Документ Microsoft Office Word

46
INTRODUCERE Viaţa socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ. Nevoia a dus la apariţia funcţiei publice şi a funcţiilor care s-o îndeplinească. Comunitatea umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu şi-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a dat viabilitate prin personalul învestit în diversitatea de funcţii statornicite de-a lungul timpului. Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publică necesită o extrem de variată gamă de prestaţiuni realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cu pregătire profesională diversă. Satisfacearea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor omului care trăieşte într-o grupare organizată, ramîne finalitatea esenţială şi singura justificare a administraţiei publice, atît de diversificată, mai ales în prestaţiunile sale către populaţie. Privită din punct de vedere sociologic, administraţia publică nu reprezintă altceva decît o sumă de colectivităţi umane care organizează anumite acţiuni în favoarea altor oameni. Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administraţie capătă o importanţă considerabilă. Oricît de perfectă ar fi organizarea unui organism social şi oricît de bune legi şi decizii ar fi, rămîne doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenţi, activi si devotaţi pentru realizarea scopului stabilit.

description

referat

Transcript of Документ Microsoft Office Word

Page 1: Документ Microsoft Office Word

INTRODUCERE

Viaţa socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ.

Nevoia a dus la apariţia funcţiei publice şi a funcţiilor care s-o îndeplinească. Comunitatea

umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu şi-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a

dat viabilitate prin personalul învestit în diversitatea de funcţii statornicite de-a lungul

timpului.

Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publică necesită o

extrem de variată gamă de prestaţiuni realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cu

pregătire profesională diversă. Satisfacearea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor

omului care trăieşte într-o grupare organizată, ramîne finalitatea esenţială şi singura justificare

a administraţiei publice, atît de diversificată, mai ales în prestaţiunile sale către populaţie.

Privită din punct de vedere sociologic, administraţia publică nu reprezintă altceva decît o

sumă de colectivităţi umane care organizează anumite acţiuni în favoarea altor oameni. Din

acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administraţie capătă o importanţă

considerabilă. Oricît de perfectă ar fi organizarea unui organism social şi oricît de bune legi şi

decizii ar fi, rămîne doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenţi,

activi si devotaţi pentru realizarea scopului stabilit.

Page 2: Документ Microsoft Office Word

Capitolul I ASPECTE TEORETICE PRIVIND NOŢIUNEA DE

FUNŢIONAR PUBLIC

1.1 Abordarea istorică şi noţiunea de funcţionar public

Orice orînduire socială dintr-un stat suveran nu are un scop mai nobil decît a folosi toată

puterea şi toate resursele ca în ţară să domnească ordinea, să asigure securitatea statului,

libertatea şi drepturile cetăţenilor, să susţină cultura, învăţămîntul şi ştiinţa naţiunii, să

întreprindă alte măsuri pentru buna funcţionare a statului. Pentru realizarea acestor scopuri, statul

înfiinţează servicii publice, înglobate într-un sistem de instituţii, care alcătuiesc administraţia

publică.

Tranziţia la economia de piaţă, destrămarea fostului sistem administrativ şi alte fenomene

care au derulat odată cu proclamarea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova, au pus

în faţa tînărului stat şi sarcina formării serviciului public. În perioada de reformare economică

suferă modificări esenţiale atît conţinutul funcţiilor pe care le exercită serviciul public, cît şi

modul prin care acestea se realizează.

La începutul reformei administraţiei publice unul dintre scopurile principale a ei era

reconstruirea serviciului public, renunţîndu-se la sistemul serviciului de stat moştenit din

timpurile sovietice, modelîndu-l după sistemele serviciului public din Occident. Tendinţa

predominantă a reformei este descentralizarea funcţiilor administraţiei publice. Tot mai mult se

pronunţă necesitatea creării cadrului legislativ necesar formării unor funcţionari publici de

carieră, cu o temeinică pregătire profesională, neutri din punct de vedere politic, capabili să

îndeplinească, prompt şi eficient activităţile care le-au fost încredinţate în virtutea statutului lor,

punînd astfel, baza unui serviciu public bazat pe principiile stabilităţii, profesionalismului,

imparţialităţii, transparenţei şi eficienţei, menit să corespundă exigenţelor societăţii şi statului în

general.

O importanţă deosebită în viaţa şi activitatea instituţiilor administraţiei publice de toate

nivelurile a avut-o Legea serviciului public nr. 443-XIII din 4 mai 1995, încercănduse astfel, să

se reglementeze multitudinea de probleme din domeniul relaţiilor sociale, care apar în procesul

exercitării funcţiei publice. În linii generale Legea serviciului public a fost acceptabilă, însă

cuprindea un şir de contradicţii.

Elemente de analiză a funcţiei publice găsim încă la cugetătorii antici Confucius (551 – 479

î.Hr.), Platon (427 – 347 î. Hr.), Aristotel (384 - 322 î.Hr.), Polibiu (201 – 120 î.Hr.), Cicero (106

– 43 î.Hr.) şi alţii. Chiar dacă lucrările lor sînt axate pe analiza şi sistematizarea formelor

deorganizare statală, găsim aici şi elemente ce se referă la funcţia publică şi funcţionarul public

Page 3: Документ Microsoft Office Word

de atunci, ca executori ai funcţiilor statului. Astfel, Platon, în renumita sa lucrare “Republica”[1],

expune viziunea sa asupra statului ideal şi descrie cele trei pături sociale: a) ţăranii şi

meşteşugarii; b) militarii şi funcţionarii; c) conducătorii înţelepţi. Descriind statul atenian,

Aristotel [2] argumentează în lucrarea „Politica” că în stat trebuie să funcţioneze trei părţi:

a)adunarea generală; b) corpul funcţionarilor; c) corpul judecătoresc. Ideile lui Aristotel au fost

preluate şi dezvoltate de gîndirea politică din perioada ulterioară, contribuind substanţial

laconceperea guvernării moderne [ 3, p.35].

După cum menţionează M.Postolache, în sec. XIX, apare necesitatea diferenţierii

funcţionarilor în dependenţă de caracterul importanţei atribuţiilor realizate. În rezultat, se

instituie rangurile funcţiilor publice, iar funcţionarilor li se atribuie gradul superior sau inferior

[4, p.12].

Astfel, cercetătorul român P.Negulescu defineşte funcţia publică în lucrarea „Tratat de

drept administrativ” ca un complex de puteri şi competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea

unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulţi),

persoană fizică care, executînd puterile în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului

pentru care a fost creată funcţiunea [5, p. 531]. Această definiţie a fost formulată în prima

jumătate a secolului trecut, dar şi-a păstrat actualitatea.

In contextul analizei date, cercetătorul român A. Iorgovan a definit funcţia publică ca o

situaţie juridică a persoanei fizice – învestită, legal, cu atribuţii în realizarea competenţei unei

autorităţi publice, ce consta în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor, care formează conţinutu

raportului juridic [6, p.929] complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care l-a învestit.

Aceste două definiţii de referinţă în materie nu epuizează perspectivele de analiză a noţiunii de

funcţie publică.

Potrivit noţiunii acceptate de autorii români Ivan S., Bădescu M., Neagu A, funcţia publică

este constituită din competenţe, stabilite de lege, cuprinzînd atribuţiile necesare satisfacerii

intereselor generale şi scopurilor de interes public pentru care a fost creată, neputîndu-se admite

ca ea să fie utilizată în scopuri personale [7, p.62]. Funcţia publică dispune de un conţinut, care

se materializează prin atribuţii, puteri, competenţe proprii, care o deosebesc de alte funcţii.

Conţinutul dat este stabilit prin actul administrativ, care înfiinţează această funcţie. Se apreciază

de către Prisăcaru V. că „ ...funcţia publică este acea grupare de atribuţii, puteri şi competenţe,

stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înfiinţat în scopul satisfacerii în mod

continuu şi permanent, de către funcţionarii publici, numiţi sau aleşi în aceste funcţii, a

Page 4: Документ Microsoft Office Word

intereselor generale ale societăţii” [8, p.149].

În Republica Moldova funcţia publică este o instituţie expres coordonată legislativ şi

exclude orice element arbitrar. Astfel, pentru prima dată în cadrul legal, a fost formulată această

noţiune în 1995. În conformitate cu art.1 aliniat 2 al Legii serviciului public (1995, abrogată în

2008) [24], funcţia publică înseamnă: „unitatea primară a autorităţii publice, care determină locul

şi rolul cetăţenilor în munca socială în sistemul serviciului public, drepturile şi obligaţiile,

exigenţele faţa de pregătirea lui profesională”. În definiţia dată, prin cetăţeni urmează să avem în

vedere persoanele care vor ocupa funcţiile publice, adică funcţionării publici. Tot în această lege,

pentru prima dată, a fost definită noţiunea de funcţionar public.

Aliniatul 3 al articolului 1 al Legii serviciului public stipulează că „funcţionar public

înseamnă persoana care ocupă funcţie de stat remunerată şi care dispune de ranguri şi grade,

stabilite în conformitate cu principiile prezentein conformitate cu Legea cu privire la funcţia

publică şi statutul funcţionarului public din 2008, funcţia publică reprezintă „ansamblul

atribuţiilor şi obligaţiilor stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor de putere

publică” [25]. legi”.

