebuie să se fi născut înainte de a fi vândut Iosif, deoarece ei înşişi ajunseseră deja vârstacăsătoriei, când au avut loc întâmplările privind pe Tamar, iar Pereţ, fiul Tamarei avea deja doi fii,când s-a mutat familia în Egipt. Observaţiile acestea ne obligă să tragem concluzia că unii dintre fiiilui Iacov trebuie să se fi căsătorit încă pe când erau foarte tineri. Iuda nu putea să aibă mai mult de14 ani la naşterea lui Er, cel mai în vârstă fiu al lui, nici Er mai mult de 13 ani la căsătoria lui cuTamar. Naşterea celor doi gemeni ai lui Iuda de către Tamar, nora lui, trebuie să fi avut într-uninterval de doi ani după moartea lui Er. Pereţ nu putea să aibă mai mult de 14 ani, când s-a născutEţron şi Hamul, după cât se pare tot gemeni, înainte de plecarea din Canaan. Astfel de căsătoriitimpurii în nici un caz nu sunt neobişnuite în unele părţi ale orientului chiar şi astăzi. În cazul familieilui Iacov ele pot să reprezinte influenţa canaanită. Cercetările arată că Iuda era un căsătorit şi tatăla data vinderii lui Iosif şi că o parte din istorisirea cap. 38 avusese deja loc. Om din Adulam. Adulam este aşezat aproximativ la 13 mile sud-vest de Betleem, într-un locnumit Tell esh-Sheikh Madh-kur, şi la aproximativ aceeaşi distanţă nord-vest de Hebron unde locuiape acea vreme Iacov. Din motive necunoscute, Iuda a vizitat pe Adulam pe vremea când era încătânăr. Poate că încă pe timpul când păştea turmele tatălui său prin părţile acelea, a făcut cunoştinţăîntâmplător cu Adulam şi a rămas câtva timp la el. Că Iuda nu s-a despărţit pentru totdeauna decăminul lui părintesc reiese clar din faptul că el era cu fraţii lui când Iosif a fost vândut (cap. 37,26),precum şi din faptul că foametea i-a obligat să cumpere cereale din Egipt (cap. 43,3).

Geneza 38:5 A mai născut iarăşi un fiu, căruia i-a pus numele Şela; Iuda era la Czib,când a născut ea. Iuda era la Czib. Acest loc este numit pentru ca descendenţii lui Şela să ştie unde s-a născutstrămoşul lor. Czib, sau Aczib (Iosua 15,44; Mica 1,14) probabil că trebuie să fie identificat cu loculTell el-Beida, care este aşezat la sud-vest de Adulam.

- 224 -

Geneza 38:6 Iuda a luat întâiului său născut Er, o nevastă numită Tamar. Tamar. Probabil o femeie canaanită, deşi de origine necunoscută.

Geneza 38:8 Atunci Iuda a zis lui Onan: "Du-te la nevasta fratelui tău, ia-o denevastă, ca cumnat, şi ridică sămânţa fratelui tău." Iuda a zis lui Onan. Conform obiceiului, Onan, în calitate de cumnat al Tamarei, trebuia să secăsătorească cu văduva fără copii a fratelui său decedat şi să ridice o familie pentru el. Dar Onan nuera dispus să accepte răspunderile pe care aceasta le implica deoarece fiul întâi născut nu avea săfie al lui, ci avea să perpetueze familia decedatului şi să primească moştenirea lui. Purtarea lui Onana trădat o lipsă de iubire naturală pentru fratele lui şi o lăcomie pentru moştenirea şi averile lui. Ba,chiar mai rău, purtarea sa era o ofensă împotriva instituţiei divine a căsătoriei. Acesta este uncomentariu trist despre josnica stare la care au ajuns fiii lui Iacov. Obiceiul căsătoriei levirite (din latinescul levir, „cumnat”), amintit aici pentru prima dată înBiblie, a existat de asemenea sub forme diferite printre alte naţiuni din antichitate, de exempluhetiţii. El a fost încorporat în legislaţia mozaică cu prevederea că un cumnat poate să refuze săîndeplinească datoria lui. Totuşi, un astfel de refuz era considerat ruşinos, aşa cum arată ceremoniacare trebuia să fie împlinită în acest caz (Deuteronom 25,5-10). Rut 4,5-8 înregistrează un exemplude astfel de refuz.

Geneza 38:11 Atunci Iuda a zis norei sale Tamar: "Rămâi văduvă în casa tatălui tău,până va creşte fiul meu Şela." Zicea aşa ca să nu moară şi Şela ca fraţii lui. Tamars-a dus, şi a locuit în casa tatălui ei. Rămâi văduvă. Moartea subită a celor doi fii mai mari ai lui, atât de curând după căsătoria lorcu Tamar, a făcut ca Iuda să evite să-i mai dea şi pe cel de-al treilea fiu ca soţ. În armonie cu osuperstiţie găsită în cartea apocrifă a lui Tobit (cap. 3,7-10), se poate ca el să se fi gândit că eaînsăşi, sau căsătoria cu ea, pricinuise în vreun fel oarecare moartea lui Er şi Onan. Prin urmare, el atrimis-o acasă la tatăl ei cu făgăduinţa fiului lui mai mic, de îndată ce avea să crească. Faptul căIuda nu intenţiona să-şi ţină făgăduinţa este clar din scuza „ca să nu moară şi Şela cu fraţii lui”. Când Şela a ajuns la o vârstă potrivită pentru căsătorie şi nu i-a fost dat, Tamar s-a hotărâtsă-şi asigure un copil chiar prin Iuda însuşi. Aceasta era în deplin acord cu răspânditul obicei alhetiţilor şi asirienilor. Legile hetiţilor şi asirienilor conţineau prevederea că datoria căsătoriei leviritetrebuia să fie îndeplinită de tatăl celui decedat, dacă nu mai era disponibil nici un frate.

Geneza 38:12 Au trecut multe zile, şi fata lui Şua, nevasta lui Iuda, a murit. După ceau trecut zilele de jale, Iuda s-a suit la Timna, la cei ce-i tundeau oile, el şi prietenulsău Hira, Adulamitul. La cei ce tundeau oile. Iuda devenise văduv. Având în vedere că totdeauna festivităţi erau înlegătură cu tunsul oilor (vezi 1 Samuel 25,2-11; 13,23), Iuda nu a putut să ia parte până ce timpulde jale obişnuit era trecut. Se aminteşte prietenul său Hira care îl însoţeşte, din cauza părţii pe careel trebuie să o joace în cele ce urmează (v.20). Timna. Acest loc era situat în munţii Iudeii, după cum arată expresia „s-a suit”, şi mai târziua fost dat seminţiei lui Iuda (Iosua 15,57). Locul este cunoscut astăzi ca Tibnah, este aşezat la 4mile nord-est de Adulam.

Geneza 38:14 Atunci ea şi-a lepădat hainele de văduvă, s-a acoperit cu o măhramă,s-a îmbrăcat în alte haine, şi a şezut jos la intrarea în Enaim, pe drumul care duce laTimna; căci vedea că Şela se făcuse mare, şi ea nu-i fusese dată de nevastă.

- 225 -

Şi a şezut jos la intrare. Traducătorii lui KJV nu au recunoscut expresia ebraică redată astfelca nume al unei cetăţi. Aceasta ar trebui citită „intrarea în Enaim”, ca în RSV. Enaim trebuie să fifost pe drumul dintre Adulam şi Timna, dar nu a fost încă identificată. Probabil că aceasta esteEnam din Iosua 15,34, amintit aici ca fiind aproape de Adulam.

Geneza 38:18 El a răspuns: "Ce zălog să-ţi dau?" Ea a zis: "Inelul tău, lanţul tău, şitoiagul pe care-l ai în mână." El i le-a dat. Apoi s-a culcat cu ea şi ea a rămasînsărcinată de la el. Inelul tău, lanţul tău. „Inelul” lui Iuda era probabil un sigiliu cilindric purtat la gâtul lui printr-un şnur, tradus în KJV ca „brăţară”. Mai degrabă, textul ar trebui tradus: „pecetea şi şnurul tău”(RSV). După cum lămureşte literatura vremii, pecetea era un obiect de o valoare considerabilă,deoarece nici o afacere nu putea fi încheiată fără ea. Toiagul poate să fi fost ornamentat, după cumîi şedea bine unui fiu al unui bogat proprietar de vite. Toiege asiatice cu capete sculptate pe mâneresunt amintite în lista trofeelor de război luate de regele egiptean Tutmoses al III-lea în al XV-leasecol î.Hr. şi au fost găsite, de asemenea, în mormântul lui Tutankamon din secolul al XIV-lea î.Hr.

Geneza 38:21 A întrebat pe oamenii locului, şi a zis: "Unde este curva aceea, carestătea aici la Enaim, pe drum?" Ei au răspuns: "N-a fost nici o curvă aici." Curva. Cuvântul ebraic tradus aici „curvă” se deosebeşte de acela din v.15, zanah, o femeienecinstită. În v.21, „curvă” este din qedeshah, „cea consacrată” sau „cel dedicat”. Închinareareligioasă canaanită ca şi aceea a Greciei prevedea un mare număr atât de bărbaţi cât şi de femeiprostituate. Această profesie era onorabilă printre canaaniţi şi de aceea întrebând despre „curva”căreia el trebuia să-i predea iedul, Hira a folosit termenul cel mai respectuos.

Geneza 38:23 Iuda a zis: "Ţină ce a luat, numai să nu ne facem de râs. Iată, amtrimis iedul acesta, şi n-ai găsit-o." Ţină ce a luat. Considerând că el şi-a făcut partea, Iuda a ales să lase zălogul lui la fatanecunoscută, decât să se expună pe sine ridicolului prin a face noi cercetări, chiar dacă zălogul era,fără îndoială, de mai mare valoare decât o capră.

Geneza 38:24 Cam după trei luni, au venit şi au spus lui Iuda: "Tamar, noru-ta, acurvit, şi a rămas chiar însărcinată în urma curvirii ei." Şi Iuda a zis: "Scoateţi-o afarăca să fie arsă." Să fie arsă. Iuda a dat această poruncă în virtutea autorităţii sale de cap al familiei. Probabilcă aceasta i s-a părut ca o fericită ocazie, de altfel, de a scăpa el însuşi de obligaţia de a-i mai oferiei un soţ. Tamar era privită ca mireasa lui Şela şi, ca atare, trebuia să fie pedepsită pentru călcareacastităţii. Legea mozaică prevede omorârea cu pietre în astfel de împrejurări (Deuteronom 22,20-24). Arderea era prescrisă numai în cazul fiicei unui preot, sau în anumite cazuri de incest (Levitic21,9; 20,14). De aceea, sentinţa lui Iuda a fost mult mai aspră decât cerea legea israelită de maitârziu. Dacă a lucrat în conformitate cu obiceiul vremii, sau pe baza altor temeiuri, nu se poatestabili. Codul lui Hammurabi enumără două crime pentru care pedeapsa este arderea. Secţiunea 10declară că o „consacrată” (vezi comentariul pentru cap. 38,21) care deschide o cârciumă, sau careintră într-o cârciumă să bea, trebuie să fie arsă de vie, iar secţiunea 25 prevede că un hoţ trebuie săfie aruncat în casa arzând din care încercase să fure lucruri.

Geneza 38:25 După ce au scos-o afară, ea a trimis să spună socrului său: "De laomul acela ale cui sunt lucrurile acestea, am rămas eu însărcinată; vezi, te rog, alcui este inelul acesta, lanţurile acestea, şi toiagul acesta."

- 226 -

Ea a trimis să spună socrului ei. Pronunţând sentinţa asupra lui Tamar, Iuda fără să-şi deaseama se condamnase pe sine. Păcatul lui, totuşi, nu a constat numai din faptul că a dat cursplăcerii, ci şi din încălcarea făgăduinţei faţă de Tamar (v.11). Aceasta l-a făcut pe el personalresponsabil de înşelăciunea pe care ea o practicase faţă de el. Prima lui greşeală fusese căsătoria luicu o canaanită, călcând pe faţă principiul (compară cu cap. 24,3; 28,1; 34,14). Ba mai mult, cusiguranţă că el cunoştea răutatea fiilor lui, însă în loc să recunoască mâna lui Dumnezeu în moartealor neaşteptată, el a învinovăţit-o pe Tamar pentru aceasta şi a hotărât să o ţină pentru totdeaunaca văduvă fără copii.

Geneza 38:26 Iuda le-a cunoscut, şi a zis: "Ea este mai puţin vinovată decât mine,fiindcă n-am dat-o de nevastă fiului meu Şela." Şi nu s-a mai împreunat cu ea deatunci. Mai puţin vinovată decât mine. Iuda nu mai putea face altceva decât să-şi recunoascăvinovăţia. Din nou, ca şi în complotul împotriva lui Iosif, el a dat pe faţă un joc cinstit şi sinceritate,dincolo de purtarea lui uneori scandaloasă. Mărturisirea lui sinceră, tratarea ulterioară a Tamarei,reuşita lui în creşterea fiilor născuţi de ea şi faptul că unul din ei a fost onorat cu un loc în liniastrămoşilor lui Hristos – toate arată în mod clar spre o reformă completă din partea lui. Un caracterde o mai bună calitate decât acela al fraţilor lui mai mari l-a calificat pentru conducerea familiei şipe urmaşii lui în conducerea lui Israel (vezi cap. 49,3, 4, 8-10).

Geneza 38:29 Dar el a tras mâna înapoi, şi a ieşit frate-său. Atunci moaşa a zis: "Cespărtură ai făcut!" De aceea i-a pus numele Pereţ (Spărtură). Pereţ. Numele copiilor Tamarei s-au întemeiat pe un episod interesant care a avut loc lanaşterea lor. Când s-au născut gemenii în ordinea inversă de aceea în care apăruseră iniţial, moaşas-a adresat celui de-al doilea în chip de mustrare: „Ce spărtură ai făcut pentru tine!” ceea ce poatesă însemne „Tu într-adevăr ai ştiut cum să te împingi în faţă”. Din spusele acestea ale moaşeicopilul a primit numele de Pereţ, „spărtură”. Cu toate că moaşa nu l-a considerat întâiul născut, deaici înainte el este întotdeauna pus înaintea lui Zerah în listele genealogice (Geneza 46,12; Numeri26,20). El a devenit strămoşul regelui David (Rut 4,18-22), şi prin el al lui Mesia (Matei 1,3-16).

Geneza 38:30 În urmă a ieşit fratele lui, care avea firul roş la mână; de aceea i-aupus numele Zerah (Cărămiziu). Zerah. Geamănul cu firul roşu a fost numit Zerah, „ridicare”.Comentariile lui Ellen G. White 1-30 P 238

Geneza 39:1 Iosif a fost dus în Egipt; şi Potifar, dregătorul lui Faraon, căpeteniastrăjerilor, un Egiptean, l-a cumpărat de la Ismaeliţii care-l aduseseră acolo. În Egipt. Având în vedere că Moise indică regii Egiptului numai prin titlul general de „Faraon”(vezi comentariul pentru cap. 12,15), este foarte dificil să se facă legătura între afirmaţiile biblicerelative la istoria egipteană cu datele şi evenimentele cunoscute de istoria profană. Printre cercetătorii biblici care cred în istoricitatea lui Iosif există un acord general căactivitatea lui din Egipt a avut loc în timpul primei jumătăţi a celui de-al doilea mileniu î.Hr. Mulţiconsideră că el a slujit sub unul din regii hicsoşi. Sub iluştrii regi ai puternicei dinastii a douăsprezecea (1991 până la cca. 1780. î.Hr.) arta,arhitectura şi literatura egipteană au fost înfloritoare. Economia naţională era bună. Egiptul aexercitat o puternică influenţă din Asia de vest până în nord şi din Nubia până în sud şi a făcutnegoţ extins cu diferite ţări străine. Următoarele două dinastii au fost slabe şi au pierdut teren înfaţa oştilor asiatice care înaintau, ai căror conducători se numeau pe ei înşişi Heqa’-cha’sut, „stăpâniai ţărilor străine”. Transliterarea greacă a acestui titlu în engleză este redată ca hicsoşi. Iosif Flavius

- 227 -

explică numele ca însemnând „Regi păstori”, dar aceasta este îndoielnic. Numele diferiţilorconducători arată că cei mai mulţi dintre ei au fost semiţi, deşi câţiva au purtat nume indo-europene. Unii din aceşti regi au putut să-şi întindă puterea lor peste cea mai mare parte aEgiptului, în timp ce alţii au considerat necesar să îngăduie conducători locali în diferite părţi aleţării. De pe timpul Greciei conducătorii hicsoşi sunt împărţiţi în mod tradiţional în două dinastii, aXV-a şi a XVI-a, care au stăpânit Egiptul din capitalele lor Avaris, din Deltă, aproximativ de pe la1730 la 1580 î.Hr. În timpul ultimei părţi a acestei perioade, conducătorii egipteni locali din Teba auextins în mod gradat influenţa lor peste întregul Egipt, împingându-i pe hicsoşi spre nord. În celedin urmă ei au cucerit Avaris şi i-au alungat pe hicsoşi din ţară. Aceştia din urmă au mai rezistatîncă trei ani în fortăreaţa de la Sharuhen din Palestina sudică, dar au fost din nou învinşi şi în celedin urmă au dispărut spre nord. Astfel a luat sfârşit cea de-a doua Perioadă Intermediară, dinastia atreisprezecea, până la a şaptesprezecea dinastie care durase vreo 200 de ani. Conducătorii băştinaşidin Egipt care au dus războiul de eliberare contra hicsoşilor, Sekenenve, Kamose şi Ahmose, auaparţinut dinastiei a şaptesprezecea. Urmaşii lor, puternici regi ai dinastiei a optsprezecea auîntemeiat Imperiul, sau Regatul Nou, în timpul căruia a avut loc Exodul. Hicsoşii asiatici erau foarte mult urâţi de egiptenii care, după venirea lor la putere au distrustoate monumentele şi inscripţiile hicsoşilor, cu rezultatul că se cunoaşte foarte puţin despre ei. Totce a mai rămas sunt numele regilor lor, unele observaţii sarcastice despre ei şi câteva episoadescurte despre războiul de eliberare. Argumentaţia pentru a-l plasa pe Iosif în perioada hicsoşi, estedupă cum urmează: 1. Cronologia biblică. Dacă socotim înapoi spre Exod din al patrulea an al lui Solomon (1Regi 6,1) – care este localizat de cronologia regilor întemeiată pe data general acceptată de 853î.Hr. ca dată a morţii lui Ahab, şi mergând apoi înapoi 215 ani până la intrarea lui Iacov în Egipt(vezi comentariul pentru cap. 15,13), pentru a fixa data lui Iosif, ajungem la un timp apropiat demijlocul perioadei hicsoşi. 2. Calul şi carul de război au fost introduşi în Egipt de hicsoşi, fiind necunoscute în ţarăînainte de invazia lor. Deoarece caii şi carele de război sunt de repetate ori amintite în naraţiunea luiIosif (cap. 41,43; 46,29; 47,17), activitatea lui în Egipt nu putea să aibă loc înainte de timpulsupremaţiei hicsoşilor. 3. Afirmaţia că Potifar, căpetenia străjerilor lui Faraon, era „un Egiptean” (cap. 39,1) ar aveaînsemnătate numai pe timpul când aceasta era o excepţie să afli un egiptean băştinaş ocupândaceastă înaltă slujbă. 4. Este mult mai posibil ca un semit ca Iosif să fie avansat la poziţia de prim ministru subregii hicsoşi, dintre care cei mai mulţi erau semiţi, decât sub un monarh egiptean băştinaş, 5. Avaris, reşedinţa regilor hicsoşi, era aşezată în partea nord-estică a Deltei Nilului, aproapede ţinutul Gosen. Faptul acesta este în acord cu deducţia din istorisirea lui Iosif, conform căreiacapitala nu era departe de unde se aşezaseră Iacov şi fiii săi (cap. 45,10). Avaris şi Gosen suntseparate numai de vreo 25 de mile. 6. Declaraţia că s-a ridicat un rege nou care nu cunoştea pe Iosif (Exod 1,8) poate fiexplicată cel mai bine prin presupunerea că referirea este făcută cu privire la un faraon din dinastiaa şaptesprezecea, sau a optsprezecea care alungase pe hicsoşi şi, firesc, care îi ura pe toţi aceiacare primiseră favoruri de la ei. 7. Tăcerea tuturor inscripţiilor egiptene cu privire la Iosif este mult mai semnificativă dacăIosif a trăit în timpul supremaţiei Hicsoşi, pentru că inscripţiile acestora au fost distruse în modsistematic. 8. Inscripţii egiptene ale perioadei pre-hicsoşi arată existenţa de întreprindere particulară şiproprietate particulară a pământului şi şeptelului. Toate acestea s-au schimbat pe vremea celei de-adoua Perioade Intermediare şi aflăm că, atunci când Egiptenii redobândesc puterea, pământurile şivitele, cu excepţia proprietăţii eclesiastice, erau considerate ca proprietate a coroanei. Explicaţiaacestei schimbări se află în Geneza 47,18-26.

- 228 -

Argumentele care par să se opună plasării perioadei lui Iosif ca prim-ministru în timpulhicsoşilor se vor trata în comentariile care urmează. Un egiptean. Reluând firul istorisirii lui Iosif, întrerupt prin inserarea incidentului cu privire laIuda şi Tamar, Moise repetă în esenţă ceea ce spusese în cap. 37,36. Singura adăugare de seamăeste declaraţia că Potifar era un egiptean. Acest lucru pare să sugereze că Iosif a sosit în Egipt petimpul când nu se obişnuia ca un Egiptean să se afle într-o poziţie de răspundere guvernamentală.

Geneza 39:2 Domnul a fost cu Iosif, aşa că toate îi mergeau bine; el locuia în casastăpânului său, Egipteanul. Domnul a fost cu Iosif. Deşi Iosif se afla într-o ţară străină, umilit din poziţia de fiu favoritîntr-o casă bogată la aceea de stare socială de rob, Iehova era încă alături de el pentru a-lbinecuvânta şi a face ca lucrul mâinilor sale să prospere. Este planul lui Dumnezeu ca oameni ailumii, atraşi prin silinţa, purtarea de grijă şi energia manifestate de slujitorii Săi credincioşi de pepământ, să înveţe prin aceştia de la El. Încrederea lui Potifar în Iosif a crescut, când el a observatbinecuvântările Dumnezeului lui Iosif asupra averii sale din casă şi de la câmp, cu rezultatul că încele din urmă el i-a lăsat în conducerea lui toate treburile sale personale. Fără îndoială că Iosif a fost atent, harnic şi conştiincios în îndeplinirea obligaţiilor lui degospodărie, precum şi credincios şi devotat faţă de interesele stăpânului său. Rareori vine succesulpeste cel neglijent, leneş sau neprincipial. Deşi el era conştient că Iehova priveghea asupra lui (v.9;cap. 45,5), trebuie să fi fost un izvor de mulţumire pentru Iosif, ca să ştie că serviciul său credincioseste apreciat de stăpânul său pământesc.

Geneza 39:6 Egipteanul a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea, şi n-avea altă grijădecât să mănânce şi să bea. Dar Iosif era frumos la statură, şi plăcut la chip. Frumos la statură şi plăcut la chip. Literal, „frumos la statură şi frumos la înfăţişare”, sau„frumos şi chipeş” (RSV). Trebuia ca Iosif să fi moştenit aceasta de la Rahela, mama lui, desprecare s-au folosit exact aceleaşi cuvinte în ebraică (vezi cap. 29,17; PP 209). Fără îndoială că faptulacesta este amintit ca o anticipare a episodului care urmează şi pentru care aceasta formează ointroducere.

Geneza 39:7 După câtăva vreme, s-a întâmplat că nevasta stăpânului său a pusochii pe Iosif, şi a zis: "Culcă-te cu mine!" Nevasta stăpânului său. În acest moment de criză personală, integritatea lui Iosif se află încontrast izbitor cu aceea a fraţilor săi. Ce ar fi făcut Ruben (cap. 35,22) sau Iuda (cap. 38,16) înatare împrejurări? Nu este de mirare că Iacov l-a favorizat pe Iosif şi că Potifar avea o astfel deîncredere în el. Această încredere în el a întărit intenţia lui hotărâtă de a fi credincios faţă deDumnezeu, şi l-a făcut să dorească şi mai mult idealurile nobile de cinste şi integritate personală.

Geneza 39:10 Măcar că ea vorbea în toate zilele lui Iosif, el n-a voit să se culce şi săse împreune cu ea. Ea vorbea în toate zilele lui Iosif. Caracterul lui Iosif a fost sub un atac hotărât şi permanent.În mod înţelept, el a refuzat chiar să fie în compania ei. Refuzând astfel, Iosif a dat pe faţăsinceritate, înţelepciune şi hotărâre pe calea cea dreaptă. Cu cât mai puternică a fost ispita cu atâtmai hotărât a devenit el în a i se împotrivi.

Geneza 39:12 ea l-a apucat de haină, zicând: "Culcă-te cu mine!" El i-a lăsat haina înmână, şi a fugit afară din casă. Haina. Nu se ştie precis ce fel de haină purta Iosif. Cuvântul ebraic beged este un termengeneral pentru îmbrăcăminte, şi poate să însemne şi o pătură. Cei mai mulţi comentatori o

- 229 -

consideră o robă lungă aruncată peste umeri. Totuşi, în picturile şi reliefurile egiptene antice,bărbaţii apar rareori în haine lungi. Îmbrăcămintea standard a unui bărbat, de la rege până la rob,era un şorţ în jurul şalelor. În cazul celor de la curte, aceasta era din material fin, de un curatimaculat şi scrobit. Pentru toţi ceilalţi era de o mică valoare, calitatea lui fiind determinată de stareasocială. Supraveghetorii sunt uneori pictaţi cu o bucată de îmbrăcăminte albă atârnată de umerii lorşi înfăşurată în jurul corpului. Se poate ca aceasta să fi fost ceea ce nevasta lui Potifar a apucat dela Iosif când el a fugit din casă.

Geneza 39:14 a chemat oamenii din casă, şi le-a zis: "Vedeţi, ne-a adus un Evreu casă-şi bată joc de noi! Omul acesta a venit la mine ca să se culce cu mine, dar eu amţipat în gura mare. Ne-a adus. Este interesant a se observa că spunându-le celorlalte slugi despre situaţie,nevasta lui Potifar a vorbit despre bărbatul ei simplu prin pronumele „el”. Aceasta dovedeşte cât depuţin respect avea pentru el şi scoate în evidenţă caracterul ei deja vulgar şi desfrânat. Întotdeauna se pare că este o slăbiciune a naturii umane de a-i învinui pe alţii pentrupropriile fapte rele. Aşa a fost şi cu Adam şi Eva în grădina Edenului (Geneza 3,12.13). Aceasta nueste decât o reflectare a spiritului „pârâşului fraţilor noştri” (Apocalipsa 12,10), care încearcă să seîndreptăţească pe sine prin vătămarea acelora care slujesc Domnului (Zaharia 3,1). Scopul lui finaleste, desigur, să dovedească că Dumnezeu este nedrept în procedura lui cu fiinţele create (vezi Iov1,8-11; 2,1-5). Sublinierea defectele altora, fie că sunt reale sau închipuite, este de natură să-l facăpe vorbitor să pară mai bun prin contrast. Un evreu. Adică, un urmaş al lui Eber (vezi comentariul pentru cap. 10,21; 14,13). Îngeneral, în felul acesta se refereau urmaşii lui Iacov la ei înşişi şi alţii la ei ca popor (vezi Geneza39,17; 40,15; 41,12; 43,32; Exod 1,15.16.19; 2,6; etc.). La origine, un „iudeu” era un descendent allui Iuda, dar după robie termenul şi-a pierdut aplicaţia strict tribală. Să-şi bată joc de noi. În Geneza 26,8 aceeaşi expresie ebraică este tradusă „jucându-se”. S-ar părea că aici, ca şi în cazul lui Isaac şi Rebeca, aceasta trebuie să se refere numai la purtareacuviincioasă dintre soţ şi soţie (vezi comentariul pentru cap. 21,9).

Geneza 39:15 Şi, când a văzut că ridic glasul şi strig, şi-a lăsat haina lângă mine şi afugit afară." Şi-a lăsat haina. Nevasta lui Potifar s-a îngrijit să nu afirme că Iosif îşi lăsase haina în mânaei, deoarece aceasta ar fi descoperit duplicitatea ei.

