DIVERSITATEDIVERSITATE

ANTROPICAANTROPICA

- Note de curs -- Note de curs -

Marius SkolkaMarius Skolka

20102010

Originea şi evoluţia speciei umane

Datorită particularităţilor psihice, omul are o poziţie deosebită în lumea vie. Cu toate acestea, trăsăturile morfologice şi fiziologice, omul îşi are locul lui clar definit în regnul animal.Multă vreme omul a fost considerat o entitate deosebită de tot restul lumii vii, toate ideile creaţioniste plasând omul într-o poziţie deosebită.

Cu toate că încă Linne surprinsese asemănările mari dintre antropoide şi om, plasând chiar cimpanzeul în genul Homo, primul care a luat în calcul descendenţa omului din primate a fost Charles Darwin, în lucrarea sa „The Descent of Man – Descendenţa omului” (1871), când plasează omul alături de maimuţele antropoide (opinia lui Lamarck în ceea ce priveşte originea omului fusese ignorată de lumea ştiinţifică a epocii). De la bun început s-au diferenţiat două curente de opinie între primii savanţi evoluţionişti: Darwin a arătat doar asemănările dintre om şi maimuţele antropoide în vreme ce Haeckel şi Huxley au considerat că maimuţele antropide actuale sunt strămoşii direcţi ai omului.

Ulterior, datele paleontologice, morfo-fiziologice, ale biologiei moleculare adunându-se, evoluţia omului a fost clarificată, cu toate că şi în prezent mai există o serie de necunoscute generate în special de lipsa unor serii complete de fosile.

Locul omului in lumea vieIn ceea ce priveşte poziţia taxonomică a omului, acesta se înscrie printre primatele evoluate.

Apărute în timpul cretacicului superior, cu circa 65-70 milioane de ani în urmă, din strămoşi asemănători cu tupaidele şi lemurienii actuali, primatele s-au diversificat atât în zonele calde America cât şi în Africa şi Asia.

Grupul maimuţelor antropoide se diferenţiază în Africa, în Oligocen, cu circa 24 – 33 milioane de ani în urmă. Din această perioadă datează fosile ca cele de Aegyptopithecus (24 – 33 milioane de ani) şi Proconsul (23 – 15 milioane de ani) si care prezintă o serie de trăsături ce demonstrează incontestabil – în special in cazul proconsulidelor care au trăit în estul Africii – faptul că aceste grupe sunt strămoşii antropoidelor actuale.

In ceea ce priveşte antropoidele actuale, acestea se împart în două grupe distincte – o grupă cuprinzând speciile asiatice – gibonii (genul Hylobates, cu trei specii) şi urangutanii (genul Pongo) – şi o grupă care cuprinde speciile africane – gorilele (genul Gorilla) şi cimpanzeii (genul Pan), ca şi genul Homo. Cele două grupe de antropoide s-au despărţit acum circa 12 – 15 milioane de ani.

Dovezile care susţin apropierea omului de maimuţele antropoide sunt extrem de numeroase şi de evidente. Ele pot fi grupate în trei categorii: dovezi anatomice, dovezi paleontologice şi dovezi ale biologiei moleculare.

Dovezi anatomice. Practic, planul de structură generală a omului este identic cu cel de la antropoide şi în special cu cel al cimpanzeului. Caracteristici specific umane sunt doar creierul mai mare, proporţiile diferite ale membrelor superioare şi inferioare, faptul că degetul mare de la membrele anterioare este mult mai mobil, lipsa blanei şi pigmentarea diferită a pielii. Restul caracterelor sunt identice cu cele ale cimpanzeilor din specia Pan paniscus (bonobo).

Dovezile paleontologice. In perioada actuală există numeroase date fosile care arată ascendenţa omului. In Africa au fost descoperite astfel fosile ale unui număr destul de mare de specii de australopiteci şi de hominide primitive, astfel încât chiar dacă nu exista încă la ora actuală o poziţie comună a paleontologilor cu privire la descendenţa omului din una sau alta din aceste ramuri, ascendenţa sa este clar dovedită pe această cale. In prezent problema nu se pune dacă omul a avut sau nu strămoşi fosili ci care din numeroasele specii de hominide primitive au dus în evoluţie la diferenţeirea speciei umane.

1

Dovezi ale biologiei moleculare şi geneticii. Analiza comparativa la om şi la maimuţele antropoide a diferitelor enzime, a macromoleculelor proteice, a structurii diferitelor gene a relevat faptul că unele enzime la om şi cimpanzeu sunt identice. Astfel este cazul hemoglobinei, iar deosebirile care apar între alte tipuri de enzime şi proteine arată un fapt interesant – cimpanzeii sunt mai apropiaţi de om decât de alte maimuţe antropoide. De fapt, diferenţele genetice sunt atât de mici între cimpanzeu şi om încât din punct de vedere strict genetic ai fi tentat să afirmi că este vorba de o singură specie...

Specii preumaneIn reconstituirea unui arbore filogenetic al grupului care a dus la apariţia omului apar unele

probleme. In primul rând, omul este la ora actuală singura specie clar atestată a genului Homo (dacă nu se iau în considerare datele încă fragmentare şi care ţin deocamdată de domeniul criptozoologiei despre entităţi ca Yeti, Sasquatch, Alma, Bigfoot etc....). In al doilea rând, din perioada cuprinsă între 13 şi 6 milioane de ani nu se cunosc încă fosile de hominide sau de cimpanzei; aceste fosile ar putea elucida când anume s-a produs desprinderea celor două ramuri. In plus, fosilele de dupa această perioadă sunt adesea extrem de incomplete, astfel încât încadrarea lor taxonomică corectă este încă extrem de dificilă. Apariţia unor noi fosile în ultima perioadă a anilor 1990 – fosile care nu au fost încă încadrate în tabloul general al evoluţiei hominidelor – este un alt aspect de care trebuie ţinut seamă.

Etapele cele mai importante ale evoluţiei liniei filogenetice care a dus la om au fost sintetizate de specialişti ca Stanley (1996), Wrangham (2001), Mayr (2001).

In concordanţă cu ultimele teorii, linia evolutivă care a dus la omul actual s-a diferenţiat în Africa, în urmăcu circa 10 – 15 milioane de ani. In perioada respectivă, Africa era acoperită în mare măsură de păduri ecuatoriale care alternau cu savane cu pâlcuri de arbori, ceea ce a permis o dezvoltare fără precedent a unor specii de Proconsul, care populau tot acest teritoriu.

Etapa pădurilor ecuatoriale pluviale (etapa cimpanzeilor)In pădurile ecuatoriale s-au diferenţiat strămoşii cimpanzeilor actuali şi ai omului. Aceştia erau

adaptaţi la viaţă arboricolă, la regim alimentar de tip preponderent vegetarian – se hrăneau preponderent cu fructe, frunze, lăstari, mai rar cu hrană de origine animală. Trăiau în grupe de tip familial, dominate de o pereche dominantă iar dimorfismul între sexe era accentuat, ca şi în cazul cimpanzeilor actuali.

Antropoide fosile si actuale

Primele tipuri de primate antropoide apar odată cu schimbările climatice majore care au marcat sfârşitul perioadei calde a Eocenului (Oligocen inferior, 36 milioane de ani în urmă). Resturi fosile de tip antropoid au fost identificate în Africa de est şi de nord-est, în zone marcate de restrângerea pădurilor de tip tropical şi au fost încadrate în genul Propliopithecus (P. haeckeli, P. zeuxis). Talia acestor primate era mică, ele nedepăşind 2 – 6 kg. Craniul şi dentiţia era asemănătoare cu cea de la maimuţele antropoide actuale, iar structura membrelor sugerează faptul că propliopitecii se căţărau în copaci şi duceau o viaţă arboricolă folosindu-se de toate membrele.

Interpretarea dovezilor fosile arată că propliopitecii, ca şi alte tipuri de primate care au trăit în aceeaşi perioadă – Dendropithecus, Micropithecus, Limnopithecus – reprezintă un grup de specii aflat în faza de separare a principalelor linii ale primatelor actuale, fază care a durat circa 14 milioane de ani (între 36 şi 12 milioane de ani în urmă). Unele dintre aceste grupe se deplasau evident prin brahiaţie, ca gibonii actuali. O serie de specialişti înclină să creadă de altfel că originea genului Hylobates actual (gibonii) este în grupul driopitecilor, cu toate că lipsa unor alte caractere specifice antropoidelor tipice pare a indica mai degrabă o convergenţă evolutivă.

2

Grupe de primate de talie mică dintre care pot fi amintite genurile Pliopithecus din vestul Europei, Anapithecus, care a trăit în Europa de est şi Laccopithecus din China vin să întregească o faună de primate destul de bogată care acoperea practic toată Eurasia şi Africa.

Miocenul inferiorUnele dintre cele mai importante grupe de antropoide din miocenul inferior sunt proconsulidele.

Genul Proconsul (20 – 14 milioane de ani în urmă) include mai multe specii diferite de maimuţe antropoide africane de talie mai degrabă medie – de la 15 la peste 70 kg, care au trăit în Miocen în Africa de est. Corpul robust se asemăna cu cel al cimpanzeilor actuali. Nu s-au putut evidenţia până în prezent dovezi paleontologice care să ateste sau să infirme prezenţa sau absenţa cozii. Dinţii sugerează un regim alimentar bazat pe fructe moi. Craniul prezenta aceleaşi trăsături ca la maimuţele antropoide actuale – nasul îngust, faţa alungită, botul scurt, arcade proeminente. Prezentau dimorfism sexual, masculii fiind de circa 3 ori mai mari decât femelele (caracter ce apare şi la cimpanzeii actuali). Scheletul cuştii toracice, al şirei spinării, articulaţiile membrelor ca şi structura acestora indică faptul că speciile de Proconsul se deplasau uşor pe toate cele patru membre, fiind din acest punct de vedere mai primitive comparativ cu antropoidele actuale care prezintă adaptări caracteristice.Fosilele găsite în mai multe tipuri de habitate indică faptul că unele specii erau silvicole, trăind în medii de tipul pădurilor tropicale actuale (Proconsul major, Proconsul africanus), în vreme ce altele trăiau în zone deschise, cu sezoane alternative (Proconsul heseloni descoperit în 1948 pe insula Rusinga).Inrudite cu speciile de Proconsul apar mai multe alte specii africane, printre care se remarcă Kamoyapithecus hamiltoni, cea mai veche antropoidă descoperită până în prezent (fosilele datează din oligocen – 26 – 24 milioane de ani în urmă). Cu toate că resturile fosile sunt foarte fragmentare, dinţii săi au asemănări mari cu cei ai primelor tipuri de Proconsul.Rangwapithecus gordoni se asemăna de asemenea cu Proconsul. Structura dinţilor săi atestă însă un regim alimentar reprezentat de hrana mai dură – frunze, lăstari – şi nu doar din fructe.In aceeaşi perioadă au trăit şi o serie de specii de talie mică comparativ cu Proconsul - Propliopithecus, Limnopithecus, Micropithecus, Dendropithecus

3

DendropithecusPropliopithecus

Miocenul mijlociuIn această perioadă au apărut şi s-au diversificat în estul Africii alte tipuri de antropoide.Genul Afropithecus (18 – 17 mA), include câteva specii fosile care au trăit pe teritoriul Kenyei şi

Ugendei actuale, şi care se caracterizau prin dimensiuni ceva mai mari, botul proeminent, faţa lungă, dinţii masivi, cu smalţul dens, semn al unor adaptări la regim alimentar reprezentat de hrană dură. In aceeaşi categorie întră şi Morotopithecus bishopi (18,5 – 17,5 milioane de ani în urmă), care prezintă aceleaşi tipuri de adaptări, iar coloana sa vertebrală era de acelaşi tip cu cea de la antropoidele actuale.

Alte specii asemănătoare cu Proconsul sunt Nacholapithecus kerioi (18 – 17 milioane de ani în urmă), Equatorius africanus (15,5 – 14,5 milioane de ani în urmă), Turkanapithecus (18 – 17 milioane de ani în urmă), toate descrise din Kenya. Toate aceste specii reprezentau tipuri diferite, pornind de la strămoşi de tip Afropithecus şi au apărut cu circa două milioane de ani mai târziu. Kenyapithecus wickeri (15 – 13,5 milioane de ani în urmă) era o altă specie de antropoid cu dantura asemănătoare cu cea de la primele hominide adaptate la o hrană dură, iar alte date paleontologice arată că trăiau parţial pe pământ. Mediul în care a trăit această specie era o savană cu pâlcuri de arbori. Otavipithecus nabibiensis (13,5 – 13 milioane de ani în urmă), spre deosebire de speciile precedente a fost descrisă din Namibia, şi are de asemenea afinităţi cu afropitecinele şi cu Kenyapithecus şi Equatorius.

In timpul Miocenului mijlociu are loc şi un proces de imigrare din Africa spre Europa şi Asia a unor noi grupe de primate. Inlocuirea la nivelul întregii emisfere nordice a pădurilor de tip tropical eocene cu ecosisteme de tipul savanelor sau stepelor ca urmare a unei răciri a climei făcuse ca primatele preexistente – adapide şi tarsiforme – să dispară din zone extinse, devenite improprii modului lor de viaţă. După procesele tectonice care au dus la alipirea Africii de Eurasia cu circa 20 milioane de ani în urmă, o serie de elemente din fauna africană şi-au extins arealul spre nord, iar printre aceste specii s-au aflat şi primate. Una dintre cele mai bine cunoscute grupe de primate este genul Griphopithecus (15 – 14 milioane de ani în urmă), semnalat din Europa centrală şi de vest până în Anatolia. Trăind în păduri subtropicale

4

Proconsul

umede nu prea dense (climatul Europei era în miocenul mijlociu mai cald comparativ cu cel din prezent iar condiţiile particulare de mediu au permis dezvoltarea pe zone extinse a unor păduri subtropicale asemnătoare cu cele din zonele musonice ale Indiei), Griphopithecus avea un mod de viaţă parţial terestru. Dentiţia sugerează adaptarea la o hrană formată din fructe dure, spre deosebire de primatele africane. O altă specie de primată descrisă de data aceasta din peninsula Iberică este Pierolapithecus catalaunicus (13 – 12,5 milioane de ani în urmă). Structura craniului şi a dentiţiei, ca şi cea a ascheletului indică diferenţe destul de mari faţă de Griphopithecus, dar şi faţă de alte specii de antropoide africane: molarii sunt înalţi (caracter foarte rar la primatele de tip umanoid), faţa lungă datorită înălţimii zonei zigomatice (a obrazului), cuşca toracică îngustă şi braţe cu degete scurte. Aceste trăsături indică capacitatea de a se căţăra ân copaci dar lipsa cpacităţii de a se deplasa prin brahiaţie ca antropoidele actuale.

Ankarapithecus meteai (10 – 9 milioane de ani în urmă) reprezintă reprezentantul altui grup de primate care au trăit pe actualul teritoriu al Anatoliei. Descoperită cu circa 10 ani în urmă, această specie se caracteriza prin talie medie – 29 de kg – dimorfism sexual redus (masculii erau de aproximativ aceeaşi talie ca şi femelele şi caninii lor nu erau proeminenţi ca în cazul antropoidelor actuale), incisivii erau foarte diferiţi ca mărime (situaţie asemănătoare cu cea de la urangutanii actuali), ochi rotunzi, arcade proeminente, faţa dreaptă. Analiza caracterelor arată o situaţie destul de interesantă, Ankarapithecus având asemănări dar şi deosebiri atât cu antropoidele africane cât şi cu alte specii de antropoide europene sau asiatice. Toate aceste date demonstrează că Ankarapithecus nu era înrudit în mod direct cu nici una dintre grupele de antropoide fosile contemporane lui, cu toate că unele trăsături ale dentiţiei par să-l apropie de shivapitecinele indiene, strămoşi ai urangutanilor actuali. Caracterele anatomice sugerează puternic în acest caz o convergenţă evolutivă.

5

Pierolapithecus catalaunicus

In aceeaşi perioadă a miocenului mijlociu, în India au vieţuit două tipuri diferite de antropoide, grupate până la urmă în genul Shivapithecus (12,1 – 7,9 milioane de ani în urmă), după ce iniţial o parte a acestor fosile fuseseră descrise ca Ramapithecus. Trăsăturile craniului, dentiţia, structura scheletului corpului şi al membrelor arată puternice apropieri cu urangutanii actuali (Pongo pygmaeus) pe de-o parte iar pe de alta cu gigantopitecinele. Din Asia de sud-est au fost descrise pentru intervalul cuprins între 8,5 – 7,8 milioane de ani în urmă şi alte fosile de antropoide – Lufengpithecus lufengensis (din sud estul Chinei), Khoratpithecus piriyai (din Thailanda), însă aceste specii nu se aseamănă cu urangutanii actuali. Gigantopitecinele au trăit de asemenea în Asia de est şi sud-est, iar intervalul de timp acoperit de fosilele lor este destul de mare, de la 6,5 – 5 milioane de ani în urmă pentru tipul Gigantopithecus timpuriu până la 700 000 – 100 000 ani, pentru Gigantopithecus târziu, care în felul acesta apare contemporan cu unele specii de hominide care au trăit în acelaşi areal. In cazul gigantopitecinelor, talia o depăşea puţin pe cea a gorilelor adulte actuale iar principala trăsătură caracteristică era lăţimea exagerată a molarilor şi a mandibulelor.

6

Ankarapithecus

Shivapithecus

In Europa, cu circa 12 milioane de ani în urmă, grupul primatelor antropoide ajunge să fie dominat de două grupe distincte pentru care sunt caracteristice genurile Dryopithecus (12 – 8 milioane de ani în urmă) şi Graecopithecus (9,2 – 8 milioane de ani în urmă). Driopitecinele au populat aproape tot continentul, resturile lor fiind descoperite din Spania până în estul Ungariei. Habitatul lor erau zonele împădurite, iar trăsăturile scheletului indică faptul că duceau o viaţă asemănătoare cu a antropoidelor semi-terestre actuale. Craniul era înalt, faţa alungită şi plată, arcadele proeminente, dinţii slabi, cu stratul de smalţ subţire, palmele aveau oasele degetelor foarte alungite iar braţele erau lungi, adaptate la deplasarea prin brahiaţie în vreme ce picioarele erau foarte mobile, după cum o dovedeşte articulaţia coxo-femurală. Toate trăsăturile scheletului indică unele legături atât cu antropoidele africane mai vechi cât şi cu shivapitecinele asiatice, în vreme ce atle trăsături sunt net diferite de ambele grupe şi reflectă un grad înalt de primitivitate, ceea ce a pus în discuţie poziţia lui Dryopithecus pe arborele filogenetic. Tinând cont de caracterele de primitivitate, driopitecinele se află la originea ramurii filogenetice care a dus la cel puţin o parte dintre maimuţele antropoide actuale – respectiv cimpanzeii şi gorilele. Faţă de urangutani, poziţia sa este mai neclară deoerece urangutanii derivă în mod clar din shivapitecine, ori driopitecii nu posedă trăsături care să le apropie de acest din urmă grup.

In aceeaşi perioadă cu driopitecii au trăit în sudul Europei şi alte specii. Se remarcă dintre acestea Oreopithecus bambolii (9 – 7 milioane de ani în urmă), descrisă după fosile descoperite în Italia şi Sardinia. Resturile fosile descoperite – cu braţe lungi şi picioare mobile – indică o specie pregnant arboricolă. Unii specialişti pretind că Oreopithecus se deplasa pe sol în poziţie bipedă şi nu pe toate cele

7

Giganthopitecus

patru membre, dar opinia lor nu este una unanim împărtăşită. Dantura sa are de asemenea particularităţi interesante, iar diferenţele mari care apar faţă de speciile contemporane de antropoide este explicată prin evoluţia acestei specii pe un ecosistem insular unde lipseau prădătorii.

Miocenul superiorIn miocenul mijlociu se diferenţiaseră două tipuri de primate – unele adaptate la viaţa în păduri

umede, cu regimul de hrană preponderent frugivor, cu dentiţie mai slabă şi altele adaptate la viaţă în zone de păduri rare cu savane, care erau semi-terestre şi aveau regimul alimentar format din alimente mai dure. Antropoidele silvicole erau răspândite în Europa şi Asia, în vreme ce formele de savană împădurită apar în Europa, Asia şi Africa.

In ce priveşte grupul de origine al hominidelor, nici una dintre tipurile de antropoide din miocenul mijlociu nu se încadrează în tiparele specifice hominidelor: capacitate craniană mare, dimorfism sexual slab, molarii şi premolarii mari, densitatea smalţului şi mai ales mersul biped şi staţiunea verticală. Identificarea unui posibil strămoş al liniei care a dus în final la hominidele actuale este îngreunată şi de faptul că în Africa lipsesc deocamdată date fosile pentru o perioadă destul de lungă, plasată între 13 şi 8,5 milioane de ani, adică exact perioada în care pe fondul climatic al unei răciri globale s-a produs scindarea liniei filogenetice a pongidelor – antropoidele actuale – de hominide.

Dacă se analizează lista dovezilor paleontologice care atestă prezenţa unor fosile preumane în Africa, una dintre cele mai vechi este Sahelanthropus thcadensis (7 – 6 milioane de ani în urmă), descoperită pe malurile lacului Ciad. Craniul acestui hominid primitiv se caracteriza prin dinţii mici dar cu smalţ gros, caninii neproeminenţi, faţa scurtă dar cu arcade proeminente.

Din aproximativ aceeaşi perioadă datează şi Orrorin tugenensis (6 – 5,8 milioane de ani în urmă), descoperit în nordul Kenyei, care are dinţi cu smalţ gros dar canini proeminenţi iar femurele au o epifiză mai mare comparativ cu hominidele din pliocen, ceea ce a făcut să se afirme că Orrorin practica mersul biped (totuşi, acest caracter este întâlnit şi la cimpanzeii actuali).

8

Dryopithecus

Oreopithecus

Ardipithecus kadabba (5,8 – 4,2 milioane de ani în urmă) şi Ardipithecus ramidus (4,2 – 4 milioane de ani în urmă) sunt reprezentanţii unei alte linii de prehominide. Descrise din Etiopia, aceste specii se caracterizează prin asemănări la nivelul danturii cu genul Orrorin.

Ceea ce se remarcă în cazul tuturor acestor linii evolutive este lipsa unei specializări a molarilor şi premolarilor, care sunt mici şi nu mari ca la australopiteci. In ce priveşte mersul biped, resturile fosile sunt destul de fragmentare astfel încât o concluzie clară nu poate fi trasă în acest caz. Din motivele de mai sus, reprezentanţii acestor trei linii filogenetice nu pot fi puse în corelaţie directă clară cu australopitecii, chiar dacă alte resturi fosile din aceeaşi perioadă lipsesc pentru moment.

Etapa australopitecilor sau etapa savanei cu copaci. In urmă cu circa 5 – 8 milioane de ani, clima Africii a început să se schimbe ca urmare a modificărilor climatice globale declanşate de glaciaţiuni. Ca urmare, clima devine în Africa mai aridă iar padurile ecuatoriale se restrâng, extinzându-se foarte mult savana cu pâlcuri de copaci. In acest nou tip de habitat au pătruns o serie de grupuri de antropoide superioare care au evoluat spre australopiteci. Modificările structurale au fost foarte mici la aceste antropoide şi au vizat mai ales modificări ale dinţilor, care devin mai lungi şi mai puternici pentru că în hrană au fost incluse tipuri de alimente mai dure – tuberculi, bulbi – care aveau altă consistenţă comparativ cu fructele tropicale. Ca urmare, s-a modificat şi musculatura feţei într-o oarecare măsură, dar în rest anatomia corpului a rămas neschimbată. Mersul biped, care exista şi la unele specii de maimuţe primitive s-a dezvoltat, fără ca modul de viaţă arboricol să fie abandonat. Dimorfismul sexual continuă să fie pregnant, ca şi la cimpanzei, masculii sunt cu circa 50% mai mari decât femelele. Prădătorii de talie mare – lei, hiene, leoparzi, câini sălbatici – nu au constituit o problemă importantă pentru australopiteci. Traiul în grupe, în apropierea copacilor, le permitea o apărare eficientă, ca în cazul unor specii actuale – babuini, paviani. Cu toate acestea, nu aveau creierul mare, nu foloseau focul şi nu construiau unelte.

9

Sahelanthropus

Ardipithecus

Această ipoteză este contrazisă însă de unii specialişti care opinează ce cel puţin unele din tipurile târzii de australopiteci cum este Australopithecus garthi, erau capabili să folosească unelte.

Australopitecii reprezintă un grup care a evoluat în Africa în urmă cu 2 – 4 milioane de ani, din miocenul superior până în pliocen, australopitecii sunt primii care prezintă caracteristici considerate tipic umane. Numărul de resturi fosile de australopiteci este relativ important, iar numărul de specii descrise aparţinând acestui grup este în continuă creştere, datorită noilor descoperiri efecutate mai ales în Africa de est dar nu numai. Australopitecii au avut un succes evolutiv foarte mare, fosilele lor fiind răspândite aproape pe tot teritoriul Africii de est; descoperiri recente arată însă că astfel de specii existau şi în vestul, sudul şi nordul continentului. Au fost descrise mai multe specii de australopiteci, unele dintre ele coexistând în aceleaşi ecosisteme. Dintre acestea se diferenţiază o aşa-numită linie robustă, care include specii ca Australopitecus afarensis, Australopitecus aethiopicus, Paranthropus robustus, Paranthropus boisei şi o linie gracilă, incluzând specii ca Australopitecus africanus şi Australopitecus habilis. Dintre aceste specii, în sudul Africii au coexistat în urmă cu 3,5 – 3 milioane de ani A. africanus şi A. robustus iar în vestul continentului acelaşi A. africanus coexistă între 2,4 – 1,9 milioane de ani cu A. boisei şi cu specii de hominide

Descoperit recent, în anii 1990, Australopithecus anamensis (4,2 – 3,8 milioane de ani în urmă) este una dintre cele mai vechi specii aparţinând acestui grup. Cu toate că dentiţia nu diferă radical de dentiţia altor primate din miocenul superior din Africa sau Europa, structura articulaţiei cotului şi cea a scheletului membrului inferior arată că Australopithecus anamensis se deplasa în poziţie bipedă.

Kenyanthropus platypos (3,5 – 2,9 milioane de ani în urmă) este o altă specie care a trăit cam în aceeaşi perioadă de timp. Remarcabil la Kenyanthropus era craniul, caracterizat prin faţa aplatizată, iar structura craniului şi dentiţia arată o asemănare remarcabilă cu Homo rudolfensis, specie care a trăit în aceeaşi regiune dar cu un milion de ani mai târziu.

O specie încă nedenumită ştiinţific, cunoscută deocamdată ca scheletul „Little Foot” provine din situl sudafrican Sterkfontein. Scheletul aproape complet al acestei specii se caracterizează prin braţe şi

10

Kenyanthropus platypos

Australopithecus anamensis

degete scurte, asemănătoare cu cele ale oamenilor actuali, scheletul picioarelor indică clar staţiunea bipedă însă degetul mare era despărţi de celelalte, ceea ce permitea căţărarea cu uşurinţă.

11

Australopithecus africanus

Dintre australopitecii propriu-zişi se remarcă specii ca Australopithecus africanus (3 – 2 milioane de ani în urmă) şi mai ales Australopithecus afarensis (3,8 – 2,8 milioane de ani în urmă, din Tanzania şi Etiopia), acesta din urmă cunoscut mai ales prin numele de „Lucy”, atribuit de antropologul Don Johanson.

Australopitecii timpurii – sau gracili, pentru a fi diferenţiaţi de australopitecii robuşti din pliocenul superior - au trăit în Africa de est şi de sud şi resturile lor se întind pe o perioadă de mai bine de un milion de ani. Habitatul în care trăiau era o savană cu resturi de pădure. Cu toate că fosilele lor au fost găsite în peşteri, nu este clar dacă trăiau în peşteri sau dacă oasele lor au ajuns acolo aduse de prădători ca hienele, leoparzii sau leii care practică şi astăzi acest tip de hrănire. Oricum, nu foloseau focul şi nu existădate care să ateste că foloseau sau fabricau unelte.

Australopitecii timpurii se caracterizau printr-un ansamblu de trăsături care îi particularizează faţă de restul primatelor antropoide din miocenul superior. In afară de resturile fosile propriu-zise, lui Australopithecus afarensis îi sunt atribuite şi urmele fosilizate lăsate de o pereche de hominide în cenuşa vulcanică depusă la Laetoli, în Tanzania, şi care atestă în mod clar mersul biped.

Trăsături morfologice specifice australopitecilor. Australopitecii prezintă o serie de trăsături morfologice specifice lor, trăsături care permit individualizarea grupului atât faţă de antropoide cât şi faţă de hominidele tipice.Articulaţia umărului australopitecilor are trăsături mixte, unele comune antropoidelor (braţul este mai puţin rotund în zona de articulaţie, articulaţie care orientată în sus, sugerând o posibilă brahiaţie), altele specifice omului (braţul e mai puţin mobil ca la primate).Articulaţia cotului. La australopiteci lipsesc pe humerus cutele care apar la antropoidele care se deplasează sprijinindu-se pe degetele braţelor. Articulaţia cotului este practic identică cu cea a hominidelor fosile şi actuale, iar acest fapt arată că australopitecii nu descind din strămoşii antropoidelor actuale.Oasele mâinii se aseamănă mai mult cu cele de la antropoide, şi, cu toate că degetul mare are trăsături care se regăsesc şi la hominide (la Australopithecus afarensis degetul mare este lung, spre deosebire de cazul întâlnit la antropoide), palma de la australopiteci sugerează faptul că era adaptată mai degrabă la apucare (şi implicit şi la deplasarea prin brahiere) decât la efectuarea de activităţi fine.Articulaţia coxo-femurală indică în mod clar la australopiteci că aceştia utilizau deplasarea bipedă. Oasele pelviene ale australopitecilor sunt late şi scurte, ca la oamenii actuali şi nu înalt şi îngust ca la antropoide. La Australopithecus afarensis, oasele şoldului sunt mai late comparativ cu cele ale omului modern şi ned diferite de antropoidele vremii sale sau actuale. O astfel de structură oferea o bază lată de sprijin coloanei vertebrate în poziţia bipedă. Cu toate acestea, mersul biped al australopitecinelor era diferit de cel al oamenilor. Australopithecus afarensis avea oasele iliace orientate spre spate şi îndreptat înainte, ca la antropoidele actuale. Ori, în aceste zone se articulează muşchii care permit menţinerea posturii verticale în repaus, iar la om oasele iliace sunt curbate lateral, ceea ce permite o bună fixare acestor muşchi. In lumina acestor date, australopitecii mergeau biped, dar mersul lor era mai târşâit decât cel al hominidelor, iar în repaus poziţia verticală era păstrată cu greutate. In acest fel, la nivelul bazinului, apar la australopiteci trăsături mixte, care indică tranziţia dintre antropoide şi hominidele timpurii.Femurul australopitecilor se caracteriza printr-o epifiză alungită. Chiar dacă la Australopithecus afarensis epifiza este comparabilă cu cea de la hominide (în privinţa acestui caracter hominidele şi antropoidele nu se deosebesc în mod radical), la australopitecii care au apărut mai târziu epifiza e foarte lungă, caracter asociat cu oase late la nivelul şoldului dar cu membre inferioare scurte.Articulaţia genunchiului. Datorită modului particular de deplasare bipedă, cu genunchii apropiaţi, la om femurele fac un unghi ascuţit în zona genunchilor datorită lăţimii oaselor bazinului, în vreme ce la antropoide deplasarea se face cu picioarele paralele şi genunchii depărtaţi. In acest caz, australopitecii se aseamănă clar cu hominidele în privinţa modului de dispunere a femurelor dar alte trăsături le apropie de

12

antropoide. Articulaţia genunchiului arată clar că în cadrul acestei grupe s-a realizat o modificare a unei structuri preexistente adaptate la o viaţă semiarboricolă la un tip nou de locomoţie – mersul biped.Talpa piciorului australopitecilor arată din nou adaptări la mersul biped. Unghiul pe care îl face talpa piciorului este perpendicular, ca la oamenii moderni, iar zonele de arcuire apar şi ele. Insă, degetele sunt lungi şi curbate iar degetul mare de la picior se pare că era opozabil şi putea fi folosit la apucarea diferitelor obiecte.

Ansamblul acestor trăsături sugerează faptul că australopitecii timpurii din care face parte Australopithecus afarensis aveau atât capacitatea de a se deplasa în copaci – dovezile sunt la nivelul articulaţiei genunchiului şi al labei piciorului – dar se deplasau şi pe sol – iar dovezile sunt prezente la articulaţia piciorului de restul scheletului, la genunchi şi la laba piciorului.

In această ordine de idei, chiar dacă australopitecii practicau mersul biped, nu este neapărat necesar ca acest caracter să îi califice automat ca strămoşi ai hominidelor. Poate fi vorba şi în acest caz de convergenţă evolutivă, generat de evoluţia într-un mediu în care zonele împădurite alternau cu zone deschise.

In ceea ce priveşte craniul, australopitecii se caracterizau în special prin dezvoltarea unei danturi puternice, cu molari şi premolari laţi şi caracterizaţi printr-un smalţ foarte gros. Mandibula era de

13

Australopithecus afarensis

asemenea puternică iar craniul, mai degrabă mic, se caracterizează prin trăsături morfologice menite să atenueze presiunile mari exercitate de dinţi în timpul masticaţiei.

Ca o concluzie la situaţia prezentată anterior, în pliocen se conturează două grupe de strămoşi posibili ai hominidelor. Una o reprezintă grupul reprezentat de Sahelanthropus, Orrorin şi Ardipithecus (alături de alte specii) – grup caracterizat prin dinţi mici şi mandibula fragilă şi al doilea reprezentat de australopitecii timpurii, cu dinţi mari şi mandibule masive. In prezent, nu se poate preciza dacă Ardipithecus a fost strămoşul lui Australopithecus, dacă Australopithecus anamensis este strămoşul lui Australopithecus afarensis sau ambele specii stau la originea asutralopitecilor din pliocenul superior sau la originea australopitecilor robuşti sau hominidelor. Artefacte de piatră din acea epocă nu s-au descoperit iar eventuale unelte din lemn de genul celor utilizate de cimpanzei nu se pot păstra.

Australopitecii robuşti reprezintă un grup care s-a diferenţiat de australopitecii timpurii mai ales prin mărimea craniilor şi a dinţilor. Resturile lor fosile apar în tot estul Africii, de la Marea Roşie la Capul Bunei Speranţe, în depozite datând din pliocenul superior. In această categorie intră mai multe specii, incluse iniţial în genul Australopithecus: Paranthropus boisei (2 – 0,8 milioane de ani în urmă),

14

Paranthropus aethiopicus (2,5 – 1,8 milioane de ani în urmă), Paranthropus robustus (1,5 – 0,8 milioane de ani în urmă). Apariţia lor este legată în opinia antropologilor de aridizarea climatului şi restrângerea zonelor împădurite, fapt ce a impus o serie de adaptări formelor de australopiteci timpurii.

15

Paranthropus robustus

Paranthropus boisei

Toate aceste specii aveau cranii masive, cu arcade proeminente şi calota joasă, iar capacitatea craniană era mai mare comparativ cu cea a australopitecilor gracili (circa 500 cm3 faţă de doar 400). Scheletul membrelor şi al corpului sugerează că se deplasau în poziţie bipedă, iar regimul lor alimentar era mixt, incluzând carne şi aproape sigur diferite tipuri de insecte – date sugerate de cercetări recente asupra compoziţiei chimice a dinţilor. Cât priveşte faptul dacă vânau sau nu, dovezi clare nu există. Cu toate acestea există dovezi care atestă că australopitecii erau vânaţi de leoparzii contemporani lor.

Australopitecii robuşti au fost de asemenea contemporani cu cel puţin două specii de hominide – Homo habilis şi Homo erectus. Dispariţia australopitecilor a fost pusă de unii antropologi pe faptul că Homo erectus, devenit un vânător specializat i-a exterminat în mod direct. Dispariţia lor poate fi însă asociată şi cu schimbările climatice sau cu competiţia pentru hrană.

Etapa hominidelor sau etapa savanei cu tufişuri. Instalarea cu circa 2,5 milioane de ani în emisfera nordică a unei perioade glaciare a dus la o accentuare a aridizării climatului Africii, ceea ce a dus la dispariţia treptată a savanei cu copaci şi înlocuirea ei cu savana cu tufişuri actuală. Acest fenomen a cauzat o presiune ecologică extrem de puternică asupra speciilor adaptate la viaţa arboricolă, care au dispărut în cea mai mare parte. In acest fel, australopitecii aveau de înfruntat un pericol mult mai mare din partea prădătorilor tereştrii. In zone unde s-au mai păstrat un timp ecosisteme cu pâlcuri de copaci au supravieţuit un timp şi australopitecine robuste sau gracile, însă treptat ele au fost înlocuite cu un tip nou, capabil să ţină la distanţă prădătorii folosind tehnici pe care le folosesc şi cimpanzeii actuali – folosirea de beţe lungi, aruncarea cu pietre sau crengi, agitarea de ramuri de la acacii, folosirea zgomotelor puternice, folosirea focului.

In această perioadă este cel mai probabil că au început să fie folosite uneltele, la început din os sau lemn si ulterior din bucati de piatră prelucrare grosolan ca şi focul. Acest din urmă aspect a permis acestor tipuri de australopitecine să ţină la respect prădătorii din savană.

Din acste grupe s-au desprins liniile filogenetice care au dus la hominide. De la bipedismul facultativ, arboricol, se trece la un bipedism de tipul celui de la oamenii actuali, creierul devine mai mare, se diminuează dimorfismul sexual – masculii sunt doar cu 35% mai grei comparativ cu femelele, picioarele devin mai lungi, braţele mai scurte, coloana vertebrală devine mai dreaptă, dinţii scad în dimensiuni datorită creşterii ponderii produselor animale în hrană – carne de la animale capturate, larve, insecte.

In urma acestor procese apar în Africa cel puţin două specii de hominide, diferite între ele: Homo rudolfensis şi Homo erectus, ambele cu fosile cunoscute doar din estul Africii – zonă care a avut o evoluţie climatică mai dură, iar speciile de aici au fost izolate de valea riftului african de vestul continentului, unde condiţiile climatice au fost mai favorabile şi au permis păstrarea pădurilor ecuatoriale până în prezent.

HominideleApărute cu circa două milioane de ani în urmă, primele hominide s-au dezvoltat paralel o perioadă

de timp cu australopitecii, cu care coabitau în aceleaşi ecosisteme. Chiar dacă o serie de caractere propuse pentru a diferenţia hominidele de antropoide şi de australopiteci – mersul biped, craniul cu capacitate mare, dentiţia – nu pot fi folosite ca argumente definitive datorită faptului că pot apare şi prin convergenţă evolutivă iar aspecte legate de comportament şi mai ales limbajul articulat nu pot fi folosite deoarece nu lasă urmă fosile, există totuşi un set de dovezi care indică apartenenţa ueni sapecii sau alteia la grupul hominidelor. Acestea sunt în principal folosirea focului, realizarea de unelte şi comportamentul faţă de morţi.

Hominidele s-au desprins din alte linii de australopitecine decât cele care au dat speciile robuste şi gracile. Homo rudolfensis – specie cu creierul mare, de 700 – 900 cm3 a apărut relativ brusc în estul

16

Africii în urmă cu 1,9 milioane de ani. Homo erectus, cu un creier de 826 cm3 a fost descoperit în Asia de sud-est (Java şi China), însă în prezent Homo ergaster, care a trăit în Africa aproape în acelaşi timp cu H. rudolfensis (1 800 000 – 600 000 ani) este considerat în prezent o subspecie de H. erectus. In acest fel, acum circa 1,9 milioane de ani, în Africa se diferenţiaseră două linii evolutive de hominide, din care una – cea a lui H. ergaster s-a răspândit şi în zonele calde ale continentului asiatic – fosile ale acestei specii cunoscute ca H. erectus au fost identificate în tot sudul Asiei, din China până în zona Caucazului. Această specie de hominid a fost prima care a demonstrat un succes evolutiv fără precedent până atunci. Capacitatea craniană era mare, bipedismul era tipic, folosea unelte de piatră simple şi în folosea pe scară largă focul. Specialiştii apreciază că folosirea focului a fost factorul determinant în umanizarea acestei linii filogenetice. Creşterea creierului a impus un alt aspect evolutiv important – naşterea nu mai putea avea loc ca la cimpanzei sau australopitecine la o vârstă înaintată a fătului, deoarece mărimea pelvisului împiedica acest lucru. Ca urmare, hominidele au început să nască copii care sunt de fapt prematuri cu 17 luni (abia la 17 luni copii capătă caracteristicile cimpanzeilor nou-născuţi). Ca urmare, dimorfismul între sexe a scăzut şi mai mult deoarece mama trebuia să care mai multă vreme un pui devenit mult mai greu. Datorită faptului că copii hominidelor aveau nevoie de căldură, în acelaşi fel ca şi copii umani de azi, s-a dezvoltat stratul adipos, iar în legătură cu acest aspect s-a pierdut blana. In acest fel toate aceste modificări au dus la apariţia unui tip de hominid cu un creier mai mare (iar această mărime s-a putut face fără mărimea conductului de naştere), fapt care a asigurat un alt fel de avantaje evolutive, pe care alte specii de animale nu le mai câştigaseră.

