Post on 25-Jul-2015
description
73
CAP. IV
SIMBOLISMUL CORPULUI UMAN
Aşa cum am putut vedea în capitolul precedent, primii creştini au dispreţuit
corpul uman atunci când nu l-au demonizat de-a binelea. În cadrul
constructului filosofico-dogmatic creştin lucrul acesta are două explicaţii
majore.
În primul rând putem vedea aici o reacţie de respingere a uneia din efigiile
lumii „păgâne”. Atât grecii cât şi romanii cultivau trupul până la a-l
idolatriza, întrucît în economia lumii antice, de buna lui funcţionare, de
vigoarea lui, depindea întregul mers al societăţii. Vechii greci, prin Phidias,
Polyclet, Praxitele, şi Lysipp au creat canoanele frumuseţii fizice a eroilor
lor în timp ce creştinătatea, ca refuz al acestor norme a canonizat moaştele
propriilor săi eroi. Primii au ridicat în slăvi vitalitatea trupului cei din urmă
au proslăvit mortificarea acestuia. Primii au conceput proporţiile ideale ale
corpului uman în tentativa solară de a-l glorifica, în timp ce teologii bisericii
au teoretizat inconsistenţa trupului în încercarea neptuniană de a-l mistifica.
Anticii au deschis cultivării trupului porţile palestrei 1 în timp ce biserica i-a
închis în monasteria, în singurătatea chiliilor pe primii monachos. 2 Cât de
radicală a fost disidenţa creştină la idealurile şi la modul de viaţă al anticilor
aflăm însă din modul de viaţă al anahoreţilor, 3
ermiţilor 4 stâlpnicilor
5 şi
din relatări despre viaţa aşa zişilor brutoy 6. Dispreţul acestora faţă de trup
mergea atât de departe încât - se relatează în izvoare patristice - atunci când
viermii curgeau din rănile lor supurânde aceştia îi puneau la loc pentru a
desăvârşi o lucrare asupra corpului începută de ei înşişi. Opţiuni radicale de
1 Spaţiu dedicat în antichitate exerciţiilor fizice.
2 Călugări, de la gr. monos=singur.
3 De la gr. anachoretes=care se retrage, compus din particula ana=înapoi, împotriva şi o derivare din vb.
chorein=a mişca, a se mişca. 4 De la gr. eremites=persoană a deşertului, derivat din eremia=deşert şi eremos=nelocuit.
5 Gr. stylites, asceţi care, asemeni Sf. Simeon stâlpnicul locuiau pe o mică platformă aşezată pe un stâlp ce
putea atinge 16 m înălţime şi pe care nu-l părăseau toată viaţa. 6 Asceţi care refuzau orice altă hrană înafara de iarbă pe care o păşteau asemeni animalelor.
74
Fig. 1 Praxitele - Hermes şi Dyonisos copil
Dreapta sus - Sf. Cristofor cu copilul
Isus, Catedrala din Chartres, Franţa
acest tip datează însă dinaintea apariţiei primelor comunităţi creştine fiind
cunoscute în acest sens sectele evreieşti ale terapeuţilor 1 sau ale esenienilor.
Pentru că nu putem dezvolta mai pe larg acest subiect fără să ne îndepărtăm
de la subiectul nostru ne vom mărgini să observăm faptul că în timp ce
antichitatea greacă şi într-o oarecare măsură cea romană se străduia să aplice
în viaţă idealul filosofico-estetic cunoscut prin termenul de kalokagathia 2
teologii creştini încercau să creeze un model de viaţă dedus din rigorile
conceptului numit kenosis, a cărui
semnificaţie literală este „golirea”,
„reducerea la nimic”. Lucru curios,
şi, oricum, simptomatic pentru
psihologia umană, kalos kai agathos,
adică dorinţa vechilor greci de a-l
face pe om mai frumos şi mai bun se
construia în interiorul unei lumi
traversată de cruzime şi de
indiferenţă faţă de viaţa omului
văzută de cele mai multe ori ca
himeră într-un univers determinat de fatum 3
în timp ce negarea fiinţei umane conţinută în
conceptul kenosis este elaborată de pe poziţiile
şi în conformitate cu principiile afirmării
iubirii de oameni...
Desigur, ascetismul riguros al anahoreţilor se
stinge treptat, pe măsură ce cauzele care-l
determină dispar, fapt ce certifică motivaţia
externă a acestuia şi, ulterior, prin cenobitism 4
biserica începe să controleze treptat “excesele”
asceţilor, deranjante pentru un cler a cărui
luxurie, tot mai evidentă începând cu sec. XV
ar fi putut, prin contrast, deveni odioasă
maselor de enoriaşi.
Relaxarea clerului nu a atras însă după sine şi o “deschidere” faţă de
inamicul sufletului uman care a fost de la începuturile creştinismul şi avea să
mai fie multă vreme, însuşi corpul acestuia, animat de demonul său, dansul.
1 Therapeutae, era o sectă ascetică evreiască stabilită pe malurile Mării Roşii ale căror aşezări vor fi
ulterior preluate de creştini. 2 Concept filosofic al grecilor antici prin care se încerca îmbinarea frumosului, kalos , cu binele, agathon
3 Numele latin pentru destin văzut ca forţă implacabilă şi capricioasă a zeilor.
4 Organizare în comun, koinos bios a vieţii monahale.
75
În contrast cu viziunea sumbră, visceralizantă, asupra trupului pe care o
construia lumea creştină occidentală, datorată în parte şi unei iconografii ce
punea accentul (cu precădere în sfera goticului) pe suferinţă, martiraj,
asceză, emaciere şi moarte, lumea extrem orientală moştenea şi cultiva prin
tradiţie concepţia unui corp luminos construit în perfectă armonie cu
universul. Disciplinarea corpului în culturile
extrem orientale cunoscută în spaţiul indic
sub denumirea de tapas - ardoare, deşi are
unele similitudini cu asceza occidentală,
este orientată, spre deosebire de aceasta,
spre acordarea superioară a corzilor
energetice ale trupului, în ideea obţinerii
unei rezonanţe a acestuia la planurile eterice
ale universului şi nicidecum în sensul unei
macerări a „cărnii” ca singură soluţie a
obţinerii unei volatilităţi spirituale.
Disciplinele yoga şi zen abordează corpul
dintr-o perspectivă diametral opusă celei
europene; în timp ce asceza occidentală este
„flagelantă” la nivel corporal şi glorificatoare în sfera atributelor spirituale
ale omului - pe care le învăluie în nimbul incomprehensibil al „graţiei”, al
„tainei” făcând din sufletul uman un magnum misterium - disciplinele
psihosomatice orientale fac din corp un veritabil vehicul spiritual care,
pentru a-şi atinge ţinta, eliberarea spirituală, trebuie acordat ca un mecanism
de mare fineţe. Altfel spus, în timp ce în occident spiritualizarea fiinţei
umane e înţeleasă în primul rând ca negare a corpului fizic (acesta fiind
privit ca simplă materie perisabilă) şi - paradoxal - ca o corporalizare finală
spiritualizată a acestuia, orientul propune o acordare perfectă a tuturor
energiilor corporale, ca pas decisiv în demersul unei spiritualizări graduale a
unui corp văzut ca succesiune de densităţi din ce în ce mai rarefiate.
Proiecţiile la scară universală ale acestui tip de gândire vor genera în vest
tiparul constelaţiilor corporalizate în cadrul unei cosmogonii mito-etiologice
iar în orient, mitologiile unui corp constelat în interiorul unei antropogonii
mitizate.