Geneza 39:20 A luat pe Iosif, şi l-a aruncat în temniţă în locul unde erau închişiîntemniţaţii împăratului; şi astfel Iosif a stat acolo, în temniţă. L-a aruncat în temniţă. Repetând povestea soţului ei, nevasta lui Potifar l-a mustrat în modindirect pentru presupusul afront, referindu-se la Iosif ca la robul acela evreu, pe care mi l-ai adus”(v.17). Acţiunea lui Potifar, închizându-l pe Iosif cu deţinuţii politici, poate fi considerată extrem deblândă, ţinând seama de pedeapsa care era aplicată de obicei pentru fărădelegea de care eraacuzat el. În vremea de mai târziu, pedeapsa pentru încercarea de adulter era o mie de lovituri latălpile picioarelor şi pentru violarea unei femei libere aceasta era chiar mult mai severă (Diodorus, i.78). Blândeţea lui Potifar fără îndoială că reflectă încrederea sa în integritatea lui Iosif şi, încontrast, foarte puţin respect pentru raportul nevestei lui. Cu toate acestea, pedeapsa lui Iosif separe că a fost la început severă, pentru că i s-au întâmplat mai multe decât cuprinde istorisireaGenezei. În conformitate cu Psalmi 105,18, „picioarele” lui au fost „strânse în lanţuri” şi „l-au pus înfiare”. Există un papirus egiptean în Muzeul Britanic, care relatează o „istorie a celor doi fraţi” înmod superficial asemănându-se cu istoria lui Iosif şi nevasta lui Potifar. Numeroşi cercetători oconsideră a fi originalul istoriei experienţei lui Iosif şi, cu toate că cele două sunt asemănătoare în

- 230 -

unele privinţe, diferenţele sunt departe de a compensa asemănările. Ba mai mult, istorisireaegipteană are un punct de plecare mitologic şi este de origine mai târzie decât cartea Genezei cu celpuţin 250 de ani.

Geneza 39:21 Domnul a fost cu Iosif, şi şi-a întins bunătatea peste el. L-a făcut săcapete trecere înaintea mai marelui temniţei. Domnul a fost cu Iosif. Aceeaşi providenţă care l-a însoţit pe Iosif în casa lui Potifar l-a urmatla închisoare şi în noua lui suferinţă i-a adus mângâiere. Moise atribuie favoarea pe care a găsit-ocurând în ochii mai marelui temniţei ajutorului lui Dumnezeu. Supărările întemniţării lui trebuie să fifost atenuate în mod considerabil de încrederea şi credinţa crescândă a temnicerului în el, deoarecebinecuvântarea Domnului însoţea toate lucrurile date în grija lui. Deşi Iosif a fost tratat pe nedrept,el a făcut tot ce putea în împrejurările în care se afla el însuşi. Îndeplinindu-şi obligaţiile sale într-unspirit binevoitor, curtenitor şi simpatic, el a câştigat încrederea celui cu autoritate, şi în acelaşi timpa pregătit până la urmă calea pentru propria eliberare.Comentariile lui Ellen G. White 1-23 PP 214-218; SR 101-103 1-3 PP 214 4 5T 321 6 PP 214; SR 101 7,8 PP 217 9 AA 575; AH 331; CE 43; Ed 52, 255; MB 67; ML 20, 76, 96, 120; PP 217, 457; SR 102; TM 437; 4T 544; 5T 124, 596, 628 12-144T 525 17-23 PP 218 19,20 ML 76; 5T 321

Geneza 40:1 După câtăva vreme, s-a întâmplat că paharnicul şi pitarul împăratuluiEgiptului au supărat pe stăpânul lor, împăratul Egiptului. Paharnicul. Literal, „purtătorul de ceaşcă”, un important slujbaş de la curte. El era personalrăspunzător pentru tot ceea ce urma să bea împăratul, ca o garanţie că băutura nu avea otravă, saualte ingrediente vătămătoare. Pitarul. Slujbaşul care supraveghea (v.2) prepararea hranei şi care era responsabil pentrucurăţenia a tot ce venea pe masa regală. Au supărat. După cum s-ar părea, unele incidente au stârnit suspiciunea lui Faraon că, fienumai unul dintre ei, fie amândoi aceşti înalţi slujbaşi erau implicaţi într-o încercare de a-l otrăvi.Faptul că unul dintre cei doi a fost mai târziu repus în slujbă, iar celălalt executat arată căcercetările îl convinseseră pe împărat de nevinovăţia unuia şi de vinovăţia celuilalt. Papirusul juridic din Turin oferă o foarte interesantă paralelă cu istoria paharnicului şipitarului care au căzut din graţie regală. Acesta conţine judecare unui număr de înalţi slujbaşiacuzaţi de conspiraţie împotriva vieţii lui Ramses al III-lea şi este datat aproximativ pe al 1164 î.Hr.Din nefericire, papirusul nu este complet, şi nu cunoaştem mijloacele folosite de conspiratoriîmpotriva vieţii regelui şi nu ştim nici dacă complotul a reuşit. Părţile documentului care s-aupăstrat, totuşi, oferă informaţii despre felul în care au fost tratate astfel de cazuri în vechiul Egipt.Inculpaţii din acest proces au fost mai mulţi majordomi, scribi şi alţi înalţi slujbaşi. Unii au fostcondamnaţi spre a fi executaţi, alţii au fost găsiţi vinovaţi, dar li s-a îngăduit să-şi ia singuri viaţa,alţii au fost pedepsiţi prin tăierea nasului şi urechilor, iar unul a fost doar mustrat şi nu a primit nicio pedeapsă. O serie de slujbaşi din justiţie au fost, de asemenea, acuzaţi pentru că au chefuit cuunii dintre inculpaţi în timpul perioadei de cercetare.

Geneza 40:3 Şi i-a pus sub pază în casa căpeteniei străjerilor, în temniţă, în loculunde fusese închis Iosif. I-a pus sub pază. Aceşti doi înalţi slujbaşi au fost încredinţaţi în grija unei căpetenii astrăjerilor regali. Acest slujbaş era Potifar, stăpânul şi proprietarul lui Iosif, conform celor din cap.37,36 şi 39,1. Potifar i-a pus în aceeaşi celulă în care îl ţinea şi pe Iosif şi, deoarece cazurile lor erauîncă în curs de cercetare şi deoarece ei înşişi erau înalţi slujbaşi ai statului, el l-a însărcinat pe Iosifsă le slujească şi să procedeze ca slujitor al lor.

- 231 -

Geneza 40:4 Căpetenia străjerilor i-a pus sub privegherea lui Iosif, care făcea deslujbă lângă ei; şi au stat mai multă vreme în temniţă. Au stat mai multă vreme în temniţă. Literal, „ei au fost în grijă timp de zile”. Aceastăexpresie este nedefinită şi nu dă nici un indiciu în ce priveşte timpul petrecut de aceşti bărbaţi înînchisoare înainte să fie stabilite cazurile lor şi să se fi întâmplat evenimentul raportat în versetelecare urmează.

Geneza 40:5 Paharnicul şi pitarul împăratului Egiptului, care erau închişi în temniţă,au visat într-o noapte amândoi câte un vis, şi anume fiecare câte un vis, care puteasă capete o tălmăcire deosebită. Au visat. Asemănarea remarcabilă a visurilor lor i-a convins pe cei doi oameni că visurileaveau, într-un fel oarecare, legătură cu soarta lor, dar în ce fel anume, ei nu ştiau. Ştiind, fărăîndoială, că situaţia lor putea fi hotărâtă într-o bună zi şi neavând în închisoare un tâlcuitor de visede profesie, evident că erau neliniştiţi în dimineaţa următoare când Iosif a intrat în camera lor.

Geneza 40:8 Ei i-au răspuns: "Am visat un vis, şi nu este nimeni care să-ltălmăcească." Iosif le-a zis: "Tălmăcirile sunt ale lui Dumnezeu. Istorisiţi-mi dar visulvostru." Tălmăcirile sunt ale lui Dumnezeu. Cugetând la cele două vise ale lor şi înţelegând căDumnezeu încă mai era cu el, Iosif s-a gândit să-i ajute în marea lor încurcătură pe cei doi bărbaţidescurajaţi. Această dorinţă de a-i ajuta pe alţii mai târziu s-a dovedit a fi cheia pentru propriaeliberare din închisoare. Suportându-şi propria nenorocire nemeritată cu o resemnare voioasă şi cuo admirabilă tărie de caracter, Iosif, prin natura lui prietenoasă, a fost determinat să simpatizeze cualţi nenorociţi care nu aveau tărie lăuntrică care să-i îmbărbăteze. Faptul că Iosif şi-a oferit ajutorulcelor doi bărbaţi, nu a fost din curiozitate, ci cu cea mai serioasă dorinţă să vină în ajutorul celor înnevoie. În acelaşi timp, el L-a arătat celor doi oameni pe Dumnezeu ca izvorul său de putere şimângâiere.

Geneza 40:9 Mai marele paharnicilor şi-a istorisit lui Iosif visul, şi i-a zis: "În visulmeu, se făcea că înaintea mea era o viţă. Înaintea mea era o viţă. Îndatoririle paharnicului regal au fost clar reprezentate. A trageconcluzia că Faraon a băut numai must proaspăt de struguri este, totuşi, complet nejustificat.Cultivarea viţei de vie şi facerea de vin de către Egipteni sunt atestate de vechi rapoarte egiptene,relatări ale lui Herodot (ii. 77) şi Plutarh (De Isis et Osiris, 6).

Geneza 40:13 Peste trei zile, Faraon te va scoate din temniţă, te va pune iarăşi înslujba ta, şi vei pune iarăşi paharul în mâna lui Faraon, cum obişnuiai mai înainte,când erai paharnicul lui. Te va scoate din temniţă (ridică-ţi capul – engleză). Această expresie, ca în 2 Regi 25,27,înseamnă eliberarea din închisoare şi repunerea în răspundere şi cinste. Faptul că ea putea să aibăşi un înţeles contrar reiese clar din v.19.

Geneza 40:14 Dar adu-ţi aminte şi de mine când vei fi fericit, şi arată, rogu-tebunătate faţă de mine, pune o vorbă bună pentru mine la Faraon, şi scoate-mă dincasa aceasta. Adu-ţi aminte de mine. Iosif a înaintat cazul său înaintea lui Faraon. El fusese răpit din ţaraEvreilor (vezi cap. 39,14), motiv pentru care el se găsea acum în Egipt, şi fusese întemniţat, deşi nu

- 232 -

era vinovat de nici o crimă. Dacă Iosif a locuit în Egipt sub hicsoşi, după cum par să arate dovezile,paharnicul probabil că nu era un egiptean. De aceea Iosif putea să aştepte mai rezonabil un ajutorde la el, decât dacă ar fi fost un egiptean. Cercetarea cazului lui Iosif, dacă a fost poruncit de rege,ar fi implicat pe stăpânul lui Iosif, un egiptean de baştină (cap. 39,1).

Geneza 40:15 Căci am fost luat cu sila din ţara evreilor, şi chiar aici n-am făcut nimicca să fiu aruncat în temniţă." Temniţă. Aici, un termen dispreţuitor pentru închisoare. În vremurile din vechime, gropile,rezervoarele de apă şi haznalele, când erau goale, erau folosite pentru încarcerarea acuzaţilor (veziIeremia 38,6; Zaharia 9,11). Faptul că termenul „temniţă” este aici sinonim cu închisoare esteevident din Geneza 40,14, în care locul închisorii lui Iosif este numit o „casă”.

Geneza 40:16 Mai marele pitarilor, văzând că Iosif dăduse o tălmăcireîmbucurătoare, a zis: "Iată, şi în visul meu se făcea că port trei coşuri cu pâine albăpe capul meu. Trei coşuri cu pâine albă. Încurajat de interpretarea favorabilă a visului paharnicului, maimarele pitarilor i l-a spus şi pe al lui. Tabloul descris de pitar este întru totul egiptean.Basoreliefurile, picturile şi figurile murale găsite în vechile morminte egiptene arată că lucruri cavase de lut şi coşuri adesea erau purtate pe cap. Ca peste tot în Orient, fireşte că păsările de pradăaveau să încerce să apuce câte ceva din coşul de deasupra. Prin cuvintele „şi în visul meu” pitarul ascos în evidenţă asemănarea visului său cu acela al paharnicului. Asemănarea nu s-a limitat numaila cifrele din cele două vise – trei mlădiţe şi trei coşuri de pâine – dar se evidenţia şi din faptul căerau reprezentate slujbele lor oficiale de la curte.

Geneza 40:19 Peste trei zile, Faraon îţi va lua capul, te va spânzura de un lemn, şicarnea ţi-o vor mânca păsările." Îţi va lua capul. Expresia „îţi va lua capul” a fost folosită în versetul 13 într-un sens favorabil.Cu toate acestea, adăugarea aici a expresiei (în engleză „from off thee” – de pe tine [n.trad.])exprimă sensul ei nefavorabil. Ea trebuie să se refere la executarea prin decapitare, după caretrupul celui vinovat avea să fie atârnat de un copac ca avertizare pentru alţi conspiratori în devenire.Rapoartele egiptene mărturisesc despre practica pedepsei capitale prin decapitare, după carecorpurile erau uneori expuse ca un mijloc de a-i descuraja pe alţii de la astfel de crime. Pe de altăparte, execuţia prin spânzurare sau ştrangulare nu este atestată în vechile rapoarte.

Geneza 40:20 A treia zi, era ziua naşterii lui Faraon. El a dat un ospăţ tuturorslujitorilor săi; şi a scos afară din temniţă pe mai marele paharnicilor şi pe maimarele pitarilor, în faţa slujitorilor săi: A treia zi. Împlinirea prezicerilor lui Iosif a dovedit că visele au fost de origine divină şi căIosif avea darul tălmăcirii (vezi Ieremia 28,9). Faraon „a ridicat capul” fiecăruia dintre întemniţaţi,însă într-un fel cu totul deosebit (v.13, 19).

Geneza 40:23 Mai marele paharnicilor nu s-a mai gândit însă la Iosif. L-a uitat. L-a uitat. După cum s-ar părea, Paharnicul i-a făgăduit lui Iosif că va vorbi în favoarea lui(cap. 41,9). Când săptămânile şi lunile care au trecut nu au adus nici o dovadă despre recunoştinţapaharnicului, probabil că Iosif a început să se întrebe dacă nu cumva el avea să lâncezească toatăviaţa lui în închisoare. În acelaşi timp, totuşi, împlinirea viselor celor doi slujbaşi de la curte poate căl-a încurajat să creadă că, într-un fel oarecare, se vor realiza şi visurile lui (cap. 37,5-9). Dar, pentrumoment, nerecunoştinţa paharnicului trebuie să fi fost o experienţă amară pentru Iosif, poate că oatât de crudă şi lipsită de amabilitate lovitură cum nu mai primise vreodată. Experienţa aceasta este

- 233 -

o aducere aminte în schimb a valorii exprimării aprecierii noastre pentru amabilitatea şi ajutorulaltora. Mai marele paharnicilor rămâne condamnat la veşnică ruşine. Cât de adesea poziţia înaltă îiface pe oameni prea mândri spre a-i mai observa pe umilii lor prieteni din zilele de mai înainte.Comentariile lui Ellen G. White 1-23 PP 219

Geneza 41:1 După doi ani, Faraon a visat un vis. I se părea că stătea lângă râu (Nil). Stătea lângă râu. Cuvântul tradus „râu”, ye’or, este folosit în Biblie numai pentru Nil, cuexcepţia din Daniel 12,5-7, unde este folosit pentru Tigru. El este împrumutat din egipteanul ’iru.Înainte de vremea lui Moise cuvântul acesta fusese ’itru, dar o dată cu dinastia a optsprezecea, el adevenit ’iru. Deoarece cuvântul ebraic derivă din acesta din urmă, acesta este o dovadă că Moise nua scris Geneza mai devreme decât dinastia a optsprezecea, care a început în 1580 î.Hr.

Geneza 41:2 Şi iată că şapte vaci frumoase la vedere şi grase la trup s-au suit dinrâu şi au început să pască prin mlaştini. Să pască prin mlaştini. Cuvântul ebraic ’achu tradus „păşune” (engleză) este împrumutat totde la egipteni. Acesta derivă din egipteanul ’ichi şi înseamnă „roşu” sau „iarbă”. El este folosit numaiîn Geneza 41,2.18 şi Iov 8,11 şi oferă unul dintre argumentele în favoarea atribuirii ambelor cărţi,Geneza şi Iov, aceluiaşi autor.

Geneza 41:3 După ele s-au mai suit din râu alte şapte vaci urâte la vedere şi slabe latrup, şi s-au aşezat lângă ele pe marginea râului. Alte şapte vaci. Cele şapte vaci slabe erau neasemuit de urâte (Geneza 41,19). Mai multdecât atât, ele erau slabe, literal „subţiri la trup”.

Geneza 41:6 Şi după ele au răsărit alte şapte spice slabe şi arse de vântul de răsărit. Vântul de răsărit. Acest vânt de răsărit, suflând dinspre deşertul arab, este foarte cald, culcărecoltele şi pârjoleşte pământul. Arabii fac deosebire între două feluri de vânt de răsărit: (1)chamsin-ul, care poate să sufle primăvara timp de 50 de zile, (2) samum-ul, care vine în timpurineregulate. Deşi suflă de obicei numai pentru un scurt timp, câteodată numai timp de câtevaceasuri, samum-ul are caracteristicile unei furtuni aspre şi poate fi foarte distructiv în efectele saleasupra oamenilor, animalelor şi plantelor.

Geneza 41:7 Spicele slabe au înghiţit pe cele şapte spice grase şi pline. Şi Faraon s-a trezit. Iată visul. Iată visul. Visele păreau reale. Numai după ce s-a trezit, Faraon a înţeles că visase. Deşi eraudouă vise deosebite, ele sunt considerate ca unul singur (vezi v.8, 15, 25, 32) din cauza asemănăriilor şi din cauza faptului evident că ele se refereau la unul şi acelaşi eveniment. Solia principală afost repetată pentru accentuare (v.32).

Geneza 41:8 Dimineaţa, Faraon s-a tulburat şi a trimis să cheme pe toţi magii şi petoţi înţelepţii Egiptului. Le-a istorisit visurile lui. Dar nimeni n-a putut să letălmăcească lui Faraon. Magii. În afară de Pentateuh, acest cuvânt, de la charţummim, este folosit numai în Daniel1,20; 2,2. El este împrumutat din egipteanul cheri-dem, care înseamnă „şef”, „om deosebit”, şi estefolosit şi pentru a desemna pe preoţi ca şefi ai magiei. Aceşti oameni se ocupau cu artele sacre şiştiinţele egiptenilor, scrierile hieroglife, astronomia şi astrologia şi tălmăcirea viselor, prezicereaevenimentelor, cu magia şi vrăjitoria şi erau depozitarii artelor oculte. Pe scurt, ei erau înţelepţiinaţiunii. Având în vedere că Nilul, de unde au ieşit atât vacile slabe cât şi cele grase, era privit deegipteni ca izvorul oricărei vieţi şi fertilităţi, aceşti oameni înţelepţi au fost încurcaţi cu privire la

- 234 -

semnificaţia visurilor şi nu puteau să se gândească la nici o tălmăcire care, probabil, să-l satisfacăpe rege. Spre deosebire de Nebucadneţar, cu o ocazie mai târziu, Faraon şi-a amintit visurile sale,însă înţelepţii egipteni nu s-au dovedit mai cu succes, în ciuda avantajului lor în această privinţă(Daniel 2,4.7). Faptul că ei nu au fost în stare să explice visurile lui Faraon, îmbrăcate în limbajulsimbolic al vremii, fără îndoială că nu i-a surprins nici pe ei, nici pe rege; dar, „nimeni nu cunoaştelucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu”, şi aceia cărora le descoperă Duhul luiDumnezeu (1 Corinteni 2,10.11). Înţelepciunea lui Dumnezeu excelează şi de aceea întotdeauna vaumili înţelepciunea lumii.

Geneza 41:14 Faraon a trimis să cheme pe Iosif. L-au scos în grabă din temniţă; Iosifs-a ras, şi-a schimbat hainele, şi s-a dus la Faraon. S-a ras. Vechi picturi şi basoreliefuri egiptene îi arată pe asiatici purtând păr şi bărbi lungi, întimp ce egiptenii se rădeau. Povestea egipteană a lui Sinuhe oferă o paralelă interesantă cu acestepisod din viaţa lui Iosif. În această povestire, un curtean care a trăit aproximativ cu 300 de aniînainte de vremea lui Iosif povesteşte despre întoarcerea lui la curtea lui Faraon după o lungăperioadă de exil în Canaan. El spune „Am fost ras şi părul meu a fost pieptănat... Am fost îmbrăcatîn haine frumoase şi uns cu ulei ales.”

Geneza 41:16 Iosif a răspuns lui Faraon: "Nu eu! Dumnezeu este Acela care va daun răspuns prielnic lui Faraon!" Nu eu. Cu toată modestia Iosif l-a îndreptat pe Faraon de la sine la Dumnezeul cerului, cumfăcuse şi cu cei doi întemniţaţi cu doi ani în urmă (cap. 40,8). Un răspuns prielnic. Obiceiul de la curte cerea ca visurilor regelui să li se dea o interpretarefavorabilă. Iosif trăise un destul de lung timp în Egipt şi avusese destule legături cu înalţii slujbaşipentru a cunoaşte obişnuita formulă de vorbire care trebuia să fie folosită în prezenţa regelui.

Geneza 41:17 Faraon a început să istorisească atunci lui Iosif: "În visul meu, sefăcea că stăteam pe malul râului. Visul meu. Cele două visuri sunt relatate în mod esenţial în aceleaşi cuvinte ca în versetele 1-7. Totuşi, Moise evită monotonia, adăugând câteva cuvinte în câte un loc şi folosind sinonime în altelocuri.

Geneza 41:25 Iosif a zis lui Faraon: "Ce a visat Faraon înseamnă un singur lucru:Dumnezeu a arătat mai dinainte lui Faraon ce are să facă. Dumnezeu a arătat... lui Faraon. Iosif a declarat încă de le început că cele două visuri aveauaceeaşi semnificaţie şi a îndreptat atenţia spre Dumnezeu, care prin aceasta căutase să-l avertizezepe Faraon şi supuşii săi despre evenimentele care aveau să vină. Numărul şapte, care a jucat învisuri un rol atât de important, indica spre două perioade a câte şapte ani fiecare. Cele şapte vacigrase şi spice pline reprezintă şapte recolte bogate; cele slabe, şapte ani secetoşi. Ultimii vor venidupă cei dintâi peste întreaga ţară a Egiptului, astfel încât anii de foamete nu vor lăsa nici urmă dincei şapte ani de belşug. Iosif a adăugat că repetarea visului s-a făcut pentru a accentua certitudineaevenimentelor indicate şi urgenţa luării de măsuri spre a preîntâmpina starea de nevoie. Încrederealui Iosif în tălmăcirea sa, care se referea la 14 ani în viitor, în contrast cu încurcătura înţelepţiloregipteni, nu se poate să nu-l fi impresionat pe rege.

Geneza 41:33 Acum, Faraon să aleagă un om priceput şi înţelept, şi să-l pună înfruntea ţării Egiptului. Să se aleagă un om. Iosif a continuat interpretarea sa prin sfatul că Faraon trebuie sănumească un om ca ministru al hranei peste ţara întreagă şi un corp de slujbaşi care să aducă la

- 235 -

îndeplinire instrucţiunile lui. Iosif a mai sfătuit ca în timpul celor şapte ani de belşug, a cincia partedin recoltă să fie percepută ca o taxă şi adunată de pe întreg cuprinsul ţării.

Geneza 41:34 Faraon să pună prefecţi în ţară, ca să ridice o cincime din roadeleEgiptului în timpul celor şapte ani de belşug. O cincime. Deoarece numai o cincime din recoltă trebuia să fie adunată în fiecare an sededuce că chiar în anii cu recoltă slabă, pământul tot avea să mai producă ceva. FertilitateaEgiptului a fost întotdeauna dependentă de inundarea anuală a pământului de către Nil, deoareceploaia era, practic, necunoscută. Înainte de construirea barajului de la Aswan şi îndiguirile de-a lungul Nilului din ultimul secolspre a dirija inundaţiile, au fost construite diguri spre a controla o ridicare normală în râu. Acestaera de 25 sau 26 de picioare deasupra nivelului inferior al râului în sezonul uscat la Aswan. Dacăinundaţia atingea 27 de picioare, digurile erau măturate, dacă aceasta atingea 30 de picioare, sateleerau nimicite şi vieţile pierdute. Pe de altă parte, o inundaţie de numai 23 de picioare nu aduceaapă pentru pământuri la o depărtare de 2 mile de râu şi ar fi dus parţial la secetă. Despre inundareaNilului, Pliniu cel Bătrân scria: „Înălţimea obişnuită [a inundaţiilor] este de 16 cubici. Când apelesunt mai joase, ele nu se revarsă peste toate pământurile; cânt sunt mai înalte, durează mult timppână se retrag. În primul caz, pământul nu este saturat; în al doilea apele rămân atât de mult timppeste pământuri, încât timpul însămânţatului este pierdut. Administraţia ia cunoştinţă de ambele. Lao înălţime de numai 12 cubici urmarea este o foamete. Chiar şi la 13 cubici foamea predomină; 14cubici produce bucurie generală; 15 cubici siguranţă desăvârşită; iar 16 toate luxurile vieţii.” (Istorianaturală, vol. 9). Deoarece Egiptul în anii normali producea mai multe cereale decât era necesar pentruconsumul intern, şi era deci în măsură să exporte mari cantităţi, colectarea de 20% din anii debelşug nu avea să fie o greutate şi, în acelaşi timp, avea să totalizeze o enormă cantitate de grâu.Nu ar fi înţelept să se ceară o cantitate prea mare, astfel, bunăvoinţa şi cooperarea fermierilor şi aproprietarilor de pământ ar fi pierdute. Cu recolte bogate ei puteau plăti cu uşurinţă aceastăcreştere de taxe fără să o simtă ca opresivă.

Geneza 41:38 Şi Faraon a zis slujitorilor săi: "Am putea noi oare să găsim un om caacesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?" Om... care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu. Sfatul lui Iosif a fost atât de sănătos şi deplăcut lui Faraon şi sfetnicilor săi, încât regele a propus să fie numit Iosif ca ministru al hranei şi l-aînvestit cu puteri pentru stare excepţională. Dacă acest Faraon a fost un hicsos semit, după cum separe, preţuirea lui Iosif ca „un om care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu” (’Elohim) poate fi uşorînţeleasă. Totuşi, nu este clar în ce sens a înţeles Faraon cuvântul ’Elohim, pluralul de la ’Eloah.Acesta este folosit de către scriitorii biblici pentru a-l desemna atât pe Dumnezeul cel adevărat, câtşi zeităţile păgâne. Dacă regele s-a referit la ’Elohim al lui Iosif (v.16, 25, 28, 32) ca singurulDumnezeu, sau la mai multe dintre propriile zeităţi este nesigur, cu toate că Iosif folosise formasingulară a verbului în descrierea lucrărilor lui Dumnezeu. Deoarece el era în mod sigur un idolatruşi un politeist, Faraon poate că şi-a închipuit că Iosif vorbea de „zei”, iar dacă este aşa, declaraţia luiFaraon s-ar traduce „un om în care este spiritul zeilor”.

Geneza 41:40 Te pun mai mare peste casa mea, şi tot poporul meu va asculta deporuncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine." Poruncile tale. Expresia ebraică tradusă astfel a dat naştere la lungi şi diferite explicaţiiciudate din partea comentatorilor, până ce s-a sugerat că baza textului poate să o constituie oexpresie egipteană. Dacă este aşa, declaraţia urmează să fie citită literal „în conformitate cucuvântul (sau gura) tău, tot poporul meu va săruta”. În limba egipteană neliterară, totuşi expresia„a săruta” mai înseamnă şi „a mânca”. Primii cititori ai lui Moise, toţi din cei care au crescut în Egipt,

- 236 -

cu siguranţă că aveau să înţeleagă ce se intenţiona prin aceasta. Dacă acesta era înţelesul lui Moise,aceasta ar constitui o dovadă în plus că Moise, bărbat educat în Egipt, a scris cartea Genezei. Dacă,pe de altă parte, expresia este ebraică, cuvântul tradus „va asculta de poruncile tale” dintr-orădăcină care înseamnă „a se agăţa de”, „a depinde de” trebuie să fie redat „a fi ascultător”.

Geneza 41:41 Faraon a zis lui Iosif: "Uite, îţi dau stăpânire peste toată ţara Egiptului." Îţi dau stăpânire. După ce a cugetat câtva timp asupra numirii, regele a anunţat hotărârealui de a-l înălţa pe Iosif la cea mai înaltă slujbă din împărăţie şi a procedat la ceremonia inaugurală.Mai întâi a fost o proclamare regală declarându-l pe Iosif a fi vice-rege peste întreg Egiptul.