17

Homo habilis

Prima specie atestată că a utilizat unelte este Homo habilis (2 – 1,2 milioane de ani în urmă). Descoperit în situri paleontologice din Africa de Sud şi Kenya (defileul Olduvai, malurile lacului Turkana), acest hominid era capabil să realizeze şi să folosească unelte de piatră cioplită rudimentar. Uneltele au fost descoperite încă din 1931 de o expediţie condusă de Louis Leakey alături de geologul german Hans Reck, iar descoperirea în aceeaşi zonă a unor fosile de Paranthropus boisei de către Mary Leakey a dus iniţial la concluzia greşită că acesta era autorul uneltelor de piatră. Ulterior, din acelaşi sit au fost descoperite resturi fosile denumite ulterior Homo habilis ca şi resturi de Homo erectus.

Faptul că Homo habilis folosea unelte nu aduce însă şi clarificarea dacă această specie este strămoşul direct al liniei filogenetice care a dus la oamenii actuali. In Africa de est au fost descoperite mai multe fosile care par a sugera că existau mai multe specii de „Homo habilis”. Unul din craniile descoperite are deasupra calotei o creastă similară celei de la unele specii de primate antropoide sau de la australopitecii robuşti, au fost descoperite mandibule care nu seamana cu cele ale lui Homo habilis standard. In plus, existenţa în aceeaşi zonă a altei specii – Homo rudolfensis ((2 – 1,2 milioane de ani în urmă - specie caracterizată printr-o faţă mare şi dentiţie masivă) – vine să complice lucrurile, complicare care este legată şi de lipsa unor schelete complete. Aspectul deosebit al lui Homo rudolfensis a fost pus în legătură cu mai vechiul Kenyapithecus platyops iar în acest caz această specie ar reprezenta o linie de hominid aparte, deosebită atât de australopiteci cât şi de hominidele propriu-zise.

In aceeaşi poziţie de posibili strămoşi ai liniei filogenetice umane mai apar şi o specie de australopitec – Australopithecus garhi – descris din Etiopia, şi datând de circa 2,5 – 2 milioane de ani. In cazul acestei specii s-au păstrat resturi de craniu, de mandibulă, oase ale braţelor dar şi resturi de oase de

18

Homo rudolfensis

animale cu urme clare de incizii şi tăieturi, care atestă că cel puţin această specie care avea dimensiuni comparabile cu cele umane folosea unelte de piatră şi consuma carne.

Toate aceste date pot sugera că ceea ce denumim deocamdată Homo habilis s-ar putea să fie un complex de specii, iar apartenenţa sa la hominide să nu fie chiar atât de sigură (unii specialişti au propus apropierea de australopitecii robuşti).

Homo ergaster (1,5 – 0,6 milioane de ani în urmă) sau Homo erectus timpuriu - a fost descris după un schelet aproape complet excavat în zona lacului Turkana (Kenya). Scheletul corpului şi al membrelor era identic cu cel al oamenilor actuali. Diferenţele apăreau la nivelul craniului, care era de dimensiuni mai mici, lipsit de bărbie, faţa mare şi aplatizată, nasul lat, arcade oculare in formare, capacitate craniană de 900 cm3. Diferenţe apar de asemenea în cazul cuştii toracice. Talia înaltă – peste 1,80 m, şoldurile şi umerii înguşti denotă adaptări la climatul cald şi secetos din Africa acelei perioade, iar aspectul său fizic general nu era diferit de cel al unora dintre populaţiile africane din zonă.

Homo erectus (1 900 000 – 100 000). Descoperit la început în Asia de sud-est, în Indonezia (şi denumit de către descoperitorul său Eugene Dubois Pitecanthropus erectus), Homo erectus s-a dovedit a fi una din cele mai larg răspândite specii de hominid. Craniile acestui tip de hominid se caracterizează în principal prin arcade puternice şi lipsa bărbiei, ca şi prin prezenţa unei creste sagitale slab marcate. Unele cranii – cele din Indonezia - au baza lată şi osul frontal plat iar altele – din China, cu capacitatea craniană mai mare – sunt mai subţiri cu fruntea bombată. Resturi fosile au fost identificate în alte zone ale Asiei – China şi în Caucaz.

19

Homo ergaster

20

Homo erectus

Homo damanisi

Craniile – păstrate foarte bine – evidenţiază unele trăsături comune dar şi o variabilitate care poate sugera existenţa unui grup de specii înrudite. In zona Caucazului, la Damanisi, s-au descoperit în urmă cu câţiva ani (în 2001) o serie întreagă de resturi fosile care au fost atribuite lui Homo erectus cu o vechime de 1,8 milioane de ani. Datorită faptului că este în mod clar vorba de o variabilitate destul de mare, unii specialişti au sugerat faptul că ar fi vorba nu de o formă mai timpurie de Homo erectus sau de o legătură cu speciile africane ca Homo habilis ci de o specie deosebită – denumită fie Homo damanisi fie Homo georgicus, sau chiar de un grup de specii....

Homo erectus nu s-a modificat în mod esenţial timp de circa un milion de ani. Totuşi, datorită marii răspândiri geografice s-au format rase geografice din Asia până în Europa. Datele paleontologice arată că descendenţii unei linii de Homo erectus au dus în final la omul de Neanderthal – Homo neanderthalensis (500 000 – 27 000 ani), o etapă evolutivă intermediară fiind Homo heidelbergensis (800 000 mii de ani). Aceste două specii au fost răspândite din vestul şi sudul Europei până în sud-estul Asiei, şi au fost grupul dominant de hominide până în urmă cu circa 100 000 de ani, când teritoriul lor a fost treptat ocupat de Homo sapiens.

Toate aceste date au dus la apariţia unei teorii noi – care la un moment dat a avut destul de mulţi adepţi – teoria evoluţiei paralele a mai multor populaţii de Homo erectus. Opusă teoriei originii unice a omului modern, acceptată în prezent aproape în unanimitate, această teorie se baza tocmai pe răspândirea extrem de largă a resturilor fosile de Homo erectus pe glob acum un milion de ani (lipseau practic doar din America, Australia şi Antarctica). Această teoria sugera că după o expansiune pe cele trei continente – Africa, Asia şi Europa, populaţiile de Homo erectus s-au diferenţiat treptat datorită evoluţiei în medii diferite şi au dat naştere la populaţii de Homo sapiens în mai multe puncte de pe glob, iar aceste populaţii diferite reprezintă punctul de plecare pentru diferitele rase umane. In conformitate cu această teorie, Homo sapiens actual are originea în mai multe populaţii distincte ale lui Homo erectus, iar aceasta ar explica unele diferenţe anatomice cum sunt cele care apar între populaţiile europene şi aborigenii australieni de exemplu. Populaţiile de Homo erectus din China contientală de acum 400 000 ani se caracterizau prin feţe aplatizate şi pomeţi proeminenţi ca şi populaţiile asiatice de Homo sapiens, în vreme ce Homo erectus din insula Java, mai vechi cu 300 000 ani, se asemăna cu aborigenii australieni prin faţa proeminentă. Conform acestei teorii, o populaţie europeană de Homo erectus a dus la neanderthalieni, care în acest fel s-ar fi situat printre strămoşii direcţi ai lui Homo sapiens. Inainte de obţinerea unor serii de dovezi de biologie moleculară, această teoria a avut un oarecare succes.

21

Teoria evoluţiei lui Homo sapiens dintr-un singur grup, originar din Africa se bazează atât pe datele fosile cât şi pe dovezile de biologie moleculară. In lumina acestei teorii, în stadiul târziu al evoluţiei omului, au coexistat mai multe specii de hominide. Legătura dintre Homo erectus şi Homo sapiens este Homo heidelbergensis, apărut cu circa 6 – 500 000 de ani în urmă din populaţii de Homo erectus din Europa, Africa şi Asia. Spre deosebire de Homo erectus, Homo heidelbergensis avea un craniu mai mare, faţa mai puţin proeminentă şi nasul mare. Populaţiile de Homo heidelbergensis din Africa au dat naştere acum 200 000 ani la Homo sapiens în vreme ce cele din Europa şi vestul Asiei, zone cu climat glaciar în acea perioadă, au dat naştere lui Homo neanderthalensis. In urmă cu circa 100 000 de ani, populaţiile de Homo sapiens au părăsit Africa pentru a popula Asia, Europa şi restul globului. Populaţiile locale de Homo erectus au evoluat separat, dar în opinia acestei teorii ele nu au mai generat forme noi, dispărând în cele din urmă fără să lase urmaşi. O altă opinie (cunoscută ca modelul asimilării şi promovată de antropologi ca Gunter Brauer) este că Homo sapiens în răspândirea sa pe glob a coabitat şi s-a putut încrucişa cu unele din aceste specii – şi acesta ar fi cazul neanderthalienilor în Europa şi cel al lui populaţiilor descendente din Homo erectus din Indonezia.

Homo heidelbergensis este cunoscut cu fosile atât din Africa – Africa de Sud – unde a fost identificat pentru prima dată, Kenya, Tanzania, Etiopia - cât şi din Europa – Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Marea Britanie. Trăsăturile sale amintesc atât de Homo sapiens cât şi de neanderthalieni, însă erau în mod clar mai primitive. Craniile sale, mai fragile comparativ cu cele de Homo erectus, aveau o capacitate craniană mai mare iar cutia craniană în sine era mai înaltă şi mai umflată lateral. Faţa nu mai era proeminentă ci aplatizată şi situată sub cutia craniană. In opinia specialiştilor, această specie îşi are originea în Africa sau Europa, iar diferenţierea a avut loc în urmă cu 600000 de ani. Răspândindu-se trepta în Africa şi Europa, ca un răspuns la condiţiile diferite ale mediului, au început să apară adaptări locale care au dus treptat la cele două specii menţionate anterior.

Homo antecessor (400 000 ani) reprezintă o formă controversată, considerată ca o verigă de legătură. Denumirea a fost dată de un grup de specialişti fosileor descoperite în Spania, în situl Gran Dolina, fosile cu vechimea de circa 800 000 - 780 000 ani (vârsta este dovedită de plasarea fosilelor sub un strat de sedimente care înregistrează ultima modificare a polilor magnetici ai Pământului). Fosilele sunt în general de copii sau de tineri şi oasele poartă o serie de urme de tăiere cu unelte de piatră. Practica înhumării fiind exclusă la aceşti oameni timpurii rămâne în picioare doar ipoteza canibalismului care să explice aceste semne. Numărul extrem de mare de fosile descoperite aici oferă o surprinzătoare pleiadă de caractere mixte între Homo heidelbergensis şi neanderthalieni. Asemănările cu prima specie se relevă în tipul mandibulei în vreme ce oasele temporale au aceaşi formă ca la oamenii moderni. Pe de altă parte, zona occipitală este aproape identică cu cea de la neanderthalieni iar zona centrală a feţii din jurul nasului este la fel de proeminentă ca la Homo neanderthalensis.

Pe de altă parte, o serie de alţi specialişti opinează că aceşti oameni fosili erau de fapt neanderthalieni timpurii şi nu o verigă de legătură. In favoarea acestei ipoteze pledează şi asemănarea mare între dantura lui Homo antecessor şi dinţii descoperiţi în nordul Africii, în Algeria, în sedimente datând din aceeaşi perioadă şi atribuite unei ramuri de hominid denumit Homo mauretanicus.

22

23

H. heidelbergensis

Homo neanderthalensis. Specie adaptată condiţiilor dure de climat glaciar, omul de Neanderthal a reprezentat un punct extrem de important al evoluţiei hominidelor. Răspândit în Europa (din Spania până în Ucraina) şi Asia (Caucaz, Uzbekistan) sau Orientul Apropiat (Israel, Siria, Irak) în intervalul de timp scurs între 700 000 şi 35 000 î.e.n., Homo neanderthalensis este considerat ca un descendent al lui Homo heidelbergensis care a fost contemporan cu primii oameni moderni. Resturile fosile atestă faptul că trăia în peşteri, că folosea focul, prelucra unelte şi utiliza blănuri ca îmbrăcăminte. Uneltele folosite de neanderthalieni sunt caracteristie paleoliticului superior (cultura musteriană), reprezentate de topoare de piatră cioplită, de vârfuri de suliţe, pandantive din dinţi de animale. De asemenea, există numeroase dovezi că practica cultul morţilor. Neanderthalienii îşi îngropau adesea morţii în peşterile pe care le locuiau şi dovedesc şi prin acest comportment că erau capabili de trăsături de comportament „umane”.

Populaţiile de neanderthalieni se hrăneau pe seama diferitelor tipuri de animale aparţinând megafaunei quaternare, Homo neanderthalensis fiind specie predominant carnivoră. Trăia în grupe mici de vânători, folosea focul şi poseda o cultură primitivă, existând adte arheologice care atestă ritualurile de înmormântare.Deasemenea, există dovezi că îşi îngrijeau congenerii aflţi în dificultate: s-a descoperit un schelet de bărbat neanderthalian, îngropat, care avea o serie de răni foarte grave – cu braţul drept distrus, semne de paralizie a unei părţi a corpului şi lipsa ochiului stâng. Modul de cicatrizare al rănilor sugerează că acest individ a trăit cel puţin câteva luni după ce le-a căpătat, ori acest amănunt arată clar că a beneficiat de îngrijire specială, el nefiind capabil să participe la nici un fel de activitate a grupului. Rănile şi fracturile atestate de fosile sunt extrem de asemănătoare cu cele de la călăreţii de rodeo. Există dovezi paleontologice - cum sunt cele de lângă Norfolk, vechi de 50 000 ani - că foloseau capcane săpate în

24

Homo antecessor

permafrost pentru a captura mamuţi sau că îndepărtau carnivorele mari pentru a consuma carnea carcaselor.

25

Homo neanderthalensis

Homo sapiens

Din punct de vedere anatomic, Homo nenderthalensis se deosebeau de Homo sapiens în câteva amănunte esenţiale. Corpul era masiv şi îndesat, cu musculatura puternică şi oasele masive. Craniul avea o capacitate mare, era mai mult alungit decât înalt, motiv pentru care lobii occipitali erau mai dezvoltaţi comparativ cu Homo sapiens. Faţa era alungită, mandibula nu prezenta bărbie, iar nasul era proeminent, ca şi arcadele oculare. Structura anatomică a corpului este asociată cu adaptarea la viaţa într-un climat rece – cavitatea nazală mare servea astfel la încălzirea aerului inhalat iar corpul îndesat reducea pierderile de căldură.

Perioada de timp în care neanderthalienii au dispărut treptat este relativ lungă. Dacă în Asia occidentală ei dispar în urmă cu 60 000 de ani, sunt date paleontologice care atestă că în unele zone din vestul Europei (peştere Zafarrya din Peninsula Iberică) dar nu numai (în aceeaşi categorie de zone izolate în care poplaţii neanderthaliene au supravieţuit până târziu se pot înscrie unele regiuni muntoase ale Croaţiai, Caucazului sau Crimeii) neanderthalienii trăiau încă acum 27 000 de ani, convieţuind în acelaşi habitat dominat de circa 20 000 de ani de Homo sapiens, care pătrunsese în Europa cu 40 000 de ani în urmă.

Din perioada ultimă a existenţei lor, neanderthalienii au lăsat urme interesante, reprezentate de unelte de piatră mai perfecţionate, coliere sau pandantive, în care unii specialişti văd influenţe culturale ale lui Homo sapiens cu care neanderthalienii erau în competiţie. Relaţiile sale cu Homo sapiens sunt încă neclare. Există opinii potrivit cărora cele două specii nu împărţeau aceleaşi habitate, că se evitau, convieţuiau în mod paşnic (inclusiv practicând schimburi în natură sau încrucişîndu-se) sau se aflau în conflict deschis. O fosilă descoperită în nordul Portugaliei prezenta caractere mixte, de neanderthalian şi de Homo sapiens, ceea ce părea să susţină teoria „integrării” lui Homo neanderthalensis în specia noastră.Toate aceste ipoteze rămân deocamdată simple supoziţii. Analiza ADN-ului de la neanderthalieni şi a celui de la oamenii moderni de pe teritoriul Europei nu relevă existenţa unor gene neanderthaliene în genomul actual al lui Homo sapiens. In plus, neanderthalienii aveau o variabilitate populaţională proprie, diferită de cea a populaţiilor umane, după cum rezultă din analiza ADN-ului izolat până în prezent (cu toate acestea, există şi opinia potrivit căreia cele două specii se puteau încrucişa, iar motivele pentru care nu au apărut populaţii hibride ţine fie de sterilitatea urmaşilor fie de unele cutume sociale ale celor două specii). După aceste date, diversitatea genetică a populaţiilor de neanderthalieni analizate – pe baza unor resturi fosile din Germania, sud-vestul Rusiei şi Croaţia – era comparabilă cu cea a populaţiilor de Homo sapiens din Africa, Asia, Australia, America şi Oceania.

Dispariţia neanderthalienilor poate fi pusă pe seama modificărilor climatice care au marcat sfârşitul epocilor glaciare sau pe seama concurenţei pasive sau active cu Homo sapiens, prin împuţinarea resurselor de hrană (dispariţia faunei de tip glacial poate să fi jucat în acest caz un rol important).

Homo floresiensis (200 000 – holocen - actual?). Această specie reprezintă una din enigmele evoluţiei speciilor umane. Prezenţa sa este atestată din insula Flores, situată la est de Java, prin resturi de unelte datând de acum 800 000 ani. Această vechime, ca şi trăsăturile morfologice ale craniului sugerează o înrudire directă cu Homo erectus, specie care a trăit în Indonezia în acea vreme. Ceea ce frapează la Homo floresiensis sunt dimensiunile sale mignione – adulţii acestei specii rar depăşeau 1 m înălţime. Fosilele acestei specii au fost datate atât prin metoda carbonului radioactiv cât şi prin fauna asociată acestor fosile la o vârstă de numai 18 000 de ani, ceea ce arată că practic a fost contemporan cu Homo sapiens. Apariţia acestei specii nu este întâmplătoare – sunt o serie de dovezi paleontologice pentru alte grupe de animale care în condiţiile unui mediu insular şi-au diminuat talia. Faptul că insula Flores nu este o insulă mică nu este un impediment – diminuarea taliei acestui descendent al lui Homo erectus putea să se realizeze pe una din insulele mici aflate între Java şi Flores. Problema care se pune este alta – cum a ajuns acest descendent al lui Homo erectus pe Flores dacă se consideră că Homo erectus nu era capabil să construiască plute sau bărci. Oricum, prezenţa sa nu este atât de surprinzătoare, deoarece mai există populaţii pitice – de data aceasta de Homo sapiens – care trăiesc în condiţii de junglă nu mult diferite de

26

cele indoneziene. Homo floresiensis era capabil să prelucreze unelte, să folosească unelte şi să vâneze animale de talie medie, chiar dacă avea un creier comparabil ca mărime cu cel al maimuţelor antropoide – doar 380 cm3.

Dispariţia în urmă cu circa 12 000 de ani în urmă poate fi pusă pe seama a trei posibilităţi – schimbările majore ale climatului la sfârşitul pleistocenului, pătrunderea unor grupe masive de Homo sapiens care l-au eliminat prin competiţie directă sau indirectă, sau o masivă erupţie vulcanică ce a devastat practic insula în aproximativ aceeaşi perioadă. Cu toate acestea, în cadrul unor populaţii locale există mituri şi legende despre o populaţie de talie mică care trăieşte în junglă, ceea ce aduce în discuţie dacă într-adevăr Homo floresiensis a dispărut cu totul în urmă cu mai bine de 10 000 de ani sau dacă nu cumva populaţii izolate în junglele diferitelor insule au supravieţuit mult mai târziu, până după instalarea europenilor în regiune (la instalarea olandezilor în insulă, aceştia au menţionat de multe ori povestiri ale băştinaşilor despre oameni de talie mică care trăiau în junglele neexplorate nici în prezent din centrul insulei Flores).

27

INCLUDEPICTURE "http://www.bradshawfoundation.com/images/wallace-line.jpg" \* MERGEFORMATINET

Homo sapiens (500 000 – actual)

Multă vreme apariţia lui Homo sapiens a fost una dintre pietrele de încercare a teoriei evoluţioniste. Datele fosile păreau să indice apariţia sa în Europa, însă nu se cunoşteau forme fosile care să ateste prezenţa sa şi în Africa. Abia după studierea fosilelor din Africa de Sud şi interpretarea rezultatelor s-a ajuns la concluzia că în paralel cu apariţia lui Homo neanderthalensis în Europa, din populaţii aparţinând lui Homo heidelbergensis sau Homo rhodesiensis, acum circa 400 000 – 150 000 ani s-a realizat trecerea treptată spre o nouă specie umană – Homo sapiens. Apărute pe un teritoriu cuprins între Capul Bunei Speranţe şi Etiopia, populaţiile de Homo sapiens se răspândesc treptat în Africa, astfel încât între 160 000 şi 75 000 ani în urmă prezenţa lor era atestată practic de pe tot teritoriul continentului.

O situaţie interesantă o prezintă zona Orientului Apropiat – respectiv Israelul – de unde au fost scoase la lumină unele dovezi extrem de interesante. Astfel, în siturile Qafzeh şi Skhul au fost identificate morminte şi unelte aparţinând în mod clar lui Homo sapiens, datând de acum 120 000 – 80 000 ani, iar resturile umane prezintă trăsături de primitivitate evidente – faţa lată, alveole oculare turtite şi pătrate, capacitate craniană mare. Insă, în aceeaşi zonă au fost identificate morminte de Homo neanderthalensis mai recente – vechi de doar 60 – 50 000 de ani. In acest caz, fie a fost vorba de o convieţuire a celor două specii, fie mai degrabă de o retragere a populaţiilor de Homo sapiens odată cu ultimul maxim glaciar (populaţiile de Homo sapiens ar fi pătruns spre nord acum 125 000 ani, în timpul ultimului interglaciar) concomitent cu avansarea spre sud a populaţiilor de neanderthalieni care ar fi ocupat astfel locurile ocupate o perioadă de cealaltă specie umană.

Cu toate că dovezi fosile nu există, datele de biologie moleculară indică faptul că această specie s-a diferenţiat undeva în Africa sud-sahariană din strămoşi de tip Homo heidelbergensis sau Homo rhodesiensis cu circa 400 000 – 150 000 ani în urmă. Analize de biologie moleculară sugerează că liniile filogenetice care au dus la Homo neanderthalensis pe de-o parte şi la Homo sapiens pe de alta s-au separat în jurul anului 465 000 î.e.n. In timpul scurs de la apariţia sa, Homo sapiens nu şi-a modificat în mod vizibil caracterele distinctive. Cu creier mare, de circa 135 cm3 şi practicând o cultură specifică care dovedeşte trăiri psihice tipice şi omului modern, acest tip de hominid a devenit în ultima sută de mii de ani specia dominantă pe Terra.

28

Particularităţi ale evoluţiei la hominide şi Homo sapiens

Analiza evoluţiei hominidelor arată şi particularităţile acesteia. Comparativ cu australopitecii, forme vegetariene şi semiarboricole, hominidele devin strict terestre, bipede, iar în regimul lor alimentar intră din ce în ce mai mult produse de origine animală.Creierul creşte în volum într-un ritm nemaiîntâlnit la alte grupe de organisme – de peste trei ori în 4 milioane de ani. Australopitecii nu se deosebeau prea mult de antropoidele actuale în ceea ce priveşte creierul, însă în ce priveşte hominidele, se constată o creştere progresivă – şi acest fenomen se observă în ciuda faptului că Homo erectus a stagnat din acest punct de vedere pentru mai mult de un milion de ani.

Evoluţia hominidelor este un foarte bun exemplu de evoluţie în mozaic. Pe lângă caractere care s-au modificat foarte mult şi foarte rapid, altele nu s-au modificat deloc (cum este cazul hemoglobinei) sau s-au modificat extrem de puţin.

Creierul uman este de departe cel mai caracteristic caracter din punct de vedere evolutiv. Ca structură fundamentală, creierul omului nu diferă radical de cel de la alte tipuri de mamifere. Ce apare în plus este însă numărul foarte mare de tipuri de neuroni – circa 40 de tipuri diferite – şi întinderea mare a zonelor de cortex cerebral cu rol asociativ. Numărul de neuroni din creierul uman este de câteva zeci de miliarde iar numărul conexiunilor sinaptice dintre ei este apreciat la o cifră enormă – un miliard de miliarde.

Ca mărime şi structură, creierul uman nu a mai evoluat de la diferenţierea lui Homo sapiens acum circa 150 000 ani. Un om dintr-un grup de vânători-culegătiri de la sfârşitul quaternarului avea aceleaşi capacităţi intelectuale ca orice component al societăţii umane moderne. Acest aspect sugerează că tendinţa de creştere a creierului nu este legată de dezvoltarea continuă a societăţii umane sub forme din ce în ce mai complexe.

Multă vreme a existat în evoluţionism – şi nu numai – sintagma „munca l-a creat pe om” conform căreia omul s-a diferenţiat prin trecerea la bipedism şi la folosirea uneltelor. Insă, şi cimpanzeii actuali sunt capabili să folosească unelte, iar australopitecii erau bipezi, ca şi Homo erectus şi totuşi evoluţia lor s-a oprit la un momemt dat. La fel, folosirea focului nu a dus la o supremaţie fără de tăgadă pentru Homo erectus sau neanderthalieni. Se pare că în cazul lui Homo sapiens a fost vorba de altceva.

Ceea ce o serie de specialişti actuali consideră că este factorul ce a dus la apariţia omului modern a fost limbajul articulat şi capacitatea de a transmite pe această cale informaţii de orice tip.

Analizând modul în care transmiterea diferitelor tipuri de informaţii în lumea vie se constată că de regulă, la cea mai mare parte a animalelor, informaţia de la o generaţie parentală la una descendentă este transmisă pe calea ADN-ului. Fiecare generaţie descendentă trebuie să „înveţe” din nou din interacţiunile cu mediul de viaţă. La unele grupe – păsări, mamifere – această informaţie este suplimentată şi de altceva. Aceste organisme au grijă de progenitură şi părinţii „educă” noua generaţie, iar în acest fel o serie de informaţii pot persista în cadrul grupului familial (cazul maimuţelor japoneze din specia Macacca fuscata care au învăţat să spele diferite alimente în apă de mare pentru a le curăţa de pământ şi de a le da un gust sărat este deoesebit de elocvent în acest sens).

Insă, analiza modului de transmitere a informaţiei la animale este caracterizat doar prin dezvoltarea unor structuri de transmitere şi de recepţionare a acestor informaţii, ceea ce constituie un sistem de comunicare eficient, dar nu un limbaj. Stocarea informaţiilor în creier permite utilizarea lor la momentul oportun. Insă, încercările de descifrare a limbajului cimpanzeilor - speciile cele mai apropiate de om – a relevat un alt fapt interesant: limbajul cimpanzeilor nu este capabil de a adopta sintaxa, ori, pentru a deveni un limbaj aşa cum îl înţelegem noi, un sistem de comunicare trebuie să posede sintaxă şi gramatică.

Pe de altă parte, dezvoltarea limbajului articulat la populaţiile de hominide a permis dezvoltarea unui sistem cu totul deosebit de transmitere a cunoştinţelor, la început pe cale orală iar mai apoi sub formă

29

pictografică şi scrisă. Dezvoltarea vorbirii poate fi pusă în legătură directă cu dezvoltarea creierului, deoarece în acest mod se poate explica şi existenţa ariilor de asociaţie aşa de extinse în creierul uman.

Cum anume s-a produs acest proces de mărire a creierului la hominidele de tip sapiens este o altă problemă controversată, pentru explicarea căreia s-a recurs la ipoteze variate, de la rolul învăţării şi până la canibalism şi consumarea creierului congenerilor ucişi.

Evoluţia creierului la hominide şi australopitecine nu este însă greu de explicat dacă se ţine cont de anumite legităţi ale evoluţiei. Astfel, în condiţii de presiune ecologică intensă – cum au fost cele din Africa în perioada quaternară – populaţiile periferice ale unei specii sunt cele mai expuse la apariţia de caractere evolutive noi. Acest caractere noi le pot face atât de eficiente încât pot ocupa întregul areal al specie parentale, pe care o înlocuiesc în timp prin competiţie directă sau indirectă. Si în cazul hominidelor a avut loc un astfel de proces. Dintr-un grup de australopiteci gracili de tip africanus s-a diferenţiat linia evolutivă care a dus la Homo rudolfensis. Prin presiunile selecţiei, de la forme cu creier de 500 cm3 cât avea Australopitecus africanus s-a trecut la forme cu creier de 700 cm3, cât avea Homo rudolfensis. Noul tip de creier, întâlnit şi la Homo erectus – specie pentru care filiaţia cu australopitecinele este mai greu de evidenţiat în prezent din lipsa fosilelor, a înregistrat o creştere lentă în volum timp de circa 1 milioane de ani, atingând în final 800 – 1000 cm3. La omul modern, volumul creierului a atins 1350 cm3; chiar dacă Homo neanderthalensis avea un creier mai mare – de 1600 cm3 – raportul masă corporală – creier nu este la fel de favorabil ca în cazul lui H. sapiens. Toată această trecere în revistă a evoluţiei creierului arată că în evoluţia hominidelor un loc primordial pentru supravieţuire l-a avut sporirea treptată a inteligenţei, care a contracarat lipsa naturală a unor arme de apărare sau a unor adaptări specifice la mediu.

Evoluţia hominidelor mai este marcată şi de o altă trăsătură specifică – capacitatea de realizare a diferitelor tipuri de unelte. Primele tipuri de unelt sunt atestate la populaţiile de Homo rudolfensis. La Homo erectus uneltele devin mai elaborate (cultura aucheuliană), dar acest tip de unelte nu se mai modifică deloc pentru cei 1,5 milioane de ani de evoluţie ai acestei specii, cu toate că au existat şi în acest caz variante pentru anumite zone geografice. Uneltele neandertalienilor – cunoscute sub denumirea de cultură musteriană – au cunoscut aceeaşi evoluţie – tipul de unelte atribuite omului de Neanderthal nu se modifică practic aproape deloc, chiar dacă erau în mod clar mai sofisticate decât cele ale lui H. erectus. Homo sapiens însă s-a caracterizat nu numai prin unelte mai elaborate – cultura aurignaciană – ci şi prin capacitatea de a-şi îmbunătăţi permanent aceste unelte. O simplă trecere în revistă a tipurilor de unelte primitive de vânat este extrem de edificatoare în acest sens. Interesantă este descoperirea unor unelte de acest tip în situri locuite de neanderthalieni, ceea ce lasă deschisă atât ipoteza schimbului în natură între cele două specii fie ipoteza capturării lor prin luptă.

In cazul lui Homo sapiens mai putem lua în discuţie şi un alt aspect, care pentru celelalte specii nu poate fi analizat – şi anume evoluţia relaţiilor din cadrul grupului. Se poate pune întrebarea dacă comportamentul specific al omului nu a fost un factor hotărâtor în ceea ce priveşte selecţia naturală. Comportamentul grupurilor umane se caracterizează printre altele prin altruism faţă de membrii aceluiaşi grup. Intrajutorarea membrilor propriului grup este diferită la om comparativ cu alte tipuri de animale – în special mamifere. In cazul populaţiilor umane există trei tipuri de comportament altruistic: altruism faţă de progenitură, altruism preferenţial faţă de membrii propriului grup familial şi altruism faţă de membrii aceluiaşi grup social.

Primul tip de comportament altruistic este prea evident pentru a mai necesita explicaţii. Prin acest comportament se îmbunătăţeşte rata de supravieţuire a propriei descendenţe.

Al doilea tip de comportament este explicat prin favorizarea unui genotip comun – toţi membrii unui grup familial au un număr mai mare de gene comune decât grupele familiale diferite. Astfel de comportamente există nu numai la om ci şi la alte tipuri de specii – la insectele sociale, la păsări, la mamifere (canide, felide, primate, suricate etc). In acest fel, prin sprijinul unei rude apropiate este favorizată de fapt propria aptitudine, tocmai din cauza genelor comune (J.B. Haldane).

30

Al treilea tip de comportament altruistic se întâlneşte în grupele umane în mod constant, chiar dacă aceste grupe sunt formate din indivizi care aparţin şi altor familii. Insă, în cazul acesta, indivizii care nu fac parte dintr-un grup familial pot creşte valoarea grupului în faţa selecţie naturale chiar dacă relaţiile de altruism faţă de ei sunt mai slabe comparativ cu relaţiile faţă de membrii propriului grup familial.Ajutorul reciproc este o altă trăsătură care caracterizează membrii unui anumit grup. Datorită competiţiei dintre diferitele grupe umane pentru resurse, acest ajutor reciproc este uşor de înţeles, ca şi comportamentul faţă de străini, percepuţi de regulă de populaţiile umane primitive ca duşmani. Si în acest caz exemplele sunt prea cunoscute ca să mai necesite explicaţii suplimentare. Comportamentul nu pare a fi altceva decât o reminiscenţă dintr-operioadă în care comptiţia pentru resurse era atât de acerbă încât un astfel de comportament era o necesitate de ordin practic. Ajutorul reciproc şi comportamentul faţă de străini este întâlnit însă şi la alte grupe de animale – atât la nevertebrate – cazul insectelor sociale este extrem de evident – ca şi în cazul vertebratelor. Din acest punct de vedere, practic omul nu constituie deloc un caz singular. In ceea ce priveşte comportamentul faţă de străini, unii specialişti au mers până acolo încât au denumit istoria hominidelor – în special a lui Homo sapiens – drept o istorie a genocidului (Mayr, 2001). Date recente rezultate din observarea comportamentului în natură al cimpanzeilor arată surprinzător cam acelaşi lucru – şi anume că două grupuri care vin în contact dezvoltă relaţii de tip conflictual care merg uneori până la exterminarea unui a din grupuri. In fond acelaşi comportament nu este altceva decât o reflectare a legilor selecţiei naturale. Comportamentul altruist faţă de străini de grupul propriu este în fapt o abatere de la selecţia naturală, ca multe alte aspecte proprii societăţii umane.

Teorii şi ipoteze privind antropogeneza

Apariţia şi evoluţia omului au reprezentat subiecte care au suscitat dintotdeauna interesul. Incă din cele mai vechi timpuri oamenii şi-au pus întrebări referitoare la originea lor şi au înercat să răspundă în conformitate cu cunoştinţele diferitelor epoci. Fără a insista asupra ideilor extrem de interesante pe care diferitele tipuri de societăţi umane le-au avansat de-a lungul timpului cu privire la acest subiect, vom prezenta în cele ce urmează câteva din teoriile ştiinţifice privind apariţia şi evoluţia omului. Problemele pe care evoluţia omului şi procesul de umanizare le pune sunt însă puţin diferite de cele întâlnite în lumea vie datorită particularităţilor specifice ale omului – limbajul articulat, capacitatea intelectuală cu totul deosebită - gândirea, conştiinţa, organizarea socială.

Umanizarea prin selecţie naturalăAveastă teorie a fost fundamentată de Charles Darwin, care a demontrat că, exact ca şi alte specii,

omul este o specie variabilă din punct de vedere morfologic şi că din acest punct de vedere populaţiile umane sunt supuse selecţiei naturale ca şi orice alte populaţii ale altor specii. Omul a apărut din strămoşi de tip antropoid în urma unor serii de mutaţii succesive, iar selecţia naturală a fost cea care a favorizat fixarea genelor umane. In conformitate cu părerile lui Darwin şi ale evoluţioniştilor neodarwinişti, toate trăsăturile caracteristice ale omului – inclusiv viaţa afectivă sau inteligenţa – au fost fixate prin selecţie naturală, iar omul ca specie este un produs al mutaţiilor şi al selecţiei naturale.

In esenţă această teorie este perfect valabilă, dovezile oferite de paleontologie ca şi cele ale biologiei moleculare indicând fără urmă de îndoială că faţă de strămoşii antropoidieni specia umană a câştigat o serie de trăsături morfologice noi şi materialul genetic s-a modificat în acelaşi mod atestat pentru toate speciile de vieţuitoare. Insă, unele din trăsăturile deosebite pe care le implică umanizarea nu oferă un avantaj deosebit din punct de vedere strict al selecţiei naturale explicate prin lupta pentru existenţă în condiţiile unui grup de vânători - culegători, ba chiar din contră. Datorită acestui fapt, o serie de alte teorii au încercat să aducă completări sau să ofere o altă viziune asupra evoluţiei omului.

31

Teoria sintetică a evoluţiei a preluat teoria lui Darwin, iar cea mai importantă contribuţie a acestei teorii este reprezentată de nuanţarea unor aspecte ale selecţiei naturale. După cum o atestă datele recente privind modul de viaţă al oamenilor primitivi – aspecte necunoscute lui Darwin, dare pe care acesta le-a intuit în mod magistral - teoria sintetică a evoluţiei consideră că grupurile umane au evoluat treptat în populaţii, prin mărirea numărului de indivizi. In cadrul populaţiilor, indivizii se diferenţiau între ei prin inteligenţă, uşurinţa de a utiliza şi înţelege limbajul, rezistenţă la condiţiile de mediu, prolificitate. Aceste caractere sunt cele care au făcut obiectul selecţiei naturale şi ele au apărut în cadrul populaţiilor prin intervenţia aceloraşi factori ai evoluţiei – mutaţii, recombinare genetică, migraţii. Analizând populaţiile umane de pe glob, specialiştii au constatat că selecţia naturală a acţionat adesea în mod diferenţiat. Specia umană nu a beneficiat astfel de un singur tip de selecţie de la un capăt la altul al evoluţiei sale şi din aceste cauze şi obţinerea unei imagini de ansamblu este uneori dificilă.

Modul în care selecţia naturală a acţionat asupra caracterelor a variat de la caz la caz, în populaţiile umane acţionând toate tipurile de selecţie –direcţională, stabilizatoare, disruptivă - cât şi selecţia sexuală sau balansată.

Se consideră că rolul cel mai important l-a avut selecţia direcţională, care a favorizat acele populaţii numeroase alcătuite din indivizi mai eficienţi din punct de vedere evolutiv sub toate aspectele menţionate mai sus. Populaţiile mai mici sau cu indivizi mai puţin valoroşi sub aspect evolutiv au fost treptat eliminate prin selecţie naturală.

Selecţia stabilizatoare a acţionat în acele populaţii care vieţuiau în habitate unde condiţiile de mediu erau relativ constante şi care nu au avut timp îndelungat schimb de gene cu populţiile înconjurătoare. In astfel de populaţii au fost selectate anumite caractere morfologice specifice neesenţiale.

Selecţia disruptivă a acţionat totdeauna când un anumit grup uman s-a desprins dintr-o populaţie ancestrală şi a populat un nou habitat sau în cazul în care în habitatul iniţial au apărut modificări majore care au funcţionat ca o barieră. In astfel de cazuri, s-a realizat scindarea în subpopulaţii, fiecare dintre acestea evoluând separat.

In ce priveşte selecţia sexuală, aceasta s-a realizat datorită anumitor preferinţe atât pentru un sex cât şi pentru celălalt. Selecţia sexuală a acţionat atât în interiorul populaţiei cât şi între populaţii diferite.

In toate populaţiile umane a acţionat deasemenea şi o selecţie privind grija faţă de urmaşi, ca şi o selecţie care a vizat menţinerea coeziunii grupului. In anumite cazuri, în populaţiile umane a funcţionat şi selecţia între grupe sociale diferite, fapt atestat din punct de vedere istoric.

Unii antropologi (Klein, 1977; Grant, 1985) sunt de părere că în cazul omului, pe lângă selecţia intraspecifică prezentată anterior a acţionat şi o selecţie interspecifică, deoarece de mai multe ori în decursul evoluţiei mai multe specii umane sau preumane au populat acelaşi habitat în acelaşi timp. Astfel de competiţii ar fi avut loc cel puţin între Paranthropus robustus şi Paranthropus boisei ca şi între Homo habilis şi Homo erectus ori în cazul Homo neanderthalensis – Homo sapiens. De fiecare dată, după cum relevă datele fosile, capacitatea intelectuală reflectată în mărimea creierului şi în capacitatea de a prelucra unelte au fost factorul determinant care au dus la succesul evolutiv al unei specii în defavoarea alteia. In acest fel s-a ajuns la situaţia ca în loc de mai multe specii inteligente, o singură specie umană inteligentă să fie prezentă pe Terra în perioada actuală.

Teoria fetalizării sau a neotenieiAceastă teorie a fost elaborată de Bolk, care a studiat asemănările frapante existente între aspectul

craniului de la om şi de la puii nou-născuţi ai cimpanzeilor. O astfel de comparaţie arată că practic craniul uman adult este aproape la fel structurat ca şi craniul unui pui de cimpanzeu din specia bonobo (Pan paniscus). Ipoteza lui Bolk este că în cazul omului avem de-a face cu un fenomen de neotenie – fenomen întâlnit şi la alte grupe de vertebrate – şi care a permis apariţia unor descendenţi cu craniu şi implicit creierul mai mare.

32

Cu toate acestea, teoria lui Bolk nu a avut parte de recunoaştere deoarece autorul susţinea că fiind vorba de un proces evolutiv, în timp se va ajunge la o revenire la tipul primordial – cel antropoidian...

