Non Sens - Inger de duzina (by Mara Marcu)

Post on 04-Jul-2015

188 views 0 download

description

poetry

Transcript of Non Sens - Inger de duzina (by Mara Marcu)

Mara Marcu

NON SENSÎNGER DE DUZINĂ

© 2007, Editura „Neutrino”Titlul: Autor: ISBN 978-973-8916-21-0

Descrierea Cip

© 2007, Editura „Neutrino” Mobil: 0724224400

2

2

E-mail: editura @neutrino.ro

3

3

4

4

Prefaţă:

“Cândploaia se va

rostogolidin pământ în cer

noi vom fiDumnezeu

şi îngerii se vor duce

la şcoală ? »

(Puiu Marcu)

5

5

CARTEA 1

Motto : “Ah, cuvintele, tristele,

ele curg în ele însele,deşi înţelesul lor este

static.”(Nichita Stănescu –

„Împotriva cuvintelor”)

6

6

BALADĂ

Am rupt brad şi lumină, cerşind ploaie şi an. Zgomot prelung, tunet de baladă cu ideea înflorită în mugur, frunză de lotus cu fibră de piatră în sevă.

Apoi am trăit. Râzând, mângâind vânt şi pădure, ochi căprui şi ţipăt şi rece.

Am pierdut. Castel, în nisip prăbuşit, cu turnuri şi ape în degete, cu răsărit şi amurguri de piatră şi urme, şi dragoste, şi din nou dragoste, şi fluid, şi margine îndărătnică, cu un soare ce curge prin sevă, în ritm de copac înverzit, prin trunchiuri şi ramuri urcă.

Am sperat, pentru că acum e vânt, mi-e somn, tulpina se-apleacă, iar visul dispare…

Am crezut.

7

7

Delir

Am alergat mai repedeDecât lumina delirului.

Am sorbit în umbră tristeţea,Şi cafeniul castanelor coapte.

Timiditatea mea, a gâtuit liniştea,Şi într-o clipă de uitare,

însetată, de spaimă,Am iubit

Cum iubeşte măceşul sălbatec lumina.Am fost soare, val, talisman, şi apărată de dragostea

ta,am rătăcit mult în alb.

Privind abstract – dureros de abstract - ploaia ce cade încet…

Gândesc mult înaintea lumii,Călcând neputinţa-n picioare.

8

8

DorăO stea plutea în vag, deasupra pletelor tale, într-o seară de vară, cu un aer mirosind a vânt şi a tei,Eu…eram acolo. Şi am văzut. Şi am plâns.Ţi-am plâns disperarea, ţi-am dat siguranţa,Te-am avut, în mine, mereu.

9

9

Ziua întâi

Plouă. Acest cuvânt, aparent atât de simplu,mă sperie.

Între literele lui, se ascund atâtea amintiri,Care aşteaptă, suferind, fluxul uitării.

Noiembrie – e anotimpul durerii şi al zâmbetelor,Născute nu din dragoste, ci din atâtea şi atâtea

Minciuni.

Am murit de atâtea ori…în mine.

Privesc în urma mea eterul,eternul eter,

Din care cad încet şi care, în văpăi de lumină şi vise,Se prăbuşeşte în valuri de albastru.

M-e dor, mi-e dor, şi mă doareanotimpul.

Mă ghemuiesc între gânduri,şi alunec uşor, spre echilibru.

Cunoaştere,Şi absenţă.

Sunt prea dezamăgită de toamnă,De ploaie şi frig.

10

10

Corpul meu, e privit cum alunecăPeste coroanele cu nuanţe de vânt.

Sunt doar un gând care,

Cu mişcări fluide,Levitează.

Uităm să iubim.

11

11

Ziua a doua

M-am urcat pe visul unei tulpini,spărgând lacrima unui nor,

cu daltă de Michelangello celînnebunit de lună.

Acolo,În zâmbetul unui cântec de leagăn,

- fricos şi sădit înainte de vreme –

am simţit cum piatra tresareşi moare.

A murit ieri, a murit azi,Dar mâine va uita să mai moară.

MÂÎNE, NU MAI MOR.MÂÎNE, NU !

