, al Uniunii Ziari[tilor Profesioni[ti din Rom.nia 2011 …climate.literare.ro/arhiva/106.pdfRevist\...

$: , al Uniunii Ziari[tilor Profesioni[ti din Rom.nia 2011 …climate.literare.ro/arhiva/106.pdfRevist\ premiat\ cu medalia [i diploma -Pamfil {eicaru, pentru literatur\ 2008 [i Climate-Premiul$
Revist\ premiat\ cu medalia [i diploma „Pamfil {eicaru” pentru literatur\ 2008 [i„Premiul de excelen]\” al Uniunii Ziari[tilor Profesioni[ti din România 2011-2012

Climate

Van GoghVan Gogh

Peisaj de varăPeisaj de vară

literareRevist\ literar\ [i de cultur\ româneasc\

Fondat\: mai 2007

Director fondator: Ion Iancu Vale

Director editor:prof.dr. Gheorghe-Valeric\ Cimpoca

Anul 11mai-iunie 2018

106

Climate literareClimate literare

Semnează în acest număr

Ștefan Augustin Doinaș/ Poeme...3Gheorghe Valerică Cimpoca/ În căutarea adevărului...4Aurelia Panait/ Avea bunica/...5Liliana Pop/Anamneza/...5Ion Iancu Vale/ Scurte poeme...6Dragoș Niculescu/ Un program, un program infinit...7Harry Ross/Versuri de iulie...9Dan Teodorescu/ Parteneriatul cultural...10Andra Tischer/ Poeme...11Aurelia Corbeanu/ Vânătorul de bronz...12Forica R. Candea/ Alexandru Florin Țene...13Ion Teodor Palade/ Caiet de școlar...14Anton Gagiu/ Întâmplări de la graniță...15Alin Radu/ Poeme...17Fântâna/ Constantin Popescu...18Nicolae Nicoară Horia/ Ferește-te...19ITHACA/ Colaj liric...20Florian Copcea/ Slavco Almăjan...22Adrian Botez/ Poeme...24Ion Iancu Vale/ Un copac cândva, undeva...26Radu Botiș&Mircea Botiș/ Reflecții...29Osman Bozkurt/Poezii...30Paul Leibovici/ Capșa...31Prostia/ Propus de L. M...32Ghe. V. Cimpoca/ Întâlnire cu realitatea...33Gheorghe Palel/ Poeme...34Vasile Didoacă Dojană/ Poeme...35Antoaneta Olteanu/ Paul Polidor...36Roni Căciularu/ Instant Story...38N.N. Horia/ Nu vă alungați părinții...39

2 nr. 106, 2018

CONTuRI PENTRu DEPuNERI DESChISE LA BANCA TRANSILVANIA TâRGOVIşTERO54 BTRL 01601201u02393XX - pentru depuneri în LEI

RO 04 BTRL EuRCRT00u0239301 - PENTRu DEPuNERI îN EuRO (SwIFT: BTRLR022)

Revistă editată de Societatea Culturală și Prietenie „LA NOI ACASĂ” Târgovişte ISSN 1843-035XRevista apare în colaborare cu Societatea Scriitorilor TârgovişteniTehnoredactare: Mariana Briceag; Secretariat: Reta Sofronie Iancu

Redactor şef: Ion Iancu ValeRedactor şef-adjunct: prof.dr. Gheorghe Valerică CimpocaColegiul redacţional: Anton Gagiu, Emil Stănescu, George Piteș,Grigore Grigore, Ion Teodor Palade, Romulus Gandy Georgescu,Florea Turiac, Gabriel Mihalache

Fondatori:

Ion Iancu ValeMircea Cotârţă

Sebastian Drăgan

Redacţii asociate - România:Bacău, Bistriţa, Braşov, Cluj-Napoca, Bucureşti, dev,Focşani, Iaşi, Suceava, Turnu-Severin, Hunedoara,Mangalia, Olăneşti, Dragnea, Ploieşti.Alte ţări: Anglia, Australia, Belgia, Canada,Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Gibraltar, Israel,Italia, Macedonia, Portugalia, Republica Moldova,Serbia, Spania, SUA, Ucraina.

Colaboratori principali: Mihai Antonescu, Nicolae Bălaşa, Elena Buică, Roni Căciularu, Luca Cipolla, George Coandă, FlorianCopcea, Melania Cuc, Emilia Dănescu, Mircea Drăgănescu, George Filip, Dan Gîju, Dimitrie Grama, Maximca Grasu, Mirel Horodi,Djamal Mahmud, Menuţ Maximinian, Gavril Moisa, Octavian Mihalcea, Monica Mureşan, Ştefan Lucian Mureşanu, Florin VărlanNeamţu, George Petrovai, Vavila Popovici, Georgeta Resteman, Puiu Răducanu, George Roca, Viorel Roman, Dorel Schor, ClaudiaSerea, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Al. Florin Ţene, Baki Ymeri, Mihaela Loredana Mușetescu, Gheorghe Neagu, Mihai Merticaru,Ioana Stuparu.

Răspunderea deontologică a materialelor publicate aparţine exclusiv semnatarilor

INFO CLIMATEINFO CLIMATE

Coperta 1

„Peisaj de vară” deVan Gogh


3nr. 106, 2018

MistreţulMistreţulcu colţi de argint cu colţi de argint

Ştefan Augustin Doinaş

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoareaprin inimă neagră de codru trecea.Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunsemistreţul cu colţi de argint, fioros,ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunsecopita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne, mistreţul acela nu vine pe-aici.Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainteprivea printre arbori atent la culori,lăsând în culcuş căprioara cuminteşi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semnmistreţul cu colţi de argint, nu departe:veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,zicea servitorul privindu-l isteţ.Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher, mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci, zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:- Priviţi unde-şi află odihnă şi locmistreţul cu colţi de argint, din poveste:veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,zicea servitorul râzând cu dispreţ.Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţiicum stă în amurg, la izvor aplecat,veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,oprind vânătoarea mistreţului meu?Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul, chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.Ascultă cum latră copoii gonindu-l...Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.Să suni până mor, către cerul senin...Atunci asfinţi după creste lunaşi cornul sună, însă foarte puţin.

Jurnal de bord Jurnal de bord Am pornit spre Absolut, ca vestitul Columb spre Indii.Vom avea măcar norocul dea descoperi o nouă Americă?...Lord DUNSANY

Să nu vorbim de cei care-au săritdin luntre, ca s-ajungă mai devremela ţărm: sunt nişte diletanţi ai morţii...Noi însă, pasagerii cu vocaţie,ne îndeletnicim cu diferiteafaceri, dintre care cea mai bunăe creşterea. Da: creştem, devenindtot mai flămînzi de nemurire. Uniise şi realizează. Ce plăceresă-i vezi crestîndu-şi numele în lemnulde pin al luntrii!...Unii dintre eipăzesc copiii - să nu joace rişca.Alţii s-au instalat, cuminţi la pupăşi studiază dîrele. Existăchiar mîncători de ciocîrlii, al cărorgîtlej o să le supravieţuiască.Dar cei mai mulţi îşi schimbă-ntr-una loculîmprumutîndu-şi sculele, în transă.Cînd cîte unul strigă: „Hei, luntraşe!”ecoul îi răspunde leneş: „Doarme...”Dar asta este o poveste-n caremulţi nu mai cred. În general, n-avemNici paraziţi, nici boli molipsitoare.(Idei există, însă nu fac pui.)

Un singur lucru ne îngrijorează(dar cei ce-l spun sînt aruncaţi în apă):de-atît amar de vreme n-am primitnici un mesaj - un porumbel, o trâmbă -ca semn că vom vedea curînd uscatul.(Telegrafistul a murit, şi nimeninu-şi aminteşte alfabetul Morse.)Să fi greşit direcţia? ...Nu cred:curentul bate-n dunga luntrii noastre,iar soarele-apunînd ne-arată loculde naştere al peştilor cu aripi.Cât mai avem pînă acolo? Uniisusţin că, peste câtva timp, vom treceMeridianul Lunii, ajungândpe-o mare care curge dedesubtulacesteia, de unde vom vedeape cer cum navighează umbra noastră.

E ora mesei. Se aud ţipândcei care-aleşi prin tragere la sorţi(cu zaruri măsluite!) vor fi astăziexcluşi de la festin: sunt bucătarii...

Doar tu Doar tu Când omul, prăbuşit, la început,în iarba duşmănoasă şi-n ţărânăadulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,miresmele ce se-nălţau din lutşi, nemaivrând ostatic să rămână sub zarea strivitoare ca un scut,se răsucea s-o urce, renăscutşi se-agaţă de fulgere c-o mână,acea cumplita smulgere din smoalăcu palma-ntoarsă ca o cupă goalăfu primul dans în care se zbătu,elan de floare palidă, involtă,vibrat pe scări de sunete spre boltape care-n mers îl aminteşti doar tu.


4 nr. 106, 2018

Pentru a înţelege dacă existăadevărul absolut/universal, dați-mivoie să definesc ce este adevărul. Înconformitate cu dicţionarul,adevărul este definit ca şi„conformarea cu realitatea sauactualitatea”; o afirmaţie ce s-adovedit a fi adevărată sau care a fostacceptată ca fiind adevărată;„realitate sau actualitate”. În ziua deastăzi, unii oameni cred că nu existăun adevăr absolut, ci există numaipercepţii şi opinii. Pe de altă parte,alţii argumentează că trebuie săexiste un adevăr absolut. De aceea,când ne punem această întrebare,vedem că există două puncte devedere opuse. Unul dintre acestepuncte de vedere este acela, că nuexistă un adevăr absolut. Aceia caresusţin acest punct de vedere cred cătotul este relativ şi că de aceearealitatea nu există. Din aceastăcauză, în final, nu există o autoritatecare să decidă dacă o acţiune estepozitivă sau negativă, corectă saugreşită. Acestă pespectivă nureprezintă decât cea mai înaltăformă de „etică de conjunctură”. Nuexistă bine absolut sau rău absolutşi de aceea orice simţim că este binela un moment dat, înseamnă că este

bine. Bineînţeles, acest tip de „eticăde situaţie” conduce la „orice simtcă vreau să fac este bine”, atâtmental cât şi în stilul de viaţă, ceeace are un efect devastator la nivelulsocietăţii şi al indivizilor. Celălaltpunct de vedere este acela, că existăîntr-adevăr standarde care sădefinească ce este adevărat şi ce nu,ce este bine şi ce este rău. De aceea,se poate determina dacă acţiunilesunt corecte sau greşite, în funcţiede cum se raportează la acelestandarde absolute. Ne putemimagina ce haos ar fi dacă nu arexista un adevăr absolut, nimicadevărat. De exemplu, să ne gândimla legea gravitaţiei. Dacă legeagravitaţiei nu ar fi o realitateabsolută, în momentul când ai facedin întâmplare un pas, te-ai trezi laurmătorul pas la kilometri distanţăîn cer, iar la următorul pas n-ai maifi în măsură să îţi mişti corpulabsolut deloc. Sau să ne gândim laconfuzia care s-ar crea dacănumerele nu ar mai avea valoriabsolute. De exemplu, 2+2 nu ar maifi egal întotdeauna cu 4. Dacă nu arexista nişte adevăruri absolute,lumea s-ar afla în haos. Nu ar maiexista legi ştiinţifice, totul ar fi fărăînţeles, nu ar mai exista unităţi demăsură şi nu ar mai exista bine şirău. Ar fi o dezordine totală, dar, dinfericire, există adevărul absolut şi elpoate fi găsit şi înţeles. Acest adevărabsolut cuprinde o infinitate destandarde şi valori absolute. Minteaomenească nu poate cuprinde toateaceste valori absolute, de aceea şi-adefinit de-a lungul istoriei o serie destandarde şi ipoteze pe care şi-aconstruit toate legile ştiintei şi alemoralei în baza cărora funcţionează

o societate. O dată cu evoluţiacunoaşterii se descoperă noi legi şiipoteze. Gândirea cuiva care afirmăcă nu există adevărul absolut, estetotal ilogică. Dacă există adevărabsolut, atunci există standardeabsolute cu privire la bine şi la rău,şi atunci, conform acestorstandarde, suntem răspunzători deceea ce facem. Motivul real pentrucare oamenii resping existenţaadevărului absolut este acela că eiîncearcă să nege aceastăresponsabilitate. Negarea existenţeiadevărului absolut şi relativismulcultural care rezultă de aici suntrezultatul unei societăţi care aîmbrătişat teoria evoluţiei caexplicaţie la ideia apariţiei vieţii.Dacă evoluţia este adevărată, atunciviaţa nu ar mai avea nici un înţeles,noi nu am avea nici un scop şi nici nuar putea exista bine sau rău. În acestcaz, omul este liber să trăiască viaţaaşa cum îi place şi nu esterăspunzător faţă de nimeni pentruacţiunile sale. Şi totuşi, indiferent decât de mult ar dori oamenii să negeexistenţa unui Creator, al luiDumnezeu şi a adevărului Său, într-o zi ei vor sta la judecată înainteaLui. Întrebarea finală pe care artrebui să o punem cu privire laexistenţa adevărului absolut estedacă există vreo dovadă în favoareaadevărului absolut? Oricine ia înserios această întrebare, în mod certva deveni evident că există dovezicare să probeze existenţa adevăruluiabsolut. Prima dovadă a existenţeiadevărului absolut se găseşte înpropria noastră conştiinţă care nespune că lumea ar trebui să fie „într-un anume fel”, că unele lucruri sunt„corecte” iar altele sunt „greşite”.

În cãutarea Adevãrului (26).În cãutarea Adevãrului (26).ExistExistãã AdevAdevããrul absolut/universal?rul absolut/universal?

„Cine nu iese din eu, n-atinge absolutul şi nu descifrează nici viaţa”Constantin Brâncuși

Gheorghe Valerică CIMPOCA


5nr. 106, 2018

Conştiinţa ne ajută să înţelegem căeste ceva greşit în suferinţă,înfometare, viol, durere şi rău. Neface conştienţi că dragostea,generozitatea, compasiunea şipacea sunt lucruri pozitive pentrucare ar trebui să luptăm. A douadovadă a existenţei adevăruluiabsolut vine de la ştiinţă. Pe scurt,ştiinţa are ca scop cunoaşterea, seocupă cu studierea a ceea ce existăîn universul infinit şi caută săcunoaştem cât mai multe. De aceea,orice studiu ştiinţific trebuie să sebazeze pe existenţa unor realităţiobiective în lume. Fără existenţaunei realităţi, ce ar putea ştiinţa săstudieze? Cum poate cineva să ştiecă ceea ce a descoperit este real? Defapt, tocmai legile ştiinţei trebuie săse bazeze pe siguranţa existenţeiadevărului absolut. Cea de-a treiadovadă a existenţei adevăruluiabsolut / adevărului universal esteexistenţa religiei. Toate religiile lumii

încearcă să dea un înţeles şi odefiniţie vieţii. Ele au luat fiiinţăpentru că omenirea doreşte cevamai mult decât simpla existenţăfizică pe pământ. În spatele tuturorreligiilor se găseşte o credinţăfundamentală că trebuie să existemai mult decât simpla existenţăfizică pe care o cunoaştem acum.Prin intermediul religiei, oameniicaută siguranţă şi speranţă pentruviitor, pentru iertarea de păcate,pentru pace în mijlocul luptelornoastre şi caută răspunsuri la ceamai adâncă întrebare a noastră; cinesuntem?. Religia este chiar o dovadăcă omul este mai mult decât doarrezultatul evoluţiei unor animale.Este dovada unui scop mai înalt,legat de faptul că există într-adevărun Creator care a creat cu un scop,care a pus în oameni cunoştinţaexistenţei Lui. Şi dacă există într-adevăr un Creator, atunci El devinestandardul pentru adevărul absolut

şi prin autoritatea Lui se stabileşteacest adevăr. Din fericire pentru noi,există un asemenea Creator şi El S-arevelat nu numai pe Sine oamenilorci şi adevărul Său prin Cuvântul Lui,Biblia. Singura cale prin care putemcunoaşte adevărul absolut esteaceea a unei relaţii personale cu Celcare a pretins că este „Adevărul”,Domnul Iisus Hristos. „Iisus a zis: Eusunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeninu vine la Tatăl decât prin Mine.”(Ioan 14:6) Faptul că avem adevărabsolut ne arată că există unDumnezeu suveran care a creatcerul şi pământul şi care S-a făcutcunoscut nouă, ca să-L putemcunoaşte personal prin Fiul Său IisusHristos. (Material inspirat şi tradusde pe internet – Got Questions).

(Va urma)

AveaAveabunicabunica

Aurelia PANAIT

Avea bunica mea de toate:Avea o prispă cu mușcate,Avea fântână, pâine, sare,Avea putere și răbdare.Avea credință și iubireȘi-un dor nespus de nemurire,Avea un cal la o căruță,Și lapte bun de la văcuță.Avea povești nenumărateȘi cântece nemaicântate,Și le spunea adeseoriLa clacă și la șezători.Avea o sobă, un vătrai,Avea și gura mea de rai!...Nu mai găsesc ce a lăsat,Căci satul s-a modernizat:Nu mai zăreşti ca altă datăLa geamuri floarea de mușcată,Văd atârnate la balcon:

Begonii și rhododendron....Fântâna e necurățată,Căci se consumă apă plată.Văcuțe sunt puține-n sat,Bem lapte pasteurizat.Căruţe vezi foarte puţine,Dar te-întâlneşti cu limuzine.Nu mai există șezători,Cu basme și cu ghicitori,Pe potecuţa spre veciniCrescut-au spini şi mărăciniCăci avem facebook și așaȘtim noi a socializa...

Nu mai avem deloc răbdare,Bisericile sfinte-s goale,Porunca dată, să iubim,Deloc nu ne-o mai amintim!Bunico, satul de povesteAzi îl vedem, dar nu mai este...

AnamnezăAnamnezăLiliana POPA

Castelul mi l-am construit departeDe țărm, de naufragii și de nereide,Pe stânca albă alge moarteCe mușchiul verde îl pot ucide.

În porți îmi bate timpul desfrunzitSe uită peste umăr vanitosVrea să doboare ziduri, mâniosDar mușchiul ce mă îmbracă a înflorit.

nr. 106, 20186


SCURTE

POEME

Ca un izvor poetul

lăcrimează un îngersechestrat sub o stâncăşi osteniţi drumeţiiîngenunchează în faţa luifrângând grumazullung al setei

Calul

statuie a zvâcnetuluicalul reazemă bolta în nărişi copita stemă a libertăţii luisudează nervos cerul de pământnobilă dăltuire de curajdoar fluturele roşu îl inimiibate temătorîn pupila uleioasă şi dilatatătrădându-i ancestralateamă de zăbală

Ce-ar putea spuneprimul soldat ucis

sunt primul soldat ucisîn războiul acesta

de aceea lăcrimeazăatâta lume în urma mea

oare cine va mai presăra floripe mormântul ultimuluisoldat ucis

Rugă

ţese-mă, Doamnecovor mângâios şi moalesă mă aştern în uşa casei melesă nu-şi vateme iubita mersulcând îmi trece seara pragul

Eroare

am vrut să mă dezbracde tine, iubitode parcă nu aş fi ştiutce înfiorător este uneorisă te ştii gol

Dor de ţâţă

în pruncie marea lui atracţieca a oricărui copil de altfela fost sânul lăptos al mamei saleîn tinereţe l-au încântatpână la extazsânii tari şi frumoşi ai iubiteimai târziu s-a îndrăgostitde ţâţa ulciorului cu vin acum, matur fiindse întreabă obsedant„moartea o fi având ţâţe”

Dialog

domnule, ai o gaură mareîn pieptvai, undeacolo, în stânga, suso, nu cred, nu se poateprobabil este o patăimposibil, domnuleprin patănu suflă vântul

Regret

o, ce bine era, cât de bine eracând mirareaatât de frumos mă dureace bine era atuncicând în afară de iubirenu ştiam alte munci

Sens

se învârte cerulse învârte pământulmarca sau banulce uşor se poate cădeaniciodată însă pe dungă

Gând de dinainteasomnului

ai grijă de minecăci începe să-mi fie bineşi mi-e teamăNesfârşitule

Calendar

într-adevăr şi mâineva fi un astăzişi fiecare zi care va urmava fi şi ea un astăzice trist este însă că niciodată nu se poate spune„pe ieri, iubita mea”

Ion Iancu

Vale

nr. 106, 2018 7


Continuare din numarul trecut

2.2. Despre dispariția metadiscursului speculativși delegitimarea cunoașterii.

Tema centrală a „Condiției postmoderne” a lui Jean-François Lyotard, care se constituie într-o critică pe câtde adâncă, pe atât de subtilă a condițiilor de existență asocietății și civilizației postindustriale, determinante aleunei crize globale, de structură sistemică, mentalitate,conștiință și responsabilitate umană, o reprezintădispariția narativității denotative a spiritului speculativ,a metadiscursului, care recurge la una sau alta dinmarile povestiri, cum sunt dialectica spiritului,hermeneutica sensului, emanciparea subiectului raționalsau muncitor, dezvoltarea bogăției. Și atunci când o faceexplicit, am decis să numim “modernă” știința care seraportează la ele pentru a se legitima. Iată că, efect alavântului tehnicilor și tehnologiilor după cel de-alDoilea Război Mondial, relansarea și prosperitateacapitalismului liberal avansat au avut un impactputernic asupra statului cunoașterii. Deși discursulspeculativ pare echivoc în raport cu cunoașterea,aparent permanent situate conflictual față de discursulpozitivist științific, rolul său este acela de „discurs degradul doi”, cum îl numește Lyotard, autonom în raportcu discursul științific pozitivist, de gradul unu. Elanalizează și descrie narativ discursul de gradul întâisau își metaanalizează discursiv propriul subiect,completitudinea cunoașterii rezultând din împreunareacelor două tipuri de discursuri. În consecință, putemvorbi de legitimitatea cunoașterii numai în măsura încare

cunoașterea demonstrează că se poate dedubla înaceste două compartimente funcționale ale sale. Fărăuna dintre funcții, echilibrul se strică și aparedelegitimarea cunoașterii, alunecarea într-un cercvicios, căci singură, știința pozitivă nu a însemnatniciodată cunoaștere, iar decăderea rostului ei prinnesusținere, hipertrofiază speculația, povestireaspeculativă, într-o manieră morbidă. De aceea, actualadecădere a denotativului narativ speculativ, a limbajuluimetafilozofic și metafizic, prin presiunea exercitată depozitivismul pragmatic, devenit deja ideologie sauinstrument de putere, nu numai că „dezvrăjește”

cunoașterea, dar îi stricăechilibrul osmotic, îi rupelegătura internăpostmodernă, crescutăburuienos pe eroziuneainternă a principiului delegitimare a cunoașterii,care, “slăbind urzealaenciclopedică a spirituluispeculativ”, corodează șidizolvă sensul jocului de limbaj – așa cum aratăgânditori ca Wittgenstein, Martin Buber („Eu și tu”,traducere de Ștefan Augustin Doinaș, Ed. Humanitas,București, 1992) și Emmanuel Levinas („Totalitate șiinfinit”, traducere de Marius Lazurca, Ed. Polirom, Iași,1998) – înstrăinând și izolând subiectul social, rupândcomplexa textură a legăturii sociale, aruncând șiabandonând adevărul rațiunii cognitive (teoretice) șipractice în brațele constrictoare ale unui unic, nemilosscop: performativitatea**.