Acestei teorii i s-au asociat ideile mai noi ale lui Jean Chaline şi Didier Marchand, care consideră poziţia verticală şi mersul biped ca o premiză a umanizării. Ceea ce deosebeşte strămoşii omului de antropoide ar fi staţiunea bipedă. Primele tipuri preumane datorită bipedismului aveau un bazin diferit de cel al antropoidelor dar partea superioară a corpului şi craniul nu difereau de cele ale antropoidelor. Pornind de la observaţia că la om diferenţele între craniul adultului şi a celui de la copil sunt foarte mici în vreme ce la maimuţele antropoide aceste diferenţe sunt mari, cei doi antropologi au presupus că la om acest caracter a apărut datorită neoteniei. In sprijinul acestei teorii vine şi observaţia că multiplicarea numărului de neuroni este o caracteristică a stadiului juvenil, iar prelungirea acestui stadiu la om a permis creşterea accentuată a numărului de neuroni.

Totuşi, această teorie are unele neajunsuri. Incercarea de a explica faptul că apariţia unui tip preuman cu craniul mare a fost însoţită de o restructurare a bazinului care a dus la o poziţie verticală şi la poziţionarea găurii occipitale în poziţie anterioară vine în contradicţie cu observaţia că australopitecii – care aveau cranii mici – aveau aceeaşi conformaţie a bazinului – şi deci aceeaşi poziţie verticală ca şi oamenii actuali..

Cu toate acestea, este clar că omul naşte copii înainte de termenul biologic. Craniul fiind încă moale poate suporta astfel naşterea, pentru că la o gestaţie de 18 luni – cât ar fi norma – datorită dimensiunilor capului naşterea nu s-ar putea realiza pe cale naturală. Dezvoltarea ulterioară a copilului în imediata apropiere a adulţilor timp foarte îndelungat comparativ cu alte primate a contribuit la dezvoltarea inteligenţei.

Teoria cromozomială a umanizăriiOdată cu dezvoltarea cunoştinţelor despre genomul uman şi despre genomul diferitelor specii de

primate s-a conturat o idee mai clară despre modul în care a apărut dacă nu omul, cel puţin genomul lui. Incă din 1967 (Vincent Sarich, Allen Wilson) a fost prezentată o schemă evolutivă a apariţiei omului, începând cu ancestori de tipul lui Shivapithecus. Potrivit specialiştilor, dacă se ţine cont de structura genomului, maimuţele din zona paleotropicală s-au diferenţiat în două linii în urmă cu 30 de milioane de ani, una din linii ducând la maimuţele actuale şi alta la antropoide. Din linia antropoidelor, acum 10 mimioane de ani s-au desprins gibonii (Hilobatinae) iar linia descendentă, incluzând strămoşii urangutanilor, cimpanzeilor şi gorilelor actuale ca şi pe cei ai australopitecilor şi oamenilor s-a scindat ulterior acum 8 milioane de ani când s-au separat strămoşii urangutanilor şi acum 5 milioane de ani când strămoşii oamenilor s-au despărţit de cei ai cimpanzeilor şi gorilelor.Aceste ramuri evolutive sunt caracterizate de un anumit număr de cromozomi. Analiza modului cum variază numărul de cromozomi şi mai ales cum este organizat materialul genetic pe cromozomi la diferitele specii de maimuţe inferioare, maimuţe antropoide şi la om a permis tragerea unor concluzii interesante. Astfel, evoluţia genomului a avut loc nu atât prin creşterea cantităţii de ADN prin mutaţii (de fapt analiza comparativă arată că între om şi cimpanzeu de exemplu diferenţele la acest nivel sunt aproape neglijabile) ci mai ales prin fisiuni, inversii, translocaţii şi fuziuni cromozomiale. Astfel de fenomene se pot observa foarte uşor dacă se analizează cariotipul uman şi cel de la cimpanzeu de exemplu.

In legătură cu aceste observaţii au fost propuse mai multe ipoteze. Astfel, s-a avansat ideea că strămoşii omului s-au diferenţiat în urma modificării formulei genetice (Senorez), de la 2n – 28 cât au cimpanzeii, urangutanii şi gorilele actuale la 2n = 46. O astfel de modificare ar fi putut duce la apariţia unei noi specii într-un timp geologic foarte scurt, de circa 1 milion de ani.

De asemenea, analiza cromozomilor de la om şi celelalte maimuţe antropoide (Jean de Grouchy, 1975) arată că deosebirea esenţială apare datorită fuziunii a doi cromozomi acrocentrici (perechea a doua de cromozomi umani corespunde la două perechi de cromozomi acrocentrici de la cimpanzeu; în acest caz, printr-o fuziune, s-a trecut de la 2n = 48 la 2n = 47). Pe lângă această diferenţă, mai apar unele

33

deosebiri datorate unor inversii pericentrice sau pracentrice (faţă de urangutan, genomul uman se deosebeşte prin 7 inversii pericentrice, 3 inversii paracentrice, o modificare complexă; faţă de genomul de la gorilă – prin 8 inversii pericentrice, 2 inversii paracentrice, o fuziune telocentrică, o translocaţie; faţă de cimpanzeu - 6 inversii pericentrice, o inversie paracentrică, o fuziune centrică; Dutrillaux, 1975). Pornind de la indivizi cu 2n = 47, s-a imaginat o teorie bazată pe existenţa unui cuplu primordial unic la care a apărut acest caracter. Există posibilitatea ca atât ovulul cât şi al doilea globul polar să fie fecundaţi de spermatozoizi diferiţi în ceea ce priveşte cromozomii sexuali, iar în acest caz pot apare descendenţi de sexe diferite cu 2n = 47 cromozomi. Tinând cont de faptul că în grupurile de maimuţe acuplările incestuoase sunt frecvente, dintr-un astfel de cuplu rezultă şi descendenţi cu 2n = 46 cromozomi, care au stat la baza liniei filogenetice care a condus în final la omul actual.

Teoria biosocială Teoria a fost fundamentată de Fr. Engels, care abordând la nivelul cunoştinţelor de la sfârşitul

secolului XIX evoluţia omului a arătat că pe lângă factorii biologici, în cazul omului au jucat şi o serie de factori sociali, dintre care rolul preponderent l-a avunt munca. In concepţia lui Engels, relaţiile sociale din grupurile preumane şi în special diviziunea socială a muncii au avut un rol hotărâtor în evoluţie prin intermediul relaţiilor mult mai complexe stabilite în acest caz. In felul acesta, apariţia muncii şi a relaţiilor sociale pe care le implică a generat în comunităţile umane o serie de tendinţe evolutive care nu sunt în concordanţă cu selecţia naturală. In concepţia lui Engels, relaţiile noi stabilite au devenit un factor preponderent în evoluţie în vreme ce selecţia naturală şi factorii biologici capătă un rol secundar.

Teoria lui MaerthTeoria lui Oscar Kiss Maerth face parte dintre teoriile „exotice” privind umanizarea. Pornind de la

analiza particularităţilor specifice omului – lipsa blănii, dispariţie perioadei de rut la femele, sexualitatea exacerbată, encefalizarea, regimul alimentar predominant carnivor, poziţia bipedă – Maerth consideră că umanizarea nu s-a realizat pe baza principiilor naturale ci împotriva lor, omul „creându-se singur”. Toate aceste particularităţi specifice omului mai degrabăproduc dezavantaje evolutive decât avantaje, consideră Maerth. Lipsa blanei duce la dispariţia protecţiei împotriva variaţiilor de temperatură şi nu numai. Poziţia bipedă implică o serie de probleme de natură fiziologică – afecţiuni circulatorii (varice, tromboflebite) determinate de faptul că inima trebuie să pompeze sângele contra forţei de gravitaţie; afecţiuni osoase datorită faptului că coloana vertebrală a devenit fragilă; afecţiuni ale sistemului respirator, legate inclusiv de dezvoltarea limbajului articulat (omul nu respiră natural ca alte animale utilizând predominant diafragma); afecţiuni ale sistemului digestiv (hernii).Dezvoltarea excesivă a creierului a dus la pierderea capacităţii de comunicare extrasenzorială, ca şi de anumite procese patologice datorate presiunii pe care lichidul cefalorahidian o exercită asupra creierului.Hipersexualizarea este în concepţia lui Maerth o consecinţă a faptului că hormonii hipofizari pot acţiona ca un drog sexual în cazul consumării acestui organ. Prin consumarea creierului – aspect care se observă şi astăzi la cimpanzei – s-a generalizat un comportament deviat, dominat de pulsiunile sexuale.

Teoria rolului predominant al sexualităţiiElaborată de Helen Fischer, această teorie ia în discuţie sexualitatea. Conform acestei teorii,

femelele cu potenţial reproducător crescut vor fi preferate de masculi şi în acest fel descendenţii lor vor fi mai numeroşi. In acest fel s-au selectat acele linii filogenetice care aveau o capacitate mai mare de reproducere şi o sexualitate accentuată. Datorită faptului că stadiul juvenil dura mai mult, aceşti juvenili erau mai bine hrăniţi şi aveau şanse mai mari de supravieţuire.

34

Teoria evoluţiei în mediul acvaticTeoria acesta a fost elaborată de Alistar Hardy (1960), care pornind de la o serie de rgumente de

ordin morfologic – printre care şi faptul că firele de păr de pe corpul umului au o cu totul altă orientare comparativ cu situaţia de la maimuţele antropide – opinează că bipedismul s-a realizat nu în mediul terestru ci în mediul acvatic. In conformitate cu această teorie, mediul acvatic avea o serie de avantaje – lipsa prădătorilor în primul rând dar şi protecţia faţă de temperaturile scăzute din timpul perioadelor glaciare. In acest fel s-a pierdut blana iar zonele acoperite cu păr sunt exact acelea unde prezenţa unor resturi de blană nu împiedica înotul. Pe de altăparte, s-a dezvoltat stratul adipos. Pe de altă parte, naşterea în mediul acvatic la om se desfăşoară mult mai uşor iar unii specialişti consideră că întregul proces al naşterii pare a fi programat pentru desfăşurare sub apă.Trecerea la mediul terestru a fost determinată tot de modificările climatului din perioada glaciară care au determinat scăderea suprafeţelor acoperite de apă în centrul Africii.

Evoluţia culturală

Una din caracteristicile tipic umane, care nu este întâlnită la nici un alt grup de animale în prezent este producerea unor artefacte. Din această categorie fac parte o gamă largă de unelte, arme sau obiecte de podoabă care sunt asociate exclusiv cu speciile de hominide.

In prezent cimpanzeii sunt recunoscuţi ca utilizând unelte din crengi sau oase, sau din fire de iarbă pentru a extrage termite sau chiar pietre pentru a zdrobi unele alimente dure. Antropologii consideră că şi australopitecii robuşti sau specii la Australopitecus garthi utilizau unelte create din oase, coarne sau piei de animale – aşa-numita cultură „osteodontokeratică” – însă astfel de unelte nu se pot păstra sub formă fosilă.

Unelte tipice de piatră apar odată cu Homo habilis, şi sunt reprezentate de aşa-numita cultură „Oldovan” – bolovani de râu rotunzi folosiţi pentru zdrobit alimente, aşchii pentru răzuit carnea de pe oase. Acest tip de unelte este cunoscut doar din Africa. Trebuie menţionat că în funcţie de tipul de unelte de piatră folosite, diferitele culturi umane se împart n trei epoci importante – paleolitic inferior, mijlociu şi superior, cultura oldovaneană reprezentând debutul primei perioade.

Unelte de un tip nou, mai sofisticate – cultura acheuleană – sunt caracteristice lui Homo ergaster, Homo erectus sau Homo heidelbergensis iar mai târziu de neanderthalieni şi Homo sapiens timpuriu. Acest tip de unelte era dominat de topoare de piatră de mână în formă de migdală sau de picătură de apă, cizelate în special din silex după o tehnică destul de simplă, de desprinderea aşchiilor prin lovirea cu pietre mai dure. Primele unelte de acest tip au fost descoperite în situri africane cu o vechime de circa 1, 5 milioane de ani.Astfel de topoare fără coadă au avut o extrem de largă răspândire peste tot unde s-au descoperit resturi fosile de hominide şi au reprezentat peincipalul tip de unealtă pentru o perioadă de circa un milion şi jumătate de ani – neanderthalienii le-au folosit până în urmă cu circa 50 000 de ani. O situaţie interesantă s-a înregistrat în China şi Asia de Sud-Est. Cu toate că zona respectivă era populată de hominide, aici nu s-au întâlnit niciodată topoare de piatră de tipul celor descrise mai sus. Una din

35

posibilele explicaţii ale lipsei acestor unelte ar fi aceea că în zonă se foloseau pe scară largă unelte din bambus, care erau la fel de eficiente pentru sfâşiat carnea şi pentru dezosare, dar care evident că nu s-au păstrat ca fosile.

In paleoliticul mijlociu, tipul de unelte din piatră realizate de Homo sapiens – dar şi de neaderthalieni – este destul de mare. Inafară de topoarele de mână pot fi amintite răzuitoare, lame de piatră de diferite mărimi ca şi pietre masive care se presupune că erau folosite pe post de târnăcoape, pentru doborârea unor copaci masivi.

In aceeaşi perioadă apar şi unele modificări ale ritualurilor de înmormântare: în Orientul Apropiat (Israel) au fost descoperite morminte umane în care erau îngropate şi capete sau fragmente de capete de animale – un bărbat din Skhul a fost înmormântat cu un maxilar de porc în braţe iar un copil cu un cap de cerb cu coarne a fost descoperit în situl apropiat de la Quafzeh.

In această perioadă apare clar faptul că oamenii primitivi acţionau coordonat pentru capturarea şi uciderea unor animale de talie mare cum sunt rinocerii lânoşi sau mamuţii (astfel de mamifere nu erau vânate niciodată de lei pentru că erau mult prea puternice; numai un grup uman coordonat putea spera să vâneze cu succes un mascul adult de rinocer sau un mamut). Astfel de prăzi erau ulterior prelucrare cu mare eficienţă – carnea era detaşată de pe oase după jupuire, oasele dezmembrate şi zdrobite pentru extragerea măduvei. Aceste activităţi erau proprii atât lui Homo sapiens cât şi neanderthalienilor. Tot din aceeaşi perioadă datează şi folosirea diferitelor resturi de mamuţi pentru construirea unor adevărate adăposturi permanente.

Paleoliticul superior, care începe cu circa 400 000 ani în urmă, apar o serie de noi inovaţii. In urmă cu circa 300 000 de ani în urmă începe să fie folosită o tehnică specială, de conturare a formei uneltei care urmează a fi desprinsă din blocul principal de piatră. In acest fel, apar unelte mai sofosticate şi mai perfecţionate. Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, tehnica veche, de a realiza o singură unealtă dintr-un bloc de piatră este completată de una nouă: dintr-un bloc iniţial erau desprinse o serie de aşchii care erau prelucrate ulterior cu alte unelte – de regulă de os sau corn. In acest fel apar o serie de unelte de tip nou, ca „pumnale” sau cuţite de os cu lamă de piatră, topoare cu mâner de os şi lamă de piatră sau bastoane de os cu perforaţii la un capăt, care sugerează folosirea lor ca scripeţi. Din aceeaşi perioadă datează folosirea aruncătorului de suliţă, a acelor de cusut din os, a harpoanelor cu vârf multiplu etc. Dintre obiectele de podoabă, încep să fie folosite pe scară largă mărgelele de os, scoici sau cochilii de gasteropode, pandantive de fildeş prelucrat, ca şi folosirea ocrului pentru ornarea diferitelor artefacte. In aceeaşi perioadă este atestată folosirea vetrelor de foc. Ritualurile de înmormântare capătă noi trăsături şi se poate remarca un început de stratificare socială – au fost descoperite unele schelete umane bogat împodobite cu mărgele laborios realizate, cu toate că cea mai mare parte a resturilor umane nu beneficiază de astfel de tehnici speciale de înhumare.

36

37

Arta ca manifestare specific umană este după datele pe care le avem până în prezent un atribut al populaţiilor de Homo sapiens (după toate probabilităţile neanderthalienii nu au creat ceea ce astăzi înţelegem prin acest concept). Oamenii de acum 75 000 de ani din Africa posedau toate calităţile omului modern actual în ceea ce priveşte capacitatea intelectuală, astfel încât moştenirea lăsată sub formă de stauete, desene rupestre sau basoreliefuri nu poate să impresioneze prea tare în lumina datelor actuale. Cele mai multe dovezi de artă paleolitică datează din Europa perioadei de acum 25 000 – 13 000 de ani; în această perioadă au fost create marile galerii pictate din peşterile din Spania (Altamira) sau Franţa (Lascaux, Ardeche, Cosquer, Chauvet), Dolni-Vestonice (Cehia). Desenele extrem de realiste înfăţişează practic toată fauna de mamifere mari din Europa perioadei glaciare; statuete sau sculpturi datând din aceeaşi perioadă surprind extrem de realist atât aspecte din viaţa unor animale – urşi, lei, reni, bizoni – ca şi din aspecte având legătură directă cu omul – faimoasele statuete feminine de tip „Venus obeză”.

Un alt aspect prin care populaţiile umane se diferenţiază net este reprezentat de construirea de adăposturi.

Cele mai vechi urme de adposturi umane dateaza de circa 2 000 000 de ani si au fost descrise din defileul Olduvai. Este vorba de mici cercuri de pietre care probabil mentineau crengi in pozitie verticala. Acest tip de adapost era opera lui Homo habilis, specie capabila sa foloseasca unelte si sa le produca intr-o oarecare masura, folosea focul si stabilea tabere, in urma cu circa 3 000 000 de ani.

Unele dintre adaposturile descoperite erau construite din lemn cum este cazul celei de la Terra Amata, (Nisa, Franta), datand din perioada glaciarului Mindel (450 000 – 380 000). In interior era situata o vatra de foc iar constructia in sine era din crengi intarite la baza cu pietre masive. Astfel de adaposturi se cunosc din toata perioada aleoliticului inferior iar structura lor ramane nemodificata timp de peste un milion de ani.

Din perioada acheuleana (500 000 – 400 000 ani in urma) datează adaposturi cum este cel de langa Nisa (Franta). Intr-o pestera au fost descoperite resturile unui cort din piei de animale intinse pe un cadru din ramuri, tot ansamblul fiin ancorat cu pietre. Interiorul acestui adapost era de 11/3,5 m si era impartit in doua incaperi – una mai mare care avea si o vatra de foc si una mai mica. Ambele incaperi erau pardosite cu blani, ierburi si alge marine. Pentru incalzit, ocupantii – cel mai probabil neanderthalieni - foloseau lemn de pin, cu toate ca padurile din zona ofereau si o serie de alte esente lemnoase.

In zona Cernigov, langa localitatea Mezin, au fost descoperite fundamente de colibe formate din mandibule de mamut. Aceste structuri sustineau o colibe tipice pentru vanatorii de mamuti; acoperisul si peretii erau din piei de mamut, iar in interior erau folosite piei de la alte specii – ursi, lupi, vulpi – pentru dormit si asternut pe jos. In aceeasi zona au fost descoperite si structuri bazale in care defensele de mamut erau inca in picioare. Pe aceste structuri erau asternute piei de mamut, ancorate in colturi pentru a mentine forma; vatra de foc nu lipsea din interior.

In afara de colibe, au fost descoperite si o serie de resturi de corturi. In paleoliticul superior – cu circa 15 000 – 10 000 ani în urmă - populatiile de vânători aparţtinând culturii magdaleniene foloseau corturi care se aseamanau mult cu corturile indienilor nord-americani – pieile de animale erau cusute intre ele si asezate pe o structura de lemn iar baza era intarita cu un strat de pietre. In jurul unor astfel de adaposturi s-au gasit o serie de resturi de unelte din piatra. Unele din aceste corturi erau duble, ca cel descries de la Pogenwhitch care includea o structura de mijloc care unea doua corturi independente, fiecare cu vatra sa de foc.

Intre adaposturile multiple pot fi citate si doua colibe lungi descoperite la Kostienki, langa Alexandrova (Ucraina). Diemnsiunile erau de 33.5/5,5 metri lungime si includeau zece corturi individuale. Acest adapost era conceput pentru a permite scurgerea zapezii topite de pe acoperis.

Sfârsitul paleoliticului este marcat şi de un alt tip de constructii – cele megalitice. Dolmene si cromlech-ur apar pe toata suprafata Europei cu circa 7 000 de ani in urma. In aceasta perioada, de pe

38

actualul teritoriu al Serbiei este atestata folosirea uneltelor de cupru, iar acest intarvel de timp marchează trecerea spre o noua perioada a evolutiei umane – cea istorică.

Relaţiile în cadrul comunităţilor umane

Reconstituirea comportamentului hominidelor este relativ greu de realizat. Practic, pentru a elucida aceste aspecte ne putem baza doar pe dovezi indirecte extrem de interpretabile sau pe modul de comportament al unor populaţii actuale aflate pe o treaptă de evoluţie similară.

Dacă se analizează relaţiile care au loc între sexe sau grupele de vârstă la maimuţele antropoide actuale poate da unele indicaţii despre relaţiile de acelaşi tip de la australopitecine sau alte specii primitive. In cazul gibonilor, cele mai primitive antropoide actuale, masculii şi femelele formează perechi monogame, cu masculii şi femelele efectuând o serie de activităţi împreună. Urangutanii au o structură diferită la nivel populaţional: masculii şi femelele sunt separaţi, de regulă un mascul împerechindu-se cu mai multe femele aflate pe teritoriul său. Gorilele practică poligamia de grup, un mascul adult conducând un grup de femele şi de masculi tineri care sunt îndepărtaţi din grup în momentul în care ating vârsta adultă şi devin argintii pe spate. Cimpanzeii – Pan troglodytes - au caracteristic grupurile dominate de masculi înrudiţi între ei, care apără un teritoriu, culeg hrana, vânează şi protejează femelele de prădători sau de alţi masculi din grupuri din apropiere sau se angajează în conflicte deschisăcu masculii din aceste grupuri pentru hrană sau teritoriu. Femelele nu sunt o constantă în grup, ele putându-şi schimba grupul în vreme ce la masculi acest comportament este mult mai rar. Spre deosebire de cimpanzeii obişnuiţi, companzeii bonobo – Pan paniscus - au o societate mult mai complexă. Sunt atestate astfel grupuri familiale dominate de femele. Masculii sunt legaţi de asemenea de femele, iar un mascul îşi datorează de cele mai multe ori rangul social înrudirii cu femela dominantă, lucru care nu se întâmplă în cazul cimpanzeilor obişnuiţi. De remarcat că o societate cu astfel de relaţii nu se întâlneşte la nici o altă specie de primat actual.

Din perspectiva acestor date, este relativ greu de apreciat ce tipuri de relaţii apăreau în cadrul grupurilor de antropoide din miocen, pliocen sau în cazul australopitecilor. Faptul că nu apar diferenţe notabile între masculi şi femele la cele mai multe grupe ne poate conduce la concluzia că relaţiile se asemănau cu cele existente la primatele antropoide actuale, dar acestea sunt simple supoziţii.

Homo sapiens pare să fi dezvoltat relaţii similare cu cele existente la grupurile de cimpanzei, cu toate implicaţiile acestora. Grupurile umane primitive seamănă cel mai mult cu cele de la Pan troglodytes şi cu toate că societăţile umane sunt extrem de complexe şi tipurile de relaţii care apar pot fi extrem de complexe, asemănările comportamentale vin să le completeze pe cele de natură genetică, care indică cimpanzeii ca cei mai apropiaţi filogenetic de oamenii actuali.

Grupurile de Homo sapiens se bazau pe exploatarea hranei oferite de mediu. Grupuri de vânători-culegători, formate din bărbaţi, femei şi copii ocupau un anumit teritoriu cât timp acesta le oferea resursele necesare. Folosinţa îndelungată a unor vetre de foc – spre deosebire cu neanderthalienii care se pare că erau mult mai mobili – dovedeşte faptul că ocupau adesea un teritoriu anume pe care în exploatau în ceea ce priveşte resursele de hrană. Tinând cont de faptul că hrana nu era abundentă tot timpul, erau obligaţi să se deplaseze destul de des, iar în acest fel se explicăşi ocuparea treptată a întregului glob de populaţiile de vânători-culegători.

In legătură cu neanderthalienii, unii specialişti au propus o ipoteză interesantă şi anume aceea că bărbaţii şi femeile cu copii nu stăteau împreună decât o mică parte a timpului, bărbaţii vânând animale şi trăind separaţi în vreme ce comunităţi de femei şi copii se bazau mai degrabă pe o hrană formată din animale mărunte, peşte şi vegetale.

Grupurile umane primitive au fost nu odată în pericol de extincţie. O dovadă în acest sens este extrem de îngusta diversitate genetică pe care o posedăm ca specie. Faptul că cea mai mare diversitate

39

genetică se întâlneşte la populaţiile khoisan din Africa de Sud în vreme ce toate celelalte populaţii umane de pe glob nu egalează diversitatea din interiorul unui singur grup african demonstrează nu numai că doar un grup mic de oameni a părăsit Africa şi descendenţii lor au cucerit ulterior planeta, dar şi că la un moment dat populaţia umană a fost în pragul extincţiei. Efectivul minim pe care l-ar fi atins populaţia umană la un moment dat este estimat undeva între câteva mii şi 10 000, ceea ce pentru o specie ca a noastră înseamnă pragul extincţiei.

Unii paleontologi au identificat şi acest moment, punându-l în legătură cu erupţia devastatoare a vulcanului Toba din Indonezia, care a erupt acum aproximativ 71 000 de ani. Datele paleontologice estimează că în comparaţie cu erupţia vulcanului Tambora, care a avut loc în 1815 reprezintă cea mai violentă erupţie cunoscută până în prezent, şi care a produs 20 km3 de cenuşă, a avut drept consecinţă apariţia unui an fără vară la latitudini temperate din cauza marii cantităţi de cenuşă împrăştiată în stratosferă, efectul erupţiei vulcanului Toba din Sumatra a fost devastator. Producând circa 800 km3 de cenuşă şi cu o coloană de fum care a urcat la peste 30 000 m, această erupţie a provocat dispersia unui strat aproape uniform de sulfuri în stratosferă strat care s-a dispersat extrem de greu. Cenuşa depusă până în India atinge în unele locuri peste 3 metri grosime (6 m în unele cazuri). Consecinţa a fost o iarnă dură care adurat nu mai puţin de 6 ani, după care s-a instalat pentru 1000 de ani o glaciaţiune în decursul căreia temperaturile au fost mai scăzute comparativ cu ultimul maxim glaciar de acum 18 – 20 000 ani. Aceste efecte sunt probate atât de concentraţia unor izotopi ai oxigenului în gheaţa antarctică cât şi din datele înregistrate în unele zone cu recifi de corali, cum este cazul celui din zona Bahamas.

In aceste condiţii, cea mai mare parte a populaţiilor umane, adaptate la climatul cald, au dispărut treptat de pe tot globul, cu excepţia Africii, unde condiţiile tropicale şi habitatele variate au fost mai puţin afectate.

Evoluţia omului modernToate datele paleontologice pe care le avem în prezent sugerau că originea lui Homo sapiens este

în Africa, de unde s-a răspândit treptat pe glob. Recent, datele biologiei moleculare şi geneticii au venit cu dovezi puternice în sprijinul aceleiaşi teorii, astfel că ea nu mai este pusă în discuţie. Capacitatea craniană constantă a lui Homo sapiens arată şi că strămoşii noştri posedau aceleaşi potenţialităţi pe care le posedăm

40

şi noi în prezent. Asa că este perfect legitimă întrebarea dacă în cazul omului evoluţia a fost doar un factor pur biologic sau unul mixt, biologic dar şi psiho-socio-cultural. Analiza comparativă a modului în care s-au dezvoltat comunităţile umane indică tocmai acest ultim aspect, pledând pentru o evoluţie gradată – mai lentă la început şi din ce în ce mai accelerată în prezent – a unor caracteristici specific umane, care pun uneori cu totul altfel de probleme, care ies din cadrul legilor pur biologice.

Când anume au apărut aceste capacităţi specific umane este greu de spus. Este clar că maimuţele antropoide nu le posedă decât în extrem de mică măsură, ca să nu mai vorbim de alte animale. Un faimos test care încereacă să ilustreze existenţa recunoaşterii sinelui – testul oglinzii – aplicat la cimpanzei, gorile şi urangutani a arătat că primele două specii sunt capabile să recunoască imaginea din oglindă ca fiind cea proprie; urangutanii însă nu au reuşit acest test, ceea ce poate indica unele răspunsuri. Din păcate nu putem aplica acest test speciilor umane şi preumane fosile....

Popularea globului de către om s-a făcut în trei etape. Prima etapă a avut loc cu circa 2 milioane de ani în urmă, când grupuri de Homo erectus (sau Homo ergaster după alţi antropologi) a populat zonele tropicale, până în Extremul Orient. Dovezile fosile din China, Vietnam şi Java, cu vârste cuprinse între 1,8 şi 1,9 milioane de ani vin să confirme acest lucru. O a doua etapă a fost cea a speciilor Homo heidelbergensis şi Homo neanderthalensis, prezenţi în Europa cu 800 000 ani în urmă. Unii antropologi consideră că omul de Neanderthal a fosty o ramură evolutivă europeană, desprinsă din cea a omului de Heidelberg, care a lăsat nenumărate urme în toată Europa în urmă cu 300 – 150 000 ani. Cel de-al treilea val de colonizare a fost cel al lui Homo sapiens, diferenţiat în Africa dintr-o altă ramură a hominidelor (Homo ergaster sau Homo heidelbergensis).

Homo sapiens şi răspândirea sa pe glob

Se poate pune întrebarea ce a determinat expansiunea în cazul lui Homo sapiens? Presiunea ecologică determinată de efectele ultimelor faze glaciare care au determinat aridizarea continuă a climatului în Africa şi deşertificarea treptată a nordului şi sudului continentului, au dus la extinderea treptată a arealului ocupat de Homo sapiens, care acum circa 100 000 ani a părăsit Africa şi s-a răspândit treptat pe tot globul.

Explicarea modului în care oamenii moderni au populat întregul glob este un subiect extrem de interesant si de fascinant. Deslusirea diferitelor etape prin date ale paleontologiei, antropologiei lingvisticii, istoriei iar mai nou prin intermediul biologiei moleculare si genetice ne poate ajuta sa intelegem complexitatea actuală a tabloului oferit de societatea umană.

Intelegerea modului în care diferite grupuri umene au efectuat migraţii de-a lungul şi de-alatul continentelor, impactul unor evenimente geologice de tip catastrofic, interactiunea dintre anumite grupuri, structurarea unor anumite tipuri de societăţi este de fapt cheia pentru înţelegerea diversităţii antropice actuale, sub toate aspecte sale.Datorită factorului de noutate absolută, în cele ce urmează vom prezenta succint tabloul populării de către omul modern al Globului, aşa cum rezultă din datele oferite de analiza genetică a ADN mitocondrial care se transmite pe cale exclusiv maternă – aşa numita teorie a Evei mitocondriale sau a Evei africane şi cele oferite de analiza cromozomului Y – aşa numita teorie a strămoşului unic mascului – Adam. In perioada actuală, datele oferite de analiza ADN mitocondrial (teoria Evei africane) – Rebecca Cann, Alan Wilson, 1987; Veronique Barriel, 1999) sau de analiza cromozomului Y (teoria Adam) demonstrează că evoluţia omului a avut loc în Africa.

41

Teoria Evei mitocondriale – haplogrupurile mt ADN Analiza ADN-ului mitocondrial a început cu analiza a 147 de persoane de sex feminin originare de

pe tot globul (20 din Africa, 46 persoane de rasă albă din Europa, America de Nord şi de Sud, 34 din Asia, 21 aborigeni din Australia, 26 din Noua Guinee) şi a demonstrat că practic populaţia actuală umană se împarte în trei grupe – unul, cu o mare diversitate în ce priveşte ADN-ul mitocondrial, format exclusiv din africani, un al doilea grup, format din asiatici şi un al treilea grup care include africani şi toate celelalte tipuri de populaţii analizate. Pe de altă parte, toată populaţia umană ar proveni din descendenţa unei singure femei – „Eva mitocondrială” – care a trăit în Africa la sud de Sahara, cu circa 250 000 ani în urmă.

ADN mitocondrial se transmite pe cale exclusiv maternă şi are o structurămult mai conservatoare comparativ cu ADN-ul din cromozomi. Analiza acestui tip de ADN la un mare număr de populaţii umane actuale a relevat faptul că cea mai mare diversitate genetică din acest punct de vedere se întâlneşte la populaţii africane de la sud de Sahara. Cea mai mare diversitate a fost observată la populaţii din zona deşertului Kalahari. Aceste populaţii sunt considerate cele mai vechi din punct de vedere gentic şi cele mai apropiate de strămoaşa primordiala – aşa-numita „Evă mitocondrială”. Din acest prim trunchi de populaţii caracterizate prin prezenţa haplogrupului L0 s-a desprins grupul de populaţii San şi Mbuti din Africa occidentală subsahariană, caracterizate prin haplogrupul L1. Aceste populaţii au rămas relativ izolate genetic până în perioada actuală. Din populaţiile caracterizate prin prezenţa haplogrupului L1 s-au desprins populaţii care prezintă haplogrupurile L2 şi L3. Aceste populaţii sunt larg răspândite în tot continentul african. Populaţiile umane din afara Africii sunt caracterizate prin prezenţa macrohaplogrupurilor M şi N, ambele desprinse din grupul L3. Acestor haplogrupuri le apartin o gama larga de variante genetice, toate răspândite din Europa până în Australia şi sudul Americii de Sud.

https://www3.nationalgeographic.com/genographic/atlas.html

42

Human mitochondrial DNA (mtDNA) haplogroups

 

most recent common mt-ancestor  

 

L0

 

L1  L2 L3  L4L5L6L7

  M N  CZ D E G Q   A I O   R   S W X YC Z B F pre-

HV 

pre-JT

P  UK

HV JT U KH V J T

Retrieved from "http://en.wikipedia.org/wiki/Haplogroup_L1_%28mtDNA%29

Cele mai vechi fosile cunoscute apartinand clar lui Homo sapiens au fost resturile a două calote craniene descoperite de Richard Leakey în zona văii Omo din Etiopia (şi denumite Omo I si Omo II). Datate cu radiocarbon ca având o vechime de 130 000 de ani, reexaminarea lor din 2005 printr-o nouă metodă – ce foloseşte potasiul şi argonul, a relevat că au de fapt circa 195 000 ani vechime. In acest fel, se adaugă 35000 ani la istoria cunoscută a populaţiilor umane tipice, care foloseau pe scara largă producerea de unelte – trăsătură care apare cu circa 50 000 ani în urmă.Cu circa 150 000 ani în urmă, aceste populaţii se diferenţiază în Africa în patru ramuri din care unele rămân în Africa, iar altele părăsesc continetul prin nord-est. Analiza mtADN – transmis pe linie exclusiv maternă - a permis refacerea traseului migraţiilor umane timpurii şi oferă o imagine asupra originii populaţiei umane din diferite aone ale globului.

43

Haplogrupul L0 (150 - 170 000 î.e.n.)

Haplogrupul L0 este originar in Africa de vest de acum 150 - 170 000 de ani (sud-vestul Etiopiei), într-o perioadăde mari prefaceri datorate schimbărilor climatice. Timp de câteva zeci de mii de ani, populaţiile cu L0 au migrat spre sud şi vest. Haplogrupul L0 este găsit la 20 – 25% din populaţiile din centrul, estul si sud-estul Africii şi cu o frecvenţă mult mai mică la populaţiile nord şi vest africane. Acest fapt se datorează migraţiilor bantu din perioada anilor 1000 î.e.n., proces amplu în care aceste populaţii au asimilat şi au împins spre sud şi est populaţii cu haplogrupul L0. Prezenţa acestui haplogrup la indivizi din America se datorează comerţului cu sclavi din secolele XVII – XVIII (sclavi proveniţi din zona Mozambicului sau a zonei central-vest africane au ajuns in acest fel mai ales in America de Sud).

Haplogrupul L1 (circa 150 - 170 000 î.e.n)

Haplogrupul L1 are originea în grupul L0 cam în aceeaşi perioadă (circa 150 - 170 000 î.e.n.). Populaţia cu L0 a trăit împreună cu populaţiile L1 în Africa, fiind găsit în prezent la populaţii africane cum sunt pigmeii sau populaţiile Khoisan din sudul Africii. După o coexistenţă de câteva zeci de mii de ani, o ramură a haplogrupului L1 s-a desprins, formând un grup independent. Unii dintre descendenţii acestui grup au reprezentat primul val de imigraţie în afara Africii. Haplogrupul L2 (59 – 80 000 î.e.n.)

44

Haplogrupul L2 – apărut cu circa 80 000 de ani in urmă pornind de la o singură femeie - se găseşte la cea mai mare parte a populaţiilor africane actuale. Originea acestui grup este zona de vest a lacului Victoria, iar populaţiile cu acest grup s-au desprins spre vestul continentului, pentru a se răspândi ulterior în toată Africa Centrală şi Africa de sud. Acest haplogrup poatefi subîmpărţit în mai multe unităţi distincte L2a, b, c d. L2a reprezintă grupul ancestral si este găsit în prezent mai ales în sud-estul Africii în vreme ce celelalte trei grupuri sunt răspândite mai mult în Africa centrală şi de vest. Haplogrupul L2 este caracteristic populaţiilor de limbă bantu.

45

Haplogrupul L3 (80 000 î.e.n.)

Haplogrupul L3 are originea intr-o populaţie a haplogrupului L2, scindarea având loc undeva in zona nordică a actualului Zair. Ulterior, populaţiile de tip L3 s-au răspândit în perioada holocenului mijlociu Africa de nord-vest, zona sahariana, iar două ramuri s-au desprins spre est, traversând Marea Roşie în sudul şi respectiv nordul peninsulei arabice. Populaţiile bantu din vestul Africii au în mare măsură acest grup mtADN, iar un mic grup izolat al acestor populaţii ancestrale poate fi găsit în prezent în Insulele Capului Verde.Populaţiile descendente din grupurile care au părăsit Africa peste Marea Roşie sunt descendenţii a circa 10% din populaţiile actualului Orient Mijlociu. Din interiorul lor s-au format celelalte două importante haplogrupuri, ai căror purtători au populat ulterior întregul glob – haplogrupurile M si N. Motivul care a putut determina populaţiile L3 să părăsească Africa sunt legate în bună măsură de schimbările climatice cauzate de încălzire şi de topirea calotelor glaciare din Europa. Acest fapt a făcut ca climatul Africii să devină mai umed şi a transformat mari suprafeţte din Sahara actuală în zone fertile asemănătoare cu savanele din estul Africii ca bogăţie faunistică. Pătrunzând în noile teritorii, populaţiile de vânători-culegători L3 au fost atrase treptat spre nord-est, părăsind în cele din urmă Africa prin cele două puncte unde Marea Roşie era mai îngustă – zona Suez şi strâmtoarea Bab el Mandeb.

46

Haplogrupul M (circa 60 000 î.e.n.)Populaţiile cu haplogrupul M sunt urmaşii primului val de populaţii L3 imigrate din Africa, efectuat peste strâmtoarea Bab el Mandeb, pornind din nordul Etiopiei actuale şi al Somaliei. Descendenţii acestui grup au urmat linia oceanului, populând zonele de coastă ale Indiei, Asiei de Sud-Est, Indonezia şi în cele din urmă au ajuns în Australia şi Polinezia. Pe de altă parte, ramuri ale acestui haplogrup se reîntorc in zona orientului mijlociu de unde trec înapoi în Africa de Nord ; alte ramuri pătrund în Asia Centrală prin Iranul şi Pakistanul actual, alăturându-se ramurilor desprinse din haplogrupul N.

47

Myanmar, Indonesia, Fiji, India, Thailanda

Populaţiile cu haplogrupul M sunt urmaşii primului val de populaţii L3 imigrate din Africa, efectuat peste strâmtoarea Bab el Mandeb, pornind din nordul Etiopiei actuale şi al Somaliei. Descendenţii acestui grup au urmat linia oceanului, populând zonele de coastă ale Indiei, Asiei de Sud-Est, Indonezia şi în cele din urmă au ajuns în Australia şi Polinezia. Acest grup este grupul major al populaţiilor est-asiatice.Pe de altă parte, ramuri ale acestui haplogrup se reîntorc in zona Orientului Mijlociu de unde trec înapoi în Africa de Nord şi de est, unde formează grupuri cu frecvenţă redusă (M1); alte ramuri pătrund în Asia Centrală prin Iranul şi Pakistanul actual, alăturându-se ramurilor desprinse din haplogrupul N. Reprezintă 30 – 50% din populaţiile din zona nord-vestului Indiei şi Pakistanului, şi circa 15% din populaţiile Asiei Centrale. Populaţiile acestui grup au cunoscut o vastă expansiune în timpul paleoliticului şi faptul că unele grupe M est-asiatice sunt practic identice cu unele din centrul Asiei indică o deplasare recentă a acestora în zonă.Populaţiile acestui haplogrup lipsesc din zona est-mediteraneană (Levant), chiar dacă sunt prezente cu o frecvenţă mare în peninsula arabică.

