Post on 29-Jan-2017
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Catedra de Geomorfologie-Pedologie
Disciplina: PRINCIPII ŞI METODE ÎN ANALIZA GEOGRAFICĂ Anul de studii: I; Semestrul: 2
Modul 1.
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Metodologia geografică este esenţială în înţelegerea specificului cunoaşterii
ştiinţifice, a principiilor şi regulilor care stau la baza demersului de cercetare şi a
elaborării teoriilor ştiinţifice.
Dar înainte de toate, trebuie să ştim ce este Geografia, o întrebare simplă ca
formulare, dar mult mai complexă prin răspunsurile date de-a lungul timpului.
Este Geografia o ştiinţă de sine stătătoare, sau doar o disciplină.
Conform celor mai multe definiţii, ştiinţa este o cunoaştere de tip uman, relativă,
modulară şi corelabilă cu progresul tehnic şi necesităţile socio-istorice, mediată prin
instrumentul minţii şi al judecăţii raţionale (Armaş, 2006).
Demersul ştiinţific reprezintă o cale de obţinere a cunoaşterii despre lume şi
univers, având drept obiectiv înţelegerea structurii şi a legăturilor dintre elemente şi
fenomene. Ştiinţa este o sumă de metode de explorare şi explicare provizorie a
fenomenelor observate. În acest scop, ştiinţa recurge la o metodologie centrată pe testarea
ipotezelor formulate, respectiv, a răspunsurilor explicative cu privire la realitatea
observată (fig. 1).
Fig. 1. Relaţia dintre fenomenele observabile, teorie şi înţelegerea lor prin metoda ştiinţifică. Interacţiunea
dintre fenomen şi teorie se realizează prin explicarea şi validarea conceptelor teoretice formulate (Armaş,
2006)
Conform lui Ielenicz et al (2003), orice ştiinţă este definită de cel puţin patru
cerinţe: o denumire, să aibă obiectul său de studiu, să se bazeze pe legi proprii şi să
dispună de metode proprii de investigaţie.
Ceea ce defineşte ştiinţa în raport cu alte forme de cunoaştere umană (religia,
filozofia, arta ş.a.) este libertatea de interpretare dependentă de reguli stricte care să
garanteze obiectivitatea şi validitatea demersului ştiinţific.
Şi atunci, este Geografia o ştiinţă?
Humboldt (citat Ielenicz et al, 2003) consideră că „scopul Geografiei este
cunoaşterea unităţii în pluralitate, studierea legilor generale şi legăturilor interne ale
fenomenelor telurice”.
Richtofen (1883) definea astfel Geografia: „….. este ştiinţa despre faţa
Pământului şi despre lucrurile şi fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea”. Tot el
menţionează:”Geografia are rolul de a studia suprafaţa terestră solidă în legătură cu
hidrosfera şi atmosfera, să analizeze învelişul vegetal şi fauna după relaţiile lor cu
suprafaţa terestră, să cerceteze omul şi cultura sa materială şi spirituală după aceleaşi
puncte de vedere….”
Yeates (1968) (conf. Mac, 2000) enunţă următoarea idee: „Geografia poate fi
privită ca o ştiinţă preocupată cu dezvoltarea raţională şi testarea teoriilor care explică
şi prezic distribuţia şi localizarea spaţială a diferitelor caracteristici ale suprafeţei
terestre”.
În acest context, putem spune că Geografia îndeplineşte condiţiile pentru a fi
considerată o ştiinţă, astfel încât putem vorbi de o dezvoltare a metodei ştiinţifice cu
aplicabilitate în Geografie. Metoda ştiinţifică are la bază patru reguli: (a) o observare
corectă, bună; (b) verificarea observaţiei; (c) necesitatea teoretizării logice şi (d) testarea
teoriei prin fenomene observabile.
2. PRINCIPIILE CERCETĂRII GEOGRAFICE
Principiile sunt legi, naturale sau fundamentale, cu aplicabilitate mai multor
fenomene, devenind norme directoare în cercetare. Folosirea principiilor facilitează
dezvoltarea metodelor ştiinţifice. Fiecare ştiinţă sau disciplină, fiecare cercetător
conturează propriile principii de urmat în activitatea de cercetare ştiinţifică, principii care
se alătură celor generale, unanim valabile.
Principiul suprafeţei (repartiţiei; extensiunii spaţiale) a fost fundamentat de
către Karl Ritter, plecând de la adevărul că orice fenomen are o anumită poziţie şi
repartiţie spaţială, determinând legături cauzale cu fenomene învecinate, cât şi influenţe
la nivel global (Antarctica reprezintă un continent veşnic îngheţat ca urmare a poziţie sale
în jurul Polului sud geografic, în zona de climă rece, influenţând prin aportul de aisberg-
uri calitatea termică a curenţilor oceanici din apropiere).
Principiul cauzalităţii fenomenelor geografice, al legăturilor temporale şi
spaţiale dintre acestea, a fost fundamentat de Alexander von Humboldt (1769-1859).
Acest principiu este o formă a manifestării interdependenţei universale, care
interconectează obiectele şi fenomenele într-un întreg unitar.
Principiul integrării a fost introdus de Karl Ritter, arătând că fiecare fapt
geografic trebuie privit într-un context de ansamblu, din perspectiva rolului şi a
influenţelor sale în sistem. Faptele particulare trebuie continuu raportate la întreg, atât sub
aspect funcţional, cât şi teritorial.
Principiul regionalismului decurge din realitatea că obiectul cercetării
geografice este un teritoriu concret, care rezultă din interacţiunea specifică a elementelor
naturale, sociale, economice şi culturale. conturându-se sisteme teritoriale unice. De aici
se desprinde necesitatea delimitării şi a ierarhizării acestor unităţi teritoriale, ca întreguri
regionale, pentru ca ele să poată fi analizate complex şi interdependent, în vederea
susţinerii dezvoltării lor durabile.
Principiul actualismului, chiar dacă este unul din principiile de bază din
geologie, se aplică şi în geografie, cu deosebire în geografia fizică. Este principiul
formulat de Ch. Lyell (1833), fiind o contrapondere la „teoria catastrofică” a cărui
promotor a fost Cuvier.
Acest principiu susţine o metodă de cercetare şi interpretare a evoluţiei
Pământului, prin admiterea unor schimbări de ordin cantitativ şi calitativ, şi nu prin
„întreruperi catastrofice”, urmate de o reluare a procesului creativ, ca la Cuvier.
Principiul actualismului se bazează pe compararea unor efecte care sunt
determinante şi astăzi de aceleaşi cauze cu un efect asemănător în trecutul planetei. De
exemplu, privitor la existenţa văilor glaciare, cu o morfologie specifică, situate astăzi în
areale lipsite de gheţari, se admite faptul că ele s-au format în perioada cuaternară, fapt
dedus prin corelarea şi interpretarea dezvoltării sistemelor din zonele cu gheţari actuali.
Principiul cauzelor vechi este evidenţiat cel mai bine la nivelul discordanţelor în
succesiunile stratigrafice. La nivelul lor par a fi avut loc schimbări majore, uneori cu
desfăşurare îndelungată. S-a ajuns astfel la ideea unor cicluri depoziţionale pe intervale
de timp, marcate prin menţinerea anumitor relaţii între elementele de mediu.
Principiul antagonismului are la bază interacţiunea dintre cauzele interne şi cele
externe.
Principiul instabilităţii are la bază tendinţa fiecărui fenomen de a atinge un
echilibru dinamic.
Principiul catenei porneşte de la ideea că un întreg este alcătuit din mai multe
secvenţe (componente). Spre exemplu, relieful planetar este alcătuit din lanţuri de
secvenţe.
Principiul controlului structural are la bază ideea că cele mai multe forme de
relief sunt prefigurate tectonic în adâncimea scoarţei, prin procesele de formare a
structurilor.
Principiul optimalităţii se bazează pe tendinţa fenomenelor geografice de a se
ajusta permanent până la atingerea unei anumite stabilităţi.
Principiul singularităţii pleacă de la ideea că fiecare fenomen geografic are
destule particularităţi pentru a fi o individualitate, prin răspunsul diferit faţă de
schimbările de mediu.
Toate aceste principii enunţate anterior au caracter de lege a organizării obiectului
de studiu, la care se adaugă, pentru fiecare disciplină geografică în parte, foarte multe
principii specifice, care ţin de metodologia propriu-zisă de cercetare.
Astfel, pot fi enumerate spre exemplificare câteva asemenea principii:
Principiul utilizării şi al realizării materialului cartografic, principiu care
presupune necesitatea existenţei unei imagini sintetice a spaţiului în analiza sistemelor
teritoriale, ca mijloc de informare, localizare şi control.
Principiul cunoaşterii terenului, cu aplicabilitate deosebită în studiile fizico-
geografice. Cunoaşterea terenului este o condiţie obligatorie oricărui studiu geografic,
deoarece evoluţia tehnică şi elaborarea modelelor 3D pe baza imaginilor satelitare,
prelucrarea statistică a datelor prin izolare de realitatea la scară a terenului pot conduce la
raţionamente greşite.
Principiul organizării sistemelor teritoriale la diferite scări implică o abordare
simultană a multiplelor scări de analiză şi introduce principiul cartării pe baza nivelurilor
subordonate.
Principiul cartării pe baza nivelurilor subordonate, care presupune metoda
trasării limitei mediate a unor areale cu funcţionalităţi diferite. Ca succesiune de
procedee, hărţi tematice având un conţinut diferit se suprapun, iar limitele dintre areale cu
proprietăţi asemănătoare sunt proiectate într-un plan nou, într-o reprezentare sintetică.
3. METODOLOGIE ŞI METODE ÎN GEOGRAFIE
3.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
În alcătuirea unei ştiinţe intră materialul faptic, metodologia şi teoriile specifice.