Performativitatea are legătură nu numaiterminologică ci și factuală cu performanța, cucantitatea de cunoștinte și realizări. În virtuteasubstanței acestui nou concept pragmatic, cantitatea,acumularea de cunoștințe științifice și tehnice, arecapacitatea de a modifica criteriul adevărului; răzbateaici ecoul materialismului dialectic și istoric, al treceriide la acumulări cantitative la salt calitativ. Este aicivorba de posibilitatea ca prin acțiune și realizarepragmatic eficientă, prin capacitatea sistemului de afurniza cantitate valorică, să se modifice dateleadevărului. Deci și acest unic referent ontologic care nemai rămăsese ca sprijin imuabil, de nezdruncinat, fix șiînghețat în datele lui eterne, se vede astăzi vulnerabil,modificabil. Căci această performativitate, aplicată întoate domeniile și devenită normă existențială, mărindcapacitatea de a administra probe, o mărește și pe ceade a avea dreptate: introducerea masivă a criteriuluitehnic în cunoașterea științifică nu rămâne fără urmăriasupra criteriului adevărului. S-a putut spune acelașilucru și despre raportul dintre dreptate șiperformativitate: șansele ca un ordin să fie consideratjust crește odată cu șansele pe care le are de a fiexecutat, iar aceasta odată cu performativitatea celui

”UMANISMUL, UN PROGRAM INFINIT”DE LA FILOZOFIA CULTURIILA CRIZA SUPRAVIE}UIRII

Dragoş NICuLESCu Dragoş NICuLESCu

nr. 106, 20188

Climate literareClimate literarecare prescrie. „Judecând astfel, Luhmann crede că poateconstata în societățile postindustriale înlocuireanormativității legilor cu performativitatea procedurilor.”Iată ce adânci mutații se petrec astăzi în conștiințaomului, la nivelul structurilor sale intime, categorial-valorice, care până acum, armate în timp, dădeaumodelul directiv al existenței: „Performativitatea unuienunț, denotativ sau prescriptiv, crește directproporțional cu informațiile despre referentul său”.

2.3. Efectele delegitimării cunoașterii șiperformativității asupra învățământului.

Una dintre cele mai grave consecințe ale o suportăînvățământul, căci învățământul înseamnă cunoaștereși educarea pentru- și prin cunoaștere, iar dacăcunoașterea se delegitimează prin hegemoniaprincipiului performativității, și învățământul, încondițiile în care este obligat să se legitimeze prinperformativitate, este supus delegitimării. Scopul săunu mai este formarea unei elite, ci al unor simple cadreeficiente în posturile pragmatice instituționale pe carele ocupă. Apoi, fragilitatea cunoașterii, cauzată deperformativitate și delegitimare, se reflectă nu numai îndeposedarea ei de dimensiunea teleologică, de scopulși finalitatea ei fundamentală, ci și în scăderea, sau chiarpierderea capacității ei de gestionare nu teoretică, ciadministrativă a actului educațional: consiliileprofesorale nu au aproape nicăieri puterea de a decideîn privința masei bugetare ce revine instituției lor; elenu dispun decât de puterea de a repartiza bugetul carele este atribuit, iar aceasta numai în ultima fază a

distribuirii lui. De asemenea, aplicarea noilortehnologii, impunerea cu violență a obligativitățiiinformatizării procesului de învățământ schimbăcomplet natura cadrului său operativ, cu capitale efecteasupra actanților săi – studenți și profesori, asupraprocesului educativ în esența lui. Incidența asuprasuportului comunicațional este radicală șicompromițătoare: dascălul tradițional este asimilabilunei memorii, studentul devine redus la tăcere încondițiile în care nu i se mai predă conținuturi, ciutilizarea terminalelor, adică a noilor tehnologiielectronice, didactica putând fi încredințată unor mașiniconectate, împreună cu băncile lor de date, la terminalepuse la dispoziția studenților. Mutația aceasta ruinătoareîn structura didacticii clasice, cu efectul ei major descădere a interesului și mijlocului de cunoaștere, ridicăinterogația gnoseologică la nivel de proces al conștiințeiexistențiale: „Întrebarea, explicată sau nu, pusă de cătrestudentul ce se profesionalizează, de către stat sau decătre instituția de învățământ superior, nu mai este: eadevărat?, ci: la ce servește așa ceva?

În contextul mercantilizării cunoașterii, această

ultimă întrebare înseamnă cel mai adesea: este valabil?Și, în contextul creșterii puterii: este eficient?”. Dupăcare, Lyotard continuă, ca

o concluzie: „Enciclopediile de mâine vor fi băncilede date. Ele depășesc capacitatea oricărui utilizator. Elesunt «natura» pentru omul postmodern”.

2.4. hazardul și paradoxul științei postmoderne.

În legătură cu știința postmodernă, ea suferă de unparadox care își găsește perfectă omologie în disfuncțiasistemelor statale și social economice. Trăsăturaevidentă a cunoașterii științifice postmoderne esteimanența discursului despre regulile care îl validează,adică metaanaliza enunțurilor cu valoare de legi.Această operație nu este deloc simplă, căci producelimitări în câmpul de aplicație al cunoașterii. Dacă„demonul” lui Laplace, cunoscând toate variabilele caredetermină starea universului într-un moment t poateprevedea starea sa în momentul t ′> t, aceasta presupuneexistența unei regularități, a unei traiectorii previzibile,a unei funcții continue. Definiția stării inițiale a unuisistem, adică a tuturor variabilelor independente, dacăar trebui să fie efectivă, ar cere o cantitate de energiecel puțin echivalentă cu cea pe care o consumă sistemulde definit (într-o notă, Borges dă în acest sens unexemplu ilustrativ: un împărat vrea să alcătuiască ohartă absolut exactă a imperiului. Rezultatul este ruinațării, populația își consacră toată energia cartografiei).Astfel încât, se naște o contradicție: controlul perfect alunui sistem micșorează performativitatea pe caredeclară că o sporește. Această inconsistență din științăexplică foarte bine slăbiciunea birocrațiilor statale șisocial economice: ele sufocă sistemele sau subsistemelepe care le controlează și se asfixiază odată cu acestea.Admițând că societatea este un sistem, controlul său,care implică definirea precisă a stării sale inițiale, nupoate fi efectiv, deoarece această definire nu poate firealizată. Nu are rost să insistăm mai mult asupra“temeiului” acestei teorii, care este dat de acelașiinconsistent hazard, de aceeași inconsistentăprobabilistică a evoluției sistemelor, pe care am înfierat-o întotdeauna. Iar cea mai grosieră dovadă anevalidității acestor „teorii” de strat fenomenal, care daunorma paradigmei științifice și filozofice actuale, căroranu li s-a găsit niciodată o explicație, darmite să fieinterpretate, o constituie neconcordanța dintre existențasimultană a unui hazard esențial, „primar”, dar și a uneifuncții continue, suficient de apropiate pentru a permiteo bună previziune probabilistică. Iată contradicțiamajoră: hazard – continuitate (regularitate). Ceea ce nuștiu dogmaticii și sterilii utilizatori ai acestor douănoțiuni polar opuse este că hazardul nu reprezintă ofuncționare internă autodeterminată, esențial aleatorie,

nr. 106, 2018 9

Climate literareClimate literarecu rol optimizator a sistemului, născută din nimic, așacum susțin ei, ci ascunde sub haosul ei aparent reguli șilegi energetice Înalt deterministe extrem de precise,transcentiv reglate în modul cel mai exact, a cărorordine și legitate riguroasă (aparținând ontologieienergetice de substrat (v. Teoria Înaltului DeterminismEnergetic, Dragoș Niculescu) iată că ni se dezvăluie, nise relevează atunci când multiplicăm observațiaempirică. De ce apar, prin repetiția fenomenului, palierede regularitate, sugestia existenței unei legități ascunse?De ce „zahardul primar”, al experimentului singular, nuse păstrează și în multiplicarea sa, până la capăt?Răspunsul este unul singur și suveran: pentru că înspatele aparentului zahard, a înșelătoarei contingențe,se ascund legile precise ale unui Plan, la ale căruitemeiuri și mecanisme cunoașterea umană nu poateavea acces, dar pe care ființa umană le susține șialimentează existențial (v. Teoria Înaltului DeterminismEnergetic, Dragoș Niculescu). Einstein se revolta laideea că „Dumnezeu joacă zaruri”.

2.5. Performativitatea și funcțiile pragmatice alecunoașterii.

Dacă până acum am vorbit despre caracteruldistructiv, delegitimant al criteriului performativității,iată însă și unele „avantaje” ale sale, atât de limpedeexpuse de Lyotard, încât nu suferă nici un comentariu,ci doar citare: „El exclude în principiu adeziunea la undiscurs metafizic, impune abandonul fabulelor, cerespirite clare și voințe reci, el pune calcululinteracțiunilor în locul definiției esențelor, îi obligă pe«jucători» să-și asume responsabilitatea nu numai aenunțurilor pe care le propune, ci și a regulilor pe caretrebuie să le respecte pentru a deveni acceptabile. Unasemenea criteriu pune în lumină funcțiile pragmaticeale cunoașterii, atâta vreme cât ele par a se ordona subcriteriul eficienței: pragmatici ale argumentării, aleadministrării probei, ale transmiterii cunoscutului, aleînvățării imaginative”.

**Legat de pesimismul ce a însoțit criza filozofieispeculative sau umaniste încă de la începutul ei, odatăcu germenii delegitimării și ai nihilismului, inerențimarilor povestiri ale secolului al XIX-lea, mărturisindu-și totodată credința optimistă într-o salvare prinexercițiul calitativ interacțional, Lyotard spune: „Dinacest pesimism s-a hrănit generația începutului de secolvienez: artiști ca Musil, Kraus, Hofmennsthal, Loos,Schönberg, Broch, dar și filozofi ca Mach șiWittgenstein. Ei au dus, fără îndoială, cât se poate dedeparte conștiința și responsabilitatea teoretică șiartistică a delegitimării. Astăzi, se poate spune că acesttravaliu de doliu a luat sfârșit. El nu mai trebuie luat de

la capăt. Wittgenstein însuși a dat dovadă de o forțădeosebită atunci când, refuzând pozitivismul dezvoltatde Cercul de la Viena, a deschis, prin investigareajocurilor de limbaj, perspectiva unui alt tip de legitimaredecât performativitatea. Cu o asemenea legitimare arede-a face lumea postmodernă. Nostalgia povestiriipierdute s-a pierdut ea însăși pentru majoritateaoamenilor. Această nu înseamnă nicidecum că ei suntdestinați barbariei, deoarece știu că legitimarea nu sepoate naște decât din practica lor lingvistică și dininteracțiunea lor comunicațională. Înaintea oricărei altecredințe, știința care «își râde în barbă» i-a educat înspiritul durei sobrietăți a realismului”.

VERSURI DEVERSURI DEIULIE -IULIE -

MĂRTURIEMĂRTURIEHarry ROSS

La capătul unui drum de vis, un abis

Am rămas interzis..

Un consemn clar şi precis

Am concediat pe loc pana şi hârtia,

Lăudându-le hărnicia

Singur mi-am tăiat craca de sub picioare

Sătul de glorii trecătoare

Din timp în timp, viaţa e frumoasă

Chiar de-i capricioasă

Dar ea poate fi de-a dreptul rea

Când o furutună îţi taie calea

Depun o lacrimă pe umerii zilelor

Care mi-au dat un rost.

Nici un regret...

Ce-a fost, a fost!

Colaborarea culturală dinAsociaţia Literară “Păstorel” Iaşi(ALPI - preşedinte: Mihai Batog-Bujeniţă) şi Asociaţia DACIA e.V.(din Nürnberg - Germania,preşedinte: Ionela van Rees-Zota) este deschisă de multtimp, revista "Vocea Ta" şi site-ulAgenţiei de Presă "Aşii Români"inserând capitole întregi dincreaţiile literare ale umoriştilor

români din oraşul celor "Şapte Coline". În replică, pentru eforturile depuse pe altarul culturii

din diaspora românească din Europa, ALPI şi revistaieşeană "Booklook" au premiat-o pe doamna Ionela vanRees-Zota cu o frumoasă diplomă de excelenţă,dorindu-i mereu succes în superba activitate pe care aduce în Germania şi nu numai. Dar iată că, în anulCENTENAR 2018 - CENTENARUL MARII UNIRI, cele douăasociaţii s-au unit şi scriptic, printr-un parteneriatcultural de mare importanţă şi amploare.

Conform protocolului încheiat în luna aprilie 2018 şisemnat de cele două părţi implicate, se menţionează căAsociația “DACIA e.V.” (Germania) şi Asociaţia Literară“Păstorel” Iaşi (România), în calitate de părţi aleacordului, sunt ghidate de interese comune, cu scopulde a descoperi avantaje şi a dezvolta beneficii reciprocede ordin relaţional în domenii economice, culturale șieducaționale, ele ajungând la următorul acord:

• Articolul 1: Părţile vor coopera în scopul dezvoltăriişi întăririi relaţiilor economice, culturale, educaționaleși de alt gen, conform statutului lor, în vederea dez-voltării de proiecte și evenimente comune finanțate dinsurse externe – granturi ale Comisiei Europene, altesurse naționale și internaționale - sau proprii.

• Articolul 2: Părţile vor facilita schimbul deinformaţii pentru cooperarea în domeniile precizate înArt. 1, care ar putea fi folositoare ambelor părţilor.

• Articolul 3: Părţile vor ţine regulat conferinţe,simpozioane, seminarii, workshop-uri, mese rotundeetc… pentru a crea oportunităţi de dezvoltaremembrilor din ambele organizaţii.

• Articolul 4: Părţile se vor consulta în mod regulatîn vederea abordării oportunităților de dezvoltare peproiecte comune, rezolvării problemelor curente şi deperspectivă în cooperarea dintre ele.

• Articolul 5: Acest acord nu implică angajamentefinanciare pentru nici una din părţi.

• Articolul 6: Acest acord va intra în vigoare la datasemnării lui şi este valabil pe perioadă nedeterminată.Acordul se va înnoi automat, excepţie fiind cazul în careuna dintre părţi o va informa pe cealaltă, în scris, cu celpuţin o lună înainte, de intenţia de a se retrage dinacord.

Acest acord este semnat în două copii, de cătrepreşedinţii: Mihai Batog-Bujeniţă şi Ionela van Rees-Zota, ambele fiind identice şi valide legal în limbilegermană şi română.

IONELA VAN REES-ZOTA VA FI PREZENTĂ LA IAŞI, LAMANIFESTAREA DENUMITĂ FORZA ZU 2018

Să mai menţionăm că, în 2018, FORZA ZU se întoarcela Iaşi. Așadar, între 24 și 27 mai, cei mai importanțiartiști vor urca pe scena ieşeană a celui mai mareconcert din România, moderatorii fiind ieşeanul DanielBuzdugan și bucureşteanul Mihai Morar! Vor fi, dupăcum ne anunţă organizatorii, patru zone de distracție:Street Food, proiecție de filme, artă urbană, teatrustradal.

„Pe data de 27 Mai 2018 voi fi prezenta la Iași, lainvitația domnului Primar Mihai Chirica, unde voiparticipa la cel mai mare spectacol în aer liber,prezentându-le oamenilor de acolo activitățileromânilor din Germania, dar în mod deosebit celebrândfaptul ca sunt prima persoană din afara țării care încheieun contract de colaborare cu biroul special creat pentruDiasporă (Şef birou: Adina-Roxana Stoleru), din cadrulPrimăriei Municipiului Iași. FORZA ZU 2018 este la a 8-a ediţie, are loc din nou la Iaşi, iar în 2013, când acesteveniment s-a petrecut tot la Iaşi, au fost prezenţi peste100.000 de oameni. Să fie într-un ceas bun! Ieșeni, nevedem personal!", a mai declarat germana de origineromână Ionela van Rees-Zota, mamă a trei copii frumoşişi care luptă mereu pentru ca românii din diasporă săfie uniţi în cuget şi simţiri!

nr. 106, 201810


PARTENERIATUL CULTURAL ROMÂNIA -GERMANIA A URCAT ÎN ALPI ŞI APOI A

AJUNS ÎN DACIA!Dan TEODORESCUDan TEODORESCU

nr. 106, 2018 11


POEMEPOEME

ULTIMA NOAPTE

În ultima noapte mai bine să morioricum cicatricea rămâne în visul scrâșnit în teama de a spune adio ca să nu doară peste măsurăsă rupă din carne fâșia mai gustoasă, mușchiul proaspătcu care mângâiai în neștire fața și lacrimile necurse

să iei din răcnetul tău de fiară încinsă de glonțulde argint

iluzia ta, pierzania tadimineața aduce alte păreri de rău, scrise toate

în pieptul tăuunde trădarea bate ca o inimă de lemn în osul tăceriitrebuie să scrii ca să se știe că trăiești

nu-i pasă nimănui că tu te zbați în propria-ți venăun ultim strop de sânge pierdut în atacul de cord,toți te iubesc cum au putut să te visezea tuturor ești și a nimănuide ce nu mori dacă ești moartă

mai sunt cuvinte de respirat, de trăit, mai sunttu fără ele, nimic nu eștitoți mă iubesc, deși niciunulniciodată, n-a spus vreodată, n-a știutunul singur, singurul, pierdutulmi-a înghițit în sec toate cuvinteleodată cu mine, cu toată starea mea de a fi, de a iubim-a tras în piept acolo unde inima lui bătea,

bătea, băteanumai în ritmurile mele neștiute, nebătute, nebătuteel singurul, singurul, niciodată, el.

N-AI ÎNȚELES

N-ai înțeles.Nu mi-a pus nimeni în farfurie, nu m-a servit nimeni la masăîn cupă abia dac-a fost timp pentru veniniar el fericit, crezând că e vin pentru mine.Fața de masă am tras cu mâini calcinatenoroiul l-am dus la gură căzut de pe cizmacu care cuvântul din urmă nebun mi-a strivitdurerea și timpul și toate oasele goalepe masa tăcerii la neînchinat.

N-ai înțeles.Nu sunt femeia ta, femeia lui, femeia lor și a cui mă vreasunt aspră ca rogojina pe care dormafară din mine, pe apedacă mă întorci pe dos, din mine cădea-vor pe rândzornăind ca niște monede uzatepoveștile lumii de dincolo ca haine vechi purtate acoperind din milă cenușa condamnatuluieu n-am să vin și n-am să vin.

N-ai înțeles.Cuvintele mi-s toate rătăcite-n praf.Le-am dus la gură și m-au rănit din răzbunarespurcate cu inima și gândul, blestem de vorbepiatră, foarfece, hârtieprăpăd, se joacă puștanii cu ele, aleargă de-i scapăo ciocolată în schimb, amară dar face toți baniiun litru de lapte în contra otrăviisă nu ucidă părinții și ultima luptă.

N-ai înțeles.Nu mi-a pus nimeni în farfurie, nu m-a servit nimeni lamasăte-am hrănit cu foamea și cu setea meala judecata de apoi sunt curată ca lacrimaînfricoșată e numai ea din prostituatele sacrela masa mea nu stă nimeninu mai cerșește niciunultîlharii sunt beți de amoruri trecutealbite de ceară. Păcate.