1.2 Categoriile de funţionari publici

Potrivit atr. 7 din Legea serviciului public (1995)[24], funcţia publică şi statutul său

juridic se instituia de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova, de Guvern şi de alte

autorităţi publice centrale sau locale, în limita competenţelor stabilite de Constituţie şi alte

legi.Conform articolului 6 din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public

[25], funcţia publică se instituie în temeiul actelor Parlamentului, Preşedintelui Republicii

Moldova, Guvernului şi ale altor autorităţi publice, emise în limitele competenţei lor, stabilite de

Constituţie şi de alte legi. Astfel, dacă în legea din 1995 sînt indicate autorităţile ce pot institui

funcţii publice, în legea din 2008 legiuitorul se axează pe actele în rezultatul adoptării cărora se

instituie funcţia publică, determinînd din start obligativitatea prezenţei actului de instituire.

În literatura de specialitate regăsim mai multe criterii de clasificare a funcţionarilor

publici. Astfel, cercetătoarea română, V.Vedinaş, venind cu o abordare mai mult juridică,

evidenţiază următoarele criterii [37, p.32]: în conformitate cu regimul juridic aplicabil:

funcţionari contractuali şi funcţionari statutari, iar aceştia din urmă pot fi, la rîndul lor:

funcţionari supuşi statutului general şi funcţionari supuşi unor statute speciale; în conformitate

cu rigurozitatea disciplinei: funcţionari publici civili, funcţionari publici militari; funcţionari

civili din armată şau poliţie; după modul de desemnare a titularilor: funcţionari numiţi,

funcţionari aleşi, desemnaţi în alte moduri; în corespundere cu independenţa faţă de politic:

Page 5: Документ Microsoft Office Word

funcţionari publici cu caracter politic, funcţionari publici de carieră, sustraşi jocului politic;

ţinînd cont de preponderenţa unor activităţi în competenţa funcţiei: funcţionari publici de

conducere şi funcţionari publici de execuţie; după natura autorităţii publice din care face parte

funcţia publică: funcţionari publici care fac parte din structura unor autorităţi de natură statală şi

funcţionari publici locali.

Cercetînd funcţia publică şi funcţionarul public din punctul de vedere al managementului

public, cercetătorii de domeniu evidenţiază şi o altă clasificare. Astfel, Androniceanu A. prezintă

în lucrarea Noutăţi în managementul public [38, p. 134-135] un set de criterii taxonomice: a)

după perioada de timp pe care se exercită funcţia publică: funcţionari 19 publici debutanţi, pentru

o perioadă de, cel puţin, 6 luni, dar nu mai mult de doi ani; funcţionari publici definitivi; b) în

raport cu nivelul studiilor necesare, funcţionarii publici definitivi sînt grupaţi în trei categorii:

funcţionari publici cu studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau

echivalentă; funcţionari publici cu studii superioare de scurtă durată absolvite cu diplomă;

funcţionari publici cu studii medii, liceale sau postliceale absolvite cu diplomă; c) după

conţinutul activităţilor desfăşurate de către funcţionari publici se disting: funcţionari publici

categoria A, implicaţi în aplicarea şi executarea legilor, elaborarea de studii, control, consiliere,

coordonare, conducere, elaborarea de reglementări, luarea deciziilor sau alte activităţi care

necesită cunoştinţe superioare de specialitate; funcţionari publici categoria B, implicaţi în

activităţi pentru aplicarea şi executarea legilor, studii, îndrumare, elaborarea unor proiecte de

reglementări, lucrări pregătitoare pentru luarea deciziilor, unele activităţi de conducere;

funcţionari publici de categoria C, care vizează aplicarea şi executarea legilor şi a altor

reglementări, activităţi de birou sau de control care necesită o cultură generală medie şi

cunoştinţe tehnice sau profesionale de nivel mediu.

În funcţie de clasa în care se încadrează distingem funcţionari publici de clasa a III-a, nivel

minim; funcţionari publici de clasa a II-a, nivel mediu; funcţionari publici de clasa I, nivel

maxim. În funcţie de gradul în care se încadrează: funcţionari publici de gradul I, nivel minim;

funcţionarii publici de gradul II, nivel mediu, funcţionarii publici de gradul III, nivel maxim. În

funcţie de natura competenţelor decizionale: funcţionari publici de conducere, funcţionari publici

de execuţie. După poziţia pe care se situează funcţionarii publici în structura formală: funcţionari

publici de nivel superior; funcţionari publici de nivel mediu; funcţionari publici de nivel inferior.

După natura postului avem funcţii de conducere cu o natură exclusiv administrativă şi funcţii de

conducere de specialitate. În funcţie de tipul actului normativ în care sînt menţionaţi: funcţionari

publici prezentaţi în Statutul funcţionarilor publici şi funcţionari publici prezentaţi în statute

speciale. În funcţie de implicarea funcţionarilor în procesul decizional: funcţionari publici de

Page 6: Документ Microsoft Office Word

decizie, funcţionari publici implicaţi în pregătirea deciziilor administrative; funcţionari implicaţi

în aplicarea deciziilor administrative.

Conform prevederilor Legii nr. 158 din  04.07.2008 “Cu privire la funcţia publică şi

statutul funcţionarului public”, fiecare categorie de funcţii publice se împarte în grupuri,

specificate în Clasificatorul unic al funcţiilor publice, aprobat de Parlament. Este de accentuat

faptul că la momentul actual, Clasificatorul unic al funcţiilor publice este aprobat prin Hotărîrea

Guvernilui nr. 151 din 23.02.2001 dar nu de Parlament şi cuprinde totalitatea funcţiilor publice,

raportate la una din următoarele grupe:

Cod 01. Funcţiile publice din autorităţile publice centrale şi de specialitate şi raportarea lor la

grade de calificare

    01.01.  Funcţiile publice de rangul întîi

    01.02.  Funcţiile publice de rangul doi

    01.03.  Funcţiile publice de rangul trei

Cod 02. Funcţiile publice din autorităţile publice locale şi unităţile teritoriale autonome cu statut

special şi raportarea lor la grade de calificare

    02.02.  Funcţiile publice de rangul doi

    02.03.  Funcţiile publice de rangul trei

În republica Moldova, funcţiile publice se clasifică în 3categorii:

1) funcţii publice de conducere de nivel superior - funcţionarii publici care realizează

managementul nivelului superior în autorităţile publice. Această categorie include persoanele

care sînt numite în una din următoarele funcţii publice de conducere:

- adjunct al conducătorului autorităţii administrative;

-conducător şi adjunct al conducătorului aparatului autorităţii publice (Parlamentul,

Preşedintele Republicii Moldova, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională,

Curtea Supremă de Justiţie, Procuratura Generală, Curtea de Conturi). Gradele de calificare

pentru funcţionarii publici de conducere de nivel superior sunt:

consilier de stat al Republicii Moldova de clasa I;

consilier de stat al Republicii Moldova de clasa a II-a;

consilier de stat al Republicii Moldova de clasa a III-a;

2) funcţii publice de conducere- organizează, coordonează, îndrumă şi controlează

activităţile desfăşurare de funcţionarul public, specificate mai sus, sub autoritatea unui funcţionar

public ierarhic superior sau a unei persoane ce exercită funcţie de demnitate publică. Categoria

funcţionarilor publici de conducere include persoanele numite, în una din următoarele funcţii

publice de conducere:

Page 7: Документ Microsoft Office Word

a) conducător şi adjunct al conducătorului organului din subordinea ministerelor şi altor

autorităţi administrative;

b) conducător şi adjunct al conducătorului subdiviziunii interioare a autorităţii publice;

c) conducător şi adjunct al conducătorului serviciului desconcentrat al autorităţii publice;

g) conducător şi adjunct al conducătorului serviciului descentralizat, organizat în unitatea

administrativ-teritorială şi în unitatea teritorială autonomă cu statut special;

h) secretar al consiliului satului (comunei), sectorului, oraşului (municipiului), raionului şi

secretar al preturii;

i) pretor şi vicepretor al sectorului municipiului Chişinău;

Pentru această categorie de funcţionari publici se stabilesc următoarele grade de calificare:

consilier de stat de clasa I;

consilier de stat de clasa a II-a;

consilier de stat de clasa a III-a;

3) funcţii publice de execuţie. Include persoanele numite, în condiţiile prezentei legi, în

alte funcţii publice decît cele desctise mai sus, pentru care se stabilesc următoarele grade de

calificare:

consilier de clasa I;

consilier de clasa a II-a;

consilier de clasa a III-a.

Gradul de calificare de clasa a III-a se conferă funcţionarului public debutant după

expirarea perioadei de probă, dacă aceasta a trecut cu succes şi funcţionarului public de

conducere de nivel superior, care anterior a deţinut funcţie publică, însă nu deţine grad de

calificare – la numirea lui în funcţie.

Conferirea gradului de calificare imediat superior se face dacă funcţionarul public a obţinut

cel puţin calificativul „bine” la 3 evaluări ale performanţelor profesionale. Funcţionarului public

i se poate conferi un grad de calificare ce îl depăşeşte pe cel anterior cu un grad în cazul

îndeplinirii unor misiuni de importanţă deosebită sau obţinerii calificativului “foarte bine” la

ultimele 2 evaluări ale performanţelor profesionale. Aprecierea caracterului deosebit al misiunii

este de competenţa conducătorului autorităţii publice cu drept de conferire a gradelor de

calificare.