12

12

Ziua a treia

Priveşte-mă. Priveşte-mi mâinile, Cum luminează înserarea.

Ochii-mi,Cum beau din cupa cu păduri albastre.

Alerg, din nou, în raza de soareCe leagă pământul de vise.

Trăiesc, din nou,în roua de lacrimi,

în lungi labirinte de-ntuneric gălbui.Respir, prin albastru, lumina

şi tot ce-i în zări, E albastru,Din nou;

Sunt oare singură? NU.Sunt iarăşi cu mine.

13

13

Scrisoare

Şi roua mea te îmbracă,Şi mintea mea te cere,Tulpina se apleacă…

De ce îmi furi apusul ? Prin gene se îneacă, şi lacrimile nu mai pot să îmi atingă faţa,Pentru că sunt prea departe…Dormi?Nu vrei să mă asculţi, să mă salvezi din apa vie…Atât iţi mai cer : fii Dumnezeul meu.Mă voi semna, pe cruce, cu litere de sânge :« te-am iubit, te-am vrut, şi asta nu se stinge ».Din lumi ce ştiu că astăzi, pentru tine nu au pată,A ta mereu voi fi, şi totuşi niciodată.

14

14

Interferenţă

Eroticul zâmbet, al tău,mă înfioraŞi râsul dalei de piatră îmi apăsa visarea.Muream, ca apoi să renascdin cenuşa şi ploaie de vară,ce nu se sfârşea.

Şi tu nu înţelegiCum de iubesc mareaŞi mă întrebi, printre rânduri,De ce citesc anotimpul,Şi-n gânduri,Mă vrei şi mă pierzi mai apoi,Cu pleoape închiseAcolo unde ea,Veşnic cu ea,Vei fi doar al meu.

15

15

Lupii

În noapte cu foi de tăciune,când fiare iubesc anotimpul,

Lupii, în haite, vânează firescul, şi sufletul le uită veninul.

Pe sacru şi veşnic covor au călcatcând au venit pe lume, hoinari,

Şi colţii de-argint, în luna de-atunci urlau crezând în Zamolxis.

Lupii mai gri decât moartea în sineadulmecă acum pământul.

Miroase a carne, miroase a ieri, şi ochii lor negri

mănâncă din seva copacilor.Fiare ce sfinte pornesc spre an nou.

Lupul cel gri pândeşte în umbră un pas greşit ce te-ntoarce,

în noaptea amară sfâşie carnea,Iar drumul rămâne, şi luna-l adoarme…

Ţipăt

16

16

Să taci! Iţi scriu fiindcă noaptea se lasă.Ce-aş vrea acum?

Să ningă?Să nu mai pot să respir,Să mă împiedic de alb?

De ce plouă? N-am cerut eu ploaie !Ascultă, cum în tulpini,

Se ghemuieşte anotimpul.Din frunze picură grea

O aromă de plante strivite.Mi-e inima amară,

ca palma cu care ai strivit busuioc,Şi vântul bate a ploaie, Şi pleoapele-mi triste

Primesc lumina înfrângerii.Cum e acum în lumea mea?

Ştii,Aici lumina cântă.

Salcâmii-s de ceară, Şi luna-i amară ca două pleoape fără lumină.

Aici, copacii arşi, nu sunt cenuşă.În ei seva, ca argila de aur,

e albastră.Copacii arşi

n-au murit încă…Pieptul lor fumuriu mai are încă ceva de spus:

Un ţipăt, atâta doar.Vezi, e simplu !

Non sensPentru mine,

Lumea devine un cult al căderii în nesfârşit.Caut lumina, fugară, a florii de colţ,

şi soarele apune încet spre sfârşit.

A picat o privire din cer.

17

17

Am prins-o,În mâine, în azi, în ieri,

Am iubit-o şi am sărutat-o.Mi-au rămas pe buze însemnele ei,

în ochi - depărtarea.De ce nu mai pot să fug prin ploaie,

Şi să mă ascund în stropii ei?De ce nu mai pot să simt în palme, în pleoape,

În albastrul orb al lunii,Mătasea?

Un hohot de lumină, în nemişcare,Adoarme înserarea.