Poeme din volumul „Leginescrise”,editura Armanis, Sibiu - aprilie, 2018

Andra TISCHER

VÂNĂTORUL DEVÂNĂTORUL DEBRONZBRONZ

Aurelia CORBEANU

În primăvara aceea mă îndrăgostisem de unvânător. De fapt, mă îndrăgostisem de statuia debronz a unui vânător, așezată în parcul orașului,pe o alee străjuită de larice și pin.

În spatele statuii, spre nord, se profilau munții,decupați meticulos din catifeaua de un albastruînchis a orizontului.

Vânătorul de bronz, sprijinit într-un genunchi,cu pușca abandonată alături, mângâia ocăprioară.

Veneam în fiecare zi în parc, stăteam pe bancăîn fața statuii și mă simțeam copleșită de gestultandru al acestui bărbat a cărui figură degaja forțăși acea mândrie pe care le simți numai când aicucerit vârful muntelui.

Căprioara, cu gâtul ușor întins, își așezase capulîn palma vânătorului, absorbită cu totul degingășia mângâierii.

Sigur, mă îndrăgostisem de gestul acesta, darpoate și de cele trei crenguțe de brad care-iîmpodobeau pălăria.

Și-ntr-o noapte am simțit că nu mai eramsingură în cameră. Am deschis ochii și l-am văzutlângă fereastră, învăluit în lumina albastră a lunii.

- Am venit să te iau. Mergi cu mine să vedemdansul cocoșilor de munte ?

M-am ridicat și l-am urmat. Înaintam printr-opădure cu copaci albaștri și uneori poteca se ridicade la pământ ca o punte vineție, suspendatăprintre hățișuri, adevărate pânze țesute depăienjeni uriași.

Pe umăr ducea pușca, iar cu celălalt braț măținea strâns de mijloc. Un fior cald se răspândeanăvalnic și copleșitor în toată ființa mea. Uneorise oprea, mă strângea la piept și-mi șoptea:

- Trupul tău de iarbă cu miros de flori, ochii tăialbaștri și părul tău, salcie în primăvară! Toată,toată ești a mea și nimeni n-o să te iubească maimult ca mine vreodată !

Brusc s-a oprit punându-mi degetul pe buze șiarătându-mi în luminaviolacee a lunii, cocoșii.

Albaștri, opriți față-nfață, cu gâturile întinse,încordate, cu aripiledepărtate de trup, sepriveau încremeniți.Apoi, deodată auînceput să scapere dinpicioare rotindu-se șidansând rapid unul în jurulaltuia. S-au oprit, s-au depărtat, au așteptat și iarau început rotirea uluitoare a corpurilorîncremenite în pânda dinaintea atacului decisiv.

Atunci din fuiorul vinețiu de lumină s-a ivit înpoieniță o căprioară. S-a oprit o clipă privindatentă, dar un bubuit puternic a sfâșiat pânzanopții.

Cocoșii albaștri zburară în lună !Glonțul lovi în plin și căprioara de alabastru se

frânse în două și căzu. Un fir de sânge negruaburea cald strecurându-se printre ierburi înpământ !

M-am întors spre el, spre vânătorul meu, și l-am întrebat cu disperare:

- De ce ? De ce ai tras? De ce ai omorât-o?Mi-a răspuns cu răceală:- Ai uitat că sunt vânător?- Dar căprioara din parc? ...am îngânat cu

teamă.Tăcând m-a privit cu un zâmbet sarcastic.Am fugit! Poteca se desfășura înaintea mea din

țesătura străvezie a razelor de lună și eualunecam, alunecam în timp ce, cu gheare negre,hățișurile mă înșfăcau sălbatice sfâșiindu-mihainele, zgâriindu-mi și însângerându-mi fața șibrațele…

N-am mai trecut demult pe aleea de larice șipin, dar astăzi, privind spre munți, am văzut dedeparte cum cineva ștergea cu grijă praful de pestatuia vânătorului de bronz.

nr. 106, 201812


nr. 106, 2018 13


ALEXANDRU FLORIN ŢENEALEXANDRU FLORIN ŢENECĂRTURAR, APOSTOL, CTITOR DECĂRTURAR, APOSTOL, CTITOR DE

CUVINTECUVINTEFlorica R.CÂNDEA

Recentul volum Aventura ideilor-Critică literară și eseuri, poartăemblema Editurii Uniunii ZiariștilorProfesioniști din România,București, 2018 și Tiparul CorminaPrint cu un Concept grafic șicopertă, Ovidiu Zanfir.

Dând paginile înapoi, cum însușidistinsul autor, Al.Florin Țenemărturisește, vom afla desprevârsta fragezilor ani, precum dude înpoala bunicii, vârsta Buletinului...când primul poem i se așeza,molcom, pe Fruntea inspirației!

E, de altfel, un Mod de Viață,iată, acum la o altă vârstă, aceleașicanoane cât un Apostolat îi macinăgândurile și se îndreaptă însprecititor cu noul volum, care se aspirăîn peste două sute de pagini, într-oinefabilă grafică, cu o Postfațăsemnată de Doru Dinu Glăvan.

Se desprinde, din scriituraacestei cărți ca o Memorie sauAddenda sau Catehet sau CtitoriaVieții ...cu scuze , că ne permtemTitluri...dar lectura aceasta ne mânăcondeiul degetelor spre un Tot, unÎntreg , care, oricum l-am numi, toto Carte Altfel se poate numi... căci,nu-i așa, ce suntem pe pământ..Decât o Aventură!!!!? pe care,volens-noles, ne-o mai și asumăm,uni fericit, prin scrieri de idei, alții deidei prăduite, alții prin of-uri prăfuiteș.a.m.d.

Cartea, deși pare a fi unabiografică, este un Mănunchi de Ideifrumos orânduite, așa cum unCărturar prinde în Cortul pribegieiSale Amintiri, Eseuri, Apologeticetocmeli cu viața, Didascalii , maimult sau mai puțin urmate de alții,Dialoguri cu Sinele sau prin alții ș.a.

Aceste Însemnări, nu puține la

număr, converg spre o Frescă atâtcontemporană cât și spre a fi lăsatăDrept Moștenire Culturală de câtreun Mărturisitor cu aplomb, cu un soide Crez însuflețitor de azi pntru De-a pururi!

Este, dacă vreți, un Discurs pubicdesprins din alte vremuri și redat,nouă, acum prin modalitatea deexprimare Epicului narativ darspecificități diverse.

Iată doar câteva descinderi întextele Distinsului domn, Al.Fl. Țene

Fiecare lectură a unei cărțireînnoiește textul din imaginațianoastră (pag.7-9)

Asemănările dintre alegere,normă și expresivitatea poetică șiraporturile dintre ele (pag.9-12)

Erosul, ca artă în secolul al XVIII-lea românesc (pag.12-16)

Cronica artei sau asemănările șideosebirile dintre pictură șifotografie (pag.16-18)

Poezia ca rezonanță a metaforei(pag.19-21)

Viața satului românesc și a țării înliteratura epistolară (pag.21-28)

Reportajul literar, Frescăsntimentală a Țării Vlădesei (pag.29-31)

Presa, *Câinele de pază* aldemocreației sau * Haitele de câini*care mușcă democreația (pag.31-34)

Un nou curent literar,Proglobmodernul (pag.34-35)

Sunt câteva capitole care,inserează, după opinia autorului,specificități literare, epistolare,rurale, reportericești, ca nișteCronici de literaturi comparate și nunumai. Sunt, dacă vreți, ca un nor delăcuste care invadează ingenuupaginile volumului!

Autorului, nu îi sunt străine nici

recenziile, medalioanele sauprofilurile literare, pe care, ledesprinde, din personalitateafiecăruia dar le filtrează frumos, prinochiul minții sale.

Astfel, din Marele noroc alliteraturii noastre, nu putea lipsiEminescu! Nici alți scriitori pe care îisocoate urmași prin Iluziilecomunicării, Marii ..Condamnați..sau Elena Buică sau MarianaCristescu, Gib I.Mihăescu,Macedonski, M.Ciobanu, AlexȘtefănescu, Voichița Pălăcean-Vereș, T.Barbu cu popriri și înLiteratura universală de mare forță(op.cit. pag.37-188)

Dar, dispunerea textelor cupretext în acest context de carte nueste una haotică, din contră, existăo legătură a Interiorului ca Eu literarcu Exteriorul Lumesc literar de la noidar și din Literatura comparată aaltor lumi.

Întâlnim o deșertificare solemnalcătuită, despre rolul și importanțarespectării unor dogme de neocolit,care ne induc sentimentulConfortabilului citind Definiții,Eresuri, Note, Comparații, Sugestii,Modele de edificare a literaturiiculte cât și a celei populare,Inventarea identității noastre caneam și popor și prin scris.

nr. 106, 201814


Parcă am îndrăzni și noi să-i dămNumele Manole! Acestui Scribcontemporan

Domnului Al. Florin Țene, o Elitănemilostivă, cu un ton răvășitor derăscoltor care, însă, nu cere dijmă!

Un Ctitor care nu se adreseazănici trecutului, nici prezentului! Ci,prin smerenia paginilor, unicități, dealtfel, propune, ca o Pisanie, Plăceriși Realități spirituale ca o Casă aDomnului! Cât o Biserică a căreiconstrucții, pentru generațiile careor veni, mai adaugă, fără a serăzgândi, câte o Pagină-RugăciuneScris-Spus-rostită!

Cu acest nou volum, autorul,A.Fl.Țene, își străbate drumul, ca unrezultat al Sedimentului gândit șicreat din izvorâta iubire de Aproape!

Personalitățile invocate în volumfac parte, ca și Recuperatele TeoriiLiterare ,sunt Legitima Aventură aautoului, care nu-și trădează, dinfracul veșmintelor, Ideile și nicipreocupările ca o Trăinicie!

Din contră, reușește, să redea cufidelitatea empatiei, Figuri șiPercepții, care, iată, îl însoțesc,precum Zânele și Feții-Frumoși înAventură cât pe o Moșie cu

nuanțate convingeri de Praxis,Catharsis și rotector omagiu!

Ceea ce facem și noi acum!În acest demers ontologic,

etnologic și pur afiliat, mercantil,Tendințelor extrase din Lada cuAmintiri.. fără fund.. domnul Al.Fl.Țene nu este, nu a fost și nu va fisingur! Concepțiile Domniei Saleexpuse argumentat în volumul-document se însoțesc cu PitoresculPersonajlor-Persoane care i-aucolorat sau întregit Existența, așacum vom vedea în Imagologiadesfășurată pe filonul pag.211-214.

Dar, cu intenția de a ne situa, șinoi, din modesta-ne privire, înpreajma călimarei țeniene, caprodus al cordialului sentiment deprețuire și frumoasă trezire a

sufletului, am lăsat , ca parte finalăa acestui Eseu Poematic-romanțatcu Marginalii la o Lectură cu ..pulsbogat.. tocmai Capitolul Unei Viețivăzute Referențial critic saubiobibliografc desris în pagini de unrăscolitor de temător impuls pentruun avizat , pag.189-210!

Ancorându-ne la un spirit demnal timpului, Al.Fl. Țene, drept Faionnațional-universal, ca un Sincreticnovator, avem încrederea că nu ambagatelizat aceste câteva rânduridespre preocupările și descinderileîn varii domenii,ci, ne-am opritCeasul Trecerii înspre Activitateaprofesională și literară, Aprecierirecente, Aprecieri la omul și operalui Al.Fl.Țene,Premii naționale,Premiinternaționale, Opera- 77 !!!

Este prezent ...Referințe critice(Selectiv)... atât

cât să putem conchide că domnulAl. Florin Țene este rezemat pe omare Instituție pe care și-a clădit-ofără a i se prăbuși sau clătinafundamentul ! Cu Norme înrâurite șiizvorâte cumpătat, cu adevărat, dinprotectorul strat Aventurier alideilor! Cu Carte!

Mesajextraterestru

Cetățene al Uniunii Galactice, am primit scrisoarea ta,așa că m-am grăbit să și răspund.

De fapt noi nu suntem chiar diferiți, Marele Universturnând în fiecare aceleași ingrediente și pastile neuronicepiramidale.

Școala pe planeta mea e de două feluri, Felul I și FelulII. (Scuză-mi gramatica imperfectă, se știe că nu vorbescnativ terriana.)

Felu I) e cel mai spectaculos, pentru că elevii nu vor săstea de bunăvoie la șoală, așa că sunt trimiși cimpanzeiidupa ei, să-i aducă. ( La noi cimpanzeii sunt un fel de câini;evoluția a fost un pic trunchiată !)

Fiecare cimpanzeu are 2 elevi, exceptând gradeleevoluate, care au câte 3 elevi.

Cimpanzeul este legat cu lanțul, iar elevii trebuie să-lînsoțească până la școală, fără să atingă lanțul.

Odată ajunși la școală, lanțul este preluat de profesorulde serviciu, care-i leagă bine pe elevi cu acest lanț. Eleviinu protestează, pentru că așa se simt ei ocrotiți.

Și această treabă e zilnică, 8 zile pe săptămână, pentrucă la noi săptămâna are 8 zile lucrătore și o zi de umbră,când soarele cade în grota licuricilor albaștri, unde sereface cu scântei de lavă argintie.

Felul II) îl reprezintă elevii blajini, care nu au aptitudinigeneral acceptabile, ba, din contră, ei sunt niște blajiniînveninați, subțiri la aripiorele nărilor, dar vizibil necioplițipe la toate părțile identic - dorsale.

Pentru ei, microsferul învățământului colocvial a inițiatși a implementat o serie vastă de programe recuperatorii,începând cu spălarea rădacinilor de brusture striat șiterminând cu arderea pe rugăciune a trântorilor din beznelebenzilor inclusiv desenate.

Și acum , că ți-am prezentat sistemul nostru educațional,te și invităm să devi un elev de prim rang, numit cel maiadesea "mediocru", pentru mediile ortodioagonal- siropate,pe care le poartă melodic și rezervat la mereu gleznastângă.

Îți zic, așadar: Moldamin !... la noi însemnând: Verde caNoaptea !

Ion Teodor Palade

Caietde [colar

nr. 106, 2018 15


Zi de mai lungă, senină, tocmaibună pentru un control la frontieră,adică acolo unde se coace pâineagrăniceriei. Am ajuns la sediul unitățiiîn zi de sâmbătă înainte de a selumina de ziuă. Am trezit șoferul dinsomn.

- Gata consătene, spun, ai dormitdestul! Ai două minute să te îmbraciși să fii cu mașina pe alee! Miculdejun îl servești la prima subunitatela care ajungem.

- Am înțeles! îmi răspundeconsăteanul care făcea stagiul militarla cerere în unitatea în care eramcomandant. Îl adusesem de la ounitate din vestul țării. Tatăl lui erarudă cu mama, purtau chiar și acelașinume. Nu se purta ca un protejat. Eraharnic, politicos, isteț, iscusit doarcam… mâncăcios. Nu rata nicioposibilitatea pe unde mergeam de ase îndestula la bucătărie. Eramconvins că se grăbește ca să fie cumașina de serviciu pregătită pe aleeașa cum îi spusesem. Din unitateieșeam pe un drum național și aveamdouă opțiuni: dreapta sau stânga.Adică puteam merge în control lasubunitățile din stânga sau la cele dindreapta. „Cineva” din personalul deserviciu cu siguranță observamanevra și anunța subunitățilerespective pentru a preveni…descoperirea unor nereguli.

- Cum zici Costele să facem ca să- ipăcălim? îl întreb pe șofer.

- Depinde unde vreți să mergem, avrut el să- mi demonstreze că- ideștept.

- În stânga. Vreau să ajungem lafrontieră.

- Atunci facem la dreapta cumieșim, mergem până la pod,întoarcem, trecem pe la piață și ieșimla intersecția cu Cumpăna, iar deaici…

- Da, e limpede, ești deștept, spun.Așa facem.

După ce intrăm în Mangaliaîntreabă:

- Mergem direct în punct?Era vorba de punctul pentru

trecerea frontierei în țara vecină. - Nu. Ne ducem spre Negru- Vodă.

După circa douăzeci de minuteintram pe un drum de pământ carene ducea într- un sat cu câteva zecide suflete, cu mult înainte de Negru-Vodă. Aici aveam o subunitate cuprobleme. Dar nu acesta era scopulmeu, ci ostașii aflați în misiune, pe eivoiam să- i descopăr. Drumul sprefrontieră cobora mai întâi, apoi urcape spinarea unor văi sau pe coamaunor dealuri, iar undeva în zareadmiram răsăritul de soare. Da, îlvedeam pe el, zeul luminii cum senăștea din mare ca un bulgăre de foc,roșu- portocaliu, fierbinte, aproapenefiresc de parcă era acolo lângămine încât aveam impresia că- l potatinge cu mâna, sau că pot să- ldezmierd, să- l mângâi, să- l întrebceva, să- i mărturisesc… dragosteamea. În luna mai natura din acel colțde lume este copleșitoare prinmister, frumusețe și colorit, mai alesprin acesta din urmă. Simțeam cummi se oprește în gât emoțiatransformată în nod și parcă unimbold interior mă mâna să exult, săstrig, să zbor spre înaltul cerului ca deacolo să privesc lumea și să măminunez de splendoarea ei. Priveamcasele modeste ale acelor locuitoridintr-un cătun uitat de lume: toateconstruite din chirpici (un „ciment”invenție românească, fabricat dinpaie de grâu, pământ argilos bătutbine cu picioarele, apoi uscat zile înșir la soarele dogoritor dobrogean),acele curți modeste delimitate de unsimulacru de garduri de piatră care segăsea din belșug prin acele locuri.

Spun simulacru de garduri pentru căaveau doar câțiva centimetriînălțime, doar așa ca să marchezeideea de gard. Am ajuns la jumătateadrumului. Drum însemnând o pârtiede praf pe pământ care cotea ladreapta și intra într-o vale largă,pășunea cătunului, apoi urca din noupe dealul din fața noastră și el,drumul ne ducea la subunitatea degrăniceri ce- și avea locul pe acel dealdoar la câțiva zeci de metri de linia defrontieră. Drumul pe care mergeamera plin de praf vara (așa cum eraacum) și de noroi iarna, șase luni pean, încât cu greu ajungeai ladestinație, dacă nu te ajuta mijloculde transport.

- Ce facem? întreabă Costel văzândcă ne apropiem de clădireasubunității și de abia se lumina deziuă riscând să trezim grănicerii dinsomn, evident pe cei care se aflau înprogramul de odihnă.

- Nu intrăm, spun, ocolim prinstânga și intrăm direct pe drumul decontrol. Era vorba de drumul caremergea paralel cu fâșia arată de pecare era controlată integritateaacesteia, fie din mijloacele auto, fiede pe jos (cel mai adesea).

- Am înțeles! a spus consăteanulmeu ostășește. Niciodată într-un an(cât a durat stagiul lui de militar întermen) acest ostaș nu a făcuttrimitere la obârșia noastră comună

ÎNTÂMPL|RI DE LA GRANI}ÎNTÂMPL|RI DE LA GRANI}ĂĂAnton GAGIU

nr. 106, 201816


ca să beneficieze de favoruri. Eadevărat, beneficia de permisii la treiluni, dar nu întrecea niciodatămăsura. Dincolo de aceste aspecteera un ostaș model prin ordine,disciplină și pregătire. Apoi dupăfiecare întoarcere a lui din permisiemă trezeam cu câte un pachet de lamama, care nu uita niciodată să- ispună: „îi mai trimit și eu câte ceva,ca să nu mă uite, că și așa vine rar sămă vadă”. Și avea dreptate, nureușeam s- o văd mai mult de o datăsau de două ori pe an cel mult.Numai pe ea, pe tata îl pierdusemchiar în primele luni ale deceniuluinouă, iar acum își trăia singurăbătrânețele cu gândul la mine, plecatdeparte de satul natal. Ea voise să măpăstreze acolo, la sânul ei, să mă facăpopă, de aceea nu a vrut să semnezeadeziunea ca să dau examen deadmitere la liceul militar spunându-mi: „nu te dau eu mamă slugă lastat!” Dar până la urmă tot slugă lastat am ajuns, pentru că așa am vrut!Am ocolit subunitatea așa cumstabilisem și mașina s- a înscris pedrumul de control. Nu puteam vedeaprea bine fâșia arată pentru căaceasta era în stânga mea, deci acolounde era șoferul, dar priveam în fațăși aș fi putut distinge și eventualeurme, dacă ar fi existat. Am mers așacu soarele strecurându-se însângeratspre nașterea acelei zile în spate șilumina dimineții de mai în față câțivakilometri până când…Da, exact dindirecția opusă a deplasării noastre pedrumul de control am văzut căveneau patru siluete. Spun siluetepentru că nu puteam distinge de ladistanța care ne despărțea, dacă eraubărbați sau femei sau și unii și altele.Pe măsură ce ne apropiam de acelesiluete, un gând îmi încolțea în minte,că spre noi veneau patru persoanecare trecuseră ilegal frontiera din țaravecină. Și această impresie a devenitcertitudine când am ajuns lângă…siluete. Erau patru cetățeni deculoare, înalți, bine făcuți, cu trupuriatletice care…

- Bună dimineața, spune unuldintre ei în limba engleză.

- Bună dimineața, răspund la fel.Încotro? întreb.

- Spre Constanța, îmi răspundeacelași individ care ne- a salutat.