Materialul faptic reprezintă totalitatea cunoştinţelor despre o anumită faţetă a
realităţii, pe care le deţine o anumită perioadă istorică. Delimitarea unui anumit obiect de
studiu în cercetarea ştiinţifică este condiţionată de necesitatea ridicată de evoluţia
societăţii umane şi de cerinţele fiecărei epoci istorice. Cunoştinţele acumulate cu referire
la un anumit obiect de studiu sunt expresia gradului în care s-a închegat o metodologie
coerentă şi specifică acelei ştiinţe, încorporată într-o concepţie coezivă şi susţinută de
mijloace tehnice tot mai performante. Prin analiză, explicare şi teoretizare se ajunge la
noi cunoştinţe care, la rândul lor, contribuie la perfectarea laturii teoretico-metodologice
a unei ştiinţe.
Metodologia reuneşte strategiile şi tehnicile de cercetare bazată pe o anumită
concepţie teoretică, prin care cercetătorul acţionează asupra realităţii, extrăgând,
prelucrând şi analizând material faptic şi astfel, dobândind cunoştinţe ştiinţifice care să
ajute la construirea/perfectarea teoriei ştiinţifice.
Teoria constituie rezultatul generalizării şi al abstractizării, pe baza unei
metodologii specifice, a materialul faptic acumulat, fiind concretizată în noţiuni,
concepte, categorii, modele, legi şi noi ipoteze
Pentru a se ajunge la o teorie geografică coerentă şi solidă trebuie acumulat un
material faptic cât mai bogat şi exact asupra unui anumit obiect de studiu. Acest material
faptic se adună prin intermediul unei metodologii specifice.
Plecând de la obiectul geografiei ca ştiinţă a spaţiului terestru s-a conturat treptat
o metodologie geografică. Dacă până în secolul al XVIII-lea domina spiritul observaţiei,
impus prin personalitatea unui Herodot în antichitate sau a lui Humboldt mult mai târziu,
în perioada următoare, specificul metodologic al geografiei a fost sinteza.
3.1.1. Metodologia geografică. Metodologia unei ştiinţe reuneşte metodele,
procedeele (tehnicile), principiile şi mijloacele concrete, spirituale şi materiale, prin care
cercetătorul se apropie de o anumită sferă a realităţii.
Urmărind etimologia termenului (metodă + logos), metodologia are înţelesul de
disciplină care studiază metodele unei ştiinţe sau ştiinţa metodei. Metodologia este teoria
ştiinţifică a metodelor de cercetare şi interpretare, cuprinzând concepţia şi principiile
călăuzitoare ale unei discipline.
Relaţiile existente între componentele metodologiei geografice pot fi corelate
celor trei domenii ale demersului ştiinţific (Vlăsceanu, 1982), redate în schema de la fig.
2. Orientările metodologice dominante în sociologia contemporană ar putea fi clasificate
(Vlăsceanu, 1982) în funcţiile de principiile teoretice care au generat un anumit mod de
abordare a realităţii sociale, în metodologii obiective şi metodologii interpretative.
Metodologiile obiective sunt specifice ştiinţelor naturii, care se ghidează, ca un postulat,
după studiul a ceea ce este obiectiv, adică observabil, repetabil, măsurabil, cuantificabil, fiind
metodologii preponderent cantitative şi pozitiviste (având caracter pragmatic).
Fig. 2. Domeniile, componentele şi relaţiile metodologiei geografice (Armaş, 2006)
Metodologiile obiective presupun obiectivizarea metodelor prin standardizare,
urmărind identificarea relaţiilor cauzale dintre variabile, pentru a verifica, testa şi
prognoza evoluţii şi legalităţi. Un aspect definitoriu al metodologiilor obiective este acela
al testării reprezentativităţii generalizărilor făcute. Acest tip de metodologie are un
caracter coercitiv, impunând o anumită strategie, care trebuie urmărită cu rigurozitate
printr-o suită de metode.
Relaţia dintre metodologie şi metodă este de interacţiune, de potenţare reciprocă,
în care metodologia are rolul conducător. Numai o concepţie teoretică riguroasă poate să
orienteze şi să ghideze alegerea şi aplicarea corectă a metodelor sau chiar elaborarea
unora noi. Această afirmaţie poate fi verificată prin derularea demersului ştiinţific. În
cercetare, prima etapă este aceea de punere şi formulare a problemei de cercetat.
Problema de cercetat începe cu o întrebare de genul „de ce sunt lucrurile aşa cum le
găsim în realitate?”. Ea se reflectă într-un răspuns provizoriu „pentru că……”, având
valoare de ipoteză a cercetării, care urmează a fi demonstrată şi verificată. Ipotezele
constituie un moment esenţial al demersului ştiinţific, reprezentând veriga de legătură
între nivelul teoretic şi cercetarea de teren.
Metodologiile sunt ghiduri apriori care programează cercetările, pe când metoda
care se degajă în demersul nostru va fi un ajutor al strategiei (care cuprinde segmente
programate, altfel spus, metodologice, dar va comporta în mod necesar descoperirea şi
inovaţia (Morin, 1986, p. 27).
3.1.2. Componentele metodologiei geografice
Conceptul de metodă trimite la grecescul methodos, care înseamnă cale, drum.
Metoda reprezintă calea (procedeul sau succesiunea de procedee structurată
într-un mod organizat şi sistematic de lucru, prin care se ajunge la cunoaşterea
obiectului de studiu.
„Metoda este tocmai acea îmbinare şi organizare de concepte, modele, ipoteze,
strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau conţinut unui proiect metodologic. Ea
este operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la problema de cercetare,
enunţată în plan teoretic, la reconstrucţia ei observaţională, experimentală, acţională, în
vederea corectării, optimizării, potenţării, restructurării unui sector sau altul (Golu, 1989,
p 153-154).
O definiţie care operează distincţia între metodele de descoperire şi cele de
aplicare a cunoştinţelor aparţine psihologului Le Ny (1997, pg. 769): „metoda este
ansamblul demersurilor desfăşurate de cercetător pentru a descoperi şi verifica
cunoştinţele sau de un practician pentru a rezolva o problemă concretă, pornind de la
cunoştinţele existente”.
M. Zlate (2000, p. 116) formulează o definiţie care precizează şi natura acţiunilor
sau a demersurilor cercetătorului: „metoda defineşte calea, itinerarul, structura de ordine
sau programul după care se reglează acţiunile practice intelectuale în vederea atingerii
unui scop”.
Dacă metoda arată doar direcţia generală care trebuie urmată într-un studiu,
procedeul indică felul concret de a executa o anumită operaţiune, proces de cercetare
sau modul de a folosi o metodă (de exemplu, metoda inductivă se aplică prin intermediul
procedeului de observaţie directă sau indirectă a fenomenelor cercetate).
Principiul metodologic reuneşte normele sau regulile care se impun a fi
respectate pe parcursul cercetării. El mai poate reda şi o lege cu caracter foarte general,
greu de demonstrat, dar verificabilă în fapt prin consecinţele pe care le impune ( de
exemplu, principiul cauzalităţii).
Mijloacele (instrumentele) cercetării constituie totalitatea uneltelor necesare
realizării unei anumite munci ştiinţifice, în vederea atingerii scopului propus. Uneori,
chiar anumite procedee şi metode pot dobândi calitate de mijloace de cercetare.
De multe ori însă, sensul noţiunii de procedeu, mijloc, principiu sau metodă
geografică capătă o nuanţă echivalentă sau se pot chiar substitui. Astfel, devine explicabil
faptul că „observaţia” geografică este atribuită când sferei metodelor, a mijloacelor, când
categoriei procedeelor.
Dacă ar fi să transpunem în plan concret aspectele demersului ştiinţific, am putea
recurge la următoarea analogie, folosindu-ne de un scenariu simplu: să ne închipuim că
suntem reprezentanţi ai unei agenţii de turism şi trebuie să ajungem într-un alt oraş, la o
consfătuire pe problema locurilor de cazare.
Transpunând în planul abstract al ştiinţei, putem vorbi – la acest nivel – de
obiectivul cercetării, ca expresie a ceea ce vrem să obţinem în urma unui studiu, şi nu a
ceea ce ne propunem propriu-zis să facem în acel studiu. Obiectivul, ca ţintă finală a
cercetării trebuie să prezinte un nivel superior de cunoaştere. Totodată, el este legat în
geografie, în mod direct sau indirect, de un spaţiu concret. Obiectivul cercetării ştiinţifice
suportă întotdeauna condiţionarea temporală şi a bazei materiale şi spirituale a cercetării.
În funcţie de obiectiv şi condiţionări (mijloacele cercetării, timpul existent), se va
stabili metodologia, reflectată într-o anumită strategie de lucru, care presupune alegerea
unui set de metode adecvate.
În analogia la care am recurs, această etapă este echivalentă cu alegerea traseului,
în funcţie de mijlocul de deplasare pe care îl avem la dispoziţie. O maşină ne va orienta
spre şosea, existenţa unui elicopter va deschide calea aerului etc.
Etapa următoare este cea a acţiunilor concrete, care pun în aplicare metoda. În
exemplul ales, dacă opţiunea este maşina, acestea presupun verificarea nivelului de
carburant din rezervor, a cauciucurilor, activarea sistemului de pornire etc. Păstrând
contextul analogiei la care am recurs, fără respectarea unui sistem de norme şi
reglementări universal acceptate în strategia pe care o urmăm, vom gara maşina în primul
gard. Aceste norme aparţin, în scenariul exemplificator, codului rutier, iar în ştiinţă,
principiilor pe care se fundamentează metodele de cercetare din cadrul unui domeniu.