Este foarte greu de spus când s-a produs clivajul celor două culturi. Este
foarte probabil ca lucrul acesta să se fi întâmplat în perioada istorică întrucît
neoliticul păstrează unele documente rupestre ce pot atesta o anume unitate a
lumii neolitice, unitară cel puţin la nivelul unui freatism al arhetipurilor. Este
foarte probabil ca viziunea asupra corpului uman să fi devenit sensibil
diferită între lumea occidentală şi cea orientală după răspândirea în bazinul
Fig. 2 Zeul egiptean Khnum creând omul din lut
pe o roată de olar, alături de dublul
acestuia, Ka. În st., zeul Horus îl atinge cu
crucea Ankh, simbol al vieţii.
76
mediteranean a credinţelor testamentare. Postularea
creării lui Adam din lut, (Adamah=pământ roşu în ebr.)
idee de fapt mult mai veche, preluată de la egipteni care
cunoşteau un zeu primitiv keratofor numit Khnum, care
modela fiinţele umane din lut pe o roată de olar şi le
asigura un „dublu” eteric numit ka, echivalent al suflului
vital. (v. Fig. 2) a generat odată cu exegeza creştină a
mitului o imagine tenebroasă asupra corpului uman.
Grecii, şi ei, considerau că oamenii au fost creaţi de
Prometeu din mâlul Pământului amestecat cu lacrimile
sale. Este firesc ca din această viziune asupra
antropogenezei, ce traversează uniform antichitatea celor trei mari culturi ale
Mediteranei, Occidentul să nu fi putut extrage în timp decât o dimensiune
dolorică asupra corpului. În opoziţie cu statuarea opacităţii corpului uman,
orientul a dezvoltat o întreagă doctrină a corpului numinos. Vestigii ale unei
astfel de viziuni se găsesc în întreaga lume (v. Fig. 3) încă în neolitic, şi,
pentru timpul revolut când apar sunt surprinzător de apropiate de reperele
iconografice „specializate” ale hinduismului.
Concepţia unui corp subtil, invizibil, sau a unui corp energetic, depozitar al
unor forţe spirituale capabile să racordeze fiinţa umană la cele mai înalte
vibraţii ale planurilor astrale a fost dezvoltată în principal în textele
upanishadice, grupate în Araniakas, o parte a Vedelor, considerată ca
exprimând latura esoterică a vedantismului. Textele upanishadelor1, mai ales
cele conţinând date precise despre tehnicile yoga descriu corpul uman ca pe
un laborator subtil în interiorul căruia se pot produce mutaţii radicale
capabilă să favorizeze trezirea unei energii miraculoase numită kundaliny 2,
şi care ar zace adormită la baza coloanei vertebrale. Trezirea acestei energii
este posibilă doar în cadrul unui proces de purificare fizică şi morală a
adeptului şi are ca rezultat parţial eclozarea unor centre energetice numite
chakra 3 iar ca scop final deschiderea ultimei chakra, situată în creştetul
capului, numită sahashrara chakra , moment ce coincide cu atingerea unei
forme de extaz mistic şi cu „realizarea”, împlinirea devotului. Nu putem
insista aici prea mult în legătură cu numele, rolul jucat în cadrul corpului
uman şi relaţia acestor centre de energie între ele şi în raport cu lumea
subtilă. Ne vom mărgini să adăugăm că aceste centre energetice sunt puse în
1 Aprox. 150 de texte din care doar 108 sunt considerate „sinoptice”, au fost scrise între sec VIII şi V, î.e.n.
şi tratează în principal problema identităţii dintre atman - sufletul individual şi Brahman, sufletul universal. 2 Energia kundaliny însemnând „încolăcită” în sanskrită este reprezentată sub forma unui şarpe care îţi ţine
coada în gură ca semn al letargiei din care trebuie trezită prin tapas - ardoare, asceză. 3 Chakra=roată în sanskrită.
Fig. 3 Viziune şamanică a
corpului energetic? -
Grota Baja, California
77
relaţie prin intermediul unui flux energetic dual şi cooperant numit - după
cele două aspecte ale sale - Ida şi Pingala , primul plasându-se într-o relaţie
de corespondenţă energetică şi spirituală cu principiile înscrise în simbolica
lunară (feminin, umed, rece, imaginativ, etc.) cel de-al doilea, în revers,
cumulând principii atribuite universului
simbolic solar (masculin, uscat, fierbinte,
raţional, etc.) Efortul adepţilor disciplinei yoga1
constă în perfecta echilibrare a acestor două
energii în care aceştia văd nu numai o condiţie
indispensabilă bunei funcţionări a organismului
dar şi o premisă a trezirii şi urcării energiei
kundaliny printr-un conduct median ce face
sinteza celor două energii opuse, numit
sushumna, până în punctul maximei ei eclozări
din sahashrara chakra. (v. Fig. 3).
Desigur că de pe o astfel de platformă
conceptuală legată de semnificaţiile ultime ale
corpului uman, atitudinea faţă de formele lui de
expresie nu putea fi nici inhibată nici inhibantă.
Dimpotrivă, în cadrul hinduismului, proiectarea
unor adevăruri legate de economia energetică a
corpului, unde un loc de frunte îl deţine ipoteza
conform căreia tapasul, asceza „bine
temperată” a yoginilor, pranayama, controlul
suflului dar şi al suflurilor vitale, (vayu) ale
corpului pot duce odată cu trezirea energiei kundaliny la disoluţia legăturilor
karmice, a dus la ipostazierea zeului Shiva ca dizolvant de universuri prin
mijlocirea dansului, care a devenit semnul său distinctiv. În consecinţă, ca
spaţiu spiritual guvernat de un zeu care dansează India antică nu putea decât
să ţină într-o mare stimă această artă acordându-i toate şansele pentru o bună
dezvoltare şi conservare. Despre toate acestea vom vorbi însă în capitolul
consacrat dansului indian.
Spaţiile geografice cu care hinduismul intră în contact împrumută acest mod
de reflecţie asupra corpului uman şi îl adaptează religiilor locale. Budismul
tibetan pare să cunoască tehnicile esoterice ce duc la trezirea centrelor
energetice corporale dar în iconografia lor nu apar decât cinci vortexuri de
energie în loc de şapte câte înregistrează upanishadele. (v. fig. 4).
1 Yoga=jug în sanskrită sau înjugare.
Fig. 3 Reprezentare a celor şapte centre
energetice, chakras din interiorul
corpului subtil.
78
În privinţa tehnicilor extatice practicate în
cadrul ortodoxiei se vorbeşte cu o oarecare
reţinere despre isihasm1. Comentariile scrise
despre această disciplină ascetică specifică
ortodoxiei sunt foarte rare iar iconografia este
inexistentă. Lucru curios, sursele autorizate în
materie, deşi recunosc unele similitudini cu
disciplinele psihosomatice orientale, nu
amintesc decât de existenţa a doi centri
„energetici” ce intră în ecuaţia rugăciunii
isihaste; mintea şi inima. Tehnica ar consta în
„unirea minţii cu inima” fapt ce declanşează,
după spusele unor practicieni credibili, cum a
fost părintele Cleopa de la mânăstirea Neamţ,
o degajare mare de căldură în întregul corp şi
o stare de beatitudine indescriptibilă. Nici un
comentator al fenomenului nu vorbeşte de ceilalţi centri energetici ai
corpului. Se pare că în interiorul creştinismului, corpul privit ca întreg este
prohibit chiar atunci când este vorba de o abordare a lucrărilor lui subtile.
