Post on 03-Jul-2015
TEXTE FUNDAMENTALE CULTURĂ ŞI MASSMEDIA(Curs de sinteză)
Obiective
Cursul de “Texte Fundamentale Cultură şi MassMedia” încearcă o scurtă istorie, antologică şi neconvenţională, a valorilor care ar merita să se regăsească în bagajul de cunoştinţe al fiecărui intelectual care, după opinia noastră, se cuvine să aibă câteva repere esenţiale despre noţiuni ca identitate individuală, identitate naţională, patrie, creativitate, libertate, toleranţă, umanitate şi universalitate.
1. Naţional şi universal în opera lui Mihai Eminescu
Următoarele rânduri sunt o provocare la meditaţie asupra a două aspecte esenţiale ale operei lui Mihai Eminescu, dimensiunea naţională şi dimensiunea universală, în încercarea de a oferi conştiinţelor noastre o altă prospeţime privindul pe Poetul Naţional al Românilor. Eminescu constituie o preocupare permanentă, chiar şi pentru acei ce nu cred în dimensiunea lui naţională. Negarea lui Mihai Eminescu riscă să se transforme întro industrie de natură malefică, dacă nu rămâne un simplu mod, firesc, al noilor veniţi, din cultura unei ţări, de a se legitima prin negaţie. Textele lui Eminescu (născut în 1850 la Botoşani şi mort în 1889 la Bucureşti) sunt, întradevăr, fundamentale, pentru identitatea românilor de pretutindeni şi dintotdeauna. Îndeobşte, fiecare generaţie, fiecare pătură socială, fiecare individualitate ia din Eminescu ceea ce îi corespunde interesului său spiritual, interesului său moral şi gradului său de acceptare, puterii sale de a înţelege. Titu Maiorescu are, din punct de vedere axiologic, rolul pe care îl are Eminescu, din punct de vedere al creaţiei. Titu Maiorescu apare ca o înaltă conştiinţă a creaţiei, exact în momentul în care literatura română îşi dădea măsura cea mai de sus a creaţiei, prin Eminescu, Caragiale, Creangă şi Slavici. Existenţa acestor nume, unul lângă altul, ar părea o coincidenţă, dacă nar fi vorba de o motivaţie mai adâncă. Aceşti scriitori există, desigur, dar noi luăm cunoştinţă de ei nu numai pentru că există, ci şi pentru că a existat o conştiinţă a valorii lor, care este Maiorescu.
• “Doina”. Eminescu, aşa cum ne este nouă cunoscut şi accesibil prin şcoală, reprezintă dimensiunea poetului şi mai puţin a prozatorului, a publicistului. De prea puţine ori se fac referiri la întreaga proză a lui Eminescu, privindo ca pe un tot şi încercând săi descopere semnificaţia ca un tot. “Doina” nu e deloc o poezie rasistă, cum unii încearcă să acrediteze, pentru că Eminescu a ajuns la soluţia, fireşte, cea mai bună şi mai echilibrată a poeziei, despre care Octavian Goga credea, pe bună dreptate, că este “cea mai categorică evanghelie politică a românismului”: “De la Nistru pân’la Tisa / Tot românul plânsumisa, / Că nu mai poate străbate / Deatâta străinătate. / Din Hotin şi pân’la mare / Vin muscalii dea călare / De la mare la Hotin / Mereu calea neo aţin; / Din Boian la Vatra Dornii / Au umplut omida cornii / Şi străinul te tot paşte / De nu te mai poţi cunoaşte; / Sus la munte, jos la vale, / Şiau făcut duşmanii cale, / Din Sătmar pân’în Săcele / Numai vaduri ca acele. / Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul, / Nici îi merge, nici se’ndeamnă, / Nici îi este toamna toamnă, / Nici e vară vara lui / Şii străin în ţara lui. / De la Turnu’n Dorohoi / Curg duşmanii în puhoi / Şi saşează pe la noi; / Şi cum vin cu drum de fier, / Toate cântecele pier; / Sboară paserile toate / De neagra străinătate; / Numai umbra spinului / La uşa creştinului. / Îşi dezbracă ţara sânul, / Codrul frate cu românul / De secure se tot pleacă / Şi isvoarele îi seacă / Sărac în ţară săracă! / Cineau îndrăgit străinii / Măncaiar inima cânii, / Măncaiar casa pustia / Şi neamul nemernicia. / Ştefane, Măria Ta, / Tu, la Putna nu mai sta, / Las’arhimandritului / Toată grija schitului / Lasă grija sfinţilor / În seama părinţilor, / Clopotele să le tragă / Ziua’ntreagă, noaptea’ntreagă, / Doar sa’ndura Dumnezeu, / Ca săţi mântui neamul tău! / Tu te’nalţă din mormânt, / Să teaud din corn sunând / Şi Moldova adunând / Dei suna din corn odată / Ai saduni Moldova toată / Dei suna de două ori, / Îţi vin codrii’n ajutor; / Dei suna a treia oară, / Toţi duşmanii or să piară / Din hotară în hotară / Îndrăgiiar ciorile / Şi spânzurătorile!“
• “Oda (în metru antic)” arată vocaţia lui Eminescu pentru o literatură de cea mai puternică factură universală, fără timp şi spaţiu, pretutindeni şi oricând valabilă. De aceea, nu se poate vorbi nici despre limba română, aşa cum o vorbim noi astăzi, la început de mileniu trei, nici despre literatura română în ansamblu şi nici măcar despre literatura română modernă, fără cunoaşterea celui care a reuşit să găsească punctele de coerenţă şi, mai ales, axa limbii şi culturii române, fără cunoaşterea creatorului complex care a fost în stare să spună, odată cu adevărul despre valorile vremii sale şi despre valorile de dinainte de vremea sa, că în cultura noastră există resurse şi performanţe estetice cu nimic mai prejos decât ale altor mari culturi. Paradoxal, deşi scrisă “în metru antic”, adică în formulă poetică clasică, străveche, “Oda” este un text eminamente modern: “Nu credeam sănvăţ a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în mantami, / Ochii mei 'nălţam visători la steaua / Singurătăţ ii. // Când deodată tu răsărişi în calemi, / Suferinţă tu, dureros de dulce... / Pânîn fund băui voluptatea morţii / Neîndurătoare. // Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, / Ori ca Hercul înveninat de hainai; / Focul meu al stinge nu pot cu toate / Apele mării. // Deal meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Peal meu propriu rug, mă topesc în flăcări... / Pot să mai renviu luminos din el ca
Andrei Păunescu
/ Pasărea Phoenix? // Piarămi ochii tulburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redămă!”
• Fundamentală este şi gazetăria lui Eminescu, pe care Goga, la rândul său un mare poet şi un excepţional gazetar al primelor decenii ale secolului XX, revendicat de la însuşi Poetul Naţional, ne îndemna so citim, enunţând sentinţe literare, morale şi patriotice inspirate: “Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în creştere. Citiţi articolele lui şi veţi vedea că staţi în faţa unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie naţională”. Avem dreptul de a nu avea neapărat aceeaşi opinie ca Eminescu, numai în deplină cunoştinţă de cauză. Nu ne obligă nimeni să gândim ca Eminescu, dar trebuie să gândim cu Eminescu.
2. Publicistica lui Octavian Goga
Prin lectura şi înţelegerea câtorva articole, apărute în 1927 în volumul “Mustul care fierbe”, putem face cunoştinţă cu publicistica lui Octavian Goga, probabil cea mai importantă care sa scris în limba română, alături de opera de gazetar a lui Mihai Eminescu. Ideea naţională, axul central al publicisticii sale, străbate textele, fie că ele au ca subiect rostul scriitorilor, elogiul tinerilor, personalitatea şi moştenirea lui Eminescu, la dezvelirea monumentului său din Banat, sau evocarea marilor figuri de conştiinţă şi acţiune care au fost Vasile Lucaciu şi Avram Iancu.
• “Rostul scriitorilor”. Una dintre problemele care îl preocupă cel mai mult pe Octavian Goga este menirea, rostul scriitorilor. Articolul “Rostul scriitorilor” este transcrierea conferinţei pe această temă, rostite la Teatrul Naţional din Cluj, în 1920. Iată ce considera Octavian Goga a fi menirea scriitorilor: “Ce este scriitorul în societatea românească? În fierberea actuală, cărei misiuni răspunde el? Ce trebuie să însemne scrisul lui în această epocă de răsturnare şi de prefacere a valorilor? Aici, în Ardeal, trecutul poate arăta cea fost şi ne poate da multe sugestiuni pe seama prezentului. (…) Ei bine, ce mister ne mai ţinea pe noi în picioare, dincolo de sănătoasa sevă populară, care era toiagul nostru de sprijin, azilul fermecat de toate zilele?” Goga, care pare de multe ori un poet tradiţionalist ireductibil, are, în publicistică, o stilistică liberă şi adesea modernă. Prezenţa viguroasă a neologismelor este un fapt, este o realitate, este un dat decisiv. Pe de altă parte, vocaţia lui, pe care nici în poezie nu o putem, în nici un caz, eluda, şi anume cea a redeşteptării la viaţă a unor cuvinte străvechi, nu se împiedică de întâlnirea cu neologismele. Acest balans trebuie observat şi, din el, trebuie descoperite şi extrase valorile stilistice. Goga continuă să se apropie, gradat, de ideea centrală a articolului, de dezvăluirea “apei vii”, literatura, care a conservat în organismul naţional speranţa revigorării: “Cum de am mai crezut noi întro astfel de troiţă, cum de nu neau sfărâmato idolii de bronz ai Capitalei de pe malul Dunării? De unde venea acest izvor de apă vie prelins pe furiş, în Marea Moartă, prin care înotam noi? Din literatura românească, domnilor! Literatura aici na fost un joc capricios de lumini şi umbre, care se ţes ca să prindă un ritm fugar de o clipă, ea a fost atributul suprem al vieţii noastre în funcţiune de eternitate. Literatura pentru Ardealul robit sa substituit vieţii de Stat, ca săl poată transmite posterităţ ii, literatura a fecundat un rezervoriu de energie naţională. (…) Scriitorul, în această perioadă zbuciumată, era cea mai puternică armă în afirmarea vieţii unui neam, istoria îi acordă o aureolă de apostolat. (…) Literatura apare şi astăzi ca izvorul de căpetenie al ideii naţionale. (…) Celelalte ramuri de muncitori se pun de acord cu oportunitatea, artistul cu veşnicia. (…) Scrisul în coloanele gazetăriei de azi apare diform ca talent şi străin ca substrat sufletesc. La tribuna ideologilor sau îmbulzit negustorii şi au făcut dintrun amvon o tejghea.”