3.2. METODE ALE CERCETĂRII GEOGRAFICE
Metodele geografice sunt variate, plurivalente şi complementare. Ele pot fi
clasificate după criterii diverse, precum: specificul relaţiilor investigate (metode
cantitative şi calitative); natura relaţiilor dintre cercetător şi obiectul investigat (metode
directe şi metode indirecte); scop (de recoltare şi prelucrare, de investigare şi prognoză,
de cercetare şi aplicare/implementare a rezultatelor).
După locul în care se aplică, metodele geografice pot fi de teren, de laborator sau
de cabinet. După nivelul lor de adecvare în raport cu fenomenul investigat, unele metode
pot acoperi o arie largă, fiind utilizate în studiul mai multor fenomene, pe când altele îşi
găsesc o aplicabilitate strictă. În funcţie de gradul lor de generalitate, unele sunt comune
mai multor ştiinţe, altele fiind specifice geografiei sau doar anumitor specializări din
cadrul acesteia.
În urma apariţiei teoriei generale a sistemelor s-a impus tot mai pregnant, ca
metodă aparte, metoda geografică, drept un mod de abordare complexă a realităţii, pe
baza principilor spaţialităţii, a integrării fenomenelor şi a evoluţiei lor în timp.
Dintre metodele ştiinţifice cel mai frecvent utilizate î geografie, punctăm: metoda
observaţiei, metoda cartografică, metoda inductivă şi deductivă, metoda analizei şi
sintezei, metoda comparaţiei, metoda istorică şi metoda dinamică, metoda experimentală,
metoda modelării, metode informaţional-geografice.
O problemă fundamentală se referă la preocuparea continuă pentru obiectivizarea
metodelor geografice şi, implicit, diminuarea subiectivităţii cercetătorului.
Pentru obiectivizarea metodelor aplicate, trebuie să se aibă în vedere:
formularea clară a problemelor vizate, pe baze conceptuale precise şi riguros
construite (experienţa cotidiană ne învaţă că o problemă bine formulată este pe
jumătate rezolvată);
operaţionalizarea conceptelor, respectiv, transpunerea lor în fapte observabile şi
măsurabile;
utilizarea în cercetare a unei varietăţi de metode complementare;
varierea condiţiilor de aplicare a metodelor;
coroborarea rezultatelor obţinute printr-o metodă cu cele rezultate prin aplicarea
altor metode, ceea ce va conduce la o validare atât a metodelor, cât şi a
rezultatelor obţinute pe seama acestora;
cercetări de durată, desfăşurate în timp, şi nu secvenţial. Importantă devine
reconstituirea trecutului, reflectat în starea actuală a mediului investigat, pentru
emiterea unor prognoze evolutive;
demersul constatativ trebuie îmbinat cu cel anticipator sau va servi ca bază
pentru acesta;
corelarea modalităţilor de cercetare cantitativă, cu modalităţi de cercetare
calitativă (cuantificări şi analize statistice asupra formelor şi fenomenelor
geografice, urmate de interpretarea calitativă a rezultatelor);
folosirea unor tehnici avansate de lucru şi a unui instrument performant şi
adaptat cerinţelor cercetării.
Diminuarea subiectivităţii cercetătorului este un deziderat mult mai greu de
reglementat, depinzând de capacităţile şi performanţele individuale, dublate de o
experienţă cât mai mare în cercetare. Important este ca obiectul de cercetat să fie urmărit
în cât mai multe situaţii de observat, pe baza comparării evaluărilor făcute de mai mulţi
cercetători.
3.2.1. Metoda observaţiei este în multe cazuri indicată şi ca procedeu al cercetării
geografice, atunci când se are în vedere aspectul său acţional. Este metoda de bază şi,
totodată, cea mai veche, în orice disciplină ştiinţifică. Ea constă în urmărirea intenţionată
şi înregistrarea exactă, sistematică, a diferitelor fenomene de cercetat, cât şi a contextului
în care acestea se produc.
Observatorul este un „fotograf” al faptului, iar observaţia trebuie să redea exact
natura acelui fapt. Pentru aceasta este necesar ca spiritul observatorului să fie eliberat de
idei preconcepute asupra faptului ce urmează a fi observat. „Observatorul ascultă natura
şi scrie sub dictarea ei” (Bernard, 1838).
Imaginea spaţială şi memoria vizuală, reproducătoare, intervin în activitatea
geografului, mai mult decât în cadrul altor domenii ştiinţifice, impunându-se aplicarea
unei observaţii specifice, menite să reducă obiectul de studiu la scara adecvată unei
analize eficiente.
„Observaţia directă, în teren, nu este o simplă contemplare a naturii, ci constituie
o interpretare, o analiză a peisajului geografic, cu identificarea obiectelor de cercetare, cu
descifrarea şi consemnarea a tuturor elementelor caracteristice (Mehedinţi, 1994, I, pg.
110-112).
Imaginile elaborate se adaugă celor reproducătoare, lărgind baza investigaţiei.
Dacă un biolog poate diseca obiectul cercetării sub un microscop care să îi dezvăluie
structura acestui obiect, geograful trebuie să caute indicii ale trecutului şi prezentului în
teren, pe care să le înlănţuie într-un scenariu logic de evoluţie, prin care să interpreteze
starea prezentă a mediului (de exemplu, o succesiune de soluri fosile indică o succesiune
climatică, orientarea suprafeţelor de nivelare recompun configuraţia unui drenaj, care
poate nu corespunde celui actual etc.).
În fine, imaginaţia creatoare este aceea care, prin procedeele de extrapolare,
abstractizare şi generalizare, conduce la definirea teoriei ştiinţifice, prin asamblarea
materialului faptic într-un tablou logic şi coerent. Dar în această imaginaţie creatoare
constă şi pericolul desprinderii de conţinutul real al obiectului de observat, urmată de o
creştere nepermisă de eroare în interpretare.
Principalele probleme pe care le ridică observaţia în faţa cercetătorului sunt: ce
observăm (conţinutul observaţiei), care sunt formele observaţiei (ocazională, sistematică,
continuă, discontinuă, integrală, selectivă, directă, indirectă), ce anume influenţează
calitatea observaţiei, care sunt condiţiile unei bune observaţii, cum pot fi înlăturate
anumite obstacole în calea observaţiei, care sunt avantajele şi limitele observaţiei.
De exemplu, condiţiile unei bune observaţii se referă la:
1. stabilirea clară a scopului, obiectivului cercetării;
2. selectarea formelor optime de observaţie;
3. selectarea condiţiilor şi a mijloacelor necesare;
4. elaborarea unui plan riguros de observaţie (a sistemului conceptual şi de
ipoteze de la care se va pleca);
5. stabilirea cu stricteţe a locului şi timpului de efectuare;
6. consemnarea imediată a celor observate;
7. efectuarea unui număr optim de observaţii;
8. alegerea unor repere de control şi a unor modalităţi de evaluare a observaţiilor
făcute etc.
Avantajele observaţiei sunt de necontestat, ea fiind metoda care furnizează
cantitatea maximă de material faptic actualizat, cu privire la obiectul de studiu, oferind
acces la realitate. Printre dezavantajele acestei metode punctăm faptul că nu pot fi
complet eliminate subiectivismul şi individualitatea observatorului din actul observaţiei;
totodată, observatorul trebuie să aştepte manifestarea fenomenelor de cercetat sau poate
influenţa obiectele şi fenomenele studiate
3.2.2. Metoda cartografică se referă la reprezentarea grafică la o scară redusă a
elementelor, fenomenelor, proceselor geografice de la suprafaţa terestră sau proiectate pe
această suprafaţă (de exemplu, fenomenele atmosferice). În principiu, se redau areale care
delimitează un anumit fenomen, dar pot fi reprezentate şi diferite caracteristici, relaţii sau
stadii de evoluţie ale faptelor geografice. Scopul procedeului cartografic este harta
tematică, globul, dar şi o multitudine de tipuri de profile, diagrame, cartograme,
blocdiagrame etc. După realizare, toate acestea devin mijloace de redare şi de studiu
geografic, deoarece ele stau la baza efectuării unor analize de specialitate, cu ajutorul
acestora putându-se contura sisteme sau structuri spaţiale, se deduc relaţii, legi.
Cartarea elementelor fizico-geografice se face prin trei metode: suprapunerea
elementelor cercetării pe o hartă de bază; realizarea colecţiei de hărţi tematice (începând
cu cele geologice, ca substrat al dinamicii reliefului şi până la tipul spaţial al
antropizării); reprezentarea sintetică, care constă în delimitarea unor unităţi spaţiale, între
care există mici diferenţe contextuale. Unităţile teritoriale poartă diverse denumiri,
precum: unităţi peisagistice, geotopuri, geoecotopuri, reprezentând suprafeţe unitare, cu o
anumită individualitate a mediului.
Orice concepţie privind cartarea fizico-geografică trebuie să se sprijine pe harta
topografică, imaginea satelitară şi realitatea terenului, în special, sub aspectul
suprafeţelor de stabilitate şi instabilitate.
Relieful prezintă un dublu rol în mediu, de element structural de bază al peisajului
geografic şi de reglator topo- şi microclimatic al scurgerii superficiale şi subterane,
precum şi al bilanţului transportului grosier. Pentru perioade scurte de timp, relieful
constituie un factor static în peisaj, care influenţează celelalte componente de mediu, în
mod areal prin declivitate, iar liniar prin aliniamentul rupturilor de pantă, al văilor,
muchilor de versant etc., cu rol de regionare a proceselor actuale. În acest context, relieful
trebuie abordat sub aspect funcţional, respectiv, al relaţiilor pe care le implică în celelalte
elemente. Scara de abordare ridică, în primul rând, problema delimitării spaţiale şi
necesitatea evidenţierii trăsăturilor de relief: văi, versanţi, interfluvii de un anumit ordin
de mărime.