Geneza 41:42 Faraon şi-a scos inelul din deget, şi l-a pus în degetul lui Iosif, l-aîmbrăcat cu haine de in subţire, şi i-a pus un lanţ de aur la gât. Şi-a scos inelul. Din numeroasele basoreliefuri din mormintele înalţilor slujbaşi egiptenizugrăvind instalarea lor în slujbă, avem picturi care concordă foarte bine cu raportul scurt despreinstalarea lui Iosif. Acestea îl înfăţişează pe rege stând de obicei în spatele „ferestrei de apariţie” apalatului său, înmânând în afară insigna demnităţii. Inelul-pecete dat lui Iosif conţinea cu siguranţăo piatră în formă de gândac, cu numele regelui gravat în ea, şi era folosit pentru aplicarea pecetiiregale pe documente. Haine de in subţire. Lui i s-a pus la dispoziţie o garderobă pentru haine de in subţire aşacum purtau regele şi preoţii. Istorisirea egipteană de la Sinuhe (vezi comentariul pentru v.14)aminteşte de asemenea „haine de in subţire”, în care era îmbrăcat eroul istorisirii după întoarcereasa la curtea egipteană. Lanţ de aur. Tablouri reprezentând instalarea înalţilor slujbaşi arată în mod regulat o zgardăde aur aşezată în jurul gâtului slujbaşilor. Unele dintre aceste „zgărzi” s-au păstrat şi se află îndiferite muzee. Ele sunt frumoase obiecte de artă, făcute din aur şi mărgele din pietre semi-preţioase. De zgardă atârnă în faţă o inscripţie conţinând numele şi titlurile regelui.

Geneza 41:43 L-a suit în carul care venea după al lui, şi strigau înaintea lui: "Îngenunchi!" Astfel i-a dat Faraon stăpânire peste toată ţara Egiptului. Carul care venea după al lui. Această afirmaţie se potriveşte pentru timpul hicsoşilor, care auintrodus caii şi carele în Egipt (vezi comentariul pentru cap. 39,1). „În genunchi”. Strigarea cuvintelor care precedau carul lui Iosif când călătorea prin ţară saucu ocazia procesiunilor oficiale. Ebraicul ’abrek, „plecaţi-vă în genunchi”, este transliterarea uneiexpresii egiptene care a fost interpretată în diferite feluri. Explicaţia cea mai plauzibilă, dată maiîntâi de egiptologul Brugsch, vede în spatele ei verbul egiptean berek, „a preamări”, sau „a aduceomagiu”. Ebraicul ’abrek ar fi, aşadar, o redare fidelă a imperativului egiptean i’a berek,„preamăreşte!” sau „adu omagiu!”. Sugestia alternativă de a citi „tată blând” este cu siguranţăincorectă.

Geneza 41:45 Faraon a pus lui Iosif numele: Ţafnat-Paeneah (Descoperitor detaine), şi i-a dat de nevastă pe Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Şi Iosif apornit să cerceteze ţara Egiptului. Ţafnat-Paeneah. Numele dat de Faraon lui Iosif a fost încă de mult recunoscut ca fiindegiptean, însă semnificaţia lui era necunoscută. Totuşi, de curând, numele a fost descoperit într-oinscripţie a ultimei perioade Bubastid (secolul al IX-lea î.Hr.), iar în egipteană era scris Djed-pa-netjer-iufankh, însemnând „Zeul vorbeşte că-i este îngăduit să trăiască”. Numele lui Iosif trebuie săse fi referit la întâmplările contemporane lui, având semnificaţia că Dumnezeu vorbise prin visele luiFaraon şi interpretarea şi sfatul lui Iosif, spre a păstra viaţa regelui, a lui Iosif, precum şi a tuturorcelorlalţi.

- 237 -

Asnat. Iosif nu a primit numai un nume egiptean, ci şi o soţie egipteană, o femeie din celemai eminente familii preoţeşti. După cum s-ar părea, Faraon a căutat să ridice onoarea şi reputaţialui Iosif prin această căsătorie, după cum se evidenţiază din faptul că unii dintre regi îşi luau soţiilelor din familiile preoţeşti. Asnat înseamnă „aparţinând (zeiţei) Neith”. Numele tatălui ei este identic cu acela al fostuluistăpân al lui Iosif. (vezi comentariul pentru cap. 37,36), cu toate că există o uşoară deosebire întransliterarea ebraică a numelui. Totuşi, faptul că cele două nume sunt identice nu înseamnă că şipersoanele care le posedă au fost identice. Fostul stăpân al lui Iosif era căpetenia străjerilor regali,în timp ce socrul său era un mare preot al lui On, oraşul marelui templu al soarelui, care se afla lacâteva mile de Memphis pe ţărmul răsăritean al Nilului. Mai târziu grecii au numit acest oraşHeliopolis. Templul soarelui din On şi preoţimea lui a avut o mare influenţă asupra vieţii religioaseegiptene timp de multe secole, până ce cultul lui Amen şi mai târziu al lui Amon-Ra din Teba săumbrească cultul soarelui din Heliopolis în secolul al XV-lea î.Hr. şi în secolele următoare. Poziţiasocială a lui Iosif a fost foarte mult întărită prin căsătoria lui cu fiica uneia din primele familii aleEgiptului. Căsătoria lui Iosif cu o femeie egipteancă se pare că nu a slăbit legătura lui cu Dumnezeulpărinţilor săi. Fiii lui, Efraim şi Manase au fost educaţi în religia ebraică, deoarece ei au fost făcuţiconducători a două seminţii din Israel şi în această privinţă ei au ajuns egali cu unchii lor, fraţii luiIosif. Puternica credincioşie a lui Iosif faţă de Dumnezeul său poate că a fost chiar mijlocul deconvertire a soţiei lui egiptene. Ba mai mult, nu trebuit uitat că mâna lui Dumnezeu prin care fuseseînălţat atât de mult după o adâncă umilinţă l-a ferit de asemenea în nobila lui cinste de căderea înpăgânismul din Egipt. Ce schimbare a adus Dumnezeu în viaţa lui Iosif! Cătuşele lui au fost înlocuite cu un lanţ deaur, zdrenţele întemniţatului cu haine de in subţire, celula lui cu un car şi închisoarea lui cu un palat.Robul lui Potifar devenise stăpânul lui, iar zornăitul de lanţuri a făcut loc exclamării: „Aduceţiomagii!”. Smerenia merge înaintea slavei; slujirea şi suferinţa au fost treptele spre autoritate. Câtde bine a fost răsplătit servul credincios al lui Dumnezeu pentru credincioşia şi răbdarea lui!

Geneza 41:46 Iosif era în vârstă de treizeci de ani când s-a înfăţişat înaintea luiFaraon, împăratul Egiptului, şi a plecat de la Faraon şi a străbătut toată ţaraEgiptului. În vârstă de treizeci de ani. Deoarece Iosif avea 17 ani când a fost vândut în Egipt (cap.37,2), şi acum era de 30 de ani, el trebuie să fi petrecut 13 ani în sclavie.

Geneza 41:47 În timpul celor şapte ani de rod, pământul a dat bucate din belşug. Pământul a dat. Prezicerea lui Iosif s-a împlinit întocmai. Cerealele au crescut „din belşug” şiIosif a adunat 20 la sută din ele în grânare pe tot cuprinsul ţării. Cantitatea de cereale care curgeaîn magaziile regale era atât de enormă încât au întrecut în curând orice posibilitate de a înregistracantitatea. A fost nevoie de scribi care să fie folosiţi ca strângători de taxă adiţionali.

Geneza 41:50 Înaintea anilor de foamete, i s-au născut lui Iosif doi fii, pe care i-anăscut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Doi fii. Iosif le-a dat celor doi fii care i s-au născut nume care au exprimat providenţadăruitoare a lui Dumnezeu.

Geneza 41:51 Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare), "căci", a zis el,"Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu." Manase. Literal, „pricinuind uitare”. Iosif a dat numele acesta întâiului său născut dreptrecunoştinţă că Dumnezeu l-a făcut să uite starea lui de sclavie de mai înainte şi puternica dorinţă

- 238 -

pe care o avusese după căminul tatălui său. El era recunoscător că Dumnezeu i-a întemeiat uncămin, cu toate că era în ţara exilului său. Nenorocirea lui de mai înainte nu putea să amărascăstarea prezentă a lui de fericire, pentru că adversitatea fusese transformată în prosperitate. Se pune întrebarea, pentru ce nu a luat Iosif de îndată legătură cu tatăl său, după ce aajuns la o poziţie atât de înaltă? Uitase el într-adevăr iubirea tatălui său şi nu s-a simţit obligat să-idescopere bărbatului îmbătrânit că el mai este încă în viaţă? Faptul că el nu încetase într-adevăr să-ifie dor este clar nu numai din întâlnirea tandră cu fraţii şi tatăl său, care urmează să fie descrisă încurând, ci şi din declaraţia făcută la naşterea lui Efraim, caracterizând Egiptul ca ţară a suferinţei lui.Faptul că el nu a declarat de îndată provenienţa lui şi nu a trimis o solie acasă în Canaan se poateatribui ezitării de a-i descoperi tatălui său răutatea de care se făcuseră vinovaţi fraţii lui, sau poateunui impuls divin care îl avertizase că încă nu sosise timpul pentru a descoperi fapta. În orice caz,purtarea lui Iosif în această privinţă nu descoperă nimic în dezacord cu evlavia care pătrunde înmod atât de evident viaţa lui. Dacă Dumnezeu a ales să-l aşeze în Egipt, el avea să rămână în Egipt.

Geneza 41:52 Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire), "căci", a zis el,"Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele." Efraim. Adică, „dublă rodire”. Numele acesta exprima recunoştinţa lui Iosif pentru căDumnezeu îi dăduse lui, un sclav condamnat la sclavie pe viaţă, o familie fericită şi doi fii. Numelereflectă o inimă plină de bucurie şi recunoştinţă.

Geneza 41:54 Şi au început să vină cei şapte ani de foamete aşa cum vestise Iosif.În toate ţările era foamete, dar în toată ţara Egiptului era pâine. În toate ţările era foamete. După cum prezisese Iosif, cei şapte ani de belşug au fost urmaţide şapte ani de foamete, care au afectat nu numai Egiptul, ci şi ţările de primprejur deopotrivă.Foametea avea loc în Egipt când Nilul nu se revărsa peste malurile lui (vezi comentariul pentruv.34), iar la rândul lui, acest fapt se datora lipsei de ploaie în ţinuturile muntoase din Etiopia.

Geneza 41:56 Foametea bântuia în toată ţara. Iosif a deschis toate locurile cuprovizii, şi a vândut grâu Egiptenilor. Foametea creştea din ce în ce mai mult în ţaraEgiptului. Iosif a deschis toate locurile cu provizii. Când şi-au consumat propriile provizii de hrană,egiptenii s-au îndreptat spre rege, amintindu-şi fără îndoială de cotele special impuse în timpul celorşapte ani la rând. El i-a trimis la Iosif, ministrul hranei, care a deschis grânarele pentru egipteniibăştinaşi şi pentru străinii care veneau în Egipt după hrană. Mai multe rapoarte hieroglifice aflate înEgipt menţionează împrejurări de foamete. În aceste rapoarte, unii înalţi slujbaşi pretind a fi uşuratnenorocirea celor săraci şi flămânzi pe timpul vremurilor de lipsă, proclamând în inscripţiile lormortuare, „Am dat pâine celor flămânzi, apă celor însetaţi, îmbrăcăminte celor goi, şi o luntre celuicare nu avea”. Un slujbaş din dinastia a douăzecia (secolul XX î.Hr.) pretindea: „Când au venit aniide foamete am arat tot pământul din districtul Oryx... păstrând în viaţă pe locuitorii lui şiaprovizionându-l cu hrană în aşa fel încât nu a existat în el nici unul flămând”. Înţelepciunea lui Iosif ca administrator a devenit acum cunoscută tuturor. Dacă cinevaavusese îndoieli în ceea ce priveşte politica de a aduce cantităţi enorme de cereale an după an,nimeni nu se mai îndoia acum de prudenţa politică. Ce ar fi făcut Faraon, un conducător străin, cu opopulaţie înfometată? Cum ar fi putut el să îndepărteze nimicirea propriei dinastii dacă Iosif nu ar fiprevăzut mai dinainte? Acest tânăr evreu, un fost sclav în casă, devenise salvatorul tronului, alîntregului Egipt şi al ţărilor înconjurătoare. A vândut. Faptul că Iosif nu a distribuit pe gratis cerealele adunate mulţimilor care piereaunu era fără motiv. Cu siguranţă că poporul fusese avertizat despre calamitatea iminentă şi prin grijăşi economie ar fi putut aduna ceva ei înşişi pentru zilele de lipsă. Deoarece trebuiau să plăteascăpentru cereale, oamenii erau încurajaţi să exercite cumpătare şi să evite pierderea preţioasei

- 239 -

aprovizionări cu hrană, care trebuia să dureze timp de şapte ani. Acest plan l-a făcut pe Iosif înstare să extindă uşurarea şi asupra populaţiilor altor ţări. Faptul că cerealele au fost revânduteoamenilor arată clar că rezerva fusese făcută sub formă de impozit, iar nu ca un serviciu publicfăcut de rege.Comentariile lui Ellen G. White 1-57 PP 219-224 1,9-13 PP 219 14 PP 220; 5T 321 15-25,31,33-36 PP 220 38-40 ML 66 38-43 PP 221 39,40 PP 241 39-44 PP 368 40 5T 321 48,54-56 PP 224

Geneza 42:2 Şi a zis: "Iată, aud că este grâu în Egipt; coborâţi-vă, şi cumpăraţi-negrâu de acolo, ca să trăim şi să nu murim." Pogorâţi-vă acolo. Când foametea a devenit din ce în ce mai aspră şi toţi sufereau, Iacov aluat hotărârea să trimită să aducă grâu din Egipt, pentru a-şi scuti familia de înfometare. Faptul căel nu a făcut ca Avraam (cap. 12,10) şi Isaac (cap. 26,2) un plan să mute familia în Egipt poate că afost din cauză că foametea stăpânea şi în Egipt ca şi în Canaan.

Geneza 42:3 Zece fraţi ai lui Iosif s-au coborât în Egipt, ca să cumpere grâu. Zece fraţi au coborât. Motivul pentru care s-au dus toţi în Egipt a fost fie pentru siguranţă,fie din cauză că grâul era împărţit pe cap de familie. Numărul lor îi făcea în măsură să-şi asiguregrâu mai mult şi, desigur, îi făcea în stare să se întoarcă cu mai mult grâu. De asemenea, condiţiilede foamete puteau constitui o foarte reală posibilitate de jefuire a caravanei lor pentru proviziile eide hrană.

Geneza 42:4 Iacov n-a trimis cu ei pe Beniamin, fratele lui Iosif, de teamă să nu i seîntâmple vreo nenorocire. Beniamin. Beniamin nu a fost reţinut din cauza tinereţii lui, deoarece era deja în vârstă depeste 20 de ani, ci din cauză că, fiind singurul copil rămas de la Rahela, el luase locul lui Iosif caobiect al celei mai tandre iubiri a lui Iacov.

Geneza 42:5 Fiii lui Israel au venit să cumpere şi ei grâu, împreună cu cei ce veneaupentru acelaşi lucru; căci în Canaan era foamete. Împreună cu cei ce veneau. Fraţii lui Iosif fie că au făcut parte dintr-o caravană canaanită,fie că au sosit pur şi simplu cu alţii care veniseră pentru acelaşi scop.

Geneza 42:6 Iosif era mai mare în ţară, el vindea grâu la tot poporul din ţară. Fraţiilui Iosif au venit, şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. Mare în ţară. Din shalliţ, la rândul lui derivat din rădăcina shalaţ, „a stăpâni”. Este folosit sprea desemna pe cineva învestit cu autoritate nelimitată. Acest cuvânt, cunoscut şi în limba aramaică şiarabă este la originea titlului de sultan şi poate fi şi la originea numelui personal Salatis, care dupăManetho, a aparţinut primului rege hicsos. Totuşi, Manetho ar fi putut lua cuvântul „domnitor” dreptun nume personal. Cuvântul acesta arată clar că Iosif era mai mult decât un obişnuit ministru alhranei. Ca al doilea în rang din „ţară”, el era adevăratul stăpân, sau primul ministru al Egiptului.

Geneza 42:7 Iosif, cum a văzut pe fraţii săi, i-a cunoscut; dar s-a făcut că le estestrăin, le-a vorbit aspru, şi le-a zis: "De unde veniţi?" Ei au răspuns: "Venim din ţaraCanaan, ca să cumpărăm merinde."

- 240 -

I-a cunoscut. Iosif i-a recunoscut imediat pe fraţii lui, însă ei, ne mai văzându-l de mai binede 20 de ani, nu l-au recunoscut (v.8). Nu numai că el era acum mai în vârstă, dar mai era şiegiptenizat, purta haine egiptene şi avea o faţă curat bărbierită în locul bărbii semite. Ba mai mult,el vorbea o limbă străină şi era, după cum se părea, un domn mare. Chiar şi numai gândul de aface legătura între Iosif şi acest bărbat puternic s-ar fi părut nespus de absurd (vezi cap. 45,3). Le-a vorbit aspru. Faptul că Iosif „le-a vorbit aspru”, după cum scrie în text literal, nu sedatora unui simţământ de răzbunare, ci mai degrabă pentru a stabili actuala lor stare de spirit, maiales cu privire la el însuşi şi la Beniamin, a cărui absenţă a reţinut cu siguranţă atenţia sa şi poate căa dat naştere la bănuiala lui.

Geneza 42:9 Iosif şi-a adus aminte de visurile pe care le visase cu privire la ei, şi le-a zis: "Voi sunteţi iscoade; aţi venit numai ca să cercetaţi locurile slabe ale ţării." Voi sunteţi iscoade. Vorbirea „aspră” pe care Iosif a folosit-o faţă de fraţii săi este acumdescoperită. Egiptul întotdeauna a fost bănuitor faţă de vecinii lui din răsărit, care nu numai căfăceau incursiuni şi apoi dispăreau, retrăgându-se în aşezările lor din deşert, ci în trecut ei se şiinfiltraseră în Egipt şi în realitate au pus stăpânire peste părţi din ţară. Astfel de incursiuni din timpulPrimei Perioade Intermediare, dinaintea dinastiei a douăzecia, l-au făcut pe regele Amenhotep I săclădească fortificaţii la graniţă între Marea Mediterană şi Marea Moartă, numit „zidul stăpânului”pentru a-i ţine pe canaaniţi afară din Egipt. Hicsoşii, care au venit după aceea şi tot din răsărit,câştigaseră acum supremaţia asupra ţării şi vegheau ca alţii să nu le poată face acelaşi lucru pe careli-l făcuseră ei egiptenilor. Era deci firesc ca Iosif să-i examineze cu grijă pe toţi răsăritenii şi să sestrăduiască a descoperi nişte indezirabili sau iscoade adevărate. Deoarece foametea nimicitoare dinţările învecinate aducea un mare număr de străini în Egipt ca cumpărători de grâu, trebuia să fiedepusă o mai mare grijă pentru a-i expulza pe aceia a căror prezenţă în ţară putea păgubi securităţiisale.

Geneza 42:10 Ei i-au răspuns: "Nu, domnul meu, robii tăi au venit să cumpere hrană. Nu, Domnul meu. Fraţii lui Iosif au fost jigniţi prin acuzaţia făcută împotriva lor, teama i-afăcut să-şi calce pe mândria lor şi şi-au afirmat deplina nevinovăţie. Când pretenţia lor de a fioameni cinstiţi nu a reuşit să-l impresioneze pe Domnul egiptean, ei i-au spus mai multe amănuntedespre familia lor. Prin aceasta, ei au încercat să dovedească nevinovăţia lor. Având în vedere căaparţineau toţi unei familii, care cu greu ar putea să pornească un atac asupra unui regat întreg, nuexista un motiv real pentru bănuiala de a fi iscoade. Iosif a reluat provocarea şi a insistat ca ei sădovedească acurateţea istorisirii lor, aducându-l pe fratele lor cel mai tânăr care lipsea.

Geneza 42:17 Şi i-a aruncat pe toţi, trei zile în temniţă. Trei zile în temniţă. Iosif i-a însărcinat în mod solemn pe fraţii lui (v.15) să-l trimită pe unuldin ei înapoi în Canaan ca să-l aducă pe Beniamin. Lipsa lor aparentă de bunăvoinţă de a face lucrulacesta, ştiind că Iacov nu va consimţi, l-a făcut pe Iosif să-i trimită pentru trei zile în temniţă.Aceasta reiese că s-a întâmplat ca urmare a faptului că ei nu au binevoit să fie de acord cupropunerea lui, însă în realitate pentru a-i mai încerca. El fusese în închisoare aproximativ timp detrei ani ca urmare a tratamentului lor inuman, el i-a făcut să sufere o detenţie de numai trei zile.

Geneza 42:18 A treia zi, Iosif le-a zis: "Faceţi lucrul acesta, şi veţi trăi. Eu mă tem deDumnezeu! Faceţi lucrul acesta şi veţi trăi. A treia zi, Iosif şi-a schimbat atitudinea lui severă. Explicaţialui, „eu mă tem de Dumnezeu” s-a intenţionat să fie înţeleasă într-un sens general, fără referire laIehova, după cum era de presupus să vină din partea unui domn egiptean. În loc să întemniţezenouă dintre ei, el avea să-l ţină numai pe unul în temniţă, îngăduindu-le celorlalţi să se întoarcă

- 241 -

pentru a-l aduce pe Beniamin şi să ducă hrană familiilor lor care sufereau. Întoarcerea lor cuBeniamin avea să dea naştere la eliberarea celui reţinut în închisoare. Dacă, pe de altă parte, ei îlînşelaseră pe Iosif cu istorisirea lor, aveau să moară de foame, iar cel rămas în urmă în Egipt aveasă fie executat ca iscoadă.

Geneza 42:21 Ei au zis atunci unul către altul: "Da; am fost vinovaţi faţă de fratelenostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui, când ne ruga, şi nu l-am ascultat!Pentru aceea vine peste noi necazul acesta." Am fost vinovaţi. Când ei au înţeles că acest domn al Egiptului nu-i va pedepsi sau omorî pesimpla bănuială, ci îi va judeca după dreptate, conştiinţa lor a început să vorbească. Cât de diferitprocedaseră ei faţă de Iosif! Stăpânul întregului Egipt avea milă de familiile lor, care sufereau defoame în Canaan, în timp ce ei intenţionaseră să-l lase pe fratele lor în groapă să moară de foame.Când aceste gânduri şi altele asemănătoare le-au trecut prin minte ei au fost conduşi să-şirecunoască vinovăţia. Propria lor nenorocire le-a readus teama de fratele lor. Ruben le-a adusaminte cum îi avertizase el, fără succes, să nu păcătuiască împotriva băiatului, iar acum doi dintre eiprimeau o plată dreaptă pentru asprimea lor faţă de el. Astfel s-au acuzat ei în prezenţa lui Iosif,fără să-şi dea seama că el înţelegea fiecare cuvânt.

Geneza 42:24 Iosif a plecat la o parte de la ei ca să plângă. În urmă s-a întors, şi le-a vorbit; apoi a luat dintre ei pe Simeon, şi a pus să-l lege cu lanţuri în faţa lor. A luat dintre ei pe Simeon. Trecând pe lângă Ruben, care fusese relativ nevinovat, Iosif l-aales pe Simeon, principalul instigator al vânzării lui către Ismaeliţi (PP 226). Răutatea inimii luiSimeon se mai manifestase şi cu altă ocazie, ca atunci când el şi Levi îi masacraseră pe Sihemiţi.Când Simeon a fost legat în faţa ochilor fraţilor lui, lor li s-a adus cu putere aminte de ceea ce îifăcuseră ei lui Iosif, care poate că s-a aşteptat ca mila pentru Simeon avea să încurajezeîntoarcerea lor mult mai grabnică cu Beniamin.

Geneza 42:25 Iosif a poruncit să li se umple sacii cu grâu, să pună argintul fiecăruiaîn sacul lui, şi să li se dea merinde pentru drum. Şi aşa s-a făcut. Sacii. Primul cuvânt tradus „saci”, keli, înseamnă „vase” sau „recipiente” şi poate să însemneun coş, sau alt recipient. Al doilea cuvânt „sac” în care a fost pus argintul este o transliterare aebraicului saq, care şi-a făcut intrarea în limbile europene prin grecescul sakos şi latinescul saccus.Pe lângă aceşti termeni este folosit un alt cuvânt vechi pentru „sac”, ebraicul ’am tachath. Acestaeste folosit în Biblie numai în această istorisire, şi poate să fi fost sinonim al lui saq, pentru că estefolosit alternativ cu acesta (v.27, 28; cap. 43,12; etc.). Iosif nu le-a înapoiat banii din răutate, dar nu putea să ajungă el însuşi să primească banide la tatăl şi fraţii lui pentru pâine. Chiar dacă s-ar fi gândit că era posibil ca fraţii lui s-ar puteaalarma descoperind banii, el nu a văzut nici un motiv să-i scutească de această nelinişte. Aceasta vaajuta să le sensibilizeze şi mai mult inima, după experienţele amare din zilele precedente.

Geneza 42:27 Unul din ei şi-a deschis sacul ca să dea nutreţ măgarului în locul undeau rămas peste noapte. A văzut argintul la gura sacului, Şi-a deschis sacul. Cuvântul „han” (din engleză) ar fi mai bine redat prin „loc de locuit” ca înRSV. Descoperirea argintului de către unul dintre ei a provocat consternare pentru toţi. Era aceastao prevestire a nenorocirilor viitoare, care aveau să se abată asupra lor? În Egipt ei fuseseră luaţidrept iscoade, oare aveau ei să fie acum acuzaţi drept hoţi? Faptul că fraţii priveau la aceasta ca lao pedeapsă de la Dumnezeu, căci nu ştiau cum să-l explice, este o dovadă a efectului salutar asupralor. În consternarea şi alarmarea lor, ei au uitat să examineze restul sacilor.

- 242 -

Geneza 42:29 S-au întors la tatăl lor Iacov, în ţara Canaan, şi i-au istorisit tot ce li seîntâmplase. Ei au zis: S-au întors la Iacov. Ajungând acasă, au raportat tristele lor experienţe, incluzând şiîntemniţarea lui Simeon. După ce şi-au deschis sacii şi au găsit tot argintul lor, au fost mai alarmaţica niciodată. Cauza pentru care numai unul descoperise argintul lui în timp ce erau pe drum, iar alţiidupă întoarcerea lor acasă, poate să fi fost aceea că era ascuns numai la gura unui singur sac, iar laceilalţi la fundul, sau aproape de fundul sacilor. Sau, poate că acesta a fost pus în sacul cu fân alunuia şi în sacii cu hrană ai celorlalţi.

Geneza 42:36 Tatăl lor Iacov le-a zis: "Voi mă lipsiţi de copii: Iosif nu mai este,Simeon nu mai este, şi voiţi să luaţi şi pe Beniamin. Toate acestea pe mine mălovesc!" Voi mă lipsiţi. Auzind trista lor istorisire, văzând reaua prezicere a întoarcerii argintului şiînţelegând că pierduse un al doilea fiu, Iacov a izbucnit într-o jale amară, acuzându-i pe fiii lui derăspunderea pierderii lui Iosif şi Simeon. Acum, ei erau înclinaţi să-l ia şi pe Beniamin. Iacov cu greuputea fi deschis faţă de fiii săi, deoarece nu ştia că ei erau vinovaţi în cazul dispariţiei lui Iosif şi, deaceea, desigur, nu trebuia să-i mustre în mod direct pentru întemniţarea lui Simeon. Cu toateacestea, ei trebuie să fi considerat jalea lui Iacov ca o binemeritată mustrare. Ei ştiau că vorbele luierau mult mai adevărate, chiar decât dacă ar fi cunoscut realitatea. În mod sigur, ei îl lipsiseră petatăl lor de Iosif şi îşi dădeau seama că şi întemniţarea lui Simeon era o plată dreaptă pentru faptalor cea crudă. Cum puteau să ia acum asupra lor răspunderea de a-l lua pe Beniamin în Egipt, cândnu exista nici o siguranţă că avea să se întoarcă cu bine? Ei se aflau acum într-o situaţie grea, însăsingura lor alegere era să moară de foame. Dacă urmau să asigure eliberarea lui Simeon şi să-lsalveze de la o moarte sigură şi dacă ei şi familiile lor voiau să supravieţuiască foametei, trebuiau săse întoarcă în Egipt după grâu.