• “Cultul tinereţii”. Sunt câteva dimensiuni publicistice şi de conştiinţă naţională pe care Goga le ilustrează suprem: “Cultul tinereţii”: “În adevăr mişcarea de la 1848, cu tot zbuciumul ei glorios, e o operă tinerească. Cu cât o priveşti mai deaproape şi pătrunzi în tainele ei, cu atât ţi se lămureşte mai limpede acest caracter distinct al epocii. Alipirea românismului la curentul de dezrobire, care revoluţiona Continentul, sa făcut la noi printrun mănunchi de tineri intelectuali abea ieşiţi de pe băncile şcoalei. (…) Triumful a fost al tinerilor şi de o parte şi de alta. În Muntenia şi Moldova, pe ruinele unui marasm secular, civilizaţia Occidentului şia introdus formule salvatoare prin filiera acestor visători generoşi. Ei au inaugurat perioada de redeşteptare cu planurile lor romantice, ei au adus mişcare şi nervi întrun corp desvlăguit (…) băieţandrii cu profilul îndrăzneţ, care şiau întrerupt cartea ca să alerge la examenul morţii.”
• “Monumentul lui Mihai Eminescu”. Acest articol este, şi el, transcrierea unei cuvântări a lui Octavian Goga. Se întâmpla în localitatea bănăţeană Sânnicolau Mare, aflată la graniţa de Vest, unde localnicii îl invitaseră pe poetul publicist Goga să vorbească, la festivitatea de dezvelire a monumentului lui Mihai Eminescu, de pe teritoriul abia ieşit de sub autoritatea străină, austroungară. Textul atinge câteva probleme importante: lauda faptei de conştiinţă a comunităţii locale de a ridica o statuie unui poet, importanţa pe care o are opera creatorilor de geniu pentru conservarea şi creşterea spiritului naţional şi, nu în ultimul rând, un portret al lui Eminescu, dublat de o analiză inspirată a poeziei, a gândirii şi a publicisticii eminesciene: “Când alţii aleargă după zgomotul zarafilor, dumneavoastră vă cereţi în tăcere unui templu, când alţii se lasă răpiţi de valul bucuriilor deşarte dumneavoastră zidiţi un altar (…) Eminescu este şi rămâne cea mai strălucită incarnaţie a geniului românesc. Vremea de astăzi, cu toate izbânzile ei, îi aparţine. A biruit crezul lui. Tot viforul de dărâmare şi tot avântul de reclădire ţâşneşte din fulgerele lui.
2
Prin scrisul lui Eminescu, a cerut cuvânt ideea integralităţ ii naţionale, cu toate atributele ei logice. (…) Citiţi «Doina», cântecul năzuinţelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a
românismului. (…) minescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în creştere. (…) O graniţă se păzeşte sau cu un corp de armată sau cu statuia unui poet legată de inimile tuturora.
• “Avram Iancu”. Este, probabil, cel mai frumos articol care sa scris vreodată despre Avram Iancu, care arată, pentru noi, de azi încolo, aşa cum ni la adus la lumină Goga. Fiind singurul text comparabil cu figura din realitate a eroului de la 1848, nici nu mai contează dacă portretul realizat de Goga reproduce obiectiv adevărul sau şi idealizează, prin puterea pe care o exercită frumuseţea istoriei bine scrise: “Istoria de veacuri a Ardealului românesc e istoria de lacrimi şi de umilinţă a unui popor orfan. Din toate apăsările trecutului, jugul feudalitaţii ungureşti a durut mai mult. Pretutindeni domnia străină nea încătuşat energiile de viaţă, aici însă sa aşternut peste noi ca o nenorocire vecină cu moarte, fiindcă, spre deosebire de alte părţi, generaţiile noastre de iobagi ardeleni, părăsite în cursul vremii de către conducătorii lor, au suferit necontenit o întreită mucenicie: de sânge, de lege şi de clasă. (…) Moţii apar astfel cu o specială prerogativă în istoria noastră. (…) Moţii sunt Tirolul nostru, pumnul Ardealului, iar cele două inimi mari în care a clocotit uraganul sunt eroii lor, Horia şi Avram Iancu. (…) Cei desparte însă pe cei doi martiri ai moţilor, e cadrul vremii în care se desfăşoară epopeea lor, cortegiul de lozinci şi de evenimente, care iau întovărăşit pe câmpul de bătaie. Horea e revoluţionarul ţăran care întrupează instinctele de viaţă ale unui popor prin prisma revendicărilor locale. Dama lui e un preludiu numai al reînvierii care aştepta în umbră. Iancu însă, o verigă întrun lanţ de evoluţie universală, se înfăţ işează de la început întro armură complexă de luptător pentru soarta integrală a unui neam. El e soldatul conştient al ideii naţionale, a cărui spadă loveşte de la înălţimea unor principii imutabile, de acord cu catechismul epocii lui. Prin Horea ţâşneşte un fulger răzleţ din viitorul unui popor, prin Iancu cere cuvânt poporul însuşi, cu adevărurile programatice azvârlite în cumpăna istoriei.”
• “Părintele Lucaci”. Un alt articol de o excepţională valoare istorică şi stilistică, în care eroul, preotul Vasile Lucaciu, este relevat ca o figură de vârf a luptei memorandiştilor pentru drepturile românilor din Ardeal, la cumpăna veacurilor XIX şi XX, un caracter nezdruncinat care şia acceptat propriul martiriu în închisorile imperiale în numele unor principii generoase şi care, asemeni “profeţilor visurilor împlinite“, după Marea Unire, avea să cunoască gustul amar al marginalizării şi al uitării de către cei mulţi, pe care ia slujit şi pentru care şia riscat viaţa: “Profeţii visurilor împlinite, ocrotitorii idealurilor realizate, generalii marilor izbânzi, de obicei pleacă discret din lume. Ei încarnează principiul luptei, prin ei cere cuvânt zbuciumul maselor anonime. Până în clipa biruinţei mulţimea e suspendată de privirea lor şi îi urmează cu instinctul sigur al supunerii salvatoare. Ei pronunţă cuvântul de ordine, ei dau semnalul de atac. Sosit o dată triumful, însă, nervii se destind, disciplina morală se atenuează, rândurile se sparg, ierarhia valorilor suferă o eclipsă trecătoare, arena e năpădită de figuranţi şi banchetul biruitorilor răsună zgomotos şi profan. În acest val de beatitudine stearpă marele chinuit nu e la locul lui, el se dă binişor la o parte şi singurătatea creatoare îl învăluie cu încetul. Pe la răspântii se strigă încă lozincile lui, praznicul e în toi, dar comandantul e absent. Dacă moartea îl cercetează în asemenea momente, îl găseşte părăsit şi uitat, fiindcă el sa topit în eternitate deodată cu izbânda, de aceea plecarea lui e discretă şi tristă ca un cântec de departe întrun amurg de toamnă...”.
3. Un proces care continuă: Apărarea lui Socrate
De ce “Apărarea lui Socrate” este un proces care continuă? Pentru că mereu trebuie recitite şi reanalizate marile texte ale culturii universale, această lucrare fiind o capodoperă tragică a luptei pentru libertatea de gândire, un text care putea sta la temelia unei religii. Noi considerăm că Socrate nu realizează un suicid, în adevăratul sens al cuvântului, deoarece el duce la îndeplinire o sentinţă şi moartea nu este voinţa sa. Nu trebuie uitat că Socrate (469 399 î.Ch) nu a scris nici una dintre operele sale, el doar a vorbit atenienilor, unul dintre discipolii săi, Platon (427 347 î.Ch.) fiind cel care a notat procesul mentorului, ceea ce a făcut posibil să ştim azi detalii ale acelor împrejurări. Socrate lea vorbit, întreaga sa viaţă, atenienilor, în pieţe, pe străzi, în atelierele meşteşugarilor, în arenele sportive (palestre), dar nu a considerat important să lase dovezi, scrise cu propria mână. Socrate nu a scris, ci a trăit. Uneori, această cale se dovedeşte suficientă, pentru a rămâne în memoria viitorimii. Marile adevăruri sunt revelaţii şi descoperiri, şi mult prea rar sunt invenţii. Opera lui Socrate erau oamenii înţelepţiţi, cu ajutorul lui, chiar dacă opera, după cum se vede, nul apără, nul salvează pe autor, cum nu la salvat nici pe filosoful atenian.