Haplogrupul M1 (60 000 î.e.n.)

48

Bahrein, Etipoia, UgandaHaplogrupul M1 reprezintă o ramură a grupului M care se reîntoarce în Africa prin aceeaşi zonă a strâmtorii Bab el Mandeb pe unde strămoşii lor părăsiseră Africa cu aproape 100 000 ani mai devreme. In present, haplogrupul este răspândit la circa 20% din populaţiile est-africane, cea mai mare parte a fracţiunii mediteraneene a haplogrupului M şi circa 7% din populaţiile din zona Văii Nilului. Haplogrupul M1 lipseşte la majoritatea populaţiilor din India şi Asia. Prezenţa lor în Africa poate fi explicată şi prin faptul că acest grup s-a diferenţiat în Africa înainte de a trece peste Marea Roşie, iar ulterior au fost înlocuite de imigranţi care s-au reîntors în aceleaşi zone.Haplogrupul M1 se subâmparte în patru grupuri în estul Africii, toate diferenţiate în ultimii 10 – 20000 de ani în această zonă.Haplogrupul N (100 000 – 60 000 î.e.n.)Reprezintă cel de-al doilea val de imigranţi L3 din Africa. De data aceasta, imigraţia s-a făcut prin nordul Mării Roşii, prin peninsula Sinai. Urmând Valea Nililui spre nord, aceste populaţii au atins litoralul mediteranean şi ulterior au trecut în Orientul Mijlociu. Descendenţii lor au populat treptat Orientul Mijlociu şi vestul Asiei, coabitând acum 100000 - 60000 de ani în aceste zone cu populaţiile neanderthaliene preexistente (după cum o atestă resturile fosile neanderthaliene dezgropate din pestera Kebara, Mount Carmel, in Israel).Din haplogrupul N ancestral s-au desprins mai multe ramuri care au populat treptat tot restul globului. In prezent descendenţii lor sunt găsiţi în Europa, Asia, subcontinentul indian şi in cele două Americi.Desprinderea din grupul ancestral a fost favorizată de modul de viaţă de tip vânător-culegător. Urmărind turmele de ierbivore în migraţie pe marile câmpii care existau în trecut, aceste grupe au parcurs trasee diferite : unele s-au îndreptat spre vest, trecând din Anatolia în Europa ; altele s-au îndreptat spre nord, trecând peste Caucaz în stepele din nordul Mării Negre şi Mării Caspice. Altă ramură s-a reântors în nordul Africii în vreme ce o a patra s-a îndreptat spre est, prin sudul Mării Caspice. Din această ramură s-

49

au desprins populaţii care s-au răspândit ulterior în Asia Centrală pe de-o parte şi India şi Pakistan pe de alta.Populaţiile haplogrupului N care au ajuns în sud-estul Europei si Balcani rămân în aceste locaţii şi în prezent. Descendenţi ai lor au populat restul Europei şi în prezent reprezintă cel mai important grup din punct de vedere al mtADN în Europa.

Coabitarea cu neanderthalienii – pestera Quafzeh. Rămăşiţele vechi de 100000 de ani dezgropate din această peşteră arată că primii ei locuitori erau de tip Homo sapiens – aparţinând haplogrupului N - care trăiau în zonă înainte de pătrunderea neanderthalienilor. Homo sapiens populează peştera pentru 20 – 50 000 de ani, după care o părăsesc şi este preluată de neanderthalieni care o locuiesc circa 15 000 de ani. In jurul datei de 45000 î.e.n pestera este preluată din nou de H. sapiens. Descoperirea urmelor de ocru roşi pe resturi de cadavre îngropate cu circa 100000 ani în urmă în această peşteră sugerează că populaţiile umane practicau un cult al morţilor. Homo sapiens este considerată în prezent ca fiind prima specie care a practicat înmormântarea însoţită de ritualuri specifice.

Haplogrupul pre HV (circa 40 000 î.e.n).

50

Haplogrupul pre HV (circa 40000 î.e.n). Desprins din ramura vestica a haplogrupului N, haplogrupul preHV este prezent la populaţii din zona Mării Roşii, peninsula arabică, Iran, Irak. Prezenţa haplogrupului la populaţii din Etiopia si Somalia indică faptul că o parte a acestor populaţi sau reîntors în Africa peste strâmtoarea Bab el Mandeb (sau reprezintă efectul comerţului cu sclavi practicat de arabi în ultimele 2000 de ani în această parte a globului). Populaţii purtând acest haplogrup au trecut în Europa peste zona Bosforului şi pe de alta au pătruns şi dinspre est, după ce traversaseră Caucazul. Populaţiile acestea au populat treptat toată Europa, fiind cunoscute ca tipul Cro-Magnon. După câteva mii de ani, aceste populaţii s-au scindat la rândul lor în mai multe grupe distincte, printre care se remarcă grupul HV, care a dat cele mai importante linii genetice feminine din Europa de vest.

Haplogrupul HV (circa 20000 î.e.n.).

51

Cu circa 30000 ani în urmă, o parte din strămoşii acestui grup HV traversează Caucazul şi Anatolia, pătrunzând în Europa. Instalarea unei perioade glaciare în urmă cu 15 – 20000 de ani a determinat aceste populaţii să migreze spre sudul continentului – peninsula Balcanică, Italia, peninsula Iberică. Aceste populaţii au evoluat în izolare până la retragerea gheţurilor. Efectivele au scăzut mult şi o mare parte din variantele genetice preexistente au fost pierdute pentru totdeauna. După retragerea gheţurilor în urmă cu 15000 de ani, aceste populaţii se răspândesc din nou în Europa, dând naştere la două noi haplogrupuri, H şi V, care reprezintă 75% din populaţia Europei actuale.

Haplogrupul HV1 (circa 20000 î.e.n.).

52

Haplogrupul HV1 Reprezintă o ramură vest-eurasiatică a grupului HV, fiind prezent la populaţii din Anatolia, sudul Rusiei, zona Caucazului. O altă parte a populaţiilor aparţinând acestui grup au populat stepele nord-pontice si s-au răspândit spre vest, ajungând în zona de est a Mării Baltice, Europa de est şi zona est-mediteraneană. Datele genetice indică faptul că nu există nici o legătură între acest grup şi populaţiile haplogrupului HV care s-au scindat în vestul Europei în haplogrupurile H si V.

Haplogrupul H (20 000 î.e.n. ???)

53

Haplogrupul H – este cel mai comun în prezent, reprezentând 40 – 60% din populaţia Europei. In unele zone din sudul Europei – Roma, Atena - ponderea este de circa 40% pentru a descreşte treptat spre est, ceea ce sugerează originea vestică a grupului, probabil în peninsula Iberică. In Anatolia, ponderea este de 25% iar în Caucaz de 20%.

Interesant este însă amploarea răspândirii acestui haplogrup. Circa 20% din populaţiile din sudvestul Asiei, 15% din cele central asiatice şi 5% din cele nord-asiatice sunt purtătoare ale mutaţiei care individualizează acest haplogrup. Liniile genetice ale acestui haplogrup diferă însă ca vârstă. Cele din Europa au o vechime de circa 15 000 de ani, după ce populaţiile purtătoare care pătrunseseră cu 30000 ani în urmă au fost în mod drastic diminuate de perioada glaciară. In schimb, populaţiile din Asia Centrală au o vechime estimată de circa 30000 de ani, ceea ce sugerează că reprezintă o ramură de imigraţie estică a grupului iniţial.

Haplogrupul V (circa 12000 î.e.n.).

54

Saudi Arabia

Vechimea de circa 15000 ani a grupului indică faptul că populaţiile haplogrupului HV au fost forţate să se refugieze în sudul continentului pentru circa 5000 de ani.

Haplogrupul V nu are o răspândirea prea mare în Europa actuală. Este present la populaţii din Europa de vest, centrală şi de nord. Populaţia bască îl posedă într-un procent de circa 12% în vreme ce populaţiile vest-europene ne-basce îl au într-un procent de doar 5%. Este prezent şi la populaţii din Algeria şi Maroc, ceea ce indică o migraţie spre sud. Diversitatea genetică a haplogrupului scade de la vest spre est. De asemenea, haplogrupul este prezent la unele din populaţiile nordice – Saami – care efectuau în trecut migraţii până în Siberia în urma turmelor de reni. Insă, diversitatea redusă în cadrul populaţiei Saami indică o pătrundere târzie, în ultimele mii de ani.

55

Haplogrupul N1 ( ?????)

Cu o răspândire largă, acest subgrup al haplogrupului N reprezintă una din cele patru linii genetice ale populaţiei evreieşti cu origine central şi est-europeană (aşa numita populaţie Ashkenazi). Datele acumulate până în prezent sugerează că acest subgrup s-a diferenţiat în Europa Centrală şi în perioada Evului Mediu atingeau un efectiv de doar 25000. Absent la europenii tipici, acest haplogrup apare la populaţii din zona Levntului, Arabiei şi Egiptului.

Haplogrupul R ( ????)Se diferentiază în Orientul Apropiat din cadrul populaţiilor cu haplogrupul N şi se răspândesc extrem de mult. Una din ramurile desprinse migrează spre sud şi pătrunde în nordul Africii. O altă ramură se îndreaptă spre nord, trecând prin Anatolia, traversând Caucazul şi populând sudul Rusiei. Alte două ramuri se desprind spre est, una pe o rută la sud de munţii Himalaya, alta pe o rută nordică, populând Asia Centrală şi Extremul Orient .

Vechimea haplogrupului este mare – populaţia ancestrală se diferenţiază la scurt timp după ce al doilea val de imigranţi părăseşte Africa peste zona Suezului, si faptul că este răspândit aproape peste tot şi că a folosit aceleaşi căi de imigrare ca şi haplogrupul N face extrem de complexă identificarea liniilor de răspândire.In cadrul haplogrupului R se diferenţiază mai multe grupuri distincte, menţionate anterior. Populaţii cu originea în haplogrupul R iniţial reprezintă în prezent peste 75% din liniile genetice mtADN din Europa.

Haplogrupul F ( ???? î.e.n.)

56

Haplogrupul F este o ramură a haplogrupului N, care se diferenţiază în zona dintre Marea Caspică şi Lacul Baikal, reprezentând în present unul din grupurile importante din Asia. Cele două ramuri ale acestui grup se răspândesc în China, unul pe ruta sudică, la sud de masivul Himalayan iar cealaltă pe ruta nordică, respectiv prin nordul deşerturilor din Asia centrală. In present, reprezintă ¾ din populaţiile din Asia de Est. este larg răspândit pe coasta Pacificului, la populaţiile aborigene din Taiwan, în Filipine, la populaţiile Kadazan din Borneo dar şi la populaţiile Evenk din Siberia. De asemenea, apare pe coastele Noii Guinee şi Indonesia ca şi în unele regiuni ale Polineziei. Haplogrupul F are o frecvenţă redusă în Melanezia şi Polinezia şi din această cauzăeste puţin probabil ca populaţiile acestui grup să fi făcut parte din primul val de colonişti ai acestei regiuni, vorbitori de limbă Austronesiană. Cel mai probabil, pătrunderea a avut loc târziu, odată cu expansiunea în regiune a limbilor din grupul sino-tibetan, în urmă cu 6 – 8 000 de ani.

57

Haplogrupul J (10 000 î.e.n.)

Haplogrupul J reprezintă o ramură a haplogrupului R, şi se consideră că populaţiile purtătoare sunt cele care au realizat expansiunea neolitică, chiar dacă este prezent şi la populaţii din paleoliticul superior. In prezent, haplogrupul este răspândit în India (zona văii Indusului) în Pakistan, sudul peninsulei arabice şi Europa. In Europa, este un grup răspândit mai ales în estul şi nordul continentului, unde este comun. Diversitatea genetică mare în cadrul haplogrupului sugerează că originea populaţiei ancestrale a fost undeva în zona de coastă a Libanului actual. Cea mai mare diversitate genetică – 25% o au populaţiile din peninsula arabică (beduinii şi yemeniţii), însă acest fapt este un rezultat al scăderii populaţiei şi unor procese de mutageneză ulterioară. Populaţia din Arabia nu reprezintă originea acestui haplogrup.Din acest grup de populaţii fac parte şi cele care cu circa 10000 de ani în urmă, în zona estului Turciei şi nordului Siriei, au început domesticirea unor plante ale căror fructe şi seminţe făceau parte din hrana loc ca vânători-culegătiri. Astfel, apar primele comunităţi umane care practică agricultura, şi care, ulterior, se răspândesc în decursul neoliticului.

58

Haplogrupul T (circa 10 000 î.e.n.)

Haplogrupul T are aceeaşi răspândire ca şi grupul J – respectiv nord-vestul Indiei, peninsula arabică, nordul şi estul Europei, iar răspândirea populaţiilor acestui grup s-a făcut în perioada paleoliticului superior şi a neoliticului. Ca şi populaţiile din grupul J, au descoperit şi răspândit tehnicile agricole, ceea ce a permis apariţia unor grupări mari de oameni. Tehnicile acestea au fost rapid adoptate de populaţiile din zonă, dovedind astfel că o serie de strategii de supravieţuire pot trece uşor de la un grup la altul. Cu toate că aceste tehnici s-au răspândit rapid pe tot globul, nu acelaşi lucru se poate spune despre populaţiile haplogrupului T, care în prezent reprezintă doar cirac 20% din populaţiile Europei de Est, Orientului Mijlociu şi Asiei Centrale.

59

Haplogrupul I (30 000 î.e.n.)

Haplogrupul I este originar in populaţiile din Orientul Apropiat, care cu 30 000 de ani în urmă s-au diversificat şi ulterior au populat Europa centrală şi de nord ca şi vestul Eurasiei. Pătrunderea spre nord s-a făcut străbătând Caucazul şi ulterior, în perioada mijlocie a paleoliticului superior, iar ulterior s-au răspândit în Europa. Cunoscute sub numele de populaţii de cultură aurignaciană, stăpâneau tehnici mai avansate de realizare a uneltelor de piatră, care erau realizate în mod stabdardizat; de asemenea, foloseau o gamă largă de unelte de piatră pentru prelucratul pieilor sau pentru a prelucra lemnul.Circa 10% din populaţiile europene actuale au originea în populaţii cu haplogrup I care au pătruns în Europa acu, 25 0000 ani, în decursul Paleoliticului. Ceea ce rămâne din AND-ul mitochondrial al populaţilor europene reflectă pătrunderile din neolitic, după că cu 15000 ani în urmă gheţurile din nord au început să se retragă.

Haplogrupul W ( ?????). Populaţiile care poartă acest haplogrup au originea în haplogrupul R şi populează atât nordul Europei cât şi Orientul Apropiat. Diversitatea genetică cea mai mare se întâlneşte în Orientul Apropiat, ceea ce sugerează originea haplogrupului în această regiune. Pătrunderea spre nord s-a făcut peste lanţul munţilor Caucaz iar ulterior s-au alăturat celorlalte populaţii aurignaciene – ce purtau haplogrupul I – şi care au populat Europa în paleolitic si neolitic.

60

Haplogrupul K (circa 50 000 î.e.n.).

Grup de populaţii cu vechime mare, haplogrupul K se diferenţiază dintr-o ramură a haplogrupului R în urmă cu circa 50 000 de ani. Descendenţii acestor populaţii s-au diferenţiat în mai multe subgrupe răspândite în nordul Europei, nordul Caucazului, Orientul Apropiat, Arabia, India, nordul Africii. O parte din populaţiile subgrupului K reprezintă celelalte trei ramuri ale populaţiei ebraice Ashkenazi.

Haplogrupul U (55 000 î.e.n)Populaţiile cu acest haplogrup se desprind cu 55 000 ani în urmă din ramura nordică a haplogrupului R şi includ o mare varietate de variante. Imigrând spre nord, aceste populaţii trec lanţul munţilor Caucaz şi se răspândesc în stepele din nordul Mării Negre. De aici se răspândesc spre nord, populând teritoriul actual al vestului Eurasiei dimprejurul marilor stepe. Circa 7% din populaţia Europei şi al celor din zona est-mediteraneană prezintă acest haplogrup.In prezent, populaţii aparţinând acestui haplogrup se regăsesc în Europa, Africa de nord, India, peninsula arabică, nordul Caucazului, Orientul Apropiat.

61

Haplogrupul U5 – este restrâns la nord-estul Europei (Finlanda), dar este regasit şi în Orientul Apropiat şi nordul Africii, ceea ce sugerează o imigraţie spre sud a unor populaţii diferenţiate în nordul Europei. Populaţiile din Finlanda reprezintă un exemplu tipic de evoluţie izolată, fiind net distincte de restul populaţiilor din nordul Europei atât ca limbă cât şi ca obiceiuri.

In Orientul Apropiat, haplogrupul U5 se regăseşte la populaţii din Anatolia, la kurzi, armeni şi egipteni. Populaţiile din nordul Africii care au aceleaşi trăsături ca şi cele scandinave sunt unii berberi din Algeria, Maroc şi Senegal. Acest aspect intresant, de regăsire al aceloraşi trăsături genetice la populaţii aflate la mari distanţe geografice - reprezintă un rezultat al mişcărilor de populaţii umane de acum 15 000 de ani, de la încheierea ultimei perioade glaciare.

Haplogrupul U6 (15 – 20 000 î.e.n.)

Tunisia

Haplogrupul U6 este prezent la circa 10% din populaţiile din nordul Africii şi se presupune că s-au diferenţiat din grupul parental înainte ca acesta să părăsească Orientul Apropiat. Spre deosebire de ramurile grupului care au populat Europa şi Scandinavia, s-au îndreptat spre vest pe fâşia fertilă din sudul coastei mediteraneene. La sfârşitul ultimei perioade glaciare, populaţii aparţinând acestui haplogrup

62

traversează strâmtoarea Gibraltar şi pătrund în Spania şi Franţa ; în paralel are loc pătrunderea spre sud a populaţiilor aparţinând grupului înrudit U5.

Haplogrupul A (circa 50 000 î.e.n.)

Haplogrupul A reprezintă unul din grupurile majore ale populaţiei Asiei şi totodată unul din grupurile care au populat cele două Americi. Desprinse din haplogrupul N, populaţiile haplogrupului A apar acum 50 000 de ani în stepele dintre Marea Caspică şi Lacul Baikal. Oparte din aceste populaţii de vânători culegători urmează o rută spre nord, pe văile marilor fluvii siberiene, iar ulterior se îndreaptă spre est pe marginea zonei arctice.

63

Un grup desprins din aceste populaţii trece peste strâmtoarea Behring în America de nord, pătrunzând până în sudul Golfului Hudson, reprezentând strămoşii actualilor eschimoşi. Populaţia amerindiană are caracteristică o diversitate genetică redusă, ceea ce indică popularea de dată recentă a continentului – circa 10 – 15 000 ani în urmă.O a doua ramură pătrunde în Asia Centrală şi prin nordul Chinei atinge de asemenea Extremul Orient, ruta ei intersectând-o pe cea a liniei precedente. Subgrupul A5 – se diferenţiază cu circa 10 000 de ani în urmă şi ajunge pe ţărmul Pacificului, fiind caracteristic populaţiilor din peninsula coreană şi arhipelagul nipon.Subgrupul A4 – are o largă răspândire, fiind characteristic pentru 10% din populaţia Chinei şi având o frecvenţă mai redusă - 1 – 5% - pentru populaţiile din Asia Centrală, Siberia şi Asia de Sud-Est.

Haplogrupul B (circa 60 000 î.e.n.)

După toate probabilităţile, haplogrupul B se diferenţiază în Asia Centrală în zona situată între Caspica şi Baikal, de unde s-a răspândit spre est, populând estul Asiei. In present, alături de haplogrupurile F şi M reprezintă 75% din populaţiile acestui vast teritoriu. Este present la 17% din populaţiile Asiei de sud-est, la 20% din populaţia Chinei, este larg răspândit pe coasta Pacificului, din Vietnam până în Japonia, ca şi în cazul populaţiilor siberiene – unde frecvenţa sa nu reprezintă totuşi decât circa 3% din total. O ramură a acestui haplogrup pătrunde spre sud, ajungând până pe continentul australian.

64

Populaţii ale acestui haplogrup reprezintă unul din cele 5 valuri de imigranţi care au populat America, fiind întâlnit la populaţii amerindiene din America de Nord şi de Sud, dar cu o diversitate genetică redusă, ceea ce indică pătrunderea în acelaşi interval de 15 – 20 000 ca şi în cazul grupurilor precedente.

Haplogrupul C (circa 50 000 î.e.n.)

Seminol (SUA), Apas (SUA), Maya (Mexic), Tikuna (Brazilia)

Se diferentiază în stepele Asiei Centrale desprinzându-se din una din ramurile haplogrupului M. In prezent, populaţiile purtătoare a haplogrupului C reprezintă 20% din totalul populaţiilor siberiene, acest grup genetic fiind considerat caracteristic pentru Siberia. Având o mare varietate genetică, o vechime mare şi o frecvenţă ridicată haplogrupul C este considerat ca o dovadă că primele populaţii umane pătrunse în această zonă au fost cele desprinse din grupul M. O parte din populaţiile siberiene purtătoare a acestui tip s-au răspândit spre sud, reprezentând în present 5 – 10% din totalul populaţiilor din Asia Centrală şi circa 3% din populaţiile din estul Asiei.O altă parte a acestor populaţii s-au răspândit şi spre vest, dar frecvenţa lor scade brusc la vest de Urali şi Volga. Mai puţin de 1% din populaţiile de la vest de Urali, din Europa de est şi de vest sunt purtătoara a acestei mutaţii. Cu toate că au fost capabile să treacă peste strâmtoarea Behring în America, aceste populaţii s-au oprit la limita Uralilor şi a Volgăi, care au devenit veritabile bariere geografice. Populaţiile aparţinând haplogrupului C au ajuns până în estul SUA şi centrul Americii de Sud. Pătrunderea lor este relativ recentă – cu 25 – 15 000 ani în urmă – fapt dovedit şi de slaba diversitate genetică a acestor populaţii.

65

Haplogrupul X (circa 30 000 î.e.n.)

Haoplogrupul X este o ramură a haplogrupului N cu o răspândire interesantă şi generatoare de dileme. Este alcătuit din două subgrupuri, denumite X1 şi X2.Subgrupul X1 are o răspândire destul de largă în nordul şi estul Africii în vreme ce grupul X2 este răspândit în zona de vest a Asiei şi în Europa (Orientul Apropiat, Caucaz, zona mediteraneană), unde de exemplu, reprezintă 2% din totalul populaţiei. In unele din grupurile umane din această zonă, haplogrupul X2 reprezintă până la 25%, ceea ce se datorează în opinia specialiştilor unei expansiuni postg laciare care a avut loc cu circa 15 000 ani în urmă.

Subgrupul X2 este prezent de asemenea la un număr însemnat de populaţii amerindiene – 25% în cazul populaţiilor Ojibwa din zona Marilor Lacuri, 15% în cazul populaţiilor Sioux, 10% la populaţiile Nuu-Chah-Nulth, 7% la Navajo. Insă, acest grup lipseşte din Siberia, zonă prin care populaţiile care au populat Americile ar fi trebuit să treacă pentru a popula noul continent, ceea ce ridică semne de întrebare asupra rutei urmate de aceste populaţii.

66

Haplogrupul D (circa 60 000 î.e.n.)

Haplogrupul D este o ramură a grupului M care se diferenţiază în Asia Centrală şi reprezintă o caracteristică importantă a populaţiilor asiatice actuale din estul continentului, unde formează un grup ce ocupă 20% din întreaga varietate a mtADN din zonă. De asemenea, această frecvenţă ridicată indică faptul că purtătorii acestei mutaţii au făcut parte din primul val de populaţii umane care au pătruns în Asia. Frecvenţa grupului scade de la nord la sud, indicând prin aceasta ruta de imigrare. De asemenea, frecvenţa scade spre vest – 10 – 20% din populaţiile Asiei Centrale poartă mutaţia, unele dintre aceste grupuri find practic similare ca structură genetică cu populaţii aflate mult mai la est, fapt ce indică o pătrundere ulterioară datei de 5000 de ani pe traseul vechiului Drum al Mătăsii.

67

Cu circa 15 – 20 000 de ani în urmă, populaţii aparţinând haplogrupului D pătrund în America, unde pot fi întâlnite atât în continentul nordic cât şi în cel sudic.

Haplogrupul Z ( ???? î.e.n.)

Desprins din una din ramurile haplogrupului M, haplogrupul Z se diferenţiază de asemenea în zona dintre Caspica şi Baikal. Reprezintă o caracteristică a populaţiilor siberiene, frecvenţa sa în această regiune fiind de 3%. Trei ramuri principale ale acestui grup se răspândesc la nord de China, în Siberia Orientală, în nordul Chinei şi prin centrul Chinei în Asia de Sud-Est. Ca şi în cazul populaţiilor haplogrupului C, Uralii au reprezentat o redutabilă barieră geografică – spre vest, haplogrupul Z nu reuşeşte să traverseze acest masiv montan.

68

Teoria strămoşului masculin - „Adam”

Analiza cromozomului Y la un număr de 2262 de bărbaţi provenind de pe tot globul (Peter Underhill, Michael Hammer, 1997) a relevat un aspect similar, şi anume că toate persoanele analizate au un singur strămoş comun pe linie masculină – denumit „Adam” de către specialiştii americani, strămoş care a trăit în Africa în urmă cu circa 200 000 – 300 000 de ani (în cazul lui Underhill, cifrele erau 68 000 – 280 000 ani iar în cazul lui Hammer – 69 000 – 316 000 ani). Ca şi în cazul „Evei mitocondriale”, zona de origine este aceeaşi Africă sud-sahariană. Modul în care a fost efectuată această diferenţiere a fost relativ simplu – cercetătorii americani au observat că cea mai mare parte a persoanelor analizate aveau la nivelul cromozomului Y o secvenţă mutantă, în vreme ce doar o parte posedau structura ancestrală.

Observând modul de distribuire a acestei structuri ancestrale, s-a demonstrat că acesta nu apare decât la unele populaţii africane în timp ce structura derivată este prezentă atât la alte populaţii africane cât şi la restul populaţiilor de pe glob. Concluzia este una singură: această mutaţie a apărut undeva pe continentul african iar descendenţii celui care a suferit această mutaţie sunt cei care au populat ulterior globul. Cei mai apropiaţi genetic de populaţiile umane ancestrale sunt boşimanii (populaţia khoisan), care au structura genetică ancestrală în proporţie de 20% în vreme ce sudanezii sau etiopienii o au doar în proporţie de 5% şi respectiv 3%.

In lumina acestor date s-a demonstrat clar că populaţia cu cea mai mare diversitate genetică este cea originară – şi aceasta este populaţia africană. Toate celelalte populaţii analizate au mult mai puţine variaţii ale ADN decât se întâlnsc la africani. Dintre populaţiile africane, cea mai diversă din punct de vedere genetic s-a dovedit a fi cea a khoisan-ilor din Kalahari, care reprezintă astfel grupul cel mai apropiat de strămoşii omului modern care au emigrat din Africa.

69

„Adam”Denumirea a fost dată celui mai vechi strămoş cunoscut pe linie masculină a populaţiilor umane

actuale, în urma analizei variaţiilor materialului genetic de la nivelul cromozomului Y. A trăit în Africa de Est (nord-vestul Kenyei). Populaţiile San (boşimani) au cea mai mare variabilitate genetică la nivelul cromozomului Y şi din acest motiv sunt considerate cel mai vechi grup uman actual.

In cazul cromozomului Y, cel mai vechi strămoş cunoscut este cel care contine markerul genetic M168. Acest “Adam primordial”, “Adam eurasiatic” a trăit în zona Africii Orientale – Sudan sau Etiopia în urmă cu 31 000 – 79 000 ani. Descendenţii lui au urmat mai multe căi de migrare, din care una i-a purtat peste Marea Roşie, în Asia şi de acolo s-au răspândit în decursul timpului pe tot globul. Acest fenomen este strâns legat de cresterea bruscă a populaţiei globului în paleoliticul superior, când au apărut o serie de inovaţii în construirea uneltelor şi elaborarea tehnicilor de vânătoare.

Haplogrupul A (M 91) (55 000 î.e.n.)

Haplogrupul A este caracterizat printr-un marker genetic denumit M91, si reprezintă cel mai divers grup dintre toate cele analizate prin prisma cromozomului Y. Acesta este motivul pentru care haplogrupul A este considerat a fi descendent direct din strămoşul comun. Populaţiile care poartă acest marker se întâlnesc în prezent în zona centrala si de sud a Africii, practica inca un stil de viata bazat pe vanatoare si culegerea de radacini si fructe iar limbile lor sunt caracterizate prin folosirea click-urilor facute cu limba

70

(populatiile San din zona Kalahari sau Hadza din Tanzania). Mult mai răspândite în trecut, aceste populaţii au fost reduse numeric si asimilate in in urma puternicei dezvoltari a grupului de populatii bantu.

Haplogrupul B (M60) (50 – 60 000 î.e.n.)

Haplogrupul B este caracterizat prin prezenţa unui alt marker – M60. Populaţiile ce poartă în present acest marker s-au desprins de asemenea din trunchiul comun, populând vaste zone din Africa centrală. Diversitatea genetică mare în cadrul grupului sugerează vechimea lui de până la 60000 ani. Rsapandit la unele populaţii izolate si caracteristice, cum sunt pigmeii Mbuti sau Bayaka, si ele foarte vechi, practicand inca modul de viata primitiv.

Haplogrupul YAP (50 000 î.e.n.)

71

Markerul YAP caracterizează o gamă largă de populaţii aflate la sud de Sahara si reprezinta semnul unuia din cele trei grupuri majore umane in ceea ce priveste structura cromozomului Y. Acest grup este caracterizat printr-o mutatie specifica – un grup de 300 nucleotide care în anumite cazuri foarte rare isi poate schimba locul pe cromozomi. Cu circa 50 000 de ani în urmă, această grupă de nucleotide s-a fixat pe cromozomul Y al unui bărbat din sudul Saharei care a transmis mutaţia urmaţilor pe linie masculină. Urmaşii purtând această mutaţie s-au răspândit pe două direcţii. Una o reprezinta haplogrupul E, caracterizat prin markeru M96 şi este gasita in prezent în Africa si zona Mediteranei. Celalalt grup – haplogrupul D, este caracterizat prin markerul M174 şi apare la populaţii asiatice.

Haplogrupul E (M96) (30 000 – 40 000 î.e.n.)

In perioada paleoliticului tarziu, au existat doua valuri de migratie din Africa. Prima a reprezentat-o un mic grup care acum circa 60 000 de ani a urmat linia coastei oceanice si a ajuns în cele din urmă în Australia. Un al doilea grup părăseşte Africa în urmă cu 50 000 de ani si se ndreapta spre nord, în ceea ce numim azi Orientul Mijlociu. Caracteristic acestui grup – denumit Clanul Orientului Mijlociu - este markerul M89. Circa 90 – 95% din totalitatea bărbaţilor ne-africani poartă această mutaţie. Părăsirea Africii s-a făcut probabil prin urmărirea sper nord a bogatelor turme de animale in migratie care populau atunci zona denumita azi Sahara orientala. Un al doilea grup, a urmat ulterior aceeaţi cale nordică. Cu circa 40 000 ani în urmă, climatul devine arid iar Sahara se transformă în deşert arid pentru circa 20 000 de ani, obligând aceste populaţii să migreze spre nord si est

Haplogrupul E3A (M2) ( ????)

72

De origine nedeterminată, acest grup s-a diferenţiat în Africa de nord-est cu circa 20 – 30000 ani în urmă, iar descendenţii grupului s-au stabilit în sudul Saharei. Populaţiile care poartă acest marker sunt răspândite strict în Africa subsahariană. Dispersia spre sud şi est s-a efectuat în urmă cu circa 3000 de ani, odată cu expansiunea populaţiilor Bantu care practicau o agricultură mai eficientă.

Haplogrupul E3 B (M 35) (circa 20 000 î.e.n.)

Egipt

Mutaţia M 35 a apărut la un bărbat care a trăit undeva în Orientul Mijlociu cu 20 000 de ani în urmă. Urmaşii lui s-au numărat printre membrii primelor comunităţi umane care au răspândit practicile agricole din Orientul Mijlociu în bazinul mediteranean. Punctul de cotitură care se pare că a favorizat răspândirea acestui tip de practici a fost încălzirea climarului în urmă cu 10 000 de ani, iar ca urmare a acestui fenomen, cultivarea plantelor devine o practică mult mai profitabilă pentru comunităţile umane decât modul de viaţă pastoral sau cel de tip culegător-vânător, care se potriveau mai bine unui climat mai aspru cu comunităţi umane mai mici. Denumită de istorici Revoluţia Neolitică, acest proces a marcat de asemenea un extrem de important pas în dezvltarea primelor societăţi umane centralizate. De la populaţii de circa 30 – 50 de oameni, cu structură de tip tribal, se trece la aglomeraţii mari umane, cu structură socială compelxă ; se dezvoltă schimburile economice, utilizarea calendarului, este inventat scrisul, apar armatele organizate, oraşele state, primele monarhii. Astfel, populaţiile care practicau agricultura în Orientul Mijlociu ajung la o explozie demografică în urmă cu circa 8 000 de ani, fapt ce determină un val de migraţii spre est, zonă la fel de fertilă în acea perioadă.

73

Haplogrupul C (M130) (50 000 î.e.n.)

Populaţiile haplogrupului C, caracterizate prin markerul M130 reprezintă cel mai vechi val de imigraţie masiva din Africa spre Asia de sud. Păstrând linia coastei, acest grup (denumit generic Clanul de Coasta) populează întregul litoral al peninsulei arabice si Oceanului Indian Asia de Sud-Est, India, Sri Lanka şi pătrund de asemenea în Australia. Deplasarea lor a fost deosebit de rapidă, în 5000 de ani reusind să atingă Australia. Prezenţa uneltelor caracteristice în locul celor construite odinioară de populaţiile de Homo erectus arată că aceste populaţii noi ating Australia cândva în intervalul 50 – 60 000 ani în urmă. In perioada respectiva Australia era mai umeda comparativ cu perioada actuala, cu o serie de specii marsupiale de talie mare care reprezentau prazi facule. Cu circa 40 000 ani in urma, odata cu aridizarea climatului, populatiile umane incep sa foloseasca pe scara larga incendierea vegetatiei. Ca urmare, habitatele Australieise modifica radical – speciile de talie mare dispar (peste 60) iar asociatiile vegetale se transforma in asociatii de tip pirogen.

O parte a populatiilor acestui grup nu a trecut in Australia, rămânând în Asia de sud-est. De aici pătrund adânc în interior, ajungând până în Siberia şi Mongolia. Cu circa 10 000 ani în urmă, un grup de populaţii al Clanului de Coastă din nordul Chinei traversează strâmtoarea Behring şi pătrunde în America, formând populaţiile de limbă Na-Dene şi Navajo din vestul Canadei şi sudvestul SUA. In aceste populaţii, peste 25% din bărbaţi poartă markerul M130.

74

Haplogrupul C3 (M217) (circa 20 000 î.e.n.)

Mutaţia M 127 apare la un bărbat care a trăit în Asia de Sud Est cu 20 000 de ani în urmă. Descendenţii acestui bărbat formeză haplogrupul C3 care s-a răspândit ulterior din zonele de coastă ale Pacificului spre interiorul continentului, atingând sudul si estul Chinei, estul Siberiei Orientale, Asia centrală. Din această populaţie fac parte si mongolii actuali ca si descendenţii lui Ginghis Han (circa 16 milioane de barbati din Asia Centrală au acelaşi strămos, considerat a fi hanul mongol).O ramură deosebită a luat calea spre nord, pătrunzând în Alaska şi de aici spre sud în America de Nord, pe coasta Pacificului.

Haplogrupul D (M147) (50 000 î.e.n.)

75

In prima fază a imigrării din Africa, populaţiile cu haplogrupul D au urmat acelaşi traseu cu haplogrupul C (Clanul de Coastă), până în Asia de Sud Est. Din Asia de Sud Est, populaţiile grupului au urmat două direcţii. Prima a fost către nord-est, cu popularea Japoniei, iar cea de-a doua – care după datele de biologie moleculară a avut loc mult mai recent – in urmă cu câteva mii de ani – a dus de pe litoralul Extremului Orient în Tibet şi Mongolia.Există şi ipoteza că acest grup a imigrat din Africa ulterior haplogrupului C. In prezent, pe litoralul Asiei se găsesc grupuri umane cu acest haplogrup mai ales in Asia de Sud Est şi în insulele Andaman, însă populaţiile grupului lipsesc din India.

Haplogrupul D2 (P 37.1) (circa 30 000 î.e.n.)

76

Mutaţia P37.1 care caracterizează acest haplogrup a apărut undeva în Asia de Sud Est în urmă cu circa 30 000 de ani în cadrul populaţiilor de tip M 174. Purtătorii acestei mutaţii, recunoscuţi în prezent ca haplogrupul D2 au urmat un traseu spre nord-est şi au ajuns în arhipelagul nipon, populându-l şi alăturându-se astfel populaţiilor mai vechi. In prezent, peste 50% din barbaţii japonezi poartă această mutaţie.

Haplogrupul D1 (M15) (circa 30 000 î.e.n.)

Bhutan

Membrii haplogrupului D1 sunt urmaţii în linie directă a unui bărbat care a trăit în Asia de Sud Est acum 30 000 de ani şi care s-au deplasat spre nord şi vest, populând în urmă cu câteva mii de ani Tibetul actual. In present, această mutaţie (M 15) caracterizează cea mai mare parte a populaţiilor din Tibet, dar este prezentă şi la populaţii de pe coasta Asiei de Sud Est.

Haplogrupul F+ (M 89) (circa 45 000 î.e.n.)

77

Strămoşul acestei linii genetice suferă o mutaţie – M 89 – prezentă la 90 – 95% dintre toţi bărbaţii non-africani actuali. A trăit undeva în estul Africii sau Orientul Mijlociu, iar urmaşii săi (Clanul Orientului Mijlociu)s-au răspândit ulterior pe tot globul urmând trei rute principale de migraţie – spre nord-vest, spre Europa, spre nord-est, şi spre est. Aceste migraţii sa- datorat perioadei mai reci şi mai uscate de acum 40 000 de ani, care a transformat câmpiile fertile din estul Africii şi Peninsula arabică în deşert. Populaţiile umane s-au deplasat spre terenuri mai favorabile pentru vânătoare, urmărind retragerea zonelor favorabile pentru hrana turmelor mari de animale din perioada cuaternara tarzie – zimbrii, mamuti lânoşi, antilope. In acest fel au pătruns prin Iranul actual în stepele din Asia Centrală şi prin Anatolia în Europa până la malul Oceanului Atlantic. Zona de stepă favorabilă megafaunei se întindea în trecut de la malul Oceanului Atlantic până în Coreea, şi în această zonă au pătruns şi populaţiile haplogrupului F+. Un grup restrâns de populaţii din acest haplogrup a pătruns în Anatolia şi Balkani, părăsind modul de viaţă ancestral şi specializându-se în viaţa în zone montane împădurite.

Haplogrupul G (M 201) (10 – 20 000 î.e.n.)

78

Iran

Mutaţia M 201 care caracterizează acest grup a apărut la un bărbat aparţinând haplogrupului F+ undeva în estul Iranului în perioada revoluţiei Neolitice, care a marcat trecerea de la modul de viaţă bazat pe vânătoare şi urmărirea turmelor în migraţie la unul sedentary, bazat pe dezvoltarea agriculturii. Descendenţii acestui haplogrup se răspândesc în nordul Indiei şi Pakistan, în vreme ce o altă ramură se îndreaptă spre nord-est, spre bazinul Mediteranei, adăugându-se valului de populaţii care au răspândit agricultura în această zonă la sfârşitul erei glaciare. Descendenţii acestui haplogrup pot fi întâlniţi în present din peninsula Iberică până în India.

Haplogrupul G2 (P 15) (circa 30 000 î.e.n.)

79

Mutaţia caracteristică acestui haplogrup – P 15 – apare în urmă cu circa 10 000 de ani. Descendenţii lui populează sudul Europei, pornind din Orientul Mijlociu actual şi trecând prin Anatolia. Se apreciază că populaţii ale acestui haplogrup au supravieţuit în refugiile glaciare din sudul Europei, iar după încălzirea climei s-au răspândit spre nord şi vest, repopulând zone relativ întinse. Mutaţia P 15 este comună la o mare parte a populaţiei evreieşti din estul şi vestul bazinului mediteranean, ca şi la evrei din Yemen sau Bulgaria.

Haplogrupul H (M 52) (20 – 30 000 î.e.n.)

Mutaţia M 69, denumită markerul Indian, a apărut la un bărbat care a trăit în sudul Asiei Centrale cu circa 30 000 ani în urmă. Descendenţii lui, urmând turmele în migraţie, au pătruns în India, reprezentând primul val major de imigrare în zonele continentale din centrul zonei.Originea acestui grup se pare că a fost în cadrul haplogrupului L (clanul Indian), care pornind din Orientul Mijlociu în urma turmelor au străbătut zona de stepă, iar prin trecătoarea Pamir au pătruns spre sud în India. Cu toate că şi înaintea lor mai pătrunseseră grupuri umane în India, totuşi acest grup a fost unul din cele mai importante, dacă se şine cont de frecvenţa mutaţiei în populaţiile actuale.