O ploaie… Un simplu fir de iarbă…

Un zgomot prelung,Ca un scrâşnet de trandafir întors în pământ,

Mă înconjoară.Şi amurguri de iarbă şi fir, şi mare,

Şi ape în ochi, şi vânt şi pădure,Plete castanii,

Şi vuiet şi faptă.Şi noi, şi noi incă o dată.Şi eu, şi ecou şi fluid…

Apoi am rămas singură.

Noaptea întâi

18

18

Atunci,Pieri marea;

Albastrul se ascunse în beznaDintre două ceruri,Dintre două lumi;

Atunci,Veniră ploile;

Pustiul aliniat în pietre A incălzit soarele

Într-o nepieritoare fugă.Legendele au rămas fără istorie,

Iar oamenii au plâns eterulCe se prabuşea.

Noaptea a doua

Mi-e foame de noapte.Vreau să vină apusul, să simt rece, pe tâmple,

respiraţia înceată a morţii.

19

19

Nu exist.Pentru tine

Sunt atât, neantul?Mi-e foame, şi gura mi-e plină.

În ea sunt frunze, vise fermecate ca vântul pândit;Am muşcat din vise, căutând viitorul luminii.

Mi-e foame, de amoruri uitate.Am învăţat, cu toate astea, să sorb lumina.Gestul ce-l fac, te face să râzi. Iar eu plâng.

Cât zâmbet în lacrima mea !Mi-e foame, de ceruri zgâriate de unghii-n căutare de

stele,şi totuşi,

nu mai vreau nimic !

Desculţ

Plouă, iubire, în jurul meu, şi mi-e foamede vise, rostite în dimineaţă,

20

20

de mâini tremurânde, ce-mi caută corpul urlând.Mi-e frică de un mâine târziu

- prea târziu şi sunt obosită de tine.Mai e timp pentru noi,

pentru o viaţă anostă, în doi, ce doare, lăsându-mă iarăşi cu mine ?

Simplu

Am aşteptat atât de mult să vii !

21

21

Am vrut atât de mult să fii,Şi totuşi…

Ultimul tren

Am rupt flamură şi steag în cădereŞi flori albe ce au urmat,Am dorit anotimp şi durereŞi-n lumea de mâine am stat.

Alergai, trecând prin lumină,Şi zorii mocneau netreziţi.22

22

Zeii doreau să te ţinăAve ! Prin ochi adormiţi…

Ambrozie şi suflet – pădureÎn sânul Herei pierdutTu pleci, te-aş urma, dar rămâneUn măr nelipsit în trecut !

Prezent

Acele clipe, pregătind lumina,Răcoarea golului dintre mine şi oameni,

m-au speriat..În răgazul dintre alb şi negru,

Caut furtuna, înflorită în zâmbetul lacrimei Sale.Învăţ să îmi acopăr albastrul cu vinul calm

Al setei de iubire.Un far al durerii mă cheamă spre viaţă, spre ropotul

vântuluiCe-n lacrimi de ploaie va plânge,

Şi nu caut lumina ! Farul mi-o dă înzecit,Şi în jur e atâta depărtare dureroasă !Mâna îmi cheamă, de-o parte, destinul,

Şi el vine, prin arbori cu frunze de umbră.

23

23

Sprijinit de lună,Ridicat mult peste legea lacrimilor,

Coboară din eter pentru mine – un ideal. Fior spaţial. Nedefinit.

Aştept,În echilibru şi delir,

O privire.O neîncredere umilă, plină de şoapte, m-a atins.E rece, ca hotărârea de a nu mai căuta frumosul.

………

Din zare, sună alb. Din bezna unei rătăciri premature,

Un cal aleargă cum floarea de lotus prin ploaie,Iar ochii săi trişti mă învăluie

Într-un apusCe nu işi mai găseşte cuvinte…

Îl văd tresărind prin miresme,Asemeni unei fecioare ce-şi apără inocenţa candidă.

Îl gust prin vântul puternicCe-i mângâie coama, şi visul său tainic

Îmi cade pe umeri ;

De un alb infinit, cu Duhul Sfânt în plete,Se impiedică de gânduri şi temeri…

În zori ce învie, cu pârjol înapoi,tace şi luptă, cu lumina şi plânsul,

ce ne cheamă pe noi.