3.2.3. Metoda inductivă reprezintă drumul de la particular la general. Este
metoda de început în oricare domeniu ştiinţific, când este necesară acumularea
materialului faptic, pe baza observaţiei şi a tatonării empirice. Metoda inductivă a stat la
baza conturării unor noţiuni, categorii şi legi geografice, în urma eliminării, prin
comparaţie, a fenomenelor particulare şi reţinerea, prin abstractizare, a trăsăturilor
generale. Se poate spune că cercetătorul, după ce a observat, a descris şi clasificat
fenomenele geografice, să ajungă pe calea inducţiei să ne arate şi legea care guvernează
funcţionarea lor, astfel încât să se poată stabili chiar o prognoză, când acest lucru este
posibil.
3.2.4. Metoda deductivă corespunde drumului invers, de la general la particular.
Ea ascunde în sine pericolul forţării realităţi în modele ideatice concepute apriori, şi nu
bazate pe generalizări ale realului (de exemplu, ciclul de eroziune al lui Davis, structurat
în fazele de tinereţe, maturitate şi bătrâneţe a reliefului, care, de multe ori, nu corespund
„realităţii” terenului.. Astfel, un relief deltaic, cel al unei câmpii de bază au aspect
„îmbătrânit”, fiind însă teritorii foarte „tinere”). Atunci când deducţia urmează procesul
inductiv, ea poate ajuta la dezvoltarea geografiei generale prin constatarea şi explicarea
unor abateri de la regulile formulate.
3.2.5. Metoda analizei a stat la baza evoluţiei ştiinţei. Analiza, pentru a fi
constructivă, trebuie raportată neîncetat, prin intermediul sintezei, la întreg. Analiza
geografică trebuie să fie funcţională, indicând rolul elementelor în structura întregului,
statistică (raportând serii de date, pe baza cărora să poată fi formulate ipoteze
probabilistice), armonică, arătând serii de variaţii periodice ale componentelor din sistem
şi cartografică, redând desfăşurarea spaţială a faptelor.
Analiza obiectului de studiu în geografie este în funcţie de scară, care
reglementează ordonarea anumitor principii. O scară mare de analiză, aplicabilă unor
suprafeţe restrânse dimensional, urmează în cercetare principiul structurării de jos în sus,
de la elemente cu densitate mare spre învelişuri mai puţin dense, şi principiul
primarităţii, de la învelişuri primare la cele secundare, ca rezultat al evoluţiei
interdependente a primelor. Principiul importanţei şi al influenţei în sistem transcede
criteriile anterioare în ordonarea cercetării şi devine principiu coordonator esenţial la
scări mici de analiză, care privesc suprafeţe extinse la nivelul Globului.
Pe aceste criterii, analiza geografică pe areale restrânse se va structura de la
localizare şi limite, la detalierea aspectelor ce ţin de condiţiile geologice, relief, climă –
ca element esenţial care modifică toate celelalte aspecte privind apele, vegetaţia, fauna şi
solurile, la probleme privind interacţiunea om-mediu, dar şi a aspectelor ce ţin de aşezări
şi comunitatea umană aparţinătoare.
Studiul unor areale vaste la nivel planetar determină o reorientare analitică, pe
principiul elementului cu influenţă maximă în sistem. Acesta este la nivel global clima,
ca expresie a localizării şi formei Pământului, care implică latitudinal o anumită cantitate
de energie solară, reflectată în primul rând în regimul termic. Analiza geografică trece de
la elementele de localizare la cele climatice, definitorii pentru un anumit sistem
hidrologic şi biopedogeografic actual. Aspectele de relief vor fi tratate ca factori de
discontinuitate în regimul climatic latitudinal.
Analiza se referă în principal la compoziţia, forma şi dinamica obiectului de
studiu. Ca metode analitice specifice în cercetarea geografică, amintim analiza hărţilor
generale şi a celor tematice.
3.2.5.1. Metoda analizei hărţii topografice. Harta topografică este instrumentul
fundamental de lucru în geografie pentru că ne „aduce pe birou”, la scară redusă, o
suprafaţă reală, pentru a putea fi cuprinsă cu privirea. Acest artificiu este necesar pentru a
corecta insuficienţa vederii călătorului, transformând intuiţia directă şi succesivă într-o
intuiţie indirectă şi simultană. (…) aproape toate imaginile de care se serveşte astăzi
geograful cu privire la continente, oceane, lanţuri de munţi, fluvii etc. n-au fost şi nici nu
puteau fi dobândite prin intuiţia directă a naturii, ci sunt împrumutate din hărţi
(Mehedinţi, 1994, p.108, citat din Armaş, 2006).
3.2.5.2. Metoda analizei aerofotogramelor. Folosirea fotografiei aeriene vine în
completarea analizei hărţii topografice. Aceasta, deoarece harta topografică îşi pierde
repede actualitatea, mai ales într-o regiune cu relief tânăr şi cu o dinamică mare (de
exemplu, Delta Dunării, luncile marilor râuri, versanţii afectaţi de alunecări active etc.).
Totodată, într-un fel apar fenomenele geografice în funcţie de anotimp, ceea ce harta
topografică nu poate surprinde.
3.5.2.3. Metoda analizei hărţilor tematice. Hărţile tematice sunt produsul
cercetării şi al reprezentărilor geografice. În afara acestora, analiza geografică trebuie să
se bazeze şi pe informaţii geologice. Geograful nu face o analiză şi interpretare geologică
a hărţii geologice, ci urmăreşte raportul dintre rocă, structură şi forma pe care o îmbracă
topografia. Ca procedeu, se interpretează geologia, în cadrul topografic detaliat.
În geomorfologie, această metodă devine utilă atât în explicarea unor procese
actuale, cât şi în determinarea vârstelor unor suprafeţe morfologice. De exemplu, dacă o
terasă retează mai multe strate cu vârste diferite, ea trebuie să fie mai nouă decât cel mai
nou strat retezat, dar mai veche decât depozitul care o parazitează.
3.2.6. Metoda sintezei nu poate exista în lipsa analizei cu care se
intercondiţionează. Sinteza reprezintă veriga care reface unitatea întregului, sub două
aspecte: ca prezentare unitară a structurii spaţiale a formelor şi ca teorie despre legile
proceselor ce dau dinamismul succesiunii formelor. Sinteza trebuie să se regăsească în
oricare lucrare geografică, sub forma unui capitol de concluzii. Acesta reface, pe o treaptă
superioară de cunoaştere, unitatea obiectului cercetat.
3.2.7. Metoda comparativă constă în evaluarea diverselor fenomene de acelaşi
gen, pentru a deprinde deosebirile şi asemănările dintre ele, în vederea evidenţierii unor
legături legice. Comparaţia trebuie să fie hologeică, adică formele aceluiaşi fenomen
trebuie urmărite în suprafaţă, şi holocronică, comparând fenomenele în timp (Mehedinţi,
1931).
„(…) geografia, voind să ajungă la descrieri tot mai caracteristice, compară grupe
tot mai largi de fenomene, adică devine comparativă şi caută pas cu pas să grupeze
obiectele geografice în specii, genuri, familii etc., tocmai ca şi alte ştiinţe ale naturii”
(Mehedinţi, 1994, p214, citat din Armaş, 2006).
3.2.8. Metoda istorică a fost adoptată de către geografi începând cu secolul al
XVIII-lea, odată cu dezvoltarea concepţiei evoluţioniste în ştiinţă. În secolul al XIX-lea,
Humboldt scria că „nu trebuia separată total descrierea naturii de istoria naturii.
Geognostul nu poate înţelege actualul fără trecut” (Cosmos, 1844, p.4). Metoda istorică a
stat atât la baza conturării unei direcţii paleogeografice şi a unei geografii istorice.
3.2.9. Metoda dinamică constă în observarea directă, prin intermediul reţelei de
staţii de profil, a schimbărilor actuale ale faptelor geografice sau a observării lor
indirecte, prin intermediul unor fotografieri şi cartări periodice (Donisă, 1977).
3.2.10. Metoda experimentală se referă la reproducerea, în condiţii de laborator
sau de teren, a unor procese sau fenomene, pentru a putea fi studiate. Caracteristica
esenţială a metodei experimentale constă în tendinţa spre coerenţa unui sistem de relaţii,
controlate prin experienţă. Experimentul este observaţia provocată şi controlată. Pentru
experiment, două aspecte sunt fundamentale (Zlate, 2000): capacitatea de a verifica
ipotezele cauzale (cauzalitatea neputând fi verificată decât în condiţii experimentale) şi
posibilitatea pe care o oferă de a controla situaţiile experimentale.
Experimentul se bazează pe o ipoteză şi permite în acelaşi timp verificarea altor
ipoteze. Ipoteza este răspunsul provizoriu la o problemă de cercetat. Experimentul
înseamnă controlul şi manipularea variabilelor independente, pentru a obţine răspunsuri
ale variabilelor dependente, în condiţiile reducerii acţiunii altor factori, confirmând sau
infirmând ipoteza de lucru.
Prin variabilă se înţelege o anumită caracteristică (atribut), care indică
proprietatea fenomenelor de a se schimba şi de a lua valori diferite, ce urmează a fi
măsurate. Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul observaţiei şi a căror variaţie
este evaluată în experiment. Ele se numesc „dependente”, deoarece valorile pe care le vor
înregistra în cursul experimentului se vor modifica în funcţie de condiţiile manipulate de
experimentator. Variabila dependentă trebuie să satisfacă o serie de condiţii: să fie
sensibilă la variaţiile celei independente, să fie bine definită şi uşor de măsurat, pentru a
putea fi investigată şi ulterior, astfel încât, repetând experimentul, efectele să fie aceleaşi.