Geneza 42:37 Ruben a zis tatălui său: "Să-mi omori pe amândoi fiii mei, dacă nu-ţivoi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea, şi ţi-l voi aduce înapoi." Ruben a zis. Oferta lui Ruben a reprezentat jertfa supremă din partea lui. Aceasta a fost oofertă sinceră, dar nesăbuită. Ruben era cel mai în vârstă, totuşi nu cel mai înţelept dintre fiii luiIacov, şi încă o dată el apare ca unul cu inima miloasă. Iacov a refuzat. El avea puţină încredere îndestoinicia şi garanţia lor de a-l aduce pe Beniamin înapoi cu bine. Mâinile lor nu erau curate. Ei îipricinuiseră multe ceasuri de nelinişte în trecut. Ruben făptuise un păcat grav. Simeon şi Leviuciseseră populaţia unei cetăţi şi familia lui Iuda era aşa de rea, încât doi dintre fiii lui au murit întinereţea lor pentru răutatea lor. Cum putea Dumnezeu să-l facă pe Beniamin să prospere cu astfelde oameni. Orice lucru în care erau implicaţi se termina în dezamăgire sau dezastru.Comentariile lui Ellen G. White 1-38 PP 224-227 1-3,6,8 PP 224 9-17 PP 225 18-29 PP 226 36 PP 234; 3T 67 36-38 PP 227

Geneza 43:2 Când au isprăvit de mâncat grâul pe care-l aduseseră din Egipt, Iacova zis fiilor săi: "Duceţi-vă iarăşi, şi cumpăraţi-ne ceva merinde." Duceţi-vă iarăşi. Când tot grâul adus din Egipt s-a terminat şi seceta continuă nu a adus nicio uşurare a foamei, Iacov le-a spus fiilor săi să se întoarcă în Egipt după „ceva merinde”. Iniţiativan-au luat-o fiii înşişi. Ei ştiau că este cu totul zadarnic să se reîntoarcă fără Beniamin şi schimbareahotărârii tatălui lor era aparent imposibilă. Iuda, devenind purtătorul de cuvânt al celorlalţi, asusţinut hotărât că nu se vor duce, dacă Beniamin nu-i va însoţi, deoarece domnul egipteandeclarase în mod solemn ca să nu-i mai vadă faţa fără fratele lor cel mai tânăr. Iuda, cel de-al

- 243 -

patrulea fiu al lui Iacov, a fost de data aceasta purtătorul de cuvânt, pentru că Ruben, cel mai marefiu al lui Iacov, fusese deja refuzat, Simeon era într-o temniţă în Egipt şi Levi probabil că pierduseîncrederea tatălui său, ca urmare a perfidiei sale faţă de sihemiţi (cap. 34).

Geneza 43:6 Israel a zis atunci: "Pentru ce mi-aţi făcut un astfel de rău, şi aţi spusomului aceluia că mai aveţi un frate?" Pentru ce mi-aţi făcut un astfel de rău. La reproşul tatălui lor, care îi întreba de ce îlinformaseră pe vice-regele egiptean despre Beniamin, ei au răspuns ca apărare că nu sunt vinovaţide nici un fel de greşeală. Cum ar fi putut să ştie ei că o astfel de problemă avea să devină maitârziu un izvor de necaz? Cu toate că întrebările lui Iosif cu privire la familia lor nu apar în istorisireaprecedentă (cap. 42,13.22), este clar că acea informaţie fusese furnizată ca răspuns la o întrebaredirectă. Pledând înaintea lui Iosif în favoarea lui Beniamin, Iuda i-a amintit mai târziu că a pus chiaro astfel de întrebare (cap. 44,19).

Geneza 43:9 Răspund eu pentru el; ai să-l ceri înapoi din mâna mea. Dacă nu-l voiaduce înapoi la tine, şi dacă nu-l voi pune înaintea ta, vinovat să fiu faţă de tinepentru totdeauna. Răspund eu pentru el. Iuda a respectat apoi condiţia inevitabilă pentru întoarcerea în Egipt,făcând aluzie la moarte prin foamete ca singura alternativă. El personal avea să accepterăspunderea pentru întoarcerea cu bine a lui Beniamin. Ce putea el, sau oricare altul din ei, să facămai mult? Nobleţea de caracter atât de evidentă din vorbirea lui Iuda este ilustrată mai târziu înmijlocirea patetică a lui înaintea lui Iosif (44,18-34). Trebuie ca în caracterul lui să fi avut loc o mareschimbare după evenimentele relatate în cap. 37 şi 38.

Geneza 43:11 Israel, tatăl lor, le-a zis: "Fiindcă trebuie, faceţi aşa. Luaţi-vă în saciceva din cele mai bune roade ale ţării, ca să duceţi un dar omului aceluia, şi anume:puţin leac alinător, şi puţină miere, mirodenii, smirnă şi migdale. Fiindcă trebuie. După elocventa pledoarie a lui Iuda, a cărui logică era de neînlăturat, Iacovs-a supus inevitabilului. Acum, după ce se resemnase cu plecarea lui Beniamin, Iacov s-a apucat săfacă tot ce-i sta în putinţă ca să poată contribui la succesul călătoriei. Darul pe care l-a sugerattrebuia să fie din produsele alese ale ţării, care aveau mare valoare în Egipt. Vezi comentariulpentru cap. 37,25. Puţină miere. Că aceasta nu a fost, probabil, „miere” de albine reiese din faptul că miereaera abundentă în Egipt. O mică cantitate de miere din Palestina nu ar fi fost considerată un darpreţios, nici chiar de către dăruitori. Mult mai probabil că aceasta era miere de struguri, preparatăprin fierberea sucului de struguri, sau a mustului, până ce scădea la jumătate sau la o treime dinvolumul de la început. Grecii numeau aceasta hepsema, „materia fiartă”. Încă şi acum mai esteimportată în Egipt din regiunea Hebron din Palestina. Fisticuri. Fructul acesta, nuca alungită a lui Pistacia vera, este amintită în Biblie numai deaceastă dată. Ea are un sâmbure uleios şi este considerată de către orientali o delicatesă aleasă. Migdale. Migdalul este numit shaqed, „veghetorul”, de la verbul shaqad, „a nu avea somn”,„a fi treaz”, „a veghea”. Este cel dintâi dintre toţi pomii care înfloreşte primăvara. Deşi era răspânditîn Siria şi Palestina, se pare că pomul acesta nu era cunoscut în vechiul Egipt.

Geneza 43:12 Luaţi cu voi argint îndoit, şi duceţi înapoi argintul, pe care vi-l puseserăla gura sacilor: poate că a fost o greşeală. Argint îndoit. Deoarece suma pentru prima cantitate de grâu fusese restituită, Iacov i-asfătuit pe fiii săi să ducă înapoi o dublă cantitate de argint în Egipt pentru a plăti grâul de dinainte şipentru hrana care urma să fie adusă prin această călătorie. Cu toate că Iacov se temuse că

- 244 -

returnarea banilor putea să fie interpretată în mod greşit în Egipt (cap. 42,35), el şi-a exprimatsperanţa că poate că aceasta s-a făcut din greşeală.

Geneza 43:14 Dumnezeul Cel Atotputernic să vă facă să căpătaţi trecere înainteaomului aceluia, şi să lase să se întoarcă împreună cu voi pe celălalt frate al vostru şipe Beniamin! Iar eu, dacă trebuie să fiu lipsit de copiii mei, lipsit să fiu!" Dacă trebuie să fiu lipsit. Înainte de plecarea lor, bătrânul patriarh i-a binecuvântat pe fiii luişi şi-a exprimat încrederea că Dumnezeu va face să capete îndurare înaintea stăpânului Egiptului.Cuvântul tradus „îndurare” înseamnă, literal, „măruntaie”, şi se referă la pântece, considerat învechime ca sediu al afecţiunilor şi emoţiilor. Deşi Iacov şi-a exprimat credinţa în ocrotirea luiDumnezeu, chiar declaraţia lui următoare descoperă nesiguranţa dacă Dumnezeu ar putea să-ibinecuvânteze pe nemernicii săi fii. Ei erau nişte oameni imprevizibil şi se putea aştepta să intre înnecaz chiar şi acolo unde altfel nu ar putea să existe vreunul. Într-un spirit de resemnare, el s-asupus voinţei divine, oricare ar fi fost aceea.

Geneza 43:16 Cum a văzut Iosif pe Beniamin cu ei, a zis economului său: "Bagă peoamenii aceştia în casă, taie vite şi găteşte; căci oamenii aceştia au să mănânce cumine la amiază." Cum a văzut Iosif pe Beniamin. Deoarece Iosif îi acuzase că sunt iscoade, nu exista nici ocale de a-l trece cu vederea şi a primi grâul dorit de la un slujbaş mai mic. Probabil că Iosif dăduseşi un ordin spre a-i aduce la el personal, de îndată ce se vor întoarce în Egipt. Oricare ar fi putut săfie procedura cerută pentru străini, şi mai ales pentru fiii lui Iacov, cei zece fraţi s-au aflat în curândîncă o dată înaintea temutului stăpân al ţării. Văzând oamenii, Iosif a dat ordin ca ei să fie duşi lareşedinţa lui specială şi să se pregătească o mâncare pentru ei, literal, „a ucide o ucidere”.Basoreliefurile egiptene arată că în Egipt hrana principală o constituia carnea de vită şi de gâscă, şică erau servite cantităţi considerabile de carne când erau ospătaţi vizitatorii.

Geneza 43:18 Ei s-au temut când au văzut că-i bagă în casa lui Iosif, şi au zis: "Nebagă înăuntru din pricina argintului pus în sacii noştri data trecută; vor să senăpustească peste noi, ca să ne ia robi, şi să pună mâna pe măgarii noştri." Ei s-au temut. Fraţii lui Iosif au fost mai alarmaţi ca niciodată, după ce au aflat că aveau săfie duşi în casa lui Iosif. Poate că nu au înţeles porunca lui Iosif, care fusese dată în limbaegipteană, iar când au sosit la reşedinţa lui oficială şi li s-a ordonat să intre, s-au aşteptat să fie luaţiîn robie sub acuzaţia de furt. În străduinţa de a scăpa de ce se temeau, ei s-au apropiat de economla uşă, explicându-i cum găsiseră argintul în sacii lor şi că ei s-au pregătit să-l plătească din nou. Nueste nevoie să presupunem o contradicţie între raportul întâmplării aşa cum este dat în cap.42,27.28 şi aşa cum este repetat aici. Este posibil ca toţi să fi deschis sacii lor la „han”, dar cănumai unul descoperise argintul de data aceea. Este de neconceput că întreaga grupă luase înapoinumai zece saci de cereale spre a hrăni animalele şi familiile lor pentru o perioadă de mai multeluni.

Geneza 43:23 Economul a răspuns: "Fiţi pe pace! Nu vă temeţi de nimic. Dumnezeulvostru, Dumnezeul tatălui vostru, v-a pus pe ascuns o comoară în saci. Argintulvostru a trecut prin mâinile mele." Şi le-a adus şi pe Simeon. Argintul vostru a trecut prin mâinile mele. Economul, care după cum s-ar părea cunoşteaplanurile lui Iosif, i-a liniştit cu asigurarea că argintul lor ajunsese la el şi că reapariţia argintului lortrebuia să fie explicată ca o lucrare a lui Dumnezeu. Ca şi cum ar fi intenţionat să alunge toatetemerile lor, el l-a adus pe Simeon şi, cu o adevărată politeţe orientală, i-a tratat ca oaspeţi, dându-le apă pentru a-şi spăla picioarele şi hrănind animalele lor de povară.

- 245 -

Geneza 43:26 Când a ajuns Iosif acasă, i-au dat darul, pe care i-l aduseseră, şi s-auaruncat cu faţa la pământ înaintea lui. Când a ajuns Iosif acasă. Poate că la sosirea fraţilor lui, Iosif fusese ocupat cu unele treburiimportante şi nu a putut să-i întâmpine chiar atunci. Sau, mult mai probabil că planurile lui eraudeja bine făcute şi că el nu dorea să-i vadă până la timpul fixat. După sosirea lui Iosif, ei i-auînmânat darurile lor cu cea mai reverenţioasă plecăciune, împlinind, fără să vrea, visurile lui Iosifcare aprinseseră ura lor cea puternică faţă de el.

Geneza 43:29 Iosif a ridicat ochii şi, aruncând o privire spre frate-său Beniamin, fiulmamei sale, a zis: "Acesta este fratele vostru cel tânăr, despre care mi-aţi vorbit?" Şia adăugat: "Dumnezeu să aibă milă de tine, fiule!" Aruncând o privire asupra fratelui său. Când ochii lui l-au văzut pe Beniamin, fratele lui de lapropria mamă, Iosif a purces la cercetarea amănunţită a identităţii lui – îndepliniseră oamenii într-adevăr condiţiile puse?

Geneza 43:30 Iosif a isprăvit repede, căci i se rupea inima pentru fratele său, şisimţea nevoie să plângă; a intrat degrabă într-o odaie, şi a plâns acolo. I se rupea inima. Aceasta a fost a doua ocazie în care Iosif a fost copleşit de emoţie, primafiind când fraţii lui au vorbit despre cruzimea lor faţă de el însuşi (cap. 42,21). Acum vedereapropriului frate, pe care nu-l văzuse de 22 de ani, a fost aceea care a stârnit emoţiile sale. Expresia„i se rupea”, se citeşte literal, „a devenit caldă”, adică, datorită intensităţii iubirii lui (vezicomentariul pentru v.14). Deoarece dorea să pună la încercare atitudinea fraţilor lui faţă deBeniamin, încă nu era gata să se le arate cine este şi s-a retras repede ca să nu fie neînstare să-şiîmplinească planul până la încheierea lui. La masă, unde se putea aştepta ca ei să discute liber, elavea o ocazie minunată să-şi dea seama de atitudinea lor. Recâştigându-şi stăpânirea de sine, el şi-a spălat faţa, revenit la fraţii săi şi a poruncit să fie servită masa.

Geneza 43:32 Au adus de mâncare lui Iosif deoparte, şi fraţilor lui de o parte;Egiptenilor, care mâncau cu el, le-au adus de asemenea mâncare de o parte; căciEgiptenii nu puteau să mănânce cu Evreii, fiindcă lucrul acesta pentru ei este ourâciune. Lui Iosif deoparte. O masă separată a fost pregătită pentru el, pentru fraţii lui şi pentruegiptenii care au luat masa cu el. El a mâncat deoparte fie din cauza înaltei sale poziţii, fie datorităfaptului că anturajul său egiptean nu ar fi mâncat cu el, un asiatic, pentru acelaşi motiv pentru careei nu ar mânca cu fraţii lui Iosif. Vechii egipteni au fost întotdeauna deosebiţi în felul lor de a seasocia cu străinii. Ei se considerau a fi cea mai înaltă clasă a fiinţelor omeneşti. Ei se numeau„popor”, în timp ce toţi ceilalţi erau mai mult sau mai puţin barbari, creaturi care se aflau între ei şilumea animală. Aversiunea faţă de străini se dădea pe faţă în mod firesc în materie de mâncare.Evreii, de exemplu, omorau şi mâncau animale, cum ar fi vaca, privită de Egipteni ca sfântă. DupăHerodot, (ii. 41), nici un egiptean nu ar fi folosit cuţitul sau furculiţa sau cratiţa unui grec, şi n-armânca nici carnea unui animal curat care fusese tăiat cu un cuţit grecesc.

Geneza 43:33 Fraţii lui Iosif s-au aşezat la masă în faţa lui: de la întâiul născut, dupădreptul lui de întâi născut, şi până la cel mai tânăr, aşezaţi după vârstă; şi se uitauunii la alţii cu mirare. Cu mirare. Descoperind aranjarea lor la masă după vârstă, oamenii se uitau unii la alţii,convinşi că acest slujbaş fusese anunţat în mod supranatural cu privire la vârsta lor.

- 246 -

Geneza 43:34 Iosif a pus să le dea din bucatele care erau înaintea lui; iar Beniamina căpătat de cinci ori mai mult decât ceilalţi. Şi au băut, şi s-au veselit împreună cuel. De cinci ori. Pentru a-i cinsti pe oameni, au fost serviţi în mod special de la masa lui Iosif.Pentru a-i arăta lui Beniamin o cinste deosebită, Iosif i-a trimis bucăţi alese de cinci ori mai maridecât acelea trimise celorlalţi. Beniamin era oaspetele de onoare. Obiceiul de a arăta cinsteoaspeţilor distinşi prin aceea că li se dădeau bucăţile cele mai mari şi mai bune apare şi în alterapoarte vechi. (vezi 1 Samuel 9,23.24; Homer, Iliada, vii. 321; viii. 162; Herodot, vii. 57). Iosif s-agândit să-i încerce pe fraţii lui, ca să poată descoperi adevăratele lor simţăminte faţă de Beniamin şiastfel şi faţă de el însuşi. El dorea să vadă dacă ei îl invidiau, sau îl urau pe fratele lor cel mai tânărdin cauza maternităţii lui, aşa cum îl invidiaseră pe vremuri pe Iosif.Comentariile lui Ellen G. White 1-34 PP 227-228

Geneza 44:2 Să pui şi paharul meu, paharul de argint, la gura sacului celui maitânăr, împreună cu argintul cuvenit pentru preţul grâului lui." Economul a făcut cum îiporuncise Iosif. Să pui şi paharul meu. Aceasta a fost ultima şi hotărâtoarea încercare a lui Iosif înainte de ase descoperi fraţilor lui. Scopul lui a fost să creeze o situaţie prin care să poată pretinde dreptul dea-l reţine în mod legal pe Beniamin în Egipt, astfel ca fraţii lui să poată avea o scuză de reîntoarcereîn Canaan fără favoritul tatălui lor. Prin aceasta, el avea să afle, fără îndoială, ce fel de oameni erauei acum. Ori aveau să suporte hotărârea lui Iosif de a-l reţine pe Beniamin în Egipt şi a se întoarcela tatăl lor cu vestea zdrobitoare că trebuie să se împace cu pierderea fiului rămas de la iubita luiRahela, ori aveau să facă tot ce le va sta în putere pentru a preveni o astfel de nenorocire.

Geneza 44:5 De ce aţi furat paharul din care bea domnul meu, şi de care se slujeştepentru ghicit? Rău aţi făcut că v-aţi purtat astfel." De care se slujeşte pentru ghicit. Cupa era un bun de valoare. Acesta nu era un pahar debăut obişnuit, ci unul presupus a fi în stare să descopere orice substanţă otrăvitoare pusă în el.Cuvântul tradus „ghicit” înseamnă „a şopti”, „a mormăi”, „a profetiza”. Scriitorii clasici vorbescdespre practica orientală de a turna apă într-o cupă şi de a privi în ea pentru a vedea evenimenteleviitoare (Jamblichus, De mysteriis iii. 14). Un alt obicei descris de cei vechi consta în a turna apăîntr-o cupă, a arunca înăuntru bucăţi de aur şi argint, sau pietre preţioase, şi apoi de a observa şiinterpreta înfăţişarea acestora în apă (Pliniu Natural History, 37. 73; Strabo Geografie xvi. 2. 39).Faptul că economului lui Iosif i s-a poruncit să le amintească fraţilor lui practica vrăjitorească nuînseamnă că Iosif însuşi adoptase această practică superstiţioasă. Ca şi mai înainte (cap. 43,33), elvoia ca ei să creadă că putea să citească gândurile lor. Aceasta urmărea să-i demoralizeze şi să-ifacă să părăsească orice prefăcătorie. Din pricina marii lui înţelepciuni, probabil că Egiptenii i-au atribuit lui Iosif practica vrăjitoriei.Nu prezisese el cu precizie anii de belşug şi de foamete şi se îngrijise ca Egiptul să fie pregătitpentru timpul de nevoie? El îi întrecea, fără îndoială, pe „vrăjitorii” lor (cap. 41,8)şi, de aceea,trebuia să posede o magie mai mare (vezi Exod 8,19). Poate că faima lui de om înţelept serăspândise în lung şi în lat chiar în ţările străine, astfel încât presupuşii hoţi ai paharului puteau fi pedrept întrebaţi dacă ei nu ştiau lucrul acesta (Geneza 44,15).

Geneza 44:9 Să moară acela dintre robii tăi la care se va găsi paharul, şi noi înşinesă fim robi ai domnului nostru!" Să moară acela. Conştienţi de completa lor nevinovăţie, fraţii nu au ezitat să pronunţeasupra lor cea mai severă pedeapsă, dacă se va găsi la ei obiectul pierdut. Cuvintele lor nesăbuite

- 247 -

par cam temerare, mai ales după experienţa găsirii paharului de argint pus în mod misterios în saciilor. Era de aşteptat ca să fie bănuitori şi, prin urmare, oarecum mai prudenţi. Oricum, prieteniasinceră cu care fuseseră primiţi şi ospătaţi după cea de-a doua vizită a lor în Egipt, atât de vice-regele însuşi cât şi de subalternii lui, risipiseră orice îndoială cu privire la sinceritatea intenţiilor luiIosif.

Geneza 44:10 El a zis: "Fie după cuvintele voastre! Acela la care se va găsi paharul,să fie robul meu; iar voi veţi fi nevinovaţi." Fie după cuvintele voastre. Mărturisind un înalt simţ de cinste şi dreptate, economul arefuzat să se gândească la pedepsirea celui nevinovat împreună cu vinovatul, sau chiar pe celvinovat, aşa de aspru cum propuseseră ei. Când alţii vorbesc în mod necugetat, noi nu trebuie săprofităm de nesăbuinţa lor. Noi înşine putem lua uneori angajamente fără să gândim suficientînainte, iar ele ne pot aduce pagubă, dacă alţii n-ar fi îngăduitori.

Geneza 44:12 Economul i-a scotocit, începând cu cel mai în vârstă şi sfârşind cu celmai tânăr; şi paharul a fost găsit în sacul lui Beniamin. I-a scotocit. Cercetarea sistematică a economului trebuie să le fi adus aminte de mirarea lordin ziua precedentă, când s-au văzut aşezaţi după vârstă. De asemenea, acest fapt i-a ţinut în starede încordare, pentru că obiectul pierdut nu a fost găsit decât în ultimul moment al cercetării. Unuldupă altul, oamenii aflau că sunt curaţi. Prin expresia feţei, şi poate chiar prin cuvinte, au exprimattriumful faţă de evidenţa crescândă a declaratei lor nevinovăţii. Însă, iată că obiectul pierdut a fostgăsit în sacul lui Beniamin. Cu groază şi panică faţă de această nouă nenorocire ei şi-au rupt hainele(vezi comentariul pentru cap. 37,34), şi-au încărcat măgarii şi s-au întors în cetate.

Geneza 44:13 Ei şi-au rupt hainele, şi-a încărcat fiecare măgarul, şi s-au întors încetate. S-au întors în cetate. Acum avea să se vadă ce simţeau ei înăuntrul inimii lor faţă de favoritultatălui lor, care fusese atât de mult onorat de marele om al Egiptului. Vor renunţa la el, aşa cumfăcuseră cu Iosif, şi vor face ca îmbătrânitul lor tată să se coboare cu durere în mormânt, sau vor figata să renunţe la propria libertate şi viaţă, pentru ca el să se poată întoarce sănătos la tatăl său?

Geneza 44:14 Iuda şi fraţii lui au ajuns la casa lui Iosif, pe când era el încă acolo, şis-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. S-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. Cu Iuda în frunte, oamenii au ajuns la casa luiIosif, unde toţi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui, cerând îndurare. S-au păstrat o serie debasoreliefuri egiptene vechi ce descriu situaţii asemănătoare. Unul îi înfăţişează pe nişte petiţionaricanaaniţi înaintea generalului Haremhab, în secolul al XIV-lea î.Hr. Unii dintre ei stau întinşi pepământ, cu mâinile întinse şi capetele ridicate pledând în faţa înaltului slujbaş. Alţii îngenunchează,sau se înclină adânc înaintea lui, toţi cu braţele ridicate pentru a-l impresiona pe general cu urgenţacererii lor. În cazul acelora care au căzut în faţa lui Haremhab, cererea era să li se îngăduie să sestabilească în Egipt, deoarece fuseseră expulzaţi din patria lor.

Geneza 44:15 Iosif le-a zis: "Ce faptă aţi făcut? Nu ştiţi că un om ca mine are puteresă ghicească?" Nu ştiţi? Iosif a vorbit aspru, atitudine care trebuie să fi fost o reminiscenţă a primiriiacordate la prima lor vizită în Egipt. Despre faptul că Iosif nu era un practicant al magiei, vezicomentariul pentru v.5.

- 248 -

Geneza 44:16 Iuda a răspuns: "Ce să mai spunem domnului nostru? Cum să maivorbim! Cum să ne mai îndreptăţim? Dumnezeu a dat pe faţă nelegiuirea robilor tăi.Iată-ne robi ai domnului nostru: noi, şi acela la care s-a găsit paharul." Iuda a răspuns. Iuda, conducătorul aceste a doua misiuni în Egipt (cap. 43,8), a păşit înainteca purtător de cuvânt. El nu a făcut nici o încercare de a se îndreptăţi pe sine şi pe fraţii lui, de aînlătura suspiciunea de la sine, sau de la ei, ci a recunoscut în mod sincer vinovăţia lor. Fărăîndoială că el s-a referit la crima comisă împotriva fratelui lor Iosif, crimă care obsedase conştiinţelelor chiar de la comiterea ei (cap. 42,21, 22). Pentru egiptenii care erau prezenţi, şi mai ales pentrueconom, cuvintele lui Iuda însemnau recunoaşterea vinovăţiei lor, iar aceasta fără îndoială că i-auimit pe egipteni, deoarece ştiau că oamenii erau în realitate nevinovaţi. Trebuie că Iosif simţiseteama sufletelor lor, înţelegând că ei considerau că pedeapsa ce avea să fie aplicată în curând erameritată. Ca răspuns la oferta lui Iuda ca toţi fraţii să rămână ca robi în Egipt, unde ei îl vânduserăcândva în robie pe fratele lor, Iosif a declarat că sentinţa lui va fi blândă şi dreaptă. Numai celvinovat va fi robul lui, ceilalţi puteau să se întoarcă la tatăl lor nevătămaţi şi nechinuiţi.

Geneza 44:18 Atunci Iuda s-a apropiat de Iosif, şi a zis: "Te rog, domnul meu, dăvoie robului tău să spună o vorbă domnului meu, şi să nu te mânii pe robul tău! Căcitu eşti ca Faraon. Iuda s-a apropiat. Restul de 17 versete ale capitolului repetă vorbirea lui Iuda în favoareafratelui său Beniamin. Această cuvântare a fost pe drept numită una dintre capodoperelecompunerii literare ebraice, una dintre cele mai frumoase specimene de elocvenţă din lume. Tu eşti ca Faraon. Cuvântarea lui Iuda a început cu o cerere de ascultare binevoitoare. Elvorbea unuia care era egal cu Faraon, cu autoritatea de a condamna, sau de a ierta. Având învedere că monarhul Egiptului era considerat zeu, modelul oricărei desăvârşiri, cea mai înaltă onoarecare putea fi conferită unei persoane era comparaţia cu monarhul.

Geneza 44:19 Domnul meu a întrebat pe robii săi, zicând: "Mai trăieşte tatăl vostru şimai aveţi vreun frate?" Domnul meu a întrebat pe robii săi. Înainte de toate, Iuda a relatat cum s-a întâmplat căBeniamin a ajuns să fie amestecat în necaz. Iosif întrebase despre starea familiei lor, iar ei îlinformaseră în mod credincios cu privire la fratele lor cel mai tânăr, care mai era acasă. Iosifinsistase ca ei să nu îndrăznească să se întoarcă în Egipt fără fratele lor, dovedind astfel existenţalui şi astfel exactitatea declaraţiilor lor. Deşi unele expresii ale acestui raport relatează mai multdecât darea de seamă scurtă din cap. 42, trebuie ca Iuda să fi raportat în mod exact conversaţiaoriginală, ca să evite să spună vreun neadevăr, sau să facă vreo afirmaţie exagerată.

Geneza 44:25 Tatăl nostru a zis: "Duceţi-vă să ne cumpăraţi ceva merinde." Tatăl nostru a zis. După ce i-a amintit lui Iosif în termeni amabili, dar hotărâţi, că cererea luieste cauza prezenţei lui Beniamin în Egipt, el a continuat să zugrăvească în cuvinte duioase şi deefect iubirea bătrânului lor tată pentru fiul bătrâneţii lui şi durerea lui când l-au informat că nu sepot întoarce în Egipt fără Beniamin. El a relatat despre marea nelinişte cu care, după luptă aprigă,tatăl lor îngăduise în cele din urmă să vină şi el. El a subliniat faptul că ei vor face ca perii albi aitatălui lor să se pogoare cu durere în mormânt (vezi cap. 37,35), dacă ei se vor întoarce fără tânăr.

Geneza 44:27 Robul tău, tatăl nostru, ne-a zis: "Voi ştiţi că nevastă-mea mi-a născutdoi fii. Voi ştiţi că nevastă-mea. Această remarcă, făcută aici pentru prima oară, înseamnă că Iacovo privise pe Rahela ca fiind adevărata lui soţie mai mult decât Lea, Bilha sau Zilpa (vezi cap. 46,19).Ea a fost întotdeauna soţia iubirii sale.