Haplogrupul H1 (M 52) (circa 25 000 î.e.n.)

80

Haplogrupul H1 se diferenţiază din cadrul haplogrupului H; cu circa 25 000 ani în urmă, apare mutaţia caracteristică – M 52 – la un bărbat care a trăit în India centrală. Descendenţii acestyi bărbat au reprezentant al doilea mare val înregistrat în popularea Indiei. In prezent, mutaţia este prezentă cu frecvenţe de peste 25% la unele populaţii indiene, dar poate fi întâlnit şi în Iran sau Asia Centrală, fără îndoială datorită unor migraţii ulterioare spre nord, peste munţii Pamir.

Haplogrupul J (M 304) (10 – 15 000 î.e.n.)

Ancestorul acestui haplogrup a fost un bărbat descendent al populaţiilor cu mutaţia M89 (Clanul Orientului Mijlociu), care a trăit la sfârşitul perioadei glaciare în zona Orientului Mijlociu. Spre deosebire de populaţiile grupului J1, care se îndreptaseră spre sud, descendenţii acestui bărbat au preferat ruta nord-vestică, populând alături de grupurile J2 nordul Africii şi sudul Europei. De asemenea practicau agricultura şi modul de viaţă citadin.

Haplogrupul J1 (M 267) (circa 10 000 î.e.n.)

81

Israel

Aparitia haplogrupului J1 s-a petrecut în urma unei mutatii – M267) care a avut loc al un bărbat care a trăit în populaţiile de agricultori din sudul aşa-numitei Semilune Fertile cu circa 10 000 de ani în urmă, zonă unde s-au cristalizat practicile agricole care au marcat sfârşitul ultimei ere glaciare.Populaţiile cu această mutaţie s-au răspândit atât spre nord – spre Europa – cât şi spre sud, în Etiopia.Răspândirea în nordul Africii şi peninsula iberică a avut loc mult mai recent, în timpul expansiunii islamice. In prezent, cea mai mare frecvenţă a acestei mutaţii se întâlneşte în peninsula arabică, Africa de Nord şi Etiopia. In zona mediteraneanăeuropeană, frecvenţa este redusă.. Din aceste populaţii fac parte şi majoritatea evreilor actuali.

Haplogrupul J2 (M 172) (15 000 – 10 000 î.e.n.)

Populaţiile haplogrupului J2 sunt considerate unele dintre primele care au ridicat oraşe-state şi au contribuit la răspândirea modului actual de viaţă.Mutaţia M 172 care caracterizează acest grup de populaţii desprinse din haplogrupul J, a avut loc cu circa 10 – 15 000 ani în urmă. Actualmente, populaţiile acestui grup se regăsesc în nordul Africii, orientul

82

mijlociu şi sudul Europei. In sudul Italiei, 20% din populaţia masculină poartă mutaţia pentru ca în sudul Spaniei să ajungă la 10%.

plogrupul I (M 170) (20 000 î.e.n.)

Srămoşii acesei linii genetice se difernţiază din populaţiile M 89 ale haplogrupului F+ (Clanul Orientului Mijlociu) în urmă cu circa 20 000 de ani în Orientul Mijlociu şi care au continuat să se deplaseze spre nord şi vest populând Europa în urmă cu 21 – 28 000 de ani şi dând naştere aşs-numitei culture gravettiene. Cea mai acceptată ipoteză este că strămoşul acestui grup – care a suferit mutatia M170 a trăit într-o mică comunitate izolată în sudul balcanilor în urmă cu 20 000 de ani, în timpul ultimei expansiuni spre sud a gheţarilor. După retragerea gheţurilor de acum 15 000 de ani, descendenţii acestui bărbat au populat tot centrul şi nordul Europei.Este posibil ca vikingii să se fi numărat printre descendentii acestei linii genetice, si doar raidurile vikingilor în Marea Britanie pot explica prezenţa mutaţiei la populaţii din sudul Franţei şi în cadrul populaţiilor celtice.Linia genetică are însă subramuri, fiecare cu locaţii geografice diferite – I1a în Scandinavia (35%) şi Marea Britanie (15% - o plauzibilă explicatie – expansiunea saxonă şi ulterior vikingă); I1b – in Europa de est şi peninsula Balcanică şi I1c în centrul Europei de vest (Germania).

Haplogrupul I1A (M253) (15 – 20 000 î.e.n.)

83

Strămoşul haplogrupului I1A a trăit în timpul ultimei răbufniri glaciare într-unul din refugiile iberice, unde populaţiile umane care se răspândiseră în Europa se refugiaseră. In acest refugiu a apărut şi mutaţia M253 care a carecterizat ancestorul grupulu, ai cărui descendenţi s-au răspândit ulterior spre nord, populând Insulele britanive şi spre nord-est, populâns Scandinavia actuală, în urmă cu 15 000 de ani. In aceste regiuni se găseşte cea mai ridicată frecvenţă a acestei mutaţii iniţiale. Purtători ai mutaţiei se întâlnesc însă şi în zone sudice ale Europei sau în Balcani, arătând o răspândire ulterioară.

Haplogrupul I1B (P37.2) (circa 15 000 î.e.n.)\

Mutaţia care caracterizează populaţia masculină a acestui haplogrup a apărut cu circa 15 000 ani în urmă în zona peninsulei balcanice, după cum o dovedeşte rata mare a frecvenţei ei în această zonă şi în prezent. Faptul este corelat şi cu dispariţia datorită condiţiilor extreme de dure ale perioadei glaciare a unei mari părţi a populaţiei Europei, care în acest fel dispare din fluxul principal de gene. Ulterior, populaţiile care

84

au reuşit să supravieţuiască – printre care s-au numărat şi purtătorii mutaţiei P37.2 – au recolonizat continentul şi frecvenţa lor a crescut.Popularea cu grupe umane provenind din acesată linie genetică s-a făcut spre centrul Europei şi vestul Asiei, zone unde şi în present mutaţia are cea mai mare frecvenţă.

Haplogrupul I1C (M233) (14 – 18 000 î.e.n.)

Mutaţia M233 care caracterizează acest grup de populaţii a apărut la un bărbat care a trăit în timpul sfârşitului ultimului eveniment glaciar undeva în sudul Franţei. După retragerea gheţurilor, descendenţi acestui strămoş, au urmărit spre nord turmele de animale, populând în acest fel nordul Europei actuale. Se consideră că aceşti vânători au fost cei care au fondat cultura gravettiană, caracterizată printre altele prin statuetele carcateristice denumite « Venus neolitice », considerate a fi semnele unor vechi ritualur ale fertilităţii.In prezent, 25% din europenii nordici poartă această mutaţie.

Haplogrupul K (M9) (40 000 î.e.n.)

85

Descendentul unui grup desprins din haplogrupul F+ (Clanul Orientului Mijlociu) şi care a trăit probabil în Iran sau sudul Asiei Centrale în urmă cu 40 000 de ani a suferit mutaţia M9 care caracterizează azi haplogrupul masculin K. Descendenţii acestui bărbat au populat în următorii 30000 de ani aproape toată planeta, fiind denumiţi Clanul Eurasiatic. Populaţii care practicau vânătoarea megafaunei cuaternare, s-au răspândit spre est până în zona masivelor montane din Asia Centrală. De aici, grupul s-a scindat în trei ramuri, cel mai probabil în zona Tadjikistanului actual (trecatoarea Pamir). Una din aceste ramuri s-a indreptat spre sud, populând zona Pakistanului şi Indiei iar alta a urmat un traseu spre nord, de unde s-a răspândit ulterior în toată Eurasia şi America de Nord. Aproape toţi amerindienii şi locuitorii Asiei de Est sunt descendenţi ai clanului Eurasiatic, ca şi o mare parte a populaţiei Indiei şi Europei.

Haplogrupul K2 (M70) (30 000 î.e.n.)

Mutaţia M70 ce caracterizează acest grup a apărut în urmă cu 30 000 de ani în zona Iranului, dintr-o populaţie aparţinând haplogrupului K2. Descendenţii acestui strămoş s-au îndreptat spre vest, pătrunzând în nordul Africii pe de-o parte iar pe de alta în Europa prin Anatolia. Cea mai mare frecventă a acestei mutaţii se întâlneşte în Orientul Mijlociu şi nordul Africii dar şi în Spania şi sudul Franţei, ca şi în comunităţi de pe tot ţărmul mediteranean.Răspândirea grupurilor umane cu mutaţia M70 pe marginile bazinului mediteranean a dus la ipoteza că de această răspândire s-ar putea face răspunzători fenicienii, care cu circa 3000 de ani în urmă fondaseră un vast imperiu comercial în zonă.

86

Haplogrupul K* (M9) (40 000 î.e.n.)Filipine

Pornit din zona Iranului, haplogrupul K s-a răspândit treptat în toată Asia de Sud Est. Datorită perioadei de timp scurse, s-au acumulat mutaţii ca acelea care au dus la formarea haplogrupului K*, ai cărui descendenţi populează azi arhipelagurile izolate – Indonezia, Filipine, Melanezia. In aceste zone, populaţia masculină poartă mutaţia caracteristică grupului într-o frecvenţă de 20 – 50%. Faptul că unele populaţii din India poartă mutaţia caracteristică grupului arată că ruta de migraţie a avut şi acest traseu. De asemenea, mutaţia este prezentă şi la 3% din berberii din Africa de Nord (3%) ca şi la populaţia din sudul Spaniei (1%).

Haplogrupul L (M20) (30 000 î.e.n.)

Mutaţia M20 a apărut la un descendent al primului grup de populaţie al haplogrupului K (clanul Eurasiatic) care a pătruns în India. A trăit fie în nordul Indiei fie în Orientul Mijlociu, iar descendenţii lui au format aşa-numitul clan Indian. Cea mai mare parte – 50% - a populaţiei sudului Indiei poartă această mutaţie, ei alăturându-se valului de imigranţi mai vechi cu circa 30 000 de ani din Africa (clanul de Coastă). Faptul că cea mai mare parte a populaţiei feminine din India prezintă mutaţia mtADN care atestă o populare ancestrală în vreme ce mutaţia cromosomului Y caracteristică clanului de coastă este extrem de rară la bărbaţii din regiune arată că imigrarea haplogrupului K şi stabilirea în zonă s-a făcut prin hibridare cu femeile populaţiei preexistente în vreme ce bărbaţii aparţinând clanului de coastă au fost fie ucişi, fie au fost alungaţi, neputând să-şi transmită genele mai departe.

87

Haplogrupul M (M4) (10 000 î.e.n.)

Climatul dur al ultimei perioade glaciare a constrâns ca şi în Europa populaţiile asiatice să migreze spre sud. Mutaţia caracteristică grupului M a apărut cu circa 10 000 de ani în urmă undeva în zona Melaneziei sau Indoneziei. Descendenţii acestei populaţii au colonizat ulterior o parte a arhipelagurilor din sud-vestul Oceanului Pacific (Micronezia, Tahiti).Mutaţia caracteristică grupului s-a răspândit în zonă cam în aceeaşi perioadă cu răspândirea cultivării orezului – care a coincis cu expansiunea agriculturii în Orientul Mijlociu şi China (unde se cultiva o cereală de tipul grâului cu circa 7 000 ani în urmă). Agricultura bazată pe cultura intensivă a orezului s-a răspândit în Indonezia, Borneo şi Sumatra cu circa 4 000 de ani în urmă.

Haplogrupul O (M 175) (35 000 î.e.n.)

88

Strămoşul haplogrupului O care a suferit mutaţia M 175 era un descendent al clanului Eurasiatic care a trăit în Asia Centrală sau de Est. Descendenţii lui – clanul Est Asiatic - au fost obligaţi să migreze spre est de natura reliefului zonei – munţii extrem de înalţi în sud şi deşerturi în nord. Vânători ca organizare socială, au pătruns în China probabil prin zona Djungariei. Ultima glaciaţiune care a transformat masivele montane din zonă în gheţari de netrecut i-a izolat în Centrul Asiei timp de câteva mii de ani, ceea ce a permis diferenţierea grupului. In zilele noastre 80 – 90% din barbaţii din zonele montane ale Asiei Centrale poartă mutaţia M 175 care practic este necunoscută din Asia de vest si Europa. De asemenea, grupul apare şi în zonele de coastă ale Asiei – Thailanda, Myanmar, sudul Chinei.

Haplogrupul O2 (P31) (30 000 î.e.n.)

Strămoşul haplogrupului O2 a trăit în China de Sud dau Estul Asiei în urmă cu 30 000 de ani iar urmaşii săi s-au îndreptat spre sud, populând zonele de coastă ale Asiei din India până în Malaezia şi spre nord, populând Corea şi Japonia. In prezent, populaţii care au o frecvenţă mare a acestei mutaţii se găsesc în Thailanda, Malaezia, estul Coreei si nordul Japoniei.

89

Haplogrupul O1A (M 119) (circa 30 000 î.e.n.)

Strămoşul haplogrupului O1A a suferit mutaţia caracteristică – M119 – cu 30 000 ani în urmă undeva în sudul Chinei sau în Asia de Sud Est. Descendenţii lui s-au răspândit în toată Asia de Sud-Est si formează şi în prezent populaţii distincte. Un grup aparte îl reprezintă cel care a populat Taiwanul, unde mutaţia caracteristică M119 apare la peste 50% din populaţie.

Haplogrupul O3 (M 122) (circa 10 000 î.e.n.)

Haplogrupul O3 se diferentiază din descendenţii unui bărbat care a trăit în China cu 10 000 de ani în urmă. Faptul că peste 50% din populaţia masculine a Chinei actuale poarta mutatia M122 sugerează o puternică legătură între mutaţie şi răspândirea agriculturii, şi se consideră că acest haplogrup reprezintădescendenţa primilor cultivatori de orez chienzi. Repetându-se un fenomen care avusese loc în Semiluna Fertila, dezvoltarea agriculturii bazate pe orez in China a dus la o explozie demografică, iar populaţia purtătoare a mutaţiei care practica agricultura s-a răspândit ulterior din Japonia până în Asia de Sud Est si Polinezia, după cum o dovedesc datele geneticii.

90

Haplogrupul N (LLY22G) ( ??? 10 000 î.e.n.)

Strămoşul haplogrupului N a fost un descendent al clanului Eurasiatic care a trăit cel mai probabil în urmă cu 10000 de ani în Siberia de Sud. Descendenţii lui au migrat spre vest, fiind regăsiti în prezent printre populaţiile vorbitoare de limbi uralice. In prezent, mutaţia caracteristică grupului - LLY22G – este găsită la populaţii sin peninsula scandinavică, nordestul Eurasiei (Siberia) – cum este cazul populaţiei Saami din Scandinavia.

Haplogrup P (M45) (40 000 î.e.n.)

Strămoşul grupului a fost un bărbat care a trăit în Asia Centrală şi a făcut parte din Clanul Eurasiatic. Descendenţii lui care purtau mutaţia M45 caracteristică acestui haplogrup au traversat masivul Hindukush spre nord ajungând în stepele din Kazahstan, Uzbekistan si sudul Siberiei, unde au dat naştere clanului Asiei Centrale. Reuşind să reziste în timpul ultimei perioade glaciare în Siberia, acest grup s-a diferenţiat, dând naştere strămoşilor a aproape tuturor amerindienilor şi europenilor actuali. Cu toate că mutaţia apare larg răspândită, modul în care s-au efectuat migraţiile spre vest şi est este încă necunoscut.

91

Haplogrupul R* (M207) (circa 30 000 î.e.n.)

Mutaţia M 207 care caracterizează haplogrupul R* a apărut în stepele Asiei Centrale în cadrul populaţiilor haplogrupului P, grup adaptat la o viaţă extrem de dură în condiţiile erei glaciare. Descendenţii acestui strămoş au generat un clan distinct, care s-a scindat pe două direcţii de migraţie : haplogrupurile R1 si R2.

Haplogrupul R1 (M 173) (circa 35 000 î.e.n.)

92

Haplogrupul R1 care s-a îndreptat spre vest şi a populat Europa (în prezent, cea mai mare parte a bărbaţilor din vestul Europei poartă această mutaţie)Mutaţia M 173 apare cu circa 30 000 de ani în Asia Centrală şi descendenţii bărbatului care a suferit mutaţia au făcut parte din primul val masiv care a populat Europa pornind spre vest, pe direcţia sepelor care se întindeau până în vestul Franţei. Prezenţa faunei bogate a permis pătrunderea în Europa a unor grupuri mari de populaţii, care au marcat sfârşitul dominaţiei neanderthalienilor pe acest continent. Noile populaţii aveau tehnici mai elaborate de vânătoare, arme mai eficiente, un limbaj mai bogat şi au surclasat populaţia neanderhaliană într-o competiţie pentru resurse limitate.In timpul ultimei perioade glaciare de acum 20 000 de ani, descendenţii haplogrupului s-au retras în sudul Europei de unde au repopulat continentul după retragerea gheţurilor (12 000 î.e.n.). In prezent, această mutaţie este deosebit de frecventă în nordul Franţei şi Marea Britanie.

Haplogrupul R1 B (M 343) (circa 35 000 î.e.n.) – populaţia Cro Magnon

Haplogrupul R1B este descendentul unui bărbat care a achiziţionat mutaţia M 343 acum 35 000 ani undeva în estul Europei. Descendenţii lui au populat înainte de ultima glaciaţiune toată Europa, impunându-se ca grupul numit de Cro Magnon. Alături de tehicile de vânătoare, descendenţii acestui grup au dovedit capacitatea de a crea artă – ei sunt autorii picturilor din peşterile din vestul Europei (arta paleolitica) – ca si autorii a numeroase artefacte fine din os si scoici care se purtau ca obiecte de podoabă. De asemenea, stiau sa confectioneze haine cusute din piei de animale si foloseau ritualuri de nmormântare.

93

Haplogrupul R1 A1 (M 17) (circa 10 000 î.e.n.) – clanul Indo-European

Mutaţia M 17 care caracterizează haplogrupul R1A1 – denumit clanul Indo-European – a apărut la un bărbat din ramura europeană a haplogrupului R1, undeva în steeple din Ucraina sau sudul Rusiei în urmă cu 10 000 de ani. Descendenţii acestui strămoş au devenit formidabilul val nomad de păstori cu organizare patriarhală care domesticiseră caii şi care s-au răspândit după încheierea ultimei perioade glaciare din India până în Islanda. Urmele acestei migraţii se regăsesc nu numai în datele geneticii ci şi în cele ale lingvisticii  : limbile indo-europene sunt răspândite din Europa până în India, de la limbile germanice, romanice si slave actuale la dialectele Hindi si Bengali de pe subcontinentul indian. Circa 40% dinpopulaţia masculină care se găseşte din zona Cehiei până în Siberia, Asia Centrală şi unele zone ale Indiei posedă această mutaţie. In India, 35% din vorbitorii de limbi hindu poartă mutaţia în vreme ce populaţiile dravidiene din sud o posedă doar în proporţie de 10%. In cazul populaţiilor din Orientul Mijlociu, mutaţia apare cu o frecvenţă de doar 5 – 10%. In Iran se observă o distincţie foarte clară între populaţiile farsi din vest (unde doar 5 – 10% din populaţia masculine poartă mutaţia) şi cele din est, unde mutaţia apare la 35% din bărbaţi. Acest aspect este datorat barierei pe care deşertul din centrul Iranului a constituit-o pentru populaţiile de păstori care depindeau de turmele lor pentru a supravieţui.

94

Haplogrupul R2 (M 124) (circa 25 000 î.e.n.)

Mutaţia M 124 apare în Centrul Asiei cu circa 25 000 de ani în urmă. Haplogrupul R2 care a rezultat din descendenţii acestui prim strămoş s-a îndreptat spre sud şi a populat o mare parte a Indiei de nord printr-o migraţie care a prezentat două ramuri clare, după cum o atestă frecvenţa mutaţiei din perioada actuală ; aceste date ce vin să întregească dovezile arheologice si lingvistice care indică un val masiv de imigrare din Asia Centrala în India în urmă cu circa 10 000 de ani, care s-a suprapus peste primul val, ce atinsese subcontinentul indian dinspre Africa, acum 50 – 60 000 de ani.De asemenea, acest haplogrup caracterizează populaţiile de ţigani din Europa, care în acest fel îşi demonstrează originea asiatică, si anume din ramura estică a halogrupului.Acest haplogrup este frecvent în India, Pakistan şi Asia Centrală, unde frecvenţa mutaţiei este de 5 pana la 10%, însă apare si în alte zone cum este de exemplu Orientul Mijlociu – dar cu frecvente mult mai mici.

Haplogrupul Q (M 242) (circa 20 – 15 000 î.e.n.) – Clanul Siberian

Mutaţia m 242 apare în perioada finală a ultimei ere glaciare în sudul Siberiei, la un bărbat care trăia într-o populaţie adaptată la condiţii extrem de dure de viaţă. Odată cu retragerea treptată a gheţarilor,

95

descendenţii acestui bărbat – clanul Siberian – s-au răspândit spre est şi au traversat strâmtoarea Behring acul 15 000 ani, într-o perioadă când nivelul mării era cu 335 m mai scăzut decât în prezent.Pătrunderea în America s-a făcut fie pe coridorul care separa gheţarii din Munţii Stâncoşi din Alaska de banchiza laurentiei fie pe litoralul pacific al Americii de Nord.In Asia, populaţii care poartă această mutaţie pot fi întâlnite din Siberia pânăîn India şi China. Cea mai mare parte a amerindienilor native poartă aceeaşi mutaţie.

Haplogrupul Q 3 (M3) (10 – 15 000 î.e.n.)

Mutaţia M3 care caracterizează o mare parte din barbatii din populaţiile amerindiene native apare scurt timp după imigrarea pe noul continent a grupurilor apartinand clanului Siberian. Descendenţii grupului s-au răspândit departe spre sud, cucerind în numai 1000 de ani întregul continent American, din Alaska până în Patagonia.Faptul că noul continent oferea un mare număr de habitate si nise ecologice ca si încălzirea climatului, a permis si in acest caz o explozie demografică. Se apreciază că un grup nu mai mare de 10 – 20 persoane au efectuat traversarea Beringiei pornind din Siberia Orientală, şi ei reprezintă strămoşii aproape a întregii populaţii amerindiene native de mai târziu. Doar un grup de această mărime poate permite fixarea rapidă a mutaţiei.Toţi bărbaţii amerindieni din America de Sud poarta mutaţia, ca şi cea mai mare parte a celor din America de Nord.

96

Concluzii

Datele de analiză moleculară oferă fără drept de apel o singură concluzie: originea tuturor oamenilor actuali este pe continentul african, iar popularea globului nu s-a făcut într-un singur val ci în mai multe. Astfel, părăsirea Africii s-a făcut pe două căi – una prin sudul Mării Roşii şi una prin valea Nilului şi apoi prin Orientul Mijlociu. Descendenţii primei populaţii au colonizat sudul Asiei, arhipelagurile dintre Asia şi Australia precum şi Australia. Colonizarea Australiei şi Tasmaniei s-a realizat cam în perioada 50 000 – 40 000 ani, cam în aceeaşi perioadă în care apar în Europa populaţiile numite „de Cro Magnon”. Descendenţii celei de-a doua populaţii s-au răspândit în Europa şi Asia iar de aici în America. Părăsirea Africii pe scară mai largă de către populaţiile de Homo sapiens a avut loc în urmă cu circa 100 000 de ani, în zona Mării Roşii sau. De aici s-au răspândit mai întâi în ţinuturile cu climă caldă din India şi sudul Asiei, unde prezenţa lor este atestată în urmă cu 70 000 ani în urmă. Estul Asiei şi Extremul Oreient este populat în perioada 40 000 – 20 000, pentru ca în urmă cu 15 000 de ani să apară atestări de populaţii de Homo sapiens în Alaska. Cucerirea continentului american a avut loc în ritm rapid, apreciindu-se că în circa 1000 de ani Homo sapiens atinsese deja sudul extrem al Tării de Foc.

Tabloul răspândirii treptate a lui Homo sapiens pe glob este extrem de complex şi în unele cazuri suficient de obscur ca să dea naştere la diferite tipuri de interpretări sau controverse. In prezent s-a impus ipoteza că populaţia umană are originea în sudul Saharei, de unde un grup restrâns a migrat peste Marea Roşie. Ulterior însă, populaţiile umane s-au diversificat, existând destul de frecvente încrucişări ale căilor de populare, iar faptul că o parte din populaţia actuala a Africii este de fapt originară din Asia este suficient de elocvent pentru a sublinia acest aspect.

Diferitele zone ale globului au beneficiat la rândul lor de mai multe valuri de imigrare, toate având originea în populaţiile care au pornit din Africa cu circa 100 000 ani în urmă.

Astfel, Noua Guinee a fost populată de oameni moderni în 7 valuri (cu circa 60 000 ani în urmă, pornind din Asia de Sud-Est, într-o perioadă glaciară când nivelul oceanului era mult mai scăzut comparativ cu perioada actuală).

Continentul australian a fost populat în 15 valuri (circa 50 - 60 000 ani în urmă; colonizarea s-a efectuat în acelaşi mod ca mai sus), Asia în 27 de valuri (circa 60 000 ani în urmă) iar Europa în 37 (circa 40 000 ani în urmă, popularea făcându-se dinspre Asia), iar America în cel puţin două valuri majore (între 12 000 şi 50 000 ani în urmă – pornind din zona strâmtorii Bering).

Colonizarea Oceaniei s-a efectuat mult mai lent. Valuri de populaţii cunoscute în prezent ca melaneziene, microneziene şi polineziene au ocupat şi populat în intervalul 4000 – 1500 toate arhipelagurile Pacificului, inclusiv Hawaii şi Insula Paştelui (cele mai izolate dintre toate). Colonizarea unor insule mari ca Madgascarul sau Noua Zeelandă s-a făcut de asemenea relativ târziu – cu circa 1000 de ani în urmă.

Interesant este că s-au înregistrat şi cazuri de revenire pe acelaşi teritorii – populaţii originare în Asia de Sud-Est au revenit în Africa pe un traseu invers faţă de cel parcurs de ancestori în urmă cu câteva mii de ani, pătrunderea în Africa făcându-se tot prin sudul Mării Roşii.

Cu circa 13 000 de ani în urmă, Homo sapiens este deja prezent pe tot globul ca unică specie de hominid, după dispariţia ultimelor populaţii de neanderthalieni. Ulterior, diferitele populaţii de vânători-culegători ai epocii de piatră vechi s-au specializat în două direcţii principale – pe cultivarea diferitelor tipuri de plante şi pe creşterea animalelor. Trecerea la o agricultură stabilă a favorizat apariţia primelor aglomerări umane la început în zona Orientului Mijlociu – cu circa 9000 – 8500 î.e.n.în urmă şi mai apoi în estul Chinei – circa 7500 î.e.n., Noua Guinee – 7000 î.e.n., Africa – 5000 î.e.n., America de Nord – 2500 î.e.n., America de Sud – 3500 î.e.n. Toate aceste concentrări umane sunt atestate de originea principalelor plante de cultură şi de originea animalelor domestice. In aceste zone s-au dezvoltat de altfel şi principalele civilizaţii ale antichităţii. Populaţiile care s-au specializat pe practicarea păstoritului –

97

dezvoltate în Africa şi centrul şi nordul Asiei, nordul Americii - au rămas pe o treaptă de cultură inferioară până cu circa 2000 – 1000 de ani în urmă.

Modul în care s-a realizat popularea diferitelor zone ale globului reprezintă cazuri particulare, însă dovezile indirecte arată că evoluţia ultimei specii de hominid a avut loc în mare după scenariul de mai sus.

Colonizarea Australiei prezintă unele particularităţi deosebite. Cu toate că în Asia de sud-est Homo erectus se menţinuse un timp îndelungat – date fosile atestă prezenţa acestei specii în Java până în urmă cu 50 000 de ani. Interesant este că în acest interval de timp, pe glob se întâlneau trei specii umane –neanderthalienii în Europa, pitecantropii în Asia de sud-est şi omul modern. In Australia, cele mai vechi resturi umane datează de acum 40 000 de ani, şi reprezintă un mormânt al unui individ acoperit cu ocru roşu. Structura populaţiei aborigene actuale indică un fapt interesant, şi anume acela că Australia a fost colonizată de populaţii umane de origini diferite. Una dintre populaţiile care a pătruns în Australia pe o rută sudică, care străbate Indonezia, aparţine unui tip robust, dominant în prezent la aborigeni. O a doua populaţie a pătruns pe o rută nordică, pornită din China şi traversând Sumatra, şi formată din populaţii mai gracile. Unele ipoteze opinează pentru originea tipului robust din populaţii de Homo erectus din sudul Indoneziei iar pentru originea tipului gracil au fost propuse populaţii de Homo erectus din China continentală. Cu toate acestea, datele geneticii nu susţin aceste ipoteze. Pare mult mai plauzibilă popularea Australiei cu populaţii de Homo sapiens primitive provenite din Africa, care datorită izolării continentului sudic şi-au păstrat trăsăturile până în prezent.

Popularea continentului american a avut loc în mod clar în mai multe etape. Resturi fosile datete între 12 500 şi 9 000 ani în urmă din America de Nord („omul din Kennewick”, scheletul semimumificat din peştera Spirit din Nevada), Centrală (scheletul femeii din Ciudad de Mexico) şi de Sud (craniul femeii din Minas Gerais, Brazilia) arată trăsături morfologice care nu sunt în mod clar cele ale vechilor amerindieni, amintind mai degrabă de cele ale europenilor actuali – faţa joasă şi craniul alungit. Prezenţa în Extremul Orient şi în China a unor populaţii „caucaziene” nu mai este o noutate în prezent; este astfel posibil ca popularea Americii să fi fost efectuată în mai multe valuri succesive, din care cel din urmă – strămoşii amerindienilor actuali – au înlocuit populaţii preexistente. Nu este exclusă nici o imigraţie maritimă prin nordul Atlanticului, la limita calotei glaciare existând în perioada respectivă regiuni denudate care puteau fi folosite ca puncte de escală. Analiza ADN-ului mitocondrial arată de asemenea că populaţia americană de origine amerindiană actuală este relativ uniformă ca variabilitate a acestui tip de ADN (iar acest tip de variabilitate este foarte asemănător cu cel de la populaţiile actuale din sudul Siberiei), dar apare şi o linie genetică care se întâlneşte la alte populaţii din Asia dar şi din Europa.

Unele din reinterpretările ale recente unor date paleontologice, arată ce cel mai probabil primii colonizatori ai Americii au fost nu populaţiile de origine asiatică ci cele europene. Astfel, pe teritoriul Sttelor Unite au fost descoperite o serie de vârfuri de suliţe şi săgeţi fasonate în modul denumit cultura Clovis (după orăşelul Clovis din New Mexico unde astfel de resturi au fost identificate) (http://en.wikipedia.org/wiki/Clovis_culture#Solutrean_hypothesis). Vârfuri de lănci şi de săgeţi de acest tip au fost descoperite din America de Nord până în sudul Americii de Sud, iar după analize cu radiocarbon, perioada de timp în care au trăit aceste poplaţii s-a întins de la circa 13 000 la 11 500 î.e.n. Analiza acestui tip particular de unelte arată similitudini foarte puternice cu armele populaţiilor de tip solutrean din vestul Europei. Ipoteza acestei asemănări ar fi aceea că în perioada ultimei ere glaciare, grupuri umane aparţinând populaţiilor de tip solutrean din vestul Europei au imigrat peste Atlantic la limita banchizei glaciare care oferea suficiente resurse de hrană şi beneficia şi de efectul curentului Golfului, care avea în acea perioadă alt traseu.

Analiza ADN mitocondrial arată de asemenea unele aspecte care sprijină teoria imigraţiei europene: unele populaţii amerindiene din America de nord posedă haplogrupul X, prezent în zilele noastre doar în vestul Asiei şi al Europei.

98

99

Concluzii generaleAnaliza similarităţii genetice între populaţiile umane indică fără dubii faptul că africanii reprezintă

o linie distinctă, europenii apar înrudiţi îndeaproape cu alte tipuri de caucazieni non-europeni (ainu) şi mai departe cu populaţiile din nord-estul Asiei, din zona arctică şi cu amerindienii. Această ramură are legături filogenetice cu populaţiile din Australia şi Noua Guinee iar acestea apar înrudite cu populaţiile din zona indo-pacifică şi cu cele din Asia de Sud-Est. Ceea ce este interesant este că şi analiza modului de înrudire a familiilor lingvistice arată aceleaşi legături – astfel există o familie mare de limbi indo-europene sau înrudite care cuprind limbile vorbite de popoarele de tip caucazian, de asiatici şi amerindieni, inclusiv de popoarele din zona arctică, o familie de limbi vorbite în Asia de Sud-Est, Australia, Melanezia, Micronezia şi Polinezia şi o a treia mare familie lingvistică ce include limbile africane.

Faptul că cele mai vechi populaţii sedentare sunt atestate în zona Orientului Mijlociu nu mai este astăzi o enigmă. La sfârşitul perioadei glaciare, încălzirea climei şi creşterea umidităţii a făcut ca această zonă actualmente aridă să fie extrem de fertilă. Faptul că de aici a fost populată Asia şi nu Africa se datorează aceluiaşi climat care a fovorizat cu precădere popularea unor zone aflate la aceeaşi latitudine (Diamond Jarred), unde primele populaţii de agricultori întâlneau aceleaşi condiţii favorabile pentru culturile agricole. Din această zonă sunt originare cele mai importante plante agricole – cerealele de tipul grâului, orzului, ca şi cele mai importante animale domestice – vitele, ovinele, caprinele, porcinele, cabalinele. Interesant este că şi germenii patogeni ai celor mai importante tipuri de epidemii îşi au originea tot în această zonă, derivând din germeni de un tip similar de la animale, în special de la vite. Africa sau America, unde existau deja deşerturi întinse sau masive zone ecuatoriale au dezvoltat mai târziu populaţii mari stabile în comparaţie cu Orientul Mijlociu.

100

Distanţă genetică

Aborigeni australieni şi băştinaşi din Papua Noua Guinee

Europeni

Polinezieni

Populaţii africane

Melanezieni (Asia de S-E)Populaţii din Asia de N-EPopulaţii din zona arctică a Asiei de N-E

Amerindieni

Populaţii de tip caucazian non-europene

0,066

0,020

0,059

0,046

0,0460,0440,044

0,102

0,205

0,015

0,0150,068

0,018

0,029

0,010

0,093

0,15 0,10 0,05 0,000,20

Similaritate genetică

Diversitate lingvistica

In present, numărul limbilor şi dialectelor care se vorbesc pe tot globul este cuantificat de specialişti la cifre care variază între 2 şi 3000. Motivul pentru care această cifră nu este una precisă este reprezentat pe de-o parte de faptul că există încă zone ale globului neexplorate sub aspect lingvistic – sau anumite limbi nu au foat studiate de specialişti şi în acest fel nupot fi catalogate cu precizie – iar pe de alta datorită faptului că limbile – ca şi alte attribute ale civilizaţiei umane sunt structuri dinamice, care se modifică în timp. Unele limbi pot astfel dispare total, se pot transforma, pot evolua în diferite moduri.

Există astfel suficiente date care atestă existenţa unor limbi care nu se mai folosesc în prezent – cum este cazul limbii latine, a limbii sanscrite, a limbilor vechilor sumerieni, babilonieni – ca să nu dăm decât câteva exemple clasice. Există pe de altă parte un mare număr de limbi vorbite în present de un număr restrâns de persoane, iar acest fapt le pune în pericol de a dispare odată cu extinderea fenomenului de globalizare. In această categorie intră o serie de limbi amerindiene din zona Americii de Nord, limbile vorbite de băştinaşii australieni, etc. Fenomenul dispariţiei limbilor s-a evidenţiat şi în trecut. In Europa, continent bine explorat din punct de vedere lingvistic, au existat o serie de limbi romanice actualmente dispărute, ca şi o serie de limbi slave sau germane care s-au « topit » în limbile dominante ale unei regiuni sau ale alteia.

Spre deosebire de markerii genetici, care pot fi evidenţiaţi şi după trecerea unui mare număr de generaţii, limba, cultura şi religia – atribute esenţiale ale lui Homo sapiens – sunt structuri mult mai dinamice. Nu odată în cursul istoriei, o populaţie şi-a schimbat radical religia, cultura şi chiar limba, fără ca fondul genetic să fie alterat. Unul din cele mai elocvente exemple în acest sens este cel al populaţiei din zona Asiei Mici. In perioada anului 1000 î.e.n. zona era dominată de regatul hittit, cu o limbă, civilizaţie şi cultură proprie care îl individualizau printre marile regate ale antichităţii. Treptat, populaţiile Asiei Mici – carieni, lidieni, cilicieni etc – au fosat elenizaţi treptat [pornind de la oraşele-state greceşti de pe coasta anatoliană a Mediteranei şi a Mării Negre şi toată zona devine elenofonă ca limbă şi religie. Apar în zonă centre importante, care reprezintă un adevărat focar al elenismului. Expansiunea creştinismului aduce după sine o modificare radicală a religiei, fără a afecta fondul elenofon al limbii. Ulterior, în perioada de expansiune a turcilor selgiucizi, care treptat au cucerit Anatolia de la bizantinii elenofoni, populaţia zonei a suferit o nouă schimbare şi pe lângă insule de elenism care au rezistat mai ales pe coasta Mediteranei şi Mării Negre apare o populaţie turcofonă şi musulmană în toată Anatolia. In acest fel, chiar dacă grupuri relativ mari de oameni s-au deplasat prin această provincie de la est la vest sau de la vest la est, fondul vechi rămâne vizibil prin intermediul markerilor genetici şi ceea ce am putea numi actualmente un turc anatolian ar putea foarte bine să aibă la origine strămoşi care au trăit în vechiul regat hitit.

Exemple similare pot fi date şi în cazul latinizării unui mare număr de populaţii europene – din peninsula italică până în Dacia, populaţii care treptat îşi pierd limba originară – etruscă sau respectiv tracă – pentru a adopta limba latină, cultura şi religia romană, vechile limbi dispărând în neantul timpului. Un alt caz ciudat îl reprezintă convertirea la mozaism a khazarilor – popor de neam turcic care stabilise un regat înfloritor în stepele nord-pontice înainte de anul 1000 e.n., şi care a dispărut ulterior ca urmare a expansiunii spre vest a popoarelor mongole sau ale ruşilor, care şi-au extins treptat dominaţia spre sud.

Exemple de genul acesta se pot da pentru toate continentele, la o scară mai mică sau mai mare şi pentru toate perioadele istorice.

Clasificarea limbilorEste clar în prezent că marea diversitate a limbilor vorbite pe glob se datorează dezvoltării unor

comunităţi umane în condiţii izolate timp de sute sau mii de ani, iar în aceste intervale de tmp s-au impus treptat modificări care duc în cele din urmă la apariţia de limbi complet diferite.

101

Prin prisma datelor pe care le oferă în prezent genetica populaţiilor umane, acest aspect este o consecinţă directă a modului în care s-a efectuat popularea globului, în grupuri mici de oameni care practicau un stil de viaţă de tip culegător – vânător. Astfel de populaţii puteau evolua independent din punct de vedere cultural, social şi lingvistic, limba vorbită de ei devenind din ce în ce mai deosebită de limba strămoşilor. Tinând de asemenea cont de datele pe care le avem în prezent şi care ne arată ce în timp de 2 – 300 de ani o limbă se poate modifica uneori în mod radical, este extrem de greu să identificăm care sunt cele mai primitive limbi de pe glob. Chiar dacă populaţiile khoisan din sudul Africii sunt considerate în prezent ca cele mai vechi sub aspect genetic, este greu de crezut că limba vorbită – o limbă ciudată, în care vocale şi consoane alternează cu « click » uri – este o limbă primitivă. In fond, ar putea fi consideratăca una din cele mai evoluate limbi, de vreme ce populaţia care o vorbeşte este cea mai veche din punct de vedere genetic.

Pe de altă parte, limbile vorbite de populaţii restrânse şi izolate, demonstrează de multe ori că posedă trăsături de primitivitate comparativ cu limbile unor comunităţi mari, mai dinamice.

Diferenţele lingvistice apar evidente încă din antichitate, unele popoare ca grecii antici nutrind un profund dispreţ faţă de cei care vorbeau altceva decât limba greacă veche. Astfel, lumea era împărţită în greci – persoane civilizate, care vorbeau greaca – şi « barbaroi » - toţi ceilalţi care vorbeau limbi pe care grecii antici le considerau « bolboroseli », cu toate că în această categorie intrau şi limbile unor popoare cu o tradiţie milenară încă din acea perioadă ca egiptenii. In această perioadă, se evidenţiazămai ales deosebirile dintre limbi, şi această trăsătură a culturii antice greceşti a fost îmbrăţişată şi de romani. După cum primii au elenizat o mare parte a lumii cunoscute pe vremea lor – din bazinul Mediteranei până în zona Iranului şi Indiei, ceilalţi au romanizat un şi mai mare număr de popoare, alterându-le profund limbile ancestrale. Unele din aceste limbi – cum sunt cele celtice – au rezistat în zone izolate din vestul Europei, dar altele – cum este cazul limbilor trace, au dispărut treptat, înglobate în ceea ce devin limbile naţionale ale unor popoare de tip mixt – romano-trac.