Fiecărui grad de calificare îi corespunde un anumit spor la salariu, calculat din data

conferirii acestuia. Funcţionarul public îşi păstrează gradul de calificare deţinut în cazul

promovării în cadrul aceleiaşi categorii de funcţii publice, avansării în trepte de salarizare,

transferului, detaşării, interimatului unei funcţii publice de conducere, reangajării în serviciul

public.

Page 8: Документ Microsoft Office Word

Funcţionarului public i se poate retrage gradul de calificare, prin hotărîre judecătorească

definitivă, pentru săvîrşirea unor acţiuni ilegale ce prevăd răspundere penală, precum şi în cazul

cînd gradul de calificare a fost conferit cu încălcarea legislaţiei.

1.3. Managementul funcţiei publice şi al funcţionarului public

V.Vedinaş consideră că „gestiunea funcţiei publice este concepută ca activitate de

organizare a carierei funcţionarului, de la debutul acesteia pîna la încheiere, activitate dominată

de două principii, aparent diametral opuse, dar care, prin specificul instituţiei funcţiei publice, se

impun a fi armonizate. Este vorba de principiul autoritaţii, care ţine de concepţia tradiţională

privind funcţionarul public, care îl plasează pe acesta sub autoritatea superiorului său ierarhic.

Superiorul este învestit cu două atribute principale: a) să-i dirijeze activitatea şi b) să decidă în

legătură cu situaţia lui profesională”. Autorul arată că cel de-al doilea principiu, care guvernează

gestiunea funcţiei publice „este cel al democratizării funcţiei publice. Prin acest principiu se

urmăreşte o atenuare a acestei ierarhii, între dreptul superiorului ierarhic de a decide destinul

profesional al subordonatului său şi dreptul funcţionarului public de a-şi controla acest destin,

influenţîndu-l” [40, p. 33].

Managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici este de competenţa Guvernului.

Autorităţile publice asigură administrarea funcţiei publice şi a funcţionarilor publici.

Administrarea funcţiei publice şi a funcţionarilor publici se organizează şi se realizează de

conducătorul autorităţii publice, prin intermediul serviciului resurse umane.

Conform legii, evidenţa la nivel naţional a funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici se

efectuează prin administrarea registrului funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici şi a

dosarelor personale ale funcţionarilor publici. Fiecare autoritate publică are obligaţia să transmită

Guvernului, la cerere, toate datele necesare realizării atribuţiilor sale ce decurg din lege. În cazul

intervenirii unor schimbări în raporturile de serviciu, autoritatea publică, în termen de 10 zile

lucrătoare, este obligată să comunice acest fapt Guvernului. Modalitatea de administrare a

datelor şi de transmitere a lor către Guvern, categoriile de persoane care au acces la evidenţa

naţională, structura şi conţinutul registrului funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici se

aprobă de Guvern.

Pentru fiecare funcţionar public, autorităţile publice întocmesc dosar personal. Dosarul

personal conţine informaţii despre funcţionarul public şi despre modul în care acesta îşi exercită

atribuţiile.Persoanele care au acces la datele cuprinse în evidenţa funcţiilor publice şi a

funcţionarilor publici, precum şi la dosarul personal al funcţionarului public, au obligaţia, de a

Page 9: Документ Microsoft Office Word

păstra confidenţialitatea datelor cu caracter personal. Pentru încălcarea acestor prevederi,

persoanele respective răspund în condiţiile legii.

La acest capitol prevederile Legii nu sunt realizate pe deplin în practică. Direcţia politica

de cadre din cadrul Cancelariei de Stat, la 27 mai, a prezentat rezultatele implementării Legii

nr.158 din 04.07.2008 „Cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public” în

perioada ianuarie – martie 2010. Raportul nominalizat este primul document al Cancelariei de

Stat care reflectă realizările implementării noului cadru normativ în serviciul public, folosind

statistici şi indicatori de monitorizare. Raportul include analiza managementului funcţiilor

publice şi progresul atins în respectarea procedurilor de personal în autorităţile administraţiei

publice centrale în ianuarie-martie 2010. Progresul în implementarea prevederilor noului cadru

normativ în serviciul public se manifestă prin modernizarea politicii de personal în administraţia

publică, conform bunelor practici ale Uniunii Europene. Astfel, pentru prima dată a început să

fie efectuată evidenţa funcţiilor publice şi monitorizarea implementării procedurilor de personal

în aparatele centrale ale organelor centrale de specialitate, care urmează a fi extinsă pentru toate

autorităţile, concomitent cu introducerea SIA „Registrul funcţiilor publice şi al funcţionarilor

publici”. Pînă la întroducerea acestui registru, serviciilor resurse umane din autorităţile

administraţiei publice centrale şi locale li se pune în sarcină şi ca scop de a contribui la

eficientizarea activităţii autorităţii administraţiei publice prin implementarea politicii şi

procedurilor moderne în lucrul cu personalul, activînd ca subdiviziune interioară autonomă

(direcţie, secţie sau serviciu), care se subordonează nemijlocit conducătorului autorităţii

administraţiei  publice conform prevederilor HG 724 din 13.06.2003 “Cu privire la serviciul

resurse umane din cadrul autorităţii administraţiei publice centrale şi locale”.

Page 10: Документ Microsoft Office Word

Capitolul II STATUTUL FUNCŢIONARULUI PUBLIC ÎN

REPUBLICA MOLDOVA

2.1 Drepturile si obligaţiile funcţionarului public

Abordând problema drepturilor funcţionarilor publici, trebuie să subliniem că, aşa cum se

susţine în realitatea juridică, nu există drepturi şi obligaţii independente unele de altele. Astfel,

fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativa şi fiecare obligaţie naşte, la rândul său, un

drept. Funcţionarii publici au, în considerarea calităţii lor de angajaţi, drepturi specifice dreptului

muncii, cum ar fi: dreptul la salariu, la concedii de odihnă, medicale sau de studii, asistenţă

medicală, pensie etc. în cadrul raportului juridic de drept administrativ în care funcţionarul

public este parte, acesta are o serie de drepturi şi obligaţii, îndatoriri şi chiar interdicţii.

Dacă instituţia publică, naţională sau europeană, are dreptul să ceară de la funcţionarul său

un comportament profesional şi extraprofesional adecvat, în mod similar, funcţionarul public

este îndreptăţit să pretindă şi să obţină de la instituţia publică în care este încadrat recunoaşterea

şi respectarea drepturilor garantate de lege.

Drepturile comune sunt în general prevăzute de Constituţia Republicii Moldova şi

legislaţia muncii, fiind următoarele: dreptul la muncă şi la protecţia muncii (dreptul la libera

alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, la protecţia împotriva

şomajului, la odihnă – art. 43 al Constituţiei); dreptul la o salarizare corespunzătoare, dreptul la

asigurări sociale (dreptul la pensie şi la ajutor în caz de incapacitate temporară de muncă),

dreptul la opinii proprii (art. 32 al Constituţiei), dreptul de a cunoaşte şi ataca deciziile

individuale care îl privesc, dreptul la petiţionare (art. 52 al Constituţiei), dreptul persoanei

vătămate de o autoritate publică (art. 53 al Constituţiei) etc.

Drepturile specifice funcţionarului public sunt prevăzute în alin. 1, art. 10 al legii

serviciului public:

Dreptul să examineze şi să ia decizii în limitele împuternicirilor sale;

Dreptul să solicite, în limitele competenţei sale, şi să primească de la alte autorităţi

publice, precum şi de la persoane juridice şi fizice, indiferent de tipul de proprietate şi

forma lor de organizare juridică, informaţia necesară;

Dreptul să-şi perfecţioneze pregătirea profesională (conform art.21 al legii serviciului

public funcţionarii publici îşi perfecţionează pregătirea profesională prin diverse

forme de instruire în sistemul de stat de pregătire şi reciclare a cadrelor, ei urmând

cursuri de perfecţionare o dată la 4 ani. Rezultatele instruirii şi nivelul de calificare se

iau în considerare la avansarea în serviciu);

Page 11: Документ Microsoft Office Word

Dreptul să-şi cunoască drepturile şi obligaţiile de serviciu;

Dreptul să se asocieze în sindicate şi să participe la activitatea lor în afara orelor de

program;

Dreptul să beneficieze de protecţie juridică, în corespundere cu statutul său;

Dreptul să fie remunerat conform funcţiei, pregătirii profesionale şi experienţei sale

de muncă. (Salariile funcţionarilor publici nu se negociază, ele sunt cele menţionate

în statele de funcţii. În doctrina franceză se vorbeşte despre obligaţia funcţionarului

public de a-şi ridica salariul, el neavând dreptul să-l refuze, deoarece salariul este

plătit nu în interesul funcţionarului public, dar în interesul statului, adică este destinat

să asigure demnitatea serviciului public. În aşa mod funcţionarul nu poate să-şi refuze

remunerarea);

Dreptul funcţionarului public la carieră, adică dreptul să avanseze în serviciu

corespunzător pregătirii lui profesionale, capacităţilor intelectuale, rezultatelor

atestării, conştiinciozităţii în exercitarea atribuţiilor, în cazul în care participă la

concursul pentru ocuparea posturilor vacante de un rang superior;

Obligaţiile comune tuturor angajaţilor sunt consacrate în Constituţia Republicii Moldova

(articolele 55 – 59) şi în legislaţia muncii, fiind următoarele: îndeplinirea cu exactitate şi

promtitudine a sarcinilor ce-i revin; să respecte disciplina de serviciu şi programul de funcţionare

a serviciului public în care îşi desfăşoară activitatea, devotamentul faţă de ţară (art. 56 al

Constituţiei – cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, răspund de îndeplinirea cu

credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în cazurile prevăzute de lege, depun jurământul cerut de ea)

şi obligaţia de fidelitate faţă de instituţia în care activează (funcţionarul trebuie să se abţină de la

orice fapt care ar putea să aducă un prejudiciu unităţii în care îşi desfăşoară activitatea) ş.a.