• Acuzaţiile împotriva lui Socrate. De ce a fost condamnat la moarte Socrate? Acuzele care i sau adus au fost că, în discursurile sale publice din Atena, filosoful 1) îi considera lipsiţi de înţelepciune pe mulţi dintre contemporanii săi care se credeau înţelepţi, îndemnândui şi convingândui cu puterea cuvântului pe atenieni să cerceteze şi abia apoi să creadă; 2) le sucea minţile tinerilor, stricândui; 3) nu credea în zeii cetăţ ii, propunând zei noi. De fapt, Socrate deranja prin libertatea sa de gândire şi prin faptul că însuşi recunoştea, cu un soi de trufie, că el ştie că nu e înţelept, în vreme ce concetăţenii săi nu cunosc sau nu acceptă ideea că ştiu atât de puţin,
3
deci că nu sunt înţelepţi. Iată şi actul de învinuire, redactat de Meletos: “Socrate săvârşeşte lucruri nelegiuite şi iscodeşte atât cele de sub pămînt cât şi cele cereşti, precum preface prin vorbire cauza rea întruna bună; el învaţă şi pe alţii aceleaşi lucruri (1)... El strică pe tineri (2), nesocoteşte zeii în care crede cetatea şi se închină la zeităţ i noi (3)”.
• Acuzatorii şi juriul. Chemat în proces, Socrate este acuzat de către Meletos (reprezentantul poeţilor), Anytos (reprezentantul politicienilor şi al meşteşugarilor) şi de către Lycon (reprezentantul oratorilor). Chiar când le vorbeşte atenienilor, apărânduse şi invocând un “autor de comedii” (Aristofan), subliniinduşi neputinţa de a memora nume, Socrate nu îi minimalizează pe acuzatori, ci îi omagiază pentru arta cu care sau făcut credibili, deşi, evident, nu aveau dreptate. În mod paradoxal, Socrate a vieţuit convingândui pe alţii de ideile sale, dar a sfârşit prin a fi condamnat de un juriu de (probabil) 502 de judecători (sau heliaşti, de la Piaţa Heliaia, unde se judecau procesele), pe care nu ia convins că are dreptate. Mai mult decât atât, după ce, la prima exprimare a opţiunilor de către juriul compus din cetăţeni ai Atenei, tras la sorţi dintre cei în vârstă de cel puţin 30 de ani, sau pronunţat împotriva lui Socrate 281 de juraţi, cuvântul celui judecat, la discutarea pedepsei, nu înduplecă, ci adaugă 80 de voturi pentru condamnare, sentinţa finală consemnând 361 de voturi împotriva lui Socrate.
• Acuzatul şi procesul. Socrate este, după părerea lui Hegel, principiul nou întro lume veche, care, neacceptândul, caută săl sugrume. Dreptatea va triumfa, până la urmă, pentru că, deşi Socrate moare, pârâtorii săi vor fi şi ei alungaţi din cetate şi ucişi mai târziu. Întrun autoportret din timpul procesului, Socrate spune că el are rostul şi rolul muştei care bâzâie, pentru a nu lăsa calul leneş să adoarmă, sau rolul celui ce supără oamenii, trezindui din somn: “Eu am fost pentru voi cum e musca pentru un cal mândru şi de rasă care, din cauza aceasta chiar, este cam leneş şi simte nevoia de îmboldire. Se pare că Zeul de aceea ma hărăzit oraşului; să vă trezesc; să vă îndemn, să vă dojenesc.” Refuzând fuga, pe care discipolii săi credincioşi io puteau facilita, Socrate devine, peste timp, sigla celor condamnaţi fără vină, a celor demni, care cred în idei mai mult chiar decât în propria viaţă: “Prefer, apărândumă în acest chip (demn), să mor, decât să trăiesc în alt chip; căci atât la judecată cât şi la luptă, nici eu, nici un altul nu se cuvine să întreprindă chiar orice, ca să scape de moarte. (...) Acum însă este ora să ne despărţim, eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care dintre noi păşeşte spre un lucru mai bun, nimeni no să ştie fără de numai Zeul.”
• Moartea lui Socrate. Semnificaţia acestui fragment de istorie este aparte, pentru că, în vremurile care au urmat, până în prezent, lupta împotriva libertăţii de gândire şi de exprimare sa perpetuat, cu tot cu sacrificarea de conştiinţe sau de vieţi omeneşti aferente. Tot Hegel observa că, doar murind astfel, Socrate a rămas în istorie ca un exemplu: Socrate e ce e şi prin natura deznodământului. Socrate, la fel ca în apărarea sa, îşi asumă şi în ultimele clipe (în care dialoghează cu Cebes şi Simmias) propria viaţă şi propria moarte, pe care o şi grăbeşte, atunci când Criton îi spune să nu se grăbească să bea otrava, căci “soarele este pe munţi şi na asfinţit încă... alţii beau otrava cu multăntârziere… şi nu e momentul împlinirii sentinţei.
• Cazul Socrate, extrapolat. Dacă nu ar fi murit prin asumarea opiniilor sale, vorbele lui Socrate despre libertatea de gândire nu ar fi avut greutatea şi credibilitatea pe care le au acum. În mod obişnuit, pentru valoarea unei opere nu sunt determinante plusurile existenţiale ale autorului. La Socrate, situaţia este altfel. Viaţa şi opera converg întru valoarea şi înţelesurile lucrării lăsate posterităţii. De aceea, procesul lui Socrate trebuie rejudecat de fiecare gânditor de azi şi de mâine, măcar pentru aşi pune întrebări şi a vedea dacă nu cumva se poate ajunge la o lume, în care să nu mai existe condamnări ale ideilor şi înaintemergătorilor sau manipulări ale majorităţii. Chiar dacă tragediile suferinţei asumate sunt cele mai mari garanţii de credibilitate.
4. Critica de întâmpinare, titlu de nobleţe al presei dintotdeauna
Spre deosebire de critica de evaluare, care pune accentul pe analiza operelor, dând scara de valori a unei literaturi (culturi) create până la un moment dat, trecând peste accidentele biografice şi referinduse la valoarea operei aşa cum trebuie ea transmisă generaţiilor viitoare întro geografie corectă, critica de întâmpinare are menirea riscantă de a anticipa, de a desluşi în ape încă tulburi desfăşurarea ulterioară a producţiilor culturale. Critica de întâmpinare este, aşadar, demersul unui risc asumat, de către un spirit bun observator, dar şi clarvăzător în timp, care luptă, prin condeiul şi ideile sale, pentru cauza colectivităţii, căreia îi conturează principiile şi scara de valori. Iată de ce Titu Maiorescu avea pe deplin autoritatea să scrie despre Eminescu după moartea acestuia, în 1889, el fiind cel care îl întâmpinase pe tânărul Eminescu, în 1872, cu un text excepţional de îndrăzneţ care, dacă nu sar fi confirmat, ar fi diminuat credibilitatea unui director de opinie ca Maiorescu. Un alt moment de vârf al criticii româneşti de întâmpinare a fost anul 1919, când Eugen Lovinescu îl primea în paginile revistei sale “Sburătorul“ pe tânărul poet debutant, Dan Barbilian, căruia ia şi dat, pe loc, numele literar de Ion Barbu. Ulterior, au fost remarcabile iniţiativele de deschidere către noile generaţii pe care leau avut Eugen Barbu (la Cenaclul “Nicolae Labiş“, în anii 60, unde sau afirmat poeţi ca Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Cezar Baltag etc), Geo Dumitrescu, spiritul poetic şi jurnalistic care a făcut posibilă mişcarea din jurul revistei “România literară”, la finalul deceniului şapte al veacului XX, criticii literari Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, adevăraţi arhitecţi ai literaturii române contemporane, de după 1960. Critică de însemnătate au făcut şi Geo Bogza, vorbind despre Nicolae Labiş, şi alţi scriitori români, care au considerat o datorie să sprijine ridicarea spre marea literatură a altor scriitori.
4
• Titu Maiorescu despre Mihai Eminescu, în 1872 şi 1889. Titu Maiorescu oficiază naşterea poetică a lui Mihai Eminescu. În articolul “Direcţia nouă în poezia şi proza românească” din 1872, apărut în volumul “Critice“, Maiorescu observă că societatea românească este haotizată şi are nevoie de noi valori, de o nouă tablă de valori, pe care se încumetă să le ierarhizeze. Pe simptomul a doau câteva poezii, cât publicase Eminescu până la 22 de ani, Maiorescu îşi construieşte întâmpinarea şi dă verdictul: “Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu săl cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este domnul Mihai Eminescu. De la dsa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri Literare, care toate au particularităţ ile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbagiului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lângă aceste (lucru rar între ai noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice.“ (“Direcţia nouă în poezia şi proza română“ 1872). După moartea lui Mihai Eminescu, Maiorescu îşi ia rămas bun de la omul Eminescu în articolul “Eminescu şi poeziile lui“, din 1889. După ce scrie o scurtă poveste a vieţii poetului, criticul defineşte poezia celui mort atât de tânăr, la 39 de ani, drept cea mai înaltă expresie a geniului românesc: “Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şia găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vesmântului cugetării româneşti.“ (“Eminescu şi poeziile lui“ 1889).
Textele maioresciene, dincolo de referinţele directe la Eminescu, dau nota generală şi complexă a unui critic literar, înrâuritor şi director de opinie de o amplitudine greu de egalat în cultura noastră, care, după 17 ani, închidea paranteza critică deschisă la debutul lui Eminescu, desăvârşind un portret perfect, în două ipostaze, una timpurie, alta finală. Portretul lui Eminescu făcut de Maiorescu este atât de bun încât despre acel Eminescu vorbim noi şi astăzi.