In acest sens merită menţionat faptul că limbile scrise, care au avut avantajul existenţei alfabetului, s-au dovedit mult mai rezistente în contactul cu limbi lipsite de aceste trăsături. In acest fel s-au impus şi s-au transmis din generaţie în generaţie o serie de limbi, în vreme ce altele s-au menţinut doar ca limbi orale sau au dispărut treptat. Nici limbile scrise nu au avut însă pe termen lung un succes absolut, iar exemplul latinei, sanscritei, aramaicei, ebraicei – sunt deosebit de edificatoare în acest sens, ele transformându-se în ceea ce numim azi limbi moarte. Cu toate că au reprezentat la un moment dat limbi dominante, acestea în prezent sunt accesibile doar literaţilor, în vreme ce unele limbi marginale pe vremea dominaţiei latinei de exemplu – cum sunt dialectele celtice – sunt încă vorbite de un număr mai mare sau mai mic de vorbitori.

Studiul comparat al limbilor începe în Evul Mediu, când literaţii epocii constată asemănările existente între limbile romanice sau limbile semitice, şi încep să-şi pună problema existenţei unei limbi comune de origine. Pentru limbile romanice, asemănările gramaticale au relevat că această limbă comună este limba latină, la origine un dialect al unei obscure populaţii tribale din centrul peninsulei italice.

O primă clasificare ar putea încadra limbile în limbi vorbite şi limbi moarte, cu trăsturile menţionate anterior. Ar mai putea fi luat în discuţie după aceea şi criteriul alfabetului – şi atunci am putea împărţi limbile în limbi scrise şi limbi transmise pe cale orală, care nu beneficiază de alfabet şi nu au scrieri proprii.

Un alt mod de clasificare, strict descriptivă, foarte mult folosit în trecut şi în uz şi în prezent este cel bazat pe zonele geografice. In acest fel este foarte comod să clasifici limbile în europene, asiatice, africane, etc. Insă acest criteriu nu face distincţie între limbile de origini diferite, care ajung să fie vorbite de populaţii vecine, situaţie care derivă din masivele deplăsri de populaţie care caracterizează specia umană de la origini până în prezent.

Clasificarea cea mai veridică în opinia noastră este cea care ia în discuţie genealogia limbilor. Bazele clasificărilor genealogice ale limbilor s-au pus încă în secolul XVI, şi ele evidenţiază trăsăturile

102

comune care apar între diferitele limbi. In funcţie de aceste trăsături comune, limbile sunt grupate în familii lingvistice, familiile se subîmpart în ramuri iar ramurile în grupuri şi subgrupuri. Impărţirea în grupuri şi subgrupuri face apel la criteriul geografic şi astfel în acest caz, clasificarea apare mai complexă. Este normal pe de altă parte să fie aşa, dacă luăm în considerare faptul că în cazul grupurilor locale poate acţiona acelaşi fenomen al selecţiei direcţionale şi în cazul limbilor şi astfel dintr-un grup se pot desprinde grupuri marginale care treptat evoluează de sine stătător.

Pe glob sunt identificate în prezent câteva mari familii lingvistice : limbile indo-europene – şi care reprezintă una dintre cele mai bine cunoscute sub aspect ştiinţific, limbile semito-hamitice, ibero-caucaziene, aralo-altaice, sino-tibetane, dravidiene, niger-congo, nilo-sahariene, khoisan, afro-asiatice, austronesiene, etc.

Pe de altă parte, este evident că cel mai bine studiate sunt limbile evoluate care deţin un alfabet scris. In acest caz, este nevoie de studii comparate nu numai ale limbilor propriu-zise, ci şi a culturilor şi adatelor istorice a popoarelor în cauză.Multe limbi nu au fost nici până în prezent clasificate cu precizie din motive evidente şi din această cauză, criteriul de clasificare genealogică, foarte eficient pentru limbile ind-europene de exemplu, nu poate fi floosit decât parţial pentru limbile amerindiene sau pentru limbile din Polinezia.

Un alt criteriu de clasificare al limbilor este cel care ţine cont de tipologia limbilor, respectiv care clasifică limbile în funcţie de structură şi morfologie. Având avantajul că nu necesită decât date descriptive şi nu date istorico-evolutive, această metodă poate fi aplicată tuturor limbilor actuale, fără excepţie. Insă, ea nu oferă date despre originea uneia sau alteia dintre limbi. Din punct de vedere tipologic, limbile pot fi de patru tipuri : limbi izolante, aglutinante, flexionare şi incorporante (polisintactice).

Limbile izolante. Limbile care fac parte din această categorie nu au structură morfologică. Cuvintele din cadrul unei propoziţii nu-şi modifică forma, iar relaţiile dintre ele sunt marcate prin ordinea lor în propoziţie, prin intonaţie sau prin folosirea de cuvinte auxiliare. Propoziţia din limba chineză ren ai wo care poate fi tradusă ca « om a iubi eu » are sensul « un om mă iubeşte pe mine » ; în acest caz, primul cuvânt are rol de subiect, al doilea de predicat iar cuvântul situat după predicat este adverb.

Limbile aglutinante. In acest caz un cuvânt apare de regulă ca o structură compusă formată dintr-o rădăcină şi o serie de sufixe ataşate. Limba maghiară este o astfel de limbă – cu o structură de multe ori radical diferită de limba română. Un cuvânt ca halhatatlanságáról se traduce literal « despre nemurirea lui ». In acest caz, rădăcina este hal- a muri, sufixul –hat indică posibilitatea, -atlan este un sufix adjectival negativ (halhatatlan se traduce deci ca nemuritor) ; -ság este un sufix de transformare a adjectivului în substantiv, -á este sufix de persoana a treia, - ról reprezentând un sufix cu sensul de « despre ».

Limbile flexionare. In cazul acestui tip lingvistic, sufixele se contopesc cu rădăcina şi nu mai pot fi delimitate atât de clar ca în cazul limbilor aglutinante. Sufixele pot exprima în aceste limbi mai multe valori. De exemplu în cazul limbii române, în cazul cuvântului lucraţi, sufixul –aţi exprimă şi numărul şi persoana ; în cazul cuvântului lucruri sufixul –uri exprimă genul, cazul şi numărul (nominativ plural neutru).Limbile flexionare pot fi şi ele de două categorii – sintetice şi analitice.Pentru limbile flexionare sintetice, funcţia gramaticală a unui cuvânt este exprimată prin modificări ale formei. In limba latină, funcţiile sintactice ale cuvântului lupus erau exprimate prin forme cauzale : lupus – subiect, lupi – atribut, lupo – complement indirect.Pentru limbile flexionare analitice, funcţiile gramaticale sunt exprimate prin folosirea unor prepoziţii. In franceză, pentru acelaşi cuvânt avem subiectul le loup, atributul du loup şi complementul indirect au loup.

Limbile incorporante sau polisintactice. In cazul acestor limbi, structura verbului include complementele si uneori chiar şi subiectul. In aceste limbi, de multe ori un cuvânt reprezintă o întreagă propoziţie. In limba ciukotkă – una din limbile siberiene – expresia tivalantoa’k se traduce prin « eu am

103

scos cuţitul ». Prefixul ti– reprezintă persoana I singular, vala reprezintă rădăcina pentru cuţit, nto- reprezintă verbul a scoate iar sufixul -a’k reprezintă timpul trecut al acţiunii.

Cel puţin în principiu, această clasificare tipologică are principii logice şi clare. Insă, aplicarea ei practică este mult mai dificilă decât pare la prima vedere deoarece de regulă limbile nu păstrează în decursul timpului un singur tip tipologic, reunind în structura gramaticală procedee diverse. De exemplu, limbile engleză şi franceză sunt limbi de tip aglutinant dar au în structură şi elemente de natură izolantă, după cum relevă propoziţia the parents help the children (părinţii – a ajuta - copiii), în care doar topica frazei indică ce cuvânt este subiect şi care complement Limba chineză, luată ca exemplu de limbă izolantă, are elemente de aglutinare.

In acest fel, în anumite perioade istorice, anumite limbi se pot comporta diferit sub o serie de influenţe iar rezultatul este adesea surprinzător.

Analizând comparativ clasificările geografice, genealogice şi tipologice, se pot distinge anumite trăsături. Astfel, de obicei limbile înrudite genealogic sunt situate în aceeaşi arie geografică şi au aceeaşi tipologie datorită tocmai evoluţiei dintr-un trunchi ancestral. De exemplu, limbile indo-europene şi cele semitice sunt flexionare, limbile uralo-altaice sunt în marea majoritate aglutinante, ca şi cele fino-ugrice sau ca multe limbi africane şi amerindiene ; limbile chino-tibetane sunt izolante.

Pe de altă parte, tipologia limbilor poate evolua în timp. Specialiştii consideră că limba proto-indo-europeană, diferenţiată la populaţiile care în urmă cu circa 30 000 de ani părăsea zona dintre Aral şi Baikal pentru a se îndrepta spre vest era una de tip izolant. Ulterior a devenit limbă aglutinantă iar în perioada care precede formarea limbilor indo-europene propriu-zise era o limbă flexionară sintetică. In cazul limbilor indo-europene moderne se poate constata o evoluţie de la tipul flexionar sintetic arhaic la unul flexionar analitic. Pe de altă parte, unele din aceste limbi, ca engleza sau franceza, capătă trăsături de limbă izolantă ca urmare a unui proces de reducere a flexionării.

Inafară de faptul că o limbă poate evolua ea însăşi, chiar in izolare, apare frecvent un alt fenomen – si anume cel al influenţării limbilor învecinate. In acest caz, două sau mai multe limbi învecinate pot să « împrumute » una de la alta cuvinte, expresii sau chiar moduri de construcţii gramaticale, îmbogăţindu-se reciproc. Astfel de situaţii se pot observa practic pentru toate limbile actuale.

Evoluţia poate fi probată destul de elocvent cu un exemplu destul de comun – cel al genurilor gramaticale. In limbile indo-europene actuale există trei genuri gramaticale – neutru, pentru numele de obiecte, masculin şi respectiv feminin pentru numele de fiinţe.Insă, în alte limbi – africane, amerindiene, australiene - există un mare număr – până la 22 – de clase nominale care grupează substantivele limbii respective : nume de obiecte şi nume de fiinţe, nume de obiecte tari şi puternice, nume de obiecte mici şi slabe, diferite clase de nume de instrumente sau unelte, nume de animale, etc. Cercetările au evidenţiat că şi în cazul limbilor indo-europene au existat astfel de clase nominale, care treptat s-au contopit în două categorii mari – nume de obiecte şi nume de fiinţe pentru ca ulterior, printr-un proces de flexionare numele de fiinţe să se separe în cele două genuri – masculin şi feminin. Astfel, prin evoluţia claselor nominale au luat naştere genurile gramaticale actuale.

Un alt aspect care poate apare este acela al « dizolvării » unei limbi în alta, în urma convieţuirii a două populaţii pe acelaşi teritoriu. Limba latină, dominantă la sfârşitul antichităţii, a condamnat practic la dispariţie o serie de limbi italice sau tracice, rezultând în final o serie de limbi noi, în care s-a păstrat un fond mai mare sau mai redus de cuvinte. Un exemplu concludent este înlocuirea limbii dace de pe teritoriul Daciei cu limba latină. Pe de altă parte, o limbă poate fi dominantă şi în alt sens. Nu este neapărată nevoie ca limba respectivă să fie limba grupului dominant din punct de vedere politic sau militar, putându-se întâmpla şi fenomenul invers, ca cei dominaţi să-i asimileze pe dominatori. In perioada invaziei slavilor, populaţia de limbă romanică de pe teritoriul fostei Dacii a asimilat o serie de populaţii slave, practic fondul noii limbi române cuprinzând un procent însemnat de cuvinte de origine slavă, fără a se afecta fondul principal, care rămâne latin. In mod asemănător, populaţia slavă condusă militar de bulgari – un neam turcic – a asimilat grupul dominant şi i-a înglobat limba, preluând de la aceştia doar

104

numele. Procesul de dispariţie al unei limbi poate fi destul de scurt ; în momentul în care o populaţie acceptă fără rezerve termeni dintr-o limbă dominantă, iar limba proprie devine săracă în termeni, ea capătă caracterul de limbă mixtă şi ulterior poate să dispară treptat, deoarece noile generaţii preferă să folosească mai degrabă limba dominantă. In acest fel au dispărut numeroase limbi şi procesul continuă şi în prezent, un exemplu edificator în acest sens este limba istro-română care este asimilată treptat de limba dominantă – sârbo-croata vorbită de populaţia majoritară din zonă.

Tot ca limbi de contact pot fi definite şi unele amestecuri exotice, denumite generic « lingua franca », cum este cazul englezei « pidgin » vorbită în trecut într-un mare număr de colonii britanice. In acest caz, limba reprezintă un mijloc de comunicare între douăpopulaţii diferite şi reprezintă un amestec de cuvinte şi expresii minime din ambele limbi, dominantă fiind una dintre ele. Astfel de limbi permit comunicarea între populaţii foarte diferite din punct de vedere lingvistic, deoarece au o structură gramaticală redusă la minim provenită de la limba dominantă şi înglobează un fond minim de cuvinte din cealalată limbă, şi au fost semnalate şi în late zone ale globului. De exemplu, pe coasta de nord-vest a Canadei şi a SUA s-a evidenţiat o limbă mixtă bazată pe diferitele dialecte amerindiene şi care facilita schimburile comerciale între populaţiile diferitelor triburi din zonă înainte de venirea europenilor.

In ceea ce priveşte complexitatea, este clar că nu toate limbile au un caracter unitar. Unele limbi sunt extrem de bogate, având un vocabular de câteva sute de mii de cuvinte, în vreme ce alte limbi au un vocabular sărac ; altele au forme complicate pentru noţiuni puţine, altele au o structură gramaticală organizată. Există în fine limbi vorbite şi limbi « literare » care reprezintă norma universală pentru un anumit grup de dialecte mai mult sau mai puţin apropiate.

Limbi indo-europeneLimbile indo-europene reprezintă unul dintre grupurile cele mai bine studiate de limbi de pe glob

datorită faptului că din această categorie fac parte cele mai importante limbi majore – engleza, franceza, spaniola, germana, rusa precum şi o serie de limbi vorbite în India. Practic, aria de răspândire actuală a acestora este tot globul, iar fenomenul de californizare tinde să impună treptat limba engleză ca limbă universală, aspect ajutat într-o măsură destul de mare de unele aspecte ale culturii contemporane, care includ producţiile cinematografice, muzica şi nu în ultimul rând internetul.

Istoria cercetării limbilor indo-europene începe odată cu cucerirea Indiei de către Imperiul britanic în secolul XVIII, când lingviştii au realizat că între limba sanscrită în care erau redactate vechile scrieri indiene Ramayana şi Mahabharata, diferitele limbi indiene contemporane şi limbile europene romanice, germanice, slave, limba greacă, limba albaneză, limba armeană şi unele limbi iraniene există trăsături evidente. Aceasta a dus la teoria unei limbi indo-europene comune care a stat la baza tuturor acestora. După opinia specialiştilor, vorbitorii acestei limbi au trăit undeva în zona delimitată de Iranul actual, lacul Baikal şi Marea Aral, de unde s-au răspândit treptat atât spre sud-est cât şi spre vest, răspândire facilitată şi de modul de viaţă patriarhal şi de faptul că domesticiseră caii şi îi foloseau în luptă. Aceste populaţii au înlocuit treptat populaţiile existente atât în vechea Indie, cât şi în Europa postglaciară. Limbile preexistente au dispărut în cea mai mare măsură, singurele rămăşiţe ale lor fiind considerate în prezent unele toponime. Limba bască, izolată şi diferită de fondul indo-european, este percepută de asemenea ca o rămăşiţă a acestor limbi arhaice, vorbite pe teritoriul Europei preistorice înainte de sosirea indo-europenilor.

105

106

Limbile romaniceIn prezent, limbile romanice reprezintă unul din cele mai importante contingente de limbi indo-

europene. Derivate din latină, prin încorporarea unor limbi preexistente, limbile romanice ocupă partea sud-vestică, vestică şi insular, zona estică a Europei. In perioada marilor descoperiri geografice, unele din aceste limbi au ajuns să fie vorbite pe largi teritorii.

Limbile romanice sunt portugheza, spaniola, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata, româna. Alături de aceste limbi, există şi o serie de alte grupuri lingvistice, de mai mică întindere, unele din ele pe cale de dispariţie, altele dispărute în decursul timpului.

107

Limba latină. Limba latină s-a format în zona centrală a Italiei – Latium – si reprezenta la început limba comunităţilor latine şi a locuitorilor Romei. Latinii sunt un popor indo-european care invadează Italia la sfârşitul epocii bronzului, suprapunânduse peste populaţiile mediteraneene mult mai vechi. Treptat, odată cu expansiunea Romei republicane, limba latină înlocuieşte treptat limbile vechii Italii – dintre care cele mai importante erau dialectele etrusce – şi devine limba oficială a întregului bazin mediteranean în perioada Romei imperiale. După destrămarea Imperiului Roman, pe seama limbii latine

108

INCLUDEPICTURE "http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/3/31/Romance_20c_en.png/800px-Romance_20c_en.png" \* MERGEFORMATINET

populare se formează o serie de dialecte locale care treptat evoluează în limbi de sine stătătoare în tot vestul, sudul şi estul Europei.

Limba portugheză este vorbită în vestul peninsulei Iberice şi s-a format prin latinizarea popoarelor celtibere în perioada republicii romane târzii şi a Imperiului Roman. Ulterior, dominaţia vizigotă a lăsat relativ puţine urme. Insă, o influenţă mult mai mare au avut-o arabii care au dominat peninsula între secolele VIII şi XV. Cu toate influenţele arabe, portugheza, ca şi spaniola îşi păstrează caracterul de limbă romanică, populaţia latinofonă asimilând elementele arabe. Limba portugheză este menţionată încă din secolul XII, dar portugheza literară apare în secolul XVI, odată cu publicarea Lusiadelor lui Camoes. Limba portugheză ajunge în perioada marilor descoperiri geografice să fie vorbită în Africa şi Brazilia, iar în prezent este una din limbile importante ale continentului sud-american.

Limba spaniolă este cea de-a doua limbă importantă a peninsulei iberice, şi este cea mai importantă limbă romanică sub aspectul teritoriului pe care este vorbită, teritoriu care include toată America centrală şi de Sud ca şi Mexicul. Limba spaniolă are aceeaşi istorie ca şi limba portugheză. Datorită faptului că nu a fost atât de izolată, numărul de împrumuturi din alte limbi este mai mare iar caracterul arhaic al limbii portugheze lipseşte. Limba se cristalizează în secolele XII – XVI si atinge o dezvoltare maximă în secolul XVII. Limba spaniolă propriu-zisă are câteva dialecte dintre care cele mai importante sunt : asturian, aragonez, leonez în zona nordică, castilian – în zona centrală, şi andaluz – în sudul peninsulei. Dialectul iudeo-spaniol al evreilor sefarzi reprezintă o altă ramură interesantă. Vorbind la început limba spaniolă, comunităţi întregi de evrei alungaţi din Spania în perioada Reconquistei ajung să se stabilească în final în Imperiul Otoman, unde limba lor începe să acumuleze cuvinte provenite de la popoarele cu care evreii sefarzi au venit în contact. In present, acest dialect este pe cale de dispariţie.

Limba catalană este vorbită în zona de nord-est a Spaniei, în Insulele Baleare iar în trecut se extinsese în Sardinia şi Sicilia. Ca structură, se aseamănă cu limba provensală, dar evoluţia istorică a apropiat-o din ce în ce mai mult de limba spaniolă (dialectul aragonez în perioada secolului XII, în care limba catalană a fost limba oficială a regatului de Aragon, respectiv dialectul castilian în prezent).

Limba franceză. Se formează pe teritoriul actual al Franţei în urma cuceririi Galiei de către romani. Sub influenţa limbii latine, diferitele dialecte celtice vorbite de popoarele galice se transformă, iar după căderea Imperiului Roman, limba respectivă – le roman – evoluează de sine stătător. In această perioadă se formează grupul de dialecte nordice – denumite generic langue d’oeil şi grupul de dialecte sudice denumite langue d’oc în funcţie de adverbul afirmativ « oui ». Dialectele galo-romane suferă ulterior puternice influenţe din partea limbilor germanice cu care au venit în contact începând cu secolul V. Aceste limbi, cu toate că sunt asimilate complet până în secolul X, lasă numeroase urme în gramatica limbii franceze. In această perioadă se individualizează de fapt limba franceză actuală, care se impune treptat. Dialectul din zona Parisului – din Ile de France - devine ulterior limba franceză literară.

Limba provensală. Se formează în sudul Franţei, din dialectele langue d’oc influenţate de limbile germanice. Numele limbii derivă din latinescul « provincialis » - locuitor al regiunii Provincia. Este vorbită în sudul Franţei şi în prezent este in declin, cu toate ca prezintă o serie de dialecte care acoperă tot sudul. In urma cuceririi de către francezii din nord a Provenţei în secolele XIV - XV, limba provensală este treptat eliminată şi înlocuită de franceză.

Limba arpitana este o a treia limbă galo-romanăvorbităpe teritoriul Franţei, la graniţa cu Elveţia şi Italia. Fragmentata în mai multe dialecte şi fără să cunoască o normă lingvistică unică, arpitana este în prezent în declin. Aflată între teritoriile ocupate de vorbitorii de limbă franceză şi de limbă provensală, limba arpitană nu reprezintă un amestec din celelalte două ci o limbă distinctă. Multă vreme denumirea de franco-provensală aindus ntr-un fel în eroare până la adoptarea termenului de arpitan, apărut în anii 1970.

L'arpitan, ou francoprovençal est une des langues romanes (avec l'occitan (langue d'oc) et le français (langue d'oïl) sur le territoire français). Cette langue connaît de nombreuses variations locales. Son déclin continue, mais son expression s'est maintenue avec un accent et

109

des formes lexicales propres (accents suisse, savoyard, forézien, lyonnais, dauphinois, ...). La dénomination «francoprovençal» est un terme créé par un linguiste du XIXe siècle. Il correspond à une langue qui fut parlée sous une déclinaison de différents dialectes. A mi-chemin entre le groupe des langues d'oïl (d'où le nom de franco) et le groupe des langues d'oc, (d'où le nom de provençal), il n'en est pas pour autant un mélange de français et d'occitan, mais il constitue un groupe linguistique roman distinct. L'appellation originelle de franco-provençal est désormais écrite sans trait d'union afin d'en éviter la confusion et de souligner le caractère indépendant du francoprovençal (auxquels certains préfèrent 'Arpitan' car sans connotation aux langues d'oïl ni d'oc). Le mot Arpitan est apparu dans les années septantes au val d'Aoste.

Le Gaga, comme le parler Forézien, est un dialecte de la langue Arpitanne.L'arpitan (ou francoprovençal) constitue l'une des trois grandes langues romanes de France avec l'occitan (langue d'oc) et le français (langue d'oïl). Cette langue connaît de nombreuses variations locales. Son déclin continue, mais son expression s'est maintenue avec un accent et des formes lexicales propres (accents suisse, savoyard, forézien, lyonnais, dauphinois, ...).

L'espace arpitan est compris entre le domaine d'oïl au Nord, d'oc au Sud, de l'alémanique et de l'italo-roman à l'Est. Il s'étend sur trois pays européens: l'Italie (Val d'Aoste et quelques vallées piémontaises), la Suisse (la Romandie à l'exception du canton du Jura) et la France (11 départements dont 7 dans leur totalité ou leur plus grande partie : Savoie et Haute-Savoie, Loire, Isère, Rhône, Ain, Jura ; et 4 partiellement: Drôme, Ardèche, Saône-et-Loire, Doubs. Dans la partie nord-ouest de l'Arpitanie, entre Roanne et Mâcon, existe une zone intermédiaire qualifiée d'arpitan francisé.

110

Limba italiană. Se formează pe teritoriul actual al Italiei, după destrămarea Imperiului Roman. Relatiile feudale au determinat o puternică evoluţie divergentă şi izolată a diferitelor regiuni şi astfel în decurs de câteva sute de ani apar dialacte extrem de diferite în nordul centrul şi sudul peninsulei. Diferentele dialectale sunt mult mai mari comparativ cu alte limbi romanice, astfel încât un locuitor al zonei milaneze nu se putea inţelege cu unul din sudul Italiei. Limba italiană actuală se formează treptat în

111

Roşu, limbile d'oc, sau dialectele limbii occitaniceVerde, limbile d'oïl, sau dialectele franceze tipice (Picarde) In galben, diferitele dialecte franco-provensale - arpitana.Albastru şi roz, alte limbi decat cele franco-provensate (basca, limba corsicana, catalana, flamanda...)

zona Toscanei, odată cu dezvoltarea economică a Florenţei. Treptat, dialectul toscan se impune peste tot (în acest dialect a fost scrisă Divina Comedie de către Dante, în acest dialect scriu Machiavelli, Boccacio, Petrarca etc). In prezent, în Italia există trei mari grupe de dialecte – cel nordic sau galo-italian (piemontez, ligurian, lombard, etc), cel central dominat de dialectul toscan, si cel sudic, care cuprinde dialectele campane, napolitan, calabrez si sicilian. Acesta din urmă, vorbit în Sicilia, are o perioadă de glorie în perioada secolului XIII, odatăcu o serie de poeţi ai epocii medievale.

Limba sardă. Este vorbită de populaţia Sardiniei şi se formează ca limbă în intervalul dintre secolele XI – XVI având ca bază unul din dialectele din centrul insulei – dialectul logudurez. Datorită izolării, păstrează o serie de arhaisme moştenite din limba latină, având şi o serie de influenţe spaniole datorită faptului că Sardinia a fost dominată de Spania timp de 400 de ani.

Limba retoromana (ladina, retica). A fost una din limbile latine dominante pe un teritoriu vast care cuprindea în perioada secolului VI zona Alpilor şi teritorii din vestul Franţei, sudul Austriei, vestul Ungariei, nord-vestul peninsulei balcanice. Expansiunea diferitelor grupuri de migratori a determinat puternica fragmentare a limbii reto-romane şi disparitia ei de pe mari teritorii. In prezent este una din limbile în declin. Se împarte în limba romanşă, vorbităde comunităţi care nu depăşesc 40 000 de persoane în Elveţia, în zona izvoarelor Rinului, latina dolomitică – vorbită de comunităţilocale din Alpii Dolomitici (Tirol) şi reto-romana orientala sau friulana, vorbită de comunităţi destul de importante (circa 400 000 de oameni) în nordul coastelor Adriaticii (zona Trieste).

Limba dalmată. Vorbită pe un vast teritoriu situat între nordul Greciei, marea Adriatică şi Dunăre, limba dalmată dispare treptat în masa populaţiei slave, ultimii vorbitori de limbă dalmată fiind înregistraţi în secolul XIX. Si această limbă avea un dialect nordic (zona insulei Veglia), care rezistă cel mai mult şi unul sudic (zona oraşului Ragusa), păstrat în documente datând din secolele XIII – XVI.

Limba română. Se formează pe teritoriul Daciei după cucerirea romană şi înlocuieşte total limba autohtonilor – daca – din care se păstrează un fond redus de cuvinte. Limba română este puternic influenţată de elemente slave, datorită convieţuirii de câteva sute de ani cu populaţii slave aflate în migraţie spre sud. In acest fel, limba română actuală are un fond latin de circa 70% alături de cuvinte de origine slavă (lopată, a sădi, a iubi, război, drag, zid, bogat, gol, plug – interesant că verbul « a ara » este însă de origine latină - rană, rob etc). In opinia lingviştilor în perioada secolelor X – XIII, se caracterizează printr-un veritabil bilingvism romano-slav atât pe teritoriul de la nord de Dunăre cât şi pe cel situat la sudul fluviului. In nordul Dunării, elementele latine ajung să domine – formându-se dialectele daco-roman si istroroman, în vreme ce în sud se impun limbile slave. In sudul Dunării se formează astfel dialecte specifice – aromâna si meglenoromâna – care la ora actuală sunt vorbite de populaţii izolate în masa slavă.

112

Limba română actuală are o serie de trăsaături caracteristice comparative cu alte limbi romanice. Unele dintre acestea sunt datorate influenţei mari a limbii slave (iodizarea lui i la inceputul unor cuvinte – iel, ieste ; formarea unor cuvinte prin adaugarea unor prefixe, ca in limbile slave – răzbate, necorect sau sufixe – işte, - eală, -nic – rarişte, găteală, spornic) , altele sunt dictate de fondul tracic comun – articolul aflat la sfarsitul cuvintelor, ca în albaneză şi bulgară (lat homo illu – omul), nu în faţă ca în limbile romanice occidentale, viitorul format cu verbul a voi (ca în dalmată şi neogreacă). Limba română este mai puţin analitică, păstrând mai multe forme flexionare ca şi unele cuvinte latine vechi, necunoscute în Europa occidentală – a ierta, care vine din latinescul « libertare »

Aromâna se vorbeşte de populaţii de circa 300 000 de oameni din Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria. Si această limbă are dialecte, însă limitele sunt greu de stabilit. Nu există o aromână literară, deoarece aceste populaţii au trăit dintotdeauna sub dominaţia unor alte limbi, trăind în state diferite.

Meglenoromâna este vorbită în Macedonia, unele localităţi din sudul peninsulei balcanice şi pe malurile Vardarului. Limba are asemănări atât cu dacoromâna cât şi cu aromâna, arătând că odinioară era vorbită pe un teritoriu mult mai mare şi făcea practic o punte între româna din nordul Dunării şi aromâna din sudul Balcanilor. In prezent, este puternic influenţată de limba bulgară. In secolul XVII, unele comunităţi meglenoromâne trec la islamism, ele reprezentând singurele grupuri de populaţii vorbind limbi romanice de religie mahomedană.

Istroromâna se vorbeşte de către o populaţie restrânsă din Croaţia – zona muntelui Maggiore şi a lacului Cepih. Puternic influenţată de limba croată, istroromâna este în regres puternic, ca şi meglenoromâna, populaţiile respective fiind bilingve şi folosind adesea termeni diferiţi (unul latin si celalalt slav) pentru acelaşi obiect – copăţ şi deble pentru copac, libr şi cnige pentru carte, etc.

Limbi germaniceLimbile germanice reprezintă cea de-a doua mare categorie de limbi indo-europene de pe continent, fiind împărţite de specialişti în trei grupuri : grupul de răsărit incluzând limba gotica, grupul de nord – islandeza, norvegiana, daneza, suedeza şi grupul de vest – germana, olandeza, frizona, flamanda, engleza.

Popoarele vorbitoare de limbi germanice ocupau la începutul secolului I î.e.n. doar ţărmurile Scandinaviei şi zona Germaniei actuale. Ulterior, graţie încălzirii climei, a urmat o explozie demografică care a determinat mari deplasări de mase umane iar popoarele de limbă germanică ajung să populeze teritorii vaste din Scandinavia pânăîn Africa de Nord şi din Groenlanda şi America de Nord până în Crimeea. In special în Europa centrală, de nord şi de vest, popoarele de limbă germanică au influenţat puternic limbile popoarelor cu care au venit în contact, având unmare impact şi devenind unele din limbile dominante.

Grupul de răsărit. Din acest grup lingvistic fac parte o serie de limbi astăzi dispărute între care se remarcă limba gotică, vorbită de populaţii germanice din zona Vistulei. Din acest grup de populaţii au făcut parte ostrogoţii şi vizigoţii, populaţii care au avut un impact major asupra Europei la sfârşitul perioadei de dominaţie a Imperiului Roman. Limba a cunoscut şi o formă scrisă, fiind cunoscut faptul că o parte a goţilor trecuse la creştinism sub influenţa episcopului Wulfila, care a tradus în limba gotică Biblia. Rămăşiţe ale populaţiilor vorbitoare de limbă gotică au persistat în Crimeea până în secolul XVI

113

(ostrogoţi). Limba vizigotă, vorbită la un moment dat în zone extinse din nordul Africii şi Spania actuală dispare ca urmare a impactului cu arabii.

Grupul de nord.Grupul germanic de nord se caracterizează printr-o deosebită unitate până în secolul III e.n. de când datează primele inscripţii runice în ceea ce se numeşte vechea nordică. Această limbă se vorbea pe ţărmurile Scandinaviei, de populaţiile de pescari şi vânători care trăiau în mici comunităţi relativ izolate, dar care întreţineau schimburi frecvente. Ulterior, odată cu expansiunea vikingă, apar diferenţe şi se formează cele două ramuri – islandeza şi norvegiana pe de-o parte şi suedeza şi daneza pe de alta. Limba islandeză, vorbită azi de circa 150 000 de persoane, este cea mai izolată dintre limbile germanice de nord şi a păstrat cel mei bine trăsăturile arhaice ale limbii vechilor vikingi. De mare valoare lingvistică, limba islandeză are o mare dezvoltare în Evul Mediu, când sunt scrise atât opera de tip eroic, poetic sau biografii.Limba norvegiană are două perioade distincte de evoluţie. Limba norvegiană veche se dezvoltă până în secolul XVI, când Norvegia trece pentru 300 de ani sub stăpânire daneză. Cu toate că avusese o puternicădezvoltare ca limbă literară, limba norvegiană decade după 1536 când este înlocuită de limba daneză ca limbă oficială. Ulterior, din modificarea limbii daneze de către dialectele norvegiene ia naştere limba norvegiană actuală – bokmal. Ca o reacţie, ia naştere însăun current care impune revigorarea vechii norvegiene, pe baza dialectelor pure. Ia astfel naştere o a doua limbă oficială – nynorska – în strânsă competiţie cu limba dano-norvegiană, şi care se predă de asemenea în şcoli şi este folosită în administraţie.Limba daneză se formează de asemenea în perioada expansiunii vikinge şi este la un moment dat vorbită nu numai în Danemarca şi Scandinavia ci şi în Marea Britanie şi Normandia. Cunoaşte trei perioade de evoluţie, influenţând la rândul ei limba engleză care preia o serie de termeni din daneză.Limba suedeză se formează în aceeaşi perioadă a expansiunii vikinge şi a fragementării ulterioare. Spre deosebire de limbile danezăşi norvegiană, limba suedeză este influenţată mai puternic de limba latină şi greacă, de unde sunt preluaţi o serie de termeni. Totuşi, ca structură, cele trei limbi sunt extrem de asemănătoare iar vorbitorii lor se pot înţelege între ei fără greutate, spre deosebire de cazurile altor limbi.

Limbi celticeLimbi slaveLimbi balticeLimba greaca

114

Limba albanezaLimba latinaLimba etruscaLimbi traciceLimba armeanăLimbile indieneLimba sanscrităLimbi iraniene

Limba bască

Limbi caucaziene

Limbi dravidiene

Limbile munda (India centrală)

Limbi semito-hamiticeLimba arabăLimba ebraicăLimba arameeană

Limbi uralo-altaice (Asia)Limbile turciceLimbile mongoleLimbile tunguse (Manchu)Limbi fino-ugriceLimbile samoedeLimbi paleosiberieneLimbile ainuLimbile sino-tibetane

- Limba chineza- Limbile Thai

Limbile mon-khmerLimba coreanăLimba japoneza

Limbi amerindieneLimbi eschimoso-aleuteLimbi athapasca

- chipewaya- navajo- kiowa – apache

Limbi algonquine- ojibwa- delaware

115

- shawnee- mohicana- massachusett

Limbi blakfoot

Limbi cheyenneLimbi irocheze

- irocheza- huron- seneka- mohawk- cherokee- tuskarora

Limbi kitunahLimbile nahuatl

Limbi yumaLimbile otomangLimbi mixtec-triqueLimbi chinantecLimbi maya

Limbi chilechanLimbi quechuaLimba aymara

Limbile tupi-guaraniLimbi caribe

Limbi panoLimbi tukanuLimbi guayacuruLimbi chirinoLimbi zhe........

Limbi patagoneze

Limbi austronesieneLimbile indonezieneLimbile melanezieneLimbile papuaseLimbile polinezieneLimbile australiene

116

Limbi africaneLimbi afro-asiatice (cu influente semito-hamitice)Limbi nilo-saharieneLimbi niger-congoLimbi Khoisan

http://www.ethnologue.com/web.asphttp://www.evolpub.com/ACNA/AnnalsNA.html#ACNA1 – istoria razoaielor indiene sec 16 – 17http://linguistics.buffalo.edu/people/faculty/dryer/dryer/family.maps

African languages  A geographic rather than linguistic classification of languages spoken on the African continent. Historically the term refers to the languages of sub-Saharan Africa, which do not belong to a single family, but are divided among several distinct linguistic stocks. It is estimated that more than 800 languages are spoken in Africa; however, they belong to comparatively few language families. Some 50 African languages have more than half a million speakers each, but many others are spoken by relatively few people. Tonality is a common feature of indigenous African languages. There are usually two or three tones (based on pitch levels rather than the rising and falling in inflections of Chinese tones) used to indicate semantic or grammatical distinction.

   1

In the last few decades great strides have been made in the study and classification of the African languages, although the results are still far from definitive. The principal linguistic families of Africa are now generally said to be Afroasiatic; Niger-Kordofanian (including Niger-Congo); Nilo-Saharan; and Khoisan, or Click; two other stocks, Indo-European and Malayo-Polynesian, are also represented. Niger-Kordofanian and Nilo-Saharan are two large families of languages spoken exclusively in Africa. These languages are spoken in all parts of the continent, from the extreme south up to the territory of the Afroasiatic languages of N Africa. The Afroasiatic family is also spoken

   2

117

in the Middle East. Some authorities believe that the languages spoken in the Niger-Kordofanian and Nilo-Saharan families are sufficiently similar to suggest that both stocks had the same ancestor language. Niger-KordofanianThe Niger-Kordofanian family has two branches, Niger-Congo and Kordofanian. The Kordofanian tongues are spoken in Sudan and form five small groups (Koalib, Tegali, Talodi, Tumtum, and Katla). Niger-Congo is an enormous branch whose languages are found throughout S and central Africa and in most of W Africa below the Sahara. It is generally subdivided into six groups: West Atlantic; Mande; Gur, or Voltaic; Kwa; Benue-Congo; and Adamawa-Eastern.

   3

The West Atlantic branch includes many languages, among them Wolof (in Senegal), Temne (in Sierra Leone), and Fulani, the tongue of several million people inhabiting an area from Senegal to a region E of Lake Chad. The Mande group consists of languages prevalent in the Niger valley, Liberia, and Sierra Leone, such as Mende in Liberia and Malinke in Mali. Gur, or Voltaic, is made up of several language groups and includes Mossi, the dominant tongue of Burkina Faso, as well as the Dagomba and Mamprusi of N Ghana. The Kwa languages, spoken chiefly in Ghana, Côte d’Ivoire, Benin, Nigeria, and Liberia, include Ewe, Yoruba, Igbo, Nupe, Bini, Ashanti, and possibly Ijo (which is sometimes considered a separate branch). Benue-Congo includes the huge Bantu group of hundreds of tongues found throughout central and S Africa (see Bantu languages), as well as such non-Bantu languages as Tiv, Jukun, and Efik, which are spoken in Nigeria and Cameroon. The Adamawa-Eastern branch, to which Banda, Zande, and Sango belong, is composed of a number of languages spoken in Nigeria, Cameroon, and an area north of the Bantu territory to Sudan.

   4

A characteristic feature of most of the Niger-Congo languages is the use of tones. Case inflection is entirely lacking, and gender marking is almost unknown in the Niger-Congo family. The verb root tends to remain unchanged; moods and tenses are denoted either by particles or by auxiliary verbs. For example, in a number of languages the infinitival is the auxiliary designating the future. Typical of the Niger-Kordofanian stock as a whole is the division of nouns, which has been compared to the gender system of the Indo-European tongues. However, Indo-European features only three classifications (masculine, feminine, and neuter), whereas some of the Niger-Kordofanian languages have as many as 20 noun classes. One class, for example, designates human beings, another is used for liquids, and a third class is used for animals. Each class has its own pair of affixes to indicate the singular and the plural.

