A fost...

Scumpi copii, dupa vacanța, Va mai amintiți de Zdreanța, Cel cu ochii de faianța, Cum l-am scris şi l-ați citit?

Cîte unul, cîți ați fost, L-învața şi pe de rost.Rasfațat şi mult iubitZdreanța-al nostru a murit.

Ramasese din frumosulPrieten bun, pielea şi osul.Îşi pierduse şi mirosulŞi vederea, şchiopatîndŞi cazînd din cînd în cînd.Ma striga din glod şi apaSa-l mai scot din cîte-o groapa, Aducîndu-şi poate-aminteDe un drum de mai nainteO lua strîmb printre strujaniDînd cu botu-n bolovani, Pentru ca întîi şi-ntîiSa-l ridic şi sa-l mîngîi.Zdreanța, fara sa ma vada, Ma ştia cam prin livada.

Sufar de atunci cumplitSa ştiu Zdreanța ca-a murit.

Plînge sufletul din mine.Îl aştept şi nu mai vine.Mai aflați, şi nu e bine, Ca ce fuse nu mai vine.

Vremea deapana şi toarceŞi ce-a fost nu mai se-ntoarce.

         

Seara

Un păianjen, ca un neg,Umblă lung, în şase peri.Abia-l vezi şi e întregCu nevoi şi cu dureri.

Vine de la munca lui,Nu se-nşeală de picior.Îl aşteaptă, colo-n cui,Casa prinsă de urcior.

Nu mă vede, nu mă are,Nu mă ştie de nimic,De ce-oi fi atât de mare?De ce-i el atât de mic?

         

Ex libris

Carte frumoasă, cinste cui te-a scrisÎncet gândită, gingaş cumpănită;Eşti ca o floare, anume înflorităMâinilor mele, care te-au deschis.

Eşti ca vioara, singură, ce cântălubirea toată pe un fir de păr,Şi paginile tale, adevăr,S-au tipărit cu litera cea sfântă.

Un om de sânge ia din pisc noroiŞi zămlisleşte marea lui fantomăDe reverie, umbră şi aromă,Şi o pogoară vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnică se pare,Pe cât e ghiersul cărţii de frumos.Carte iubită, fără de folos,Tu nu răspunzi la nici o întrebare.