- Haideți cu mine, spun. Și eu totacolo merg, și le fac semn să urce înJeep-ul meu pe locurile din spate,erau doar trei locuri, dar se puteauînghesui patru până la urmă aici. S-au urcat. I- am făcut semn șoferuluisă întoarcă mașina. Am fi pututdeveni pradă ușoară pentru acestepersoane. Eram dezarmați,nepregătiți pentru o luptă corp lacorp la nevoie. Norocul nostru căeram îmbrăcați în civil. Chiar șișoferul avea un tricou și blugi, iar nuținuta militară. Luosesem aceastămăsură tocmai pentru a mă ajuta lanevoie ca să pătrundă în anumitemedii, uniforma ar fi bătut la ochi.Eram convins că mașina nu leatrăsese atenția după culoare (eravopsită kaki) sau după număr (aveanumăr de armată), nu cunoșteauregulile noastre, speram, doar atuncipătrunseseră pe teritoriul nostru.

- Unde mergem? întreabă Costel. - Spre punctul de trecere a

frontierei, spun. El a înțeles despre ceeste vorba, anume că le vom predape cele patru persoane caretrecuseră ilegal frontiera la grăniceriivecini conform procedurilor de lucrucomune. De fapt ne-am și privit șiochii mei spuneau mai mult decâtvorbele. Trebuia să- i trag de limbă,măcar să știu pe cine am reținut.

- De unde sunteți?- Din Ghana, spune cel care-mi

transmisese că merg spre Constanța. - Da??- Și cum ați ajuns în Bulgaria?- Am venit din Turcia. - Și unde vreți să ajungeți?- În Germania. - Toți?- Da. - Aveți pe cineva acolo?- Da. Unul dintre noi are rude la

Dusseldorf, a răspuns. - În Ghana cu ce vă ocupați?Răspunsul nu a venit imediat. Parcă

ar fi vrut să se consulte cu ceilalți,dacă să spună da sau nu.

- Suntem sportivi, a spus până laurmă.

- Da? În ce domeniu al sportului?- Doi suntem culturiști și doi boxeri. Privindu-i mi- am dat seama care

dintre ei erau culturiștii, cei mai binefăcuți, era clar că ceilalți erau boxeri.

- Profesioniști?- Da, mi- a spus. Deja începuse să-

mi fie frică. Cum aș fi putut să măapăr în fața unor astfel de oameni?Orice încercare era inutilă cu mâinilegoale. În acel moment urcam opantă, până ca mașina să ajungă pecoama ei motorul i- a murit.

- Ce este? îl întreb pe Costel. - S- a înecat motorul, îmi răspunde

în timp ce cobora din mașină ca săfacă pe mecanicul. A ridicat capotamașinii și a făcut o verificare frugală.

- Ei, care este situația? îl întreb. - E așa cum am gândit, filtrul de

motorină s- a înfundat. - Poți să remediezi?- Da. M-am liniștit doar parțial. Stația

radio de pe mașină nu funcționa deceva timp, deși transmisionitul îmipromisese de vreo săptămână că ova pune la punct, n-o făcuse însă. I-am privit pe cei patru de pe banchetadin spate a mașinii. Dacă ar fi doritmă puteau strânge de gât în oricemoment. Nici nu aș fi avut timp săopun rezistență la cum arătau, eramdeja sufocat la câteva secunde dupăce punea unul dintre ei mâna pegâtul meu. Pe Costel cred că nici nu-lluau în calcul. M-am uitat peteritoriul statului vecin. La o distanțăde câteva zeci de metri era o lizierăde salcâmi, căutam de fapt olocalitate spre care să fug la nevoie.„Dar de ce să fug? Mi-am zis. Maibine mor la datorie. „În sfârșit Costela remediat defecțiunea. A pornitmotorul și am plecat. Din vârful depantă am zărit clădirea punctului decontrol pentru trecerea frontierei,ținta noastră. Era la distanță de câțivakilometri, dar numai ce a apărut înraza mea vizuală ca reper fizic, mi- adat puteri și mi- a tăiat frica.

Continuare în numărul viitor

nr. 106, 2018 17


Iubito,la refren am s\ te vând

Iubito, la refren să știi c-am să te vând,Demult, la prima strofă eu te-am iubit cumvaȘi recunosc acum, că m-ai găsit plângând,Plângeam atunci vânduta ce-a fost ’naintea ta.

Îmi vând acum căldura din patul nostru strâmt,Te vând la primul semn că m-ai putea iubi,Îmi ești aureola ce-mi dă porniri de sfânt,Și nici măcar iertarea nu m-ar putea opri.

Prin târgurile lumii, te-oi duce în curând,Ne-om furișa în noapte de legea care vreaCorect să fie trocul acelora ce vând,Căci n-am dovezi concrete c-ai fost numai a mea.

Și negustori șireți cu suflete de vată,Sau hoțomani fluizi la tine s-or opri,Cu degete flămânde mai vor încă o dată, Să înfioare sânii fecioarei ce-i uimi.

Vom cântări cinstit și ne-om tocmi sălbatic,Pe pulpele fierbinți ce nu mai au stăpâni,Când am să-ți laud viața din ochii tăi apatici,Simt mângâieri aceia ce văd a tale mâini.

Veniți săraci ai lumii, poftiți de dați năvală !Cu gleznele subțiri se pare că-i de neam, Sunt negustorul care pe sine se înșală,Căci azi se vinde Eva ce l-a vândut pe-Adam.

Și culmea voluptății găsești că prețu-i bun,C-am negociat cinstit și atât ai fi primit,Sardonic râde Hermes, un râs de zeu nebun,Când îmi clădesc averi pe cele ce-au iubit.

În punga cu noroc, acum te regăsesc,Prin gologanii reci ce iar îmi dau fiori,Sunt sigur că vreodată eu am să te plătesc,Căci te-am vândut femeie, de-așa de multe ori…

Iubito, la refren cu dor am să te vând,Că-n cea din urmă strofă, tu n-ai mai fost a mea,Plâng amintiri din ochii ce i-am văzut plecândȘi deja vând iubita ce vine-n urma ta.

Muzei mele

Cu rochia pătată de iarbă și de vin,Cu sânii sărutați de un tânăr derbedeu,Cu buzele crăpate de ploi și de senin,A piei de marinari miroși,Miroși a sare,Iar când te întorci râzând, Târziu în patul meu,Sunt obosit și dorm de atâta așteptare.

Pe unde ai fost, pe unde ai dus păcate ?Și câte mâini fierbinți la pulpe ai îndemnat ?Ți-s umerii mușcați de sărutări furate,Porți frunze în păr și patimi,Desfrâu dionisiac…Cum de-ai găsit cărarea,Cum de te-ai îndurat?Să vii târziu în noapte la patul meu sărac ?

Și cât te-am așteptat cu îmbrățișarea goală !Și câte-am îndurat, privind la depărtări,Mi-am pus pe umeri săruri și cicatrici și boală,Să fiu în rând cu plebeaCe te-a avut mereu.Mi-am cumpărat păcateȘi le-am strigat prin zări,Că poate vii mai des, să bei din vinul meu.…O, muză nemiloasă, amantă de poet,Bacantă risipită prin sălile de bal,Tresar înfiorat când te întorci discret,Și-mi umpli visul tânăr cu măști de carnaval !

POEMEPOEMEAlin RADU


18 nr. 106, 2018

FÂNTÂNAFÂNTÂNAConstantin POPESCU

Am fost de când mă știu, ca și tata,miner. De la o vârstă fragedă, însoțindu-mi părintele, am scormonit măruntaielepământului, la început după cărbune,apoi, după ce am plecat de acasă, dupăaur, cupru sau diamante, pe diversemeleaguri pe unde m-au purtat pașiide-a lungul vieții, în căutarea unui traimai bun. Am încă o sănătate bună, deși,după atâția ani în adâncul pământului,lumina zilei e câteodată greu desuportat pentru ochii mei, obișnuiți cusemiîntunericul galeriilor și cu praful deminereu. Pulberi de toate felurile mi-aupătruns în plămâni, în piele și în oase,de parcă și eu ar fi trebuit să-mi primescplaneta în trup, așa cum mă primea eape mine. De la o vreme însă, oricât așcrede eu că m-am obișnuit cu muncaasta grea, am senzația că n-o mai potduce mai departe, ca și cum pânteculmamei-pământ, a tuturor, de altfel, m-ar simți ca pe o înghițitură greu demistuit. Cred și eu, noi, oamenii minelorși nu numai, îi scotocim măruntaielefără milă. Știu că acolo, jos, în pământ,nu se află infernul; dimpotrivă, e multmai mult loc pentru el la suprafață, înplină zi chiar. Pe cei de acolo, din galerii,pământul îi primește cu o blândețecaldă, pe care noi, nu toți, o simțim. Totașa, săpând în carnea lui, am început deceva vreme să-i aud respirația domoală.Apoi, din ce în ce mai des și din ce în cemai aproape, o tuse pe care o auzeamparcă în mine însumi, deși știam că e amamei-pământ. Ortacii mei nu-idădeau importanță. Râdeau și-miziceau că aud voci. Vocile inspirației,

ziceau ei și eu nu-i luam în seamă, dar,după cei peste douăzeci de ani înadânc, chestia asta cu vocea m-a făcutsă iau hotărârea de a mă opri, de a lăsamineritul pentru alții, mai tineri. Însă nuînainte de a fi coborât pentru ultimaoară în cotloanele minei, în căutareaplămânilor planetei, pe care-i auzeamcât puteam de clar tușind cu adevărat.

Așa, într-o seară, la ieșirea dinschimb, am rămas singur în galerie,ascultând atent. Intrarea în mină seînchidea noaptea, ventilația se opreapână în zori și pentru câteva ore se făcealiniște deplină. Era o seară cu lună plină,când vocile camarazilor se îndepărtau,dar celelalte, care erau sursa glumelorlor, se uniseră parcă într-un cor. Nu maiera nimeni acolo, deși n-am exclusposibilitatea unei farse pusă la cale deei. Ascultând, urmam instinctiv glasurilerăgușite, ecourile pe care le revărsaugaleriile pustii și care mă înfiorau. Eramdeopotrivă trist și curios. Flacărafelinarului pâlpâi și am rămas deodatăîn întuneric. Nu fusesem suficient deprevăzător să iau cu mine altă sursă delumină, dar, din pricina beznei, auzul îmideveni mai ascuțit. Respirațiile mi seuneau cu cele ale pământului.Nădușisem și îmi era sete. Am luat ogură de rachiu din plosca pe care oaveam întotdeauna cu mine acolo, jos.Nu eram singur, simțeam asta cucertitudine, dar prezența ce mă însoțeanu se lăsă văzută, nici nu aș fi avut cum,fiindcă era întuneric. Pipăiam perețiiunor galerii neexplorate sau lăsate înparagină. Scânduri putrede și umedepăstrau tunelele încă nesurpate, daraerul se putea respira. Șobolanii saupoate alte lighioane îmi dădeau târcoaleîn adâncurile rămase în părăsire, deși numă temeam de ele. Curenți de aer îmirăcoreau fruntea și eu i-am urmat,călăuzit de o chemare venită din adânc.Apoi, după pași nenumărați prin galeriicare se lărgeau – îmi dădeam seama deasta din ecouri și curenții de aer – amsimțit că încep să urc și că nu mai eradecât un singur tunel de străbătut pânăla nu știam care capăt. Hotărât, zărind o

geană palidă de lumină, am pășitînainte, fără a uita gândul că timp deatâția ani nu fusesem decât o înghițiturăamară pentru măruntaiele bietuluipământ.

Urmam lumina palidă a tunelului,care părea să coboare odată cu minedin cerul către care urcasem greu dinsubsoluri uitate. Lumina creștea cufiecare pas pe care-l făceam și izvoradintr-o pardoseală strălucind la fel cucea mai netedă oglindă posibilă, cum epoate numai cea cosmică, singuraoglindă a consecințelor din univers.Lăsasem în urmă noroiul din mină,umezeala și răcoarea care măpătrunsese. Am ajuns într-o sală mare,rotundă, lipsită de plafon, cu o fântânăși statuia unei zeițe necunoscute înmijloc. Ziduri de piatră, înalte, închideaucastelul acesta fără alte intrări din afară.Îl simțeam a fi ascuns între copaciibătrâni ai unei îndepărtate păduri, greude descoperit. Sunetul apei curgând lin,lucitoare de stele, era singura muzică pecare o auzeam și zâmbetul parcă eternal statuii dăltuite în piatră albă, șlefuită,îmi părea de-a dreptul amețitor. Am pussurpriza asta pe seama emoției șioboselii.

În urma mea se închise, fără să bagde seamă, fără zgomot, ușa pe careintrasem, chemându-mă dupăîndelungate căutări; ușa care, odatăînchisă fără știrea mea, mă rupsese deun întreg trecut pe care-l purtasem cape o povară mulți ani. De jur-împrejurulsălii de sub cer zării alte douăsprezeceuși care, deși închise în orfevrăriile lor deargint bogat, strălucitor, mă chemauprin semne care-mi păreau încărcate deo magie străveche. Știam însă că abiaaici evadasem din trecut. Nu-l maiaveam; păstram numai cicatricile unorrăni nevindecate, din vremea când zeiităceau cu desăvârșire și cândrugăciunile încă se rosteau în cuvinte.Ajuns acum până aici, nu aveam decâtun cer de stele deasupra și altul - același- așternut la picioarele mele, oglindindu-se în lumina care curgea ca un izvorblând. Pluteam lin, fără să simt oboseală


19nr. 106, 2018

și greutate, către zeița fântânii, plămădită în sala rotundă demâinile binecuvântate ale cine știe cărui geniu necunoscut.În sala aceasta largă, imensă, nu mai simțeam apăsarea unuitrup, după nesfârșitele treceri prin greutățile picioarelor, alemâinilor și câteodată, destul de des, parcă prea des, ale frunții.Ochii mei nu se acoperiseră încă de ceața uitării celei veșnice;îmi aminteam de oamenii-meduze din mlaștinile de pe drum,de oamenii-șobolani din subsoluri, de oamenii-tigri, deoamenii-lupi, întâlniți prin birourile și instituțiile planetei mele,și a lor, de altfel, îmbrăcați ca și mine, vorbind ca și mine, fărăsă izbutească să-mi spună nimic. Foarte rar, de oamenii-oameni, ca și cum ar fi fost o specie pe cale de dispariție. Și,oricât de bine știam eu că și acolo fusese cândva primăvară,ei încă nu vedeau. Forme noi în tiparele vechi ale vieții, ei nuputeau ști cum soarele descătușase atunci pământul șimugurii din ghearele înghețului, care părea nesfârșit șiatotputernic. Da, fusese și pentru mine primăvară, în anii dedemult, acum din ce în ce mai mici, mai mărunți, pe măsurăce se adunau în urma mea, ca vagoanele unui tren lung. Aniinu mai aveau durata unei singure zile pentru un nou-născut,de exemplu, și aveam senzația sigură că trenul meu ajunsesela destinație, că aici trebuia să se oprească pentru vecie,odihnindu-se, iar ei trebuiau să treacă peste largi baraje detimp, dincolo de care eu izbutisem totuși să trec, mai departe,mereu mai departe. Mă vedeau, mai mereu, însă nu și aici.Mă căutaseră și mă vânaseră cu toții la fel, dar eu scăpasemîntotdeauna, până acum, până în locul acesta unde nu maiexistau cuvinte și muzica nu mai era aceeași. Îmi lăsaseră dinbelșug amintirile lor, ca pe singurul lor reflex, ori de câte orimă întâlniseră: gheare, dinți ascuțiți, mușcături și lovituri șifurii fără sfârșit, mereu aceleași, reînnoite în fiecare primăvară.Cuvinte care se însemnaseră pe pielea trupului meu,îndemnându-mă totdeauna să plec. Semnele rămăseserănumai acolo, nu și în spirit, pe care ei îl voiseră ca pe cea mairară și dulce hrană, ca pe cel mai jinduit vânat, căutându-ldedesubtul hainelor mele de carne, la fel cu a lor; reușiserăsă-mi sfâșie numai pielea, ne-fiindu-le îngăduit să ajungă laceea ce ei nu puteau recunoaște, ci doar adulmeca. Era câtse poate de simplu: nu-mi puteau lua ceea ce eu le dăruisem,de parcă semințele lucrării mele pentru ei căzuseră pe un ogorsterp, fără a rodi. Deși erau lacomi și iuți în mișcări, ei nu măputeau prinde. Fusesem totdeauna în mișcare, cel mai adeseauna rotundă, ca sala în care ajunsesem. Înțelegeam asta abia

acum. Anii mei, vârsta mea, lungile veacuri pe care le trăisemîn adânc, nu clintiseră stelele oglindite aici decât cu micifărâme, cu imperceptibile firimituri de spațiu și timp. Eraliniștitoare această înșelătoare certitudine a cerului, mai alesîn nopțile lungi, cu lună plină, când zeii tăceau. Încă mi sepăreau nemișcate, din perspectiva clipelor mele scurte, atâtde apăsătoare prin numărul de vagoane ale trenului meu,căruia nu-i mai puteam zări locomotiva, nici gara sau semnalulpornirilor. Știusem dintotdeauna că nu este așa. Ei erauoamenii-tigri, oamenii-meduze, oamenii-șobolani și alte speciide oameni, dar eu nu iubisem niciodată clasificările, cu atâtmai mult cele umane. Oricât de multe veacuri le-aș fi vorbiteu în felurite semne, obosisem căutând, la rândul meu, o câtde măruntă formă de înțelegere în aceste făpturi zidite întrupuri fabuloase, complexe până la perfecțiune, fără ca ei săfie conștienți de asta, dar bine cunoscute mie din călătoriilepe meleagurile anilor și ale planetei, din vise pe care ele,ființele acestea stranii, pe care poate chiar eu le plămădisemîn somn, mi le întinseseră drept capcane. Știu bine că nu poțivisa decât ceea ce cunoști deja. Vise pe care oamenii, pejumătate ceață și pe jumătate cruzime liberă, instinctivă, mile trimiseseră ca pe niște săgeți otrăvite, ori ca pe cânteceademenitoare, hipnotice. Ca pe cântecele sirenelor, deși ei nusălășluiau în ape. Da, le ascultasem chemarea, cântul trist,împărtășisem odată cu ei setea și foamea nemărturisite, leurmasem fără teamă de riscuri. După mine, pentru mine auvenit ei, până am hotărât să tac, mulțumind tuturor graiurilorși cuvintelor pământului, pentru că-mi fuseseră dragi și măascultaseră cuminți și supuse și să merg mereu înainte,dincolo de orizontul barajelor de timp, sursa tuturor drameloromenești.

Am ajuns, în sfârșit, deși nu există sfârșit. Mă odihnesc pemarginea de sub stele a statuii zeiței necunoscute, privind perând, curios încă, cele douăsprezece uși, așezate circularalături, care mă așteaptă după o călătorie istovitoare șidureroasă. Mă întreb care din ele e ușa camerei păcii, care eușa care deschide camera mărturisirii, a tainelor, a liniștii saua expresiei. Și încă atâtea altele. Semnele magiei celei vechise vor a fi deslușite și abia acum și aici mă simt în stare să lecunosc. Ascult liniștit poezia pură a izvorului nesecatei fântâniși mă gândesc că am destul timp să aleg, pentru că aici timpuladoarme odată cu mine.

Ferește-te...„Fereşte-te din calea celui rău!”,Aşa mi-ai spus când ai plecat din viaţăŞi n-am uitat de-atunci cuvântul tăuCe mi-a rămas de-a pururea povaţă!

Ca un creştin adevărat îndură,Nimic din fiinţa ta nu se clinteşte,Nu fi ecoul celui ce te-njură,Nici bumerangul care te loveşte!

Totul ce-i al tău e pus deoparte,Pe Dumnezeu nu-i cine să-l învingă!Şi sufletul din tine-i fără moarte,De el nu poate nimeni să se-atingă...

Fereşte-te din faţa celui slutPe drumul care duce înspre vamă,Porunca ta, din aer şi din lut,N-am s-o uit în veci, slăvită Mamă!

Nicolae NICOARĂ-HORIA


20 nr. 106, 2018

Poate începe iaroricând

Tocmai o înmormântasem pe mamadupă ce mă prinsese-n cimitir o ploaie

de schijepuşca fratelui meu le-o înapoiasem

soldaţilordupă ce mi-l aduseseră-ntr-un cearceaf

terfelitdupă ce flăcări văzusem în ochii

copiilor meice se-ascunseseră în pivniţa cu

şobolanii scârboşidupă ce ştersesem cu o zdreanţă faţa

unei bătrânetemându-mă că aş fi putut s-o recunoscdupă ce văzusem un căţeluş înfometatlingându-şi rănile la un colţ de stradădupă toate acesteaaş fi vrut să scriu poezii cum scrii

reportaje la ştiriatât de goale şi de irelevante încât

imediat le-aş fi uitatdin clipa-n care cineva m-ar fi-ntrebat

într-o doară pe stradăde ce scrii poezii ca un reporter blazat

de la ştiri?

Goran Simic, Bosnia-Sarajevo (1952)Traducere: Germain Droogenbroodt și

Gabriela Căluțiu Sonnenbergdin: World Poetry, Almanac 2010, publicat deby Hadaa Sendoo, Ulaanbaatar, Mongolia

Deodată,totul s-a bifurcat

Deodată, totul s-a bifurcat.Ferata cale-a ploii (vii !)spre zori ne-a dus, în timp ce te-am

visat,întreg pământul în nesomn trăia,și generații de copaci s-au înclinat,iar norii-n ceruri s-au luptat,și inspiraţia extravagantă în noapte s-a însufeleţit, și ne-am

iubit.