Obligaţiile specifice ale funcţionarilor publici sunt prevăzute de alin. 2, art. 10 al legii

serviciului public, funcţionarul public fiind obligat:

Să execute la timp şi calitativ deciziile autorităţilor publice în problemele ce ţin de

competenţa lui (obligaţiunea de subordonare ierarhică). Dar în cazul în care funcţionarului

public i se încredinţează o însărcinare a cărei legalitate este îndoielnică, el are obligaţia să

informeze imediat şeful nemijlocit, iar dacă însărcinarea rămâne în vigoare, să se adreseze

conducerii ierarhice superioare şi să execute însărcinarea, dacă se confirmă legitimitatea ei.

La solicitarea funcţionarului, însărcinarea a cărei legalitate trezeşte îndoieli se emite în scris.

Răspunderea pentru efectele îndeplinirii unor însărcinări nelegale o poartă persoana cu

funcţie de răspundere care a aprobat executarea lor;

Să dirijeze în cunoştinţe de cauză sectorul de muncă încredinţat, să manifeste iniţiativă şi

perseverenţă, să asigure îndeplinirea întocmai a sarcinilor ce stau în faţa autorităţii publice;

Page 12: Документ Microsoft Office Word

Să respecte cu stricteţe drepturile şi libertăţile cetăţenilor;

Să se călăuzească, în exercitarea atribuţiilor, de legislaţia în vigoare, să fie obiectiv şi

imparţial, să nu dea dovadă de tergiversări şi birocratism;

Să examineze la timp propunerile, cererile şi plângerile cetăţenilor în domeniul activităţii sale

de serviciu, în conformitate cu legislaţia;

Să studieze opinia publică şi să ţină cont de aceasta în activitatea sa;

Să furnizeze publicului, în cadrul serviciului, informaţiile cerute (obligaţia de informare

publică), totodată fiind obligat să păstreze secretul de stat şi un alt secret ocrotit de lege,

precum şi al informaţiilor despre cetăţeni de care ia cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor, dacă

astfel este stabilit de legislaţie;

Să-şi perfecţioneze în permanenţă pregătirea profesională;

Să se abţină în exercitarea funcţiei sale de la exprimarea opiniilor personale politice şi

ideologice şi de la comentarea activităţii autorităţii publice unde activează (obligaţia de

rezervă).

Conform alin. 3, art. 11 al legii serviciului public funcţionarul public nu are dreptul:

Să deţină două funcţii în acelaşi timp sau să cumuleze o altă muncă, prin contract sau acord,

în întreprinderi străine sau mixte, în întreprinderi, instituţii şi organizaţii cu orice formă de

organizare juridică şi în asociaţii obşteşti, a căror activitate este controlată, subordonată sau

în anumite privinţe este de competenţa autorităţii în care el este angajat, cu excepţia

activităţilor ştiinţifice, didactice şi de creaţie. Deci, putem vorbi de incompatibilitate de

funcţie, adică de neputinţa funcţionarului public de a se ocupa de anumite îndeletniciri în

afara funcţiei pe care o deţine. Pornind de la faptul că o funcţie publică este ansamblul de

atribuţii, puteri şi competenţe, considerăm că o persoană fizică nu poate practic să realizeze

în acelaşi timp atribuţiile, puterile şi competenţele a două sau mai multe funcţii publice, căci

interesul general cere ca funcţionarul să-şi consacre întreaga sa activitate funcţiei ce o

îndeplineşte;

Să fie împuternicit al unor terţe persoane în autoritatea publică în care este angajat;

Să desfăşoare nemijlocit activitatea de întreprinzător ori să înlesnească, în virtutea funcţiei

sale, activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice în schimbul unor

recompense, servicii, înlesniri;

Să aibă conturi nedeclarate în băncile din străinătate;

Să plece în delegaţie peste hotare din contul persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia

deplasărilor de serviciu, prevăzute în acordurile internaţionale la care Republica Moldova

este parte sau conform înţelegerilor dintre autorităţile publice ale Republicii Moldova şi

organele respective din alte state;

Page 13: Документ Microsoft Office Word

Să participe la grevele care dereglează funcţionarea autorităţii publice respective, de a cărei

activitate depinde asigurarea societăţii cu bunuri şi servicii de importanţă vitală;

Funcţionarul public are obligaţia de demnitate, adică prin întregul lor comportament şi prin

ţinută funcţionarii publici sunt obligaţi să se arate demni de încrederea pe care o impune

poziţia lor oficială şi să se obţină de la orice act de natură să compromită prestigiul funcţiei

pe care o deţin. Este interzis funcţionarilor publici ca direct sau indirect, să solicite, să

accepte sau să facă să li se promită, pentru ei sau pentru alţii pentru îndeplinirea atribuţiilor

de serviciu, daruri, servicii sau alte avantaje, cu excepţia semnelor de atenţie simbolice,

conform normelor de politeţe şi ospitalitate recunoscute.

2.2 Cariera funcţionarului public

La o funcţie publică poate candida persoana care:

a) deţine cetăţenia Republicii Moldova;

b) posedă limba moldovenească şi limbile oficiale de comunicare interetnică vorbite în

teritoriul respectiv în limitele stabilite de lege;

c) are capacitate deplină de exerciţiu;

d) nu a împlinit vîrsta necesară obţinerii dreptului la pensie pentru limită de vîrstă;

e) este aptă, din punct de vedere al stării sănătăţii, pentru exercitarea funcţiei publice, conform

certificatului medical eliberat de instituţia medicală abilitată, dacă pentru funcţia respectivă

sînt stabilite cerinţe speciale de sănătate;

f) are studiile necesare prevăzute pentru funcţia publică respectivă;

g) îndeplineşte cerinţele specifice pentru ocuparea unor anumite funcţii publice.

h) nu are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni săvîrşite cu intenţie;

i) nu este privată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, ca

pedeapsă de bază sau complementară,ca urmare a sentinţei judecătoreşti definitive prin care s-a

a dispus această interdicţie.

j) are studii superioare absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, cu excepţia

funcţiilor publice de execuţie din autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întîi în

care, caz, pot fi încadrate persoane cu studii medii de specialitate absolvite cu diplomă

Pentru a ocupa o funcţie publică de conducere de nivel superior, în afară de condiţiile

prevăzute mai sus, persoana trebuie să aibă cel puţin 5 ani vechime în specialitatea (profilul)

funcţiei publice respective.

Ocuparea funcţiei publice vacante se face prin concurs, promovare sau transfer. Concursul

se organizează, de regulă, după aplicarea modalităţilor de ocupare a funcţiei publice vacante prin

Page 14: Документ Microsoft Office Word

promovare sau transfer. Ocuparea funcţiei publice de conducere de nivel superior vacante se face

numai prin concurs.

Concursul pentru ocuparea funcţiei publice vacante are la bază principiile competiţiei

deschise, transparenţei, competenţei şi meritelor profesionale, precum şi principiul egalităţii

accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean.

Concursul se organizează de către comisiile de concurs, diferit pentru diferite categorii

funcţionari publici.

Pentru funcţia de adjunct al conducătorului autorităţii administrative, concursul se

organizează de către comisia permanentă formată din 7 membri specialişti în administraţia

publică, desemnaţi de Guvern.

Pentru funcţia de conducător şi adjunct al conducătorului aparatului autorităţii publice

(Parlamentul, Preşedintele RM, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constutituţională,

Curtea Supremă de justiţie, Procuratura Generală, Curtea de Conturi), concursul se organizează

de către comisiile de concurs formate de autorităţile publice respective.

Pentru funcţiile publice de conducere şi de execuţie din aceste autorităţi, comisiile de

concurs sînt instituite de către autorităţile publice respective.

Condiţiile de desfăşurare a concursului se publică într-o publicaţie periodică (pînă în iulie

2010 acestea se piblicau în Monitorul Oficial), pe pagina web a autorităţii publice iniţiatoare,

precum şi se afişează pe panoul informaţional la sediul autorităţii publice, într-un loc vizibil şi

accesibil publicului, cu cel puţin 20 de zile calendaristice înainte de data desfăşurării

concursului. Procedura de organizare şi desfăşurare a concursului este stabilită prin

“Regulamentul cu privire la ocuparea funcţiei publice vacante prin concurs”, aprobat prin HG

nr.201 din 11.03.2009. Litigiile cu privire la concurs se soluţionează de instanţa de contencios

administrativ competentă.