- 249 -

Geneza 44:28 Unul a ieşit de la mine, şi cred că a fost sfâşiat negreşit de fiare, căcinu l-am mai văzut până astăzi. Sfâşiat negreşit de fiare. Iacov vrea să spună aici că, dacă Iosif ar trăi, în mod sigur s-ar fiputut întoarce, sau ar fi trimis vorbă. Ne mai văzându-l niciodată din acea zi fatală a plecării lui dinHebron, Iacov putea doar să tragă concluzia că temerile sale erau pe deplin justificate.

Geneza 44:33 Îngăduie, dar, te rog, robului tău să rămână în locul băiatului ca rob aldomnului meu; iar băiatul să se suie înapoi cu fraţii săi. În locul băiatului. Jertfirea de sine a lui Iuda desigur că merită laudă. Supunerea de bunăvoiela robie în favoarea unui frate care s-a bucurat de un grad mai mare de iubire părintească pentru a-l scuti pe bătrânul său tată de o nouă durere şi teamă nu poate fi supraestimată. Mărinimia totaleiuitări de sine a lui Iuda nu a fost niciodată întrecută, şi numai rareori egalată. Iuda apare aici ca unadevărat om pocăit, un vrednic strămoş al seminţei făgăduite şi vrednic de a da numele săupoporului ales al lui Dumnezeu. Iosif nu se mai putea îndoi că avusese loc o schimbare totală a fraţilor lui şi a lui Iuda înmod special, din ziua când el susţinuse în mod atât de elocvent vânzarea lui Iosif în robie. Tacticalui Iosif se dovedise în mod eminent plină de succes. Acum era convins cu privire la atitudineafraţilor lui şi satisfăcut că pocăinţa lor era sinceră. Nu mai era nevoie să-i mai încerce şi de aceea elera gata să-şi descopere identitatea.Comentariile lui Ellen G. White 1-34 PP 229-230

Geneza 45:1 Iosif nu s-a mai putut stăpâni înaintea tuturor celor ce-l înconjurau. Şi astrigat: "Scoateţi afară pe toată lumea." Şi n-a mai rămas nimeni cu Iosif, când s-afăcut cunoscut fraţilor săi. Iosif nu s-a mai putut stăpâni. Apelul lui Iuda a reuşit să-l impresioneze pe Iosif. Vorbirea luidovedise cea mai tandră iubire pentru îmbătrânitul lor tată, cea mai devotată iubire frăţească şicredincioşie faţă de singurul fiu rămas al Rahelei, şi dăduse o puternică dovadă a schimbării careavusese loc în inimile tuturor. Recunoscând acest lucru, Iosif nu s-a mai putut stăpâni. Dorind să fiesingur cu fraţii săi când avea să-şi descopere identitatea faţă de ei şi simţind că nu-şi va puteareţine lacrimile, el le-a poruncit tuturor celor de faţă să părăsească încăperea.

Geneza 45:2 A izbucnit într-un plâns aşa de tare că l-au auzit Egiptenii şi casa luiFaraon. A izbucnit într-un plâns. Acesta a fost auzit de anturajul lui Iosif şi raportat lui Faraon. Nueste necesar să presupunem că reşedinţa lui Iosif a fost atât de aproape de palat, încât vocea sa afost auzită chiar de familia regelui.

Geneza 45:3 Iosif a zis fraţilor săi: "Eu sunt Iosif! Mai trăieşte tatăl meu?" Dar fraţii luinu i-au putut răspunde, aşa de încremeniţi rămăseseră înaintea lui. Eu sunt Iosif. Efectul acestui anunţ este mai uşor de imaginat decât de descris. Până aici,Iosif fusese cunoscut fraţilor lui ca Ţafnat-Paeneah, un om care vorbea cu ei printr-un traducător(cap. 42,23). Deodată, acest august domn din Egipt vorbeşte cu ei în limb lor. Glasul şi asemănareafratelui lor de mult pierdut au străbătut prin mintea lor la auzirea numelui familiar şi i-au umplut deuimire şi teamă. Mai trăieşte tatăl meu? Poate că Iosif a fost îndemnat să pună această întrebare, după ce avăzut panica pe feţele lor. Acum el nu se mai referă la Iacov ca la „bătrânul de care aţi vorbit” (cap.43,27), ci ca propriul tată iubit şi respectat. Iosif fusese informat (cap. 43,27, 28) de faptul că elmai trăia încă, dar i se spusese din nou (cap. 44,34). Inima lui tânjea să mai audă despre tatăl lor.

- 250 -

Aşa de încremeniţi. Această întorsătură a lucrurilor era prea de tot şi oamenii au amuţit. Eierau îngroziţi nu numai din cauza măreţiei lui Iosif, ci de aducerea aminte a crimei lor de odinioarăîmpotriva lui. Până aici, ei se aşteptaseră numai la o pedeapsă divină pentru fapta aceea şi nu setemuseră de o pedeapsă omenească, deoarece crima lor nu era cunoscută de nimeni în afară decercul lor mic. Totuşi, acum stăteau în faţa aceluia pe care ei îl nedreptăţiseră atât de mult. Nu estede mirare că s-au tras înapoi în panică din faţa lui crezând că acum sosise ceasul să plăteascăpentru faptele de la Dotan.

Geneza 45:5 Acum nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adusaici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră. Nu vă întristaţi. În mod instinctiv, ei se făcuseră mici în prezenţa lui Iosif, în faţa adevăruluiuimitor că puternicul stăpân al Egiptului era fratele lor. El i-a asigurat cu cele mai amabile cuvinte cănu avea nici o intenţie să se răzbune pe ei. El nu a putut evita aluzia la răutatea lor de odinioară,însă a făcut-o într-un spirit de iubire şi iertare. M-a trimis Dumnezeu. Aici se reflectă în mod clar mărinimia lui Iosif. Mâna lui Dumnezeu afost evidentă în ciudata experienţă care a făcut din fiul favorit, mai întâi un rob, apoi un întemniţatşi, în cele din urmă, stăpân al Egiptului. El ar fi putut, pe drept, să-i mustre pe fraţii lui, însă în locde aceasta a dovedit simpatie şi consideraţie faţă de ei.

Geneza 45:6 Iată, sunt doi ani de când bântuie foametea în ţara şi încă cinci ani, nuva fi nici arătură, nici seceriş. Nu va fi nici arătură, nici seceriş. [Engleză „earing”] nu se referă la adunarea spicelor degrâul, care ar face ca cuvântul să fie sinonim cu seceriş. El înseamnă, literal, „arătură”, din anglo-saxonul erian, împrumutat probabil din latinescul aro, „a ara”. Aceasta este şi semnificaţia cuvântulebraic tradus astfel. În alte ţări lipsa de răsădire şi seceriş s-ar datora lipsei de ploaie; în Egipt uneiînsemnate deficienţe în ridicarea Nilului (vezi comentariul pentru cap. 41,34). Din cap. 47,19 esteevident că el a spus că nu va fi nici semănat, nici secerat mai degrabă într-un sens general, decâtîntr-unul absolut, deoarece se spune că egiptenii au venit la Iosif ca să cumpere sămânţă. Acestfapt arată că, probabil chiar în timpul acestei foamete, ei au semănat unele pământuri, mai ales pecele apropiate de malurile râului, de unde se puteau recolta cereale, fie şi în cantităţi mai mici.

Geneza 45:7 Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie înţară, şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Să vă păstreze. Iosif a repetat afirmaţia de mai înainte, că Dumnezeu a fost acela care l-atrimis în Egipt pentru un scop precis. Aici el a vorbit profetic, în sensul că Dumnezeu l-a adus înEgipt, ca să păstreze prin el familia hotărâtă să devină poporul ales al lui Dumnezeu, scăpându-i demoartea prin înfometare.

Geneza 45:8 Aşa că nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată allui Faraon, stăpân peste toată casa lui, şi cârmuitorul întregii ţări a Egiptului. Un tată al lui Faraon. Iosif le-a vorbit despre autoritatea lui, dând slavă lui Dumnezeu pentrunumirea sa în înalta poziţie pe care o deţinea. El a folosit trei expresii pentru a descrie slujba sa,dintre care prima a fost „tată al lui Faraon”. Unii comentatori văd în el un titlu specific egiptean,unul atestat în mod clar pentru înalţii demnitari ai dinastiei a optsprezecea. Însă aceastăinterpretare este îndoielnică, având în vedere că titlul era purtat de oameni care îndeplineau sarcinipreoţeşti, iar aici nu există nici cea mai slabă dovadă că Iosif a îndeplinit astfel de sarcini. Poate căeste mai bine să explicăm cuvântul ca o expresie ebraică, deoarece Iosif le-a vorbit fraţilor săi ca unevreu către evrei, nu ca un egiptean. Poate că el a vrut să spună că era un sfetnic de încredere alregelui şi un susţinător al dinastiei (vezi Isaia 22,21; Iov 29,16).

- 251 -

Stăpân peste toată casa lui. Al doilea termen fusese deja folosit chiar de rege la data numiriilui Iosif (Geneza 41,40). Aceasta arată că Iosif se afla în fruntea familiei regale. Conducătorul întregii ţări a Egiptului. A treia denumire acordată de asemenea lui Iosif deFaraon, cu siguranţă că nu este nouă pentru fraţii lui Iosif, care au auzit despre ea şi auexperimentat autoritatea lui. Ei ştiau deja că puterea lui nu era limitată la împărţirea hranei, sau latratarea străinilor, ci că el era într-adevăr vice-rege al Egiptului (vezi cap. 42,30).

Geneza 45:10 Vei locui în ţinutul Gosen, şi vei fi lângă mine, tu, fiii tăi, şi fiii fiilor tăi,oile tale şi boii tăi, şi tot ce este al tău. Ţinutul Gosen. Deşi numele Gosen nu a fost încă găsit în afara Bibliei, în general s-a căzut deacord că este vorba de ţinutul din împrejurimea lui Wadi Tumilat, în partea răsăriteană a DelteiNilului. Aceasta este o vale lungă de aproximativ 40 de mile, al cărei râu de obicei este secat, cuexcepţia anotimpului ploios, care uneşte Nilul cu lacul Timsah. Această regiune a fost cea maibogată parte a Egiptului atât în vremurile vechi, cât şi în cele moderne. Lângă mine. Avaris, capitala hicsoşilor, era la numai 20 sau 30 de mile de această regiune,mult mai aproape decât oricare altă capitală din toată istoria Egiptului. Acesta este unul dinnumeroasele argumente care susţin punctul de vedere că Iosif a fost stăpân peste Egipt pe vremeahicsoşilor.

Geneza 45:12 Voi vedeţi cu ochii voştri, şi fratele meu Beniamin vede cu ochii lui căeu însumi vă vorbesc. Voi vedeţi cu ochii voştri. Deşi Iosif vorbise timp de mai multe minute, fraţii săi erau atât decopleşiţi, încât spre a-i convinge de realitatea întregii situaţii, a fost nevoie ca Iosif să le atragăatenţia că ei înşişi puteau să vadă că afirmaţiile lui erau adevărate. Numai când Iosif i-a îmbrăţişatpe fraţii lui, pauza a fost întreruptă. Acum au recâştigat controlul asupra emoţiilor şi au fost în staresă vorbească cu el. Când li se descoperise în rolul unui frate iubitor, şi nu ca un judecător mânios, şicând prin sărutările şi lacrimile lui le dăduse asigurarea completă a iertării, un adevăr pe carecuvintele nu l-ar fi putut exprima aşa de bine, numai atunci au îndrăznit să vorbească.

Geneza 45:16 S-a răspândit vestea în casa lui Faraon că au venit fraţii lui Iosif; lucrulacesta a plăcut lui Faraon şi slujitorilor lui. A plăcut lui Faraon. Raportul despre sosirea fraţilor lui Iosif a ajuns curând la urechea regeluişi a făcut o impresie atât de favorabilă asupra lui şi a altor curteni, încât regele a fost fericit săconfirme invitaţia lui Iosif către fraţii lui să vină cu tatăl şi familiile lor în Egipt. Cu toate că Iosif aveaautoritatea să-şi invite familia, după cât se pare el a considerat drept şi potrivit să caute a primiaprobarea personală a lui Faraon, pentru ca purtarea lui în slujbă să nu fie pusă la îndoială. Nimeninu putea spune că Iosif a tras în vreun fel anume foloase personale din puterea şi autoritatea care îifuseseră încredinţate. Este, de asemenea, un lucru limpede că abilitatea administrativă demonstratăacum timp de nouă ani, plăcuse aşa de mult regelui şi altor oameni de stat din Egipt, încât erauîncântaţi ca rudele lui Iosif să facă din Egipt căminul lor. Pentru Faraon aceasta era o ocazie să-şimanifeste recunoştinţa.

Geneza 45:19 Ai poruncă să le spui: "Aşa să faceţi! Luaţi-vă din ţara Egiptului carepentru pruncii voştri şi pentru nevestele voastre, aduceţi pe tatăl vostru, şi veniţi. Luaţi-vă care. De când hicsoşii introduseseră primii cai şi primele care în Egipt, necunoscutemai înainte în valea Nilului, la egipteni erau în uz vehicule uşoare cu două roţi, mai ales în război,dar şi pentru transport în afara Egiptului. În Egipt, toate transporturile se făceau cu luntrea pe Nil,iar carele se foloseau puţin.

- 252 -

Geneza 45:20 Să nu vă pară rău de ceea ce veţi lăsa, căci tot ce este mai bun înţara Egiptului va fi pentru voi." Să nu vă pară rău de ceea ce veţi lăsa. Iosif îi invitase pe fraţii să vină în Egipt cu toateaverile lor. Faraon, dimpotrivă, şi-a arătat bunăvoinţa lui, invitându-i să lase toate lucrurilegospodăriei acolo şi să primească darurile Egiptului ca semn al recunoştinţei lui pentru ceea ce Iosif,unul din ei, făcuse pentru ţara care-l adoptase.

Geneza 45:22 Le-a dat la toţi haine de schimb, iar lui Beniamin i-a dat trei sute desicli de argint şi cinci haine de schimb. Haine de schimb. Iosif nu a trimis numai care, conform instrucţiunilor lui Faraon, şi hranăpentru călătorie, ci a dat şi daruri fraţilor lui. Expresia „haine de schimb” probabil ar însemna „hainede sărbătoare”, ca în RSV, adică, îmbrăcăminte care să fie purtată la ocazii speciale. În felul acesta,după sosirea lor în Egipt nu aveau să fie prea bătători la ochi. Deoarece s-a amintit în mod deosebitcă Beniamin a primit cinci astfel de „schimburi”, probabil că ceilalţi au primit mai puţin de cincifiecare, totuşi cu siguranţă că mai mult decât unul. Cei 300 de sicli de argint daţi lui Beniamin, cafrate favorit al lui Iosif, ar avea o greutate de aproximativ 3,42 kg.

Geneza 45:24 Apoi a dat drumul fraţilor săi, care au plecat; şi le-a zis: "Să nu văcertaţi pe drum." Să nu vă certaţi pe drum. Literal „a nu fi mişcat”, sau „a nu fi tulburat” de o emoţie violentă,mai ales mânie. Aceasta s-a înţeles în general ca un avertisment împotriva certurilor, mai ales cuprivire la răspunderea lor relativă pentru cursul pe care îl luaseră evenimentele. Sfatul acesta dădovadă de faptul că Iosif avea o adâncă înţelegere a naturii uman. El îl auzise deja pe Rubendenunţându-i sever pe fraţii săi (cap. 42,22). El putea prea bine să presupună că Ruben şi alţii vorrepeta aceste lucruri, cu mult mai violent, când vor fi singuri. Ruben putea să argumenteze cât decu totul altul ar fi fost rezultatul, dacă ar fi fost acceptat sfatul său. Apoi fiecare ar fi adăugatcomentariile lui, iar rezultatul ar fi putut să fie o ceartă serioasă. Prosperitatea neaşteptată care adat peste ei putea, de asemenea, să ajute la trezirea vechilor simţăminte de vrăjmăşie, mai ales cuprivire la Beniamin. Toate acestea erau acum reţinute prin sfatul chibzuit şi la timp al lui Iosif.

Geneza 45:26 Şi i-au spus: "Iosif tot mai trăieşte, şi chiar el cârmuieşte toată ţaraEgiptului." Dar inima lui Iacov a rămas rece, pentru că nu-i credea. Nu-i credea. Când au ajuns acasă la Hebron, aducând ştirea că Iosif nu numai că era înviaţă, dar şi că el conduce întregul Egipt, şocul a fost atât de mare, încât inima lui Iacov aproape căs-a oprit. Când fiii lui veniseră la Hebron cu ştirea presupusei morţi a lui Iosif, Iacov crezuse fărăgreutate minciunile lor. Acum când au venit să-i spună adevărul, Iacov nu voia să-i creadă. Numaidarurile cele scumpe şi carele egiptene l–au convins până la urmă cu privire la adevărul istorisirii lor.

Geneza 45:28 Şi Israel a zis: "Destul! Fiul meu Iosif tot mai trăieşte! Vreau să măduc să-l văd înainte de moarte." Israel a zis. Aici schimbarea numelui este semnificativă. În spirit, Iacov s-a ridicat încă o datăla statura de „prinţ” al lui Dumnezeu. Înţelegerea faptului că fiul său de mult pierdut mai trăieşteîncă şi aşteptarea apropiatei întâlniri cu el i-au dat putere bătrânului patriarh. Vitalitatea lui areînviat, după cum apare din hotărârea imediată de a merge în Egipt. Revederea lui Iosif avea să fieo bogată recompensă pentru toţi anii de lungă durere şi chin şi să încununeze viaţa sa cu bucurie.Comentariile lui Ellen G. White 1-28 PP 230-232 5-8 SR 103

- 253 -

Geneza 46:1 Israel a plecat, cu tot ce avea. A ajuns la Beer-Şeba, şi a adus jertfeDumnezeului tatălui său Isaac. A ajuns la Beer-Şeba. Probabil că tabăra lui Iacov fusese la Hebron timp de mai mulţi ani(cap. 35,27; 37,14), locul unde erau înmormântaţi Avraam, bunicul său şi Isaac, tatăl său, împreunăcu alţii membri ai familiei. Poate că acesta a fost locul plecării. În drumul spre Egipt, Iacov s-a opritla Beer-Şeba, partea sudică a graniţelor Canaanului, unde Avraam (cap. 21,33) şi Isaac (cap. 26,25)ridicaseră altare lui Iehova. Când Iacov a trecut prin acest loc sfânt şi a văzut, poate, rămăşiţelealtarului tatălui său, el s-a oprit să-I aducă jertfe lui Dumnezeu, care lucrase cu el în mod atât deîndurător în trecut. Probabil că aceste sacrificii erau jertfe de mulţumire pentru veştile cele bune cuprivire la Iosif. Este posibil ca Iacov să fi dorit să-L consulte pe Dumnezeu cu privire la călătoria saspre Egipt, care poate că i-a pricinuit presentimente rele, ţinând seama de scenele de apăsaredescoperite lui Avraam (cap. 15,13). Este hotărât că aici Iacov s-a încredinţat pe sine şi familia sapurtării de grijă a lui Dumnezeu.

Geneza 46:2 Dumnezeu a vorbit lui Israel într-o vedenie noaptea, şi a zis "Iacove!Iacove!" Israel a răspuns: "Iată-mă!" Dumnezeu a vorbit lui Israel. După cât se pare, aceasta a fost prima vedenie acordată luiIacov după mai mulţi ani. Multe din descoperirile anterioare veniseră în timpul nopţii, mai ales subformă de vise (cap. 28,12; 31,11; 32,30). Aceasta nu este numită vis, venit în timpul somnului, ci ovedenie. Iacove, Iacove. Faptul că Dumnezeu l-a numit Iacov în loc de Israel poate să fi fost pentrua-i aminti ceea ce fusese el, deoarece îşi văzuse propriul caracter reflectat în mod clar în acela alfiilor lui. O dată îl indusese în eroare pe tatăl său şi îl înşelase pe fratele său. Proprii copii îlînşelaseră cu privire la Iosif timp de 22 de ani, înainte ca adevărul să iasă la iveală. Fără îndoială căde multe ori şi-ar fi dorit să poată vedea trăsături mai nobile în fiii săi, numai spre a se gândi lacaracterul nerenăscut pe care îl avusese timp de atâţia ani.

Geneza 46:3 Şi Dumnezeu a zis: "Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tatălui tău. Nu teteme să te cobori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare. Nu te teme. Acest îndemn divin descoperă faptul că Iacov s-a temut să nu facă rău mergândîn Egipt. El tânjea să-l vadă pe Iosif, fiul lui de atâta timp pierdut, el şi-a adus de asemenea amintede relele urmări ale călătoriei lui Avraam în Egipt (cap. 12,14-20), şi că o dată Dumnezeu îiinterzisese lui Isaac să meargă acolo în timpul foametei (cap. 26,2). Este posibil ca aprobarea luiDumnezeu pentru această călătorie să fi fost o problemă serioasă în mintea patriarhului. Acum,Dumnezeu Şi-a exprimat aprobarea pentru călătorie şi i-a dat noi făgăduinţe liniştitoare. Ca şialtădată, când a ieşit din Padan-Aram, acum, plecând din Egipt, Iacov a primit asigurarea căDumnezeu va merge cu el, că făgăduinţa divină cu privire la urmaşii săi era încă în vigoare şi cămutarea în Egipt nu va însemna părăsirea permanentă a Ţării Făgăduinţei.

Geneza 46:4 Eu însumi Mă voi coborî cu tine în Egipt, şi Eu însumi te voi scoateiarăşi de acolo; iar Iosif îţi va închide ochii." Te voi scoate iarăşi. Într-un sens restrâns, făgăduinţa aceasta s-a împlinit faţă de Iacovpersonal, când trupul său a fost readus în Canaan pentru înmormântare, dar pe deplin în ieşireaurmaşilor lui Iacov din Egipt după vreo 215 ani.

Geneza 46:6 Şi-au luat şi turmele şi averile, pe care le agonisiseră în ţaraCanaanului. Şi Iacov s-a dus în Egipt, cu toată familia lui.

- 254 -

Cu toată familia sa. Întărit şi încurajat de făgăduinţele divine acordate cu bunăvoinţă din nouîn vedenia de noapte, Iacov a mers în Egipt, însoţit de copiii şi nepoţii lui. Mulţi comentatori au atras atenţia asupra unei picturi a unui mormânt de la Beni-Hassan dinEgipt, ca o paralelă la migraţia lui Iacov în Egipt. Această pictură, descrisă deja în legătură cucălătoria lui Avraam în Egipt (vezi comentariul pentru cap. 12,10), zugrăveşte sosirea semiţilor înValea Nilului în secolul al XIX-lea î.Hr., pe timpul dinastiei a douăsprezecea. Aceasta ar fi cu celpuţin două secole înainte de călătoria lui Iacov în Egipt şi de aceea pictura nu poate fi luată ca oilustrare a evenimentului în discuţie. Totuşi, ea este importantă la înţelegerea migrării lui Iacov,deoarece arată bărbaţi şi femei semite cu bunurile lor încărcate pe măgari şi pe copiii lor în coşuride papură pe spatele asinilor. Ea arată hainele lor colorate şi stilul îmbrăcămintei, încălţămintei,armelor lor şi chiar un instrument muzical, o liră.

Geneza 46:8 Iată numele fiilor lui Israel, care au venit în Egipt. Iacov şi fiii lui. Întâiulnăscut al lui Iacov: Ruben. Numele fiilor lui Israel. Prima întâlnire a acestei expresii. Mărimea familiei lui Iacov, careavea să crească în Egipt într-o mare naţiune, este dată aici ca o aluzie evidentă la împlinireafăgăduinţei divine cu care el a plecat în Egipt. Lista numelor include nu numai „fiii lui Israel”, însensul strict, ci şi pe patriarh însuşi, şi pe Iosif cu cei doi fii ai săi, care s-au născut înainte desosirea lui Iacov în Egipt.

Geneza 46:9 Fiii lui Ruben: Enoh, Palu, Heţron şi Carmi. Fiii lui Ruben. Dintre cei patru fii ai lui Ruben, ultimii doi amintiţi trebuie să fi fost niştecopilaşi în braţele mamei lor, deoarece Ruben avusese numai doi fii pe timpul primei lui întoarceridin Egipt (cap. 42,37). Numele lor înseamnă: Enoh, de asemenea numele întâiului născut al lui Cain(cap. 4,17) şi al patriarhului Enoh (Cap. 5,19), înseamnă „consacrat”; Palu, „separat”; Heţron,„îngrăditură”; şi Carmi, „vier” sau „via mea”.

Geneza 46:10 Fiii lui Simeon: Iemuel, Iamin, Ohad, Iachin şi Ţohar; şi Saul, fiu dintr-ofemeie Cananită. Fiii lui Simeon. Iemuel înseamnă „ziua lui Dumnezeu”; Iamin, „mâna dreaptă”; Ohad, „unit”;Iachin, „el (Dumnezeu) stabileşte”; Ţohar, „mărturie” sau „strălucire”; Saul, „cerut”. Femeie canaanită. Referinţa la unul din fiii lui Simeon ca „fiu dintr-o femeie canaanită”înseamnă că nu era obiceiul fiilor lui Iacov să ia neveste dintre canaaniţi. De regulă, ei îşi alegeaudin rudele tatălui lor din Mesopotamia, familiile lui Ismael, fiii lui Chetura sau Esau. Numai Simeon şiIuda (cap. 38,2) se pare că au avut neveste canaanite.

Geneza 46:11 Fiii lui Levi: Gherşon, Chehat, şi Merari. Fiii lui Levi. Gherşon înseamnă „expulzare” sau „stoarcere”; Chehat, „adunare”; şi Merari,„amar”.

Geneza 46:12 Fiii lui Iuda: Er, Onan, Şela, Pereţ şi Zarah; dar Er şi Onan au murit înţara Canaanului. Fiii lui Pereţ au fost: Heţron şi Hamul. Fiii lui Iuda. Despre semnificaţiile numelor lui Pereţ şi Zerah, vezi comentariul pentru cap.38,29. Er şi Onan, care au murit în ţara Canaanului, nu sunt socotiţi, iar Pereţ avea deja doi fii,Heţron şi Hamul, „cel care a primit îndurare”.

Geneza 46:13 Fiii lui Isahar: Tola, Puva, Iov şi Şimron. Fiii lui Isahar. Tola înseamnă „vierme” sau „stacojiu”; şi Puva, „gură”. Iov, care se pare căînlocuieşte forma neprescurtată Iaşub (Numeri 26,24; 1 Cronici 7,1), înseamnă „întoarcere de sine”,

- 255 -

iar Şimron, „veghe”.

Geneza 46:14 Fiii lui Zabulon: Sered, Elon şi Iahleel. Fiii lui Zabulon. Sered înseamnă „teamă”; Elon, „stejar”; şi Iahleel, „aşteaptă pe Dumnezeu”.

Geneza 46:15 Aceştia sunt fiii, pe care i-a născut lui Iacov Lea în Padan-Aram,împreună cu fiică-sa Dina. Fiii şi fiicele lui alcătuiau în totul treizeci şi trei de inşi. Dina. După cât s-ar părea necăsătorită din pricina nenorocirii de la Sihemiţi, de aceea,amintită aici ca membru independent al familiei lui Iacov. Treizeci şi trei. La acest număr se ajunge fie prin excluderea lui Er şi Onan şi includerea luiIacov şi Dina, fie prin includerea lui Er şi Onan şi excluderea lui Iacov şi Dina. Cei 6 fii ai Leii, 23 denepoţi (care mai erau în viaţă), 2 strănepoţi (fiii lui Pereţ) şi o fiică, adică în total 32 de persoane,iar cu Iacov, 33.

Geneza 46:16 Fiii lui Gad: Ţifion, Haggi, Şuni, Eţbon, Eri, Arodi şi Areeli. Fiii lui Gad. Ţifion înseamnă „aşteptare”; Haggi, „festiv”; Şuni, „liniştit”; Eţbon, „trudire”; Eri,„păzire”; Arodi, „cocoşat” şi Areeli, „leul lui Dumnezeu”.

Geneza 46:17 Fiii lui Aşer: Imna, Işva, Işvi şi Beria; şi Serah, sora lor. Şi fiii lui Beria:Heber şi Malchiel. Fiii lui Aşer. Semnificaţia numelui Imna nu este sigură. Işva şi Işvi au ambele aceeaşisemnificaţie, „el este egal”, iar Beria înseamnă „dar”. Numele surorii lor Serah înseamnă „belşug”.Heber înseamnă „prieten” sau „tovarăş”, iar Malchiel, „regele lui Dumnezeu”. Este de neconceput cădintre nepoţii lui Iacov, dintre care 51 de băieţi arătaţi pe nume, să se fi născut numai o singurăfiică, fiica lui Aşer. Probabil că este amintită din cauză că, întocmai ca Dina (v.15), ea a rămasnecăsătorită. Ea nu trecuse în altă familie, cu celelalte fiice şi nepoate ale lui Iacov, care i-au urmatpe soţii lor în căminele acestora.