Singura punte de legătură ce leagă într-un anumit fel Orientul şi Occidentul
la nivelul acestui tip de disciplină se regăseşte în lucrările alchimiştilor, al
căror limbaj încifrat a dat naştere unei bogate iconografii ce conţine o serie
întreagă de imagini similare cu cele produse de ilustratorii conceptelor
upanishadice.
Deşi majoritatea experienţelor alchimice se produc in vitro, în fapt în
interiorul unui creuzet sau furnal numit athanor există o serie de texte şi
chiar imagini explicite care scot în evidenţă faptul că încercarea alchimică de
transmutare a metalelor avea consecinţe directe asupra transformărilor
interne ale alchimistului însuşi. Unele documente, însoţite de imagini
elocvente în acest sens, merg până acolo încât pun semnul egalităţii între
athanor şi corpul alchimistului care, în timpul proceselor Marii Opere 2 ,
suportă în interiorul său transformările la care sunt supuse substanţele
implicate în procesele alchimice. Aurul alchimic - aşa cum am mai avut
ocazia să o spunem - nu reprezenta de fapt decât încercarea unor iniţiaţi de a
descoperi, în baza legii corespondenţelor ce legau după părerea lor lumea
materială de cea subtilă, legile unei optimizări perfecte a funcţiilor fizice şi
spirituale ale fiinţei umane în concomitenţa purificării întregii naturi. În
1 De la gr. isihia=liniştire.
2 Nume generic dat de alchimişti efortului de transmutare a metalelor inferioare - îndeobşte plumbul - în
aur.
Fig. 4 Schemă tibetană a centrilor de
energie.
79
limbajul lor aceste căutări purtau nume criptice cum ar fi cele ale fazelor
Marii Opere; Albedo, Nigredo, Rubedo, etc. faze ce pot fi corelate cu etapele
ascensiunii energiei kundaliny. Dealtfel aceste
similitudini transpar şi la nivelul iconografiei
alchimice europene atunci când sunt comparate
cu imagini ce descriu momente din cadrul
disciplinelor yoga, dar mai ales kundaliny-yoga.
(v. Fig. 5 şi 6).
Dacă luăm în considerare şi celelalte reprezentări
alchimice (v. Fig. 7, şi 8) ce reflectă cât se poate
de clar faptul că mult discutata transmutare a
metalelor nu constituia pentru alchimişti decât
sistemul de referinţă exterior pentru ghidajul unei
munci interior spirituale, vom ajunge la concluzia
conform căreia, orice studiu aprofundat asupra
funcţiilor „secrete” ale corpului, fie că acesta se
derula în orient sau pe strada alchimiştilor din
Praga anilor 1600, nu putea să ducă decât la
rezultate similare, în ciuda unei abordări oarecum
diferite.
Din punctul de vedere al studiului nostru,
adevărul acesta este important întrucât se
constituie într-un argument în favoarea ideii că
trupul uman a fost recuperat ca obiect de
studiu, în ciuda interdicţiilor bisericii ce-l
tabuizase timp de secole, graţie lucrărilor
secrete ale alchimiştilor. Datorită acestor studii
ce îşi propuneau nu numai înţelegerea
mecanismelor prin intermediul cărora corpul îşi
putea ameliora funcţiile până la a deveni un
rezonator al energiilor divine dar şi
descoperirea raporturilor semnificative dintre
legile universului şi reflectarea acestora la
nivelul corpului, putem astăzi înţelege mai bine
unele aspecte legate de simbolismul corpului
uman.
În cele ce urmează vom încerca să trecem în revistă câteva din interpretările
tradiţionale atribuite segmentelor corpului, şi, fără să ne aplecăm asupra
simbolicii organelor interne, irelevantă într-un studiu ce nu încearcă decât să
Fig. 6 Inluminură indică reprezentând
energia kundaliny şi efectul caloric
pe care-l produce ascensiunea sa în
corp.
Fig. 5 Planşa Nr. 11 din culegerea
„Splendor Solis” -1523, atribuită
legendarului filozof şi alchimist
Salomon Trismosin.
80
înţeleagă mai bine corpul uman ca instrument al artei dansului, vom aminti
câteva din interpretările mai recente1 legate de acest subiect.
1 Aceste interpretări se bazează în principal pe observaţiile cuprinse într-o lucrare semnată de Annick de
Souzenelle - Le symbolisme du corps humain, Albin Michel ed. Paris, 1991.
Fig. 7 Gravuri alchimice din sec. XVI. În st. este reprezentată acţiunea celor patru
elemente fundamentale la nivelul corpului uman. În dr., sunt ilustrate acţiunile
planetare asupra organismului văzut atât în dimensiunea lui viscerală cât şi în cea
aurică.
Fig. 8 Imagine alchimică ce
disimulează un craniu
uman sub aparenţa
figurării a două grote.
Simbolurile soarelui şi al
lunii sunt plasate în
dreptul spaţiilor orbitale
pe care, în logica
corespondenţelor dintre
planete şi părţile
corpului, le guvernează.
81
„Ce este mai aproape de noi şi totodată mai enigmatic, în această „lume de
jos” decât corpul omului? Ce este mai concret şi mai misterios în acelaşi
timp? Mai complex şi mai înlănţuit într-o unitate fundamentală?
De un mileniu, lumea
occidentală este, cu
voie sau fără voie,
sclava formei de
gândire scolastică.1 A
moştenit de la ea o
viziune duală asupra
Universului. Începând
cu Augustin din
Hippona (sec IV) care
a marcat profund
gândirea occidentală
prin maniheismul său,
binele şi răul au
dobândit încetul cu
încetul o valoare
absolută. În acest
context, Occidentul,
ancorat în ideea că
„Omul este un animal
raţional format dintr-
un suflet şi dintr-un
trup”2 ajunge repede să
identifice răul cu trupul
şi binele cu sufletul.”3
Desigur că o astfel de
plasare a trupului în
contextul reflecţiei
occidentale despre
fiinţa umană nu a putut
genera repere
semnificative legate de simbolismul corpului uman, acesta făcând încă de la
1 Curent de gândire dualist şi raţional: el impregnează teologia ocidentală, începând cu schisma din 1054,
care desparte Occidentul de Orientul creştin şi o goleşte treptat de dimensiunea sa trinitară şi de vigoarea sa
pneumatică. 2 Vechi catehism al diocezei de Paris.
3 Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Ed. Amarcord, Timişoara,1999 pg. 50.
Fig. 9 Arborele Sephiroth-urilor- Athanasie Kircher, Œdipus Ægiptiacus
82
începuturile creştinismului obiectul unei repudieri în bloc. De aceea nu vom
putea lua în calcul cultura occidentală în încercarea de a recupera informaţii
legate de felul în care europenii îşi priveau şi înţelegeau trupul pentru
simplul fapt că o astfel de reflecţie - cel puţin oficial - nu a existat.
Nu la fel stau lucrurile - din fericire - în cazul primei religii monoteiste,
mozaismul. Kabbala este în acest sens nu numai un document major în
privinţa stabilirii raporturilor dintre macro şi microcosmos, dintre om şi
divinitate, dar şi un instrument de lucru ce permite prelungirea speculaţiilor
ce pot fi făcute plecând de la principiile fundamentale ale textelor sale.1 În
acest sens, „Arborele sephirotic” (v. Fig. 9) se constituie într-o schemă a
organizării universului în interiorul căreia pot fi decelate nu numai atributele
lui dumnezeu ci şi corespondenţele dintre lumea divină şi cea materială,
putându-se chiar vedea în organizarea sephirelor relaţiile dintre centrii de
energie ai corpului omenesc şi, corelat cu aceştia, semnificaţia sau
simbolismul fiecărui segment al corpului uman. În acest ultim caz,
similitudinea cu teoria chakras-urilor devine cât se poate de evidentă.