Variabilele independente sunt cele care produc variaţia celor dependente, iar
modalităţile lor nu depind de nici o altă variabilă.
Justificarea necesităţii experimentului, ca urmare a costurilor ridicate pe care le
implică, se decide în funcţie de scopul şi valoarea ştiinţifică a cercetării, prin gradul de
reprezentativitate şi transferabilitate a rezultatelor obţinute (Armaş, 1998). Limitele
experimentului geografic ţin de dimensiunea spaţială şi temporală a fenomenelor de
investigat şi sunt de natură epistemologică. Intervenind în desfăşurarea evenimentelor,
experimentul le constrânge, uneori chiar le transformă.
În cazul experimentului de laborator, metoda experimentală este greu de
implementat în geografie, prin natura complexă şi dimensiunea obiectului de studiu, care
ridică probleme majore de reducere la scară.
Gradul de control asupra condiţiilor de experimentare este un factor decisiv, în
funcţie de care Slaymaker (1980) menţiona în geografia fizică, pentru geomorfologie, trei
categorii de experiment:
prin intervenţie deliberată asupra condiţiilor naturale pentru a facilita
simularea dezvoltării formelor de relief dorite;
prin selectarea unei anumite forme de relief existente şi monitorizarea ei
sub aspectul schimbărilor în timp, datorate acţiunii unuia sau a mai multor
agenţi exogeni (experiment natural). Este metoda cea mai simplă şi, în
consecinţă, şi cea mai frecvent utilizată, deoarece nu necesită intervenţia
antropică în morfogeneză sau o bază materială costisitoare;
stratificarea arealului test pe mai multe „areale de studiu”, în funcţie de un
anumit criteriu şi înregistrarea în timp a schimbărilor pe diferite „niveluri”
de analiză, datorate intervenţiei unuia sau a mai multor agenţi modelatori.
Este metoda cea mai apropiată de spiritul cercetării geografice, prin
includerea elementului spaţio-temporal în studiul diferenţierii areale a
parametrilor proceselor actuale, reflectabili în bilanţul de masă. Criteriile
delimitării pot fi de natură litologică, ţinând de utilizarea terenurilor, cu
valoare geomorfologică (Schumm, 1973), climatică (Rapp, 1974), pe
bazine hidrografice, pe baza „sistemelor teritoriale” (Conacher,
Darlymple, 1977) sau a etajării parametrilor climatici (Bovis, 1978, citat
de Armaş, 1998).
Demersurile întreprinse de cercetător în aplicarea metodei experimentale se referă,
în principal, la următoarele aspecte:
Formularea problemei de cercetat, ca întrebare care decurge logic din
observarea obiectului de studiu;
Generarea surselor de variaţie, respectiv, stabilirea variabilei dependente
ce urmează a fi investigată;
Formularea paradigmei experimentale, stabilirea condiţiilor specifice în
care va fi studiată variabila dependentă şi modul de tratare experimentală
se creează un cuplu, numit paradigmă experimentală;
Emiterea şi testarea ipotezei cercetării. Ipoteza cercetării este răspunsul
provizoriu la problema dată, care urmează a fi verificat experimental.
Pentru ca o idee să fie generatoarea unui demers experimental, este
necesară satisfacerea unei serii de condiţii: să fie bine definită variabila
dependentă, să se stabilească una sau mai m,ulte variabile independente,
care vor reprezenta surse de variaţie, să existe predicţia unui efect,
respectiv, a felului în care sursa de variaţie va afecta variabila dependentă.
Manipularea experimentală propriu-zisă, într-o expresie generică, se rfră
la stabilirea a cel puţin două stări ale variabilei independente.
Elaborarea planului experimental, principala problemă fiind testarea
existenţei unui efect paradigmatic, folosindu-se de o situaţie de „control”
sau a unor planuri de tipul „înainte” şi „după”.
3.2.11. Metoda modelării a cunoscut o aplicabilitate mai mare odată cu
introducerea modelării matematice în geografie, pe principiile teoriei generale a
sistemelor. Metoda porneşte de la cuantificarea relaţiilor dintre componentele unui
sistem, a schimburilor de masă şi energie etc. Rezultatul modelării, modelul, se doreşte o
copie simplificată a realităţii, putând fi de ordin material (harta în relief, macheta, globul)
sau ideal (mintal), când se foloseşte de limbaj, simboluri, grafică, modele matematice.
Ca să ajungă la model, trebuie întotdeauna să existe mai multe obiecte din aceeaşi
clasă (în funcţie de scară: alunecări, văi, dealuri, depresiuni etc.), pentru a se putea
extrage media proprietăţilor, care să stea la baza modelului. Aceste proprietăţi se referă la
caracteristici structurale şi de mărime (volum, suprafeţe, altitudini etc.), la alte
caracteristici cantitative (pante, expunere în cazul reliefului, de exemplu) sau dinamice
(procese actuale).
În procesul modelării, trebuie extinsă cercetarea în teren, avându-se în vedere:
definirea raportului observaţie-experiment-credibilitate;
posibilitatea de introducere „elastică” a modificărilor în reprezentările
grafice – ca sisteme de comunicare pentru verificare;
identificarea unor criterii de extindere a limitelor impuse de aria de
observare şi, respectiv, de reprezentare a modelului (scop, scară,
adresabilitate etc.);
stabilirea concretă a raporturilor de determinare, întindere, apartenenţă
propriu-zisă, derivare – privind fenomenul/procesul analizat;
stabilirea (în mod etapizat) a limitelor de abordare, extindere, reprezentare
a relaţiilor dintre punctual/punctiform şi vectorial, a liniarităţi şi, respectiv,
a sensului evoluţiei procesului sau a neliniarităţii lui.
Insuficienţa observaţiilor făcute poate duce la elaborarea unui model criticabil şi,
oricum, neelocvent. La un acelaşi rezultat poate trimite şi adresabilitatea în faţa unui
auditoriu neatenţionat şi nefamiliarizat cu întreaga gamă metodologică (de observare, de
interpretare) folosită.
3.2.12. Metode informaţional-geografice. În raport cu prelucrarea analogică a
datelor – bazată pe interpretarea vizuală – cea digitală are o sferă de cuprindere mult mai
largă pentru analiza, stocarea, modelarea şi reprezentarea unor imagini şi procese
naturale. Avantajul utilizării unui număr foarte mare şi variat de date, indiferent de scara
de analiză, mijloacele expresive de vizualizare, cât şi introducerea cu uşurinţă a datelor şi
observaţiilor de teren, au făcut în ultimul timp din Sistemele Informaţionale Geografice
(SIG) o metodă complexă de cercetare, cu o largă aplicabilitate în geoştiinţe. Un SIG este
folosit când sunt necesare operaţii spaţiale asupra datelor.
Sistemele Informaţionale Geografice sunt mai mult decât o simplă metodă, ele
reprezintă o metodologie în sine, constituită din ansamblul de persoane, echipamente,
metode (algoritmi), norme, având drept scop culegerea, validarea, stocarea, analiza,
prelucrarea şi vizualizarea aspectelor mediului geografic.
În acest sens, datele, reprezintă observaţii brute (un semn, un număr, un şir de
caractere care pot fi reprezentate pe un suport oarecare), lipsite de structură şi context, şi
fără posibilitate de interpretare (de exemplu, un nume, o valoare altimetrică etc.).
O colecţie de date pentru care s-a definit un anumit mod de ordonare a
elementelor componente se numeşte structură de date (database). Acestor relaţii de
ordine a structurii le corespunde un mecanism specific de selecţie şi identificare a fiecărei
componente. O dată căreia i s-a atribuit o anumită semnificaţie se numeşte informaţie,
adică reprezintă un atribut, o caracteristică a unei entităţi oarecare. Informaţiile stau în
date prelucrate, astfel încât să comunice cunoştinţe.
Informaţia conţinută în baza de date este structurată pe două categorii: informaţie
spaţială (care să comunice localizarea, forma şi relaţiile spaţiale dintre elemente) şi
informaţie descriptivă, textuală sau tabulară. Un SIG lucrează cu două tipuri
fundamentale de modele geografice: modelul raster, în care teritoriul este divizat într-o
serie de celule şi modelul vector, cel mai utilizat, unde orice element poate fi de tipul unui
punct, linie sau poligon, informaţia fiind codificată şi stocată ca o colecţie de coordonate
x, y (fig. 3).
Fig. 3. Structura unui SIG (după Benea, din Armaş, Damina, 2001)
În analizele SIG se foloseşte termenul de model, făcându-se distincţia clară între
suprafaţa terestră reală şi reprezentarea ei digitală, deoarece atât modelul raster, cât şi cel
vectorial nu pot reda cu fidelitate terenul. Pentru acelaşi teritoriu pot fi folosite mai multe
modele, alegerea unuia dintre ele făcându-se după criterii precum: scopul cercetării,
acurateţea surselor de date utilizate, volumul datelor existente etc.
Etapele elaborării uni SIG se structurează astfel: identificarea problemei, achiziţia
datelor, integrarea datelor în sistemul SIG (presupunând proiectarea bazei de date,
asocierea atributelor nonspaţiale datelor vectoriale; adăugarea straturilor tematice şi
actualizarea permanentă), analiza datelor şi evaluarea problemelor cercetării,
prezentarea rezultatelor şi propunerea soluţiilor optime pentru diferite scenarii posibile.