Olexandre Korotko, Ucraina (1952)

Traducere: Germain Droogenbroodt și

Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

Fântâna cu optjgheaburi

Opt guriîntr-un perete ocrualimentateca printr-o minunede un bogat izvorla care pelerinul– îşi pleacă fruntea

palmele-ntinzând în smerită rugare:

tu pură apă limpedealină-mi, dacă poţi, nu numaisetea care mă-ncearcă acum.

GERMAIN DROOGENBROODT, din„Efemera floare a timpului”

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Cu aripi de focpână la exterminare

Vreau în toate zările să cânt,Vreau un leagăn căptușit cu pene,Vreau printre stinghii un petec de

cer,Vreau în gura mea să roiască albine

o mie,Vreau trupul să-mi miroasă a lut și

a iasomie,Vreau limbi de flăcări să-mi fumege

tălpile,Vreau să-mi răsfir învelite-n penaj

coatele,Vreau să le schimb pe aripi

ciocârliiîn zori de zi.

Karo Castro, Chile (1982)Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din: „La mujer gallina” (Femeia găină),Ediciones Balmaceda, Santiago de Chile2016

COLAJ LIRIC

Poezia S\pt\mâniiPoezia S\pt\mâniiITHACAITHACA

Cine luminează

Când mă privești,ochii mei sunt chei,zidul are secrete,frica mea cuvinte, poeme.Numai tu faci din memoria meao fascinată călătoare,un foc neîntrerupt.

Alejandra Pizarnik, ArgentinaTraducere Germain Droogenbroodt –

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Peste mare, unnor…

Peste mare - un nor marmorat,Pe mare - un vapor argintiu,În mare - un peștișor galben,Pe fundul mării, alge albastre...

Pe mal, un bărbatdespuiat,nemișcatcugetând:

Nor să fiusau mai bine vapor?Pește, mai binesau poate o algă?

Nu, drag băiat:ce-ți trebuie ție, e să fii marea,cu nor și vapor, cu alge și pești.

NÂZIM HIKMET, Turcia (1902-1963)Traducere Germain Droogenbroodt –


Așteptând

Ca seceta, ploaiaca un înfometat, hranaca un naufragiat, salvatorulca un muribund, învierea...te aștept.

H.S. Shiva Prakash, IndiaTraducere: Gabriela Căluțiu Sonnenbergde: “Like Earth to Stars”, (Poems 2008-

2014)

Cântă-mi melodiaiubirii adevărate

mult timp rămase piatratăcută, nemișcatăla margine de drum,fără a scruta înaltul,

fără un sunet,fără loc,fără cuvintelipsite de premeditare,

poveștile, și ele,au rămasfără povestitors-a scris despre o țarălipsită de iubire,lipsită de-adevăr;

de-ar fi să fie numai un răspuns,atunci te rog să-mi cânțidoar al iubirii cântpentru-o femeie, nu pentru o țară!

Hatto Fischer, (Germania 1945–2017)Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Odă Pădurii

Îți mulțumesc, pădure, că ochiimi-i înapoiezi

chiar și în timp ce-i țin strânsînchiși,

odihnindu-mă-n în iarbapoienilor tale.

Pentru rostul pe care-l dai mâinilor mele

să mă pot agăța de brațeletale-rădăcini,

când pământul îmi fuge subpicioare.

Pentru că mă-nveți să-mi stăpânesc acea teamă

când ies la plimbare prin miezuri de noapte

printre sunete pe care nu le știu,scoase de făpturi cărora nu le

văddecât ochii răsărindca mici luni pe ceruldin scoarță de negru vârtos,scrutând acel suflet pe care tot euam uitat că îl am.

Pietro Berra, Como, ItaliaTraducere Germain Droogenbroodt –



21nr. 106, 2018


22 nr. 106, 2018

Sens şi efect în poemele luiSens şi efect în poemele luiSlavco AlmăjanSlavco Almăjan

Florian COPCEA

Universul poeziei lui SlavcoAlmăjan nu ni se dezvăluie încuvintele ce îl compun întrucâtsemnificația acestora constă îndeformarea și dematerializarearealului. Explicația stă în faptulcă oricât de estetizate ar părea,structurile insolite ale poemelordin volumul recent – Un pește asărit din acvariu (Ed. Libertatea,Panciova, 2017), se dovedesc a fi,mai ales, o operație pe textdeschis, demers funciarmentedeconstructivist, continuator altendințelor de desăvârșire aoperei prin denunțarea miturilorexistențiale, întâlnite, de altfel, șiîn Fotograful din Ronkonkoma(Ed. Libertatea, Panciova, 2009)și Mansarda de Vest (Ed.Libertatea, Panciova, 2012).

Avem în poetica lui SlavoAlmăjan, etalată emfatic, unindubitabil experiment care,mereu supus inovării, ne oferăsimbolurile sacre aleficționalizării nonficționalului,cele care îl detașează net degenerația moderniștilorliteraturii române din Serbia:,,Mă întreb/ Ce fel de om sunt eucând scriu poezii/ În loc să ducsacii de grâu la moară/În loc săsparg lemne în spatele casei//Viitorul nu-mi va ierta intențiade a fi cu manuscrisele/ Cufantasmele cu natura nonșalantăa amintirilor// Cei din jurul meuconsider că va veni ovreme/Când nu vom mai aveanevoie de vis/ Nici decărți//Așadar nu ne mai învățațisă ne bucurăm citind/ Învățați-ne să schimbăm apa din acvariu/Deoarece peștele de aur alb/ De

azi înainte nu ne va mai promiteo viață mai poetică”(Manuscriseși fantasme).

Mitogeneza și Creația, celedouă elemente fundamentale înjurul cărora poetul își exercităputerea de seducție, conferă sensși efect textului și asigură, deîndată, o imagine concretăimprevizibilului, împrejurare încare obiectul poetic semnaleazăprezența noțiunii de artă:,,Omul-carte-de-ieri sosiseultimul/ Îmi făcuse cadou câtevacuvinte alese/ Zise că biografiilenoastre trebuie scrise cu cernealăvegetală/ Deoarece intrăm rapidîn epoca deconstrucției”(Vânzătorul de măști), sau:,,Duminică te vei trezi din visbine dispus/ Oxigenat/ Cu ocheie de aur pe o masărotativă//Cu cheia vei deschidesertarul cu efecte asupraimaginarului// În sertar vei găsiacest poem/ E poemul tău/Îl poțisemna/ Și-l poți arăta iubitorilorde poezie/ Înainte de dejun”(Aperitiv).

Dispoziția, să-i zicem ludică, îlstrămută pe creator dintr-unspațiu liric polifonic-intertextual,auctorial, extradimensionalchiar, într-altul interiorizat,misterios, profund, reciclat,fiindcă, nu-i așa?: ,,Versulașteaptă în fața porții/ De parcăar fi prietenul omului/ Încopilărie prin poarta caseiintrase taurul/ Roțile de latrăsură/ Rogozul umed// Versulascunde ceva/ Ascundecopilăria/ Crezând că viața de azieste mai aromată și mai

diagonală// Timpul trece și noinu vom afla cine a bătut lapoartă/ Ce s-a întâmplat cutaurul cu trăsura/Nu vom afladacă rogozul s-a uscat întretimp/ Nu vom afla unde eraascunsă copilăria în vers”(Treburi urgente).

Delirul lui Slavco Almăjan, cutotala sa capacitate de sublimare,este un pretext dificil de definit,dar care, totuși, ne îngăduie săfim de acord cu realitatea: ,,Totule trecător precum o inspirație/Încartea deschisă pe masa depalisandru se află lecțiile detinerețe/ Gloriosul trecut alamintirilor dizolvate într-unpahar de whisky// Lumea se aflăla distanță deși gândirea se dilatăpeste tot/ Misterul vieții nu arenevoie de tine el strică joculdemascat/ În timp ce suspiciosulrezistă ca și artistul flămând al luiKafka” (Mondo mutato).

Cuvântul și poemul sunt,așadar, în inconfundabilelecreații din Un pește a sărit dinacvariu, pe care le considerăm aface parte dintr-un labirinticpoem, devenit un potențialperpetum-mobile liric, sunttoposurile dovedite ale unui

Florian COPCEAFlorian COPCEA

imaginar dedoxificat de non-ficțiune: ,,Acum e clar/ Înlocuința mea trăiește o pasăreexotică/ În fiecare zi rupe dincărți căteva cuvinte/ Mănâncăidei metafore istoriisentimentale// S-ar putea să mătrezesc fără bibliotecă/ Chiar fărăentuziasm// În cazul acesta/Lucrurile vor deveni maiinsuportabile/ Și mult maidistanțate de viața reală// Va finevoie de o explicațieimediată/Pentru a ști dacămerită sau nu/ Să alungămpasărea din acest poem” (Încazul acesta). Așadar, trăsăturapostmodernă care caracterizeazăpoetica lui Slavco Almăjancertifică viziunea eshatologică aunui sens spiritual ascuns șiinvers, el indicând un adaosorganic la retorica recurentă adiscursului poetic. Ultimaobservație are punctul de plecareîn constatarea lui Roland Barthes(Romanul scriiturii, Ed. Univers,București, 1987) potrivit căreiatextul, acum, aici, ,,mitema”cărții poetului român, ,,nu-ialtceva decât șirul deschis alfocurilor limbajului”. SlavoAlmăjan, renunțând la jocurilepoetice comune, își focalizeazăliniile de forță ale științei de acrea lumi metaficționale către ,,ooperă de imaginație” (LeeEisenberg), singura în măsurăsă-l facă nu atât de celebru, pe câtde original, și tot mai departe demodernismul tradițional.

Cu alte cuvinte, asistăm la unprocess în care ,,plăcerea textuluie clipa” în care eul poetului ,,îșiva urma propriile idei” (RolandBarthes). Pentru Slavco Almăjanadevărul este ,,redus la simplarealitate” (Texte care cresc),motiv suficient să ne amintim că,,e cazul să medităm asupraacestui neobișnuit fenomen/ șisă ne întrebăm dacă lucrurile

neobișnuite/ depășesc felul degândire obișnuit”.

Această situare a Ființei(aceasta văzută în sensheideggerian) înlăuntrullogosului poemului, supusdefinitiv exotismului lingvistic,exprimă esența cuvântului alcărui rost, abscons, nu poate fialtul decât să trezească în cititordorința expresă de a cunoaștefuncția și logica frumosului dinpoezie: ,,Celălalte zile se hrănesccu sentimente/ Cu amintiri cuiluzii de tot felul/ Se transform înpânză de păianjen/ Urcă și

coboară/ Laudă și modificătextul// Dacă nu ești creator desurprize/ Atunci ești trecutprezent viitor/ Ești cea de-a treiazi conceptual diferită//Preapuțină neliniște/ Pentru aceastătrecere a poemului/ Dintr-o salăde așteptare/ Într-o bilă de aer încare pătrunde altă bilă”(Trecutprezentviitor). Dinaceastă perspectivă trebuie,,anatomizate”/ decodificatepoemele din recentul volum Unpește a sărit din acvariu.

Nu mai încap dubii, SlavcoAlmăjan are propriul său stil deîntemeiere a bazelelor unei,,lirosofii” (simptomatice, în plinavânt al postmodernismului)centrată pe videopoeme, undesimbolurile existențiale ale lumii,parțial dominată de suspansuri,sunt împinse până la frontiera

verosimilului, adică în ,,pivnițeleființei”: ,,…Dacă stai și tegândești ce se întâmplă în jurultău/ Vei înțelege că această lumee în afara poeziei/ Chiar în afaracerului deschis// Nu te neliniști/În curând vom renunța la sensulascuns al lumii alegorice/Poemele mele bine educate vordeveni aproape imposibile// (…)/ Realitatea se va adaptatextelor noi/Reînnoirii versuluiorizontal/ Mergând în vârfulpicioarelor/ Spre serpentineledintr-un alt vis” (Lumea în afarapoeziei).

Poetul dispune de o tehnicăspecială în scrierea poemelor.Asemeni unui alchimist eltransformă, demetaforizând,desigur, cuvântul-idee învaloare absolută. Poemele devin,astfel, într-un infrareal de-adreptul mitic, meditații asuprafilozofiei vieții, aceasta din urmă,identificabilă în toate poemelecărții Un pește a sărit din acvariu,constituind propria sahermeneutica axiologică. Pentrua lămuri cât mai bine cititorulasupra cosmosului creat din haosal poetului universal, care esteSlavco Almăjan, vă propunem,spre lecturare, un edificator (încontextul tezei dezvoltată maisus) fragment din poemulTransformarea peisajuluiinterior: ,,Aproape nu-mi veneasă cred/ Prezentul dispăruse dinfața mea/ Ceea ce am văzut/ Nuera decât o pată de vis/ Crescutăîn profunda mirare a viețiialternative// Viitorul poeziei nue o idee abstractă am zis atunci/Glasul îmi era schimbat/Fragilitatea atipică a textului mi-a aruncat nisip în ochi”.


23nr. 106, 2018

ALMĂJAN, SLAVCOALMĂJAN, SLAVCO


24 nr. 106, 2018

Dezamăgiri perfecte

greoi – am tot privit răsfăţul vieţii:nicicând n-a luat în seamă pofta meapoet bizar şi gingaş ca mistreţiimi-am fost făcut din soartă – mahalà

e drept că-s obsedat de Norduri şi de ceţuridar aş fi vrut să trag şi-o duşcă de rachiu...nu - eu interzis sunt - crunt - de la dulceţurisilit să par un filosof sanchìu...

...la ce să număr felinarele pe poduri?de ce mi-aş năzări o zână – dinspre beznecă vine spre un urs ce-nghite noduri?

...e greu să nu mai speri – să mori e lesne...

...şi tot făcându-mi socoteala vrăjilor - în toatesimt gerul că-mi pictează fruntea:

„nu se poate”...

Incognito autoimpus

...şi boli – şi rele – şi-amânări de viaţăpăcate seci – păcate-mborţoşateminciuni cu rost – măşti mii lipind pe faţăcrime din plictiseală – vise-asasinate

precum un stol de muşte se strâng toatedrapează-ţi îngreţoşător fiinţa:contur nu ai – oricât ţi-ai da silinţas-alungi din juru-ţi ceţurile mate

dar sub mormanul hâd – care ţi-e chipul?prin tine ce-a vrut El – oare – a spune?răspunsul – de l-am şti – ar fi minune...

...minunea o sugrumă – astăzi – „cipul”...

...şi-aşa migrăm – din ceaţă spre tăcereiar scrisu-i bâlbâit – slovele-aptère...

Nou colind de început

...cântă cucul jos în valeeu m-am tot pornit pe caleşi de nu-s – şi de n-oi filutul mi s-a primeni

cu fluturii am zburatlutul mi s-a luminat:am pus rană lângă rană -şi-am topit mai mult de-o iarnă!

răstignit-ai răstignitpe mine m-ai fost găsit:stăm pe cruce – amândoimunte de raze – cât doi

rază rană – rază ranăvei fi price şi dojanărană rază – rană razămunţii lumea luminează

...cântă cucul sus – în deallumi trec valul după vallumina de min' s-agaţăîn colind – o nouă viaţă

pe-unde inorogi albescam învăţat să orbescnumai Harul să-l zărescnumai pe Crist să-l găsesc

bucium sună a plecaredumic zare după zarepână la heruvii-n zalede-unde nu mai este cale

las în urmă sfânt văzduhnu bociţi toţi cu năduf:nu m-am născut pentru mineci s-aduc în car lumine

car de stele şi de cruguriumple ceru-ntreg de plugurica să are nouă brazdă:pentru asta – Crist e-n caznă

prunc a fost – acum e pisccorbul îi aduce-n pliscapă moartă - apă vie...

...de-aici – Cartea mea se scrie!

...apă vie – apă moartăCântul porunceşte-n soartă!

e Hristos – Cântec Colindnu mai trecem zgribulindci trecem - vrăjit – în struneşi cu rele – şi cu bune

...ne primiţi – nu ne primiţitoţi - voi - fi-veţi izbăviţicăci păcatul-cucuvaieCrist îl 'nalţă în văpaie!***

bocăneli se aud dinspre fiece groapă......suntem trişti şi-apăsaţi –ne căim cu-ndoialădar cu Alba Stihie nu faci târguială!***

POEMEPOEMEAndrian BOTEZ


25nr. 106, 2018

LEONARD – PRIN|UL OPERETEILEONARD – PRIN|UL OPERETEIROMÂNE~TIROMÂNE~TI

Hedi S. SIMON

Prietenul faimosului cântăreţ,Stelian Ionescu-Anghel, şi-a asumatresponsabilitatea de a scrie adevăruladevărat despre cariera glorioasă şiviaţa strălucitoare, dar totodatătragică a neasemuitului tenor, încartea întitulată „Astă-seară cântăLeonard”. Biografia romanţată acântăreţului, cea mai bună şiautentică dintre toate încercărileulterioarea ale altor biografi, a fostscrisă cu dragoste, admiraţie şi caldăprietenie de către un om apropiat,care a cunoscut în amânunttinereţea grea, lupta înverşunată acântăreţului de a pătrunde în lumeaartei şi, în sfârşit gloria desăvârşităcucerită de acesta numai datoritămarelui talent şi a unei munci căreiai s-a dedicat în totalitate. Pe lângăviaţa lui Leonard, dar şi paralel cuaceasta, autorul cărţii ne introduceîn istoria teatrului muzicalromânesc, cu toate greutăţileformării, consolidării şi recunoaşteriisale ca făcând parte integrantă dincultura naţională. Mai mult decâtatât, alături de Leonard în drumulgreu spre realizarea artistică, facemcunoştinţă cu mulţi alţi viitori artiştirecunoscuţi ulterior în viaţamuzicală, care au cunoscut aceleaşiobstacole în permanenta zbaterepentru existenţă şi pentru glorie. Nise vorbeşte în carte şi despre V.Maximilian, Niculescu -Buzău, G.Niculescu-Basu, FloricaCristoforeanu, Tony Bulandra, Gh.Storin, ca şi mulţi alţii pe caregeneraţia noastră nu s-a maibucurat să-i admire. Dar ştim că toţiau fost alături de Leonard pioneriiteatrului românesc de la începutulsec. XX.

Leonard s-a născut la Galaţi caunic fiu al mecanicului C. F. R.-istConstantin Naia şi a frumoasei salesoţii Carolina, o vieneză bălaie pecare viaţa sau rătăcirile unei inimiînrăgostite a adus-o în acea periferiegălăţeană. Vocea ei drăgălaşă careumplea casa cu triluri desprinse dinvalsurile vieneze, ca şi iubireaneţărmuită faţă de bărbatul şibăieţelul ei, a fost de faptmoştenirea pe care Leonard aprimit-o de la mama sa: dragosteapentru muzică. Căci mama l-apărăsit prea devreme din cauza uneicumplite boli de plămâni, iar copilullăsat de capul lui, a preferat jocurile,de-a teatrul, împreună cu prietenulsău Vladimir Maximilian în loculfrecventării orelor la şcoală. Foartedevreme a luat calea teatrelor caretreceau prin Moldova în turneele deiarnă, fiind fascinat de luminilescenei. În colectivul artiştilor plecaţiîn turnee Leonard a cunoscut peprofesorul de canto TheodorPopescu, un cântăreţ cu succese la„Scalla” din Milano şi pe un profesorde vioară italian cu o îndelungatăexperienţă didactică. Amândoi audescoperit un talent înnăscut latânărul Leonard, de care s-auocupat cu toată seriozitatea. Şielevul lor a depus eforturi maristudiind canto clasic, dar totodatăurmărea şi viaţa artistică din capitalăcu mare interes. Cu atât mai mult cucât s-a reântălnit cu prietenul săudin copilărie, V. Maximilian, dejastudent la Conservator. În ziua cânddirectorul Nicu Poenaru, şi-areorganizat trupa, el a angajat doicorişti: pe Leonard şi pe Niculescu-Basu – care au devenit prieteninedespărţiţi pentru tot restul vieţii.

Descrierea primelor turnee prinoraşele din Moldova este unamestec de umor tineresc cu oprofundă tristeţe faţă de condiţiilegreu de suportat , în care tineriiartişti au realizat spectacole în săliaproape goale, deoarece friguliernilor geroase alunga spectatorii.Lipsind incasările, nu erau nici banipentru salarii, iar artiştii nu puteausă-şi achite cazarea sau o singurămasă pe zi. Numai optimismul luiNicu Poenaru şi tinereţea robustă aactorilor au învins condiţiile vitregeale acelor stagiuni nefericite, maiales cea din anul 1904, când lipseauşi banii pentru biletele de călătoriespre Bucureşti.

Cele relatate mai sus fiind doarun singur exemplu trist din viaţaoamenilor de artă ale acelorvremuri. Schimbarea în bine s-aprodus pentru toţi abia dupăîntoarcerea la Bucureşti datorităangajării trupei întregi de cătrecompania „Constantin Grigoriu”,renumită deja în lumea artistică şicu o stabilitate economicăapreciabilă. Spectacolele se jucau laTeatrul Liric, iar vara la GrădinaOteteleşeanu. Repertoriul era maivast, cuprinzând operete şi operevieneze, pariziene şi italiene. Ca de


26 nr. 106, 2018

Un copac undeva,Un copac undeva,cândva...cândva...