24

24

Da, calul cel trist mă leagăDe dansul cu oamenii.De dansul cu vântul.

Şi existenţa furatăîmi dă de înţelesCă voi fi mereu

Atrasă de un cal în fugă.

Tablou morbid

Torente de ploaie şi fum, într-un vânt ce nu conteneaNe înconjurau, iar plopii işi plecau măreţia ;Vuia pământul, nemurirea şi ea, Şi-n negru absolut roua încerca să cânteUn cantec de jale, şi cuvintele Lui mă ardeau.Un ultim abis ce nu se închideami-a rămas în paloare şi zbucium.În ultima clipă.Noaptea amuţise şi vântul la fel, o linişte crudă,spartă apoi de un urlet fugar.Şi frunze ardeau, pornind din tine, dintre pleoapele închise devreme ;un râset nebun venea dinspre lună…Da, era El, fericit că te are de-a dreapta.Am plecat, alergând printre nopţi şi prin flăcări.Trupul tău, trecut în nefiinţă, a rămas pe dale de piatrăSub ploaie şi cer ce urla.Picau peste tine frunze uscateÎntr-un vânt furios ce rupea echilibrul

25

25

Căderii în valuri de ceaţă gălbuie.

Tu iţi mai aminteşti măcar, Că ai murit la Emma în braţe ?

CARTEA 2

Moto: „Vouã, cinstitelor,ţie, sperjure:

lanţ al ispitelorjur-împrejure.”

(Şerban Foarţă – „Opera somnia”)

26

26

Ciornă

Inc-un trup o să se rupă căutându-şi mereu steaua –Liberă şi pierdută în noaptea încheierii creaţiei,În frontiere şi vămi, în subconştient parafrazat,Unde iţi cauţi cuvintele să le desparţi în silabe…Aş vrea să vezi credinţe - impuse de destin, Dintr-un alt unghi, pe fond de galben pal,Să vezi că nu sunt eu, aşa, ca fapt divers…Şi-n cercuri arde foc de zeiŞi-n cercuri se întinde poetulSă moară…

Cădea-vor mereu şi vor cădea într-una, cuvintele mele transformate în ploiSă văd apoi cât de frumoasă era marea – privită-n doi…

(april 2007, in genunchi…)

27

27

Destin

E ceva nepământesc – în râsul tău,Fecioară!

E mai presus de legea firii E căutat de secole

Şi se întâmplăUndeva la o mie de ani.

28

28

Deja-vu

Şi pluteam prin nimicuriCe-şi zâmbeau unul altuiaŞi loveam prin zile nesfârşiteAşa cum ştiam : iubeam,Ca doi oameni şi nu nemuritoriDe rândCe apleacăSuferinţa prin zbor ?

29

29

Căutări

Caut, prin mâini albe – seninulÎl vreau să mă plângă pe trepte.Aştept o privire,În marea cea verdeA celţilor din trecut.

30

30

1

De ce ar fi uitat omul Că pădurea îi apasă pe tâmple ?

Norii se zbat a ploaie,Miroase a măr dezgolit,

Rătăcesc, râzând, printre arbori,Iubire ! – mi-e frig !

31

31

2

M-a ucis piatra sfântăce în temple zidea nemurirea.

Mă cheamă abisul,Uitarea şi ea,

Şi roua îmi bea mâna stângă.

Şi nu-mi pasă de lume ce plângeŞi nu mă vrea.

Singurătatea, în suflet păgân Îmi cheamă suflarea mai rece.

Şi ştiuCă e mai grea în doiŞi totuşi nu vreau

Să te mint.

32

32

3

Lumea dorea abstractulCe în noi l-a găsit.l-a multiplicat, l-a iubit,i-a sărutat frunteaşi l-a îngropatîn grădina Edenului.Şi noi – eu, noi o dată,Am uitat de eaŞi totuşi…

33

33

Time

Doar plaja şi nisipul se îndoaieSub paşii noştri uitaţi… În dragostea noastră e ascunsă starea eternăCe o aşteaptă poeţii în secole.