Raporturile de serviciu apar în baza actului administrativ de numire în funcţia publică.

Actul administrativ de numire are formă scrisă şi conţine temeiul legal al numirii, referinţa la una

din modalităţile de ocupare a funcţiei publice, numele funcţionarului public, funcţia publică, data

de la care acesta urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, perioada de probă, după

caz, alte componente stabilite de legislaţie. La actul administrativ de numire se anexează fişa

postului, iar o copie a acesteia se înmînează funcţionarului public.

Pentru funcţionarul public debutant -persoana care exercită o funcţie publică pentru prima

dată, se stabileşte perioada de probă, care are drept scop verificarea cunoştinţelor, abilităţilor şi

atitudinilor profesionale în îndeplinirea funcţiei publice, formarea practică a funcţionarilor

publici debutanţi, precum şi cunoaşterea de către aceştia a specificului şi exigenţelor

Page 15: Документ Microsoft Office Word

administraţiei publice. Funcţionarilor publici de conducere de nivel superior nu li se stabileşte

perioadă de probă. Durata perioadei de probă este de 6 luni.

Procedura de organizare a perioadei de probă, de evaluare a activităţii funcţionarului public

debutant, drepturile şi obligaţiile lui specifice sunt aprobate de Guvern prin HG nr.201 din

11.03.2009. La expirarea perioadei de probă, funcţionarul public debutant este confirmat în

funcţia publică dacă a obţinut la evaluarea activităţii profesionale cel puţin calificativul

„satisfăcător” sau este eliberat din funcţia publică dacă a obţinut la evaluarea activităţii

profesionale calificativul „nesatisfăcător”. În cazul confirmării în funcţie perioada de probă se ia

în considerare la calculul vechimii în serviciul public.

În termende 10 zile de la confirmarea în funcţia publică, în prezenţa conducătorului

autorităţii publice şi în faîa simbolurilor de stat, funcţionarul public depune jurămîntul.

Salarizarea funcţionarilor publici se stabileşte în condiţiile prezentei legi şi Legii nr.355

din 23.12.2005 “Cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar”, În afară de aceasta în

diferite cazuri se folosesc prevederile Legii salarizării nr. 847 din 14.02.2002, Hotărîrii

Guvernului nr.915 din 19.12.1994 “Cu privire la modul de acordare a recompensei materiale

specialiştilor confirmaţi (aleşi) în componenţa Consiliului de administraţie al întreprinderii de

stat” şi ale altor Legi şi acte normative cu privire la salarizarea funcţionarilor publici.

Funcţionarul public este stimulat pentru exercitarea eficientă a atribuţiilor, manifestarea

spiritului de iniţiativă, pentru activitate îndelungată şi ireproşabilă în serviciul public. Stimularea

funcţionarului public poate fi sub formă de premiu, mulţumire, diplomă de onoare. Pentru

succese deosebite în activitate, merite faţă de societate şi faţă de stat, funcţionarul public poate fi

decorat cu distincţii de stat.

Stimulările se aplică de către persoana sau organul care are competenţă legală de numire în

funcţie printr-un act administrativ. Stimulările se înscriu în carnetul de muncă şi în dosarul

personal al funcţionarului public.

Vechimea în serviciul public include perioadele de exercitare a funcţiilor publice în

autorităţile publice menţionate în Lege. În sensul prezentei legi, vechimea în serviciul public se

calculează cumulativ, indiferent de întreruperile pe care le-a avut funcţionarul public în serviciul

public. În vechimea în serviciul public intră şi perioadele de activitate în calitate de funcţionar

public în autorităţile publice care au funcţionat pe teritoriul Republicii Moldova pînă la punerea

în aplicare a prezentei legi.

În calitate de garanţii sociale Legea stabileşte acordarea ajutoarelor materiale în vederea

soluţionării problemelor sociale şi de trai în conformitate cu legea, beneficierea de pensie în

condiţiile Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat, indemnizaţii unice conform

prevederilor prezentei Legi şi Codului Muncii.

Page 16: Документ Microsoft Office Word

După împlinirea vîrstei necesare obţinerii dreptului la pensie pentru limită de vîrstă,

funcţionarul public poate fi numit, la decizia conducătorului, pe o perioadă determinată, dar nu

mai mare de 3 ani, în aceeaşi funcţie publică, primind pensia şi salariul conform legislaţiei.

Concediul de odihnă anual a funcţionarului public are o durată de 35 de zile calendaristice.

În cazul în care vechimea în serviciul public depăşeşte 5, 10 şi 15 ani, concediul de odihnă anual

plătit se măreşte cu 3, 5 şi, respectiv, 7 zile calendaristice. Adăugator, funcţionarului public i se

poate acorda un concediu neplătit, cu o durată de pînă la 60 de zile calendaristice în decursul

unui an.

Concediul anual plătit cît şi concediul neplătit se acordă în modul stabilit de legislaţie.

Funcţionarul public poate beneficia şi de alte tipuri de concedii conform legislaţiei.

Evaluarea performanţelor profesionale ale funcţionarului public se efectuează anual, prin

compararea rezultatelor obţinute în perioada evaluată cu obiectivele stabilite, în baza criteriilor

de evaluare. Obiectivele pentru fiecare funcţionar public se stabilesc anual de către conducătorul

autorităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public. Revizuirea obiectivelor se

poate face semestrial. Modificările se consemnează într-un proces-verbal semnat şi datat de

conducătorul autorităţii publice şi de funcţionarul public care urmează să fie evaluat.

În urma evaluării performanţelor profesionale, funcţionarului public i se acordă unul dintre

următoarele calificative: „foarte bine”, „bine”, „satisfăcător”, „nesatisfăcător”. În cadrul

procedurii de evaluare a performanţelor profesionale ale funcţionarului public se identifică

necesităţile de dezvoltare profesională a acestuia.

Rezultatele evaluării performanţelor profesionale ale funcţionarului public se iau în

considerare la luarea deciziilor cu privire la avansarea şi promovarea în funcţie, conferirea unui

grad de calificare superior menţinerea şi destituirea din funcţia publică.

Modalitatea de evaluare a performanţelor profesionale ale funcţionarului public este

reglementată prin anexa nr.8 la Hotărîrea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 “Regulamentul

cu privire la evaluarea performanţelor profesionale ale funcţionarului public”.

Evaluarea performanţelor profesionale ale funcţionarilor publici se efectuează de către

comisiile de evaluare, numite de Primul-ministru sau instituite de conducătorii autorităţilor

publice respective după caz.

Procedura de evaluare a performanţelor profesionale ale funcţionarilor publici se realizează

în două etape: completarea fişei de evaluare şi interviul.

Completarea fişei de evaluare se realizează de către persoana care exercită funcţie de

demnitate publică, funcţionarul public de conducere de nivel superior, funcţionarul public de

conducere ierarhic superior, preşedintele raionului, primarul satului (comunei).

Page 17: Документ Microsoft Office Word

Interviul reprezintă un schimb de informaţii care are loc între persoana care a întocmit fişa

de evaluare şi funcţionarul public evaluat.

Penrtru funcţionarul public de conducere de nivel superior procedura de evaluare puţin

diferă. Acesta întocmeşte un raport de activitate pentru perioada respectivă, iar persoana care

exercită funcţie de demnitate publică sau funcţionarul public de conducere de nivel superior

ierarhic - un raport de evaluare. Interviul este obligatoriu numai în cazul în care informaţiile

cuprinse în raportul de activitate şi în raportul de evaluare diferă.

Fiecare evaluare realizată de comisia de evaluare se consemnează în fişa de evaluare a

funcţionarului public. Un exemplar al fişei de evaluare se trimite obligatoriu persoanei care

exercită funcţie de demnitate publică sau, după caz, funcţionarului public de conducere de nivel

superior ierarhic, iar altul se păstrează în dosarul personal al funcţionarului public evaluat.

În cazul în care funcţionarul public consideră că aprecierile consemnate nu corespund

realităţii, el poate solicita comisiei de evaluare revizuirea calificativului acordat.

2.3. Modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de serviciu

Modificarea raporturilor de serviciu se face atăt în interesul serviciului cît şi la cererea

funcţionarului public. Modificarea raporturilor de serviciu ale tuturor funcţionarilor publici are

loc prin avansare sau retrogradare în trepte de salarizare, detaşare, transfer în interesul

serviciului, iar ale funcţionarilor publici de conducere şi de execuţie şi prin promovare în

funcţie şi interimatul unei funcţii publice de conducere.

Promovarea funcţionarului public într-o funcţie publică superioară se face în bază de merit

şi se efectuează de autoritatea publică în care funcţia publică respectivă este vacantă. Poate fi

promovat într-o funcţie publică superioară funcţionarul public care a obţinut în urma evaluării

performanţelor profesionale calificativul „foarte bine” la ultimele 2 evaluări sau calificativul

„bine” la ultimele 3 evaluări şi în cazul cînd sînt mai multe candidaturi selecţia se face pe bază

de concurs.