Dealtfel, chiar Papus într-o lucrare a sa2 admite ideea că tradiţia kabbalei nu
este decât o adaptare a esoterismului hindus pentru spaţiul iudaic.
Chiar dacă astfel de consideraţii - ce e drept surprinzătoare - vor mai pluti o
vreme în zona porismelor, analiza comparată a diagramelor kabbalei şi
iconografiei tantrismului va pune în evidenţă unele similitudini la fel de
surprinzătoare ca şi afirmaţiile cunoscutului ocultist.
La fel de surprinzătoare ni se pare şi afirmaţia autoarei lucrării intitulate
„Simbolismul corpului uman” atunci când spune: „Dacă ipoteza mea e
corectă, corpul uman trebuie să corespundă „Corpului divin”. Construcţia
sa trebuie să se supună schemei ontologice a structurilor divine; ea trebuie
să se potrivească cu desenul Tetragramei - Spadă 3, cu desenul Arborelui
Sephiroth-urilor. Ce-i drept trebuie să mărturisesc că nu prin acest proces
de gândire am ajuns la concluzia de mai sus. Concluzia mi s-a impus de la
sine, deodată; într-o zi, contemplând Arborele Sephiroth-urilor, am văzut în
el corpul Omului. Desenul era mintal (lucrurile s-au petrecut într-o după-
amiază, în plină stradă); viziunea a fost atât de violentă, încât am avut
1 Doctrina Kabbalei, termen ce are sensul de transmitere pe calea tradiţiei, se fundamentează pe două
lucrări: Sepher Yetsirah şi Zohar. 2 Gérard Encausse (Papus) 1865-1916, La Kabbale - Tradition secrète de l’Occident, Ed. George Carré,
Paris 1962
3 Prin „Tetragramă spadă” Annick de Souzenelle înţelege cele patru litere ce compun numele lui Yahve în
ebraică, (יהוה)cu diferenţa plasării literei yod (י) deasupra celorlalte litere ce formează tetragrama, dându-i
astfel aspectul unui mâner de spadă.
83
brusc certitudinea de mă afla pe o cale regală, pe un drum al Adevărului.
Strada a fost inundată de lumină…etc.” 1
Este suficient să privim Fig. 10 şi 11 pentru a ne da seama că „revelaţia”
autoarei, cu toate detaliile autobiografic-
misticoidale cu care o însoţeşte nu poate
avea decât candoarea unei descoperiri
post-columbiene a Americii. Aceste lucruri
erau bineînţeles cunoscute de autorii
tradiţionali ai cabalei, ilustraţiile ulterioare
nefăcând decât o translare spre exoteric a
unor cunoştinţe care din anumite motive
trebuiau ascunse. La fel de lipsită de
originalitate este din
păcate şi presupusa
invenţie a „Tetragramei-
spadă” pe simbolismul
căreia autoarea îşi
fundamentează practic
întreaga lucrare. Mult
înaintea „nobilei
descoperiri” a doamnei
de Souzenelle, cabaliştii
medievali, exploatând
resursele ideogramatice
ale scrierii ebraice concepuseră o
variantă verticală a tetragramei care
sugera contururile corpului uman (v. fig.
12) din dorinţa vădită de a lăsa să
transpară adevărul conform căruia fiinţa
umană şi chiar corpul uman sunt alcătuite
în mod similar cu divinitatea. Desigur
interpretarea simbolică a „Tetragramei-
Om” nu se opreşte la acest unic aspect.
Un simbol poate fi o sursă inepuizabilă
de informaţie, şi, aşa cum o pretinde
etimologia
1 Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Ed. Armacord,Timişoara, 1999, pg. 54-55.
Fig. 10 Arbore Sephirothic devoalat ca schemă
corporală. Fig. 11 Adam-Sephiroth
Fig. 12 Antropomorfizare a
tetragramei numelui
divin, YHWH.
Fig. 13
84
cuvântului,1 poate recupera prin intermediul analizei sale elemente ale unei
integralităţi faţă de care el nu este decât o parte. Ne vom mărgini să abordăm
aici un singur nivel interpretativ, legat de simbolismul ideografic al
tetragramei lăsând de o parte speculaţiile relative la sensurile literale ale
numelui divin sau cele legate de valorile ghematrice. Imaginea rezultată din
suprapunerea celor patru litere ebraice este în mod evident o siluetă umană
în care litera י (yod) reprezintă capul personajului, ה (he) trenul superior, ו
(vau) inima şi coloana vertebrală în timp ce la doilea ה (vau) este trenul
inferior. Prima observaţie este aceea că imaginea se încadrează perfect în
diagrama Arborelui Sephiroth-urilor fapt care se constituie într-o probă a
autenticităţii acestei organizări a literelor ce compun numele divin, întrucât
„Arborele vieţii” - cum mai este numită diagrama sephiroturilor este
considerat de Kabbală schema divină după care a fost construit întregul
univers. Similitudinea dintre „Arborele vieţii” şi ideograma rezultată din
suprapunerea literelor tetragramei numelui divin ne relevă un alt adevăr
susţinut de Kabbală, şi anume acela că „Universul constituie CORPUL
SĂU, 2 cuplul Adam-Eva constituie SUFLETUL SĂU, iar Dumnezeu însuşi
în dubla sa polarizare constituie SPIRITUL SĂU”. Tot Kabbala pretinde că
în „cuplul” Adam-Eva, privit ca unitate androginică capul omului este
Adam în timp ce inima lui este Eva. În cadrul tetragramei verticale din Fig.
12, aceşti doi centri definesc exteriorul şi interiorul fiinţei umane.
Reconstituirea unităţii androgine iniţiale, pierdută prin consecinţele
păcatului originar, nu poate fi recâştigată decât prin unirea minţii (a capului)
cu inima, (v. Fig. 13) fapt ce constituie tema majoră a meditaţiei şi a practicii
isihaste despre care am avut ocazia să mai vorbim. Relativ la această
afirmaţie a Kabbalei ar fi interesant să amintim că însuşi Isus, în Evanghelia
apocrifă a lui Toma le răspundea astfel ucenicilor care-l întrebau ce trebuie
să facă pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu: „Lorsque vous ferez le
deux Un et que vous ferez l’intérieur comme l’extérieur, l’extérieur comme
l’intérieur, le haut comme le bas, lorsque vous ferez du masculin et du
féminin un Unique, afin que le masculin ne soit pas un mâle et que le
féminin ne soit pas une femelle, lorsque vous aurez des yeux dans vos yeux,
une main dans votre main, et un pied dans votre pied, une icône dans votre
icône, alors vous entrerez dans le Royaume!” 3
1 Symbolon=semn de recunoaştere. Iniţial un simbol nu era decât un obiect plat, rupt în două, ale cărui
părţi, prin reconstituirea întregului iniţial probau o unică apartenenţă; de familie, de clan, de grup, etc. 2 Corpul Său, adică al lui Dumnezeu. Cf. Papus, Kabbala- Tradiţia secretă a Occidentului, Ed. Herald,
Bucureşti, 1996, pg. 108. 3 l’Evangile de Thomas, Ed. Albin Michel, 1988, Logion 22 pg. 93.