Şi drumul mi-e pavat cu soare şi linii curbeÎn vântul ce trece prin gânduri Al mării destin, neîncetat e să fie,Să ne vegheze pe noi.

Rămân în picoare şi privesc în adâncCu tine în dreapta şi ochii tăi mari,Cu scoica mea în mâna ce tremurăCând ştie că noi suntem, dar nu vom mai fi.

E o eternitate în jurul nostruSuntem în mijlocul eiRătăcim totuşi, fără a ne găsi rostulDar nu conteazăSuntem doi zeiCe se nasc unul din altulŞi se îmbină perfect,Suntem damnaţi, iubim,Suntem nemuritoriPentru că ştim să fim !

34

34

Geneza

Pustiu şi îngheţatcu cai ce nu uită veninul.

În zori, din bătaia unei morţi prematuretrezite-ar la viaţă

de ar putea,Urletul mării ce-şi caută destinul.

În pietre şi ape, Cu zâmbetul tău nefiresc.

35

35

Martie

Privirea ta mi-a răscolit cancerulCe-n suflet se odihnea tremurând.

În chinuri de-o viaţă,În urlet născând,

Speranţa furată nu ştieUnde

Şi când.

36

36

Morgana

În vântul nopţii continuuPrin arbori şi frunze stătea

Se oprea aşternutul,Natura murea,

Zvâcnind irealul în chinuri.

Zoreau oameni şi flori în cădereÎn viitor ce nu află păcat,

Mureau de anotimp şi durereŞi zâmbet,

Cu chip neuitat.

37

37

RA

Căuta apusul,în nefiinţa Zeului Soare,şi căldura din jurîi omora visele.Ah! Visuri de varăca speranţe uitatecu avânt în subsoluri .Ce mi-e vară,ce mi-e trist,ce mi-e moarte !

38

38

Scară

Sunt coama unui cal, pierdută într-un strigăt metalic Sunt un strop de sange într-un pahar cu picior,Sunt ceea ce au vrut târfele Gomorei Şi Sodomei O lacrima a celui căzut de pe cruce…

39

39

CARTEA 3

Moto: „Ce mă-ngrozeşte e primul

minut,primele zile,

Cel dintâi mileniupe care-l voi petrece

acolo mut,legat la ochi,

De-ngrozitorul geniu...” (Adi Dinu – „Ce mă-

nspăimântă”)

40

40

Apocalipsă

În acelaşi ceas, din ziua mea ploioasă,Se va rupe în două bolta deasupra noastrăŞi din ea vor cădea steleAscunse ca visul nocturn,Din ea vor veni lumi noi, căzătoare,Ne vor umple de nisip şi de fum,Ne vor crăpa buzele cu foc şi cenuşăŞi ochii cu lacrimi de argilă,Va ploua cu oameni orbi,Cu fii nenăscuţi dinspre soare,Se vor vedea inorogi ucişi, în genunchi,Şi păsări cu zboruri tăiate – Ne vom transforma şi noi, vom alerga spre nefiinţă,Iar speranţele ne vor fi încredinţate altora.

41

41

Iarna

M-am aşezat în faţa ta, şi iţi şterg fruntea cu mâneca ruptă.Iar tu, cu frământările tale de poet, îmi şopteşti că te naşti din nuferi.Apoi stai închis într-un orologiurămas zilei de ieri,şi umerii ţi-s drepţiiar fulgul târziuiţi întinde inima mea în palmă.

42

42

Secundă

Vreau să iţi iau durerea cu creştetulŞi cu podul palmei,Să te-nchid într-un cub de sticlă.Să iţi desenez pe frunteUn ceas perfect rotundPe care să îl opresc cănd mi se face dor.

43

43

Adevăr irelevantTe-aş fi învăţat că totul se naşte din pietre,Şi pleacă apoi în pământ,Iar crucile nu sunt decât umeri uscaţiAi celor ce mor – ai zeilor lumii ; Ţi-aş fi arătat cum se creează unul din altulOamenii mării, cu părul pe valuri,Cum ne cheamă în adânc cu poeme neştiuteRămase în larg din Evul dintâi.