Transferul, ca modalitate a modificării raporturilor de serviciu, are loc între autorităţile

publice sau între subdiviziunile interioare ale aceleiaşi autorităţi publice. Transferul între

autorităţile publice se dispune de către conducătorul autorităţii publice, la solicitarea autorităţii

publice în interesul căreia se efectuează transferul, cu înştiinţarea Guvernului.

În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate, funcţionarul public transferat

are dreptul la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport şi la un concediu suplimentar plătit de 7

zile calendaristice. Transferul în interesul serviciului se face într-o funcţie publică echivalentă cu

funcţia publică deţinută de funcţionarul public sau la cererea funcţionarului public şi într-o

funcţie publică de nivel inferior.

Page 18: Документ Microsoft Office Word

Exercitarea temporară a unei funcţii publice de conducere se realizează prin asigurarea

interimatului de către funcţionarul public care îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea

acestei funcţii publice şi nu are sancţiuni disciplinare nestinse în condiţiile prezentei legi.

Numirea în funcţia publică vacantă se aplică de către persoana/organul care are competenţa

legală de numire în funcţie pe o perioadă de cel mult 6 luni pe an, cu înştiinţarea Guvernului.

Această perioadă poate fi prelungită cu cel mult 6 luni, cu înştiinţarea Guvernului, dacă

autoritatea publică a organizat concurs şi funcţia publică nu a fost ocupată, în condiţiile legii.

Suspendarea raporturilor de serviciu presupune încetarea îndeplinirii pentru o anumită

perioadă a atribuţiilor de către funcţionarul public şi a plăţii drepturilor salariale de către

autoritatea publică în care acesta activează şi poate interveni în circumstanţe ce nu  depind de

voinţa  părţilor, prin acordul părţilor sau la iniţiativa uneia dintre părţi conform prevederilor

prezentei legi şi Codului Muncii.

Suspendarea raporturilor de serviciu se aprobă sau, după caz, se constată, prin actul

administrativ al persoanei/organului care are competenţa legală de numire în funcţie, cu excepţia

concediu de maternitate şi circumstanţelor de boală sau traumă.

În cazurile în care motivele ce au provocat suspendarea raporturilor de serviciu încetează

sau, după caz, la sfîrşitul perioadei pentru care a fost aprobată cererea de suspendare,

funcţionarul public este reîncadrat în funcţia publică exercitată înainte de suspendare.

Reîncadrarea funcţionarului public în funcţia publică înainte de expirarea perioadei pentru care a

fost aprobată suspendarea raporturilor de serviciu se face la cererea acestuia.

Raporturile de serviciu încetează în următoarele cazuri: în circumstanţe ce nu depind de

voinţa părţilor, eliberare din funcţie, destituire,demisie.

Încetarea raporturilor de serviciu în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor sînt

stabilite în Lege şi se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea sau aducerea la

cunoştinţa autorităţii publice a cazului respectiv, prin actul administrativ al persoanei/organului

care are competenţa legală de numire în funcţie. Actul administrativ prin care s-a dispus

încetarea raporturilor de serviciu în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor se comunică

Guvernului în termen de 10 zile lucrătoare de la emiterea lui.

Eliberarea şi demiterea din funcţia publică se face de către persoana/organul care are

competenţa legală de numire în funcţie, printr-un act administrativ, care se comunică

funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, însă anterior datei eliberării din

funcţia publică.

În cazul eliberării din funcţie, autoritatea publică este obligată să acorde funcţionarilor

publici un preaviz cu o durată de 30 de zile calendaristice în unele cazuri stabilite de Lege, iar în

Page 19: Документ Microsoft Office Word

alte cazuri – de 15 zile calendaristice. În perioada de preaviz, autoritatea în cauză asigură

reducerea programului de muncă, cu pînă la 2 ore zilnic, fără reducerea salariului cuvenit.

Funcţionarul public poate înceta raporturile de serviciu prin demisie comunicată în scris

persoanei/organului care are competenţa legală de numire în funcţie. Demisia nu va fi motivată şi

va produce efecte după 14 zile calendaristice de la comunicare. Cu acordul părţilor, demisia

poate fi acceptată la data solicitată de către funcţionarul public, dar nu mai tîrziu de termenul

indicat mai sus.

În cazul demisiei funcţionarului public în legătură cu pensionarea, stabilirea gradului de

invaliditate, concediul pentru îngrijirea copilului, înmatricularea într-o instituţie de învăţămînt,

trecerea cu traiul în altă localitate, îngrijirea copilului pînă la vîrsta de 14 ani (a copilului invalid

pînă la vîrsta de 16 ani), alegerea în funcţie electivă, autoritatea publică este obligată să accepte

demisia în termenul indicat în cerere în limita perioadei de 14 zile calendaristice.

Capitolul III PRACTICI EUROPENE PRIVIND STATUTUL

FUNCTIONARULUI PUBLIC

Page 20: Документ Microsoft Office Word

După cum ne relevă lucrările naţionale, dar şi lucrările de drept administrativ comparat, în

fiecare ţară apuseană există tradiţii ale funcţiei publice. Se apreciază că prima ţară care a adoptat

un Statut general al funcţiei publice este Spania, prin Legea din 1852, urmată de Luxemburg,

printr-o lege din anul 1872 şi Danemarca, în 1899. În Italia, primul statut al funcţionarilor civili a

fost adoptat la 22 noiembrie 1908, iar în Republica Irlanda prima lege privind funcţia publică

datează din anul 1922. Olanda şi Belgia au adoptat prima lege privind funcţionarii în 1929, iar

Regulamentul general al funcţionarilor din Regatul unit al Marii Britanii şi Irlandei de nord apare

în 1931. [1]

Se pare că Germania are tradiţii în ceea ce priveşte funcţia publică încă din evul mediu, în

acest sens, profesorul Jacques Ziller apreciază că prima lege privind codificarea generală a

normelor funcţiei publice s-a adoptat de către regimul naţional socialist în 1937, deşi a existat un

Cod bavarez al funcţiei publice încă de la începutul secolului al XIX-lea, mai exact de la 1 iulie

1806.

Paradoxul legislativ din Germania se regăseşte şi în Franţa, unde tradiţiile funcţiei publice

sunt cu mult anterioare Revoluţiei de la 1789, iar Camerele parlamentare au discutat proiecte de

lege în repetate rânduri (1879, 1885, 1909 etc.), dar primul Statut al funcţiei publice a fost

adoptat abia de regimul de la Vichy (octombrie 1946).

Grecia a adoptat primul Statut al funcţionarului public în anul 1951, fiind inspirat, după cum

apreciază prof. Ziller, din statutul francez, din dreptul german şi din dreptul englez al funcţiei

publice.

Două chestiuni se impun a fi analizate pentru aprecierea reglementării funcţiei publice din

ţările Uniunii Europene:

a) care sunt categoriile de funcţionari ce intră sub incidenţa statutului, adică a regimului

juridic unilateral (de drept public) şi

b) care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în statut. [2]

În cele mai multe ţări (Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Olanda, Portugalia) statutul se

aplică tuturor agenţilor permanenţi ai administraţiei publice, adică, stat, colectivităţi teritoriale şi

stabilimente autonome. Aceasta era şi situaţia din Italia, până la decretul-lege din februarie 1993

al Guvernului Amato.

Regula aplicării statutului tuturor agenţilor este nuanţată în ceea ce priveşte agenţii

temporari, care nu trebuie confundaţi cu cei care au normă redusă.

Într-o a doua grupă se situează Germania şi Luxemburg, unde tradiţia impune o distincţie

clară între funcţionarii supuşi unui regim de drept public unilateral (Beaute) pe de o parte şi

salariaţii (Angestellte) şi muncitorii (Arbeiter), supuşi regimului contractual pe de altă parte.

Distincţia este fundamentată pe diferenţa intrinsecă a funcţiilor, dreptul german stabilind astfel şi

Page 21: Документ Microsoft Office Word

o ierarhizare a personalului din administraţia publică. În doctrina germană se apreciază că numai

funcţionarii pot exercita prerogativele de putere publică ori de funcţii legate de apărarea

interesului general şi aceasta în cadrul unor funcţii cu caracter permanent, pe când celelalte două

categorii de personal îndeplinesc funcţii de birou, cu caracter administrativ sau funcţii cu

caracter etnic.

În Regatul Unit diferenţa se face între dreptul comun şi regimul statutar al funcţiei

publice, fiind admis că servitorii coroanei (crown servants) sunt supuşi regulilor lui common

law pe când statutul de civil servant este în exclusivitate rezervat agenţilor din administraţia de

stat. De asemenea, în Danemarca se remarcă o situaţie particulară, majoritatea covârşitoare a

funcţionarilor este supusă regimului statutar, cu toate că în anul 1969 a fost vehiculată o reformă

contractualistă în această privinţă.

Deşi au debutat în condiţii specifice fiecărui stat, reglementările legislative în materia

funcţiei şi funcţionarului public au convers curând spre valori şi principii comune, care au

conturat, începând cu a doua jumătate a secolului trecut, ceea ce astăzi numim Dreptul funcţiei

publice europene.

Dintotdeauna, selecţia funcţionarilor publici a reprezentat o preocupare de prim ordin pentru

„clasa politică”, respectiv pentru partidele politice aflate la gu-vernare sau, după caz, în opoziţie.