Ion Iancu Vale

Se înălța uriașul copac. Cu sfidătoare semețieurca spre înalt. Tulpina lui de fildeș străpungeaaerul încărcat de sunete și rezonanțe siderale.Babel „vegetal”, coroana imensă și stacojiesprijinea bolta albastră, nesfârșită a cerului. Îngericăzuți, transparenți și agili culegeau hulpavifructele coapte ale copacului . Carnea acestor fructede aur împrăștia împrejur un parfum tulbure,nedefinit, amețitor. Flori cu petale multicolore șipistiluri de azurit deveneau, instantaneu, fructemari, rotunde și strălucitoare. Ele nu se rupeau dinpețiol, nu cădeau și nu putrezeau. Se volatilizaudoar, făcând loc altor asemenea roade. Păsări mari,bizar colorate, izbucneau brusc, în zbor zgomotos,din cuiburi căptușite cu tungsten si pehblendă, încare cloceau ouă de ametist.

Copacul se înfigea adânc în măduvapământului, prin rădăcini neînchipuit de groase,care se răsuceau și se încolăceau până la suprafațasolului, creând între ele adevărate catacombe, ceduceau undeva, în miezul terestru. În adâncilegoluri dintre rădăcini, reptile gigantice cu solzi debronz, cu limbi arzătoare și bifurcate și cu ochiopaci de fontă, păzeau comori fabuloase, fără

seamăn, depozitate acolo de Marele Rehal, cel atâtde temut și de ne iubit.

Oamenii plecaseră de multă reme dinîmprejurimi, căci aerul nu le mai pria, otrăvit deemanațiile puturoase ale catacombelor. Somnul îipărăsise, izgonit de agitația foșgăitoare a îngerilor,cârâitul păsărilor și sâsâitul lugubru al reptilelor.Pământul devenise până hăt departe, pustiu și arid,ploaia fiind pur și simplu furată de uriașul copac,iar seva pământului smulsă fără milă de cătreacesta. Astfel, în jurul lui se căscau adevăratecrevase, adânci și uscate, izvoarele secaseră și viațadevenise imposibilă, murise în jurul maleficuluiarbore. Oamenii așteptaseră destulă vreme oschimbare, dar nimic nu se întâmpla. Neliniștea,nesiguranța și sărăcia îi făcuse să cedeze,distrugându-le orice speranță. De aceea, singurasoluție a însemnat plecarea cât mai departe decopacul ce stăpânea întinderea trufaș, dușmănosși distructiv, sperând să afle aiurea, locuri maiprielnice pentru viață...

Din păcate nu au realizat că evadau, doar pentrua muri, fără luptă și glorie, într-un alt fel de țărână.

pildă „Voevodul ţiganilor”, „Vânt deprimăvară”, „Suzana”, sau opere ca:„Traviata” şi „Povestirile luiHoffman”.

Primul succes mare Leonard l-aobţinut inlocuind pe un colegbolnav, tenorul Bărcărcăreanu.Publicul entuziasmat a descoperitun nou talent de mare valoare, iaracest moment a marcat începutulunei deosebite cariere artistice. Deacum înainte Leonard era o stea şi încapitală, care emana farmec fizic,seducţia gestului, fascinaţia privirii ,dar mai ales o voce inegalabilă.Cariera sa a fost fulgerătoare,

devenise o stea urcând mereu pecalea ascendentă până la capătulunei vieţi pe cât de glorioasă, pe atâtde dureros de scurtă. Tânărulcântăreţ a cuprins în repertoriul săuo largă paletă de roluri, încluzând de

pildă „Paiaţe” de Leoncavallo,„Povestirile lui Hoffman” deOffenbach, „Traviata” de Verdi şiîncă multe alte roluri de tenoradorate de public, alături departenere la fel de vestite ca ElenaTheodorescu sau FloricaCristoforeanu. În ciudanumeroaselor roluri de operăinterpretate excelent, Leonard arămas în memoria colectivă pentrutoate timpurile „Prinţul opereteiromâneşti”, şi cel mai iubit şi dupăcum s-a exprimat Tudor Muşatescu„cel mai glorios dintre trubaduriiscenei româneşti”!


27nr. 106, 2018

Ultimii paşi ai lui EminescuUltimii paşi ai lui Eminescuprin Bucureştiprin Bucureşti

Monica ANDREIMonica ANDREI

Străzile durează în timp mai multdecât oamenii și sunt făcute din case,amintiri și pași.

Povestea celor care au existat și audispărut într-un București de secolXIX prinde viață prin ecoul pașilor luiMihai Eminescu.

Pe unele străzi a trecut, pe altele alocuit, însă numai o veche stradăbucureșteană păstrează amintireaultimilor pași ai poetului nostrunațional.

Până să ajungă în București de laIași, Mihai Eminescu își târa geniulsub povara sărăciei, iar viața lui sederula între bibliotecă, „Junimea”,boieri cu ifose și Bălăuca lui, cum oalinta pe Veronica Micle, pe care oiubea enorm. La propunerea luiTitu Maiorescu și la insistențele luiIoan Slavici, poetul „Luceafărului”este invitat la București. Multăvreme nu răspunde invitației, apoiîi mărturisește prietenului său IoanSlavici, într-o scrisoare, printrealtele: „Cu ce dracu să plec? Ambagaje: cărți, manuscripte[manuscrise], ciubote vechi, lăzi cușoareci și molii, populate laîncheieturi cu diferite naționalități depleoșnițe. Cu ce să transport acesteroiuri de avere […]?”

Dintr-o chilie prăfuită, într-unpod împăienjenit sau o mansardăcu ziduri leproase

I se trimit bani, își ia puținelelucruri și pornește spre OrașulBucuriei.

Cât a locuit în București, poetul s-amutat în spații care nu erau folosite decătre proprietari, unde plătea o chiriemodestă. Fiecare stradă pe unde a locuitîi dezvăluie amintirea nu numai prin pașiilui, ci și prin amprenta unei întâmplări,oamenii pe care i-a cunoscut sau opera pecare a scris-o atunci.

Soția lui Slavici îi găsește o chiliela biserica Caimata unde se instaleazădupă ce ajunge în oraș.

În chilia plină de praf, mucegai șipăienjeniș și-a mutat autorul„Sărmanului Dionis” lada cumanuscrisele, cărțile, moliile, șoareciiși pleoșnițele. Cartierul din jurulbisericii cu același nume, populat devechii lăutari, era situat în spatelebisericii Sf. Gheorghe nou de azi și adispărut când Pake Protopopescu adat ordin să se construiască primulbulevard ce-i poartă azi numele.

De la adăpostul modest poetul sedeplasa spre redacția ziarului„Timpul” unde muncea alături de

Slavici și I.L. Caragiale și unde li s-aalăturat apoi George Coșbuc. După ces-a căpătat la bani, a devenit chiriașulprofesorului Dimitrie Dinicu în stradaSperanței nr. 4. Locuia într-o camerădin casa bătrânească cu pridvor cesemăna cu bojdeuca din Țicău a luiCreangă. Nevasta profesorului, obătrână grețoasă, curioasă șiinvidioasă, îi umbla des prin lucruriși-i încurca manuscrisele. Certuriledese îl determină să-și ia masa de bradîn spinare, lada veche, ibricul pentrucafea și să-și vadă de drum. S-a opritîn curtea de pe lângă biserica de pestrada Ienii unde s-a născut NicolaeFilimon, cel care a scris „Ciocoiivechi și noi”, la doctorul Kremnitz,

medicul personal al regelui Carol I, acărui frumoasă și scriitoare soție aadunat momentele unice trăite înpreajma regelui într-o carte. Acolo, în1880, alături de familia Kremnitz,petrece primul revelion. Se simțeasingur printre musafiri. În mansardaîmpăienjenită a casei nu se adaptează.Locul asociat cu amintirea Iașului, cuVeronica lui și teiul din Copou, îldetermină să plece.

Lângă casa pictorului șifotografului Szathmary, se afla hanullui Mircuș, (aflat cam în zonapasajului Victoria de azi). La han,locuia ușă în ușă cu marele actor alsecolului al XIX-lea, Mihail Pascaly,

care forma împreună cu AristizzaRomanescu și Ion Manolescu triadade aur a teatrului românesc deatunci.

Se împrietenește cu actorulMihail Pascaly, fac planuri de unturneu, scrie „Geniu pustiu”.

Pleacă împreună cu trupaTardini-Vlădicescu și IorguCaragiale, unchiul dramaturguluiI.L. Caragiale prin toată țara. Erasufleor.

Pe Calea Victoriei, în zonaMuzeului Colecțiilor de Artă, eracândva strada Sfântul Constantin.

La Ion Strat a locuit poetul, apoi încasa lumânărarului de pe ȘtirbeiVodă. Pe strada Buzești la numărul 5avea să locuiască cu Veronica Micle,poeta cu care dorea să secăsătorească, dar n-a fost să fie.Urcându-se în același tramvai care-lducea spre casă, studentul la DreptAlexandru Vlahuță îl urmărește pepoet până acasă. Îl știa din povestirilelui Caragiale și-l idolatriza. Dorea cuorice preț ca să-l cunoască.

Mereu în căutarea liniștii pierdute,pleacă dintr-un loc în altul, cu ladaveche, masa de brad și puținele


28 nr. 106, 2018

lucruri adunate. Ajunge pe stradaȘipotul Fântânilor, într-o casă cuziduri leproase, cum scria G.Călinescu, într-un pod mucegăit. Deaici, când era caniculă vara, porneasă-și astâmpere setea, să viseze și săscrie poezii în Cișmigiu, la izvorulcare astăzi îi poartă numele.

În jurul Cișmigiului, înainte de1900 se afla Grădina cu Cai. Pe lângăaceastă grădină, în stradaSegmentului nr. 9, (astăzi, IonSlavici), în casele lui StelianChirițescu, poetul romanței „Mai amun singur dor” închiriază o camerădosnică și întunecoasă. Aici îlvizitează Titu Maiorescu și-lgăzduiește pe Ion Creangă. Dinvestita grădină a rămas doar o stradăsituată în zona Pieței Kogălniceanuce-i poartă numele.

În strada Mercur nr. 2, care se aflacam pe unde era cândva ONTCarpați, în vremea comuniștilor,locuia Titu Maiorescu. În casa lui sețineau ședințe ca la „Juminea” de laIași, vineri seara, unde poetul recităprimele „Scrisori” și genialul poem„Luceafărul”.

Din casa lui Slavici, pe lângăplopii fără soț și dragostea pentruCleopatra

Orașul Bucuriei din epoca ce trăiasub vraja romanțelor și a valsurilor eradestul de mic ca întindere, cu străzineregulate și cartiere numite mahalale.Arăta ca o „savană de grădini”, dupăcum îl descria Simona Lahovary.Fiecare biserică era înconjurată de ogrădină, în jurul căreia s-a dezvoltat uncartier. Fiecare casă cu doar un etajavea o grădină. Eminescu își târăștesărăcia și lucrurile puține, adunate cutrudă, pe străzile lui ce semănau cuniște ulițe mai mari, trecând dintr-ochilie prăfuită într-o mansardăigrasioasă sau un pod al unei casevechi. Citește mult, scrie și mai mult,publică. Viața scumpă, munca multă,banii puțini și mila doamnei Slavici îlajută să se mute de pe stradaCosmonauților (din Piața Lahovary deazi), din mansarda igrasioasă de unde

privea melancolic peste coroana solarăa salcâmilor în asfințit spre GrădinaEpiscopiei (din zona AteneuluiRomân), în casa familiei Slavici undeși-a petrecut cea mai mare parte a viețiisale.

Ioan Slavici a locuit mai întâi pePodul Mogoșoaiei, adică pe CaleaVictoriei de azi. Avea casa în locul undese află Hotelul București. Apoi prinPiața Amzei la nr. 6, în casele carefuseseră ale lui Gălășescu, situate pestedrum de intrarea la Teatrul „IonCreangă”. (Astăzi pe acel loc se află unbloc, iar la parter un magazin cu lucruriinutile și o farmacie. Pe partea lateralăeste plasată plăcuța memorială).

Casa lui Slavici de la Piața Amzeiera plasată printre casele boierești, unbirt și piața de legume și zarzavaturi.Din camera din curte, de la fereastracare dădea spre piață, poetul observazilnic spectacolul precupeților careaveau ceva de vândut sau decumpărat. Aici au prins viață poeziile:„Povestea codrului”, „Singurătate”,„Atât de fragedă”, „Pe aceeașiulicioară”, „Mai am un singur dor”.Și toate Scrisorile.

Seara, în lumina felinarelor, pășeatimid și nostalgic spre strada Cometei,o uliță patriarhală cu stejari și plopi,case și grădini frumoase. (Se afla înzona ASE-ului.) Printre copacii înalțiși fără soț, transfigurați în romanța„Pe lângă plopii fără soț”, Eminescuse eliberează de dragostea neîmplinităpentru Cleopatra Poenaru, fiicapictorului Lecca, verișoară cu I.L.Caragiale.

în redacția ziarului „Timpul” șistrada ultimilor pași

O casă de pe strada Lipscani, apoialta de pe vestita stradă Covaci, înapropierea birtului lui Iordache, undes-au inventat micii dintr-un accidentculinar, au fost la început locațiileziarului „Timpul”. Apoi cei dinredacție au închiriat un spațiu peCalea Victoriei, deasupra birtuluiLazăr, care se afla peste drum deCercul Militar.

Din fereastră, poetul privea

îngândurat spre forfota dintre Capșași Palatul lui Carol I. Era mereuenervat de bonjuriștii întorși de laParis, despre care spunea adesea că„vorbesc pe nas… și viața lor nu și-omuncesc, și-o plimbă”.

Povestea Ioan Slavici că, dupăședințele de redacție, Caragiale aveaobiceiul să-l provoace pe Eminescu:„Măi, drept să-ți spun mie Kant al tăumi se pare un moftangiu”. Poetulvorbea ore în șir despre filozofia luiKant, iar dramaturgul asculta, apoi îlcontrazicea iar. Mihalache, așa cum îlalinta autorul „Scrisorii pierdute”, îirăspundea: „Bine, măi omule, știi căai haz? Mai deunezi aveai altăpărere”, iar autorul „Nopțiifurtunoase” adăuga satisfăcut: „Cumam mai putea discuta dacă amândoiam fi de aceeași părere?”

Câteodată pierdea vremea înPasajul Român (situat între HotelNovotel și Palatul Telefoanelor deazi) printre vânzătorii de gogoși,brașoave și bragă. Uneori, obosit,intra la cafeneaua Fialkovski, undemai veneau scriitori, sau la„Imperial”. Din acest loc a plecat într-o noapte împreună cu Vlahuță. „Măculc – scrie Vlahuță în ale salememorii. Ascult cum răpăie ploaia peacoperiș și mă gândesc la mareleEminescu cât de sărac și chinuit…

Aud pași pe sală… O bătaiediscretă în ușă. Aprind lumina.Eminescu, ud leoarcă, își ia de pemasă garoafa pe care o uitase și,zgribulit, c-un surâs copilăresc, îmizice Noapte bună și pleacă.

Pentru prima oară poetul îmi dă degândit”.

În Casa de sănătate a doctoruluiSuțu și-a găsit Mihai Eminescusfârșitul din cauza bolii, în 15 iunie1889. Ultimii lui pași s-au topit înnoaptea morții, în strada Plantelor,până să fie internat. Nouă ne-a rămasdoar ecoul lor, de acolo și peste tot peunde a trecut, consemnat în cărțivechi despre Bucureștiul de altădată,de secol XIX. Și amintirea lui MihaiEminescu, poetul nostru național, prinopera vie ce trăiește în eternitate.


29nr. 106, 2018

Reflecții ...Reflecții ...Radu BOTIȘ/Mircea BOTIȘ

Recent ne-a atras atenția cartea ,,Reflecții templiereîn Transilvania”, apărută la Editura Primus dinOradea, 2017, având autor pe Remus Barna.Ca primimpact vizual, regăsim pe coperta I imagineaimpozantă a castelului păstrător de istorie și legendăalături de prezența cavalerului, a statorniciei cu care,oricând acesta veghează întru buna rânduială a curgeriivremilor. Emblematicele cuvinte ,,Non Nobis Domine,non Nobis, sed Nominii Tuo da Gloriam” vin parcădintru începutul lecturii să reamintească faptul căSupremația Divină a fost și a rămas în permanențăcălăuza templierului.

Structurată pe treisprezece capitole și completatăde o bogată listă bibliografică lucrarea conține o amplăincursiune în istoria (Cuvânt introductiv) OrdinuluiSuprem Militar al Templului din Ierusalim ,al MareluiPriorat General Magistral al României (OSMTH),reușind să scoată în evidență faptul că, iată, autorulsimțea, ca o datorie de căpetenie, aducerea la luminăa unor date necunoscute suficient sau deloc cu privirela Cavalerismul Templier precum și existența lui înTransilvania.

Acesta, în capitolul al II-lea, face un expozeu alOrdinului tocmai pentru ca cititorul să-și poată formao cât mai amplă imagine pe baza datelor existente,generos oferite. Avem o prezentare cronologică alegăturilor purtate de către demnitarii medievali dinTransilvania cu cavalerii templieri dar și cu monahii(călugării) cistericieni de la Igris și Carta. O simplăperspectivă a situației din acea perioadă ne va dezvăluică Transilvania, se află într-o zona de frontieră, ateritoriilor creștine ,,Christianitas", unde spre nord sedesfășoară o puternică misiune, sprijinită armat șidegenerând în cruciadă, de creștinare a păgânilorbaltici, în timp ce în sud-est există masive proiecte șichiar realități misionare în rândul celor ce aparținconfesiunii răsăritene. Chiar dacă considerămînființarea unei mănăstiri cisterciene în Transilvaniaca fiind un act făcut în virtutea strategiilor curiei

Romane, nu trebuie uitat totuși rolul de ,,protecțio",exercitat din umbră de către templieri, pentru aceastăzonă a Europei. Existenta pașilor acestora precum șiamprenta lăsată, conform lucrării prezentate, au păstraturme de netăgăduit precum cele descoperite la Turda,Tălmaciu, Ciceu, Cristeștii Ciceului, CristuruSecuiesc, Geoagiu, Oradea sau Vălișoara, etc.

În castelul de la Vălișoara se află și sediulBalivatului Transilvaniei al Ordinului Suprem Militaral Templului din Ierusalim, al Templierilor, dinRomânia, condus de către un baliv (pag. 157). Deconsemnat faptul că în anul 2003, septembrie, a fostînființat Marele Balivat al României, sub jurisdicțiaMarelui Priorat al Franței, în România existau patruComanderii, pentru ca în anul 2004 să fie fondatMarele Priorat al României iar în 2006 acesta să fieridicat la rangul de Mare Priorat General, apoi în 2008,iunie, la rangul de Mare Priorat General Magistral.

Elita Cavalerilor Templieri a transmis din generațieîn generație învățături care se dovedesc aplicabile șiastăzi, totul depinzând de liberul arbitru în alegereacăii și scopului în viață. Misiunea principală aOrdinului este de a reuși, exprima și forma grupuri decreștini care să se asocieze în dorința de a face mairesponsabilă și mai eficace slujirea lor creștină pentrucomunitate, colaborând în fraternitate și recunoscuțifiind totodată la justa lor valoare, totul, de dragul luiHristos, Domnul comun (pag. 194).

O carte complexă, bazată pe mărturiile unordocumente expuse dau posibilitatea creionăriiindubitabile a prezenței cavalerilor templieri în spațiultransilvan dar și profunzimea spirituală și demnă aunui ordin care, pare-se că nu a apus și nici nu are degând să o facă.


30 nr. 106, 2018

SCUZELE POT SPĂLA SÂNGELE?

afundaţi-vă-n clăbucicuvântu-mi să fie cercel urechilor voastrevocea-misă deseneze hărţi în inimile voastrefără compas, fără echer

nu daţi sfoară călăilorceru-i cenuşiu, cenuşiu murdaroare nu mai sunt culori?pământu-i galben de noiembrieca viaţa să rămână-n trupverde-i partea nordică a stâncilornu daţi sfoară călăilor

văzut-am multe sicrie cu steagurin-am văzut muntele Munzurnici Tigrul, nici Eufratuln-am trecut apa Zapacolo unde stelele plâng nopţileam vrut să-mi zboare inima tristă

dar jumătate a rămas atârnată de sicriuştiu că va veni o zicând vom cere iertare de la Pământruşinându-ne stânjeniţiscuzele pot spăla sângele?ca o lună roşie ne vor fi obrajiioare omul se teme de el însuşi?

FĂ-L SĂ TACĂ!