Ţi-aş fi spus ce gândeşte pădureaCând frunzele i se opresc pe cărare,Ce face zăpada când întâlneşte un focŞi ce simt stelele când nu au noroc…

Ţi-aş fi spus toate asteaAi fi vrut să ştii şi mai multe ?Răspunsuri ce nu au rost de întrebări,Adevăruri rămase mici,Prea mici pentru lumea din jurPrea mari, însă, pentru Alfa şi Omega – Dar e prea târziu, copile,Pentru că şi îngerii mor !

44

44

Lumină

Mă mir de inima-mi,Zvântată în curcubee de praf albăstrui.

Mă mir de ziua aceasta ploioasă,Ca un snop de lumini, tremurând în subsoluri,

Şi mai ales,Mă mir de noaptea aceea, de-nceput de toamnă,

Plină de fum, de lunci, mirosind a vânt,De tăria

De a plânge.Nu ne mai cunoaştem.

45

45

Căci uneori, timpul Până la urmă ploaia nu e decât un suspin al celui ce moare plângând ;îmi şopteşte drama lui în suflet, în casă şi-n nemişcarea lor dureroasăprin draperiile mele de sfoară albastră, legată în dungi – că dacă aş trăiar fi alb măcar astăzimăcar o zi !

Se creează mereu locuri ale “celor de mâine”, murdari dar atât de aşteptaţi,Ajunşi aici în urma sinuciderii din curiozitate a unui îngerCe s-a prăbuşit într-o secundă şi s-a făcut om - cu noaptecu soareşi lacrimi amare !

Mi-au rămas mici mânecile pe care le înfăşuram în jurul trupului tăumi-au căzut firele de păr care iţi mângâiau tăcute faţa,iar cei ce au văzut asta nu sunt decât cei ce vor şi nu ştiu – ca dacă aş aveaochi ca ai tăi i-aş urma…

46

46

Arderea de sine

Ţi-e trupul o mulţime de stele,Şi prin lumina lor,Sufletul mi-l poartă în josÎnapoi spre pământ.Mi-e viaţa aproape de tineŞi voi fiPrin mare şi fumUn Dumnezeu ce va ţineO stea în mână.Cu noi începe veşnicia,şi în dungile pământuluise prefac durerile lumeşti.

47

47

Copilărie

Ţi-e încă moarte de nemuritor prin veneŞi miros iute de pământ încleştat- în culori, cu sensuri neştiute,

crime şi trandafiri spălăciţi.

Secundele trec, nu se duc,Se-ntorc în piruete mai stranii !

Numărând un copil echivocCu pleoape şi trandafiri murdari…

Adio, romantic refrenÎn ritm de lacrimi ce curg înspre soare…

Copilul e stins – de frunze căzute,Şi trandafirii-s morţi, de atâta blestem.

48

48

Hic Jacet…

Eu nu pot fi păzită, ingerul meuNu e mortCi e chiar Dumnezeu.E ziua în care, dacă aş fi crezut în El,Uite, aş fi sărbătorit…

Huomo dixit: Îngerii spun DA, eu încep totul cu NU,Şi mă transform şi euÎn Lucifer cel fără de aripi. A mea, al meu…

Şi totuşi e atât de simplu.

49

49

FIN

Te las cu umbrele tale De improvizată nemurire,Cu perdelele de foileton Şi zeii tăi carbonizati, Şi aruncaţi în pat .Nu mai e nimic ce să ne aperepaharul s-a spart Au venit pe rand, pe tocuri, Paşii albi ai morţii.

Post scriptum :

50

50

Numai căderi inocentecu iz – acelaşi iz ! – de copilă,cu noaptea din miezul de nucă,cu dorul mascat – dor de ducă ! ;Ce-i trebuie timpului să mă prindă,zadarnic, oniric trecut?Când tot ce ştie-i sa mintă,zâmbindu-mi mirific si crud ?Pasiuni renăscute o miedin blocuri şi coli de hârtie –cuvinte lăsate de vremepe un scaun din fire de iele,covor pictat – de jos in sus – cu cearăşi-o fată verde, dar cheală !

CARTEA 4- dor de Nichita…

51

51

Anotimpuri

Unsprezece căni de ceai în lumânări albastre şi conice,pe patru mese de sticlă – perfect rotunde, perfect întinse – potrivit de înalte.