   5

 Nilo-SaharanThe Nilo-Saharan language stock has six branches: Songhai (spoken in Mali), Saharan (including languages spoken both near Lake Chad, as in Kanuri, and in central Sahara), Maban (a group of tongues found E of Lake Chad), Furian (comprising only Fur, an important language of Sudan), Koman (a group of languages of Ethiopia and Sudan), and Chari-Nile, the principal branch of Nilo-Saharan, composed of the Eastern Sudanic languages, the Central Sudanic languages, and two additional tongues, Kunama and Berta; the Chari-Nile tongues are spoken in Sudan, Congo (Kinshasa), Uganda,

   6

118

Cameroon, Chad, the Central African Republic, Kenya, mainland Tanzania, and Ethiopia. The Eastern Sudanic subdivision of Chari-Nile itself has ten branches, the two most important of which are Nubian and Nilotic, both found in Sudan. Nubian is unique among modern African languages in that it has written texts of the medieval period. The Nilotic tongues include Shilluk, Dinka, Nuer, Masai, Turkana, Nandi, and Suk. The Central Sudanic subdivision of Chari-Nile consists of a number of languages, among them Mangbetu, spoken in Congo (Kinshasa), and Efe, used by the pygmies. Like the Niger-Congo languages, most of the Nilo-Saharan languages use tones; some Nilo-Saharan tongues inflect their nouns according to case, and still others have gender. The verb in many Nilo-Saharan languages has a system of verb derivation. KhoisanThe Khoisan, or Click, linguistic family is made up of three branches: the Khoisan languages of the San (Bushmen) and Khoikhoi, spoken in various parts of sub-Saharan Africa; Sandawe, a language found in E Africa; and Hatsa (Hadzane or Hadzapi), also spoken in E Africa. Although all the Khoisan languages use click sounds, Sandawe and Hatsa are unlike the other Khoisan tongues and are not related to each other. All of the Khoisan languages appear to use tones to distinguish meanings, and the Khoikhoi languages and some of the San languages inflect the noun to show case, number, and gender. The outstanding characteristic of the Khoisan tongues, however, is their extensive use of click sounds. (Examples of click sounds familiar to speakers of English are the interjection tsk-tsk and the click used to signal to a horse.) Click sounds, which are found only in Africa as parts of words, involve a sucking action by the tongue, but the position of the tongue and the way in which air is released into the mouth vary, just as in the formation of other sounds; thus clicks may be dental, palatal, alveolar, lateral, labial, or retroflex; voiced, voiceless, or nasal; aspirated or glottal. Six types of clicks are known for the San languages as a whole, although no single tongue has all of them. The Khoikhoi languages have dental, palatal, retroflex, and lateral clicks. Some Bantu languages, notably Zulu and Xhosa, which are spoken near the Khoisan area, have borrowed click sounds from the Khoisan languages.

   7

 Indo-European and Malayo-PolynesianIndo-European tongues used in Africa include Afrikaans and English (native to many people in the Republic of South Africa and Zimbabwe). African Americans coming to Liberia in the 19th cent. introduced English there, and repatriated slaves who settled in Freetown, Sierra Leone, in the 19th cent. used a form of pidgin English, from which a creole English (now called Krio) developed. A form of creole Portuguese is current in Guinea-Bissau. Many other African lands employ European languages, particularly French, Portuguese, and English, which are often used in schools and in government as a second language. The Malayo-Polynesian family is represented by Malagasy, which is spoken on the island of Madagascar.

   8

 Twentieth-Century DevelopmentsMost of the Niger-Kordofanian and Nilo-Saharan languages still have no writing (except perhaps for translations of the Bible), although there are several important exceptions.

   9

119

The Nilo-Saharan tongue Nubian, the only modern African language with early written records (dating from the 8th cent. A.D. to the 14th cent.), is of considerable linguistic interest. Its alphabet was derived from that of Coptic. Swahili, a Bantu tongue of the Niger-Kordofanian stock, was written before the European conquest of Africa (see Swahili language), and Vai, a language belonging to the Mande subdivision of Niger-Congo, employs an indigenous script developed in the 19th cent.Because the majority of Africans do not know a European tongue, the use of written African languages has become increasingly important for the growing field of mass communication. Arabic and Roman letters are now being used increasingly for languages of the Niger-Kordofanian and Nilo-Saharan stocks, and the International African Institute has had some success in promoting the use of the written form of indigenous African languages. Many newspapers, magazines, and radio broadcasts now employ various vernaculars, and film theaters can switch sound tracks to accommodate the audience in a given language area. However, Africa’s linguistic diversity can be a hindrance to mass communication, and European tongues (especially English and French) are still widely used in the media.

   10

The modern scientific study of the classification and distribution of African languages has thrown some light on the history of Africa and its inhabitants. More knowledge can be expected from the combined use in the future of evidence from linguistic sources, historical records, reliable traditions, and archaeology. For example, the study of loan words from languages such as Greek, Latin, Punic, Arabic, and Portuguese should reveal much about contacts between African and non-African cultures. The study of loan words of African origin that have been absorbed by English has become of increasing interest to American linguists and scholars.

   11

 BibliographySee E. A. Gregersen, ed., Language in Africa (1977); M. Mann and D. Dalby A Thesaurus of African Languages (1987).

Oceanic languages  aboriginal languages spoken in the region known as Oceania. If Oceania is restricted to the Melanesian, Micronesian, and Polynesian islands, the indigenous tongues spoken on these islands belong for the most part to the Malayo-Polynesian family of languages (see Malayo-Polynesian languages). Papuan languages are spoken on the island of New Guinea, which is sometimes considered a part of Melanesia. The Papuan languages are native to the people of New Guinea. They are not, so far as is known, related to the Malayo-Polynesian linguistic family or, for that matter, to any other family of languages. More research is needed to discover how the various Papuan tongues are related to one another and also how many of them there are. Currently, their number is estimated at about 150 languages. When the area of Oceania is extended to include Australia and Malaysia, indigenous languages of the Australian group spoken in Australia (see Australian languages) may be added to the Malayo-Polynesian stock (predominating in Malaysia as well as in Melanesia, Micronesia, and Polynesia) as tongues of this region.

120

  

The Columbia Encyclopedia, Sixth Edition. Copyright © 2007 Columbia University Press.

Malayo-Polynesian languages  (m l ´ -p l n ´zh n) (KEY) , sometimes also called Austronesian languages (ô´´str n´zh n) (KEY) , family of languages estimated at from 300 to 500 tongues and understood by approximately 300 million people in Madagascar; the Malay Peninsula; Indonesia and New Guinea; the Philippines; Taiwan; the Melanesian, Micronesian, and Polynesian islands; and New Zealand. Today four Malayo-Polynesian languages have official status in four important states: Malagasy, in Madagascar; Malay, in Malaysia; Indonesian (also called Bahasa Indonesia, and based on Malay), in Indonesia; and Pilipino (based on Tagalog), in the Philippines. These languages have come to be widely understood in their respective countries, although not always as a first language.

   1

The Malayo-Polynesian family has two subfamilies, Western Malayo-Polynesian and Eastern Malayo-Polynesian. The Western subfamily has the greater significance from both a cultural and a commercial viewpoint. Western Malayo-Polynesian languages are spoken by over 200 million people and include Malagasy, the language of 13 million people on the island of Madagascar; Malay, native to 28 million in Malaysia and the island of Sumatra, in Indonesia; Indonesian or Bahasa Indonesia [Indonesian language], which is based on the Malay language and is spoken natively by about 26 million people in Indonesia; Javanese, the mother tongue of 62 million people on Java; Sundanese, the language of 25 million, also on Java; Madurese, with 10 million speakers on Madura; Balinese, spoken by 2.5 million on Bali; and Pilipino or Tagalog, the native tongue of about 20 million in the Philippines. The Eastern branch consists of the Melanesian, Micronesian, and Polynesian groups of languages. Although there is a very large number of these languages, all together they are spoken by only 5 million people. Melanesian languages are found on the islands of Fiji, the Solomon Islands, Vanuatu, New Caledonia, the Bismarck Archipelago, and New Guinea.

   2

The Malayo-Polynesian languages exhibit an abundance of vowels and a comparative paucity of consonants. They also tend to have disyllabic roots, form derivatives by means of affixes, and use reduplication to indicate the plural and other grammatical concepts. Writing varies, some forms being based on the Roman alphabet and others on alphabets derived from Indian or Arabic scripts.

   3

It is thought that the original Malayo-Polynesian speakers came from a part of Asia near the Malay Peninsula and later migrated west as far as Madagascar and east to the Pacific. This migration probably began well over two thousand years ago. Because Malayo-Polynesian speakers lived on thousands of islands that were often widely separated, and because in earlier times communication among them was difficult, if not impossible, many dialects and, in time, languages evolved from the ancestor language, Proto-Malayo-Polynesian. Although it has been suggested that the Malayo-Polynesian and Southeast Asian (or Austroasiatic) languages form a single Austric family, this has not been proved. In fact, the Malayo-Polynesian tongues do not seem to be related to any other linguistic

   4

121

family.See R. C. Green and A. Pawley, The Linguistic Subgroup of Polynesia (1966).    5

 

Australian languages  aboriginal languages spoken on the continent of Australia. The Australian languages do not appear to be related to any other linguistic family. The exact number of these languages and their dialects is not known, but has been estimated at about 200. Probably less than 100,000 persons still speak them. Many of the Australian languages have already died out. The Australian languages fall into two groups: the large Pama-Nyungan group, and the much smaller non-Pama-Nyungan group. Although their respective grammars exhibit a great degree of variation, the Australian languages still show many similarities. All of them inflect the noun, some having as many as nine cases. The verb lacks a passive voice. Postpositions are used instead of the prepositions typical of Indo-European languages. Most of the Australian languages have three markings for number: singular, dual, and plural. Word order tends to follow a similar pattern in the different tongues. They also show considerable similarity phonetically and have a small common vocabulary. Because of so many shared phonetic and grammatical characteristics some scholars believe that the Australian languages have all evolved from a single ancestor language and therefore belong to the same linguistic family. Others, however, feel that the term “Australian languages” constitutes a geographical rather than a linguistic classification. To date, few of these languages have been studied intensively; classification and other matters remain uncertain.

   1

See S. A. Wurm, Languages of Australia and Tasmania (1972); R. M. W. Dixon, The Languages of Australia (1980).

Paleosiberian languages  (p ´´l s b r´ n) (KEY) , also called Paleoasiatic or Hyperborean languages, family of languages spoken by about 15,000 indigenous inhabitants of Siberia. Of these, most live in extreme NE Siberia, and fewer than 1,000 live farther W near the Yenisei River. Only a few languages survive of this once extensive family, which formerly was spread over a considerable area of N Asia. Among the Paleosiberian languages still in use are Chukchi, Koryak, Kamchadal, Yukaghir, and Gilyak. These tongues have characteristics that recall a number of Native American languages. For example, they are polysynthetic. In a polysynthetic language, a number of word elements are joined together to form a composite word that functions like a sentence in Indo-European languages. Most Paleosiberian languages did not have their own writing system in the past. Today their scripts are all based on the Cyrillic alphabet.

   1

See R. Jakobson et al., Paleosiberian Peoples and Languages (1957, repr. 1981).

122

The Columbia Encyclopedia, Sixth Edition.  2001-07. 

Native American languages http://www.bartleby.com/65/na/NatvAmlang.html

 languages of the native peoples of the Western Hemisphere and their descendants. A number of the Native American languages that were spoken at the time of the European arrival in the New World in the late 15th cent. have become extinct, but many of them are still in use today. The classification “Native American languages” is geographical rather than linguistic, since those languages do not belong to a single linguistic family, or stock, as the Indo-European or Afroasiatic languages do. There is no part of the world with as many distinctly different native languages as the Western Hemisphere. Because the number of indigenous American tongues is so large, it is convenient to discuss them under three geographical divisions: North America (excluding Mexico), Mexico and Central America, and South America and the West Indies.

   1

It is not possible to determine exactly how many languages were spoken in the New World before the arrival of Europeans or how many people spoke these languages. Some scholars estimate that the Western Hemisphere at the time of the first European contact was inhabited by 40 million people who spoke 1,800 different tongues. Another widely accepted estimate suggests that at the time of Columbus more than 15 million speakers throughout the Western Hemisphere used more than 2,000 languages; the geographic divisions within that estimate are 300 separate tongues native to some 1.5 million Native Americans N of Mexico, 300 different languages spoken by roughly 5 million people in Mexico and Central America, and more than 1,400 distinct tongues used by 9 million Native Americans in South America and the West Indies.

   2

By the middle of the 20th cent., as a result of European conquest and settlement in the Western Hemisphere, perhaps two thirds of the many indigenous American languages had already died out or were dying out, but others flourished. Still other aboriginal languages are only now being discovered and investigated by researchers. Some authorities suggest that about one half of the Native American languages N of Mexico have become extinct. Of the tongues still in use, more than half are spoken by fewer than 1,000 persons per language; most of the speakers are bilingual. Only a few tongues, like Navajo and Cherokee, can claim more than 50,000 speakers; Navajo, spoken by about 150,000 people, is the most widely used Native American language in the United States. By the end of the 20th cent. 175 Native American languages were spoken in the United States, but only 20 of these were widely known, and 55 were spoken by only a few elderly tribal members; 100 other languages were somewhere between these extremes. Mexico and Central America, however, have large aboriginal populations employing a number of indigenous languages, such as Nahuatl (spoken by about 1.5 million people) and the Mayan tongues (native to about 4 million people). In South America, the surviving Quechuan linguistic family, which includes far more native speakers than any other aboriginal language group in the Americas, accounts for some 12 million speakers. Another flourishing language stock of indigenous South Americans is Tupí-Guaraní, with about 4 million speakers.

   3

123

 ClassificationA language family consists of two or more tongues that are distinct and yet related historically in that they are all descended from a single ancestor language, either known or assumed to have existed. The languages of a family are closely related in phonetics, grammar, and vocabulary. The attempts made to classify Native American languages into such families have encountered various obstacles. One is the absence of written records of these languages except in the case of Aztec and Maya. Even there the texts are comparatively few in number; the Spanish conquerors destroyed almost all the texts they found. Another problem is that most records of any linguistic value were made after 1850. Also, there are at present insufficient numbers of trained persons able to record many of the indigenous American languages and collect data, especially in Mexico and Central and South America. The absence of grammars handed down from the past, owing to either the dearth of writing or the destruction of written texts, has further hampered the study of the Native American tongues. Linguistic scholars, therefore, have to turn to native informants to gain material for the analysis of these languages.

   4

Native American languages cannot be differentiated as a linguistic unit from other languages of the world but are grouped into a number of separate linguistic stocks having significantly different phonetics, vocabularies, and grammars. Asia is generally accepted as the original home of the Native Americans, although linguistic investigations have not yet established any definite link between the Native American languages and those spoken in Asia or elsewhere in the Eastern Hemisphere. Some scholars postulate a connection between the Eskimo-Aleut family and several other families or subfamilies (among them Altaic, Paleosiberian, Finno-Ugric, and Sino-Tibetan). Others see a relationship between members of the Nadene stock (to which Navajo and Apache belong) and Sino-Tibetan, to which Chinese belongs; however, such theories remain unproved.

   5

 CharacteristicsThe languages in America N of Mexico are best known; those of Mexico and Central America are less so, and those of South America and the West Indies are the least studied. Systematic investigation has shown the Native American languages to be highly developed in their phonology and grammar, whether they are the tongues of the Aztecs and Incas or the Eskimos or Paiutes. There is great diversity among the indigenous American languages with respect to phonology and grammar. The tongue of the Greenland Eskimos, for example, has only 17 phonemes, whereas that of the Navajos has 47 phonemes. Some languages have nasalized vowels similar to those of French. Many have the consonant known as the glottal stop. Some Native American languages have a stress accent reminiscent of English, and others have a pitch accent of rising and falling tones similar to that of Chinese. Still others have both stress and pitch accents.

   6

A grammatical characteristic of widespread occurrence in Native American languages is polysynthesism. A polysynthetic language is one in which a number of word elements are joined together to form a composite word that functions as the sentence does in Indo-European languages. Thus, a sentence or phrase is expressed by one long word unit, each element of which has meaning usually only as part of the sentence or phrase and not as a separate item. In a polysynthetic language, no clear distinction is made between a word

   7

124

and a sentence. For example, a series of words expressing several connected ideas, such as “I am searching for my lost horse,” would be merged to form a single word or meaning unit. Edward Sapir, a major scholar in the field of Native American languages, first presented the following, much-quoted word unit from Southern Paiute: wiitokuchumpunkurüganiyugwivantümü, meaning “they-who-are-going-to-sit-and-cut-up-with-a-knife-a-black-female- (or male-) buffalo.” It is thought that the numerous aboriginal tongues showing polysynthesism may originally have been the offshoots of a single parent language.The existence of gender as found in Indo-European languages is encountered infrequently in indigenous American tongues. In the Algonquian languages, nouns are classified as animate and inanimate. Noun cases like those of Latin occur in some languages, but a lack of case distinction similar to English usage is more common (at least N of Mexico). A number of Native American tongues have a form for the plural of the noun that differs from the singular form, but many others have the same form for both, as in the English noun sheep.

   8

 Languages of North AmericaThe most widely accepted classification of Native American languages N of Mexico (although some included are also spoken in Mexico and Central America) is that made by Edward Sapir in 1929. Sapir arranged the numerous linguistic groups in six major unrelated linguistic stocks, or families. There are Eskimo-Aleut, Algonquian-Wakashan, Nadene, Penutian, Hokan-Siouan, and Aztec-Tanoan.

   9

 Algonquian-WakashanThe Algonquian-Wakashan language family of North America was one of the most widespread of Native American linguistic stocks; in historical times, tribes speaking its languages extended from coast to coast. Today the surviving languages of the Algonquian-Wakashan family are spoken by about 130,000 people in Canada and a few thousand in the Great Lakes region, Montana, Wyoming, Oklahoma, and the NE United States. The Algonquian branch of the family once had some 50 distinct tongues, among them Algonquin, Arapaho, Blackfoot, Cheyenne, Cree, Delaware, Kickapoo, Menomini, Micmac, Ojibwa (or Chippewa), Penobscot, Sac and Fox, Shawnee, and Yurok. Two other important branches of the Algonquian-Wakashan stock are Salishan and Wakashan. Among the tribes speaking Salishan languages are the Bella Coola, Klallam, Coeur d’Alene, Colville, Nisqualli, Okanogan, Pend d’Oreille, Puyallup, Salish or Flathead, Shuswap, Spokan, and Tillamook. The Salishan tongues are spoken in British Columbia, Washington, Oregon, Idaho, and Montana. Tribes speaking Wakashan languages (used along the Pacific Northwest coast) include the Nootka, Nitinat, Makah, Kwakiutl, Bella Bella, and Kitamat. Polysynthesism characterizes the Algonquian-Wakashan languages, which are inflected and make great use of suffixes. Prefixes are employed to a limited extent.

   10

 Nadene and PenutianThe Nadene languages form another linguistic family; its branches include Athabascan, Haida, and Tlingit. The Haida and Tlingit tongues are spoken in parts of Canada and

   11

125

Alaska. As a whole, the Nadene languages have tones that convey meaning and some degree of polysynthesism. The verb is characterized by a reliance on aspect and voice rather than on tense.The Penutian linguistic stock includes several branches, such as the Maidu, Wintun, and Yokuts language groups, all of which are native to California. Probably also in the Penutian family are the Sahaptin, Chinook, and Tsimshian languages of the Pacific Northwest coast, as well as other tongues in Mexico and parts of Central America. Penutian languages resemble those of the Indo-European family in several ways (for example, they have true cases for the noun).

   12

 Hokan-SiouanThe Hokan-Siouan family is thought to include a number of linguistic groups, but the classification of some of them is still disputed. Among the groups generally considered branches of the Hokan-Siouan stock are Muskogean, whose languages include such tongues as Choctaw, Chickasaw, Creek, and Seminole, which are spoken in Oklahoma and Florida; Caddoan, composed of the Caddo, Wichita, Pawnee, and Arikara languages found in Oklahoma and North Dakota; Yuman, with individual languages (such as Cocopa, Havasupai, Kamia, Maricopa, Mohave, Yavapaí, and Yuma) in Arizona and California; Iroquoian, to which belong the Seneca, Cayuga, Onandaga, Mohawk, Oneida, Wyandot, and Tuscarora languages spoken in New York, Wisconsin, and Oklahoma, as well as the Cherokee tongue found in Oklahoma and North Carolina; and Siouan, which includes Catawba (in South Carolina), Winnebago (in Wisconsin and Nebraska), Osage (in Nebraska and Oklahoma), Dakota and Assiniboin (in Minnesota, North Dakota, South Dakota, Montana, and Nebraska), and Crow (in Montana). Languages of the Hokan-Siouan stock are also found in Mexico and parts of Central America. These Hokan-Siouan languages tend to be agglutinative; various word elements, each having a fixed meaning and an independent existence, are merged to form a single word.

   13

 Aztec-TanoanThe two principal branches of the Aztec-Tanoan linguistic stock are Uto-Aztecan and Tanoan, and their languages are spoken in areas extending from the NW United States to Mexico and Central America. Uto-Aztecan has such subdivisions, or groups, as Nahuatlan, whose languages are spoken in Mexico and parts of Central America, and Shoshonean, to which Comanche, Hopi, Paiute, Shoshone, and Ute belong. Ute and Paiute are found in Utah, Nevada, California, and Arizona; Comanche and Shoshone are spoken in Wyoming, Nevada, Utah, California, and Oklahoma; Hopi is found in Arizona. The languages of the Tanoan branch of Aztec-Tanoan are spoken in the Rio Grande valley, New Mexico, and Arizona. Zuñi (found in New Mexico) may be connected with Tanoan. The Aztec-Tanoan languages show a degree of polysynthesism.

   14

 Languages of Mexico and Central AmericaOf the languages of Mexico and Central America, about 24 linguistic groups, or stocks, have been identified; it is still not clear which of these can be classified together to reduce the number of groups. Among these groups is Yuman, whose tongues are spoken

   15

126

in Baja California and are related to the Yuman languages found in the United States. In both, Yuman falls within the larger Hokan-Siouan classification, which, in Mexico and parts of Central America, also includes the Coahuiltecan, Guaycuran, and Jicaque stocks, or groups. The Otomian stock (current in central Mexico and including the Otomí language) forms part of the larger Macro-Otomanguean division, in which the Mixtecan and Zapotecan stocks of Mexico are often placed. The Nahuatlan group, as indicated earlier, is classified under Uto-Aztecan, some of whose languages are found in Mexico and parts of Central America. Uto-Aztecan is itself a branch of the greater Aztec-Tanoan stock. Nahuatl, or Aztec, is a language of the Nahuatlan group. Mayan, which is found in Yucatán and parts of Central America and to which the language Maya belongs, is part of the larger Penutian linguistic stock. The Penutian stock also has as members the Huave, Mixe-Zoque, and Totonacan branches, whose languages are spoken in Mexico and Guatemala. In Mexico and parts of Central America, there are still about 4 million speakers of the modern dialects of Maya proper, which was the official language of the ancient Mayan empire before the Spanish conquest of the New World. The languages of two South American stocks, Cariban and Chibchan, can also be found in Central America. Languages of South America and the West IndiesMore than 100 distinct linguistic stocks have been proposed for South America, and more than 1,000 separate languages have been discovered on that continent and in the West Indies. The latter had two aboriginal stocks, Arawakan and Cariban, which are also found in South America. When more is known about the indigenous South American languages, some of the stocks may turn out to be sufficiently closely related so as to allow linguists to group them together and thus reduce the number of basic stocks. The principal linguistic groups of South America and the West Indies are usually said to be eight: Chibchan, Cariban, Gê, Quechua, Aymara, Araucanian, Arawakan, and Tupí-Guaraní.

   16

Before the European conquest, Chibchan flourished in the areas now designated as Colombia, Ecuador, Panama, Costa Rica, and Nicaragua. It belongs to the larger Macro-Chibchan stock. Some Chibchan languages still survive in Colombia and Central America. Cariban and Gê are families of the greater Gê-Pano-Carib linguistic stock. In the aboriginal period the Cariban languages were important in the West Indies, Brazil, Peru, the Guianas, Venezuela, and Colombia. Today a number of them are still found in N South America and in some of the West Indian islands. Gê languages were spoken in E Brazil in preconquest times. About 50 of them are still in use in that country. Quechua (also called Kechua or Quichua), Aymara, and Araucanian are linguistic families assigned to the Andean branch of the larger Andean-Equatorial stock. Aymara today consists of 14 languages native to about 2 million people in Peru and parts of Bolivia, where those languages were also spoken in preconquest times. A number of languages, the most important of which is Mapuche, make up the Araucanian family, which thrives in Chile and Argentina.

   17

The Arawakan and Tupí-Guaraní families belong to the Equatorial branch of the Andean-Equatorial languages. Arawakan is considered the most extensive South American linguistic stock. In the aboriginal period (before 1500), Arawakan tongues were spoken in the West Indies and S Brazil and along the eastern side of the Andes.

   18

127

Some Arawakan languages have died out, particularly in the West Indies, but others still survive there and in South America, especially in Venezuela, Colombia, Brazil, the Guianas, Peru, Paraguay, and Bolivia. The Tupí-Guaraní family of languages is next to the Arawakan in geographical extent. The Tupian subdivision reaches from the coast of E Brazil along the Amazon River to the Andes. The Guaranian subdivision is found in Paraguay, Brazil, Argentina, and Bolivia. Some 120 Tupí-Guaraní languages have survived. The two dominant members of this large family are Tupí and Guaraní. Tupí serves as a lingua franca for the indigenous population in Brazil. Guaraní is co-official with Spanish in Paraguay, and it is spoken by close to 4 million people in Paraguay and Brazil. The linguistic diversity of South America is great. There are many other families and hundreds of additional languages that have yet to be researched and definitely classified. Writing and Sign LanguageWritten literature in the usual sense does not exist in the indigenous American languages; however, there are folk literatures. Communication by writing among the Native Americans in the aboriginal period was limited to the Maya and the Aztecs. Both cultures used a form of picture writing to represent their ideas. About 800 of the Maya hieroglyphs, or symbols, are known, and in recent years substantial progress has been made in deciphering them. Not many texts of the Maya survive, the most numerous being inscriptions on buildings.

   19

The Incas of Peru used a system of knotted cords, ropes, or strings to communicate. Called the quipu, it is considered a form of writing. The color and shape of the knotted cords were the clues to meaning. For instance, green cords signified grain, and red cords, soldiers. One knot stood for the number 10; two knots, 20; a double knot, 100. Among Native Americans of E North America, beaded wampum belts often contained pictographic symbols for communication.

   20

Another means of nonlinguistic communication among many of the indigenous North Americans was sign language, consisting of gestures with the hands and arms. One advantage of sign language was that it made communication possible among Native American groups having different languages. In addition, smoke signals were used by some Native Americans to convey information, but they were capable only of giving simple messages, such as “enemies in the area” or some previously agreed-upon message.

   21

 Influence and SurvivalThe Native American languages have contributed numerous place-names in the Western Hemisphere, especially in the United States, many of whose states have names of Native American origin. The European languages that are official today in countries of the New World, such as English, Spanish, and Portuguese, have borrowed a number of words from aboriginal languages. English, for example, has been enriched by such words as moccasin, moose, mukluk, raccoon, skunk, terrapin, tomahawk, totem, and wampum from indigenous North American languages; by chocolate, coyote, and tomato from indigenous Mexican tongues; by barbecue, cannibal, hurricane, maize, and potato from aboriginal languages of the West Indies; and by coca, condor, guano, jaguar, llama,

   22

128

maraca, pampa, puma, quinine, tapioca, and vicuña from indigenous South American languages. Some Native American languages, among them Navajo, Apache, and Cherokee, have been used for wartime communications by the U.S. military to evade enemy decipherment. Many Navajo participated in the American armed forces during World War II as the transmitters of vital messages in their native language.The outlook for the future of the indigenous American languages is not good; most will probably die out. At present, the aboriginal languages of the Western Hemisphere are gradually being replaced by the Indo-European tongues of the European conquerors and settlers of the New World—English, Spanish, Portuguese, French, and Dutch. The investigation of Native American languages contributes much to a scientific knowledge of language in general, since these tongues possess a number of linguistic features not otherwise known. Some native American groups in the United States are working to revitalize the languages of their peoples as a result of increased ethnic consciousness and feelings of cultural identity. By the end of the 20th cent. there was an increasing number of such language-learning facilities as tribal classes, language camps, and local college courses in indigenous languages.

   23

 BibliographySee E. Sapir in Selected Writings in Language, Culture, and Personality, ed. by D. G. Mandelbaum (1949); J. A. Mason in Handbook of South American Indians, ed. by J. H. Stewart (Vol. 6, 1950); F. Boas, Handbook of American Indian Languages (1911–38, repr. 1969); J. Sawyer, ed., Studies in American Indian Languages (1971); E. Matteson et al., Comparative Studies in Amerindian Languages (1972); L. and M. Campbell, The Languages of Native America (1979); J. Greenberg, Language in the Americas (1987).

   24

129

Zei…..diversitatea fenomenului religios

Religia reprezinta o componenta specifica a societatilor umane. Unele dintre cele mai vechi dovezi privind umanitatea unor hominide o reprezinta obiceiul de a ingropa morţii, dovezi care au fost certificate pentru doua specii cel putin – Homo neanderthalensis si Homo sapiens.Forma primitiva de religie, cultul mortilor este doar inceputul unui proces lung si complex care a dus la aparitia religiilor monoteiste din prezent.

130

Din punct de vedere al evolutiei fenomenului religios, se poate constata o trecere treptata de la religii axate pe zeitati ale naturii la religii care se orienteaza spre zei zoomorfi apoi antropomorfi pentru a sfarsi cu zeitati monoteiste care inglobeaza o serie de attribute apartinand zeitatilor preexistente.

In ce priveste fenomenul religios, este dificil san e pronuntam. Societatile primitive, de vanatori-culegatori din Africa – cele mai vechi din lume sub aspect temporal - nu au lasat urme materiale in ceea ce priveste religia. Cel mai probabil credintele lor erau similare cu cele pe care le intalnim la ora actuala in societati similare care mai dainuiau inca in junglele din Papua – Noua Guinee sau Amazonia la inceputul secolului XX. In present, datorita expansiunii marilor religii monoteiste si in special datorita raspandirii crestinismului rpin intermediul misionarilor, nu mai putem vorbi de traditii originale din macar in astfel de comunitati, credintele vechi – in cazul in care s-au pastrat, fiind impregnate cu elemente preluate din crestinism.

Primele religii atestate documentar sunt religiile de tip politesis ale popoarelor si oraselor-state din Orientul Mijlociu si Apropiat – sumerienii, babilonienii, akkadienii, egiptenii. Societatile similare din India si China si mai tarziu Mezoamerica si America de Sud dezvolta religii similare. Primul tip de religie monoteista apare in Egiptul Antic, in perioada faraonului Akenathon, care incearca o reforma religioasa fara precedent, unificand practice tot panteonul egiptean si subordonandu-l zeului supreme, Aton, personificat prin soare. Reforma insa nu reuseste, astfel ca practic prima religie monoteista atestata este cea iudaica, din trunchiul careia se desprind mai tarziu crestinismul si islamismul. Independent, in India apare religia budista, care de asemenea revolutioneaza exuberantul panteon hindus.Ulterior aparitiei lor, religiile de tip monotiest cunosc si ele o evolutie interesanta, aparand in timp un process de fragmentare, mai evident in cazul crestinismului si mai putin marcant in cazul islamismului, care poate fi considerate religia cea mai refractara la inovatii dintre toate cele patru religiile monoteiste mentionate (incluzand in aceasta categorie si budismul).

Religiile primitivilor – samanism, vegetatie, fauna, elemente ale naturiiAfrica, America de nord, America de sud Asia, Australia, Oceania.

PreistoriaReferindu-ne la preistoria europeana, aici avem de-a face cu doua specii distincte – Homo neanderthalensis şi Homo sapiens fossilis.Nu s-au pastrat urme clare despre o eventuala cultura a neanderthalienilor. Cert e ca isi ingropau o parte din morţi, pe partea dreapta si cu capul spre rasarit. IN schimb, nu exista dovezi ca ar fi executat picture sau sculturi; dispar in perioada de dinanite de 30 000 î.e.n.Despre credintele lui Homo sapiens fossilis se pot spune de asemenea destul de puţine lucruri, deduse din dovezile paleontologice pastrate. Ca si neanderthalienii, practicau cultum morţilor, care erau ingropati fie in pozitie fetala fie pe spate, cu o serie de podoabe, arme si ustensile; uneori, dupa un timp, oasele curatate de carne earu vopsite cu ocru roşu, simbol al reînvierii. Deformau craniile, practicau trepanatia si este mai mult ca sigur ca practicau samanismul, riturile initiatice si credintele in animale mitice. In preistorie au probabil originea confreriile masculine in care barbatii se comporta ca si carnivorele si practica canibalismul (aspect controversat, agreat de scoala etologilor si dezavuat de istorici si umanisti). Trecerea in Orientul Mijlociu la cultura cerealelor este insotita de aparitia unui cult al unor zeite ale fertilitatii, gen “Venus paleolitica”, care devine predominant in neolitic in fata credintelor populatiilor de vanatori-culegatori. Uneori, aceasta zeita apare si ca o zeita a morţii, stapanind lumea subterana (idée care nu este unanim acceptata). In acest fel, se instituie o suprematie a cultului unor zeitati femninine associate vegetatie, pamantului, fertilitatii si recoltelor. Zeitele apar adesea ca femei-pasare, sau femei-sarpe, cu

131

posterior proeminent, si care au ca insotitori animale ca taurul, ursul, tapul, broasca testoasa, broasca raioasa. Aceste zeitati feminine ale pamantului au dominat lumea preistorica a agricultorilor pentru circa 20 000 de ani. Aceste credinte au lasat ca urme marile morminte, menhire si temple funerare.Dezvoltata in zonele de stepa, religia popoarelor indo-europene care in jurul anului 2000 î.e.n. patrund si in Europa pulverizand societatile matriarhale bazate pe agricultura sip e cultul marii Zeite era diferita. In aceste religii, rolul predominant revine cerului, unor zeitati ale furtunii, ploii, tunetului; exista zei razboinici, cu toate atributele care mai tarziu se regasesc la zeitati ca Odin/Thor, Ares/Marte etc.Din sincretismul acestor doua tipuri diferite de reprezentari au aparut religiile antichitatii timpurii, in care zeitatile feminine gen Cybele, Kubaba, Artemis, Hecate se adauga panteonului masculin indo-european.

Religiile Africii rămân in cea mai mare parte religii clasificate de specialisti ca religii primitive. Cu toate acestea, apar unele elemente extrem de interesante, care pun aceste religii in rand cu marile religii ale antichitatii. La populatiile Yoruba din Nigeria si Benin, religia include elemente care sunt accesibile doar uni grup de initiate, care vorbesc o limba secreta si care practica obiceiuri necunoscute membrilor de rand ai triburilor. Exista o Mare Zeiţă - Onile, stăpână a lumi elementare (insula), lume elementară care se organizează prin intervenţia cerului (orum – principiul organizat. In cer locuiesc o serie de zeitati masculine (orisa – Orun – cerul, Orunmila – zeul prevestirilor, Obatala – zeul care da forma embrionului, Oldumare – zeul care insufla sufletul, Esu – zeul insuelator, Ogun – zeul razboiului). In opozitie cu orisa apar o serie de zeitati feminine asociate cu principiul elemntar al insulei si care sunt stapanele unor puteri vrajitoresti si de tip samanic – Yemojo – stapana vrajitoarelor, Olokun – zeita sterilitatii provocata prin vrajitorie, Osun – Venus Yoruba, inventatoarea artelor magice si patroana actuala a vrajitoarelor. La populatiile Ashanti din Ghana si Coasta de Fildes, , apare un dues otiosus - Nyame, care afugit pur si simplu din lumea oamenilor din cauza “zgomotului insuportabil facut de femei cand zdrobesc semintele ca sa faca terci”….Acest zeu a creat lumea alaturi de o mare zeita a pamantului Asase Yaa. Alaturi de acesti zei, apar zei personali si zei impersonali precum si spiritele strămoşilor .La populatiile bambara si la dogonii din centrul Africii, apare o interesanta religie care admite o unitate a inceputurilor. Astfel, “lumea a fost creată dintr-un cuvănt, iniţial mobil, din care se degaja treptat la inceput esenţa apoi existenţa lucrurilor”, acelaşi ritm caracterizând mişcarea in formă de spirală conică a universului, aflat intr-o perpetuă dilatare. Astfel, lumea apare dintr-o vibraţie primordială de la un centru iniţial care antrenează o miscare elicoidala pe sapte segmente de lungime diferita. Exista o divinitate, omniprezenta, care are aceeasi forma peste tot, si care la unele populatii are character de rascumparator. In toate formele vii exista o parte din “cuvantul” primordial. Universul poate apare creat si de un zeu al cerului (Amma) care include sub forma de numere arehtipurile primordiale ale spatiului si timpului, in vreme ce lumea reala si timpul real sunt instituite de un zeu insulator (Trickster) Yurungu (Vulpe Palida). In mitologia dogonilor, apare un zeu creator, Bamba care transfera informatiile lui Faro, alta zeitate celesta creatoare, care efectiv creaza oamenii. Vegetatia si fauna sunt creatia unei zeitati feminine – Muso Koroni, sotia lui Bamba. Interesanta este si idea aparitiei limbajului: la inceput nu era necesar un limbaj articulate, totul integrandu-se in “cuvantului de neauzit”, instrument prin care Bamba transmitea informatiile lui Faro; suparata ca sotul il insela, Muso Koroni il inseala la randul ei, iar acesta o strange ulterior de gat, iar in timpul acestui tratament violent Muoso Koroni exprima pentru prima data sunetele care mai apoi au devenit limbaj articulat. Ideea decaderii omenirii prin aparitia limbajului articulate si feminitate dereglata prin vrajitorie de la o stare ideala androgina apare si la populatiile bambara. Un prim pas catre catre recastigarea starii initiale este prin circumcizie (in acest fel fiind indepartat prepuţul care este vazut ca o componentă de feminitate); barbatul devine astfel apt sa-si caute o sotie si sa intemeieze astfel societatea umana. Ultima din cele 7 initieri successive este menita sa-i reacorde barbatului componenta feminine spirituala de data aceasta si sa-l faca din nou androgin, perfect…..

132

La populatiile bantu din nordul si centrul Africii, zeul creator este un deus otiosus in timp ce zeitatile active sunt reprezentate de stramosi si de eroi ai tribului, cu care se poate comunica in stare de transa prin intermediul unor medium-uri. Spiritele mortilor trebuie imblanzite prin ofrande periodice; si la aceste populatii apar rituri de initiere si se practica circumcizia atata la baieti cat si la fete. In cazul populatiilor de pastori (masai, dinka), oamenii si vitele au fost create in acelasi timp, dupa care zeul creator se retrage. Populatiile Bantu din sud au traditii asemanatoare, aspectele contradictorii din natura – caldura si umiditatea – fiind reprezentate in cazul vechiului regat Zimbabwe, regalitatea reunea aceste contrarii prn cele doua categorii de prinţese, cu vagin umed – exponente ale umiditatii, care intretin relatii sexuale cu marele sarpe curcubeu – si printesele cu vagin uscat care reprezentau pazitoarele focului ritual. In caz de seceta, era jertfita o printesa cu vagin umed ca sa poata porni ploaia.Religiile pigmeilor sunt relativ putin cunoscute si se remarca printr-o simplitate interesanta – nu exista un anumit zeu creator (cu toate ca unii misionari catolici sau protestanti au sustinut ca sunt monoteisti, fiind create de un zeu unic care apoi capata character de dues otiosus); pigmeii mbuti considera ca au fost creati de jungle insusi sau de brusa, care este de fapt o divinitate in sine.Populatiile khoisan din sudul Africii se bazeaza de asemenea pe cultul mortilor si al stramosilor, care apar adesea ca spirite rauvoitoare care aduc boala sau moartea si care trebuie imbunate de catre samani. Apare un zeu insulator, /Kaggen, care poate lua multe forme – calugarita, antilopa oryx, iepure, sarpe, vultur sau bosiman obisnuit. Poate fi intelept sau nebun, atotputernic sau neajutorat. Populatiile khoisan din Kalahari cred in doi zei, unul locuind in est si altul in vest.

AustraliaAborigenii australieni au lasat putine date privind religia lor. Faptul ca au fost decimate de colonisti si au fost crestinati fortat a facut ca o mare parte a credintelor vechi sa se piarda inanite de a putea fi consemnate. Si in acest caz apare un zeu creator care se retrage in cer si care nu isi face simtita prezenta decat in riturile de initiere. O importanta mult mai mare o au o categorie de finite care apar in “perioada visului”. Aceste finite denumite alchera/alcheringa se pot deplasa liber intre cer si pamant si ele sunt autoarele unei creatii secundare care a dus la organizarea lumii, dupa care o parte se retrag in cer, luand cu ele puntea de legatura, iar altele se ascund in pamant. In timpul riturilor de initiere, bastinasii isi “amintesc” originile sacre ale lumii. O a treia creatie, cea a spatiului cultural al aborigenilor, este opera surorilor Wawilak, care primisera informatii secrete de la un zeu-sarpe (Marele Zeu sarpe falic). Sarpele Curcubeu este un pazitor al cristalelor de cuart care provi din lumea viselor si din cer, si care sunt folosite in ritualele samanice (candidatul la shamanism este “ucis” ritual iar viscerele lui sunt inlocuite cu altele, nedestructibile, reprezentate de cristale). Se considera ca pe curcubeu, substante magice pot sa se scurga pe pamant si s epot acumula in cristale de cuart aflate in lacuri in care se oglindeste curcubeul; astfel de iazuri sunt pazite de zeul sarpe si este interzis sa te scalzi in ele. Moartea este privita ca un rezultat direct al vrajitoriei si in timpul ritului funerar este pedepsit simbolic ucigasul prezumtiv; ca si samanul, mortul intreprinde o calatorie intre pamant si cer, dar el nu isi va mai putea folosi corpul fizic.

EschimosiReligia eschimosilor este centrata pe shamanism. Credintele lor include cultul mortilor si al spiritelor animalelor ucise, care trebuie imbunate prin ritualuri speciale executate de samani. Samanul isi capata puterile printr-un proces complex si dureros uneori de initiere in care moare si renaste cu puteri speciale. El este in masura sa intre in legatura cu spiritele sis a le controleze intr-un fel sau altul.