85
Desigur că o astfel de afirmaţie şi multe altele de acest gen nu puteau să fie
pe gustul activiştilor partidei creştine din primele veacuri, întruniţi în cadrul
conciliilor sinoptice. Cu atât mai puţin această afirmaţie din aceeaşi
evanghelie considerată apocrifă: „Jésus disait: Si la chair est venue à
l’existence à cause de l’esprit, c’est une merveille, mais si l’esprit est venue
à l’existence à cause du corps, c’est une merveille de merveille…” 1
Vom încheia şirul acestor consideraţii referitoare la modul particular în care
diferitele religii şi tradiţii priveau corpul omenesc şi relaţia acestuia cu
exteriorul şi propria-i interioritate observând o ultimă şi revelatoare - dacă
nu cumva chiar paradoxală - diferenţă dintre modul abordării corpului în
creştinismul occidental faţă de cel răsăritean şi consecinţele acestei diferenţe
de optică în planul trăirii spirituale. Este într-adevăr curios să observăm în
acest sens că în timp ce occidentul insurecţionând cu toate mijloacele
împotriva energiilor corporale şi alegându-şi ca suport predilect de meditaţie
calvarul Mântuitorului înregistrează epifenomene mistice acut corporalizate
cum sunt stigmatele, în timp ce răsăritenii, mult mai toleranţi cu nevoile
corpului, îşi fundamentează experienţa spirituală pe meditaţia asupra
imaginii lui Cristos în slavă, raportând doar fenomene de transfigurare. Sunt
cunoscute în acest sens, în ceea ce priveşte mistica occidentală fenomenele
primirii stigmatelor, prezente în biografiile Sf. Francisc din Assisi , Teresa
din Avila sau, mai recent, Thérèse Neumann sau Padre Pio. De cealaltă
parte, sunt celebre relatările lui Motoliov, discipol al lui Serafim din Sarov
care povesteşte cum învăţătorul său, în loc de a-i da o explicaţie teologizantă
despre iubire l-a învăluit pe acesta în lumina corpului său.
Autorul acestor rânduri este deplin conştient de faptul că aceste consideraţii
vor părea unora desprinse de subiectul nostru. Marea majoritate a
teoreticienilor dansului abordează problemele acestei arte dintr-o perspectivă
pur fizică plecând de la premisa că dansul este o artă a expresiei trupului şi
nimic mai mult. Consider că aceştia se află într-o eroare similară cu cea în
care s-au plasat primii dogmatici creştini atunci când exaltând virtuţile
sufletului au uitat - dacă au ştiut-o vreodată - că fiinţa umană vie este
expresia miracolului unei tri-întru-uniri ale unei energii aflată în trei forme
de agregare pe care numai limitele minţii noastre ne obligă să le vedem într-
o măsură mai mare sub aspectul contururilor şi delimitărilor lor în pofida
fuziunilor şi ilimitărilor reciproce. Substituindu-se morţii, care nu este decât
1 Ibidem, Logion 29, pg. 108.
86
faza ultimă a unui proces firesc de decantare spirituală, primii creştini s-au
grăbit să separe corpul de spirit încă din timpul vieţii fiinţei umane
acoperind două mii de ani de istorie cu giulgiul morţilor care şi-au îngropat
morţii. Pe de altă parte, substituindu-se vieţii, care nu este decât procesul
firesc de pătrundere treptată a materiei de către spirit, modernii au trezit
trupul în mijlocul visului de glorie al acestuia pregătindu-i coşmarul
mileniului clonării sale. Într-un anumit fel, dincolo de specificitatea
„metodelor” credem că în fapt idolatria trupului a cărei ultimă expresie
poate deveni fenomenul clonării este tot o formă de moarte, dar care spre
deosebire de separarea sufletului de trup, specifică creştinismului auroral,
practică separarea trupului de suflet. În chip similar, separarea metodică a
sufletului de trup practicată de cei vechi poate fi privită ca o formă de
clonare spirituală. În fond, dacă misticismul occidental ar fi avut numai
premianţi este probabil că istoria ar fi consemnat deambularea cortegiilor de
stigmatizaţi pe străzile oraşelor Evului Mediu aflate în sărbătoare tot astfel
după cum, dacă genetica va ieşi biruitoare în bătălia pentru trupul de carne
vom putea vedea plimbându-se pe Broadway limuzinele miliardarilor care-
şi vor fi permis să aibă ca şoferi de lux propriile lor clone…
Revenind la cele două tipuri de experienţă mistică, cea occidentală, dolorică
şi ce răsăriteană, aurică, ne apare evident că fiinţa umană este indeterminată,
atât din punct de vedere corporal cât şi spiritual şi că, în conformitate, ea
poate să devină în plan spiritual identică cu obiectul meditaţiei sale după
cum poate deveni în plan corporal o însumare a exerciţiilor sale sau a
exercitărilor pe care le acceptă să se răsfrângă asupră-i.
Considerăm că, deşi pare oarecum colaterală subiectului pe care ni l-am
propus, această analiză a devenirii fiinţei umane, urmărită cu precădere în
secţiunea sa trupească, ne va fi de un mare ajutor atunci când, în capitolele
dedicate artei istorice a dansului vom încerca să înţelegem motivaţiile ultime
ale unor atitudini care, altfel, ar rămâne catalogate ca şi până acum, fie ca
simple moduri de manifestare spectaculară din interiorul cutumelor unor
comunităţi fie ca simplă formă de artă a spectacolului. Teoreticienii dansului
par să uite de fiecare dată atunci când rescriu o istorie a acestei arte că
instrumentul unic care îi dă viaţă este „viaţa” însăşi a trupului, acesta fiind -
aşa cum credem că am reuşit să demonstrăm - inseparabil de celelalte două
dimensiuni ale sale, sufletul şi spiritul pe care de fapt le exprimă în sincronie
cu propria-i exprimare. Doar ignorarea acestei realităţi a putut crea - şi mai
creează uneori - forme coregrafice ce nu conţin decât realitatea anatomică a
corpului ignorându-se astfel faptul că cel mai preţios lucru din trupul uman
este tocmai capacitatea receptaculară a acestuia în care se poate turna sau din
care se poate revărsa sensul.
87
În cele ce urmează vom încerca o reabilitare a segmentelor corpului uman,
într-un efort de a recupera, asemenea segmentelor împrăştiate ale corpului
ciopârţit al lui Osiris, fiecare semnificaţie ascunsă a corpului, într-un nou
concept despre un întreg din care până nu demult nu am putu vedea decât
suprafaţa.
PICIOARELE (TĂLPILE)
Dacă privim cu atenţie diagrama Arborelui Sephirotic, (Fig. 9) putem
observa cu uşurinţă că aceasta se organizează în principal pe trei coloane
verticale. Cea centrală ce uneşte sefirele Kether (Coroana) şi Malkut
(Împărăţia), fiind încadrată de cele două
colane laterale cunoscute sub numele de
„Stâlpul legii”, la stânga şi „Stâlpul
îndurării” la dreapta. Pe aceste trei
verticale se sprijină trei triunghiuri:
triunghiul superior, plasat deasupra
capului, primul triunghi răsturnat
corespunzând complexului
cardiopulmonar, şi un al doilea triunghi
răsturnat ce corespunde plexului
urogenital (partea inferioară a stomacului
şi pubisul). Ultima sefiră, Malkut
corespunde picioarelor. Aceasta este -
fără să intrăm în prea multe detalii -
organizarea antropomorfă a Arborelui
Sephirotic. Ei i se suprapune, într-o
ordine răsturnată, o schemă a organizării
cosmice. Astfel, arborele cosmic îşi are începutul în sefira Kether şi îşi
adânceşte rădăcinile în tenebrele increatului Ain Sof (Cel fără de sfârşit,
adică infinitul). Rezultă de aici, în ceea ce priveşte semnificaţia „cosmică” a
picioarelor că aceasta este intim legată de forma ultimă a manifestării
arborelui cosmic (frunzele şi fructele sale) care, la nivelul sefirei Kether
corespunde tălpilor. Din această perspectivă putem privi într-un mod diferit
decât ca pe un gest de supremă umilinţă - aşa cum ne-a fost transmis prin
tradiţia creştină - gestul lui Isus de a spăla picioarele ucenicilor săi. La
Fig. 14 Reprezentare a
88
nivelul trăirii mistice gestul în sine nici măcar nu este singular. Este
cunoscut faptul că în cursul iniţierii dervişilor bektaşi călăuza spirituală
rosteşte în timp ce spală picioarele novicelui următoarele cuvinte:
„Dumnezeul milei şi al iubirii îţi porunceşte să te speli de fiecare dată de
murdăria adunată de pe drumurile greşelii şi răzvrătirii pe care ai mers.”