Geneza 46:18 Aceştia sunt fiii Zilpei, pe care o dăduse Laban fetei sale Lea; peaceştia i-a născut ea lui Iacov. În totul şaisprezece inşi. Şaisprezece inşi. Cei doi fii ai Zilpei, 11 nepoţi ai ei, 1 nepoată şi 2 strănepoţi dau numărul de16.

Geneza 46:20 Lui Iosif i s-au născut, în ţara Egiptului: Manase şi Efraim, pe care i-anăscut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Manase şi Efraim. Vezi comentariul pentru cap. 41,50-52.

Geneza 46:21 Fiii lui Beniamin: Bela, Becher, Aşbel, Ghera, Naaman, Ehi, Roş,Mupim, Hupim şi Ard. Fiii lui Beniamin. Bela înseamnă „devorare”, iar Becher, „mânz de cămilă”; Aşbel, Gera,Naaman, Mupin şi Ard au semnificaţii nesigure. Naaman înseamnă „plăcere”; Ehi, „fratele meu”;Roş, „cap”, iar Hupim, „acoperitori”. În lista genealogică a lui Beniamin din Numeri 26,40, Naaman şi Ard sunt daţi ca fii ai luiBela, adică nepoţi ai lui Beniamin. O explicaţie rezonabilă este că cei doi fii ai lui Beniamin, Naamanşi Ard, au murit fără urmaşi şi că Bela şi-a numit fiii lui după numele celor doi fraţi ai săi decedaţi. Înfelul acesta, ei aveau să ia nu numai numele unchilor lor, ci şi poziţia lor în seminţie şi să devinăcapi de familii. Numele de Becher, Gera şi Roş se pare că au fost omise din lista din Numeri 26,pentru motivul că ei muriseră mai devreme fără urmaşi.

- 256 -

Geneza 46:22 Aceştia sunt fiii Rahelei, pe care i-a născut lui Iacov. În totulpatrusprezece inşi. În totul patrusprezece inşi. Cei doi fii ai Rahelei şi 12 nepoţi dau numărul de 14.

Geneza 46:23 Fiii lui Dan: Huşim. Fiii lui Dan. Este enumerat numai un fiu al lui Daniel. Forma la plural de „fiii” este folosită cao expresie stereotipă, fie că este numit unul, fie că sunt numiţi mai mulţi fii. Un alt exemplu alacestui obicei se află în v.15, unde este folosit termenul „fiice”, deşi este amintită numai una, Dina.Numele lui Huşim are o semnificaţie nesigură.

Geneza 46:24 Fiii lui Neftali: Iahţeel, Guni, Ieţer şi Şilem. Fiii lui Neftali. Iahţeel înseamnă „împărţit de Dumnezeu”, iar Guni are o semnificaţienesigură. Ieţer înseamnă „chip” sau „ramă”, iar Şilem „recompensă”.

Geneza 46:25 Aceştia sunt fiii Bilhei, pe care o dăduse Laban fetei sale Rahela, şipe aceştia i-a născut ea lui Iacov. În totul, şapte inşi. În totul şapte inşi. Cei doi fii ai Bilhei şi cinci nepoţi dau acest număr.

Geneza 46:26 Sufletele care au venit cu Iacov în Egipt, şi care ieşiseră din el, erauîn totul şaizeci şi şase, fără să numărăm nevestele fiilor lui Iacov. Sufletele. Numărul acesta include numai urmaşii lui Iacov, care mai erau în viaţă înmomentul migrării în Egipt, dar nu şi nevestele fiilor lui, sau fiicele lui măritate şi familiile lor, dacădin acestea au coborât cu el în Egipt, deoarece ele deveniseră membre ale altor seminţii. Numărulde 66 se compune din următorii: 11 fii ai lui Iacov şi o fiică nemăritată 12Fiii lui Ruben 4Fiii lui Simeon 6Fiii lui Levi 33 fii ai lui Iuda şi doi nepoţi 5Fiii lui Isahar 4Fiii lui Zabulon 3Fiii lui Gad 74 fii ai lui Aşer, o fiică şi 2 nepoţi 7Fiii lui Dan 1Fiii lui Neftali 4Fiii lui Beniamin 10Total 66

Geneza 46:27 Şi Iosif avea doi fii, care i se născuseră în Egipt. Toate sufletele dinfamilia lui Iacov, care au venit în Egipt, erau în număr de şaptezeci. Şaptezeci. Moise îi adaugă pe Iacov, Iosif şi cei doi fii ai săi, la cei 66 de urmaşi ai lui Iacovspre a ajunge la numărul întreg al familiei lui Iacov care s-a aşezat în Egipt. Ştefan a dat numărulde 75 (Fapte 7,14), în loc de 70, probabil din cauza faptului că el i-a inclus pe cei cinci nepoţi ai luiIosif. Lucrul acesta a fost făcut de traducătorii LXX, care dau aici numărul de 75.

Geneza 46:28 Iacov a trimis pe Iuda înainte la Iosif, ca să-i dea de ştire să-i iasăînainte în Gosen.

- 257 -

L-a trimis pe Iuda înainte. Lista despre casa lui Iacov este urmată de o dare de seamădespre sosirea lor în Egipt. Dovedind calităţile remarcabile de conducere în călătoria lor anterioară înEgipt, fireşte că Iuda a fost ales să-l reprezinte pe bătrânul patriarh şi să anunţe sosirea lui. El aveade asemenea să primească de la Iosif instrucţiunile necesare despre locul aşezării lor, şi apoi să seîntoarcă să conducă caravana în Gosen (vezi comentariul pentru cap. 45,10). Faptul că Iuda a adusla îndeplinire sarcina sa, sugerează că el fusese deja ales de Iacov ca moştenitor al dreptului deîntâi născut. Beniamin, deşi iubit, era tânăr şi nu avea experienţă şi, după cum dovedescîmprejurările de mai târziu, lui îi lipseau calităţile de conducere. Beniamin era numai un „lup”, darIuda era un „leu” (cap. 49,9.27).

Geneza 46:29 Şi au venit în ţinutul Gosen. Iosif şi-a pregătit carul şi s-a suit ca să seducă în Gosen, în întâmpinarea tatălui său Israel. Cum l-a văzut, s-a aruncat pegâtul lui, şi a plâns multă vreme pe gâtul lui. S-a aruncat pe gâtul lui. Expresia „i s-a arătat” (engleză) de obicei este folosită numai laapariţia lui Dumnezeu şi sugerează măreţia în care Iosif a venit să-l întâmpine pe tatăl său. Aceastăîntâlnire a făcut ca vieţile ambilor bărbaţi să ajungă la punctul culminant. Cât de mult au tânjit ei săse vadă unul pe altul este o chestiune pentru imaginaţie mai degrabă decât pentru descriere. Marealor iubire unul pentru altul, izbucnind din bucuria inimii lor, a fost revărsată în lacrimi care nu maiputeau fi oprite. Acestea erau lacrimi de bucurie, care au urmat după numeroasele lacrimi deamărăciune vărsate în timpul îndelungatei lor despărţiri.

Geneza 46:30 Israel a zis lui Iosif: "Acum pot să mor, fiindcă ţi-am văzut faţa, şi tu totmai trăieşti." Acum pot să mor. Nu că Iacov dorea să moară, ci acum era pe deplin mulţumit. Văzându-lpe Iosif cu proprii ochi şi ştiind că fericirea iubitului lui fiu era asigurată, considera că viaţa nu-i maiputea oferi o bucurie mai mare. Ultima dorinţă pământească a inimii lui era pe deplin satisfăcută, şiel era gata să-şi încheie viaţa oricând şi oriunde Dumnezeu va găsi cu cale.

Geneza 46:33 Şi, când vă va chema Faraon şi vă va întreba: "Cu ce văîndeletniciţi?" Când vă va chema Faraon. Primul lucru pe care Iosif şi l-a propus să-l facă, după urarea debun venit a rudelor sale în Egipt, a fost să-i prezinte regelui pe tatăl său şi pe fraţii lui. Faraon puteasă intenţioneze a-i numi pe unii dintre ei ca slujbaşi, considerând că puteau să fie tot aşa defolositori ca Iosif. Dar Iosif, dându-şi seama de viaţa seducătoare a curţii egiptene şi de caracterulslab al fraţilor lui, s-a temut că în curând puteau să cadă în ispită şi să piardă viziunea părţii lorviitoare în planul lui Dumnezeu. Din această cauză, Iosif a accentuat ca ei să declare, dacă vor fiîntrebaţi, că ocupaţia lor este aceea de păstori, lăsând astfel să se înţeleagă că nu erau calificaţipentru viaţa de curte.

Geneza 46:34 voi să răspundeţi: "Robii tăi au crescut vite, din tinereţea noastră pânăacum, atât noi cât şi părinţii noştri." În felul acesta, veţi locui în ţinutul Gosen, căcitoţi păstorii sunt o urâciune pentru Egipteni." Ţinutul Gosen. Gosen, în regiunea estică a Deltei era minunat de potrivit pentru turme şicirezi. Deşi aproape de capitală (cap. 45,10), aceasta avea să-i izoleze de egipteni şi să le permităsă-şi trăiască propriul trai, să-şi construiască propria cultură şi să slujească Dumnezeului lor, fărăsă-i jignească pe alţii. Ba mai mult, ei aveau să fie relativ aproape de Canaan şi puteau să pleceuşor în timp de nevoie neprevăzută. În felul acesta, Iosif a dat pe faţă o privire pătrunzătoareasupra destinului poporului său, înţelegând, după cât s-ar părea, că va veni timpul când ei vortrebui să plece.

- 258 -

Toţi păstorii sunt o urâciune. Probabil că acestea nu sunt cuvintele lui Iosif, ci ale lui Moise,istoricul, date ca explicaţie la sfatul şi acţiunea lui Iosif. Dacă fraţii lui aveau să-şi exprime dorinţade a continua ocupaţia lor de păstori, regele cu atât mai mult, probabil, că avea să consimtă laaşezarea lor în regiunea Gosen, care urma să-i izoleze de valea Nilului şi de cei mai mulţi egipteni.Aprecierea lui Moise despre atitudinea egipteană faţă de păstori este confirmată mai târziu descriitorii greci (Herodot, ii. 47, 164) şi de Iosif Flavius (Antichităţi, ii. 7, 5), ca şi mai timpuriu dereprezentările descriptive din picturi şi basoreliefuri. Adesea, păstorii sunt reprezentaţi ca fiinţenenorocite, murdare şi nepieptănate, goi şi pe jumătate prăpădiţi de foame şi adesea fie şchiopi,sau diformi.Comentariile lui Ellen G. White 1-34 PP 232-233 6,7 SR 147 29 5T 125

Geneza 47:2 A luat pe cinci din fraţii lui, şi i-a adus înaintea lui Faraon. A luat pe cinci din fraţii lui. Informându-l mai dinainte pe Faraon despre sosirea rudelor saleîn Gosen, Iosif a prezentat regelui pe cinci dintre fraţii lui. Expresia ebraică tradusă corect „unii dinfraţii lui” a fost greşit înţeleasă de comentatorii mai timpurii, care i-au dat o interpretarenejustificată. Ea este pur şi simplu un idiom ebraic care înseamnă „din numărul întreg al fraţilor lui”.

Geneza 47:6 Ţara Egiptului este deschisă înaintea ta; aşează pe tatăl tău şi pe fraţiităi în cea mai bună parte a ţării. Să locuiască în ţinutul Gosen şi dacă găseşti printreei oameni destoinici, pune-i în fruntea turmelor mele." Ţara Egiptului este deschisă înaintea ta. Ei veniseră să locuiască o vreme în ţară (nu să sestabilească acolo) pentru că în Canaan nu era păşune pentru turmele lor din cauza secetei. Atunci,regele l-a autorizat pe Iosif să dea tatălui şi fraţilor lui o locuinţă în cea mai bună parte a ţării,ţinutul Gosen.

Geneza 47:7 Iosif a adus pe tatăl său Iacov, şi l-a înfăţişat înaintea lui Faraon. ŞiIacov a binecuvântat pe Faraon. Iosif l-a adus pe... Iacov. Apoi Iosif l-a prezentat pe tatăl său lui Faraon o dată ce fusesedată îngăduinţa regală pentru aşezare în ţinutul Gosen. S-a sugerat că întrevederea acordată fraţilorlui Iosif a avut un caracter oficial, în timp ce audienţa lui Iacov la monarh a fost întru totul denatură particulară. Se poate ca regele să fi cerut o ocazie de a-l întâlni pe tatăl primului ministru alsău. Iacov a binecuvântat pe Faraon. Iacov nu a folosit faţă de Faraon obişnuitul salut acordatregilor, precum „Veşnic să trăieşti, împărate!” (2 Samuel 16,16; 1 Regi 1,25; Daniel 2,4; etc.).Conştient de demnitatea lui ca profet al lui Iehova, Iacov a pronunţat asupra lui o binecuvântarecerească.

Geneza 47:9 Iacov a răspuns lui Faraon: "Zilele anilor călătoriei mele sunt o sutătreizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au fost puţine la număr şi rele şi n-au atinszilele anilor vieţii părinţilor mei în timpul călătoriei lor". Zilele anilor călătoriei mele. Iacov se referă la viaţa lui şi aceea a tatălui său ca la o„pribegie”. Ei nu ajunseseră în stăpânirea adevărată a Canaanului, ci fuseseră obligaţi săpribegească încoace şi încolo, fără să se aşeze şi fără cămin în ţara făgăduită lor ca moştenire.Această „pribegie” era în acelaşi timp o reprezentare figurată a nestatorniciei şi oboselii vieţiipământeşti, în care omul nu ajunge la adevărata odihnă pentru care a fost creat şi după caresufletul său tânjeşte mereu. (vezi Evrei 4,8.9). De aceea, Pavel a putut, pe drept, să priveascăaceste cuvinte ale lui Iacov ca o declaraţie a dorului patriarhilor după odihna veşnică a Canaanuluiceresc (Evrei 11,13-16).

- 259 -

O sută treizeci de ani. Iosif avusese vârsta de 30 de ani pe timpul numirii sale în slujbă(Geneza 41,46), iar de atunci mai trecuseră 7 ani de belşug (cap. 41,47-49) şi 2 ani de foamete(cap. 45,6). El ajunsese acum la vârsta de 39 de ani, iar tatăl său era în vârstă de 130 de ani. Dinaceste cifre reiese clar că Iosif s-a născut când tatăl său era în vârstă de 91 de ani. Deoarecenaşterea lui a avut loc la încheierea celor 14 ani de locuire a lui Iacov în Padan-Aram, vârstapatriarhului la sosirea lui acolo trebuie să fi fost de 77 de ani. Puţine la număr şi rele. Aprecierea lui Iacov despre viaţa lui era mult prea adevărată, dacăeste comparată cu aceea a părinţilor săi. Avraam ajunsese să trăiască 175 de ani, iar Isaac 180. Niciunul nu dusese o viaţă atât de nesigură, atât de plină de tristeţe, de pericol, de adâncă mâhnire şigroază ca Iacov. De la fuga lui în Haran, până la vremea mutării lui în Egipt, viaţa lui nu fusesealtceva decât o îndelungată succesiune de necazuri (cap. 42,36).

Geneza 47:11 Iosif a aşezat pe tatăl său şi pe fraţii săi, şi le-a dat o moşie în ţaraEgiptului, în cea mai bună parte a ţării, în ţinutul lui Ramses, cum poruncise Faraon. Ţinutul lui Ramses. Cu privire la această afirmaţie cercetătorii critici reţin două păreri. Dupăunii, ea constituie o puternică dovadă pentru o tradiţie diferită cu privire la aşezarea israeliţilor înEgipt, având în vedere că ţara a fost numită până aici Gosen (v.1, 6). Alţii au tras concluzia că eaindică timpul când fiii lui Israel au fost în Egipt ca fiind acela al Ramses-ilor. Primul Ramses aînceput să stăpânească în 1319 î.Hr. Primul argument nu este acceptabil, pentru că Moise a fostunicul autor al Genezei, iar cartea este o naraţiune istorică, şi nu o colecţie de tradiţii. Nici al doileaargument nu poate fi acceptat, pentru că el ar aduce confuzie cronologică pentru această secţiunenarativă a Vechiului Testament. De aceea trebuie să se presupună că termenul „ţinutul lui Ramses”este un nume de mai târziu pentru vechiul termen „ţinutul Gosen” şi, în conformitate cu aceasta,reprezintă efortul unui copist de a identifica „Gosen-ul” pentru cititorii săi. Prin acelaşi procedeu, amputea spune astăzi că New York a fost întemeiat de olandezi, deşi oraşul pe care l-au întemeiat eiera cunoscut ca New Amsterdam. Totuşi, afirmaţia noastră nu urmează să fie considerată doarcorectă, ci chiar de dorit, pentru că numele New Amsterdam nu ar avea nici o semnificaţie pentrumulţi cititori moderni.

Geneza 47:12 Iosif a hrănit cu pâine pe tatăl său, pe fraţii săi, şi pe toată familiatatălui său, după numărul copiilor. După numărul copiilor. Literal, „după gurile celor mici”. Probabil că aceasta înseamnă „înproporţie cu mărimea familiilor lor”. Totuşi, unii comentatori consideră că aceasta se referă la Iosifca oferind hrană pentru rudele sale, după cum ar face un tată pentru urmaşii săi, iar alţii, căaceasta înseamnă că toţi au fost hrăniţi, de la cel mai mare până la cel mai mic. Beneficiile pe careIosif era în situaţia de a le acorda familiei sale devin tot mai evidente din descrierea nenorocirii încare locuitorii Egiptului şi Canaanului s-au afundat prin continuarea foametei timp de încă cinci ani.

Geneza 47:13 Nu mai era pâine în toată ţara, căci foametea era foarte mare; ţaraEgiptului şi ţara Canaanului tânjeau din pricina foametei. Tânjeau. Acest verset prezintă o mare revoluţie socială accelerată asupra Egiptului de aspranevoie a foametei, care acum redusese întreaga naţiune la o stare de mizerie totală.

Geneza 47:16 Iosif a zis: "Daţi vitele voastre, şi vă voi da pâine în schimbul vitelorvoastre, dacă nu mai aveţi argint." Daţi vitele voastre. Animalele care au ajuns în felul acesta proprietatea lui Faraon, probabilcă au fost lăsate în grija proprietarilor lor. De aceea, aceste condiţii nu au fost aşa de severe cum s-ar părea. Un popor lihnit de foame nu se putea aştepta să aibă vreun beneficiu de la vite înfometateşi cirezi muribunde. Acum trebuiau să primească nutreţ pentru animalele lor şi probabil că se

- 260 -

bucurau de o parte de profit din ele, prin analogie cu ce s-a întâmplat pământului şi produsului săuîn anul următor (vezi v.23, 24).

Geneza 47:17 Şi-au adus vitele la Iosif, şi Iosif le-a dat pâine în schimbul cailor, înschimbul turmelor de oi şi de boi şi în schimbul măgarilor. Le-a dat astfel pâine înanul acela în schimbul tuturor turmelor lor. În schimbul cailor. Existenţa cailor în Egipt dovedeşte că istorisirea despre Iosif nu poate fidatată mai devreme decât perioada hicsoşilor, deoarece calul nu era cunoscut acolo, până când nul-au introdus hicsoşii (vezi cap. 41.43). În anul acela. Nu este sigur despre care dintre cei şapte ani de foamete este vorba aici. Uniicomentatori consideră că distribuirea seminţei cultivatorilor de pământ în anul următor (v.23) aratăcă acesta era al şaptelea an de foamete, iar anul în care vitele au fost schimbate pentru hrană, prinurmare, al şaselea an. Totuşi este probabil că unele însămânţări să fi avut loc în timpul tuturoranilor de foamete în pământurile învecinate cu Nilul, fapt ce ar face ca referirea la sămânţă dinversetele 23, 24 să nu aibă nici o valoare ca dovadă că aici este vorba de ultimul an. Totuşi, anul lacare se referă versetul 17 probabil că a căzut în partea finală a perioadei de foamete.

Geneza 47:18 După ce a trecut anul acela, au venit la Iosif în anul următor, şi i-auzis: "Nu putem să ascundem domnului nostru faptul că argintul s-a sfârşit, şi turmelede vite au trecut în stăpânirea domnului nostru; nu mai rămân înaintea domnuluinostru decât trupurile şi pământurile noastre. În anul următor. Adică, în anul următor terminării argintului lor, nu al doilea an de foamete.

Geneza 47:19 Pentru ce să murim sub ochii tăi noi şi pământurile noastre?Cumpără-ne împreună cu pământurile noastre în schimbul pâinii, şi vom fi aidomnului nostru, noi şi pământurile noastre. Dă-ne sămânţă să semănăm, ca sătrăim şi să nu murim, şi să nu ne rămână pământurile pustii." Cumpărându-ne împreună cu pământurile noastre. Înţelegând că soarta lor ca robi ai luiFaraon ar fi de preferat aceleia de cetăţeni liberi, dar muritori de foame, ei au considerat aceastăsoluţie avantajoasă pentru ei înşişi, cât şi pentru rege. Un stomac plin era o perspectivă mult maifericită decât a muri de foame. Deşi nu a supravieţuit nici un raport contemporan ne-biblic pentru a confirma raportul biblicdespre foamete, este cert că regii Egiptului se bucurau singuri de posesiunea tuturor proprietăţilorneeclesiastice după expulzarea hicsoşilor, situaţie care nu existase înainte de venirea lor. Înainte deinvazia hicsoşilor, o mare parte din ţară aparţinea poporului, aflându-se în mâinile proprietarilor depământuri mari şi mici. Nu exista nici un raport cu privire la stările sociale din timpul perioadeihicsoşilor, dar când acea perioadă s-a încheiat şi când monumentele au început să reverse luminămai mult asupra situaţiei existente, s-a aflat că toate pământurile şi practic toate celelalte proprietăţidin Egipt deveniseră monopolul coroanei şi al preoţilor. Cea mai bună explicaţie pentru aceastăschimbare radicală în structura socială a naţiunii este raportul biblic despre măsurile administrativeale lui Iosif în timpul celor şapte ani de foamete.

Geneza 47:21 Cât despre popor, l-a mutat în cetăţi, de la o margine a hotarelorEgiptului până la cealaltă. L-a mutat în cetăţi. Această afirmaţie este o traducere exactă a textului ebraic aşa cum îlcunoaştem astăzi. Se pare că aceasta înseamnă că Iosif a împărţit, sau a organizat populaţia ţăriidupă cetăţile în care erau înmagazinate cerealele, aşezându-i fie în cetăţi, fie în imediata lorapropiere. Totuşi, LXX şi Vulgata pot să reflecte originalul mult mai precis: „El a adus poporul însclavie pentru el ca servi”. Deoarece textul ebraic care se presupune că stă la baza acestor traduceri

- 261 -

timpurii ar prezenta schimbarea a numai două litere ebraice foarte asemănătoare, echivalentele luid şi r, şi adăugarea unei alte litere, b, este posibil ca LXX şi Vulgata să fie mai apropiate de textuloriginal. Traducerea lor pare mult mai potrivită cu contextul. Totuşi, până la descoperirea unui textebraic vechi care să conţină acest pasaj şi să poată decide într-un fel sau altul asupra chestiunii,este cel mai bine a nu ne pronunţa.

Geneza 47:22 Numai pământurile preoţilor nu le-a cumpărat, pentru că era o lege alui Faraon, dată în folosul preoţilor care trăiau din venitul pe care li-l dădea Faraon:de aceea ei nu şi-au vândut pământurile. Pământurile preoţilor. Preoţii formau cea mai influentă şi puternică parte a societăţiiegiptene. Nici un Faraon nu a reuşit să întrerupă în mod permanent puterea lor şi foarte puţini auîndrăznit să aţâţe ura lor, sau chiar să piardă bunăvoinţa lor. Mai mult de jumătate din toată bogăţiaEgiptului era în mâinile preoţilor. Ei au fost scutiţi de impozite în tot cursul istoriei vechiului Egipt.Nici chiar regii hicsoşi nu au luptat pe faţă cu preoţia, deşi în general nu s-au închinat zeilornaţionali. Iosif, care personal nu-i simpatiza pe preoţii egipteni, a fost destul de înţelept să nu seatingă de privilegiile preoţeşti demult stabilite, care garantau sprijinirea lor din cheltuiala publică.

Geneza 47:24 La vremea roadelor, veţi da a cincia parte lui Faraon, iar celelaltepatru părţi vă vor rămânea vouă ca să semănaţi ogoarele şi să vă hrăniţi împreunăcu copiii voştri şi cu cei ce sunt în casele voastre." Veţi da a cincia parte. Taxa de 20 de procente colectată în timpul celor şapte ani de belşug,ca o măsură de excepţie, nu păruse o povară prea grea, din cauza produsului uimitor. De atunciînainte, ea avea să se perpetueze ca o taxă obişnuită, până când toate pământurile au ajunsproprietatea coroanei.

Geneza 47:25 Ei au zis: "Tu ne-ai scăpat viaţa! Să căpătăm trecere înainteadomnului nostru, şi vom fi robi ai lui Faraon." Ne-ai scăpat viaţa. Această recunoaştere a poporului arată în mod clar că reglementarea ceanouă nu era considerată aspră sau nedreaptă. Aceasta este o respingere suficientă a des repetateiacuzări că Iosif i-a privat pe egipteni de libertăţile lor şi a redus un popor liber la robie. Proprietariide sclavi, de obicei, nu sunt mulţumiţi cu un procent de 20 la sută din venitul brut al proprietăţilorlor. Cu excepţia impozitului, proprietatea regală a pământurilor era mai mult nominală decât reală.În orice caz, impozitul nu era considerat exorbitant nici chiar de către popor. Ei erau mulţumiţi căputeau rămâne în viaţă şi puteau folosi în continuare animalele, casele şi pământurile lor, chiar dacăaceasta s-ar petrece sub stăpânirea nominală a lui Faraon.

Geneza 47:27 Israel a locuit în ţara Egiptului în ţinutul Gosen. Ei s-au înstărit, aucrescut şi s-au înmulţit foarte mult. S-au înmulţit foarte mult. Deoarece familia lui Iacov a locuit într-o regiune bogată şi fiindmult aprovizionată de Iosif (v.12), nu este de mirare că ea s-a bucurat de o perioadă deprosperitate fără precedent. Rezultatul nu a fost numai acumularea de bogăţie, ci şi o rapidăcreştere numerică. Astfel a început împlinirea făgăduinţei făcută de Dumnezeu lui Iacov la Beer-Şeba (cap. 46,3).

Geneza 47:28 Iacov a trăit şaptesprezece ani în ţara Egiptului, şi zilele anilor vieţii luiIacov au fost de o sută patruzeci şi şapte de ani. Şaptesprezece ani. În versetele acestea şi în capitolele care urmează sunt descrise ultimelezile ale patriarhului Iacov. El locuise 77 de ani în Canaan, 20 de ani în Padan-Aram, încă 33 de ani înCanaan şi, în cele din urmă, 17 ani în Egipt, cu totul 147 de ani.

- 262 -

Geneza 47:29 Când s-a apropiat Israel de clipa morţii, a chemat pe fiul său Iosif, şi i-a zis: "Dacă am căpătat trecere înaintea ta, pune, rogu-te, mâna sub coapsa mea, şipoartă-te cu bunătate şi credincioşie faţă de mine: să nu mă îngropi în Egipt. Mâna ta sub coapsa mea. Cu privire la acest vechi obicei, vezi comentariul pentru cap. 24,2.

Geneza 47:30 Ci când mă voi culca lângă părinţii mei, să mă scoţi afară din Egipt, şisă mă îngropi în mormântul lor." Iosif a răspuns: "Voi face după cuvântul tău." Să mă îngropi. Deşi cererea lui Iacov se datora în parte unui ataşament adânc înrădăcinatfaţă de pământul unde erau îngropaţi strămoşii săi, ea a fost inspirată în principal de credinţaprecisă că adevărata moştenire a lui Israel era Canaanul. El ştia că urmaşii lui se vor întoarce în celedin urmă în Ţara Făgăduinţei ca patrie a lor permanentă şi că Egiptul le-a oferit doar un refugiuvremelnic pentru timpul lor de lipsă.