• Eugen Lovinescu despre Ion Barbu. Excepţional este şi momentul în care, în 1919, la marele Eugen Lovinescu în birou, a venit un poet necunoscut, “Un poet nou”, cum îşi intitulează textul de întâmpinare maestrul. Textul din revista “Sburătorul”, în care Eugen Lovinescu îl întâmpină pe Ion Barbu, la un an după încheierea cu succes a operei de realizare a Românei Mari, este prin excelenţă o filă a criticii de întâmpinare de cea mai curată sevă: “Din primele numere miam arătat intenţia de a deschide paginile Sburătorului şi tinerilor scriitori. Articolul meu Cei ce vin a avut un mare răsunet printre începători. Am primit un număr impunător de manuscrise, din care era puţin de ales. Cel aşteptat nu venia însă. Veneau alţii. Începeam sămi regret apelul: îmi aducea prea multă tulburare şi prea puţină bucurie... Era însă o chestie de răbdare. Trebuia să vină. Şi acum cred că a venit. În ziua înmormântării lui Vlahuţă, când meditaţia mi se îndrepta în chip firesc spre destinele literaturii noastre văduvite de cel din urmă stejar al generaţiei CaragialeCoşbucDelavranceaVlahuţă, sa prezintat la biuroul meu meu un tânăr, sub numele de Ion Popescu. Un tânăr bizar ceşi alesese pseudonimul de Popescu, spre a sta pitulat în anonimatul unui astfel de nume... De la cele dintâi versuri, am avut intuiţia unui remarcabil talent poetic. Sburătorul îşi face o cinste deschizânduşi coloanele acestui nou poet, căruia iam dat numele de Ion Barbu. Nimănui nui va scăpa viziunea genetică, lapidaritatea concepţiei şi a expresiei, sobrietatea relativă a acestui tânăr, care ne evocă în versuri frumoase şi reci poezia forţelor naturii, a materiei inerte, a prefacerii universale şi a misterelor germinaţiei. Prin vigoarea geometrică şi noutatea concepţiei cât şi prin stăpânirea formei pietroase, literatura română sa îmbogăţ it cu un nou talent tocmai în clipa în care îşi pierdea pe cel mai autorizat reprezentant al generaţiei trecute. Este eterna goană a torţei...“ (“Un poet nou”, articol publicat în “Sburătorul” din 6 decembrie 1919)
Pe câtă vreme critica de evaluare, de consacrare, de după operă, se transformă cel mai adesea în istorie literară, criticii discutând operele după afirmare, critica de întâmpinare este a riscului asumat, al căutării în ape tulburi, întemeiere fundamentală pentru recunoaşterea, formarea şi consacrarea geniilor sau măcar a talentelor.
5. Mari texte ale unităţ ii naţionale
Rândurile următoare cuprind câteva dintre acele texte fundamentale ale limbii române, dedicate ideii de naţiune şi dedicate, la modul cel mai expresiv, acelei măreţe şi dramatice zile a istoriei noastre naţionale când, pentru prima oară în întreaga lor existenţă de după Mihai Viteazul, toţi românii sau aflat împreună: 1 Decembrie 1918. O zi care e atât de mare şi atât de importantă, încât noi, astăzi, împărţiţi în promoţii succesive, dar constituind o singură generaţie umană, nam mai pututo recompune şi retrăi şi nici nu se ştie dacă o vom putea trăi.
• În primul rând, iată textul Hotărârii luate la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, de unire a Transilvaniei cu Ţara Mamă. E un text sec, dar e un text care trebuie cunoscut aşa cum a fost redactat şi rostit de Vasile Goldiş (1862 – 1934), în faţa a 100.000 de români, adunaţi la întâlnirea cu istoria, întrun moment de punctualitate divină, cum nu sa mai consemnat în existenţa noastră milenară: “I. Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţ iţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională
5
proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor susindicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal. III. În legătură cu acesta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea naţională proclamă următoarele: 1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor cel alcătuiesc. 2. Egală îndreptăţ ire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat. 3. Înfăptuirea desăvâr şită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieţii publice. Votul obştesc direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţ ori parlament. 4. Desăvârşită libertate de presă, asociare şi întrunire; libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5. Reformă agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţ ilor, în special a proprietăţ ilor mari. În baza acestei conscrieri desfiinţând fideicomisurile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului săşi creieze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât să o poată munci el cu familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţiarea producţiunii. 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii cari sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus. IV. Adunarea naţională dă expresiune dorinţei sale ca Congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimineze războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale. V. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina scăpaţi din jugul monarhiei austroungare şi uniţi cu ţaramamă, România. VI. Adunarea naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aci în monarhia austroungară, anume naţiunile cehoslovacă, austrogermană, iugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni. VII. Adunarea naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români cari în acest război şiau vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunei române. VIII. Adunarea naţională dă expresiune mulţumitei şi admiraţiunei sale tuturor puterilor aliate, cari, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din ghearele barbariei. IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţ irea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii. Trăiască România Mare!”
• Limba noastră. Alexe Mateevici. În primul Război mondial, în acel război din care a rezultat unitatea naţională la care râvnim şi azi, unul dintre poeţii basarabeni, aflat, de altfel, în tranşee, şi mort acolo de tifos, la o vârstă prea tânără, Alexe Mateevici, a scris poezia sa fundamentală, ”Limba noastră“: “Limba noastrăi o comoară / În adâncuri înfundată, / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată. // Limba noastrăi foc ce arde / Întrun neam ce fără veste / Sa trezit din somn de moarte / Ca vitezul din poveste. //…// Limba noastrăi limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, / Careo plâng şi careo cântă, / Pe la vatra lor ţăranii…” George Călinescu vorbeşte despre această poezie a lui Mateevici, publicată în 1926, ca despre o capodoperă profund eminesciană, egală cu marile poezii ale limbii române, care reprezintă un miracol, pentru că este unica poezie de acest nivel a poetului Alexe Mateevici, mort de tânăr, după ce luptase în tranşeele războiului din care avea să se nască statul întreg, pentru care el milita cântândui limba.
• Moţii şi curcanii. Alexandru Odobescu. Un text demn de introdus în orice antologie a literaturii noastre istorice este “Moţii la 1784. Jalba lui Horia către împăratul Iosif al IIlea” al lui Alexandru Odobescu, apărut în cartea ”Moţii şi curcanii“, la Alba Iulia, în 1880: «Dasupra Zarandului şi încins întrun brâu îngust de munţi aspri şi înalţi, şerpuieşte râul Arieşului, în a cărui sălbatică vale stau pitulate printre stânci şi păduri numai sălaşe neaoşe româneşti, adăpostiri ale mândrilor moţi din ţara Abrudului, acolo sub piscurile semeţe ale Detunatei în târgul Abrudului şi băile lui de aur. (…) La 28 februarie 1785, tocmai patru luni zi cu zi în urma întâiei vestiri a românilor la târgul de la Brad, sentenţa de moarte cu caznă a lui Horia şi Cloşca ca rebeli contra împăratului Iosif se înduplecase a o confirma din Viena. La Alba, dinainea mai multor mii de iobagi români, pe cari autorităţ ile ungureşti îi adusese cu sila, câte şase de fiecare sat românesc al Ardealului, ca să le fie de învăţ acest îngrozitor exemplu, Cloşca mai întâi fu frânt pe roată, începând sfâşierea de la picioare în sus. Răcnetele lui de durere se năbuşiră atunci numai când un crac de fier al roatei îi străpunse pieptul. Horia sta faţă neclintit. Ochii lui vedeau apriat (notă: clar) muncile groaznice ce aveau îndată săl ajungă; dar inimai bărbată ştiu să stăpânescă până şi fiorii. Când rândul său veni, toţi îl văzură călcând cu pas ţeapăn, neşovăit. Întrînsul nu se destăinui nici o slăbiciune. (Aceasta e de reţinut, deci nu se destăinui, nu se desfăcu de taină). Roata îi zdrobi oasele, fără ca durerea săi scoată măcar un gemet, din pieptul lui oţelit. Au zis unii că, murind, Horia ar fi strigat: “Eu mor pentru naţiune!“.Poate că el na rostit aceste cuvinte, dar, fără îndoială, marele lui suflet lea
6
simţit adânc. » Aşadar iată ce precauţie îşi ia Odobescu, autorul textului, pentru a nu contrazice eventualitatea că Horea nu ar fi rostit chiar acele cuvinte. Dar, pe cât de semnificativă este această dovadă de relativizare, pe atât este de absolut textul, în adâncimea lui.