într-o casă sărmană venit-am pe lumemama mi-a şters lacrimile„fă-l să tacă!”, a zis tata

am ars odată cu casa vecină aprinsăsângele-mi s-a risipit văpaie, văpaieaşa am învăţat ce este teamacrezut-am în toate basmeleaşa este copilăriaam aşteptat să apară fructepe firele din barba bunicului mort

i-am invidiat pe copiii cu guler la uniformăînainte de-a învăţa să citescdoream să scriu scrisoriun caiet rămas de la fratele mai mareun creion negru şi-o gumădevreme s-a trezit dorinţa-mi de-a învăţao tribună mişcătoare sub picioareo poezie de sărbătoare pe buze

cu uniforma-mi sărmană, prea sărmanăcuprins de-o mare cutezanţărăcnesc cu braţele-n aerîn timp ce numai eu îmi dădusem seamade sărăcia în care mă născusem

într-o casă sărmană venit-am pe lumemama mi-a stres lacrimile„fă-l să tacă!”, a zis tata

FIECARE OSTAŞ POARTĂ ÎN ELMOARTEA DE DOUĂ ORI

Fiecate osraş poartă în el moartea de două oriO moarte în gamelă/alta în inima sa

Culorile tuturor hărţilor se aprindGreşit hotărnicite sunt toate graniţele

Fiecare ostaş poartă în el moartea de două oriO moarte în baionetă/alta în ochii săi

Toate ţările caută ploaiaToate corăbiile au erori în jurnalele de bord

Fiecare ostaş poartă în el moartea de două oriO moarte în cazarmă/alta în obârşia sa

Aceaşi primăvară sunt toate anotimpurileÎn bocancii legaţi cruciş picioarele-s captive

Fiecare ostaş poartă în el moartea de două oriO moarte în caietul de amintiri/alta în viaţa lui

La moarte duc toate bătăliileToate florile îşi iau culorile din soare.

Din volumul ,,Șoapta viselor"

POEZIIOsman Bozkurt


31nr. 106, 2018

” CAP{A” -” CAP{A” -O legend\ neterminat\O legend\ neterminat\ăă

PAUL LEIBOVICI

Am dat într-o parte ușa de cristal și-n fața mea auapărut nenumărate personaje, ca într-un film istoric,fiecare lângă măsuța comandată și așezat comod pescaunul tapisat. Nici unul dintre comeseni nu apuca săaștepte, căci tânăra chelneriță (ospătar în noua formulăa anilor societății comuniste) se afla lângă mescioară,pregătită de a lua comanda. De altfel, cunoscându-lepreferințele, figura tinerei blonde, cu șorț alb imaculatpeste rochia neagră, a cărei poale scurte permiteauprivirilor – ieșite din orbite - să admire pulpițele albe,atrăgătoare. Zâna care poate de abia împliniseoptsprezece primăveri, părea veselă și notând comandase îndrepta îmbujorată, timidă spre „Șeful” care se aflaîn spatele galantarului plin doldora de prăjituri,pricomigdale, jofre, de-ți lăsau gura apă.

Capșa pe care am revăzut-o după ani de zile pareîntinerită, dar păstrând bunele maniere – burgheze -care nici în perioada „Proletariatului” nu s-a pututdesprinde de acestea. O melodie cântată de Mia Braia„Nu-mi pare rău să îmbătrânesc” a trecut prin creierulmeu ca un fulger. Ba chiar l-am revăzut pe poetul-humoristul-textierul Nicu Kanner. Privirea , dupăvârstă, prelungită spre poponețele tinerelor din jur.Ținea între buzele late, unsuroase un trabuc din carescrumul cădea peste cămașa a cărei culori erauîmbătrânite de vreme. Câte texte a cântecelor de maresucces compuse de N. Kanner) ...la măsuța de laCapșa! „Aș vrea să fiu umbra ta” cântată de SoniaCluceru, „Unde aș vrea să mor” a căror accentenostalgice numai Gică Petrescu le putea reda, sau „Mi-am pus busuioc în păr, Măi ! cântat de neîntrecuta șiunica Maria Tănase!

Nu-mi pare rău că-n bătrânesc , de vreme ce dupăani și ani am putut străbate lungile bulevarde aleBucureștilor, admirând parcurile, grădinițele înflorateși ascultând cu aceiași atenție cântecele „Flașnetarului”care mi-a zâmbit provocativ, parcă invitându-mă să iauloc pe banca de la intrare în Cișmigiu. El tot învârteamanivela cu o mână, iar în cealaltă ținea cutia cumonede.

Am pornit-o la pas îndreptându-mă spre „CERCULMILITAR”. Aglomerația de pe bulevard mă întoarse

„cu ani în urmă” cândîmpreună cu colegii depromoție opream în fața unuiadin cinematografe citind încor „Afișul”. De data aceastatotul se petrecea în memoriamea muzicală, căci porțileerau închise, cinematografeledispăruseră de pe bulevard șidoar cântecul „De ți-ar spunePoarta mea” revenea cuaceeași prospețime și seninătate.

Lăsasem în urmă strada „Redacțiilor de ziar” carea fost prima mea cunoștință bucureșteană. După ostagiune de „corespondent la ziar” în care am bătutMoldova de la un capăt la celălalt, scriind despre„proletari” „întreceri în muncă” „cărbunari”, saupetroliștii de la Moinești, am fost recrutat la Redacțiacentrală din București. Dimineața eram la cursurilefacultății, apoi la redacție și seara la un spectacol.Cronicele îmi apăreau de obicei în pagina de sfârșit desăptămână.

După ce am urcat pe îndelete, iată-mă în fațaclădirii impunătoare cu acele scări late, care duc spresala restaurantului „Cercul Militar”.

Am privit în jurul meu pe când o „florăreasă” îmioferea un buchețel cu floricele gălbuie, albe.

- Ia Domnu!Numai că „Domnu” privea în zare și pașii mi se

îndreptau spre „Teatrul Național” unde timp de ani amvizionat împreună cu colegii de la clasa de actorienumeroase spectacole, admirându-l pe Finteșteanu,aplaudându-l pe Birlic, entuziasmându-mă ascultândvocea unică, cu acel „r” unic a lui Beligan...

Treceam pe lângă CAPITALA PALAVRELOR(comentariilor, bârfelor) acel local istoric „CAPȘA”care la vremea studenției nu era de „nasul și pungastudențească”. Ne aruncam privirea căutând uneori pecâte o vedetă de care auzisem că după fiecarespectacol, își petrecea noaptea la „CAPȘA”.

...Era de ziua onomastică a unuia dintre colegi dela clasa de regie, când am gustat pentru prima și întâiașoară, un „delicates” de la Capșa. Colegului cu pricina,îi făcuse „surpriza” o artistă - asistentă la catedra deregie și îndrăgostită până peste urechi de Virgil.

Căutam de astă dată ceea ce, pe vremuri scria unuldin maeștrii textelor muzicale „În vitrinele la Capșa”.

Sunt expuse prăjituri/ Lei și urși de șocolată/ Și totfelul de figuri.../ Și-a intrat domnul Costică/ Ungeambaș cu capul lat/ Bună zise dânsul -/ Vreau uncal de șocolat.

→ Continuare în pag. 37


32 nr. 106, 2018

PROSTIAPROSTIA„Ca să înțelegi că ești prost trebuie,

totuși, să-ți meargă mintea.”

Prostia este caracteristică unei persoane de a fi lipsitede inteligență, de a fi ignorant sau incult. Aceastăcaracteristică poate fi atribuită acțiunilor unui subiect,vorbelor acestora sau credințelor lui. Este un termen decare ne lovim aproape zilnic, iar sensul său peiorativ l-a încadrat pe parcursul anilor printre cele mai dure șiagresive adjective adresate oamenilor. Totuși, acesttermen nu se referă în uzul zilnic doar la definiția demai sus, are foarte multe alte sensuri.

În continuare - o selecție de citate despre prostie:

Prostia este eternă și invincibilă. AlexandruPaleologu

Prostia este o suferință nedureroasă a inteligenței.Emil Cioran

Proștii mor, dar prostia rămâne. Ion Luca CaragialeNu poți prosti cu vorba o pisica așa cum poți prosti

un câine. Jerome Klapka JeromeProstul cel mai prost e prostul alterat de filosofie.

Lucian BlagaNumai prostia poate să n-aibă intermitențe. Grigore

MoisilCu cât regula e mai strictă, cu atât capul care a

conceput-o e mai prost. Jean de la BruyèreProst nu e cel ce nu înțelege unele lucruri, cât de

multe, ci acela care le înțelege pe toate pe dos. NicolaeIorga

Orice prost poate ști, scopul este să înțelegi. AlbertEinstein

În politică prostia nu e un handicap. NapoleonBonaparte

Un prost care nu spune nici un cuvânt nu sedeosebește de un savant care tace. Molière

Un prost găsește totdeauna unul mai prost, care să-l admire. Nicolas Boileau

O oarecare doză de prostie este necesară pentru a fibun soldat. Florence Nightingale

Pentru a reuși nu este suficient să fii stupid; trebuiesă ai și bune maniere. François-Marie Arouet deVoltaire

Cele mai comune două elemente ale universuluisunt Hidrogenul și prostia. Harlan Ellison

Să fii prost, egoist și să ai o sănătate bună sunt treicerințe pentru a fi fericit, deși, dacă prostia lipsește,celelalte nu mai contează. Gustave Flaubert

Dacă nu există întrebări stupide, atunci ce gen deîntrebări pun proștii? Devin brusc deștepți în timp cepun întrebările? Scott Adams

O greșeală des întâlnită pe care oamenii o fac cândîncercă sa proiecteze ceva 100% antiprostie este aceeade a subestima inventivitatea proștilor veritabili.Douglas Adams

Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența;inteligența are limitele ei, prostia - nu. Umberto Eco

Este foarte periculos să fii sincer în condițiile în carenu ești și prost. George Bernard Shaw

Cu cât e mai mică mintea, cu atât mai mare eîngâmfarea. Esop

Prostia are oroare de anonimat. Vasile GhicaProstia ar putea contribui la progresul societății

numai dacă devine impozabilă. Vasile GhicaProstul cu memorie bună are la dispoziția lui multe

gânduri și fapte, dar nu știe să tragă din ele nici oconcluzie. Luc de Clapiers

Nu este nici o rușine să te naști prost; rușine e sămori prost. Marin Sorescu

Proștii se plâng că nu sunt cunoscuți desuficient de mulți oameni; înțelepții se plâng cănu cunosc suficient de mult oamenii. Confucius

Un prost învățat e mai prost decât un prostneînvățat. JBP Molière

Am răbdare când e vorba de prostie, însă nu cucei care sunt mândri de ea. Edith Sitwell

Știu că sunt prost. Dar când mă uit în jur prindcuraj. Ion Creangă

Singurul nostru dușman pe lume este prostia,întunecimea de minte. Thomas Carlyle

Jumătate din lume este compusă din idioți șicealaltă jumătate din oameni destul de deștepți câtsă profite de ei. Walter Francis Kerr

Genialitatea poate avea limitările sale, darprostia nu are acest handicap. Elbert Hubbard

Proștii se însoară totdeauna, nebunii - câteodată,înțeleptul - nicicând. Mihai Eminescu

Nu există nici plante rele, nici oameni răi; nuexistă decât proști cultivatori. Victor Hugo

Existenta proștilor atestă că au un Dumnezeucare are grijă de ei și nici legea selecției naturalenu-i afectează. C.D.

Propus de Laurențiu Modan


33nr. 106, 2018

„ÎNTÂLNIRI CU„ÎNTÂLNIRI CUREALITATEA”REALITATEA”

A consemnat Gheorghe Valerică Cimpoca

Repere pentru dialogul contemporanRepere pentru dialogul contemporan

dintre Teologie și Cultură dintre Teologie și Cultură

,,Întâlniri cu Realitatea”, carte apărută la edituraCetatea de scaun din Târgovişte, sub semnăturapreotului Alexandru-Corneliu Arion, este o lucrareştiinţifică şi teologică semnificativă referitoare laraportul ştiinţă-religie. Cartea apare într-o viziunemodernă prin care religia sprijină şi alimentează, înprofunzime, întreaga activitate ştiinţifică. Multe dintretemele abordate în carte sunt noi atât pentru ştiinţăcât şi pentru ortodoxia românească, cum ar fi ecologiasau globatizarea. Cartea a fost lansată la BibliotecaJudeţeană „Ion Eliade Rădulescu” din Târgovişte înprezenţa a numeroşi invitaţi, printre care ne numărămşi noi, redactorii de la revista Climate Literare.Părintele Alexandru Arion este la curent cu cele maiimportante dezbateri şi la zi cu cea mai semnificativăliteratură științifică şi teologică pe marginea raportuluiştiinţă-religie. A trece, treptat, prin stadiile de conflict,dialog şi complementaritate dintre știință şi religieeste extrem de important, după cum ne arată atât deconvingător autorul de-a lungul câtorva capitole.Făcând-o, el dovedește nu doar cunoștințe vaste dinambele domenii, dar şi argumente puternice pentruca cele două domenii de gândire să nu mai poată fiprivite astăzi decât în grilă de complementaritate deoricine dorește, cu adevărat, o înțelegere maiprofundă a lui Dumnezeu şi a lumii. În secolul XX, oserie de mutaţii intelectuale, concomitente dacă nuconvergente, au făcut ca relaţia de putere să lase dince în ce mai mult loc relaţiei de dialog între ştiinţă şireligie. În primul rând, ştiinţele religiei şi-au definit mairiguros statutul de ştiinţe pozitive. Ele îşi reamintescmereu că se ocupă nu de conţinutul şi valoarea deadevăr a religiei, nu de originea şi evoluţia ei, ci numaide faptul religios observat din diverse puncte de

vedere: istoric, psihologic,social. Pe deasupra,fenomenologia religiei, prinproiectul ei de a studia faptulreligios în orizontul lui propriu,ca fapt ireductibil la altedimensiuni, fereşte studiulreligiei de „totalitarismexplicativ”. Autorul ştie foartebine că materia de care seocupă nu poate fi explicată„funcţionalist”, că faptul religios nu e de privit exclusivca un simplu mijloc de a regla chestiuni sociale, de aorganiza lumea exterioară sau mentalul uman, de aproduce istorie, morală, ideologie. Mai mult,ocupîndu-se de descrierea faptului religios, destructurile şi tipologia lui, ştiinţele religiei pun înevidenţă existenţa – nu conţinutul, nici valoarea – unuiadevăr propriu religiei şi a unui tip specific deraţionalitate religioasă. Ocupându-se de relaţia religie-ştiinţă, autorul arată că, privite din afară, cele douădemersuri cognitive au surprinzător de multeasemănări. Amândouă îşi propun să producă oînţelegere a lumii, să îi dea o ordine, să obţină chiarun control asupra ei. Asemenea ştiinţei, religia arepropriile procedee de a testa, prin demonstraţiepublică, veracitatea afirmaţiilor religioase: mărturii deexperienţă intersubiectivă, reguli de discernămîntspiritual, criterii de beatificare şi sanctificare. În sfârşit,nu de puţină importanţă e faptul că Bisericile creştineau trecut de la un refuz al modernităţii la asumarea eicritică. Din interiorul doctrinei lor, Bisericile apărăastăzi principii ale modernităţii democratice: libertatede gândire şi de expresie, acceptarea pozitivă adiversităţii, renunţare la autoritarism. Instituţiilereligiei acceptă ca de la sine înţeles astăzi legitimitateademersului ştiinţific, diferenţa lui faţă de cel religios,valoarea lui. Ele critică doar ideologia agresivpozitivistă, iar în ce priveşte ştiinţa propriu-zisă, acelecercetări şi practici care riscă să atace demnitatea şilimitele definitorii pentru persoana umană:înstăpânire asupra vieţii umane prin ingineriegenetică, înstăpânire asupra morţii prin euthanasieetc. Citind cartea parintelui Alexandru Corneliu Arion„Întâlniri cu realitatea”, veţi descoperi foarte multelucruri interesante despre subiecte şi întrebări care îifrământă pe oamenii moderni: globalizarea şiecologia.

Pr. Alexandru ARIONPr. Alexandru ARION


34 nr. 106, 2018

LA STRĂVECHEA CURTE

La străvechea Curte a Conţilor de GhadaraNiciodată Nu vine toamna.

Sub soarele arzătorÎţi trece prin suflet o iarnăVăzând marile statui de piatrăDecapitate de către vandalii nepedepsiţiAi unei vremi apuse, niciodată prescrise.

Pe marea colinăSunt mereu înfloriţi migdaliiŞi se aud în adieri binefăcătoareMarile frunzeAle palmierilor mărginaşi.

În miraculoasa vale-nverzităPresărată cu graţioase flori roşii-Albăstreşte ademenitoareMarea Galileei...

Ruinele oraşului din DekapolysPar că aşteaptăO revenire a Mântuitorului hotărât să coboareCătre umbrele pescarilor de pe ţărmSă le umple cu peşte năvoadele.

LA CURTEA CONŢILOR DEGHADARA

La Curtea Conţilor de GhadaraMigdalii au înflorit mai luminoşiDecât în alte primăveri.

Cel puţin astfel mi se pareAcum când suntÎn afara timpuluiLiber locuitor al oraşului din DecapolysUltim naiv continuând a crede în Utopia înfrăţirii marilor ReligiiCu însemne înnobilând firmamentulMENORA, CRUCEA, SEMILUNA.

În biblioteca dărăpănatului castelPe o străveche masă dintr-un altar părăsitAu rămas – cu smerenie – ninse pulberiPuse alăturiTHORA, BIBLIA şi CORANUL.

mi-am amintit că ultimul cavalerdintre nedreptăţiţii conţiîn loc de sabie, purta în mâna dreaptăfăclia nobiliară a unui crin.

LAUS DOMINI

Dacă ar fi să aluneci în apePrea adânci să mai poţi fi salvat,Numai EL ar putea să te scapeFIE NUMELE LUI LĂUDAT!

Numai EL ţi-e speranţă şi hainăÎn viaţa ce-n lume ţi-a datTe păzeşte Sfânta Lui tainăFIE NUMELE LUI LĂUDAT!

Dacă ar fi să te pierzi în furtunăPe-al Thallassei infern înfuriatTe-ar salva numai forţa Sa bunăFIE NUMELE LUI LĂUDAT.

Şi de-ar fi să te-ncaiere bruteÎntr-un codru, în viscol turbat,Numai EL ar putea să te-ajuteFIE NUMELE LUI LĂUDAT.

Într-o boală fără cruţareDe-ai căzut chinuit şi speriat-De la EL vei primi alinareFIE NUMELE LUI LĂUDAT.

În simbolul Sfintei TreimiPrin botez ai fost destinatSă te aperi-ai săi HeruvimiFIE NUMELE LUI LĂUDAT.

POEMEGheorghe PALEL


35nr. 106, 2018

POEMEPOEME

Te-am căutat

„..dacă o iau spre răsărit,el nu este acolo;dacă o iau spre apus,nu-l zăresc!... ” (Iov 23,8)

Te-am căutat fugind spre răsăritDar în zadar...nu Te-am găsit Apoi m-am dus către apusDar nu erai ...unde Te-ai dus ?

Am alergat din miazăzi spre miazănoapte„Cale de-o zi” până târziu în noapte Te-am căutat pe „marea vieții” zbuciumată Erai LIMAN pe luntrea de la înec salvată !

Doream să mă- nsoțești în valul ce mă duce...Mă îmbrățișai duios în „Răstignirea de pe cruce”...În vis Te-am căutat la-nmormântarea din Nain...Erai scăparea văduvei din lacrimă și chin

Am alergat cu umbra mea pe drumul din câmpieErai în pașii mei...eu Te-am simțit pe glie !Dar Te-ai ascuns în grâul martirizat de moarăȘi pâine Te-ai făcut...flămândul să nu moară !

Și Te-ai lăsat împuns , prin chinuri ai trecut,Ca viața ce sfârșește s-o ia de la-nceput Ai pătimit ca grâul din moarte să răsarăSă înmulțești lumina lumânărilor de ceară .

Am și uitat de când Te caut prin pustie...Erai o lacrimă,în ochii umezi din chilie !Apoi Te-am căutat și-n versul meu...Ascuns în LOGOS stai...Tu mă inspiri mereu !

Tristeți

„Iată vine furtuna Domnului cu iuțime...”( Ieremia 23 , 19)

E tot mai agitată mareaȘi tot mai multe vase scufundate ;În lume s-a stricat și sareaIar straja nopții doarme la palate

Câmpia își ascunde zâmbetul din floareȘi nici o zână nu mai vine -n vis Lumina strâmtorată e zăvorâtă la-nchisoareȘi Iadul se revarsă peste Paradis

Aproape nimeni nu mai vrea inelul Cununa căsniciei să o-mpartă -n doiDe s-ar putea am înrobi și cerulIar porumbeilor le-am declara deschis război

Se lasă noaptea neagră peste criniLuna arde-n candele , de veghe la morminteStrăbunii umblă goi prin amintiriNici carne nu mai au pe oseminte...

Sub liniști aparente veghează valuri ascuțiteUrgia în orice clipă e gata să erupăTalazuri mari de plumb cu gurile căscateCorabia vieții noastre așteaptă să o înghită...

Firavă este barca și cerul e însângeratLa orizont, o radă, nu ni se arată...Pe valuri , Hrist , tot plânge-nsinguratCă ruga noastră , din nou se lasă așteptată !

Adolescentul

E însetat izvorul de guri de căprioare Și câmpul se adapă din cupa cu cicoare Se sting în mine focuri și altele se-aprind Mă ard pe mine însumi,în rugul ce-l întind

Prin hățiș de vene îmi umblă căprioareÎn gânduri de lumină pasc turme de mioare Doar,noaptea,câteodată ,coboară lupi urlând În staulul din mine...o oaie sugrumând

Spre zări de vis îmi zboară ciocârlia Se prăbușește-apoi , însângerând câmpia...Și singur mă închid în temnița din mineMă reașez în lut , visând din nou rubine...