Geneza 47:31 Iacov a zis: "Jură-mi." Şi Iosif a jurat. Apoi Israel s-a plecat cu faţa pecăpătâiul patului. Pe căpătâiul patului. Aceasta este o traducere exactă a textului ebraic în conformitate cuscrierea vocalelor de către cercetătorii iudei, masoreţii, în secolul al VII-lea d.Hr. Traducătorii iudeiai LXX din secolul al III-lea î.Hr., al căror text ebraic nu conţinea nici o vocală, au luat totuşicuvântul mţh, vocalizat de masoreţi ca miţţah, „pat”, ca fiind maţţah, „toiag”. În conformitate cuaceasta, ei au tradus textul „Israel s-a aplecat pe vârful toiagului său”. Deoarece acţiunea de a seapleca pe toiagul său în timp ce asculta de Dumnezeu ar fi foarte potrivită pentru vârsta şiinfirmitatea lui Iacov, decât de a se întoarce şi a pleca capul pe căpătâiul patului, şi deoarece Evrei11,21 reflectă traducerea LXX din Geneza 47,31, probabil că cea din urmă este mai aproape deînţelesul original, decât textul ebraic vocalizat existent şi de aceea este preferabilă. Oricare ar fi fostpoziţia exactă a patriarhului, ea era o poziţie de devoţiune, în care el şi-a vărsat sufletul în adorarerecunoscătoare faţă de Dumnezeu.Comentariile lui Ellen G. White 1-31 PP 233-234 2-4 PP 233 6 PP 233, 241; SR 104; 5T 180 7 PP 233 11,12 SR 104 12,23,24 PP 241 28 PP 233 29,30 PP 234

Geneza 48:1 După aceea, au venit şi au spus lui Iosif: "Tatăl tău este bolnav." Şi Iosifa luat cu el pe cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim. Tatăl tău este bolnav. La scurt timp după vizita lui Iosif, prilej cu care Iacov a făcutaranjamente pentru înmormântarea sa, Iosif a fost informat cu privire la ultima boală a tatălui său.El a plecat imediat la el împreună cu cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim, care aveau vârsta între 19 şi25 de ani (vezi v.5; cap. 47,28; 41,50; 45,6).

Geneza 48:2 Au dat de ştire lui Iacov, şi i-au spus: "Iată că fiul tău Iosif vine la tine."Şi Israel şi-a adunat puterile, şi s-a aşezat pe pat. Şi Israel. Schimbarea numelui din Iacov în Israel aici este semnificativă cum a fost şi în cap.45,27.28. Iacov, omul luptător slăbit de vârstă, şi-a adunat puterile care i-au mai rămas pentru olucrare pe care o avea de îndeplinit ca Israel, purtător al îndurătoarelor făgăduinţe ale luiDumnezeu.

Geneza 48:3 Iacov a zis lui Iosif: "Dumnezeul Cel Atotputernic mi s-a arătat la Luz înţara Canaan, şi m-a binecuvântat.

- 263 -

Dumnezeul cel Atotputernic mi s-a arătat. Făcând o introducere la cele ce aveau să urmeze,Iacov a povestit experienţele zilelor lui din trecut, mai ales arătarea divină de la Luz, sau Betel,după întoarcerea sa din Padan-Aram (vezi cap. 35,9-15). Folosirea numelui sacru „Dumnezeul celAtotputernic”, darea de seamă despre arătare şi succesiunea diferitelor făgăduinţe relatate de Iacovdovedesc că el nu s-a referit la visul lui de pe drumul către Haran, ci la vedenia de mai târziu, înacelaşi loc, după întoarcerea sa în Canaan.

Geneza 48:5 Acum, cei doi fii, care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venireamea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şiSimeon. Efraim şi Manase. Iacov a interpretat făgăduinţa lui Dumnezeu de la Betel ca împuternicindu-l să adopte pe cei doi fii ai lui Iosif şi să le dea aceeaşi poziţie ca propriilor copii. DeoareceDumnezeu făgăduise înmulţirea seminţei lui şi Canaanul ca proprietate a ei, el a considerat că estedrept să acorde lui Efraim şi Manase câte o parte din moştenirea făgăduită, egală cu aceea apropriilor fii. În felul acesta, „Iosif” avea să se bucure de o parte îndoită.

Geneza 48:6 Dar copiii, pe care i-ai născut după el, vor fi ai tăi; ei vor purta numelefraţilor lor în partea lor de moştenire." Pe care i-ai născut după ei. Acest privilegiu trebuia să fie restrâns la primii doi fii ai lui Iosif.Alţi copii ai lui Iosif nu sunt amintiţi în Scriptură, dar dacă eu existat vreunii, urmaşii lor au fostincluşi mai târziu în seminţiile lui Efraim şi Manase, după cum prezisese Iacov. Adoptarea celor doifii mai mari ai lui l-a aşezat pe Iosif în poziţia de întâi născut, în privinţa moştenirii.

Geneza 48:7 La întoarcerea mea din Padan, Rahela a murit pe drum lângă mine înţara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; şi am îngropat-o acolo, pe drumulcare duce la Efrata sau Betleem. Rahela a murit... lângă mine. Mama lui Iosif, care murise atât de timpuriu, a fost, deasemenea, onorată postum prin adopţia fiilor mai mari ai lui Iosif. Aceste referinţe sunt pentrualuzia făcută de Iacov la iubita lui Rahela. Cuvintele sale pare să arate o dorinţă neexprimată că arfi putut trăi să vadă pe întâiul ei născut înălţat la conducere peste cel mai mare imperiu din lume alvremii, iar prin aceasta în poziţia de a se dovedi salvatorul casei tatălui său.

Geneza 48:8 Israel s-a uitat la fiii lui Iosif, şi a zis: "Cine sunt aceştia?" Cine sunt aceştia? Probabil că vederea slabă a patriarhului (vezi v.10) a fost cauza pentrucare Iacov nu i-a recunoscut mai devreme pe nepoţii lui. Faptul că la început nu a băgat în seamăprezenţa lor dovedeşte că actul de adopţie a fost îndemnat nu de vederea tinerilor, ci deîndemnurile lăuntrice ale Duhului lui Dumnezeu.

Geneza 48:10 Ochii lui Israel erau îngreuiaţi de bătrâneţe, aşa că nu mai putea săvadă. Iosif i-a apropiat de el; şi Israel i-a sărutat, şi i-a îmbrăţişat. Ochii lui Israel. Patriarhul slăbit, aproape orb, nu-i văzuse pe Efraim şi Manase de câţiva ani,aşa că el nu i-a recunoscut acum, când se aflau încă o dată în faţa sa.

Geneza 48:13 Apoi Iosif i-a luat pe amândoi, pe Efraim cu mâna dreaptă, la stângalui Israel, şi pe Manase cu mâna stângă la dreapta lui Israel, şi i-a adus aproape deel. Iosif i-a luat pe amândoi. Iosif, care căzuse cu faţa la pământ înaintea tatălui său, fie dincinstire filială, fie din înţelegerea faptului că tatăl său vorbea sub inspiraţie, a luat acum pe cei doi fii

- 264 -

ai săi dintre genunchii lui Israel, care şezuse cu cei doi tineri între genunchii lui îmbrăţişându-i. El l-aluat pe Efraim, cel mai tânăr, la dreapta lui, iar pe Manase, cel mai în vârstă, la stânga, aşa încâtEfraim stătea la stânga lui Iacov şi Manase la dreapta lui.

Geneza 48:14 Israel şi-a întins mâna dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, care eracel mai tânăr, iar mâna stângă a pus-o pe capul lui Manase; înadins şi-a încrucişatmâinile astfel, căci Manase era cel dintâi născut. Mâna dreaptă. Aceasta este prima relatare biblică despre punerea mâinilor ca simbol albinecuvântării. Cu toate că nu este esenţial la transmiterea binecuvântării, actul nu este lipsit de unanumit caracter potrivit ca simbol al faptului nevăzut. Conform cu aceasta, el a devenit modulrecunoscut de transmitere a puterilor spirituale, sau a darurilor. Această procedură a fost folosită înperioada Vechiului Testament pentru consacrarea preoţilor (Numeri 27,18.23; Deuteronom 34,9), întimpul bisericii Noului Testament pentru ordinarea slujbaşilor (Fapte 6,6; 8,17; 1 Timotei 4,14; 2Timotei 1,6) şi în îndeplinirea multor minuni (Matei 19,13; Marcu 8,23.25; Fapte 9,17; 19,6; 28,8).

Geneza 48:15 A binecuvântat pe Iosif şi a zis: "Dumnezeul, înaintea căruia auumblat părinţii mei, Avraam şi Isaac, Dumnezeul, care m-a călăuzit de când m-amnăscut, până în ziua aceasta, A binecuvântat pe Iosif. Prin punerea mâinilor, Iacov a transferat asupra lui Iosif, prin fiii săi,binecuvântarea pe care a cerut-o stăruitor de la Dumnezeu pentru ei.

Geneza 48:16 Îngerul, care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvinteze pe copiiiaceştia! Ei să poarte numele meu şi numele părinţilor mei, Avraam şi Isaac, şi să seînmulţească foarte mult în mijlocul ţării!" Îngerul. Aşezat aici la egalitate cu Dumnezeu, „Îngerul” nu putea fi o fiinţă creată, ci trebuiesă fie „Îngerul lui Dumnezeu”, care înseamnă Dumnezeu manifestat în formă de înger (vezi Exod32,34; Isaia 63,9; 1 Corinteni 10,4). În conformitate cu revelaţia deplină a scriitorilor NouluiTestament, El este „Cuvântul”, „Păstorul” şi „Răscumpărătorul”, Isus Hristos. Atât Iacov, cât şi Iov(Iov 19,21) dau pe faţă cunoştinţă cu această Persoană Divină, care i-a scăpat de boală, atâttrupească, cât şi spirituală, şi care va desăvârşi lucrarea de salvare, prin eliberarea lor din putereamormântului. Răscumpărătorul către care priveau înainte Iacov şi Iov şi despre care mărturisescatât Moise cât şi profeţii, a fost Isus Hristos (1 Corinteni 10,4; Galateni 3,13; Tit 2,14; 1 Petru 1,18). Să poarte numele meu. Prin aceasta, Iacov a înţeles ca Efraim şi Manase să fie consideraţica fii ai lui Iacov. Astfel, ei aveau să devină într-un sens special primitorii binecuvântărilor făgăduitelui Avraam, Isaac şi Iacov.

Geneza 48:18 Şi Iosif a zis tatălui său: "Nu aşa, tată, căci acela este cel întâi născut;pune-ţi mâna dreaptă pe capul lui." Nu aşa, tată. Asigurându-l pe Iosif că Manase, cel mai mare dintre cei doi, va ajunge deasemenea o mare naţiune, Iacov a declarat totuşi, în mod accentuat, că Efraim va deveni şi maimare, „o mulţime de neamuri”, sau literal, „o abundenţă de neamuri”. Această binecuvântare aînceput să se împlinească începând de pe vremea judecătorilor, când seminţia lui Efraim crescuseîntr-atât în mărime şi putere, încât a luat conducerea între cele zece seminţii nordice, iar numele eia căpătat o importanţă egală cu numele Israel (vezi Isaia 7,2; Osea 4,17; 13,1; etc.). Pe vremea luiMoise, Manase număra 20.000 mai mult decât Efraim (Numeri 26,34, 37). Istoria care a urmat aratăcă această făgăduinţă a fost de la Dumnezeu şi că binecuvântarea lui Iacov nu a fost numai odorinţă pioasă a unui bunic muribund, ci adevărata acordare a unei binecuvântări de o hotărâtăînsemnătate şi tărie profetică.

- 265 -

Geneza 48:22 Îţi dau, mai mult decât fraţilor tăi, o parte pe care am luat-o din mânaAmoriţilor cu sabia mea şi cu arcul meu." Mai mult decât fraţilor tăi. Cuvântul tradus „parte”, şekem, este acelaşi ca numele cetăţiiSihem, în apropierea căreia Iacov cumpărase o bucată de pământ (cap. 33,18.19) şi a căreipopulaţie o masacraseră doi din fiii lui Iacov. Cuvântul şekem înseamnă „umăr” sau „creastă (demunte)”. Deoarece Iosif a fost îngropat mai târziu la Sihem (Iosua 24,32) şi pe timpul lui Hristosexista o bucată de pământ aproape de Sihar, sau Sihem, care mai era considerată ca partea pe careIacov i-o dăduse fiului său, Iosif (Ioan 4,5), este foarte probabil că declaraţia lui Iacov, prin care i-adăruit un ogor lui Iosif, a fost un joc de cuvinte. Ogorul pe care îl avea Iacov la Sihem era, probabil,o creastă de munte care semăna cu un umăr, motiv pentru care Iacov l-a numit şekem, „umăr” sau„creastă”. Semnificaţia de „parte” pentru şekem este de altfel nedovedită şi se întemeiază întru totulpe vechile traduceri. Şekem poate fi tradus corespunzător ca „versant de munte” (RSV). Cu sabia mea şi cu arcul meu. Acesta este primul loc în care se face referire la acte derăzboi în privinţa lui Iacov. Toate celelalte texte, care se referă la ogorul pe care Iacov l-a dat luiIosif, vorbesc despre el ca fiind cumpărat (Geneza 33,18.19; Iosua 24,32). Deoarece aceste textetrebuie să se refere la acelaşi ogor pe care Iacov l-a amintit ca fiind cucerit cu sabia şi arcul,probabil că proprietatea lui Iacov îi fusese luată după ce părăsise regiunea Sihemului (Geneza35,4.5). Cu toate că „groaza lui Dumnezeu” i-a împiedicat să-l atace pe Iacov şi să răzbunemasacrarea sihemiţilor, se pare că ei au luat proprietatea lui Iacov, aşa încât patriarhul a fostobligat ceva mai târziu să recucerească proprietatea prin forţa armelor. Explicaţia aceasta pare a fimult mai rezonabilă decât aceea a unor comentatori care doresc să vadă în pronunţarea lui Iacov oprofeţie care se referă la viitoarea cucerire a Palestinei pe vremea lui Iosua.Comentariile lui Ellen G. White 1-22 PP 234-235 5 PP 234 7 PP 206 8-10 PP 234 15,16 Ed 147; PP 234 21 PP 235

Geneza 49:1 Iacov a chemat pe fiii săi, şi a zis: "Strângeţi-vă, şi vă voi vesti ce vi seva întâmpla în vremurile ce vor veni. Iacov a chemat pe fiii săi. Acum Iacov le-a descoperit celor doisprezece fii testamentul săuspiritual. El i-a îndemnat în mod solemn să asculte la lucrurile pe care avea să le spună. După cumIsaac, în virtutea prevederii divine, le arătase lui Iacov şi Esau în binecuvântarea sa (cap. 27), înmod profetic, istoria viitoare a familiilor lor, tot aşa într-un rezumat mai cuprinzător Iacov descrie deviitorul întregii naţiuni, reprezentată de cei 12 fii. Deşi punctul de plecare al profeţiilor lui cu privirela ei l-a format caracterele fiilor lui, Spiritul lui Dumnezeu i-a descoperit patriarhului muribund istoriaviitoare a seminţei sale, aşa încât el a întrezărit în caracterele fiilor lui dezvoltarea viitoare aseminţiilor care vor descinde din ei. Fiecăruia i-a stabilit poziţia şi importanţa în naţiune cupătrundere profetică precisă. În vremurile care vor veni. Literal, „la sfârşitul zilelor”. Aceasta nu este o referire la sfârşitulistoriei acestei lumi, ca în alte exprimări profetice, nici nu se referă doar la epoca mesianică deîncheiere a istoriei iudaice. Aici înseamnă pur şi simplu „în viitor”.

Geneza 49:3 Ruben, tu, întâiul meu născut, puterea mea şi pârga tăriei mele, întâiulîn vrednicie, şi întâiul în putere, Ruben. Iacov a adresat prima lui profeţie către întâiul său născut şi a îmbrăcat-o într-o hainăprofetică, aşa cum a făcut cu toate declaraţiile care au urmat. Poezia ebraică este mai degrabă orepetare ritmică a gândurilor, decât a sunetelor şi silabelor. Aranjată în formă poetică,binecuvântarea asupra lui Ruben s-ar citi: Ruben,

- 266 -

Întâiul meu născut, puterea mea Şi întâiul rod al tăriei mele; Strălucit în demnitate, Şi strălucit în putere. Năvălind ca apa, tu nu vei mai avea întâietate, Pentru că te-ai urcat în patul tatălui tău, Şi ai pângărit patul meu (în care) te-ai urcat.

Geneza 49:4 Năvalnic ca apele, tu nu vei mai avea întâietatea! Căci te-ai suit înpatul tatălui tău. Mi-ai spurcat patul, suindu-te în el. Năvalnic ca apele. Ruben este caracterizat printr-o întreită descriere. (1) poziţia lui în familiaca întâiul născut al lui Iacov, (2) legătura lui cu Iacov ca putere a lui şi începutul tăriei lui, (3)întâietatea naturală care îi aparţinea ca fiind cel mai mare. Cu toate acestea, avantajele normalecare îi reveneau lui Ruben ca întâi născut al lui Iacov i-au fost luate din cauza slăbiciunii caracteruluisău. Cuvântul tradus „instabil” (engleză), literal, „o fierbere” de apă „care dă în foc”, înseamnă lafigurat a produce emoţii cuiva. O altă formă a aceleiaşi rădăcini de cuvânt este folosită în Judecători9,4 şi Ţefania 3,4 pentru „neastâmpăr” şi „uşurătate”. În felul acesta, Iacov a descris slăbiciuneamorală a caracterului lui Ruben, din cauza căreia a pierdut privilegiile întâiului născut. Deşi, în modspecific, crima lui a constat din comiterea desfrâului cu Bilha, ţiitoarea tatălui său (Geneza 35,22),istoria lui de mai târziu prezintă dovezi despre o instabilitate fundamentală de caracter. Aceastăslăbiciune de bază l-a descalificat să devină un conducător, deoarece conducerea cere adeseafermitate şi hotărâre. Când şi-a adus aminte de această faptă odioasă şi a amintit-o în profeţia sa,Iacov s-a întors într-o parte cu indignare, trecând de la forma directă de adresare, la repetarea ideiila persoana a treia. Nu vei mai avea întâietatea. Prin retragerea dreptului întâiului născut, Ruben a pierdutconducerea lui Israel. Seminţia lui nu a atins niciodată o poziţie de influenţă în popor (veziDeuteronom 33,6). Nici o personalitate proeminentă nu a ieşit din urmaşii lui Ruben – nici unjudecător, nici un rege, nici un profet. Conducerea a fost trecută asupra lui Iuda, iar partea îndoităasupra lui Iosif (1 Cronici 5,1.2).

Geneza 49:5 Simeon şi Levi sunt fraţi; săbiile lor sunt nişte unelte de silnicie. Simeon şi Levi. Ei erau fraţi, nu numai după trup, ci şi în gândurile şi acţiunile lor (vezi cap.34,25). Săbiile lor (în engleză, „Locuinţele lor”). Semnificaţia cuvântului tradus „locuinţe” esteobscură. Alte traduceri sugerate ale acestui obscur cuvânt ebraic sunt „maşinaţiuni”, „împreunare”,„furie”, „săbii”. Oricum, este clar că Iacov a avut în minte furia lor în masacrarea trădătoare apopulaţiei din Sihem (cap. 34,25-29), o crimă pe care Iacov nu a aprobat-o niciodată.

Geneza 49:6 Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor. Nu vreau să se uneascăduhul meu cu adunarea lor! Căci, în mânia lor, au ucis oameni, şi în răutatea lor, autăiat vinele taurilor. Au ucis oameni. Aici „om” (singular în engleză) este un termen colectiv pentru pluralul„oameni”. Forma la singular este folosită fără deosebire în cuprinsul întregului Vechi Testament, atâtpentru singular, cât şi pentru plural. Au tăiat vinele taurilor (în engleză, „au surpat un zid”). Literal, „ei au tăiat vinele unui bou”.Singularul „bou” ţine loc pentru pluralul „boi”, în mod practic nefolosit, găsit în Biblie numai o dată(Osea 12,11) şi corespunde cu „om” din primul vers al paralelismului. A tăia vinele unui animal estea-l face să fie şchiop prin tăierea vinelor lui (vezi Iosua 1,6.9; 2 Samuel 8,4). În Geneza 34,28 sespune numai că vitele sihemiţilor au fost luate, nu că ele au fost făcute să şchiopăteze. Totuşi,deoarece fiii lui Iacov au fost mai interesaţi de răzbunare decât de pradă, probabil că ei au mutilat şi

- 267 -

unele animale. Iacov a amintit-o numai pe cea dintâi, pentru că aceasta a fost aceea care a arătatîn modul cel mai frapant brutalitatea lor. Această caracteristică i-a descalificat pentru conducere.

Geneza 49:7 Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată şi furia lor,căci a fost prea sălbatică! Îi voi împărţi în Iacov şi-i voi risipi în Israel. Îi voi împărţi. Deoarece fraţii comiseseră această crimă împreună, urmaşii lor urmau să fieîmpărţiţi sau răspândiţi în Canaan. Ei nu aveau să constituie seminţii independente. Împlinireaacestei preziceri a fost limpede în momentul când Israel s-a întors în Canaan. Când Moise a făcutnumărătoarea lui Israel a doua oară, Simeon devenise cea mai slabă dintre toate seminţiile (Numeri26,14) şi, în binecuvântarea lui Moise, Simeon a fost întru totul trecut cu vederea. Această seminţienu a primit nici un fel de teritoriu ca moştenitor, ci doar o serie de cetăţi înăuntrul hotarelor lui Iuda(Iosua 19,1-9). Deoarece familiile lui Simeon, în general, au crescut numai puţin (1 Cronici 4,27),cei mai mulţi din ei au fost în cele din urmă absorbiţi de seminţia lui Iuda. Alţii au migrat în douăserii spre regiunile de dincolo de hotarele Ţării Făgăduinţei (1 Cronici 4,38-43). În locul unei moşteniri teritoriale, Levi a primit 48 de cetăţi, risipite printre celelalte seminţii(Iosua 21,1-42). Totuşi, risipirea lui Levi în Israel a fost transformată într-o binecuvântare pentrutoţi, prin alegerea unei seminţii la preoţie. Deşi Iacov a retras drepturile de întâi născut de la Rubenşi a pronunţat un blestem pentru crima lui Simeon şi Levi, el nu i-a dezmoştenit pe nici unul din ei.Istoria de mai târziu a lui Levi este o ilustrare cum poate fi împlinit un blestem, şi totuşi să ajungă obinecuvântare pentru toţi. La Sinai, urmaşii lui Levi au stat singuri de partea dreptăţii, în timp ce toţiceilalţi au căzut (Exod 32,26), iar din acest motiv a fost numită ca seminţie pentru conducerereligioasă. Cu toate că blestemul lui Iacov, ca si să nu primească nici o moştenire, nu a fostschimbat, împlinirea lui le-a adus binecuvântare şi lor şi fraţilor lor (Numeri 18,20).

Geneza 49:8 Iudo, tu vei primi laudele fraţilor tăi; mâna ta va apuca de ceafă pevrăjmaşii tăi. Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta. Iuda. Al patrulea fiu al lui Iacov a fost primul care să primească o nepreţuită şi bogatăbinecuvântare care i-a conferit supremaţie şi putere. Cu toate că nu a fost declarat în mod expresde Iacov, Iuda a primit dreptul de întâi născut pentru conducere, pierdut de Ruben din cauzainstabilităţii lui sentimentale şi de Simeon şi Levi din cauza cruzimii lor. Laudele fraţilor tăi. În conformitate cu cap. 29,35, numele de Iuda înseamnă „cel lăudat”.Printr-un joc de cuvinte, atât de drag inimii orientale, Iacov l-a asigurat pe Iuda de lauda fraţilor lui.Iuda dovedise un caracter nobil. Chiar în momentele întunecoase, când fraţii lui Iosif complotau să-lomoare, Iuda a propus o soluţie care a salvat viaţa lui Iosif (cap. 37.26.27). Frumuseţeacaracterului său a fost ilustrată şi mai mult în oferirea propriei vieţi ca zălog pentru aceea a luiBeniamin, precum şi atunci când a pledat în faţa lui Iosif în favoarea lui Beniamin, spre a-l salva derobie (cap. 43,9.10; 44,16-34). El a fost dat la iveală chiar mai devreme, în comportamentul lui faţăde Tamar (cap. 38,26), cu toate că la început pare să fi fost mai degrabă un individ sălbatic şineastâmpărat (vezi comentariul pentru cap. 38,7-26). Tăria lui de caracter, dobândită prin lupteasupra înclinaţiilor naturale, s-a reflectat în bărbăţia seminţiei care i-a purtat numele. Fiii tatălui tău. Proorocind că Iuda va pune pe vrăşmaşii săi pe fugă şi îi va supune, Iacov aafirmat încă o dată că şi fraţii lui Iuda îi vor aduce omagii. Este vrednic de observat că nu numai fiiimamei lui aveau să facă lucrul acesta (vezi Geneza 27,29; Judecători 8,19), adică seminţiiledescendente din Lea, ci şi „fiii tatălui tău”, sau toate seminţiile lui Israel. Aceasta s-a adeverit cândDavid a fost încoronat ca rege asupra întregului Israel (2 Samuel 5,1.2).

Geneza 49:9 Iuda este un pui de leu! Tu te-ai întors de la măcel, fiule! Iuda îşipleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu; ca o leoaică: cine-l va scula? Iuda este un pui de leu. Printr-o îndrăzneaţă figură de stil, Iuda este comparat cu un pui deleu care creşte până la deplina putere şi ferocitate a unui leu bătrân (vezi Apocalipsa 5,5). Răcnind

- 268 -

prin păduri în căutare de pradă, reîntorcându-se în bârlogul lui din munte după ce a sfâşiat pradasa, el stă acolo cutezător, în linişte maiestuoasă şi sfidând orice fiinţă care ar fi putut îndrăzni să-ltulbure. Mulţi comentatori înţeleg cuvântul ebraic tradus „leu bătrân” (engleză) ca însemnând„leoaică” şi văd în el o semnificaţia profundă. Totuşi, cuvântul labi’ însemnă numai „leu” şi este unsinonim obişnuit pentru cuvântul ’aryeh, „leu”, folosit de două ori în acelaşi verset.

Geneza 49:10 Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuiredintre picioarele lui, până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele. Toiagul. Sceptrul este un simbol al autorităţii regale. În forma lui iniţială, el era un bastonlung pe care îl ţinea regele în mână când vorbea în adunări publice şi care rămânea între genunchiisăi când stătea pe tronul lui. Astfel de toiege sunt înfăţişate în diferite basoreliefuri egiptene vechi.Iuda urma să continue să fie conducător între seminţii până la venirea lui Mesia. Până va veni Şilo. Nici explicarea lui Şilo ca nume de loc, nici interpretarea ca „odihnă” nueste convingătoare. Totuşi, majoritatea comentatorilor consideră că Şilo este un nume personal şisunt de acord că persoana la care se referă este Mesia. Această opinie, exprimată cu mult timpînainte, atât de cercetătorii evrei cât şi creştini, este corectă (vezi DA 52). Cât priveşte semnificaţiaexactă a cuvântului Şilo, totuşi, comentatorii în nici un caz nu sunt de acord. El a fost explicat diferitca însemnând „urmaş”, „cel trimis”, „cel căruia îi aparţine acesta (toiagul de cârmuire)” şi „dătătorulde odihnă”. Ultima interpretare a cuvântului Şilo, ca „dătător de odihnă”, este favorizată decomentatori mult decât oricare dintre celelalte şi este susţinută de Ellen G. White (DA 52). Deaceea, Şilo este Mesia, care în profeţia lui Iacov trebuia să ia prerogativele regale ale lui Iuda, încalitate de conducător în Israel, şi la care se vor aduna toate neamurile.

Geneza 49:11 El îşi leagă măgarul de viţă şi de cel mai bun butuc de viţă mânzulmăgăriţei lui. Îşi spală haina în vin şi mantaua în sângele strugurilor. El îşi leagă măgarul. Referirea la călărirea unui măgar a fost împlinită la intrarea triumfală alui Isus (Matei 21,7). Aceasta îl arată ca vestitor al păcii şi ca nobil, deoarece măgarii nu erau folosiţipentru război, ci serveau ca animale de călătorie pentru persoanele de rang mai înalt (Judecători1,14; 10,4; 12,14). Viţa lui Iuda va fi aşa de tare, încât măgarii puteau să fie legaţi de ea, şi aşa deroditoare, încât sucul ei putea să fie folosit la spălarea hainelor cuiva. Vinul şi laptele lui Iuda aveausă fie atât de înveselitoare şi înviorătoare, încât să împărtăşească o strălucire sclipitoare ochilor şi oalbeaţă încântătoare dinţilor. Aceasta este, desigur, o descriere foarte figurată a prosperităţii luiIuda.