• Câmpul libertăţ ii. Ştefan Octavian Iosif. Şi poetul Ştefan Octavian Iosif a scris, în poemul ”Câmpul libertăţ ii“, o imagine din care putem recrea atmosfera mijlocului de veac XIX, când, la Blaj şi în alte locuri româneşti, fierbea valul revoluţionar paşoptist: “Un zvon din sat în sat străbate / Şi dă norodului curaj, / El pleacăn valuri tulburate / Şi se îndreaptă către Blaj. // Sunt preoţi şi mireni cu toţii / Mânaţi deacelaşi ideal / În fruntea tuturora moţii, / Mândria mândrului Ardeal! // Ei simt căntâia oarăi leagă / Un dor adânc de neam întreg; / Aleargă toţi săl înţeleagă, / Şi cât de binel înţeleg. // Căci bat cincizeci de mii de piepturi / Şin ele inimi româneşti / Cari strigă: Libertate! Drepturi / Pe plaiurile strămoşeşti! // O, sfântă zi de sărbătoare, / Popor voinic din văi şi lunci, / Teom mai vedea vedea vreodată oare / Precum teai arătat atunci? / Povestea vremii ne învaţă / Că orice rană are leac, / Dar o întâmplareaşa măreaţă / Zbucneşteodată la un veac.“
• Discursul de la 2/14 mai 1848 al lui Simion Bărnuţiu, pe Câmpia Libertăţ ii din Blaj. O zi sărbătorescpremergătoare a unităţii noastre naţionale este ziua de 2/14 mai 1848. În poezia lui Şt. O. Iosif era vorba despre Câmpul Libertăţii. Iată discursul lui Simion Bărnuţiu (18081864), ţinut în acelaşi loc, cunoscut drept Câmpia Libertăţii de la Blaj, text tipărit la Viena în 1852, un cuvânt patetic despre naţiune şi libertate, străbătut de toate marile idei moderne ale revoluţiei europene care a schimbat, în mod evident, cursul istoriei universale: “Fraţi români, (...) Eu zic că libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională. (…) Fără de libertate nu e onoare pe pământ şi viaţa naţiunii fără onoare e mai amară decât moartea. (…) Fără de naţionalitate nu e libertate, nici lumină nicăieri, ci pretutindeni numai lanţuri, întuneric şi amorţire. Ce este apa pentru peşti, aerul pentru zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele, ce este lumina pentru vedere, soarele pentru creşterea plantelor, vorba pentru cugetare, aceasta e naţionalitatea pentru orice popor; (…) Naţionalitatea e libertatea noastră cea din urmă şi limanul scăpării noastre viitoare. (…) Ţineţi cu poporul toţi ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, (…) Fostam cu hunii, dar nu neam făcut huni; fostam cu avarii, şi nu neam făcut avari; fostam cu bulgarii, şi nu neam făcut bulgari, cu ruşii, şi nu neam făcut ruşi; cu ungurii, şi nu neam făcut unguri; cu saşii, şi nu neam făcut nemţi. Aşa este, fiilor! Nu neam ungurit, nu neam rusit, nu neam nemţit, ci neam luptat ca români pentru pământul şi neamul nostru, ca să vil lăsăm vouă dimpreună cu limba noastră, ca cerul sub care sa născut, nu vă nemţiţi, nu vă rusiţi, nu vă unguriţi nici voi; rămâneţi credincioşi numelui şi limbei voastre!… Dixi et salvavi animam meam.“ Un text fundamental al conştiinţei naţionale, despre naţionalitate, dreptate şi libertate, pe care Simion Bărnuţiu îl încheie cu o frază latinească: ”Dixi et salvavi animam meam“, care înseamnă ”Am spus şi miam salvat sufletul.“
• Libertate, egalitate, frăţ ietate! Avram Iancu. Asemenea oameni au fost cei ce neau premers. Despre cel care e autorul textului următor, putem afirma că este eroul cel mai curat al naţiunii române şi cea mai înalt shakespeariană întruchipare a vocaţiei pentru libertate şi dreptate a acestui popor: Avram Iancu. Avem o traducere a unui text, scris şi spus de el în limba maghiară, la Câmpeni, în 15 iunie 1849, către lt.colonelul maghiar I. Simonffy, în care încap, deopotrivă, fermitatea patriotului care avertizează adversarul istoric că românilor le a ajuns cuţitul la os, şi luciditatea avocatului revoluţionar modern, care încearcă toate soluţiile paşnice, lăsând lancea lui Horea ca o ultimă cale de dobândire a dreptăţii: «Fraţilor maghiari! Ascultaţi cuvintele purcese din adâncul sufletului unui român sincer. Aste sfinte principii ne treziră din adâncirea în care ne apăsară barbarii în sute de ani; pentru aceste am ridicat cereri la locurile cuvenite; pentru aceste ca să ne fie recunoscute am ridicat arme, neam vărsat sângele şi a nil vărsa pentru libertate suntem rezoluţi până va mai curge sânge în venele noastre. Deieşi părerea Europa, judece popoarele civilizate, noi ne luptăm pentru libertatea noastră cea opresată de a secolelor nedireptate. (…) Libertate, egalitate, frăţ ietate, aceste principii sunt deviza noastră, acestea tezaurul şi cel mai sfânt obiect, pentru care şi cu care trăind suntem gata a da mâna cu cei mai nedumeriţi contrari ai noştri şi a le promite cel mai sincer ajutor ce se poate aştepta de la vreun popor european, iar de la aceste principii lipsiţi, cu cea mai bărbăteasacă seriozitate suntem mărginiţi din început a ne băltui sângele până la cel din urmă român; însă aceste principii le pretindem pe temeiul existenţei popoarelor şi nu suntem îndestulaţi văzând însemnate numele lor pe scrisori private, neci auzindule numai sonul lor cel dulce pe la urechile noastre, ca un echo fără de simţire.”
• Mersul revoluţiei în istoria românilor. Nicolae Bălcescu: “Revoluţia română de la 1848 na fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţ i sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi. (…) Interesele celor mulţi nu pot niciodată sta singure în mâna celor puţini. Boierii, izolânduse de popor şi apăsândul, îl fac apatic şi nepăsător la nevoile ţării. Poporul se degradează prin robie şi sărăcie ca şi boierii prin bogăţ ie şi asuprire. (…) De la Petru cel Mare, boierii caută în Rusia mântuirea lor de fanarioţi şi turci, şi Rusia, sub titlul de ocrotitoare, ţinteşte mereu a coprinde ţările române. (…) Regulamentul organic de la 1831, care
7
desfiinţează reforma lui Mavrocordat şi se pune în locui, e contractul care robeşte ţara ciocoilor şi pe ciocoii muscalilor. (…) Regulamentul, cu toate relele sale, aduse însă oarecare principuri folositoare şi se făcu un instrument de progres. El recunoscu în drept principul libertăţ ii comerţiale, despărţirea puterilor judecătoreşti, administrative şi legiuitoare şi introduse regimul parlamentar. (…) Copleşiţi şi ameninţaţi astăzi de panslavism, mâine poate şi de pangermanism, noi nu ne putem mântui fără numai opunândune panromânismul. (…) Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc. Ea fu o revoluţie democratică. Revoluţia de la 1848 a vrut ca românul să fie nu numai liber, dar şi proprietar, fără care libertatea şi egalitatea e minciună. Pentru aceea adăugă la deviza sa cuvântul frăţie, această condiţie de căpetenie a progresului social. Ea fu revoluţie socială. Revoluţia viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi, egali, proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui progres comun. Ea nu se va mărgini a cere libertatea dinlăuntru, care e peste putinţă a dobândi fără libertatea din afară, libertatea de supt domnirea streină, ci va cere unitatea şi libertatea naţională. Deviza ei va fi: dreptate, frăţie, unitate. Ea va fi o revoluţie naţională. Aceasta este calea ce va lua revoluţia română în viitor.“ Articolul lui Nicolae Bălcescu a fost publicat în ziarul “România viitoare“ de la Paris, din 16 septembrie 1850, cu entuziasmul tineresc care a marcat întreaga generaţie revoluţionară paşoptistă, stare febrilă care la făcut pe acelaşi Bălcescu să definească tinereţea, ca întrun autoportret: “În junie este entuziasmul lucrurilor mari şi devumentul (= devotamentul) pentru adevăr.”
• “Voi ajunge să fiu deputat la Bucureşti”. Vasile Lucaciu. (Scrisoare către Gheorghe Pop de Băseşti). La 1894, din Siseşti, în ziua de 2 martie, pleca o scrisoare a preotului doctor Vasile Lucaciu, către Gheorghe Pop de Băseşti, o scrisoare care conţine măreţia, eroismul, curajul istoric şi legea morală a autorului, cu atât mai mult cu cât ea nu e menită publicităţii. Rândurile lui Vasile Lucaci către tovarăşul său de cauză naţională nu sunt scrise pentru cărţile noastre de azi sau de ieri, nici pentru vreo carte de epistole eroice ale momentului. Este pur şi simplu o scrisoare adevărată, în care împrejurări care pe alţii iar cutremura, cum ar fi procesele, condamnările şi puşcăria, sunt văzute ca paşi de sacrificiu firesc, în lupta către un ideal al neamului, Vasile Lucaci fiind prigonit pentru vina de a fi fost unul dintre autorii Memorandului de la 25 martie 1892 adresat împăratului Francisc Josef I: “Scumpe bade, suntem în luna martie şi numai două luni ne mai despart de dezbatereea ce va avea loc la Cluj. Acest proces al nostru va trebui să aibă un răsunet istoric. Aştept cu nerăbdare procesul şi sunt convins că vom putea arăta din nou tiranilor noştri demnitatea noastră de a sta neclintiţi faţă de orice tentativă sau uneltire a lor. În ce mă priveşte pe mine, eu stau ca şi cum aş fi deja la închisoare; numi pot părăsi casa fără a fi urmărit de jandarmi. Recunoşti, dragă bade, cât a fost de zadarnic să te încrezi în graţia împăratului. Nu se deosebeşte nici el de guvernele sale. Când te plângi la împărat este ca şi cum teai plânge directorului puşcăriei contra brutalităţ ii temnicerului. Cauza noastră naţională nu se poate câştiga decât prin luptă şi solidaritatea noastră dârză şi neînfricată. Sunt sigur că vom fi condamnaţi grav. Cel puţin să ne purtăm cu demnitate şi mândrie la proces şi la puşcărie. Să le arătăm că nu ne temem de ameninţările lor, nici de argumentările lor viclene şi nici de cruzimea lor. Ne aşteptăm la cele mai grozave închiziţii. Ele nu trebuie să ne intimideze, să ne slăbească credinţa, ci, din contră, să neo întărească, şi convingerea mea fermă este că trebuie să ne dezrobim de jugul strein cu orice preţ, aducând chiar jertfa supremă, viaţa. În ce mă priveşte pe mine, eu mam obişnuit cu puşcăria. Şi am încredere neclintită că ne vom răzbuna şi răzbunarea noastră va fi groaznică pentru ei. Eu leam spus la SatuMare la proces că voi ajunge să fiu ales deputat de SatuMare pentru Dieta din Bucureşti! Sau cutremurat la această ameninţare şi nici nau avut curajul să reacţioneze. Simţeau în subconştientul lor că spun un adevăr profetic, pe care ei nul vor putea schimba, al cărui proces fatal nul vor putea evita, căci aşa vrea istoria, aşa vrea destiunul, fiindcă e firesc să fie aşa. E chestie numai de timp şi vom învinge. Te rog, dragă bade, ai curaj şi insuflăle şi celorlaţi curaj, căci numai având curaj vom putea atrage simpatia întregii lumi civilizate spre noi. Pregătiţivă de procesul Memorandului. Am scris şi lui Raţiu la Sibiu, el mă întrece în însufleţire. Dacă avem un astfel de conducător curagios şi înţelept vom putea fi condamnaţi, dar nu învinşi. La revedere la proces. Te salută cu mult drag un viitor tovarăş de robie. Dr. Vasile Lucaciu. Siseşti, la 2 martie 1894.”