Sursele de date pentru obţinerea informaţiei digitale sunt foarte bogate, dar încă la
un nivel destul de mare de subiectivitate şi erori. Achiziţia datelor spaţiale se face prin
scanarea, digitizarea şi corectarea geometrică a planurilor existente, a imaginilor
satelitare şi aeriene, informaţii completate de observaţii şi cartări de pe diferite hărţi
tematice şi din teren. Achiziţia datelor textuale se face prin introducerea de la tastatură
(date statistice etc.), urmată de specificarea caracteristicilor atributelor, completarea
tabelelor de atribute şi verificarea erorilor. Prelucrarea datelor spaţiale prezintă mai multe
faze, care se structurează în verificarea şi înlăturarea erorilor mari de digitizare,
construirea topologiei, respectiv, a modelului digital de teren, identificarea şi corectarea
eventualelor erori.
Reproducerea formei/topografiei terenului sub forma unei „suprafeţe” în spaţiu
prin interpolarea curbelor de nivel, fiecărui element de suprafaţă fiindu-i atribuite
coordonatele georeferenţiale x, y şi z (longitudine, latitudine, altitudine), constituie
modelul digital al terenului (MTD), (fig. 4).
Există un număr foarte mare de metode de interpolare, fiecare prezentând avantaje
şi dezavantaje mai mari sau mai mici. Triangulaţia este una din metodele cele mai des
utilizate în modelarea suprafeţelor continui şi reprezentarea formelor de relief, având
avantajul de a se adapta foarte bine la marea varietate topografică.
Fig. 4. Exemplu de MDT pe limita estică a bazinului montan al Prahovei (Oprea, 2005)
Principalul dezavantaj în crearea MDT-ului din interpolarea curbelor de nivel este
tendinţa de uniformizare a suprafeţei terestre între două curbe, prin înglobarea unor
detalii, „netezindu-se” în acest fel terenul. Acest lucru este cu atât mai dezavantajos în
zonele joase, cu diferenţe mici de nivel, unde absenţa informaţiei duce la crearea unor
triunghiuri mari, care înglobează particularitatea locală.
Astfel, alegerea metodei de interpolare se face în funcţie de tipul de suprafaţă care
urmează a fi generată. Metodele de interpolare pot fi clasificate în metode globale sau
locale şi, de asemenea, în metode exacte şi inexacte. Un interpolator „global” generează o
suprafaţă folosind tot setul de date dintr-o dată, spre deosebire de un interpolator „local”,
care utilizează, pentru calcularea noilor valori, doar punctele cele mai apropiate şi de
valori cunoscute, păstrând în acest fel particularitatea locală. Metodele de interpolare
exactă reţin valorile originale ale sursei de date, iar cele inexacte pot genera noi valori
punctelor din sursa de date.
Stabilirea rezoluţiei MDT este, de regulă, un compromis între fidelitatea
reprezentării topografice şi respectarea limitelor practice ale surselor de date.
Determinarea rezoluţiei care să se potrivească cu informaţia conţinută în sursele de date
este importantă, pentru că influenţează direct stocarea eficientă a informaţiei.
Din cadrul unui MDT se pot obţine date privind:
topografia văilor, torenţilor, versanţilor etc., pante ale elementelor
suprafeţelor (ale versanţilor, văilor, albiilor etc.);
direcţia de scurgere a apelor pluviale;
direcţia şi zonele de acumulare ale apelor pluviale;
formarea torenţilor, a afluenţilor, precum şi delimitarea bazinelor
hidrografice, cu identificarea conexiunilor (confluenţe, bifurcaţii);
profile longitudinale şi transversale ale râului şi afluenţilor, pante, distanţe,
harta zonelor inundate;
hărţile arealelor cu anumite potenţialităţi, pretabilităţi, vulnerabilităţi sau
supuse anumitor pericole.
3.2.13. Metoda desenului ştiinţific după natură şi procedee de realizare.
Observaţia, informaţia primară, analiza pe teren şi aprecierea mentală a raportărilor
geometrice spaţiale în relaţie de timp, reprezintă ceea ce „simte”, măsoară, probează,
urmăreşte specialistul pe teren. El caută să identifice sursele, să imagineze un model de
desfăşurare, care să-l conducă în momentul observaţiei, la un efect de stop cadru. El
trebuie să descrie grafic şi să recreeze prin modelare evoluţia fenomenului/procesului
pentru a da soluţiile cerute.
Operaţiunea de cartare se efectuează pe teren şi, complementar, în birou, pe hărţi,
material grafic, aerofotograme etc., de către un specialist sau o echipă interdisciplinară de
specialişti.
O modalitate eficientă în identificarea problematicii pe teren o reprezintă desenul
ştiinţific după natură. Acesta poate completa mult mai elocvent decât o fotografie
produsul cartografic final, atunci când se transmit informaţii genetice, relaţionale, mai
ales în perspective de ansamblu. Fotografia redă fidel individualul sau pitorescul, dar prin
neselectarea informaţiei, ea devine dificil de interpretat în cazul imaginilor panoramice,
cu trimitere directă în susţinerea unei succesiuni de interrelaţii.
Dacă desenul după natură nu îndeplineşte cerinţele estetice, el poate servi doar
muncii de identificare a problematicii pe teren, produsul cartografic final fiind completat
prin fotografii, în care să fie puse în evidenţă (prin haşuri, îngroşarea conturului, săgeţi
etc.) obiectele şi relaţiile de interes(fig. 5).
Fig. 5. Exemplu de punere în evidenţă pe o fotografie a unor elemete morfologice şi antropice
Desenarea obiectelor cât mai veridic, cu determinarea corectă a direcţiei liniilor şi
cu înfăţişarea proporţională a suprafeţelor, presupune observarea nepărtinitoare, obiectivă
a realităţii. Este vorba despre un proces mintal, complex şi individual, având la bază
conduita unui autodidact care, pe calea introspecţiei, prin observarea, cunoaşterea şi
perfecţionarea propriei persoane, urmăreşte dezvoltarea nivelului de sensibilitate
perceptuală a realităţii.
Alături de acest proces, care ţine de individualitatea fiecăruia, există câteva repere
metodologice care permit observaţia ştiinţifică şi metodologia reprezentărilor grafice.
Între schiţa de hartă şi desenul ştiinţific după natură (fig. 6) există diferenţe de
abordare, metodologie, complexitate şi funcţionalitate. Schiţa de hartă redă în plan
realitatea de teren, la scară foarte mare (1:500, 1:200), prin semne convenţionale
standardizate sau noi, concepute în funcţie de cerinţele concrete pe care le ridică studiul.
Desenul după natură este o reconstituire interpretată ştiinţific a realităţii tridimensionale,
cu o larghă adresabilitate şi un înalt impact vizual.
Fig. 6. Desen ştiinţific şi schiţă de hartă într-un sector de luncă
În procesul de analiză a obiectivului, pentru realizarea desenului după natură, se
desfăşoară o succesiune de operaţii care se referă la:
stabilirea unui punct optim de observaţie;
identificarea obiectelor de interes major şi secundar;
observarea formei generale a obiectelor care urmează a fi reprezentate;
„descompunerea” lor în suprafeţe cu orientări şi înclinări diverse;
notarea perspectivei: din faţă, profil, din ce unghi apar ele observatorului;
identificarea poziţiei obiectelor de interes faţă de orizont: deasupra, în
dreptul sau sub linia de orizont;
stabilirea dimensiunilor principale: lăţime, înălţime.
Pe teren, prima etapă o reprezintă observaţia ştiinţifică dintr-un punct cu
perspectivă optimă, în funcţie de scopul studiului.
Ca principiu de bază, observaţia ştiinţifică pleacă de la prezent şi caută să
înţeleagă trecutul, încercând să-l reconstituie prin urmele lăsate. De exemplu, în
observarea, identificarea şi redarea reliefului fluvial, se începe cu reperarea firului apei,
ca fiind elementul evident. Curentul de apă principal se canalizează în lungul unei forme
cu aspect de jgheab, care se delimitează spre exterior prin maluri. Malurile pot fi abrupte
sau, dacă sunt line, se continuă spre firul apei printr-o plajă cu material mai mult sau mai
puţin grosier. Pornind de la firul apei spre exterior, ochiul şi mintea încep să înregistreze
schimbările de imagine. Acestea sunt, la un prim nivel de interpretare, schimbări de
planuri: planul orizontal al nivelului apei, planul înclinat, care limitează apa şi se
desfăşoară spre exterior etc.
Odată finalizat primul proces de „scanare” a imaginii care se deschide în faţa
ochilor geografului, în etapa a doua se reia operaţiunea, dar pe o altă treaptă de
complexitate.
Pornind tot de la firul apei spre exterior, întâi pentru o jumătate, apoi pentru
cealaltă jumătate a cadrului, se identifică şi se atribuie îmbinările de planuri unor diverse
forme de relief: albie minoră limitată de mal abrupt, continuată cu albie majoră internă
etc. Reluarea procesului permite înregistrarea detaliilor morfometrice (înălţimi, lungimi),
identificarea formelor de relief, a constituţiei lor petrografice, a vegetaţiei şi utilizării
terenurilor, a elementelor de dinamică etc.
Perspectiva de observaţie se bazează pe aprecierea din vedere a proporţiilor şi a
raporturilor dintre linii. Această apreciere se face cu ajutorul creionului ţinut fix, între
vârfurile degetelor, în aşa manieră ca degetul mare să aibă libertatea de a se ridica sau
coborî pe creion, pentru a marca diferitele puncte de reper (fig. 7). Măsurătoarea se face
ţinând ochiul închis şi braţul bine întins, privind din acelaşi loc şi din aceeaşi poziţie,
mişcând numai ochiul. Evaluarea din ochi trebuie făcută întotdeauna de la dreapta la
stânga pentru linii orizontale şi de jos în sus pentru cele verticale, ca unitate de măsură
lăsându-se dimensiunea cea mai mică.