Rezultă de aici că într-un fel simbolic picioarele sunt considerate embleme
ale moralităţii, ale „mersului drept”. Dar simbolismul picioarelor depăşeşte
cu mult interpretările metaforic moralizatoare. Sefira Malkut, ca loc de
manifestare a lui Kether mai este cunoscută de kabalişti şi sub numele de
„Soţia Regelui Divin”
sau „Fecioara lui
Israel” . De aceea
cuplul celor două sefire
mai este numit Regele
şi Regina. Într-un
anumit fel Kether şi
Malkut, Coroana şi
Împărăţia (sau
Încoronarea) corespund
spiritului şi materiei
unite. De aici până la
„sexualizarea”
simbolică a labei
piciorului nu mai e
decât un pas. Dealtfel,
unite, labele picioarelor
se constituie într-un
evident semn matricial „încoronat” de cele zece degete aşezate în formă de
diademă. Astfel constituit, acest simbol reprezintă forma (forma este
feminină căci ea primeşte un conţinut) pe care o ia materia fecundată de
principiul spiritual şi organizată în forma cosmosului perceptibil, cel pe care
ne sprijinim picioarele.
Din punctul de vedere al analogiilor zodiacale dintre constelaţii şi
segmentele corpului uman, picioarele corespund zodiei peştilor. În acest sens
gestul spălării picioarelor discipolilor poate fi considerat şi ca o subliniere a
unui detaliu al scenariului zodiacal în interiorul căruia se configurează noua
religie. Importanţa simbolică a picioarelor mai rezidă şi în faptul că ele
reprezintă alături de cap una din extremităţile corpului iar în reprezentările
vechi astrologice între cap şi picioare, adică între zodiile Berbecului şi
Peştilor se situează punctul de început şi sfârşitul ciclului zodiacal. (v. Fig.
Fig. 15 Diagramă zodiacală reprezentând influenţa celor 28 Nakshatras sau case
lunare asupra corpului uman. Rajasthan, sec. XIX.
89
15) Capul şi picioarele închid în simbolica lor întreaga fiinţă umană ca într-
un germene şi, asemenea spermatozoidului care nu este decât reducerea unei
fiinţe la aceste două componente esenţiale, ele reprezintă sinteza dintre
informaţie, (capul) şi diseminare, (picioarele) sau pe aceea dintre timp -
dimensiune a proceselor gândirii - şi spaţiu, dimensiunea în care circulă
informaţia. Nu întâmplător, pentru a reprezenta moartea integrală a omului
imaginarul colectiv a ales ca simbol două tibii încrucişate aşezate sub un cap
de mort.
Pentru a marca o dată în plus importanţa nu numai simbolică a picioarelor ci
şi pe cea esoterică e suficient să amintim acest pasaj din Kşuricā
Upanishad1:
“Secret de l’esprit,
Mystère subtil de l’intelligence:
Le Point Marman2 situe sur le pied,
Il faut savoir qu’il est Cela,
Nom et forme de toute chose!
Pratiquant le yoga avec constance,
L’adepte concentre son esprit,
Avec finesse, sur le Point Marman
Jusqu’à le trancher peu à peu,
Comme Indra, de son foudre,
Trancha la tête de Vrtra!”3
GAMBELE
Ca primă manifestare a „tălpilor seminţe”, gambele sunt tulpinile pe care vor
creşte primele fructe intermediare ale devenirii simbolice a omului, care, aşa
cum vom vedea în articolul următor, sunt genunchii. În cadrul edificiului
corpului uman privit ca sălaş al lui Dumnezeu, gambele sunt cele două
1 Kşurica=cuţit în sanscrită.
2 Termen foarte vechi întâlnit încă din Rig-Veda, desemnând singurul punct din corp unde un erou este
vulnerabil. În tradiţia „forestieră”, (secretă) a upanishadelor marman este un punct situat la nivelul
degetului mare de la picior unde ātman-brhman este prizonier. Graţie disciplinei Yoga sufletul poate părăsi
degetul mare pentru a sălăşlui în inimă pînă în momentul eliberării totale. 3 Ksurikā Upanishad, in Upanishads du Yoga, Ed. Gallimard,1971, pg.138.
90
coloane de bază ale templului lui Solomon, cunoscute sub numele de Jakin şi
Boaz. Traducerea curentă a acestor două nume este aceea de „El
construieşte” şi „Prin puterea Lui”. Citirea anagramatică a celor două nume
ne relevă însă posibile sensuri ascunse. Astfel pentru Jakin obţinem cuvântul
grecesc Nika ce înseamnă victorie şi iniţiala J sau I care vine de la numele
zeiţei Isis sau de la cel al lui Isus (Joshua) aşa cum o relevă o tradiţie
păstrată în simbolica Tarotului. (v. Fig. 16) Litera
B de la cuvântul Boaz, se ştie, este prima literă
cu care se deschide capitolul I al Bibliei, Facerea,
şi care intră în alcătuirea cuvântului „Bereshit”
care înseamnă „la început”. Este interesant de
observat că citit anagramatic şi acest cuvânt pare
să conţină sensuri ascunse. Obţinem astfel
următorul şir: B, prim cuvânt al primului capitol
al Bibliei, urmat de O, Omega, ultimul cuvânt al
alfabetului grecesc, urmat de A, Alfa, prima
literă a aceluiaşi alfabet şi Z, ultima literă a
alfabetului latin. Faptul că Jachin conţine cinci
litere în timp ce Boaz e format din doar patru,
poate să intrige ţinând cont de faptul că cele două
coloane-gambe trebuie să fie perfect egale pentru
a menţine echilibrul Templului-Om. Acest
dezechilibru simbolic ar putea părea o gravă
eroare a alcătuirii imaginii care este plasată sub
semnul Gemenilor (v. simbolul din partea de sus
a imaginii plasat între coloane). Or, gemenii sunt
identici. Castor şi Pollux au acelaşi număr de litere în numele lor. Enigma,
sugerată de altfel din modul de alcătuire al şirului de prime şi ultime litere ce
compun numele Boaz ne duce cu gândul la un loc comun al terminologiei şi
iconografiei alchimice care este sintagma criptică AZOT1 compusă şi ea din
prima şi ultimele litere ale alfabetelor grecesc, latin şi ebraic. Pentru ca între
Jachin şi Boaz să fie reinstaurat atât echilibrul nominal perfect cât şi
antinomia sugerată de culorile alb şi negru atribuite celor două coloane - ea
însăşi imposibilă în absenţa unei perfecte simetrii - trebuie să căutăm în
interiorul imaginii ultima literă a alfabetului ebraic, şi anume litera T (Thav).