• Doina lui Lucaci. Gheorghe Bocu. Preotul doctor Vasile Lucaciu este acel personaj excepţional al istoriei românilor despre care, chiar în vremea vieţii sale, sau scris poeme eroice, cântate în popor. Iată ”Doina lui Lucaciu“, publicată de Gheorghe Bocu în “Foaia poporului” din Sibiu, în 1893: “Cântăo mierlă prin păduri, / Robui Lucaci la unguri / Pentru sfânta direptate / De care noi navem parte! // Nu fi, mierlă, supărată, / Nui robia nencetată; / Vineo dalbă primăvară, / Fiva Lucaci liber iară! // Nu suspina în zadar, / Dumite pân’ la Sătmar, / Undei Lucaci lanchisoare, / Nu vede nici cer, nici soare. //…// Şi îi spunenchinăciune / De lantreaga naţiune. /…/ Că el bine sa luptat / Ca român înflăcărat…”
• La 4 mai 1915, întrun miting naţional de la Ploieşti, Nicolae Titulescu spunea adevăruri convergente cu cele din textele prezentate până acum, despre necesitatea ca toţi contemporanii să înţeleagă că statul român nu este de conceput decât în întregul său, din care nu poate lipsi Ardealul, aflat vremelnic sub administraţie străină. Extinderea Războiului Mondial îl făcea pe marele diplomat să spere în şansa ca marea conflagraţie să reaşeze graniţele şi treburile continentului pe făgaşul firesc, în care Ardealul să facă parte din trupul Ţării mamă: “Iubiţi cetăţeni, se apropie anul
8
de când, brusc, fără pregătire, tragic, România a fost pusă în faţa clipei care trebuia să decidă de toate străduinţele trecutului ei întunecat şi vitreg şi de toate făgăduielile viitorului ei luminos şi falnic, clipă supremă, pe care am întrezărito cu toţii în visurile noastre de mărire, clipă pe care nu îndrăznea să spere a o vedea sosind generaţiunea chemată so trăiască! (…) Din împrejurările de azi România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care ia ocrotit copilăria, e şcoala care ia făurit neamul, e farmecul care ia susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care chamă viaţa! Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom şti săl luăm şi mai ales săl merităm. Pentru Ardeal nui viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nui sforţare care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare. Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta; Ardealul e inima României geografice. Din culmile lui izvorăsc apele cari au scăldat românismul în istorie. La miazănoapte Someşul, la apus Mureşul, la miazăzi Oltul! Dea lungul Carpaţilor, România de azi se întinde ca o simplă zonă militară a unei fortăreţe naturale, încăpută în mâini străine! Acel care nu se simte tăiat la brâu când priveşte Ardealul (notă: rupt de România, cum încă se afla , până în 1918), acela nui român, acela e sămânţă străină pripăşită în România pe vremea când o băteau vânturile din toate părţile! Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipeşte carne de carne fără să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu neutralitatea! Neutralitatea şia avut rostul, dar şia trăit traiul!...”
• Noi privim în înfăptuirea unităţ ii naţionale un triumf al libertăţ ii omeneşti. Iuliu Maniu. Discurs rostit la 1 Decembrie 1918: “... Onorată Adunare naţională, istoria nea învăţat să credem în adevărul cuvintelor că nai să aştepţi nimic de la împăraţi străini, nici de la fiii altor neamuri. Bine poţi să aştepţi sigur numai de la propriile tale puteri. (…) Dar, îndeosebi, noi românii din Transilvania, Banat şi Ungaria suntem în drept şi avem datoria să pretindem această unire, pentru că aici a fost leagănul românismului (…) Noi, onorată Adunare naţională, privim în înfăptuirea unităţ ii noastre naţionale un triumf al libertăţ ii omeneşti. Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori. Noi voim să intronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor. (...) Nu se poate spera ca cetăţenii fără drepturi şi ţinuţi în întunerec sufletesc şi în mizerie socială să devie stâlpii siguri ai unui stat modern.
• “Noi muncitorii ne simţim una cu întreg neamul“. Iosif Jumanca. Discurs de Adeziune a socialdemocraţilor români la Marea Unire de la Alba Iulia, rostit la 1 Decembrie 1918: “… Când aderămn la unirea tuturor românilor, voim totodată şi posibilitatea de dezvoltare a muncitorimei române, voim să deschidem braţele largi pentru ca în această Ţară Românească nouă să se dezvolte şi să progreseze un popor muncitor, tot aşa cum a progresat popoarele muncitoare din Apus. Socialdemocraţia nui identică cu lipsa simţului naţional. Noi nu zicem că ubi bene ibi patria; dimpotrivă, zicem că, unde ţie patria acolo trebuia săţi cauţi de ea! (…) Noi muncitorii români, ne simţim una cu întreg neamul românesc!”.
• “Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani“. Lucian Blaga (Fragment din “Hronicul şi cântecul vârstelor”): “Pentru marea, istorica Adunare naţională de la Alba Iulia, unde sa hotărât alipirea Transilvaniei la patriamamă, na fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice, pregătirea se făcuse vreme de sute de ani.”
• “Vă aşteptăm de o mie de ani”. Ion I.C. Brătianu, 14 decembrie 1918: “Prea sfinţi părinţi, fraţilor, vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt în viaţa unui neam clipe de fericire atât de mari, încât ele răscumpără veacuri întregi de suferinţă. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute şi sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude fără săşi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie. Fraţilor, fiţi bineveniţi!... Această unire vo strigă toţi morţii noştri şi acei din câmpiile Turdei, şi acei din Munţii Apuseni, şi acei din Carpaţi, şi acei de la Siret. (...) Trăiască România Mare!”
• Ai noştri sunt aceşti munţi. Aron Cotruş (poem scris în 1918): “Ai noştri sunt aceşti munţi / pietroşi, mănoşi, cărunţi, / căci noi neam căţărat pe ei spre cer, / noi leam deschis adâncurile deaur şi de fier / şiam suferit prin ei pe ploi şi ger...”
• Apriorism românesc. Lucian Blaga (din “Spaţiul mioritic, 1936) “…Noi nu ne găsim nici în Apus şi nici la Soarerăsare. Noi suntem unde suntem: cu toţi vecinii noştri împreună, pe un pământ de cumpănă. Animatorii culturii româneşti, flăcări de sacru elan în poarta vânturilor, îşi întind de un secol şi mai bine, unul altuia moştenirea de îndemnuri. Nici unuia dintre ei nu i se poate reproşa sumeţia sau uitarea de sine de a fi atribuit poporului nostru o misiune mesianică în lume. Ei sau ţinut departe de asemena hibride extazuri şi bine au făcut. Cunoaştem îndeajuns din colindările noastre prin Europa iluminările caraghioase şi grimasele jalnic lipsite de duhul autoironiei ale unora dintre mesianicii noştri vecini. De acest steril foc lăuntric nea apărat până acum
9
Dumnezeul bunuluisimţ. Să nădăjduim că ne vom putea cuviincios îndeplini rolul nostru sub acest petic de cer şi fără de a îmbrăca mantia mesianică. De la o vreme acestă mantie pare o haină de confecţie, care nu împrumută o prea frumoasă figură nici măcar popoarelor cu putere de inducţie mondială. Până acum nici un popor nu a devenit mare pornind de la un program mesianic. Examenul atent şi stăruitor al culturii noastre populare nea dus la concluzia reconfortantă despre existenţa unei mătci stilistice româneşti. Latenţele ei întrezărite ne îndreptăţesc la afirmaţiunea că avem un înalt potenţial cultural. Tot ce putem şti fără temerea de a fi dezminţit este că suntem purtătorii bogaţi ai unor excepţionale posibilităţ i. Tot ce putem crede fără de a săvâr şi un atentat împotriva lucidităţ ii este că ni sa dat săl luminăm cu floarea noastră de mâne un colţ de pământ.Tot ce putem spera fără a ne lăsa manevraţi de iluzii este mândria unor iniţiative spirituale istorice, care să sară din când în când, ca o scânteie, şi asupra creştetelor altor popoare. Restul e ursită.”