Fig. 7. Aprecierea proporţiilor cu ajutorul creionului
Perspectiva de observaţie depinde de distanţa la care se află diferitele obiecte,
direcţia din care acestea sunt privite (faţă, stânga, dreapta) şi înălţimea la care se găsesc
faţă de ochiul observatorului.
Interpretarea genetică a faptelor constituie nivelul final al observaţiei ştiinţifice de
teren. În exemplul ales, acesta poate fi schimbarea de curs identificată în luncă, prin
existenţa unei albii părăsite, cu funcţionalitate temporară. Gradul de acoperire cu
vegetaţie şi tipul acesteia oferă indicii asupra perioadei de mutare a cursului, succesiunea
malurilor line şi abrupte indică tendinţele actuale de meandrare, existenţa ostroavelor, a
multitudinii lor şi granulometria aluviunilor constituie repere privind competenţa râului şi
modurile dominante de transport, corelabile cu influenţele antropice etc. În acest stadiu,
observaţia ştiinţifică necesită în mod obligatoriu integrarea, pe baza sintezei, a
informaţiei parţiale (morfometrice, morfografice, morfogenetice şi dinamice), într-un
tablou logic-coerent, care să explice realitatea.
A treia etapă constă în realizarea propriu-zisă a schiţei de hartă sau/şi a
desenului după natură, pe care să se evidenţieze observaţiile de interes detaşate din
analiza ştiinţifică. Schiţa de hartă se completează prin cel puţin două-trei profile
transversale şi longitudinale, care se execută pe teren sau, ulterior, la birou..
Execuţia desenului parcurge o succesiune de operaţii, care pot fi sistematizate în
trei faze:
prima fază a desenului constă în trasarea unui cadru, a unui dreptunghi
convenţional, prin punctele extreme ale modelului. Coala de hârtie sau
caietul de teren se orientează în sensul celei mai mari dimensiuni;
a doua fază de execuţie o reprezintă raportarea la acest cadru a unor vizări
multiple, marcând raportul liniilor (înălţime, lungime, adâncime) şi al
suprafeţelor care compun obiectul/obiectele de interes. Se fixează linia de
orizont şi punctul/punctele de fugă. Linia de orizont, punctul de vedere şi
liniile de fugă sunt determinate de poziţia desenatorului faţă de obiectele
din faţa sa;
a treia fază constă în redarea detaliilor şi în accentuarea părţilor umbrite
3.2.13.1. Linia de orizont, linii de fugă, punct de vedere. Prin orizont sau linie de
orizont se înţelege linia care pare a delimita cerul de pământ saude apa mării. Această
linie aparentă reprezintă orizontul vizual. Într-un tablou, linia de orizont marchează
planul cel mai îndepărtat în raport cu baza inferioară a acestuia. (linia de pământ). Spaţiul
delimitat prin linia de orizont şi baza inferioară a tabloului se numeşte plan terestru.
Spaţiul care trece în sus de orizont se numeşte plan aerian. Întotdeauna, linia de orizont
se găseşte la înălţimea ochiului observatorului, fiind în funcţie de poziţia desenatorului.
Toate obiectele care se află sub linia de orizont se prelungesc prin linii ce tind să se
întâlnească pe linia de orizont. Aceste linii reprezintă liniile de fugă. Liniile de fugă
aşezate la înălţimea ochiului se confundă cu linia de orizont.
Punctul de vedere sau punctul principal de fugă este punctul care se găseşte pe
linia de orizont în faţa observatorului, în dreptul ochiului acestuia. (fig. 8). Chiar dacă
privirea se deplasează pe verticală sau orizontală, punctul de vedere rămâne neschimbat
dacă desenatorul nu îşi mişcă capul. Toate liniile de perspectivă văzute din faţă sau toate
liniile perpendiculare, fie la baza tabloului sau linia de pământ, fie la linia de orizont, se
îndreaptă către punctul principal de vedere.
Fig. 8. Linia de orizont, linia de pământ, linii de fugă, punctul de vedere şi puncte de distanţă
(Armaş,Damian 2001)
În afară de punctul de vedere, , după poziţia obiectelor aşezate în tablou, există şi
alte puncte de fugă, numite puncte accidentale. Ele indică direcţia şi se găsesc
întotdeauna pe linia de orizont.
Spaţiul cuprins între obiectul desenat şi desenator se numeşte distanţă.
Distanţa are ca efect micşorarea dimensiunii obiectelor şi deformarea lor, dar şi
atenuarea gradată a intensităţi coloraţiei, până la un gri uniform.
Pentru redarea perspectivei, această distanţă se raportează şi se fixează pe tablou
prin intermediului Punctului distanţă. Acesta este un punct de fugă plasat pe linia de
orizont, la stânga sau la dreapta punctului de vedere, la aceeaşi distanţă la care se află
observatorul de obiectul pe care îl desenează. Liniile orizontale care fac cu baza tabloului
unghiuri de 45º fug la punctul de distanţă, iar cele care se înscriu între 45º şi 90º fug la
puncte accidentale. Pentru ca ochiul să cuprindă un obiect în toată înfăţişarea sa, acesta
trebuie privit de la o distanţă de trei ori mai mare decât dimensiunea sa maximă. De
exemplu, un arbore cu o înălţime de 10 m urmează a fi desenat de la o depărtare de 25-30 m.
Liniile paralele cu baza tabloului sau cele perpendiculare pe ea rămân paralele,
numai că aceste linii, ca şi obiectele care se sprijină pele, se vor reda micşorat, pe măsură
ce sunt mai îndepărtate.
3.2.13.2. Redarea înălţimii, lăţimii şi adâncimii obiectelor (scările de fugă). Cu
cât obiectele sunt mai îndepărtate, cu atât ele par mai mici. Ca să poată fi redată înălţimea
lor corectă, în funcţie de distanţa la care se află de observator, trebuie construită o scară a
înălţimilor. De exemplu, în cazul unui şir de stâlpi, se duce de la baza şi din vârful celui
mai apropiat câte o linie de fugă; acestea se vor întâlni într-un punct pe linia orizontului.
Înălţimea stâlpului următor se va afla ducând o orizontală din linia de fugă bazală, de pe
care se va ridica o perpendiculară pe cealaltă linie de fugă.. Înălţimea acestei
perpendiculare corespunde cu înălţimea corpului a cărui reprezentare se doreşte (fig. 9).
Fig. 9. Redarea corectă a înălţimii obiectelor din planul îndepărtat (Armaş, Damian 2001). Scara
înălţimilor se construieşte ducând din baza şi vârful obiectului apropiat câte o linie de fugă la linia de
orizont. Din baza obiectului situat în planul doi se construieşte o orizontală spre linia de fugă inferioară.
Înălţimea obiectului este dată de mărimea perpendicularei dusă spre linia de fugă superioară. Este necesar
ca obiectele vizate să prezinte înălţimi identice sau foarte apropiate.
Lăţimea obiectelor din planul mai îndepărtat se reprezintă într-un mod
asemănător, pe linii de fugă trasate din extremităţile obiectului din primul plan (fig. 10).
Fif. 10. Redarea corectă a lăţimii obiectelor din planul îndepărtat (Armaş, Damian, 2001). Scara
lăţimilor/lungimilor se construieşte plecând de la linii de fugă duse din extremităţile laterale ale obiectului
din planul apropiat. Lăţimea obiectelor din planurile îndepărtate este fixată între limitele dreptelkor. Se
presupune că obiectele vizate au dimensiuni asemănătoare.
În profunzime, distanţa dintre obiecte pare să se micşoreze, deşi ea rămâne
constantă. Măsura în care trebuie apropiate între le obiectele din fundal, pentru a reda
această iluzie a adâncimii, se obţine prin metoda paralelelor.
În cazul unui şir de arbori plantaţi la distanţe egale în lungul unei şosele sau mal,
se va desena înălţimea celui din primul plan. Din vârful şi baza sa se vor duce drepte la
punctul de vedere. Se va reprezenta şi ultimul copac. Din vârful primului arbore se va
duce o orizontală la baza tabloului (linia de pământ), care se va împărţi în atâtea părţi
egale câţi arbori mai sunt de reprezentat. Ultima diviziune se va uni cu vârful ultimului
copac şi va fi prelungită până intersectează linia de orizont. Punctul de intersecţie se va
uni cu toate celelalte diviziuni (5, 4, 3, 2, 1). Din punctele 5’, 4’, 3’, 2’, 1’, se vor coborî
perpendiculare pe cealaltă linie de fugă. (fig. 11.).
4. Procedee de cercetare geografică
Procedeele cercetării geografice pot fi clasificate în: procedee specifice, în special
cele care ţin de cercetare de teren şi reprezentarea fenomenelor şi obiectelor de cercetat
pe hărţi tematice, şi procedee generale, care aparţin sferei ştiinţei, dar care „îmbracă” o
expresie particulară în geografie.
Geografia, ca ştiinţă a spaţiului terestru, care dispune de modalităţi specifice de
expresie cartografică a faptelor, presupune cunoaşterea şi aplicarea procedeelor de
întocmire şi citire a hărţilor tematice, a strategiilor de reprezentare grafică şi cartografică.
Fig. 11. Redarea perspectivei obiectelor prin metoda paralelelor (Armaş, Damian, 2001). Când distanţa
dintre obiecte este aceeaşi, iluzia apropierii corpurilor din planurile îndepărtate se obţine prin trasarea
liniilor de fugă spre punctul de vedere (PV), pornind din vârful şi baza corpului din planul îndepărtat.
Aceasta deoarece proprietăţile şi caracteristicile lumii reale sunt cuantificate printr-un
proces de abstractizare, fiind redate pe hărţi prin intermediul punctelor, liniilor şi
arealelor, care constituie resursele de reprezentare vizuală. Aceste modalităţi de
vizualizare pot fi folosite în mod individual sau combinat, în funcţie de scopul şi
complexitatea hărţii. Este nevoie de multă practică pentru a alege strategiile cele mai
sugestive pentru redarea simbolică a elementelor geografice pe o hartă tematică.