52

52

Fereastră închisă spre lumea de afară ce plânge,lumină difuză-n coloane de fum întinatrugăciune spre Isis cu lacrimi de sânge,şi totuşi – căderi în păcat.Ceară când curge pe covorul pătat cu dureride-un galben aprins ce gândeşte singur viitorul,o floare uscată pe drumul ce duce spre ieri,ei doi, ei doi contopind amorul.Douăsprezece ceasuri abia trecute prin palme şi prafo carte sărind peste o treaptăŞi timpuri căutand realismul poveştiiuitate de mult – întâmplare.Răspuns – întrebare, îmi spui, printre plete,şi eu iţi răspund cu o stea, în lumina ei,lanţuri înnodate.Nume de zeu, îmi repeţi şi mă strigi,apoi treci absurd pe calea cea dreaptăcu ploaie pe care nu o simţi, nu o crezi,şi totusi – înveţi să mă vezi.

Aşteaptă-mă lângă anotimpuri,cu zel, şi răbdare, şi piatră.

53

53

Portret

Drumul e alb ca distanţele dintre ochii tăiunul verde, al doilea spre galben,desenaţi în cărbune pe pereţii meide un pictor nebun, într-o noapte.Dumnezeu nu îşi mai lasă paşii pe hârtie.

54

54

Răgaz

Aş fi în stare să îmi colorez buzeleîn viu argint, negru şi mov,să reinventez armonia culorilorsă îi mint pe ei ochii, să nu mai vadă în dungi,să îmi leg mâinile cu un cearşaf şi degetele cu plastic topit,şi apoi să îmi pironesc genunchii în cuiede podele.Să-mi sprijin capul de poduri căzutesă-mi înec gândurile, iubirea şi somnul,să-ţi dau să mănânci din palmele mele şi dintre coastepână nu mai rămâne nimicnici apa de pe trotuare.

Abis

Ce mai vrei să rămână din noidin gheaţă, din trup, din culori,ce mai vrei să ceri demonilorcare îşi croiesc drum pe faţa mea ?- prin păr, peste ochii mei mari,

55

55

ducând cu ei un secol de umbredar lăsând nemurirea ;Ce mai poţi să îi rogi pe ei,demoni,ce râd de neputinţa mâinilor mele,apoi îmi taie mânecile şi panglicilele leagă în jurul unui copac fără frunze,fără să ştie cât de frig le e degetelor ?De ce nu îi vezi tu pe ei,îngeri căzuţi,cum îmi înghit lacrimilecu mişcări de dans mecanic,apoi se pierd prin gândurile melepână ajung să meargă pe ape;Cum de îi crezi pe ei,demoni,când iţi spun că fericirea meae într-o cană de cafea?

Coşmar

Mă întreceam într-un joc nebunescpe un val cu corp de sirenă,simţeam nisipul sub tălpi, se rotea,o scoică mă înţepa în palma dreaptă.M-a oprit apoi un câine cu două capete,să mă întrebe încotro e Nichita…I-am răspuns că el nu există, nu,el e doar în suflet şi-n şoapte.M-a muşcat de venele de pe coapsă,şi odată cu sângele mi-au curs şi amintirile,

56

56

şi dogmele, frustrările poetului,ascunse de atâta timp în mine.Am intrat într-o cameră miniaturală,iar pereţii se închideau peste mine,un sfinx neînţeles se zbătea pe canapeacu aripile arzând şi ochi negri, fără pupile,M-a privit şi mi-a spus, printre lacrimi,că nu am dreptul să mai renunţ,apoi s-a făcut scrum şi cenuşăşi s-a întors la Cuvântul dintâi.

M-am trezitca să te văd pe tinela masa mea mică,fumându-ţi minţile.

La tine

Sufrageria ta e tot aşa, albă, cu chipul lui Jim pe perete cu căni de cafea nespălate şi beteşi plină de fum – de la iarbă.Dormitorul e vechi şi uzat

57

57

cu oglinzi înspre soare răsare, îmbâcsit de gânduri murdareşi aşternutul tot gri, neschimbat.Bucătăria ta dragă e simplă, color, aşa cum era şi atunci, cu pereţii ei calzi şi în dungidoar eu nu mai sunt în decor !