6. Trecutul şi prezentul, deşertăciune a deşertăciunii şi vânare de vânt
Cel mai important lucru este capacitatea de a regândi textele pe care le discutăm . Aceasta şi în funcţie de ceea ce sa gândit până la noi, dar şi în funcţie de propria noastră formaţie intelectuală şi de propriul nostru gust. Cele două texte urmărite mai jos sunt: un text fundamental al Bibliei, din Vechiul Testament, scris, probabil, în secolul 3 înainte de Cristos, iar celălat, unul profan, scris în 1963 de către un trubadur modern, poetul şi cântăreţul Bob Dylan. Aşadar, vom vorbi despre „Ecclesiastul“, atribuit lui Solomon (în traducerea lui Gala Galaction), şi despre un text intitulat “Vânare de vânt“ (în versiune originală, “Blowing in the wind”), care, după milenii, răspunde, întrun fel modern, textului biblic. Pentru a putea intra în atmosfera “Ecclesiastului”, va trebui să facem o operă aproape tautologică, săl citim. Acest text (reprodus selectiv) trebuie să fie primul în care ne vom regăsi, dovedinduse în acest fel cât de puţin importantă rămâne ora la care sa scris un text şi câtă valabilitate au valorile adevărate, dea lungul vremii.
• Ecclesiastul. Capitolul 1. Nestatornicia lucrurilor pământeşti. 1. Cuvântul Ecclesiatului, fiul lui David, rege în Ierusalim. 2. Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! 5. Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul unde răsare iarăşi. 7. Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat. 9. Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce sa întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. 14. Mam uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. 18. Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa. • Capitolul 2. Zădărnicia lucrurilor lumeşti. 1. Grăitam inimii mele: Vino să te ispitesc cu veselia şi să te fac să guşti plăcerea! Şi iată că şi aceasta este deşertăciune. 2. E nebunie!, am zis despre râs. Şi despre veselie: La ce poate să folosească! 12. Şi miam întors privirea ca să văd înţelepciunea, nebunia şi prostia. Căci ce poată să facă un om de rând peste ceea ce a făcut un rege? 13. Atunci mam încredinţat că înţelepciunea are întâietate asupra nebuniei tot atât cât are lumina asupra întunericului. 14. Înţeleptul are ochii în cap, iar nebunul merge întru întuneric. Dar am cunoscut şi eu că aceeaşi soartă vor avea toţi. • Capitolul 3. Vremea tuturor lucrurilor. Deosebirea omului de animal. 1. Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. 2. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. 15. Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă. 20. Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc. • Capitolul 4. Zădărnicia avuţiei. 1. Şi iarăşi am luat aminte la toate silniciile care se săvârşesc sub soare. Şi iată lacrimile celor apăsaţi şi nimeni nu era care săi mângâi e, iar în mâna celor silnici toată asuprirea şi nici un mângâi etor nu se găsea! 4. Şi am văzut că toată strădania şi toată izbânda omului la lucru nu este decât pizma unuia faţă de altul. Şi aceasta este deşertăciune şi vânare de vânt. 5. Nebunul stă cu mâinile în sân şi îşi mănâncă singur timpul zicând: 6. Mai de preţ este un pumn plin de odihnă decât doi pumni plini de trudă şi de vânare de vânt. 9. Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul, fiindcă au răsplată bună pentru munca lor. 13. Mai de preţ este un copil sărman şi înţelept decât un rege bătrân şi nebun, care nu mai este în stare să asculte de sfaturi. 16. Şi nu se mai sfârşea poporul în fruntea căruia era; totuşi urmaşii lui nu se vor bucura de el. Şi aceasta este deşertăciune şi vânare de vânt. • Capitolul 5. Folosul avuţiei. 4. Mai bine să nu făgăduieşti decât să nu împlineşti ce ai făgădui t. 9. Cine iubeşte banii nu se va sătura de bani, iar cel ce iubeşte bogăţia nu va avea parte de rodul ei. Şi aceasta este deşertăciune! 12. Este un rău cumplit pe care lam văzut sub soare: bogăţii puse la o parte de stăpânul lor pentru a lui nenorocire. • Capitolul 6. Deşertăciunea iubirii de avuţie. 6. Şi dacă ar fi trăit de două ori câte o mie de ani şi nu sa bucurat de fericire, oare nu toţi se duc în acelaşi loc? 11. Cu cât se spun mai multe cuvinte, cu atât este mai multă deşertăciune. Ce folos trage omul? 12. Căci cine ştie ce este de folos pentru om în viaţă, în vremea zilelor sale de nimicnicie pe care le trece asemena unei umbre? Şi cine va spune mai dinainte omului ce va fi după el sub soare? • Capitolul 7. Folosul înţelepciunii. Femeia rea este amărăciunea sufletului. 1. Mai de preţ este un nume bun decât untedelmnul cel binemirositor şi ziua morţii decât ziua naşterii. 3. Mai bun este necazul decât râsul, căci întristarea feţei este bună pentru inimă. 7. Căci asuprirea poate să facă nebun pe un înţelept, şi mita strică inima. 19. Înţelepciunea dă înţeleptului mai multă putere decât au zece nerozi întro cetate. 20. Căci nu este om drept pe pământ care să facă binele şi să nu păcătuiască. 29. Dar iată numai ce am găsit: Dumnezeu a făcut pe om drept, iar oamenii născocesc multe
10
vicleşuguri. • Capitolul 8. Nestatornicia vieţii. 17. Atunci miam dat seama, privind lucrarea lui Dumnezeu, că omul nu poate să înţeleagă toate câte se fac sub soare, dar se osteneşte căutândule, fără să le dea de rost; iar dacă înţeleptul crede că le cunoaşte, el nu poate să le pătrundă. • Capitolul 9. Cei buni şi cei răi au aceeaşi soartă. Înţelepţii dispreţuiţi. 2. Căci toţi au aceeaşi soartă: cel drept ca şi cel păcătos, cel bun ca şi cel rău, cel curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce nu aduce, cel ce jură ca şi cel ce necinsteşte jurământul. 17. Vorbele celui înţelept spuse domol sunt mai ascultate decât strigătul unui stăpân între nebuni. 18. Înţelepciunea este mai de preţ decât armele de luptă; dar o singură greşeală nimiceşte mult bine. • Capitolul 10. Urmările nedreptăţ ii omeneşti şi ale trândăviei. 1. O muscă moartă strică amestecul de undelemn al celui ce pregăteşte miresme; puţină nebunie strică preţul la multă înţelepciune. 8. Cel ce sapă o groapă poată să cadă în ea şi cel ce dărâmă un zid poate fi muşcat de şarpe. • Capitolul 11. Aducereaminte de moarte şi de judecată. 1. Aruncă pâinea ta pe apă, căci o vei afla după multe zile. 2. Împarte o bucată în şapte şi chiar în opt, căci nu ştii ce nenorocire se poate întâmpla în ţară. • Capitolul 12. Vârsta bătrâneţii şi sfârşitul vieţii. 1. Aduţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii despre care vei zice: Nam nici o plăcere de ei ...! 10. Ecclesiastul sa străduit să găsească sfaturi folositoare şi îndrumări adevărate şi să le scrie întocmai. 11. Cuvintele celor înţelepţi sunt ca boldurile de îmboldit dobitoacele şi ca nişte cuie înfipte şi ascuţite şi sunt date de un Păstor. 14. Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele.”
• Vânare de vânt. Bob Dylan. Venim acum la textul unui poet trubadur modern, Bob Dylan (Robert Zimmermann, născut în 1941), cunoscut fie în varianta lui originală, cântată (“Blowin’ in the wind”), fie în forma tălmăcită, în 1973, în româneşte de Adrian Păunescu şi lansat în România pe scena Cenaclului “Flacăra” sau la Radiocenaclul “Flacăra”: “Câte drumuri un om ar avea de făcut / Până ei săl considere om? / Câte mări pescăruşii mai au de bătut, / Pânajung pe nisip pentru somn? / Câte bombe vor mai sfârteca vieţi întregi, / Pân’ să le interzicem pe veci? / Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt, / Răspunsui vânare de vânt…” Această “vânare de vânt”, care a însoţit, din păcate, condiţia umană, dea lungul întregii existenţe a omenirii, este exprimată în ceea ce, aproape ca întrun refren al “Ecclesiatului”, se poate găsi în sintagma repetată, spre a fi pătrunsă: “Deşertăciune a deşertăciunilor şi vânare de vânt!“ Aici este competiţia între milenii şi decenii. Ecclesiastul, cu tot păienjenişul lui de înţelepciuni şi sfidări, sau un text moderat, care este fatalmente restrâns în semnificaţii, dar care are un anumit fel perpendicular de al atinge, de al găsi.