Totodată, în activitatea de cartografiere trebuie luat în considerare un spor de
reprezentare pentru combaterea „factorului de ignoranţă”. Prin cartografiere se poate
accentua mesajul printr-o gabaritare mai mare a datelor sau a graficii de reprezentare.
Strategiile de reprezentare diferă mult, în special, în funcţie de natura
fenomenelor care urmează a fi redate. În acest sens, se pot distinge trei niveluri de
reprezentare: redarea Informaţiilor calitative – nominale (prin semne convenţionale care
se regăsesc în atlase de semne convenţionale), redarea celor cantitativ-statistice şi
calitative – ordinale (cartograma, metoda arealelor etc.) şi reprezentarea pe scări
proporţionale (diagrame, cartodiagrame).
În funcţie de scopul urmărit, resursele vizuale pot fi combinate în mod variat. De
exemplu, în evidenţierea mai multor informaţii asupra unei singure variabile pot fi
folosite concomitent mai multe resurse vizuale. Pe harta arealelor biogeografice, arealul
unor unităţi taxonomice poate fi redat prin metoda fondului calitativ, iar tendinţele lor
evolutive prin linii de mişcare.
Sub aspect istoric, procedeele geografice au fost pentru prima dată sistematizate
în geografia românească de către Simion Mehedinţi, în lucrarea sa monumentală Terra,
introducere în geografie ca ştiinţă (1931).
Principalele procedee geografice la care făcea referire Simion Mehedinţi sunt:
observarea faptelor geografice (care poate fi: directă – staţionară sau
experimentală; şi indirectă – vizuală şi instrumentală, urmărind aspecte
legate atât de dinamică, cât şi de formă);
măsurarea şi descrierea lor (descriere care trebuie să fie exactă,
cantitativă, explicativă, comparativă în timp şi spaţiu, estetică);
reprezentarea grafică şi cartografică;
clasificarea faptelor geografice din perspectivă tipologică, funcţională şi
taxonomică.
În prezent, aceste procedee apar îmbogăţite prin procedee generale, precum cele
statistice descriptive şi inferenţiale în prelucrarea sistematică a datelor, în vederea
reliefării unor legături între fenomene.
Un alt aspect important, care se regăseşte în geografia fizică românească, în
special după anul 1995, este introducerea anchetei sociale, ca posibilitate de a testa
modalităţile de relaţionare antropică la problemele de mediu, de risc şi hazard, ca urmare
a capacităţilor perceptuale specific umane şi a influenţelor socio-economice şi culturale.
Prin intermediul procedeului de regionare, geografii fizicieni au o contribuţie
majoră în probleme privind amenajarea teritoriului în sensul dezvoltării durabile. Plecând
de la ideea că „ştiinţa trebuie să fie în stare să ne satisfacă trei trebuinţe principale:
condensarea cunoştinţelor, prevederea cursului viitor al naturii şi explicaţia fenomenelor
naturii” (Harré, 1963, p. 107), vom marca trei din procedeele generale: descrierea,
explicaţia şi prognoza (previziunea).
Descrierea înseamnă a răspunde la întrebarea „ce este”, iar apoi la întrebarea
„cum”. Descrierea începe prin a fi „realistă” (exactă şi cantitativă) şi sfârşeşte prin a fi
relaţională (explicativă şi comparativă). Cu ajutorul ei se inventariază, clasifică,
sistematizează cunoştinţele şi se stabilesc relaţii-temporale, de ordine şi succesiune între
fenomene. Pentru a fi corectă, este necesară stabilirea criteriilor în funcţie de care se vor
face clasificările. În principal, pot fi diferenţiate două tipuri de descriere: cantitative şi
calitative.
Descrierile calitative presupun definirea operaţională a conceptelor, formularea
lor în termeni observabili şi acţionali. De exemplu, pentru a defini operaţional conceptul
de „risc natural” înseamnă a preciza condiţiile în care un fenomen natural legic devine
risc, doar în raport cu o anumită comunitate umană, vulnerabilă la acel eveniment. Alături
de operaţionalizarea conceptelor, de traducerea lor în indicatori, descrierile calitative
presupun şi categorisirea, adică regruparea fenomenelor după unul sau mai multe criterii
riguros stabilite, concomitent cu neglijarea tuturor celorlalte deosebiri. Categorisirea nu
conservă decât relaţiile de echivalenţă şi de diferenţă între fenomene.
Descrierile cantitative introduc, aşa cum le arată şi numele, relaţii cantitative între
fenomenele/obiectele studiate, afirmând că unele dispun într-o mai mare măsură de
caracteristica avută în vedere. Acest tip de descrieri presupun două operaţii necesare:
măsurarea (atribuirea unei valori cantitative) şi numărarea (atribuirea unei frecvenţe).
Explicaţia reprezintă o treaptă superioară a cunoaşterii ştiinţifice şi răspunde la
întrebarea „de ce”. Ea urmăreşte surprinderea dinamicii i a interacţiunii fenomenelor,
formularea unor legităţi. „Explicaţia răsare din integrarea faptelor într-un sistem complex
de relaţii succesive, constante şi generale” (Pavelcu, 1972, p. 283).
În sens larg, explicaţia desemnează tot ceea ce clarifică, sporind senzaţia de
înţelegere a fenomenelor investigate. „A explica înseamnă a urca pe scara necesităţi”
(Espinoza, 1996, p. 47, citat de Armaş, 2006). Explicaţia înseamnă, totodată, ridicarea de
la un nivel de abstractizare inferior spre altul superior, definind progresul cunoaşterii spre
niveluri tot mai înalte de necesitate şi universalitate.
Într-un sens restrictiv, explicaţia este redusă la un proces deductiv. Hempel (1965)
considera un fenomen ca fiind explicat, dacă acesta putea fi dedus din compoziţia a două
ansambluri de fapte: din legile generale care îl guvernează şi din condiţiile particulare în
care a apărut. Hempel a introdus în filozofie modelul „explicaţiei prin subsumarea de
legi”, care conţine două submodele: nomologic-deductiv (răspunde la întrebările „de ce s-
au întâmplat lucrurile” şi „de ce era de aşteptat ca lucrurile să se întâmple”) şi inductiv-
probabilistic (justificând mai mult anumite aşteptări şi predicţii: „de ce lucrurile care s-au
întâmplat erau de aşteptat sau nu”).
Pentru ca explicaţia geografică să fie cât mai corectă, este necesară specificarea
sistemului explicativ, care constă în alegerea şi delimitarea variabilelor studiate,
eliminarea, pe cât posibil, a surselor de eroare, stabilirea limitelor sistemului, lărgirea sau
îngustarea sistemului explicativ. Prezenţa unor factori necontrolabili, a unor fenomene şi
interferenţe neprevăzute nu pot fi complet eliminate, ci, eventual, diminuate.
Explicaţia presupune şi, totodată, trebuie fundamentată pe înţelegerea
fenomenelor. Explicaţia face parte integrantă din înţelegere, dar nu se identifică cu
aceasta. Înţelegerea implică în plus două particularităţi: rezonanţa psihologică şi
intenţionalitatea. Înţelegerea este considerată un fel de empatie sau de recreare în
subiectivitatea cercetătorului a obiectivităţii obiectului de studiu.
Prognoza (previziunea) se referă la anticiparea existenţei sau a desfăşurării
fenomenelor cercetate, pornind de la legile generale şi condiţiile în care acestea vor avea
loc. Proba că o ştiinţă se apropie de realitatea de studiu este dată de capacitatea ei de
prognoză. Prognoza include un anumit grad de incertitudine i, respectiv, probabilitatea în
estimarea evoluţiilor.
Între prognoza ştiinţifică şi explicaţie există o strânsă legătură. Din punct de
vedere al structurii logice, ele sunt identice, ambele presupunând un proces deductiv.
Dacă explicaţia deduce un fenomen observat din legile generale sau din condiţiile
particulare în care el se produce, previziunea, pornind de la aceleaşi legităţi şi condiţii
particulare, va deduce fenomenul care se va produce. „Singura diferenţă între cele două
este momentul când sunt făcute: prognoza se face înaintea evenimentului, explicaţia
după” (Matalon, 1994, p.646). Cu alte cuvinte, dacă predicţia priveşte înainte, anticipând
fenomenele, explicaţia priveşte înapoi, de la ceea ce este, la ceea ce a fost. În consecinţă,
capacitatea de a explica, atrage după sine capacitatea de a prevedea cursul evenimentelor.
Pe de altă parte, validarea unei teorii înseamnă a confrunta în experienţă prognozele pe
care le implică. O teorie incapabilă a prevedea, devine imposibil de probat.
Totodată, explicaţia i prognoza nu se suprapun. Există prognoze fără explicaţii, pe
baza unor regularităţi trecute (extrapolare temporală) sau a unei legi empirice, fondată pe
o simplă deducţie. Există însă şi explicaţii fără valoare predictivă, ca urmare a unui
număr foarte mare de condiţii presupuse (greu de reconstruit).
Spre deosebire de explicaţie, prognoza ne apropie de practică, furnizând elemente
care pot fi integrate în decizii şi oferind, astfel, caracter pragmatic ştiinţei. Prognoza are o
mare valoare practică, pregătind pentru acţiune, dar şi teoretică, ajutând la elaborarea
unor noi perspective asupra fenomenelor şi evenimentelor de cercetat.
Notele de curs au la bază lucrarea „TEORIE ŞI METODOLOGIE
GEOGRAFICĂ”, autor Iuliana Armaş, 2006, Editura Fundaţiei România
de Mâine