Criteriile şi metodele de selectare reflectă însă, în fiecare ţară şi pentru fiecare epocă,

caracteristicile fundamentale ale sistemului administrativ statal respectiv.

În lucrările occidentale de ştiinţa administraţiei întâlnim, de regulă, două me-tode de

selectare a funcţionarilor publici: metodele nedemocratice, incluzînd în această sferă metodele

folosite îndeosebi în Antichitate şi Evul mediu (hazardul, no-rocul, ereditatea, nepotismul) şi

respectiv, metodele democratice, folosite de administraţiile moderne, precum selecţia politică,

selecţia intelectuală sau selecţia profesională. Alegerea uneia sau alteia din aceste metode

depinde de specificul administraţiei publice, de tradiţiile dintr-un sistem naţional sau altul, de

stadiul de evoluţie al societăţii, de raporturile dintre politic şi administraţia publică etc.

În Franţa şi Marea Britanie a apărut necesitatea de a asigura funcţionarul împotriva

abuzurilor politice, de a-i garanta o anumită siguranţă a muncii. Dezvoltarea ideilor democratice

şi a principiului liberului acces la funcţia publică au dus la recrutarea funcţionarilor mai degrabă

după criteriul capacităţii şi în mult mai mică măsură după criterii politice.

Accesul la funcţia publică respectă peste tot două principii complementare, a căror

importanţă variază pentru fiecare ţară, în funcţie de evoluţia istorică şi de cultura juridică proprie

fiecărei tări: principiul egalităţii şi principiul meritului.

Toate legislaţiile naţionale consacră şi principiul recrutării prin concurs, precum şi o serie

de condiţii prealabile înscrierii.

Page 22: Документ Microsoft Office Word

Aplicarea principiilor egalităţii şi meritului conduce la stabilirea de reguli mai mult sau

mai puţin stricte, destinate să garanteze candidaţii şi administraţia contra arbitrariului sau erorilor

de apreciere ale şefului de serviciu.

În unele tări, o mai mare importanţă se acordă recrutării după merit, ce îşi are originea în

principiul sistemului de acordare a funcţiei după merit (merit system) generalizat în Regatul Unit

în secolul al XIX-lea.

În timp ce în Marea Britanie accesul funcţionarilor la puterea politică este li-mitat pentru

anumite categorii de agenţi, în Germania sau Franţa, „punţile” dintre lumea politică şi lumea

administrativă sunt mai numeroase şi mai uşor de trecut.

Spre exemplu, în Germania, la nivelul Statului şi al Landurilor, numirea şi promovarea

funcţionarilor rămâne o prerogativă a fiecărui ministru, potrivit principiului autonomiei

ministerialei. La nivel local, şeful administraţiei, în calitate de funcţionar ales, numeşte şi decide

avansările funcţionarilor de carieră.

În Belgia, cele trei mari „clivaje” ale societăţii ii au fost transpuse în cadrul funcţiei

publice şi domină sistemul meritului bazat pe capacitatea candidatului, diplome şi aptitudini.

În Danemarca nu există forme de specializare universitară în domeniul administraţiei

publice, fiind vorba, de regulă, de absolvenţi ai unor facultăţi de drept, dar şi de economişti sau

specialişti în ştiinte sociale. Pregătirea profesională a celor din administraţia publică este

coordonată de organisme interministeriale, cum ar fi Şcoala Superioară de Administraţie (creată

în 1970) care oferă o pregătire comună înalţilor funcţionari de Stat şi agenţilor locali de rang

superior.

Analiza comparativă a sistemelor de recrutare pentru diverse funcţii publice dezvăluie o

serie succesivă de operaţiuni care nu sunt nici efectuate şi nici nu se regrupează de aceeaşi

manieră, precum: publicarea posturilor vacante, examinarea candidaturilor, alegerea dintre

candidaţi a acelora care par cei mai apropiaţi de pos-turile care urmează a fi ocupate, recrutarea

şi în sfârşit, numirea.

În Grecia, statutul adoptat în anul 1986 a „legalizat” politizarea administra-ţiei,

deschidere dorită de toate partidele politice. Cei mai înalţi funcţionari iii sunt aleşi direct de către

Primul-ministru şi ministrul de resort sau în Consiliul de Miniş-trii, iar revocarea lor poate

intervenii în orice moment.

În Danemarca, în Germania şi în Olanda, unde recrutarea este realizată în întregime de

către administraţie, aceasta este cea care procedează la verificareiv.

În Danemarca, sistemul este mai centrat pe angajaţii contractuali decât pe funcţionarii de

carieră. În Franţa, în Spania, în Italia şi în Portugalia, autoritatea care realizează selecţia este

diferită de autoritatea care pronunţă numirea şi, cu toate acestea, cea din urmă este cea care

Page 23: Документ Microsoft Office Word

verifică îndeplinirea condiţiilor. În Irlanda şi în Regatul Unit, acest rol revine Comisiei funcţiei

publice.

Operaţiunile de recrutare în Belgia sunt asigurate de Secretariatul permanent de recrutare

al personalului de Stat.

Formele de verificare a condiţiilor obiective sunt mai puţin diversificate, fiind vorba în

principiu despre prezentarea certificatelor de naştere, de finalizare a studiilor sau de diplome etc.,

iar aptitudinile psihice sunt verificate prin prezentarea unui certificat medical.

În ce priveşte condiţia de loialitate, încă de la restabilirea democraţiei în toată Europa

occidentală, nu se mai pretinde funcţionarilor o loialitate politică comparabilă cu cea pretinsă în

Germania nazistă, Italia fascistă, în Franţa regimului de la Vichy, în Grecia regimurilor militare,

în Spania lui Franco sau în Portugalia lui Salazar. Dimpotrivă, se cere funcţionarilor o loialitate

faţă de naţiune şi faţă de instituţiile democratice.

În toate statele Uniunii Europene, loialitatea faţă de instituţii este considerată ca una din

principalele îndatoriri ale funcţionarilor, în ciuda diferenţelor semnificative de formulare;

semnificaţia sa variază de la o ţară la alta.

Sub aspectul modalităţilor de selectare şi de recrutare, toate ţările cunosc un minim de

formalităţi care permit delimitarea funcţiei publice de sectorul privat, dar acest grad de

formalism este diferit de la un stat la altul, putând fi identificate patru modele distince.

Un prim model conform căruia este necesar un minim comun de formalităţi, ce

presupune obligaţia de publicare a posturilor vacante, se regăseşte în state precum Olanda şi

Danemarca.

În Olanda, recrutarea se bazează pe principiul nediscriminării cu două particularităţi:

obligaţia de a recruta 2% handicapaţi şi obligaţia de a alege o femeie atunci când şeful de

serviciu trebuie să aleagă între doi candidaţi de sex opus, dar dispunând de aceeaşi competenţă.

Recrutarea nu este posibilă decât pe baza unei descrieri a funcţiei care precizează condiţiile de

pregătire, de experienţă şi personalitatea cerută candidaţilor. Selecţia va fi precedată de o

preselecţie pe baza unui dosar; interviurile cu candidaţii, referinţele şi informaţiile sunt adeseori

completate cu teste psihologice.

Un al doilea model este cel german caracterizat prin selecţia în etape şi recrutarea liberă.

În pofida numeroaselor tentative de reformă, sistemul de selectare german a menţinut în practică

monopolul juriştilor la funcţiile publice de conducere. Pentru a răspunde nevoilor de specialişti

în domenii, Statul a prevăzut posibilitatea de a recruta şi alţi candidaţi pentru anumite funcţii

determinate, dar nu pentru a face carierăv.

Modelul britanic se caracterizează prin recrutarea printr-o comisie independentă. Potrivit

acestuia, recrutarea funcţionarilor trebuie încredinţată unui mic grup de personalităţi

Page 24: Документ Microsoft Office Word

independente, care nu sunt supuse presiunilor electorilor prin intermediul deputaţilor pe care îi

reprezintă. Este vorba de o comisie (Civil service commission) formată din trei comisari numiţi

de guvern, care au drept sarcină selecţionarea şi recrutarea funcţionarilor de care ministerele au

nevoie, punând în concurenţă toţi candidaţii: sistemul concursului deschis (open competition)vi.

Concursul de nivel superior în sistemul britanic încearcă să înlăture orice exerciţiu

academic sau bazat pe memorie şi presupune trei etape: prima constă în teste de calificare, a

doua constă în lucrări în vederea admiterii, iar a treia îi implică pe toţi cei declaraţi admişi ce vor

trece prin faţa unui juriu (final selection board), care în urma unui interviu de 35 de minute îşi va

formula o opinie definitivă.

Modelul francez se caracterizează prin organizarea de concursuri şi prin existenţa unor

şcoli de formare profesională ce răspund preocupării de profesionalism. Este vorba de recrutarea

cursanţilor unei şcoli specializate, în care se pregătesc viitorii funcţionari, numiţi într-un anumit

corp la finalizarea pregătirii şi dispunând de posibilitatea de a-şi alege locurile de activitate în

funcţie de ordinea rezultatelor obţinute la sfârşitul şcolarităţii.

Sistemul de recrutare a funcţionarilor prin concurs se întâlneşte în majoritatea statelor

Uniunii Europene, precum: Belgia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Portugalia, Marea

Britanie, România etc.