Legănări

Culoarea ce nu mă ridică mă goneşte spre dama de picăpe care o ghicesc – în nopţi paralele, fără plâns, fără rod ; ale mele sunt gândurile, mâinile ce tremură,

58

58

ce te cuprind în întâmplări hazliişi apoi te fac să doreşti depărtarea de oameni, atât de dureroasă !

Ceas

Ceas, orologiu – sicriu,în care timpul meu se îmbatăapoi roade lemnul, pe dinăuntru,cuiele încercând să le scoată;Să îmi spună cât e de singur,

59

59

să mă facă să îl înţeleg,Deşi el nu ştie – el, timpul – cât de mult îmi place să-l leg !

Viziuni

Locuiam într-un cal de metal,ce râdea – cu ochii spre mal – cu doruri arzând,dor de viaţă,cu moarte prin corpşi pe faţă.

Se-ntorcea în amurg către rai,uşor, ca o pană-ntr-un nai,cu genunchii tăiaţide la gheaţă,cu plete vibrândşi prin ceaţă.

Lovea şi lua suflete-n coamă,

60

60

Lăsându-le în ultima vamă,prea vii să le înţeleagăprea moartesă nu le culeagă.

În ochii lui verzi – amorul, În pântecele lui – muritorul,Într-ale mele – viitorul…

Renaştere

Tu n-ai să mori lăsând printre lumiun ochi orb, rotund, şi de sticlă,cărări neştiute, arme de focbariere-ntre noi şi corbi ce se prabuşesc.

nu !

Tu n-ai să mori ! Nu acum !O să-ţi fixez cu ochii închişi ritmul,de-i trohaic sau iambic,al venelor mov ce zvâcnesc stănescian ;O să-ţi desenez un fluture – roşu sau verde –

61

61

pe aripi.

Condiţii

Unghii roase, încleştate pe un sufletce încearcă să respire frumosul;păcatul destinului meu însăîl sufocăiar dosul palmelor nu işi mai găseşte folosul.Degetele, fiecare…Mă întreabă câte picioare are noroculşi până unde poate să alerge.

62

62

Bolero

Nu mai ajunge lumina pe care o primim de la soaresau visele dăruite de octombrie,Nu mai iubim nici credinţe, nici mituri,iar delirul nostru erotic se pierde prin vene.Cunoaştem un dulce-sărat, obosit,ca ochii tăi verzi şi în ceaţă,ne plimbăm pe străzi auriiîntr-o lume fără trotuare.

Mi-e dor de un NOI absolut,de braţele, mâinile tale,de tine tot, aşa cum te-am ştiut,şi de Nichita, în sensurile sale…

63

63

Cerc de jur-împrejur

Nichita spunea că suntem prea mulţi doi;Supărător de multă dreptate avea…Pentru că noi, fiecare, nu facem cât doi – noi suntem o lume întreagă,ocupăm o eternitate,suntem milioane de oameni.Ne regăsim unul în altul,dar ne pierdem şi-n tot ce e în jur,îmbolnăvim omenirea cu dragostea nostrăcu albastru,cu aer,cu tot ce e fum.Ne construim un univers de culori şi de viaţă- îl facem din tot şi nimic - îl iubim,fără să ne gândim nici o clipăcă în el n-avem loc să mai fim.

64

64

Despărţire

Unde vrei să plecifără covoarele tale, fără ochi,fără mâini,fără paşii mei de pe hol?

Toate casele sunt la fel- cărămidă pe cărămidă !

65

65

Rugăciune

Ah ! uimirea, devenirea,- in suspans,Să mă ierte cerul mare - de balans,de extreme şi de bete,de lascive şi defectestihuri mov.Să mă ierte, să se-ndure,de cuvânt şi de păduresă îmi scuze Tatăl Marepoezia muritoarepe hârtie mov.

Nu mi-e tot, nu mi-e nimica,Mi-e urât şi mi-e Nichita !

66

66

EpilogMi-am aşezat capul

în poala promisiunilor tale.Am adormit.

67

67