Litera T se regăseşte în cuvântul Tora, înscris pe pergamentul pe care Isis îl
ţine în braţe. Poziţia pergamentului nu lasă nici un dubiu în privinţa unei alte
1 AZΩת, termen prin intermediul căruia alchimiştii defineau cel de-al cincilea element, identificat de unii
cu spiritul, de alţii cu electricitatea sau cu magnetismul.
Fig. 16 Reprezentare tarotică a zeiţei Isis
încadrată de coloanele Jachin şi
Boaz, care sprijină templul
antropomorfic al regelui Solomon.
91
semnificaţii ascunse. Reprezentările egiptene ale lui Isis ne-o înfăţişează pe
zeiţă purtându-şi în braţe copilul, Horus, fiu al lui Osiris. (v. Fig. 17, pg. 92)
Întrucât Evangheliştii îi atribuie lui Isus afirmaţiile: „ Adevărat, adevărat, vă
spun, că, dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.”,
„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”, „Cine are poruncile Mele şi le
păzeşte, acela mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl meu…”1,
afirmaţii care pot duce la concluzia identităţii dintre Isus şi Lege (Tora) fără
să mai putem insista prea mult asupra acestei constelări a sensurilor
simbolice, vom spune doar că păzirea literei şi spiritului Legii devin prin
intermediul revelaţiei înghiţirii cărţii din Apocalipsa lui Ioan, (v. Fig. 19 pg.
93) sinonime cu acţiunile de a mânca trupul lui Hristos (litera Legii) şi a-i
bea sângele (spirtul). De fapt acest scenariu se regăseşte şi la Ezechiel: „M-
am uitat şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în chip de
sul.2 (…) El mi-a zis: „Fiul omului, mănâncă ce vei găsi înaintea ta,
mănâncă sulul acesta şi du-te de vorbeşte casei lui Israel. Am deschis gura
şi mi-a dat să mănânc sulul acesta. El mi-a zis: „Fiul omului, hrăneşte-ţi
trupul şi umple-ţi măruntaiele cu sulul acesta, pe care ţi-l dau!” L-am mâncat
şi în gura mea a fost dulce ca mierea.”3 Concluzia e simplă: Isis îl ţine în
braţe pe Isus sub forma Torei în timp ce „picioarele” Templului reprezintă,
prin coloana Jachin, victoria finală al lui Isus, nu întâmplător de culoare albă
şi finalizarea operei tenebroase a începuturilor (bereshit) simbolizată de
coloana Boaz ce închide în interiorul ei lumea verbului între coperţile alfa şi
omega. Putem vedea aici şi o metaforă a susţinerii spiritualităţii reprezentată
de Templu pe „picioarele” celor două Testamente.
Se ştie că Hiram din Tyr, arhitectul Templului lui Solomon a turnat cele
două coloane în bronz şi le-a decorat capitelurile cu rodii. În viziunea lui
Ioan din Apocalipsă în care acesta vede pe cineva care seamănă cu Fiul
omului, acesta face următoarea descriere: „…picioarele Lui erau ca arama
aprinsă şi arsă într-un cuptor…” 4
Este în mod evident vorba de o viziunea a lui Isus care ne furnizează aici un
argument în plus în susţinerea teoriei conform căreia Templul lui Solomon
era conceput antropomorfic şi se sprijinea pe picioarele Mântuitorului, care
de altfel se identifică cu Templul atunci când afirmă că-l poate dărâma şi
reclădi în trei zile.
1 IOAN, 8.51, 14.15, 21
2 Se ştie că textul Torei era scris pe un pergament în formă de sul şi se mai păstrează şi astăzi în această
formă în sinagogi. 3 EZECHIEL, 2.9 şi 3.1,2,3.
4 APOCALIPSA, 1.15.
92
Este un lucru frecvent citat în literatura astrologică faptul că datorită
fenomenului precesiei echinocţiilor umanitatea părăseşte la acest final de
mileniu influenţa zodiei Peştilor pentru a intra în era Vărsătorului. Or, este
un lucru la fel de cunoscut faptul că acestei constelaţii îi corespunde în
ordinea analogiilor cu corpul omenesc, zona gambelor. Planeta ce
guvernează Vărsătorul este Uranus. Faţă de tălpi, asociate simbolismului
apelor primordiale, gambele reprezintă cerul uranian, asociat aerului.
Pierderea calităţilor uraniene, aşa cum o demonstrează mitul lui Hephaistos,
cel aruncat din cerul Olimpian datorită urâţeniei sale are ca rezultat
zdrobirea gambelor la impactul cu
pământul. În consecinţă toate
personajele htoniene sunt marcate
de o anume deficienţă a mersului.
(v. fig. 18) Deficienţa mersului sau
o diformitate a gambei reprezintă
prin revers o involuţie sau un
blocaj al evoluţiei spirituale.
Creştinismul, reprezentat de tălpi
evoluează în direcţia ascensională
a evoluţiei spirituale a umanităţii
prin intermediul gambelor
Vărsătorului spre primul fruct al
rodiei genunchilor aşezat în vârfurile celor două „picioare” ale trupului
Fig. 17 Isis egipteană, Isis romană şi Fecioara cu pruncul - avatarurile unui arhetip
Fig. 18 Reprezentare alchimică a lui Vulcan-Hephaistos
93
Templului. Astfel trebuie interpretată, după părerea noastră, afirmaţia lui
Isus conform căreia el este Alfa, începutul lucrării spirituale. Din punct de
vedere social, creştinismul rezonează
perfect cu această simbolică fiind în mod
evident o doctrină a schimbării pornită
de jos în sus.
GENUNCHII
Negrii bambara numesc genunchiul -
nod al toiagului capului1 şi fac din el
sălaşul puterii politice. În această
privinţă ei se întâlnesc cu numeroase
tradiţii străvechi care fac din genunchi
principalul locaş al puterii trupeşti,
simbol al autorităţii omului şi puterii sale
sociale. De aici provine şi sensul
expresiilor: „a-şi pleca genunchiul”=a face act de supunere, „a îngenunchea
pe cineva”=a impune cuiva propria voinţă sau chiar a-l omorî, „a
îngenunchea în faţa cuiva”=a cere milă, etc.
În simbolica astrologică genunchii sunt legaţi de semnul Capricornului, care
- fapt deosebit de interesant pentru acurateţea funcţionării mecanismelor
imageriei arhetipale în cazul unor populaţii ce nu au noţiuni de astrologie -
corespunde casei a X-a zodiacale, cunoscută ca sector al exprimării în plan
social a individului. Astfel coincidenţa cu credinţele populaţiei bambara şi
nu numai sunt frapante.
Ca articulaţie saturniană ce leagă - simbolic vorbind - coapsa jupiteriană şi
gamba uraniană, sau, în alţi termeni, autoritatea şi principiul libertăţi,
genunchiul poate fi asimilat, prin calităţile saturniene de prudenţă, răceală,
calcul, prevedere, cu calităţile diplomatice indispensabile urcării pe treptele
sociale ale muntelui capricornian.
Dacă privim talpa piciorului ca pe „sămânţa” din care se naşte fiinţa umană
şi gambele ca pe tija, tulpina acesteia, genunchiul , chiar prin forma sa, poate
fi privit ca primul fruct, prima realizare a omului. Inserarea sa socială este
condiţia sine qua non a evoluţiei spirituale a acestuia iar pentru aceasta omul
1 Jean Chevalier et Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, pg. 92.
Fig. 19 Albrecht Dürer,viziunea din Apocalipsa lui Ioan
94
trebuie să funcţioneze asemenea genunchiului - care el însuşi este o inserţie -
la limita optimă dintre autoritate şi libertate.