Geneza 49:13 Zabulon va locui pe ţărmul mărilor, lângă limanul corăbiilor şi hotarullui se va întinde înspre Sidon. Zabulon. Teritoriul atribuit seminţiei lui Zabulon sub Iosua poate fi stabilit de hotarele şicetăţile amintite în Iosua 19,10-16. Pe vremea aceea, el nu ajungea nici până la Mediterană şi nuatingea nici Sidonul. El se afla între Marea Galileii şi Mediterană, aproape de amândouă, dardepărtată de prima de Neftali şi de ultima de Aşer. Totuşi, această profeţie se poate să-şi fi găsitîmplinirea ceva mai târziu. Remarcabila împlinire a tuturor declaraţiilor profetice ale lui Iacov carepot fi verificate exclude posibilitatea ca aceasta singură să fi rămas neîmplinită, chiar dacă Bibliatace asupra acestei chestiuni.

Geneza 49:14 Isahar este un măgar osos, care se culcă în grajduri. Isahar. Compararea lui Isahar cu un măgar de constituţie osoasă şi puternică, mai ales bineadaptată pentru purtarea de poveri, indică faptul că această seminţie se va mulţumi cu bunurimateriale, se va devota agriculturii şi nu se va lupta pentru putere politică. Aceasta s-a atribuit prinatribuirea Galileii inferioare care i s-a făcut, cuprinzând şi atrăgătoarea şi rodnica câmpie de la

- 269 -

Izreel. Deşi o dată seminţia a dobândit renume pentru fapta eroică făcută împreună cu Zabulon pevremea Judecătorilor (Judecători 5,14.15.18), ea a fost, în general, mulţumită cu partea ei, orice s-ar fi întâmplat naţiunii.

Geneza 49:16 Dan va judeca pe poporul său ca una din seminţiile lui Israel. Dan. Printr-un joc asupra numelui său, întâiul născut al Bilhei, roaba Rahelei, este descris caunul care avea să ocupe un loc important şi să îndeplinească sarcini de seamă în viitorul stat al luiIsrael. Aceasta s-a împlinit în parte în vremea de mai târziu a judecătorilor, când Samson, un danit,a judecat pe Israel timp de 20 de ani (vezi Judecători 13,2). Un şarpe pe drum. Această declaraţie descrie caracterul seminţiei. El s-a dat pe faţă înexpediţia unei părţi a Daniţilor la Lais în nordul Canaanului (vezi Judecători 18) şi s-a mai dat pefaţă şi în aventurile lui Samson, care l-a nimicit pe cel mai tare vrăşmaş al lui prin şiretenia unuişarpe. Deoarece se pare că seminţia lui Dan a fost cea dintâi care a introdus închinarea la idoli înIsrael (Judecători 18) şi din moment ce caracterul lui nu va califica pe nimeni pentru admiterea înCanaanul ceresc, numai numele lui Dan este omis din cele doisprezece seminţii din enumerarea dinApocalipsa 7.

Geneza 49:18 În ajutorul Tău, nădăjduiesc, Doamne! Nădăjduiesc. Rugăciunea aceasta nu a fost pronunţată de Iacov numai în folosul lui, ci ea aexprimat încrederea că şi urmaşii lui vor primi ajutor de la Dumnezeu, după cum el a primit în viaţasa. Este interesant să privim la patriarhul muribund în această ultim ceas de tensiune al vieţii sale.Deşi cele mai multe cuvinte ale sale par a fi fost spuse prin inspiraţie, această rugăciune exprimă înmod evident simţămintele sale naturale. O uşurare bruscă din tensiune, sau un accident neaşteptatpot să descopere standardul nivelului spiritual al cuiva. De pe buzele unui om poate ieşi un blestem,de pe buzele altuia o expresie lipsită de sens, iar de pe ale altuia poate ieşi o rugăciune. Adeseaeste nedrept a judeca pe un om din cuvintele spuse într-un moment neaşteptat, dar Iacov arsuporta o astfel de probă. Anii înşelătorului trecuseră de mult, el aparţinea acum societăţii celoraleşi ai lui Dumnezeu.

Geneza 49:19 Peste Gad vor da iureş cete înarmate, dar şi el va da iureş peste ele şile va urmări. Gad. Acest pasaj poetic în care cuvintele traduse „cete” şi „a da peste”, din aceeaşi rădăcină,pare că ar putea fi mai bine redate „o forţă atacatoare îl va ataca, dar el va ataca călcâiul.” Limbajulpare a se referi la atacurile pe care seminţia lui Gad avea să le îndure cu răbdare, dar pe care le varespinge cu succes. Cu toate că istoria cunoscută a celor 12 seminţii nu oferă o împlinire specificăacestei profeţii, raportul dat în 1 Cronici 5,18-22 arată că gadiţii, oriunde a fost nevoie, au datdovadă de curajul care le-a fost făgăduit de tatăl lor. Gadiţii care au venit la David sunt descrişi calei, iar rapiditatea lor este comparată cu aceea a căprioarelor de prin munţi (1 Cronici 12,8-15),comparaţie care dovedeşte că ei erau o seminţie vitează.

Geneza 49:20 Aşer dă o hrană minunată; el va da bucate alese împăraţilor. Aşer. Aceasta se referă la pământul roditor care urma să fie viitoarea regiune de locuit a luiAşer. Ca împlinire a acestei preziceri, Aşer a primit ca moştenire ţinuturile de jos ale Carmelului,spre Mediterană, până la teritoriul Tirului. Aceasta este una dintre cele mai fertile părţi aleCanaanului, bogată în grâu şi ulei cu care Solomon a aprovizionat casa regelui Hiram (1 Regi 5,11).

Geneza 49:21 Neftali este o cerboaică slobodă: rosteşte cuvinte frumoase. Neftali. Semnificaţia şi aluzia sunt obscure şi se cunoaşte puţin despre istoria seminţiei luiNeftali. În asociere cu Zabulon, sub Barac, ea a obţinut o mare victorie asupra lui Iabin, regele

- 270 -

Canaanit pe care profetesa Debora l-a amintit în vestita ei cântare (vezi Judecători 4,5). Rosteşte cuvinte frumoase. Aceasta trebuie să fie o aluzie la darul de elocvenţă şi cântecmanifestat în acea seminţie nordică, cu toate că nici un raport istoric despre astfel de activitate înseminţia lui Neftali nu a supravieţuit.

Geneza 49:22 Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor săditlângă un izvor; ramurile lui se înalţă deasupra zidului. Iosif. În timp ce binecuvântările lui Iacov privindu-i pe cei patru fii ai ţiitoarelor au fostdeosebit de scurte şi profeţiile lui, în parte, tot atât de obscure ca istoria de mai târziu a seminţiilorcare au descins din aceşti patru bărbaţi, o mare deosebire există în binecuvântarea asupra fiuluiîntâi născut al iubitei lui Rahela. Inima patriarhului s-a umplut acum de o iubire recunoscătoare şi,în cuvintele şi figurile cele mai expresive, el imploră binecuvântare nemărginită pentru Iosif.

Geneza 49:23 Arcaşii l-au aţâţat, au aruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Arcaşii. De la asemănarea pomului roditor, Iacov trece la una de război, descriind biruinţaseminţiei lui Iosif asupra vrăşmaşilor ei. Aceasta este o ilustrare a darului profetic care vorbeştedespre evenimente viitoare, ca şi cum ar fi deja în curs de împlinire. Cuvintele nu trebuie să fie luateca referindu-se la nişte fapte războinice ale lui Iosif în Egipt, ci probabil că se referă în termeni nu înmod direct ofensatori pentru fraţii lui, dar înţelese de toţi, la persecuţia pe care o suferise din partealor, ca şi la timpul anilor de robie şi de întemniţare.

Geneza 49:24 Dar arcul lui a rămas tare, şi mâinile lui au fost întărite de mâinileputernicului lui Iacov: şi a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel. Puternicul lui Iacov. Dacă ultima propoziţie este parantetică (ca în KJV), aceasta poate săînsemne fie că de pe vremea înălţării lui Iosif el a devenit păstorul şi stânca lui Israel, fie că de laDumnezeu, Puternicul lui Iacov, Iosif a primit puterea să devină astfel. În această calitate, el a slujitapoi ca tip al Bunului Păstor, care este Stânca şi care avea să devină Temelia bisericii Sale. Dacăpropoziţia „Păstorul, Stânca lui Israel” este coordonată cu expresia precedentă, ea se aplică laDumnezeu Însuşi. În acest caz, este exprimat simţământul că mâinile lui Iosif au fost întărite deAcela care este Păstorul şi Stânca lui Israel (vezi Deuteronom 32,4). Textul ebraic îngăduie cea de-adoua interpretare, care pare de preferat faţă de prima.

Geneza 49:26 Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările părinţilor mei, şi seînalţă până în creştetul dealurilor veşnice: Ele să vină peste capul lui Iosif, pestecreştetul capului domnului fraţilor săi! Binecuvântările tatălui. Binecuvântările pe care le imploră patriarhul pentru Iosif trebuie săîntreacă binecuvântările pe care părinţii lui le-au trecut asupra lui. La Iosif se referă literal ca la „celdespărţit” (engleză), nazir-ul. Iosif este înfăţişat astfel atât aici, cât şi în Deuteronom 32,16, datorităpăstrării virtuţii şi evlaviei lui în Egiptul păgân.

Geneza 49:27 Beniamin este un lup care sfâşie; dimineaţa, mănâncă prada, iarseara, împarte prada răpită." Beniamin. Caracterul războinic pe care tatăl muribund îl atribuie fiului lui celui mai mic a fostmanifestat mai târziu de urmaşii lui. Acesta s-a văzut în războiul pe care seminţia lui l-a purtatîmpotriva tuturor seminţiilor, un război cauzat de propria răutate din Ghibea (Judecători 20,21), câtşi în alte războaie (Judecători 5,14). Beniamiţii erau distinşi arcaşi şi aruncători cu praştia(Judecători 20,16; 1 Cronici 8,40; 12,2; 2 Cronici 14,8; 17,17). Tot din seminţia lui Beniamin a ieşitşi eroicul judecător Ehud (Judecători 3,15), regele Saul şi viteazul şi nobilul său fiu Ionatan (1Samuel 11,13; 2 Samuel 1,19-27).

- 271 -

Geneza 49:28 Aceştia sunt toţi cei ce alcătuiesc cele douăsprezece seminţii ale luiIsrael. Şi acestea sunt lucrurile, pe care li le-a spus tatăl lor, când i-a binecuvântat. I-a binecuvântat pe fiecare cu o binecuvântare deosebită. Cele douăsprezece seminţii. Iacov a binecuvântat viitoarele seminţii în persoanele celor 12 fiiai săi. Nici unul nu a fost lăsat la o parte, şi chiar şi Ruben, Simeon şi Levi, deşi umiliţi din cauzaserioaselor greşeli personale, fiecare a primit o parte din binecuvântările făgăduite.

Geneza 49:29 Apoi le-a dat porunca următoare: "Eu am să fiu adăugat la poporulmeu; deci să mă îngropaţi împreună cu părinţii mei, în peştera care este în ogorulHetitului Efron, Adăugat la poporul meu. Vezi comentariul pentru cap. 15,15. Să mă îngropaţi. Iosif făgăduise deja sub jurământul tatălui său să îndeplinească aceastădorinţă. Iacov o mai aminteşte aici încă o dată în prezenţa tuturor fiilor săi, ca o invitaţie de aparticipa la ritualul de înmormântare.

Geneza 49:33 Când a isprăvit Iacov de dat porunci fiilor săi, şi-a tras picioarele înpat, şi-a dat duhul, şi a fost adăugat la poporul său. Şi-a tras picioarele. Iacov s-a culcat acum, deoarece stătuse ridicat în timp ce îibinecuvântase pe fiii săi, şi a murit în pace. Cu privire la eufemismul poetic pentru moarte, vezicomentariul pentru cap. 15,15 şi 25,8. Vârsta lui Iacov la moarte, aşa cum este dată în cap. 47,28,a fost de 147 de ani.Comentariile lui Ellen G. White 1-33 PP 235-238 1-4 PP 235 4 2T 127 5-7PP 205, 235 6 MYP 390; TM 87 7 Ed 148; PP 235 8-10 PK 683; PP 236 10 AA 223; DA 34, 193, 205 22 COL 214 22-26 Ed 53; PP 236 25 COL 214 29-31 PP 237

Geneza 50:1 Iosif s-a aruncat pe faţa tatălui său, l-a plâns, şi l-a sărutat. Iosif s-a aruncat în faţa tatălui său. Fără îndoială că Iosif închisese ochii iubitului său tată,cum făgăduise Dumnezeu (cap. 46,4). Faptul că numai suferinţa lui Iosif este descrisă în acest textnu înseamnă că ceilalţi fii nu s-au întristat pentru tatăl lor. Poate că suferinţa lor a fost mai puţinostentativă decât aceea a lui Iosif, deoarece inima lui Iosif pare să fi fost deosebit sensibilă faţă deemoţiile afectuoase. Suferinţa lui Iosif reprezintă suferinţa tuturor şi putem presupune că durerealor era tot atât de reală.

Geneza 50:2 A poruncit doctorilor, care erau în slujba lui, să îmbălsămeze pe tatălsău; şi doctorii au îmbălsămat pe Israel. Au îmbălsămat pe Israel. Vechea metodă egipteană de îmbălsămare este descrisă atât deHerodot (ii. 86), cât şi de Diodor (i. 91). Exactitatea descrierilor lor este confirmată în general devechi documente egiptene şi prin examinarea mumiilor. Procesul era scump, echivalând aproximativ1000 de dolari. Mai întâi era extras creierul prin nări, cu ajutorul unei piese de metal încârligat, şicraniul era apoi complet curăţit de orice resturi rămase, prin clătirea lui cu anumite substanţe.Printr-o deschidere în partea stângă, făcută cu un cuţit ascuţit, viscerele erau îndepărtate şi puse înborcane separate, aşa numitele borcane canopice. Abdomenul gol era curăţit cu vin de palmier şi oinfuzie de aromate, şi apoi umplut cu diferite mirodenii. După ce deschiderea era cusută, trupul eracufundat într-o bai de soluţie de natron timp de multe zile (până la 70). După aceea era spălat,înfăşurat într-un giulgiu de in, uns pe deasupra cu un fel de ulei, şi în cele din urmă pictat pentru a

- 272 -

semăna cu chipul natural al decedatului.

Geneza 50:3 Patruzeci de zile au trecut astfel şi au fost întrebuinţate cuîmbălsămarea lui. Şi Egiptenii l-au plâns şaptezeci de zile. Patruzeci de zile. Se ştie din documentele egiptene că lungimea perioadei de la moartea unuiom până la înmormântare era diferită. Într-un caz, îmbălsămarea lua 16 zile, împachetarea 35 dezile şi înmormântarea 70 de zile, în total 121 de zile. În alt caz, îmbălsămarea lua 66 de zile,pregătirile de înmormântare 4 zile şi înmormântarea propriu-zisă 26 de zile, cu totul 96 de zile. Înaltă parte, ni se spune că îmbălsămarea dura 70 sau 80 de zile, iar înmormântarea 10 luni (veziE.A.W. Budge, The Mummy). Timpul depindea de bogăţia familiei celui decedat şi de perioadaistoriei egiptene. Iacov, fiind tatăl primului ministru, a primit cel mai bun timp de îngrijire.Îmbălsămarea lui a continuat timp de 40 de zile, iar pregătirile pentru înmormântare alte 70 de zile.Aceasta a fost proclamată ca o perioadă oficială de doliu.

Geneza 50:4 După ce au trecut zilele de jale, Iosif a vorbit oamenilor din casa luiFaraon, şi le-a zis: "Dacă am căpătat trecere înaintea voastră, spuneţi, vă rog, luiFaraon, ce vă spun eu. Casa lui Faraon. Acesta este un subiect al ipotezelor pentru comentatori. Oare de ce Iosif, lasfârşitul acestei perioade de jale, nu a prezentat personal cererea sa înaintea regelui, ci prin alţicurteni. Motivele lui pentru această procedură aparent ciudată sunt necunoscute, dar ar putea să fifost perfect normale pe vremea sa. Unii au sugerat că Iosif a procedat astfel din consideraţie faţăde curteni şi spre a câştiga bunăvoinţa lor. Poate că oamenii prin care Iosif s-a adresat regelui eraupreoţi, şi prin urmare, interesaţi în mod direct de înmormântarea decedatului. Este posibil ca Iosif,lăsând să-i crească barba şi părul, cum se întâmplă după obiceiurile de jale, nu putea intra înprezenţa regelui, fără ca înainte să se bărbierească. Sugestia făcută de unii că după foameteautoritatea lui Iosif fusese restrânsă sau că la tron venise un alt faraon mai puţin prietenos faţă deIosif este neîntemeiată. Moartea lui Iacov a fost jelită de egipteni şi acesta n-ar fi fost cazul, dacăpopularitatea lui Iosif ar fi fost în declin. De asemenea, procedura lui Iosif de a se apropia de regeprin mediatori poate că nu s-a datorat nici unui alt fapt decât tendinţei orientale de trata afacerilepersonale importante printr-un mijlocitor.

Geneza 50:5 Tatăl meu m-a pus să jur, zicând: "Iată, în curând eu am să mor! Sămă îngropi în mormântul, pe care mi l-am săpat în ţara Canaan." Aş vrea dar să măsui acolo, ca să îngrop pe tatăl meu; şi după aceea mă voi întoarce." În mormântul meu. Pretenţia lui Iacov de a fi săpat mormântul în care fusese îngropatbunicul său Avraam, a fost criticată ca o contradicţie a faptelor prezentate în cap. 23. Totuşi, nueste necesar să se presupună că Iacov şi-a atribuit aici ceva ce, în realitate, fusese făcut deAvraam. Se pare că Iacov fie a lărgit peştera originală de la Macpela pentru a face loc şi pentru altetrupuri, fie a pregătit în ea o nişă specială, pe care intenţiona să o ocupe el. Sau, expresia poate săfie un mod simplu al lui Iosif de a-l informa pe Faraon că înmormântarea nu va avea loc în Egipt, ciîn Canaan, şi că, prin urmare, se cerea îngăduinţa de a merge acolo.

Geneza 50:7 Iosif s-a suit, ca să îngroape pe tatăl său. Împreună cu el s-au suit toţislujitorii lui Faraon, bătrânii casei lui, toţi bătrânii ţării Egiptului, Iosif s-a suit. Fiind acordată permisiunea regelui, trupul a fost dus în Canaan în prezenţaunei mari mulţimi. Cu Iosif s-au suit slujbaşi şi conducători de la curte, împreună cu toţi membriifamiliilor lor. Ca escortă prin deşert şi în ţara străină a Canaanului, probabil că i-a însoţit o maremulţime de care şi călăreţi. Splendidul cortegiu al slujbaşilor egipteni poate fi explicat în parte prinstima de care se bucura Iosif în Egipt şi, în parte, prin dorinţa egiptenilor după astfel de procesiuni

- 273 -

funebre.

Geneza 50:10 Când au ajuns la aria lui Atad, care este dincolo de Iordan, au făcutplângere mare şi jalnică; şi Iosif a ţinut în cinstea tatălui său un bocet de şapte zile. Aria lui Atad. Aria era o mare suprafaţă pentru treieratul cerealelor cu boii şi era cea maipotrivită pentru staţionarea unei mari mulţimi de oameni ca aceea care îl însoţise pe Iosif. Atad erafie numele proprietarului, fie, întrucât ’atad este denumirea ebraică pentru barba caprei (un arbustdin boabele căreia se face culoarea verde folosită de pictori. (n. tr.)), poate indica faptul că creşteadin belşug barba caprei. Dincolo de Iordan. Cortegiul funebru nu a luat drumul cel mai scurt pe lângă Gaza prin ţaraFilistenilor, nici prin Beer-Şeba, ci prin Marea Moartă. Motivul acestui lung ocol este necunoscut, darpoate să fi fost politic. Se cunoaşte foarte puţin despre relaţiile dintre Egipt şi Palestina în timpulperioadei hicsoşilor, iar starea de nesiguranţă din Palestina sudică poate că era răspunzătoarepentru ruta deosebită pe care a apucat-o Iosif pentru a ajunge la Hebron. Au făcut plângere mare. Basoreliefuri şi picturi murale din vechile morminte egiptene aratăcă egiptenii erau foarte demonstrativi şi vehemenţi în plângerile lor publice pentru cei morţi. Îşirupeau hainele, îşi băteau piepturile, îşi aruncau cu praf şi noroi pe capetele şi cântau imnurifunebre pe muzica unei tamburine de la care fuseseră îndepărtate plăcile sunătoare.

Geneza 50:11 Locuitorii ţării, Cananiţii, au fost martori la bocetul acesta din aria luiAtad, şi au zis: "Iată un mare bocet printre Egipteni." De aceea s-a dat acestei ariinumele Abel-Miţraim (jalea Egiptenilor); ea este dincolo de Iordan. I s-a dat numele. Când procesiunea a făcut o oprire de şapte zile la aria lui Atar (v.10)pentru o jelire specială, locuitorii din părţile înconjurătoare au fost mult impresionaţi de felul în careegiptenii jeleau pe tatăl unuia dintre demnitarii lor. Evenimentul neobişnuit a fost motivul pentrucare canaaniţii din partea aceea au numit locul Abel-Miţraim „Pajiştea Egiptului”. Acest numereprezintă un joc de cuvinte, „jelire”, ebel, şi „pajişte”, ’abel, amândouă având aceleaşi consoane.

Geneza 50:13 L-au dus în ţara Canaan şi l-au îngropat în peştera din ogorulMacpela, pe care-l cumpărase Avraam de la Hetitul Efron, ca moşie deînmormântare, şi care este faţă în faţă cu Mamre. L-au dus. Se pare că Egiptenii au rămas la aria lui Atad în timp ce Iosif şi fraţii lui aucontinuat singuri drumul în Canaan pentru înmormântarea tatălui lor în peştera Macpela de laHebron. Cu privire la istoria acestui loc de înmormântare, vezi comentariul pentru cap. 23.

Geneza 50:14 Iosif, după ce a îngropat pe tatăl său, s-a întors în Egipt, împreună cufraţii săi şi cu toţi cei ce se suiseră cu el, ca să îngroape pe tatăl său. Iosif... s-a întors. Nu sosise încă timpul ca urmaşii lui Iacov să se aşeze definitiv în Canaan.Mai întâi trebuiau să devină „un neam mare” (cap. 46,3).

Geneza 50:16 Şi au trimis să spună lui Iosif: "Tatăl tău a dat porunca aceasta înaintede moarte: Tatăl său a dat porunca aceasta. Fraţii lui Iosif erau acum plini de îngrijorare, temându-se căel putea să se răzbune pentru cruzimea lor. Ei considerau că iubirea tandră a lui Iosif faţă debătrânul său tată poate că îl reţinuse a se răzbuna, atâta timp cât el trăia. Literal, „ei i-au cerut luiIosif”, în sensul că au trimis pe unul dintre ei, poate că pe Beniamin, să apeleze la Iosif să onorezedorinţa exprimată de tatăl lor înainte de moartea sa şi să implore iertare. Nu este nici un motiv aprivi apelul la dorinţa tatălui lor ca un simplu pretext. Faptul că nici o referire la păcatul lor nu a fostfăcută de Iacov în binecuvântările sale, dovedeşte că el, ca tată al lor, iertase păcatul fiilor săi în

- 274 -

virtutea faptului că harul lui Dumnezeu transformase nelegiuirea lor în mijlocul de salvare a familieisale.

Geneza 50:17 "Aşa să vorbiţi lui Iosif: "Oh! iartă nelegiuirea fraţilor tăi şi păcatul lor,căci ţi-au făcut rău!" Iartă acum păcatul robilor Dumnezeului tatălui tău!" Iosif a plânscând a auzit cuvintele acestea. Iosif a plâns. Având în vedere că fraţii nu au apărut personal în faţa lui Iosif, ar fi mai bine săse traducă „Iosif a plâns la apelul lor faţă de el”. El era rănit, pentru că ei au avut chiar şi numaipentru o singură clipă, o astfel de concepţie greşită despre iubirea lui.

Geneza 50:18 Fraţii lui au venit şi s-au aruncat ei înşişi cu faţa la pământ înaintea lui,şi i-au zis: "Suntem robii tăi!" Fraţii lui au venit. Asiguraţi că Iosif nu avusese intenţia să se răzbune, au îndrăznit să vină lael personal, oferindu-se ca robi. Dar în mintea lui Iosif nu era nici un fel de gând de răzbunare.Spiritul vieţii lui lăuntrice era pătruns de iertare. Deşi obişnuit din experienţă cu trădareaomenească, el nu cultivase niciodată nici un fel de cugete de amărăciune sau ură. Iosif s-a grăbitsă-i asigure pe fraţii lui că nu au de ce să se teamă de el, ci se pot încrede în el pe deplin.

Geneza 50:22 Iosif a locuit în Egipt, el şi casa tatălui său; şi a trăit o sută zece ani. Iosif... a trăit o sută zece ani. Deoarece fusese născut când tatăl său avea 91 de ani (vezicomentariul pentru cap. 27,1; 47,9), Iosif era de 56 de ani la moartea tatălui său şi, prin urmare, asupravieţuit tatălui său timp de 54 de ani.

Geneza 50:23 Iosif a văzut pe fiii lui Efraim până la al treilea neam; şi fiii lui Machir,fiul lui Manase, s-au născut pe genunchii lui. Iosif a văzut pe fiii lui Efraim. Nu este sigur dacă este vorba despre strănepoţii lui Efraim, saudespre nepoţii lui. În porunca a doua a Decalogului, expresia „al treilea şi al patrulea neam” (Exod20,5; Deuteronom 5,9) ar părea că îi include pe părinţi şi înseamnă nepoţi şi strănepoţi. Ea estefolosită în acelaşi sens în Numeri 14,18. Totuşi, în Exod 34,7, unde este dată următoarea ordine,taţi, copii, copiii copiilor, a treia şi a patra generaţie, ultimele două generaţii referindu-se evident lastrănepoţi şi stră-strănepoţi. Deoarece tatăl este uneori inclus în numărul generaţiilor amintite, iaralteori este exclus, nu este sigur în cazul lui Iosif despre ce este vorba. În acelaşi timp, este foartelimpede că Moise a dorit să arate că Iosif a trăit să vadă începutul împlinirii binecuvântării tatăluisău. Nu există nici o dificultate practică în faptul ca Iosif să vadă pe strănepoţii lui Efraim. Deoarececei doi fii ai săi se născuseră înainte ca el să aibă 37 de ani (cap. 41.50), poate că avusese nepoţide bunic pe vremea când era de 56 sau 60 de ani şi strănepoţi de bunic 20 de ani mai târziu, cândera în vârstă de 80 de ani. Stră-strănepoţii puteau astfel să se fi născut când el era aproximativ de100 de ani. Şi fiii lui Machir. În cazul copiilor lui Manase, Moise este mai hotărât, declarând în modprecis că Iosif i-a văzut pe strănepoţii lui. Pe genunchii lui. Literal, „s-au născut pe genunchii lui Iosif” (vezi comentariul pentru cap.30,3).

Geneza 50:24 Iosif a zis fraţilor săi: "Eu am să mor! Dar Dumnezeu vă va cerceta, şivă va face să vă suiţi din ţara aceasta în ţara pe care a jurat că o va da lui Avraam,lui Isaac şi lui Iacov." Eu am să mor. Când Iosif a văzut că i se apropie sfârşitul, el şi-a exprimat faţă de fraţii luiferma credinţă în împlinirea făgăduinţei divine (vezi cap. 46,4.5; 15,16). El i-a pus să jure că atuncicând Dumnezeu îi va conduce în Ţara Făgăduinţei, aveau să îngroape oasele lui acolo. Această

- 275 -

dorinţă a fost îndeplinită. Când a murit, el a fost îmbălsămat, ca şi tatăl său (vezi comentariul pentruv.2 şi 3) şi pus într-un sicriu. Probabil că trupului său i s-a făcut o înmormântare provizorie, într-unmormânt pregătit mai dinainte, după obiceiul egiptean, şi a rămas în Egipt până la vremea exodului.La acea dată, izraeliţii au împlinit dorinţa lui, au dus rămăşiţele sale (pământeşti) în Canaan şi le-auîngropat la Sihem, în ogorul care fusese cumpărat de Iacov şi dat fiului său Iosif (Geneza 33,19;48,22; Iosua 24,32). O dată cu actul de credinţă din partea lui Iosif, aflat pe moarte, se încheie istoria perioadeipatriarhale. Sicriul, sau mormântul său, a devenit pentru pelerinii din Egipt un continuu memorial alfăgăduinţelor lui Dumnezeu că locuinţa lor statornică avea să fie ţara Canaanului, iar nu Egiptul. El arămas un permanent îndemn pentru ei să-şi întoarcă privirile lor de la Egipt spre Canaan şi săaştepte cu răbdare şi credinţă împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, pe care o făcuse părinţilor lui.Comentariile lui Ellen G. White 15-26 PP 239-240