Din volumul în curs de aparitie, ,,Ceas de taină”.

Pr. Vasile Didoacă Dojană

Paul Polidor este absolvent alFacultății de Limbi și LiteraturiStrăine din București, specializarearusă-română. Încă din perioadastudenției manifesta activ înclinațiiartistice, făcându-se remarcat prinmuzica și versurile sale. De atunci și-a lărgit orizonturile, orientându-sespre alte culturi – bulgară,ucraineană, azeră, macedoneanăetc., dar și perspectiva. Masteratelede istorie și relații internaționale i-au permis să dispună de operspectivă mai amplă asupralucrurilor, i-au revelatinterconexiunea dintre culturi și l-auîndemnat să facă un pas mare îndomeniul pe care l-a numit„interferențe culturale”. De cealaltăparte, în domeniul muzical s-aremarcat printr-un stil muzicalaparte, recunoscut de cătrespecialiști, „Poetic-SequentialMusic”, consolidat de-a lungultimpului prin numeroasele recitaluripe care le-a susținut cu ocazia maimultor manifestări și evenimenteculturale din țară sau din străinătate(amintim numai Veliko-Tîrnovo,Magdeburg, Chișinău, Bagdad,Struga, Moscova, Niș, Baku, LasPalmas de Gran Canaria etc.).Confirmarea lui ca interpret șicompozitor a fost făcută de cătreFlorin-Silviu Ursulescu, în volumul

Paul Polidor: între cauze nobile șimuzică-avangardist futuristă, 2012.

Fundația ,,Paul Polidor”, pe carea organizat-o, își dorește să fie unadevărat magazin de interferențeculturale. Activitatea acesteia,extrem de complexă, cuprindeeditarea unor reviste și cărți,organizarea de festivaluri de muzicăși artă ș.a. Paul Polidor însușisemnează peste 100 dintre titlurilescoase sub egida Fundației, aiciintrând volume proprii de versuri,CD-uri, audio-book-uri, la care seadaugă studii de politologie,culturologie și, nu în ultimul rând,traduceri. Multe dintreîntreprinderile sale sunt susținutede o casă de discuri și o editurăproprie, prin care promoveazăinterpreți populari, muzică, inclusivpropriile creații, traducerile dintoată lumea, construind poduri întot mai multe direcții. Esteremarcabil faptul că „Festivalul-concurs de interferențe culturalePaul Polidor” a ajuns deja la a 17-aediție, ceea ce spune mult. Muzicăclasică, Sung Poetry și muzicăpopulară. În afară de acestefestivaluri, apropierea de alte culturieste realizată prin seri speciale demuzică și poezie, de felul celorconsacrate culturii azere,macedonene, pentru care mai apoisunt scoase și CD-uri. Arta estereprezentată și prinvarianta ei plastică, încadrul festivalurilororganizate având locexpoziții, concursuride lucrări și proiecteale unor artiștiinternaționali.

El însuși poet,Paul Polidoro r g a n i z e a z ă

numeroase întâlniri cu poeți, maiales din diaspora, pe care îi apropieprin intermediul noilor media decititorii lor. Printre poeții promovațiîi amintim pe Mihail Sinelnikov(Rusia), Mircea Ștefan din SUA, OlegGoncearenko (Ucraina), TatianaDziuba (Ucraina) cărora le-a publicatvolume de versuri, de cele maimulte ori în traducerea proprie.Remarcăm aici și volumul intitulatLectură lentă: din culturologia rusă(2014), o antologie de texte de laclasici la poeții contemporani, cutraduceri făcute chiar de PaulPolidor. Traducerile făcute de PaulPolidor se încadrează tot îndomeniul interferențelor culturale,cum le numește autorul, pe care leintegrează într-o colecție intitulată„Paul Polidor. Antologie deinterferențe culturale”. Aici auapărut și traduceri din limba rusă, înediții bilingve, dintre care remarcămversurile lui Mihail Sinelnikov, unvechi prieten al României, Dom/Casă lipovenească, ValentinaBoieșan, Bega/ Fuga ș.a.

Nu sunt uitate, de asemenea, nicimarile nume ale literaturii române,cărora le consacră pagini importanteîn revistele sale sau pe site-ulfundației: Ana Blandiana, CezarIvănescu (multe materiale suntsemnate de profesori de limba șiliteratura română, cum ar fi Alina

UN OM CÂT O INSTITU}IE : PAUL POLIDORUN OM CÂT O INSTITU}IE : PAUL POLIDORProf. Univ. Dr. Antoaneta Olteanu


36 nr. 106, 2018

Prof. Univ. Dr. Antoaneta OlteanuProf. Univ. Dr. Antoaneta Olteanu


37nr. 106, 2018

Safta, de exemplu, care găsesc aici oplatformă de exprimare extrem deutilă a metodelor și tehnicilordidactice folosite în predarealiteraturii române). Partea„didactică” a preocupărilorFundației domniei sale se vede nunumai din promovarea unorproiecte didactice de managementcultural în cadrul festivalurilororganizate, dar și din editarearevistei cu orientare internațională,„Publicația instituțiilor deînvățământ și cultură” (din 2013)sau în cadrul Editurii cadrelordidactice din România (al căreifondator este). Fundația a găzduit înmedia de care dispune studii șiaplicații practice ale unor profesoride limba și literatura română,matematică, chimie ș.a. Pentru ceimici a fost publicat, în traducerea luiPaul Polidor, volumul intitulatCadoul. Povești afro-asiatice (2017).

Creația proprie cuprinde, pelângă creația literară, diverseproiecte culturale (Emigrant înreverii; Basarabia, dragostea mea;

Cobai în Țara Dezamăgirilor și multealtele). Recunoașterea meritelorsale s-a făcut și prin atribuirea unorpremii internaționale literare („Svitpogranîccea”, Ucraina, martie 2017;„Triumf-Gogol”, în anul 2017) și încalitate de decernare a unor titluriacademice (este membru alAcademiei de Literatură și Arte aUcrainei, din 2016).

Printre cărțile publicate la edituraFundației menționăm: Paul Polidor,Eugen Rus, Istorie și cinema (1996,2007); Anastasia Stănei, Omul noucu Noua împărăție. Opera deMîntuire și Înviere (2009); PaulPolidor, Lideri și contexte; ochiuldureros al istoriei (2009); PaulPolidor, Relațiile româno-azere înaria interferențelor (1992-2008)(2009); Paul Polidor, Film șisociologie: criminalitateatransfrontalieră – apariții în presaonline internațională (2011); PaulPolidor, Culturologie rusă (2012);Paul Polidor, Lideri și contexte:istorie, film și criminalitatetransfrontalieră (2014); Paul Polidor,

Lideri și contexte: niciodată supusăpierii – eseuri despre Rusia (2014);Paul Polidor, Lideri în film. Cursopțional de jurnalism vizual șipsihosociologie politică (2014); PaulPolidor (semnată Polidor Sommer),Lideri și contexte: ora de istorie(2015) ș.a.

Prin revista „Personalități în ariainterferențelor internaționale”(apărută în anul 2013), carecunoaște deja 18 apariții,promovează personalități ale culturiidin domenii diferite, contribuind dinnou la recunoașterea valorilor maimult sau mai puțin popularizate.

Sunt de prisos cuvintele prin carepoate fi descrisă această activitateextrem de bogată, de variată a luiPaul Polidor care apropie culturile șiprin aducerea lor aici, în România, șiprin ducerea culturii române înstrăinătate.

Suntem convinși că, și în viitor,vom mai auzi de multe alte lucrurifrumoase făcute de Paul și fundațiasa. La mulți ani și lui, în an centenar!

Capșa precum am văzut-o euprin anii 56-8 nu mai era nici atuncica în versurile scrise de maeștii IonPribeagu sau Nicu Kanner.

Venisem din provincie, undeeram angajat la un teatru nouînființat, și îndeplineam funcția de„secretar literar”. Răspundeam derepertoriul stagiunii, așa că citeampână la miez de noapte piese deteatru „actuale” pe care dramaturgii,ziariștii, oameni de condei, mi letrimiteau spre lectură. ...Scriau, cicădin viața proletariatului, a țăranului,colectivistului… vrute și nevrute. Eiscriau, eu lecturam și Partidul...aproba!?

Așa s-a întâmplat când într-oședință s-a propus să se pună înscenă „O revistă satirică” .Douănume de scriitori satirici îmi erau

cunoscute: Ion Pribeagu și NicuKanner.

Kanner m-a invitat la CAPȘA.„Dar să fii punctual! Eu i-au cafeauala ora 11 FIX.” Zis și făcut: de laGara de Nord am luat tramvaiulpână la stația „Cercul Militar”. Laora respectivă, eu care până atuncinu îndrăznisem să trec pragul de laCapșa, ședeam vis-a- vis demaestrul Nicu. El comandasecafelele și două Jofre. Fetița careluase comanda îmi făcuse cu ochiul,în timp ce Conu Nicu îi pipăisefundul tineresc. Nicu comandase,subsemnatul a plătit! De al osorbitură la alta scria în timp ce euîi furnizam informații despre orașuldin care venisem „Galați” populațiape care nu de mult am cunoscut-oși...

Fixasem chiar o nouă întâlnire.De data aceasta la orele prânzului dela localul „ATENEU” dar până la

vremea noii întâlniri, l-am avutdrept oaspete la noi la Galați...„Vizită de cunoaștere directă cuorașul, populația și vinurile dincramele regiunii!”

Premiera spectacolului de revistăa avut loc la sfârșitul stagiunii.Textul a fost a unor tineri talentațilocalnici. Cântecele de succes aufost a lui Nicu Kanner, interpretatede tinerele din Ansamblul revistei.Niku Kanner trăia , era prezent prinminunatele versuri pe care lecompunea „la mica măscioară de laCAPȘA”.

→ Continuare din pag. 31


38 nr. 106, 2018

INSTANT STORY - LÂNGĂ INSTANT STORY - LÂNGĂ O ROCHIE DE TAFTAO ROCHIE DE TAFTA

Roni CĂCIULARU

O carte bună, a unui pamfletar devaloare: Mihai Buznea

Mihai Buznea, reputat jurnalist înRomânia, de peste 50 de ani în branşă,apare în librării cu o bijuterie de carte,scoasă la lumină de Editura AteneulScriitorilor. „Instant Story”, acesta estetitlul care însumează un mănunchi detablete jurnalistico-literare, pe care leciteşti cu plăcere şi implicare.

În al său „Cuvânt înainte”, dublatde subtitlul LITERATURĂ „LAREPEZEALĂ”, Mihai Buznea, spre a-şidefini mai bine stilul şi unele dinintenţiile cărţii, citează un mare gazetaral zilelor noastre, anume Tom Brokaw,strălucit reporter în presa electronicăde prim rang, care , printre altele, aspus: „... totul este să povesteştiîntâmplări. Asta e tot jurnalismul”. Citatbun, pentru contextul demonstraţieisale, a lui Mihai Buznea, dar, după oastfel de afirmaţie, eşti obligat săadaugi: da, să povesteşti, dar cum? Şimai înainte e necesar, desigur, să alegice povesteşti. Să ştii pe ce să puiaccentul. Astfel de chestiuni nu-sabordate explicit de autorul cărţii, căciel are delicateţea şi bunul simț să-ldetermine pe cititor să găsească singurrăspuns, după lectura cărţii. Căcirăspunsul există, însă implicit.

Cert e că tabletele lui Mihai Buznease citesc cu plăcere, rapid, Şi nu odată,cu zâmbetul pe buze. Dar, înainte de ane referi la tematica aprigului şidinamicului jurnalist - cu certe înclinaţiiliterare, să-i definim, cumva, stilul, aşacum reiese din această culegere. Voiface însă, mai întâi, o mică digresiune.Gândindu-mă la coloratura stiluluiacestei cărţi, mi-am amintit de o iubirefrumoasă şi platonică din adolescenţamea băcăuană, când, dacă simţeam căse uită la mine vreo fată, dacă eram întimpul mersului pe trotuar, să zicem,ei bine simţeam că îmi ardeau obrajiişi trebuia să spun în gând: 1-2; 1-2; 1-2, sau alteori să număr incontinuu,până dispăream de sub impresia căsunt privit. (Altfel, puteam să mă-mpleticesc şi să mă fac de râs!...). Eibine, tot în acea perioadă s-a-ntâmplatcă iubeam o fată, o minune de fată; daro iubeam, cum să spun?!, de ladistanţă. O dată ea a venit într-o rochiede tafta, un fel de gri care nu era gri, șicare, la fiecare mişcare a ei căpăta oaltă strălucire sub soarele de vară.Parcă erau culorile curcubeului pe fataasta. Am întrebat ce culoare e aceea?Era şanjant. Rochia, nu fata. Apoi amluat-o, în sfârşit, în sfârşit, am luat-o demână, şi-am făcut câţiva paşi „picentru”. Şi foşnea. Rochia, nu fata. Apoia plecat, iar eu am rămas în amintirecu armonia aceea fermecătoare, aculorilor de pe o rochie de tafta...

Acum mă-ntorc la amicul meu,coleg de breaslă, alături de care amlucrat ani şi ani, mă-ntorc să-i laudcartea (a 8-a) şi să spun că, întrucâtMihai Buznea a scris cu iscusinţă toategenurile gazetăeşti, am constatat înpovestirile din „Instant story” nu oculoare, cu un melanj coloristic aparte,specific doar lui, un melanj marca

Mihai Buznea, care împleteşte, canimeni altul, câte un pic din fiecare gengazetăresc. Astfel, stilul scurtelor saleistorisiri implică lumini şi umbre şiculori în diferite tonuri, armonizateîntre ele. Stil şanjant şi unic, cufarmecul lui, cu urcuşuri şi coborâşuri,încât ochiul şi inima să pătrundă cuuşurinţă mesajele sale, demne de luatîn seamă.

Totodată, Mihai Buznea sedovedeşte un bun portretist, unreporter iscusit şi un eseist subţire şisugestiv. Foloseşte limba literară, dar,în acelaşi timp, este stăpân pe limbajulde argou actual, are verbul şi frazalimpede, neevitând, cu curaj, atuncicând consideră necesar, și uneleîntunecimi de limbaj, ca mai apoi saumai înainte, să abunde citând dinînţelepciunea lumii culte sau dinfolclor, vorba-i fiind potrivită în funcţiede subiectul abordat, de contextulspecific faptului descris. Predominant,totuşi, dacă revenim la genurileabordate, mi se pare la Mihai Buzneapamfletul (și-mi permit să spun căastfel el se înscrie într-o bogată şistrălucită tradiţie literarăromânească!). Ironia şi satira lui MihaiBuznea ţintesc cu precizie şi cu efect!

Aşa,de exemplu, în „...Să nu aştepţivorbe mari de la mine!” estecombătută şi ridiculizată vulgaritatealimbajului unor categorii – se paredestul de răspândite azi nu numaiprintre oamenii de rând, dar vai! esteprezentă şi în cadrul unei părţi dinliteratura vremii (Şi încă cu „success”de librărie)! Autorul este deosebit deincisiv, dar ştie şi să-ţi sugereze printrecuvinte. Faptul că amintitele felurireprobabile de cărţi au tiraje imense,doar faptul acesta, adus la luminareflectorului buznian, îl determină pe


39nr. 106, 2018

cititor să se-ntrebe cum se face căexistă atâţia amatori de literatură degang?! Ce e cu educaţia de până acum,în ţară? Cu ce se-ndeletnicesc aceşticititori ce preferă autori cu guraspurcată? Ce fel de societate vrem săfim?! Gândul ne duce la stricarealimbii! Dar, vedeţi dumneavoastră,gândim cu cuvinte. Iar dacă avem la-ndemână cuvinte stricate, oare cumgândesc aceşti oameni?

Sunt întrebări pe care autorul nu lepune, dar, aproape misterios, nedetermină să ni le punem singuri şi săfim nemulţumiţi şi chiar revoltaţi! Inaceeaşi ordine de idei aş cita „Alşaselea simţ”. Locul acestuia , ziceMihai Buznea „I-au luat (...) vulgul,bădărănia, nesimţirea, sfidarea. Etimpul lor glorios! (...) Bunelormaniere – arta de a trăi cu eleganţă, cubun simţ, li s-a cântat prohodul, iarresuscitarea pare a fi ceva de domeniulimposibilului. Al miracolului”.

Voi continua să citez, nu că n-aşavea ce să adaug, dar prea le spunebine însuşi autorul. Vorbind de„spectacolul” străzii, el arată cuindignare: „a dispărut aproape cudesăvârşire respectul faţă de sineînsuşi. Şi faţă de ceilalţi. Făcând locmizeriei de toate felurile. De la ţinutavestimentară indecentă, provocatoaresau voit neglijentă, la verbiajul incitantşi reacţiile violente. Mârlănie laputerea N plus.” Şi Mihai Buznea nu seopreşte numai la astfel de „infractori”.

Decepţionat, nu-i lasă în pace nici pe„judecători”, care sunt „tot mai puţini,au vocile din ce în ce mai slabe”. Și iatăcă, aproape pe nesimţite, MihaiBuznea vorbeşte în acelaşi sens cuNenea Iancu Caragiale, care spuneaundeva, prin glasul unui renumitpersonaj: „Într-o soţietate fărăprinţipuri, care va să zică nu le are!”...Iar autorul lui „Instant story”,concluzionează, arătând că racilele

societăţii la care ne-am referit, sunt„rezultatul lipsei de educaţie. Al lipseide principii”.

Satira autorului se îndreaptă şi sprealte aspecte dăunătoare societăţii. Depildă, în „Gaiţele” sau„Teletembelizarea” sunt incriminatelipsa de profesionalism şi calitatealacunară a televiziunilor actuale,„cultura surogat” şi, cum spune M.B.„cronicizarea vulgului.” Realităţileinconfortabile ale unui prezent ce-i

apare autorlui ca fiind „dur” sunt şi dealt gen, Şi mă refer acum la tabletaprivind folosirea forţei de muncă,uneori, până la epuizare, la viaţa unorlucrători lipsită de satisfacţii şi fără oretribuire corespunzătoare.

Dar gama tematică a acestei micicărţi mari, este mult mai largă. Nuinsist. Revin doar la stilul specific alcărții, în care se împletesc armonios şioriginal elemente de povestire,reportaj, eseu, satiră, pamflet. Remarc,în același timp, cu admiraţie - ochiulcritic al scriitorlui, Ţinuta sa morală,subliniez şi repet: ţinuta morală şicurajul cu care acest condei vibrant seadresează semenilor săi.

Cineva remarca faptul că multe dinpersonaje şi situaţii par a fi fără ieşire,fără o rezolvare corectivă. Dar însușifaptul că descrierea realităţii şicomentariul acid se adresează mulţimiide cititori, deschis şi la obiect, faptul căautorul îşi câştigă – încă o dată –simpatia lor, denotă optimismul luiMihai Buznea, care vorbeşte colorat,șanjant ca niște reflexe sidefii pe orochie de tafta, o minunată rochie caresugerează întreaga frumuseţe a lumii.

Iar dacă lumea e frumoasă, atunci,mai devreme sau mai târziu, vordispare urâţeniile pământului,împotriva cărora se ridică MihaiBuznea şi în „Instant story” - o carte pecare îmi permit să o recomand cucăldură.

Nu vă alungați părinții...Nicolae NICOARĂ-HORIA

Nu vă alungaţi părinţii, orice-ar spune, orice-ar face,Pe cei care v-au dat Viaţă şi Iubire pe pământ,Ci lasaţi-i, truditorii, să se odihnească-n pace,Să se odihnească-n pacea dinainte de mormânt!

Nu vor niciodată răul, depăşiţi cum sunt, sărmanii,Chiar dacă vă enervează câteodată vorba lor,Nu vedeţi cum îi apasă şi nevoile şi anii,Şi câte tăceri nespuse, câte răni tăcute-i dor?

Nu vă alungaţi părinţii, s-aveţi loc destul la masă,Nu vă alungaţi părinţii, obosiţi cum sunt din pat,Şi de lacrima cernită, dacă astăzi nu vă pasăDe vor fi în rai chemaţii, nu vor spune: ocupat!

Şi El, Dumnezeu suspină, când părinţii voştri plâng,Dacă pensia puţină nu le-ajunge, nu-i jigniţiŞi cu palmele crăpate sfânta pâine când o frâng,Tatălui din cer se roagă să fiţi pururi fericiţi!

Fără ei copii pe lume nu au fost şi nu există,Dragostea din eprubetă altă dragoste nu face,Ei, oricum şi-aşa vă iartă, cu tristeţea în batistăCând la cimitir vreodată le şoptiţi: „dormiţi în pace!”


40nr. 106, 2018

Cărţi noi în biblioteca

revistei Climate literare

Contact: Tel. 0722 702578 ; e-mail: [email protected] ;web site: http://climate.literare.ro

Cogito„Cu înțelepciunea te naști, vârsta doar o aprofundează...”

, al Uniunii Ziari[tilor Profesioni[ti din Rom.nia 2011 …climate.literare.ro/arhiva/106.pdfRevist\...

Documents

Transcript of , al Uniunii Ziari[tilor Profesioni[ti din Rom.nia 2011 …climate.literare.ro/arhiva/106.pdfRevist\...