Indieni nord-americaniIndienii din zona de nord a continentului au mitologii complexe, care presupun existenta mai multor etape successive, fiecare etapa fiind poplata de finite mitice proprii. Apare un erou civilizator, in combinatie cu

133

un zeu inselator. In Alaska, eroul civilizator este un animal in timp ce in celelalte zone acest erou este uman. Legatura cu lumea spiritelor este realizata de samani.Indienii din nord-estul SUA au o religie bazata pe existenta unei zeitati atotputernice – manitu (algonchini), oki (huroni), orenda (irochezi), care poate fi “buna” sau “rea” si care se manifesta prin intrupare in diferite animale sau obiecte. Animalele vanate si plantele care pot fi consummate sunt centrul unor ceremonii speciale si se credea ca fiecare om are spirite personale, care pot fi invocate cu ajutorul unor amulete speciale si prin mijloace samanice. Samanul are si aici un rol important, mijlocind intre lumea reala si spirite, vindecand si combatand farmecele altor samani.Indienii de pe coasta de nord-vest cunosc de asemenea un zeu inselator, care apare adesea sub forma de corb. La aceste populatii apare un system complex de daruri practicat intre membrii comunitatii, system de daruri care concretizeaza si reflecta relatiile sociale – cei cu rang social inalt sunt obligate sa faca daruri in hrana potrivit rangului lor. Platirea datoriei fata de cineva insemna a-l dezonora…Cultul stramosilor este present si este apanajul unei aristocratii tribale ca si a samanilor. Fiecare trib sau neam are anumite insemne specifice pe care nimeni altcineva nu are dreptul sa le arboreze. In timpul iernilor, se practica dansuri extatice in care se ia legatura cu spiritele.Indienii din California au acelasi sistem de credinte, cu erou civilizator care este totodata si cel care creaza oamenii, si zeu inşelător, la care se adauga samanismul extatic; viziunile sunt produse de cele mai multe ori prin consumul de plante toxice ca Datura stramonium. Indienii pueblo au acelasi sistem de credinte ca si mezoamericanii, system de credinte bazat pe crearea si distrugerea periodica a lumii sip e existenta unor finite supranaturale - kachina, reprezentate prin masti ceremoniale. In aproape toate zonele locuite de indienii pueblo au aparut confrerii si a preotilor specifici fiecarei zeitati.

Indieni sud-americani din padurile ecuatorialeCredintele diferitelor triburi de pe vastul teritoriu Amazonian sunt destul de diverse. In sinteza, ele include o fiinţă celestă supremă si un erou civilizator care este responsabil de o serie de invataturi pe care le aduce oamenilor. Apar zeitati de tip dema care dau nastere plantelor cu tuberculi prin moarte si sfartecarea trupului si sunt alte zeitati care fura “din cer” cereale si le aduc in dar oamenilor (zeitati prometeice). Apar si aici finite supreme care se confunda cu eroii civilizatori, zei inselatori, spiritele mortilor iar legatura cu lumea invizibila este asigurata de transa samanilor si nu numai a lor.Exista un zeu solar creator (Pura) la indienii warikyana din Guyana franceza care creeaza si nimiceste periodic lumea; la populatia witoto din Amazonia de nord-est apare zeul lunar Moma, iar populatia munduruku apare un zeu creator – Karukasaibe – care dup ace creaza lumea si omenirea este jignit grav de oameni motiv pentru care s eretrage si va reveni la sfarsitul lumii pentru a nimici omenirea prin foc. La indienii din padurile centrale ale Amazoniei, peste universal real se suprapune practic un al doilea univers, accesibil doar in stare de transa (transa extatica, transa indusa prin ingestia de droguri, prin antrenament, prin intermediul unei predispozitii speciale….). De cele mai multe ori, fiintele din lumea ireala se intrupeaza in animale – jaguar, anaconda, caiman, vulture – si pot fi recunoscute ca atare doar de initiati. Practic toate lucrurile pot avea o continuitate in universal ireal, si unele populatii disting nu mai putin de opt categorii diferite de finite ireale (kewkula). Intre acestea se numara stapanii animalelor (care pot influenta marimea populatiilor animalelor de care depind oamenii), spiritele stramosilor (care pot sa ii bantuie pe cei ramasi in viata sau sa le aduca belsug) etc. In ce priveste viata de apoi, indienii credeau in existenta unui “rezervor” de substanta de natura psihica, unde omul dupa moarte devine indistinct, contopit cu intregul. La nasterea unui copil, o parte din acest rezervor psihic era atribuit direct noii fapturi umane. Triburile jivaro din Ecuador au o credinta a sufletelor multiple. Astfel, un om are un suflet obisnuit, care este un atribut comun, un suflet desavarsit si un suflet razbunator. Sufletul desavarsit apare abia dup ace omul are vizunea lumii ireale. Insa, un astfel de suflet este insetat de sange si poate fi exorcizat doar prin

134

uciderea unui dusman. In acest caz, omul va avea doua suflete desavarsite si va deveni invulnerabil. Chiar daca omoara si alti dusmani, un om nu va putea cumula mai mult de doua suflete desvarsite, dar va putea beneficia de puterea continuata in alte suflete. Cat priveste sufletul razbunator, acesta apare la uciderea posesorului unui suflet desavarsit. Acest suflet cauta sa se razbune pe ucigas si poate fi stopat doar prin desicarea capului, care devine o capcana pentru sufletul razbunator.Fuegienii, unii dintre cei mai izolati indieni sud-americani, credeau intr-o zeitate suprema – zeul Temakuel- care dupa ce a creat lumea se retrage si lasa sarcina conducerii acesteia lui Kenos, primul stramoş uman. Zeului suprem i se aduceau ofrande alimentare zilnice dar nu I se adresau rugi decat ocazional.

Zona andina. Incaşii.In perioada 7000 – 2500 i.e.n. se dezvolta in Anzi o societate bazata pe agricultura isrigata si pescuit. Stim putine lucruri despre credintele acestor andini; practicau cultul mortilor, cunosteau samanismul si aveau o zeitate suprema de tip felin (jaguar, puma). Se crede ca ideile religioase erau centrate pe creatia mitica a populatiilor de agricultori. In perioada 200 e.n. apar culture teocratice, conduse de caste preotesti care restabilesc dupa o perioada de eclipsa zeitatea feline; aceste societati practica defoemarea craniului, trepanatia si sacrificiile rituale. Din aceste populatii face parte si populatia moche, de pe coasta de nord-vest a Americii de Sud si care a construit piramide imense de pamant (templul Soarelui, templul Lunii), practica samanismul, circumcizia si care era dominate de o casta razboinica extreme de respectata. Religiam Inca. Ceva mai bine cunoscuta este religia incaşilor. La incaşi, lumea este create de Viracocha, care se naste din spuma lacului andin Titicaca si dispare in spuma valurilor oceanului Pacific, din nord-vestul Perului. Soarele este adorat ca exponent suprem al zeitatii, reprezentat atat ca disc de aur cat si prin figure antropomorfe iar incarnarea pe pamant a zeului este Inca, imparatul. Templele erau constructii doar pentru preoti si pentru fecioarele soarelui – fie vestale fie viitoare sotii ale imparatului sau marilor demnitari. Luna era considerate sora si sotia soarelui si ei ii era asociata sotia imparatului. Mai existau un zeu al pamantului – Pachacamac, sotia lui – Pachamama – zeiţa infernului, un zeu al furtunii, ploii, tunetelor – Illapa. Ceremoniile religioase includeau sacrificii de animale sau de copii de circa 10 ani, alesi pentru calitatile lor fizice si morale perfecte si care erau fericiti pentru ca erau mesageri catre lumea spiritelor si catre zei. Rar erau jertfiti si prizonieri de razboi deosebiti. Preotii controlau si sanatatea, avand calitati de chirurgi, samani, vindecatori, chiropractori, practicau gicitul in maruntaie.

MezoamericaAmerica centrala a cunoscut una dintre cele mai infloritoare civilizatii de pe glob, o civilizatie care a dezvoltat un sistem socio-religios original din multe puncte de vedere. MayasiContinuatori ai olmecilor, grup amerindian care a dezvoltat de asemenea o cultura infloritoare in jurul datei de 1200 î.e.n., mayasii se dezvolta in doua perioade – 200 – 300 e.n si mai apoi 750 – 900 e.n, dupa care populatia maya paraseste orasele si se refugiaza in jungle, locul lor fiind preluat de navalitori din nord, razboinicii tolteci si mai apoi azteci.Zeul supreme este Ah Kin, un zeu ce imbina attribute de crocodile, soparla si sarpe, si care este cel care a creat cerul si pamantul. Lui ii este asociata zeita Lunii – Ix Chel. In vreme ce Ah Kin este responsabil cu lumina solara si caldura, dar si cu seceta iar pe taramul mortii reprezinta Soarele Noptii si ia forma de jaguar, zeita Lunii este zeita tesutului si a agriculturii. Zeul (sau zeii) Chac Mol erau zei ai ploii, tunetului, furtunii si totodata ai vegetatiei, aducand si lumina si fertilitatea. Planeta Venus este privita a avea o influenta nefasta si este adorata ca luceafar de dimineata. Acestor zei li se adauga Kukulkan, in perioada de influenta tolteco-azteca, Kukulkan fiind de fapt Quetzalcoatl, şarpele cu pene.

135

Dupa moarte, existenta omului continua fie in cer, fie in infern, fie intr-un loc mitic unde se odihnesc sufletele luptatorilor. Porumbul este considerat ca o planta mitica, adus de un erou civilizator care il fura de la zei. Plantele cu tuberculi isi au originea intrun zeu sacrificat al carui trup este sfartecat. Capul lui taiat este la origina joclui cu mingea practicat de mayasi, joc la sfarsitul caruia fie conducatorul fie toata echipa care pierdeaSunt create mai multe tipuri de oameni, care sunt distrusi pentru a fi create altii: un om care nu se poate misca si care se dizolva in apa, un om de lemn, care nu are maleabilitatea primului. Porumbul este considerat ca o planta mitica, adus de un erou civilizator care il fura de la zei. Plantele cu tuberculi isi au originea intrun zeu sacrificat al carui trup este sfartecat. Capul lui taiat este la origina joclui cu mingea practicat de mayasi, joc la sfarsitul caruia fie conducatorul fie toata echipa care pierdea era decapitate…..In mitologia maya, lumea este creata de mai multe ori si distrusa de tot atatea ori, un ciclu urmand altuia. Sunt create mai multe tipuri de oameni, care sunt distrusi pentru a fi create. La inceputul timpului, nu existau decat cerul si marea, pamantul ca atare nu se ivies inca, si totul era invaluit in bezna. In apele marii erau prezenti Tepeu, Marea mama si Cucumatz – marele tata, ambele spirite intelepte. In cer exista o Inima a Cerului – Marele Zeu (Huracan) care are o structura tripla (probabil sub influenta crestinismului, deoarece Popol Vuh, cartea sfanta a mayasilor a fost scrisa dupa conquista) fiind reprezentat prin primul zeu Caculha-Huracan, al doilea – Chipi-Caculha si al treilea Raxa-Caculha; cei trei sunt considerati ca singurul miex al Inimii Cerului. Inima Cerului nu intervine direct in creatie, dar creatia are loc la initiative ei, prin transmiterea “cuvantului – reprezentat de cei trei zei” la Tepeu si Cucumatz. In urma “discutiilor” se stabileste forma si felul viitoarei creatii. Astfel, la ivirea ei hotarasc sa apara lumina si apoi este faurit pamantul si arborii. Pamantul apare in urma strigatului “Pamant” pe care l-au emis zeii. Ulterior, Tepeu si Cucumatz au hotarat sa creeze si omul, care ii va hrani, le va adresa chemari si le va respecta (primele fapturi nu fusesera capabile de astfel de acte). Primul om fu facut din pamant (lut), care era nu avea minte, nu putea sa se tina bine pe picioare, dar putea vorbi. Ca urmare, au hotarat sa isi distruga opera sis a incerce din nou. Un al doilea tip de om a fost creat dupa ce Tepeu si Cucumatz au folosit ghicitul in boabe de porumb si semintele unui arbore ca sa afle care e cea mai buna cale. Acest al doilea tip de om era din lemn si s-a inmultit, oamenii umpland pamantul. Primul barbat fusese alcatuit folosind lemn de copac tzite pentru carne iar in cazul primei femei s-a folosit ca material prim pentru carne maduva de trestie. Insa, ei nu aveau minte si nu isi aminteau de zei, umbland pe pamant in patru labe, fara tinta si fara sa aduca multumori in fata zeitatilor. Acest al doilea tip de om a fost distrus prin potop si prin interventia directa a animalelor si plantelor si a unor zeitati secundare care le smulg capetele, ochii, le ancara trupurile si le zdrobira oasele. Urmasii lor se spune ca sunt maimutele actuale….In perioada aceea nu existau soare si luna Vucub-Caquix – care dorea sa se inalte si sa domine se asemuia pe sine cu soarele si luna. Doi zei tineri, vazand ce dorea sa faca Vucub-Caquix , au “raportat” totul Inimii Cerurilor si au hotarat sa-l omoare cu sarbacanele, ceea ce au si facut. Ulterior, Tepeu si Cucumatz au faurit al treilea tip de om, din porumb adus de vulpe, papagal, coiot si cioară. Din boabe macinate si fermentate ca si din porumb, sub influenta farmecelor, au fost creat patru oameni, care erau desavarsiti in toate privintele. Acesti primi patru oameni au adus rugi de multumire lui Tepeu si Cucumatz pentru ca au creat lumea. Insa, acesti oameni stiau, vedeau si intelegeau totul, motiv pentru care cei doi zei creatori in intelegere cu Inima Cerurilor le-au micsorat capacitatile de teama sa nu ajunga si ei zei….In acest fel au aparut oamenii obisnuiti si mai apoi zeii au creat pentru ei si sotii. In urma acestui act, oamenii s-au inmultit si au aparut toate neamurile Toti traiau impreuna, vorbeau aceeasi limba. Nu se inchinau la zei ci doar creatorilor si Inimii Cerului. Ulterior, a fost creat luceafaraul de dimineata si mai apoi soarele. Primii patru barbati dispar la un moment dat, cand le vine sorocul, dupa ce se urca pe un munte inalt si dupa ce isi iau ramas bun de la urmasi. Toltecii si azteci preiau mitologia maya completand-o. Interesanta este idea crearii lumilor successive, care apar odata cu aparitia primului soare.

136

Religia maya a avut o mare influenta in zona mezoamericii, influentele ei fiind vizibile la celelalte populatii. Centre ca Teotihuacanul si dupa decaderea acestuia Chichen Itza au devenit veritabile centre religioase care concentrau spiritualitatea maya. Figura centrala a crdintelor maya este zeul Quetzalcoatl, care apare ca un erou civilizator al altui popor, toltecii. Povestea vietii lui era cultivate in adevarate scoli si povestea s-a transmis in ciuda efectelor devastatoare ale conchistei. Quetzalcoatl se naste dup ace mama lui ramane insarcinata in urma ingerarii unui smarald. Mama moare la nastere si primul nume a viitorului zeu este Ce Acatl (O papura), si este adoptat de zeita pamantului, care il educa ca pe un viitor conducator. In timpul cresterii, indeplineste un act de penitenta de 7 ani, isi taie arterele si primeste ajutor de la zei pentru a dfeveni un mare razboinic. Devine rege-zeu in Tollan, iar in perioada domniei sale orasul infloreste, se construiesc piramide si se pun bazele unui sistem de legi. In acest caz, regale devine o zeitate pe pamant care conduce toate activitatile din oras si regat. Totodata, opereaza unele modificari in riturile religioase; astfel desfiinteaza sacrificiile umane, permitand doar sacrificii de prepelite, serpi, fluturi sau lacuste de talie mare. Acest fapt il pune in conflict cu Tezcatlipoca, vrajitor si adept al vechilor practice, care doreste reintroducerea sacrificiilor umane. Prin vraji ajunge sa intre in Tollan si printr-o serie de actiuni reuseste s ail faca pe Quetzalcoatl, aflat sub influenta unor bauturi, sa aiba o relatiue incestuoasa cu sora sa care ocupa rangul de inalta preoteasa. Quetzalcoatl paraseste Tollanul in urma acestui fapt pe care il regreta si se indreapta spre est, plecand pe mare sau dandu-si foc pe o pluta si transformandu-se in Luceafarul de zi. Inainte de plecare, isi anunta insa reintoarcerea si faptul ca va reconstrui regatul care decade dupa actul sau incestuous.

AzteciiVeniti din nordul Mexicului, aztecii se suprapun peste cultura mai veche a toltecilor de la care preiau parte din zeitati. Migratia aztecilor a fost condusa de preotul supreme, Huitzilpochtli, care a fost insufletit de zeul supreme (zeul razboiului) Tezcatlipoca si nascut a doua oara de Zeiţa Mamă Coatlicue. Ei practica un imperialism mistic, cautand sa intretina mersul lumii prin jertfe umane pe care le procurau prin razboi cu alte popoare. In mitologia azteca, exista cinci varste (sau cinci sori), succesiv distrusi de catre zei. In campia unde a fost construit orasul sacru Teotihuacan (locul zeilor), zeii s-au strans pentru a inaugural al cincilea soare si a cincea luna. Quatzalcoatl (Sarpele cu pene – zeitate binevoitoare care apare si ca erou civilizator) si Tezcatlipoca (zeu al razboilui) creaza primul cuplu uman si îi dau ca hrana porumbul. Soarele si luna sunt create prin jertfirea unui zeu. Cum soarele nou creat nu se poate misca, toti zeii, cu exceptia lui Xolotl (care devine zeul lasitatii si al fapturilor care se ascund, al animalelor hâde si al tuturor aspectelor duble - gemenii), se lasa sa sângereze cu ajutorul unui cuţit ritual si astfel soarele si luna a cincea se pun in mişcare. Sacrificiul initial al zeilor trebuie înnoit periodic si de aici a derivate comportamentul aberant inregistrat in societatea azteca de primii conchistadori. Panteonul Aztec este complex si elaborat, cuprinzand 13 ceruri, cu divinitati numeroase si cu doua calendare bazate pe numărul 13 (anul avea la ei 260 de zile). Apar unele aspecte interesante – Quatzalcoatl, zeitate binevoitoare, pierde lupta cu Tezcatlipoca (zeu al razboiului născut de Tonantzin, mama imaculată) si pleacă pe mare spre est pe o plută, anuntând înainte de plecare ca va reveni si isi va revendica teritoriul, dupa care se inalta la cer pe o coloana de foc si se transforma in planeta Venus – luceafarul de zi…..Odata cu aparitia soarelui, apare si calendarul; extreme de précis, mayasii si mai apoi aztecii considerau ca primul soare, numit 4 – Jaguar a aparut cu 4071 de ani in urma (“acum 2513 ani – in 22 mai 1558). Acest soare a durat 676 de ani, dupa care s-a sfarsit si oamenii care traisera atunci au fost mancati toti de jaguari, in anul al treisprezecelea. Urmatorul soare s-a numit 4 – Vant, care a durat 364 de ani, dupa care a fost luat de vant impreuna cu toti oamenii de pe pamant si a pierit din nou si soarele si omenirea.Al treilea soare s-a numit 4 – Ploaie, care a durat 312 ani, dupa care omenirea piere din nou, cu soare cu tot, intr-o ploaie de foc; oemenii care au trait in vremea aceea s-au prefacut in animale (guaholoţi)

137

Al patrulea soare s-a numit 4 – Apa si a durat 676 de ani;. Oamenii acestui ciclu au pierit prin apa – cerul s-a prabusit peste ei si s-au transformat in pesti. Timpul cat s-a pastrat apa a fost 52 de ani, timp in care au disparut toti muntii.Ultimul soare, cel in care ne aflam in present, este 4 – Mişcare. Acesta aeste soarele lui Quetzalcoatl, care a cazut in focul vetrei divine din Teotihuacan. Si in acest caz omenirea va pierii, dup ace vor fi fost cutremure de pamant si foamete.

SamanismulPractic, am putea afirma ca samanismul se regăseşte sub o formă sau alta la aproape toate popoarele. In esenţă, şamanismul implică nu atât un comportament religios ci conşţiinţa că lumea de dincolo poate fi accesată de către personae iniţiate. Samanismul este foarte răspândit in present la popoarele din Asia Centrală, Siberia, zona arctică, în America de NOrd si America de Suds sau la unele popoare africane. In Coreea şi Japonia, in ciuda faptului că religia oficială este cea budistă, mai există urme de şamanism. In esenţă, şamanismul presupune existenţa unor spirite ale lucrurilor, naturii, plantelor şi animalelor, cu care şamanul poate intra în contact in stare de transă. Samanul este de obicei o persoana inzestrată cu abilităţi deosebite, câştigate în urma unui stagiu iniţiatic care presupune privaţiuni, experienţe la limita morţii, transe, folosirea de substanţe halucinogene (mai ales la indienii din bazinul Amazonului) şi care suferă fie o moarte iniţiatică fie o boală iniţiatică din care se trezeşte după ce este ajutat de spirite sau de un anume spirit. Samanul poate fi un mijlocitor cu lumea spiritelor, ştiind să le invoce şi să le ceară ajutorul, prin intermediul unor ofrande. După toate probabilităţile, şamanismul a fost prima formă de încercare a efectuării unei legături între lumea reală şi lumea ireală şi a apărut la toate societăţile de vânători-culegători. In ciuda impactului religiilor dominante, şamanismul a reuşit să reziste şi să se păstreze până azi. Urme ale lui – ex. vrajitoriile de diferite facturi – se întâlnesc în toate religiile majore, fiind considerate aspecte marginale, tolerate de regulă, uneori combătute cu vigoare, mai rar incorporate în religia insăşi.

OceaniaVast teritoriu populat de relativ puţini oameni, Oceania are dacă ne referim la religie unele particularităţi deosebite. Două sunt aspectele care particularizează credinţele polinezienilor sin u numai ale lor: conceptele de mana si tabu. Mana reprezintă o caracteristică intrinsecă a unor obiecte, locuri sau persoane, caracteristică ce este conferită de zei (un fel de substanţă –electricitate sau „putere spirituală”) si care poate fi acumulată pentru a putea fi folosită în scopuri profitabile. Conceptul de mana apare si in societate, unde este asociată rangului persoanelor sau unor realizări de mare anvergură.Tabu (cuvânt provenit din termenul maori tapu) este un concept interdictiv, care asociază anumitor locuri, zone, animale sau persoane caractere periculoase şi care determină interdicţia de a intra in orice fel de contact cu acestea. Termenul este in stransa legatura cu mana si este legat de o influenţă divină care face lucrurile sau persoanele inabordabile sau primejdioase. Mana este o caracteristică permanentă, în vreme ce conceptul de tabu are la baza existenta unei influente negative trecatoare, dar cu efect contagios. Ex. in perioada menstruala femeile nu au voie sa pregateasca mancarea pentru a nu transmite patogenitatea sangelui manstrual, care este tabu.Polinezienii cunosc un zeu central – Oro – care este fiul zeului cerului Tangaroa. Zeii sunt percepuţi adesea ca spirite ale strămoşilor care pot interveni in viaţa locuitorilor, vizitându-i. In unele insule, polinezienii au construit complexe religioase monumentale – maraes – pe care se inalta o platforma adesea de forma piramidala numita ahu. Astfel de complexe mai sunt vizibile in Tahiti, arhipulagul Marchizelor, Raivaevae, Rapa Nui (Insula Pastelui).

138

Creaţia lumii la polinezieni se aseamana cu unele din miturile mediteraneene. Tangaroa, cerul, era atat de strans unit cu zeita Pamantului, incat fii lor condusi de zeul Tane au fost nevoiţi sa-i despartă cu forţa, pentru ca sa poata apare lumina, vantul, astrele....Ulterior, zeii au facut o femeie din lut, Tane insuflandu-i viata, fecundandu-i mai apoi toate orificiile....De la aceata prima soţie a avut o fiică pe care a luat-o de asemenea de soţie şi care este cea care a dat naştere oamenilor. Maui este un zeu de tip cultural si totodata un zeu inşelător, care stabileşte durata zilei şi nopţii şi care prinde în năvod un număr de peşti din care crează toate insulele polineziene. Maui piere in incercarea de a deveni nemuritor, ucigând monstrul-femeie Hine-nui-te-po si incercand sa intre mai apoi in vaginul acesteia si sa iasa pe gură. In acest moment, păsărelele, prietenele lui Maui nu se pot abţine şi încep să râdă, ceea ce duce la trezirea morţii, care îl zdrobeşte....De regula zeii nu intervin in viata oamenilor, dar pot fi invocati de samani si pot fi determinati – prin ritualuri si jertfe (uneori umane) sa efectueze anumite actiuni.Dupa moarte, cel care piere ajunde intr-o imparatie subterana, de unde poate reveni, fie pentru a-i bantui pe apropiati, fie pentru a le raspunde la anumite intrebari, daca este invocat in mod corect.In Indonezuia, apare de asemenea tema uniunii intre Cer si Pamant (sau intre Cerul – Tată şi Pământul – Mamă) în asa-numita Nuntă Sfântă. Mitul creatiei are o conotatie de polaritate sexuala ca si in alte religii. Uneori apar variante in care rolul fecundator al cerului este subsumat de Soare. Alte popoare din Indonezia au variante mai deosebite: la bastinasii ngadju din Borneo, creatia este infaptuita de doi munti – muntele de aur feminin si muntele de nestemata masculin, care se freaca intre ei in cosmos; la triburile kenja, kenhan si bahau creatia are loc prin unirea unui maner de sabie care cade din soare cu pamantul, cu unirea unui cleste de cupru cu pamantul sau unirea unui maner de sabie cu o suveica.Religiile indoneziene incep cu o referire la o fiinta mitica, asexuată. La bastinasii Nias, apare o fiinta primordiala sferica – Tuha Sihai, ce moare la un moment dat si dupa moarte din ea creste Arborele Vietii, care e simbol al cosmosului, iar ochii fiintei se transformă în Soare si Lună. Pe arborele Vietii – Tora’a – cresc viitorii zei sub formă de muguri. Astfel, fiinta primordiala intrupează haosul care poarta in el germenele creatiei ulterioare. Tot o fiinta primordiala este si un sarpe uriaş, sau un dragon – Naga – care la unele populaţii poartă în spinare arborele lumilor si al vieţii. Naga este considerat ca o reprezentare mitica a apei primordiale, care umple spaţiul înainte de crearea vieţii. De fapt, in Indonezia, domină miturile care atribuie crearea pamantului unei strămoaşe, care fie se naste dintr-o stâncă fie apare din ceaţă şi care adesea îşi adună excrementele şi crează din ele pământul. In unele mituri este fecundată de vânt, în altele nu, dând naştere zeilor şi oamenilor. In unele zone apare un mit de gen incest: strămoaşa se naste dintr-o stanca si fecundata de vantul de apus dupa care naşte soarele; ulterior, soarele nu işi mai recunoaşte mama si se casatoreşte cu ea rezultând din căsătorie atât zeii cât şi oamenii.Urareori apare un stramos primordial masculin - Mula Djadi - care creaza lumea sadind Arborele Vietii cu mâinile lui, dar el are partener pe dragon, creat de altcineva si care mai tarziu va purta arborele pe spate. Apare si un element feminin, nepoata lui Mula Djadi, care refuza casatoria cu acesta si care creaza pamantul si oamenii, devenind stramoaşa şi invăţătoarea lor. Un alt strămoş masculin este Sirao, care in unele mituri precede fiinţa primordială Tuha Sihai, iar in alte mituri apare abia la a şasea generaţie după apariţia primilor strămoşi crescuţi pe Arborele Luminii şi Vieţii. Acest strămoş va conduce la un moment dat, in viitor, Tteholi Ana’a - Lumea de Aur de Sus. Pământul este creat de fiica lui, Silewe Nazarata, care il construieşte din propriile ecxremente. Mitul lui Sirao este complex si interesant pentru un zeu creator – el moare si este urmat de doi din fii lui: in lumea de Sus – de către fiul numit Stăpânul lumilor (care este pastratorul tradiţiei si al justitiei, el faureste sufletul omului si ii dicteaza destinul) şi în Lumea Intunecată de Jos de fiul numit Susţinătorul Lumii (zeu teluric, care traieste sub pamant si practic il sprijină; este raspunzator de cutremure, fara sa fie un zeu de tip malefic). Acesti doi zei se afla in relatii de antagonism si cooperare; in cearta lor ei distrug Arborele Vietii si al Luminii – simbol al cosmosului - dupa care il recosntituie impreuna, in armonie. Ei reprezinta

139

ciclul nastere/moarte, fericire/nenorocire si amandoi impreuna reprezinta esenta divina; nu pot fi separati unul de altul Un al treilea fiu, Hia, este trimis din Lumea de Aur de Sus (Tteholi Ana’a) cu toate cele care sunt necesare vieţii. Acesta pluteste intr-un fel de vehicul nouă ani deasupra pamantului. Gasind un loc propice – insula Nias – el se coboara cu vehiculul sau in extremitatea sudica; pentru ca vehiculul e prea greu, insula ameninta sa se rastoarne peste extremitatea sudica in ocean; atunci, la capatul nordic coboara un alt fiu, Gözö, pentru acrea o contragreutate. Acum, insula se bombeaza la mijloc si atunci in mijlocul ei se coboara alti doi fii – Hulu si Daeli. Toti cei coborati din ceruri dau nastere aristocratiei locale in vreme ce oamenii de rand sunt urmasii insotitorilor lor....Zeitate contradictorie si inselatoare, Silewe Nazarata este sora Stapanului lumii si Sustinatorului lumii si soţia primului. Poate fi capabila si de acte rautacioase; de asemenea, mediaza certurile dintre zei sau dintre zei si oameni; la unele popoare ea inglobeaza si un principiu masculin.In multe mituri se pierde partea initiala a creatiei, cerul si pamantul fiind prezentati ca fiind strans alipiti, dar fara sa se mentioneze de ce. Dupa despartirea lor de catre fii – zei care se satura sa stea in intuneric, si dup ace cel mai puternic isi desparte parintii, impingand cerul in sus si pamantul in jos, acestia desavarsesc creatia, apare alternatta noapte-zi, vantul, ceata, vegetatia. Apare uneori si mentiunea unei Varste de Aur, in care era belsug de hrana si care ia sfarsit prin cupla oameilor: zeii provoaca ruptura si ii alunga pe oameni pe pamant, ca pedeapsa. In aceasta etapa, apare o alta categorie de divinitati – zeii sau eroii culturali, salvatori sau civilizatori, care la indonezieni sunt reprezentaţi de zeitaţi feminine. Cel mai adesea, varsta de aur se incheie cu moartea. Astfel, o zeita fecioară – Hainuwele - este ucisa de alte finite celeste si corpul ei este rupt in bucati (dupa bastinasii wemalii din insula Ceram). Din aceste bucati iau nastere plantele cu tuberculi si palmierul de cocos, dar apare pe lume moartea si necesitatea de a te hrani. In felul acesta varsta de aur inceteaza si incepe perioada terestra caracterizata de ciclul nastere – reproducere – moarte si cu necesitatea de a te hrani. Aceasta tema apare mascata in miturile multor populatii, reprezentand baza temei eroilor culturali sau eroilor salvatori (dema), care apar in Borneo, Flores, Noua Guinee, care fie aduc alimentele oamenilor, fie se transforma in ele dup ace mor si trupul le e rupt in bucati.Panteonul indonezian este completat de o mare gama de zei, duhuri puternice, demoni si duhuri rele, multe dintre ele de ascendenta indiana. Acestora li se adauga in mod surprinzător omenirea insăşi, deoarece strămoşii direcţi ai oamenilor au fost zei. In acest fel, oamenii – sau numai aristocraţia – descinde direct din fiinţele creatoare. La indonezieni apare si mitul potopului, care incheie varsta de aur si care adesea e provocat de zei. Din poptop scapa o singura pereche de oameni – frate si sora – care dupa o casatorie incestuoasa refac omenirea, care are astfel o singura origine si descinde din zei (perechea ramasa fie este reprezentata de descendenti ai zeilor, fie ca au fost create de zei).

ZoroastrismulReligia vechilor persani reprezintă o credinţă cu trăsături originale la care se adaugă elemente din religii contemporane. Popoarele vechii Persii prezarathustriene (religia zoroastrică apare prin reforma lui Zarathustra, personaj istoric care a trăit probabil în jurul datei de 1000 î.e.n.) profesau o religie dominată de existenta unor ritualuri profesate de grupări aristocratice războinice de tip iniţiatic, caracterizate prin practice orgiastice violente care culminau cu o furoare războinică. In cadrul cultului erau realizate sacrificii de animale, in special de boi si tauri (ale căror suflete se reuneau cu o entitate divină numită Geush Urvan - Sufletul Taurului) si se consuma o băutură halucinogenă (haoma) fabricată din urina rezultată după consumul unui drog. Panteonul persan era format din mai multe divinităţi, asemănătoare cu cele indiene.Zarathustra, care a trăit undeva in Persia orientală, propune o totală reformare a religiei; ca urmare a reformei, se renunţă la sacrificiile de animale şi la practicile sângeroase iar băutul haomei (considerată o

140

băutură impură) este interzis. Panteonul iniţial este inlocuit total, religia devenind una de tip monoteist (in ordine cronologică ar fi a treia religie monoteistă după incercarea lui Akenathon şi după iudaism). Zoroastrismul are o serie de scrieri sfinte – Avestele – care incep să fie redactate in perioada secolelor IV – VI e.n. Asemuită de specialisti cu reforma orfică care a avut loc in Grecia antică şi care a înlocuit ritualuri extatice si orgiile antropofagice dionisiace, religia promovată de Zarathustra reuseste să îmbine într-o sinteză unică caracterul monoteis şi pe cel dualist. Astfel, există o zeitate unică supremă – Ahura Mazda (Creatorul Suprem) care este in fapt creatorul contrastelor; cei doi fii ai lui Ahura Mazda, Spanta Mainyu (Spiritul bun sau binefăcător) şi Angra Mainyu (Spiritul negator) au de ales între adevăr şi minciună. In acest fel, Ahura Mazda reprezintă în egală măsură creatorul binelui - pe care îl poate alege Spanta Mainyu - şi creatorul răului – pe care îl poate alege Angra Mainyu. Zeităţile de rang inferior din prezoroastrism, care sunt cvasiidentice cu cele indiene, daiva şi ahura, aleg una din cele două opşiuni: zeităţile ahura aleg binele iar cele daiva aleg răul (interesant că în religia hindusă, evoluţia acestor zeităţi este inversată). Oamenii trebuie să efectueze continuu alegerea intre bine şi rău, iar intermediarii între Spiritul bun şi omenire sunt cele 7 atribute ale binelui din cadrul lui Ahura Mazda sau cei 7 Nemuritori Binefăcători: Vohu Manah (Gandirea cea bună), Aša Vahišta (Adevărul desăvârşit), Ksathra Vairya (Stăpânirea cea dorită), Spanta Armaiti (Devoţiunea benefică), Haurvatat (Plenitudinea) şi Ameretat (Nemurirea). Acestea reprezintă totodată atât atributele Spiritului Bun cât şi ale acelor oameni care urmează calea binelui şi a adevărului (aša). Cei care îndeplinesc toate aceste calitati/attribute sunt denumiti asavan şi ating o stare de înaltă desăvârşire în care se contopesc cu nemuritorii benefici şi cu Spiritul bun.Reforma lui Zarathustra însă nu reuşeşte. Sacerdoţii cultului – magi – recuperează cu timpul întreg panteonul străvechi şi chiar şi practicile condamnate de Zarathustra printer care şi băutul haomei. Cei 7 nemuritori binefăcători devin zeităţi depline, sunt recuperaţi zei vechi ca Mithra, Ardvi Sura Anahita, Sraoša, Rašnu şi şi iar alţii cum este cazul lui Indra sunt transformaţi în demoni. Mithra insuşi este de fapt o zeitate “compusă” rezultată din “fuziunea” între vechiul zeu ind-iranian Mitra şi o zeiţă comună in Orientul Apropiat şi denumită în India Sarasvati. El prezidează alături de alte zeităţi (Sraoša, Rašnu) judecata sufletului după moarte. Alte zeităţi sunt dedicate izbânzilor (Verethragna), vântului (Vayu), religiei implinite (Daena), splendorii regale (Khvarena).Geneza zoroastriana implica o fiinţă divină androgină – Zurvan (Soarta sau Norocul) – care ste etern. Zurvan isi doreste un fiu si pentru aceasta efectueaza sacrificii timp de 1000 de ani, dupa care are un moment de indoiala cu privire la utilitatea sacrificiilor. In acest moment, în partea sa maternă se concept doi fii Ohrmazd şi Ahriman, primul fiind un fiu “bun” şi al doilea un fiu “rău”. Zurvan face un legământ prin care hotărăşte să-l facă rege pr cel care se va naşte primul. Ohrmazd ii transmite acest lucru lui Ahriman, care spintecă “sânul matern” pentru a deveni primul născut. Zurvan nu îl recunoaste ca fiu dar este obligat să-i acorde domnia der numai pentru 9000 de ani, după care intâietatea o va prelua Ohrmazd. Ulterior, cei doi fraţi divini încep creaţia, unul creând lucruri bune şi drepte şi celălalt lucruri “rele şi întortocheate”. Unele din animale sunt create de Ohrmazd (boul, cainele, porcul, magarul), iar altele – broasca râioasă, musca – de Ahriman. Ohrmuzd creaza pamantul iar Ahrimana apa. Ahriman cunoaste o serie de secrete ale creaţiei, dovedind un character de Trickster (zeu înşelător) : cum să faca soarele şi luna – in primul caz Ohrmazd urmând să aibă relaţii sexuale cu mama sa iar în al doilea caz cu sora sa. Unul din demonii lui Ahriman ii comunica lui Ohrmazd cele aflate şi aşa apar soerele şi luna. Intre cei doi fraţi apar si conflicte, de regulă demonii lui Ahriman informandu-l pe Ohrmazd de ce trebuie să facă pentru a ieşi din incurcăturile în care intră din cauza primului.Lumea este faurită în 6 etape, de la cerul de cleştar până la pământul oamenilor. Ohrmazd crează taurul primordial şi omul primordial, pe care Ahriman îi ucide. Din “sămânţa” acestora sunt create ulterior animalele bune şi primul cuplu uman – Masya şi Masyanag. In mijlocul pământului se află muntele mitic Hara iar pământul este înconjurat de un lanţ muntos numit Hara Berezaiti. In acest cerc se definesc 7 sectoare, oamenii locuind doar într-unul din ele, iar în sudul acestui sector coboară râurile care vin din

141

muntele central, formând acolo marea Vurukasa in centrul căreia există un munte de crystal in interiorul căruia se află prototipul tuturor arborilor ca şi Pomul Nemuririi. Din mare pornesc două fluvii care delimitează la apus şi la răsărit sectorul locuit de oameni.Timpul lumii umane se împarte în trei: prima perioadă este dominată de primul om Gayomard, omorat de Ahriman; prezentul este dominat de Zarathustra şi de mesajul lui iar viitorul de un Mântuitor (Saosyant).Istoria universului implică patru etape de câte 3000 de ani. In prima, Ohrmazd crează pământul şi lumea în general iar Ahriman începe să le distrugă. Ulterior, cei doi fraţi divini încheie un armistiţiu, dar Ahriman îl încalcă după 3000 de ani, timp în care crease împreună cu Ohrmazd. Ca replică, Ohrmazd crează sufletul lui Zarathustra, care se revelează (apare) după 3000 de ani şi propagă Religia cea Bună. Ultimii 3000 de ani sunt marcaţi de cei trei mântuitori („fii lui Zarathustra”) care apar câte unul pentru fiecare mileniu.Sufletele morţilor ajung după 3 zile la un pod – Podul Cinvat – unde sunt supuse judecăţii. Personificarea religiei bune le apare sufletelor după caz, ca o fecioară de 15 ani pentru cei buni şi o zgripţuroaică pentru cei răi. După ce sunt judecate de Mithra si de cei doi zei insoţitori, sufletele trebuie să treacă podul: cele bune trec fara probleme si ajung in paradis, cele rela cad de pe pod in flacarile iadului iar sufletele celor care au facut si fapte bune si fapte rele ajung intr-un purgatoriu. Sufletul bun urcă la cer în trei etape – in prima faza urcă stelele care reprezintă gândurile bune, apoi luna – care personifica cuvintele bune si mai apoi soarele care personifica faptele bune. In final, sufletul intregit ajunge in Impărăţia Luminilor Nesfârşite (Anagra raosa).Lumea aşa cum o cunoaştem se va sfârşi prin purificare prin foc. Un râu de foc îi va despărţi pe cei buni şi drepţi de cei răi şi păcătoşi. Morţii vor învia în corpuri noi, indestructibile după sacrificiul savarşit de un Mântuitor care se va naşte din „sămânţa” lui Zarathustra depozitată într-un lac din răsărit.

Religiile antichitatii timpuriiZeii cerului

Soarele

Luna

Apele

Pamantul

Vegetatia, animalele

Rituri agrare

Spatiul sacru – templul lumii

Timpul vazut ca simbol sacru

142

143