Dar genunchiul (lt. genuculum, şi, diminutivat, geniculum) se înrudeşte cu
familia cuvintelor ce poartă sensul generării. În fond genunchiul este cel care
generează mişcarea întregului picior. Ca orice fruct el conţine seminţele unei
noi generaţii, şi, astfel, el poate fi privit, alături de talpă, ca o a doua sămânţă
a devenirii fiinţei umane în raport cu care, coapsa devine tulpină iar sexul
următorul fruct conţinător de seminţe…Din acesta, răsar în fine, trunchiul şi
ramurile sale costale în vârful cărora creşte ultimul fruct, capul, ale cărui
seminţe dau naştere omului spiritual.
Tradiţia şi miturile acordă o mare atenţie genunchiului. Pitagora e cunoscut
în textele presocraticilor ca „învăţatul cu genunchiul de aur”. În Kalevala,
lumea se naşte din ouăle depuse de o raţă pe genunchiul zeiţei apelor în
momentul când aceasta şi-a ridicat deasupra apelor genunchiul „fecund”, etc.
Corespunzând Capricornului şi lui Saturn, genunchiului i se atribuie în
ordinea metalelor corespondente, plumbul. Or, este ştiut că idealul declarat
al chimiştilor (sub rezerva interpretări simbolice a declaraţiei) era
transformarea plumbului în aur. Putem deduce deci că asemeni imperativului
inserţiei sociale a omului ce corespunde în plan simbolic realizării
„greutăţii”, „ponderii” sale în lumea materială şi verticalizării sale
simbolizată de firul cu plumb şi de greutatea specifică acestui metal, destinul
ultim al fiinţei umane constă în realizarea „aurului” său, care prin specificul
său luminos şi inoxidabil simbolizează idealul atingerii nemuririi.
COAPSELE
În ordinea alcătuirii anatomice coapsele prezintă o evidentă similitudine cu
gambele. Dacă privim corpul de jos în sus ele par a răsări din rodiile
genunchilor. (v. supra) Dacă privim invers, coapsele par două coloane ce se
aşează deasupra stâlpilor Templului terestru având astfel semnificaţia
Templului celest sau a Ierusalimului ceresc.
E un lucru arhicunoscut că anticii se jurau pe Zeus sau Jupiter. În astrologie
Jupiter este planeta ce guvernează Săgetătorul, zodie căreia îi corespund în
plan anatomic coapsele. O „coincidenţă” semnificativă face ca atunci când
Abraham îi cere lui Eleazar să-i jure că nu-i va lua fiului său Isaac femeie
din ţara Cananiţilor să-i spună: „Puneţi te rog mâna sub coapsa mea; şi te voi
95
pune să juri, pe Domnul, Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului…” 1
Este evident că gestul acesta echivala cu un jurământ în care ca martor era
chemat cerul şi pământul ca expresie a unei totalităţi. Coapsa capătă în acest
sens un atribut de integralitate, ea rezumând sau exprimând esenţa spirituală
însăşi a individului. Astfel generaţiile biblice ce se succed sunt „ridicate” din
coapsa lui Avraam, expresie ce nu are, aşa cum s-ar putea crede o conotaţie
sexuală, terestră, ci una esenţială, fiind un echivalent al expresiei identitare
„os din os” şi nu a celeilalte, amintită în alte contexte, „carene din carnea”
(cuiva). Coapsa capătă astfel în plan simbolic o valoare matricială spirituală.
Se ştie că Dionysos a fost „gestat” în coapsa lui Zeus. Semele, mama sa,
dorind să-l cunoască pe Zeus în toată splendoarea sa este fulgerată. Zeus îl
extrage pe Dionysos din pântecele mamei sale şi-l „re-naşte” din propria-i
coapsă. Or, renaşterea este un semn inconfundabil al iniţierii spirituale.
Aşa cum gambele sunt o expresie a stabilităţii spirituale a omului
(instabilitatea acestuia fiind plătită aşa cum am văzut cu zdrobirea
picioarelor), coapsele reprezintă mişcarea, evoluţia spirituală a fiinţei, de a
cărei neîmplinire se leagă de asemenea unele consecinţe grave. În acest sens
este revelatorie pedeapsa cu care Îngerul îl loveşte pe Iacob la capătul
cunoscutei lupte din biblie: „ Iacob a rămas singur. Atunci un om s-a luptat
cu el până în revărsatul zorilor. Văzând că nu-l poate birui, omul acesta l-a
lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui
Iacob pe când se lupta cu el.” 2
Deuteronomul aminteşte aceste ameninţări ale lui Moise adresate celor ce nu
vor asculta legea divină: „Domnul te va lovi cu o bubă rea la genunchi şi la
coapse şi nu te vei putea vindeca de ea, te va lovi de la talpa piciorului până
în creştetul capului.”3 În mod evident „plăgile” invocate aici, net inferioare
în sensul propagării fricii comparativ cu alte ameninţări ce ar fi putu fi
invocate au o valoare simbolică şi - credem noi - ţintesc sensul unei
eventuale catastrofe ontologice ce ar lovi fiinţa umană în cazul nealinierii la
norma divină, infirmităţile fizice fiind doar semnul exterior al unor carenţe
de ordin spiritual.
În ordinea elementelor coapselor le este atribuit focul. Împreună cu celelalte
trei părţi ale trenului inferior, tălpile, cărora le este atribuit elementul apă,
gambele, având ca element guvernator aerul şi genunchii ce corespund
pământului, coapsele închid un microunivers coerent. Aşa după cum în
raportul cu Macrocosmul omul sintetizează alcătuirea acestuia, la nivelul
Microcosmului care este, scenariul totului care se reflectă în tot se repetă
1 GENEZA, 24. 2,3
2 ibidem, 32. 24,25,
3 DEUTERONOMUL, 28.35
96
prin aceea că trenul inferior este structurat simbolic asemenea celui superior.
Omul microcosmos se reflectă astfel integral pe sine în partea sa de jos tot
astfel după cum aceasta o reflectă pe cea de sus.
Instrumentalizarea corpului în cadrul artei dansului va putea deci, mai mult
decât orice alt instrument, să exprime nu numai fiinţa umană în tot ce are
aceasta mai subtil, ci, indirect şi desigur într-un plan pur spiritual, întreaga
dramă cosmică pe care corpul uman nu numai că o conţine şi o reflectă dar o
şi trăieşte, chiar dacă de cele mai multe ori la modul inconştient.
Autorul acestor rânduri consideră, în contradicţie totală cu apologeţii
caracterului pur spiritual al muzicii pe care aceştia o plasează la antipodul
dansului perceput doar în fizicitatea sa, că un instrument muzical, cum ar fi
vioara (ca să luăm exemplul cel mai nobil din trusa obiectuală a
muzicanţilor) şi care în esenţă nu este decât o alcătuire artizanală ce îmbină
o cutie de lemn, un băţ, câteva maţe de peşte şi un smoc de păr de cal, poate
exprima mai bine fiinţa umană în integralitatea sa decât fiinţa umană însăşi
exprimată de însuşi corpul acesteia. Din întreaga serie de instrumente
inventate de mintea omului nici unul nu se ridică la valoarea vocii umane,
singurul „instrument” muzical care atinge nivelul de subtilitate al corpului,
fiind parte a acestui întreg.
În mod paradoxal vocea umană, venită din interiorul omului e destinată să-l
exprime pe acesta în afară în timp ce trupul, forma exterioară a fiinţei
umane îi exprimă acesteia interioritatea, adică nivelul cel mai subtil al trăirii.