Procedeul concursului este prezentat ca o exigenţă a democraţiei şi ca o garanţie a

neutralităţii administraţiei publice faţă de cetăţeni.

Supunerea funcţionarilor publici unui regim de drepturi şi obligaţii specifice distinge

funcţionarii, în sens strict, de alte categorii de agenţi publici (contractuali şi alţii). Multă vreme,

funcţionarii au fost supuşi unor regimuri restrictive, ca urma-re a specificităţii serviciului de stat.

Cu timpul, această specificitate s-a atenuat, funcţionarii tinzând să devină cetăţeni obişnuiţi ca

toţi ceilalţi.

În toate ţările Uniunii Europene, statutul funcţionarilor prevede dreptul acestora la

încadrarea într-o funcţie echivalentă şi acordarea unei indemnizaţii compensatorii pe perioada în

care aceştia au fost privaţi de slujbă, din motive neimputabile.

În Marea Britanie, caracterizată prin existenţa unei separări a funcţiei publice de politică,

organizarea şi derularea carierei aparţin funcţiei publice. În centrul regimului juridic aplicabil

funcţionarilor se află principiul neutralităţii, existând o separare netă între funcţiile

administrative, încredinţate funcţionarilor, şi cele politice, rezervate persoanelor aparţinând unui

partid. Funcţionarii britanici pot să aparţină unui partid, dar acest drept trebuie exercitat cu

discreţie.

În Germania, funcţionarii pot participa la activităţi politice care nu sunt contrare „ordinii

fundamentale democratice şi liberale” şi pot candida la alegeri, fără a demisiona. Dacă urmează

Page 25: Документ Microsoft Office Word

să exercite un mandat electiv, funcţionarii îşi regăsesc vechea funcţie administrativă, după

expirarea mandatuluivii.

La rândul său, agentul public german are dreptul de a aparţine unui partid politic şi de a

exercita o funcţie publică, supunându-se obligaţiei de rezervă. Această obligaţie de rezervă se

regăseşte în toate ţările Uniunii, distinctă de obligaţia de loialitate şi cea privind discreţia

profesională, care impune funcţionarilor o anumită reţinere în exprimarea opiniilor, variabilă în

funcţie de moment şi de responsabilităţile specifice funcţionarului în cauză.

În Belgia, funcţionarii superiori acordă anumitor factori o importanţă specială în ce

priveşte promovarea, evocând în acest sens: apartenenţa la un cabinet ministerial, existenţa unor

legături cu partidele politice, existenţa unei diplome universitare, existenţa unor relaţii cu

organismele sindicale, supleţe şi ţinută. Funcţionarii belgieni pot să adere la un partid politic şi să

participe la organismele de conducere.

În Franţa, funcţionarilor le este recunoscută libertatea la opinie, care este absolută, în

sensul că funcţionarii nu pot fi recrutaţi, apreciaţi sau demişi în funcţie de opiniile lorviii. Dar

libertatea de opinie nu poate fi confundată cu libertatea de exprimare a opiniilor. Această din

urmă libertate este limitată, deoarece formele sale de exprimare pot avea conotaţii politice.

Funcţionarii dispun de libertatea de conştiinţă şi de opinie, în aceleaşi condiţii ca şi

ceilalţi cetăţeni, sub rezerva de a nu aduce atingere autorităţii de stat şi superiorilor ierarhici şi de

a nu face discriminare între utilizatorii serviciilor publice.

În ceea ce priveşte dreptul la grevă în cazul funcţionarilor publici, există variaţii de la ţară

la ţară. Înaintea celui de-al doilea război mondial, principiul cel mai răspândit era interdicţia

dreptului la grevă în serviciile publiceix.

În doctrina franceză, greva este privită ca o încetare a activităţii, având un caracter

colectiv şi concertat şi un scop profesional.

În Olanda, dreptul la grevă nu este recunoscut, dar nu este formal interzis de-cât înalţilor

funcţionari şi personalului căilor ferate.

În prezent, greva rămâne interzisă funcţionarilor publici, în sens strict, în Danemarca şi

Germania.

În Grecia, în Spania, În Franţa, în Italia şi în Luxemburg, dreptul la grevă este recunoscut

funcţionarilor, chiar dacă anumite corpuri (precum poliţiştii) sau funcţii sunt excluse de la

exercitarea acestui drept.

În realitatea juridică, nu există drepturi şi obligaţii independente unele de altele. Fiecărui

drept îi corespunde o obligaţie corelativă, şi fiecare obligaţie naşte, la rândul ei, un drept.

Din această perspectivă, drepturilor funcţionarilor publici le corespund anumite

îndatoriri care decurg, de regulă, din Statutul acestora.

Page 26: Документ Microsoft Office Word

În toate statele democratice, se aşteaptă de la funcţionarul public, pe lângă o solidă

competenţă profesională, neutralitate, loialitate, imparţialitate, simţ al datoriei şi grijă faţă de

interesul general.

Cea mai importantă îndatorire este aceea de a servi interesului public, aspect care

presupune o serie întreagă de obligaţii ce constau în necesitatea de a asigura supunerea

funcţionarului în raport cu dispoziţiile constituţionale, loialitatea sa în raport cu puterea politică,

supunerea sa faţă de superiorii ierarhici.

Obligaţia de fidelitate faţă de persoana morală din structura căreia face parte este

considerată obligaţia fundamentală a funcţionarului public german. Aceasta înseamnă că

funcţionarul public nu poate lăsa să treacă interesele unui partid politic sau ale unui grup

determinat înaintea celor ale poporului în ansamblul său, deci înaintea intereselor publice.

Un al doilea ansamblu de reguli vizează garantarea independenţei funcţionarilor, pe de-o

parte, în raport cu presiunile partizane, iar, pe de altă parte, în raport cu interesele private:

neutralitate, imparţialitate, integritate.

Delictul de ingerinţă preupune diferite aspecte. În Franţa, potrivit unor dispoziţii

conţinute în Codul penal, îi este interzis funcţionarului public ca timp de cinci ani de la data

încetării activităţii sale în această calitate, să se angajeze într-o întreprindere privată cu a cărei

supraveghere sau control fusese însărcinat sau cu care fusese în legătură în timpul exercitării

atribuţiilor de funcţie publică.

O altă categorie de obligaţii priveşte raporturile funcţionarului cu publicul, fiind vorba

despre discreţia profesională, care trebuie conciliată cu reguli privind transaparenţa

administrativă, în vigoare în cea mai mare parte a statelor Uniunii.

Există şi unele obligaţii cu caracter moral: conduita decentă (în Danemarca), sensul eticii

şi justiţiei (în Portugalia). În Belgia, obligaţia de a avea o „conduită ireproşabilă” a fost înlocuită

cu necesitatea de a adopta o „conduită corespunzătoare exigenţelor funcţiei”.

În general, în Belgia se acordă o semnificaţie deosebită comportamentului general al

funcţionarului public, prima lui obligaţie fiind ca, în serviciu sau în viaţa privată, să evite

comiterea unor fapte care ar putea afecta încrederea publicului, onoarea şi demnitatea funcţiei.

În toate statele, respectarea obligaţiilor de către funcţionarii publici este asi-gurată prin

existenţa sancţiunilor disciplinare, cum ar fi: votul de blam, avertismentul, retrogradarea,

diminuarea remuneraţiei, revocarea din funcţie.

Page 27: Документ Microsoft Office Word

i În realitate, decizia este adesea rezultatul unui acord între partidele de guvernământ. Sub nivelul secretarilor de stat, ministrul nu dispune în practică de libertatea de a alege. Legăturile cu partidul care îl susţine sunt atât de puternice, încât numirile pe care le face vor depinde de acordul acestui partid. ii Acestea sunt: limba, religia şi politica.iii Secretarii generali din ministere, directorii generali, guvernatorii stabilimentelor publice admi-nistrative, secretarii de regiune şi prefecţii.ivSpre exemplu, în Germania, recrutarea este lăsată la alegerea administraţiei, iar numirea este considerată un act discreţionar.v Şi Luxemburgul a ales parţial modelul german pentru selecţia înalţilor funcţionari.vi Creşterea efectivelor de funcţionari a făcut însă imposibilă recrutarea directă a tuturor funcţio-narilor de către comisie, care nu mai realizează interviuri directe decât cu candidaţii la funcţii su-perioare, ce dispun de o diplomă universitară. Pentru ceilalţi candidaţi, comisia fixează doar con-diţiile de acces şi procedurile de evaluare, dar deleagă operaţiunile materiale diferitelor ministere.vii În ce priveşte înalţii funcţionari publici există controverse, în absenţa unei poziţii unitare care să stabilească ce este mai indicat: ca aceştia să fie administratori de carieră, să fie independenţi sau să fie numiţi pe criterii politice. viii În dosarul personalului nu se poate face menţiune despre opiniile politice, religioase etc. ix Spre exemplu, în Franţa, înainte de 1946 funcţionarii nu aveau dreptul la grevă, deoarece se considera că greva duce la încălcarea necesităţii de asigurare a continuităţii serviciilor publice, a subordonării ierarhice, putând fi considerată chiar ca un act de rebeliune împotriva statului. Funcţionarul care făcea grevă comitea o greşeală profesională gravă.