7. Interviul ca reparaţie istorică
Acest curs doreşte să arate că un interviu poate avea (şi chiar a avut) un rol şi un rost reparator, din punct de vedere al istoriei şi al adevărului. Adrian Păunescu a realizat (în 19701971) şi a publicat (în volumul său “Sub semnul întrebării”, ediţia 1979) primul mare interviu cu Mircea Eliade de după Război şi intrarea fără voie a României în sfera de influenţă sovietică, scriitorul şi gânditorul român aflânduse atunci în exil de trei decenii, fără posibilitatea de aşi mai revedea vreodată ţara şi de ai fi publicate opera şi numele în România, aflată sub dogma totalitarismului lagărului socialist. Deşi Eliade era marginalizat şi interzis în România la acea oră, tânărul jurnalist şi poet Adrian Păunescu a demonstrat că perseverenţa şi cutezanţa sunt în stare să dărâme bariere aparent inexpugnabile. Aflat în SUA, ca bursier american la Programul Internaţional al Scrisului de la Iowa City (în perioada octombrie 1970iunie 1971), Adrian Păunescu a reuşit să ajungă la Chicago, unde Mircea Eliade locuia şi preda la Universitate, obţinând nu numai o serie de întrevederi, dar şi prietenia, admiraţia şi acordul lui Mircea Eliade de realiza interviul şi de al publica, în orice formă, chiar scurtată de previzibila cenzură din România. Ceea ce sa şi întâmplat, mai întâi în presă şi apoi, câţiva ani mai târziu, în volumul “Sub semnul întrebării” (ediţia a doua, din 1979). Marele istoric al religiilor a putut fi redescoperit, astfel, de generaţii de români care nul cunoşteau. Sunt memorabile fragmentele din interviu despre viaţa şi activitatea lui Eliade în intervalul 19401970 (exilul), despre capodoperele folclorului românesc “Mioriţa”, “Meşterul Manole” (analizele nefiind nicidecum convenţionale), despre laboratorul de creaţie al unor opere ale lui Eliade, despre Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Emil Cioran, George Bacovia, dar şi despre imaginea lui Mircea Eliade asupra literaturii române de după exilul său. Dar poate cele mai frumoase şi impresionante fraze ale dialogului sunt cele privitoare la credinţa lui Eliade în limba română: “Cred că naş putea să scriu în altă limbă, cât de bine aş cunoaşte limba respectivă. Literatura este o expresie totală a fiinţei umane, nu numai a conştientului ci şi a inconştientului. Este limba în care visezi, îţi imaginezi, şi în care raţionezi. Naş crede că aş putea să scriu literatură în altă limbă decât în limba română”.
Sigur că azi, după reintrarea lui Mircea Eliade în normalitatea culturii române, interviul nu mai provoacă fiorul de la apariţie, dar gânditorii pot face o incursiune în trecut şi pot înţelege ce înseamnă o operă de pionierat. La sfârşitul anilor ‘60 şi începutul anilor ‘70, cu textele care au constituit apoi cartea “Sub semnul întrebării”, interviul din presa noastră a cunoscut o adevărată resurecţie, pentru că a reînceput să fie viu, să pună la îndoială adevăruri ce păreau imuabile, ierarhii încremenite. Reporterul şia reluat poziţia de “Domnul NU” care îl scoate pe interlocutor din apatie, provocândui răspunsuri interesante, folosind ca armă instituţia întrebării. Toate acestea şi alte amănunte, aflate în text, sunt chestiuni necesare de care viitorii jurnalişti şi gânditori pot ţine seama în cariera pe care şio pregătesc. Mircea Eliade mai spunea, în acel dialog: “Eu cred în viitorul culturii româneşti mai mult decât în viitorul culturii
11
europene. În ce sens? Noi ne aflăm realmente la mijloc, între două mari culturi, Occidentul şi Orientul, noi putem înălţa un fel de pod, putem înlesni comunicarea valorilor din Orient în Occident, şi viceversa. Şi asta nu numai pentru că suntem unde suntem în Orient şi totuşi în Occident dar pentru că suntem una din puţinele culturi europene care au păstrat încă vii anumite izvoare ale culturii populare, şi deci arhaice. “
8. Locul femeii în creaţie
Cursul de faţă este o altă ocazie de a regândi texte şi idei ale căror interpretări cu care neam obişnuit nu sunt complete şi complexe, rămânând în tipare convenţionale, de prea mult timp. Una dintre prejudecăţile nefericite şi constantele fericite ale creaţiei este aceea că opera durabilă are nevoie de un sacrificiu feminin. Astfel, la baza conştiinţei de sine, în cultura noastră, sunt câteva prezenţe feminine, ce pun în evidenţă faptul că doar aşa a putut fi făcută lumea, după mecanismul sacrificiului: 1) Ana lui Manole, din balada populară “Monastirea Argeşului”, este fiinţa pe care ziditorul (artistul, meşterul constructor) terestru o aşază în zid, ca lucrarea să dureze. 2) Transfigurată, Mioriţa este conştiinţa lucidă a celui ameninţat, de la începutul lumii încoace, crăiasa este mireasa imaginară a păstorului, iar măicuţa bătrână, ce năluceşte lângă celelalte două feminine, este născătoarea primordială care, în postumitatea ciobanului, îl caută şi îl nemureşte, idealizândul. 3) Cătălina din poezia “Luceafărul” a lui Mihai Eminescu şi eroinele fără nume ale unor poezii de dragoste, scrise de Mihai Beniuc şi George Bacovia, feminine care sunt victime ale obiceiului poeţilor de a se supăra pe femeie, pentru că eroul liric nu este în stare săşi asume responsabilitatea pentru eşecul în iubire, în cuplu, considerânduse, în mod greşit, pe toate meandrele destinului, un viteaz ce dispreţuieşte (evident, observăm noi) fără îndreptăţire. 4) Eroinele unor poeme de dragoste în care autorii (Mihai Beniuc, Alexandru Andriţoiu), fie spunândule pe nume (Ana Kelemen), fie vizualizândule metaforic (Vioara de Cremona), par că se sacrifică şi ei pe câmpul de luptă al dragostei, că îşi asumă mistuirea şi iubirea smerită, fără răspuns, fără prezent.
• Nu Manole, ci Ana reprezintă sacrificiul. Chiar aşa, unde este vitejia bărbatului în “Monastirea Argeşului”? Nicăieri! Ana ştia ce o aşteaptă, dar şia urmat drumul, având încredere în bărbatul ei, ea fiind, posibil, însăşi sensibilitatea, însuşi sufletul ziditorului. Manole nu sa sacrificat, ci a sacrificat pentru ca opera să dureze, punând în zid, ca unic liant valabil, însăşi iubirea şi viaţa femeii sale şi, în plus, viaţa copilului său, aflat încă în pântecul matern.
• Ciobanul mioritic şi trinitatea feminină a binelui. Un alt text fundamental al literaturii române în care bărbatul se află sub semnul protector al femeii, este balada “Mioriţa”, una dintre acele câteva opere de referinţă ale conştiinţei noastre. După ce Mioriţa, oaia năzdrăvană (fiinţă atipică, ea însăşi transfigurare a feminităţii lucide, ca o proprie conştiinţă protectoare, activată întrun moment de restrişte doar intuit) îl avertizează în legătură cu pericolul de moarte, ciobanul adaugă punctelor sale de sprijin universal alte două făpturi feminine: crăiasa imaginară, pusă în ipostaza de mireasă întrun viitor frânt, şi măicuţa bătrână, care, după ce a pornit circuitul facerii, îl şi închide, sub spectrul morţii fiului şi, de ce nu, al renaşterii sale prin nunta cosmică.
• Nedreptul Luceafăr. În ceea ce priveşte personajul Cătălina (din “Luceafărul” eminescian), este de regândit, între altele, chestiune temporală. Hyperion (Luceafărul) şia câştigat de la DemiurgulCreator dreptul de a fi om atât de târziu, încât cea pe care o iubea (Cătălina) şi pentru care a vrut să iasă din rândul nemuritorilor, să coboare între oamenii muritori pe pământ, nu mai exista, femeia regăsită de el fiind o alta, fără memorie, cu sentimente şi fapte lumeşti. Cuvintele lui Eminescu, prin care se dovedeşte acest decalaj de timp, de generaţii umane şi, deci, de (ne)îndreptăţire a Luceafărului de a o acuza pe Cătălina de trădare, se găsesc în versurile: “Porni Luceafărul în zbor / Creşteau a lui aripe / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”. O altă chestiune de subtilitate analitică este şi felul în care Eminescu, poetul, martor al iubirii, este solidar cu Hyperion şi vrea so degradeze pe Cătălina, atribuindui, în propria ei vorbire, un pleonasm, care califică treapta ei inferioară de cultură şi de nobleţe. E de neconceput ca tocmai Mihai Eminescu, creatorul, vorbitorul şi scriitorul impecabil de limbă română, să lase în capodopera sa o tautologie, altfel decât intenţionat (“Cobori în jos, Luceafăr blând”)
• Mihai Beniuc, între capodopere şi ciudăţenii. Poezia nu inventează, nu are ce să inventeze, ci descoperă căi de atac asupra expresivităţii. În fond, ce se poate aduce nou în poezia de dragoste a lumii? Nici măcar acel fel de poezie de dragoste în care bărbatul e supărat, frustrat, traumatizat, pentru că ea nul înţelege. Mai toţi poeţii au practicato, pentru că nu ura este opusul iubirii, ci indiferenţa este opusul iubirii. De altfel, perspectiva bărbatului neînţeles de femeie este simplistă, este o constantă tristă a atitudinii negative faţă de femeie, deşi, pornind de la această atitudine, sau scris texte (uneori cu o atitudine pamfletară plină de talent) excelente din punct de vedere literar. Excesele de supărare pot da, însă, viaţă unor reuşite literare, chiar dacă ele iau chip sălbatic, cum a făcut Mihai Beniuc, dealtfel poet remarcabil în poezia de dragoste, dar care a scris şi ciudăţenii, cum ar fi un poem, o “Încrustare pe o piatră moale” din volumul “Cântece de pierzanie”, apărut în 1938: “… Tu însă nai răspuns nici cât o râmă / La carei cânţi a Noua Simfonie, / Ori cât un melc când lumea se dărâmă / Şi el rămâne calm în căsulie. // Au fost cumva străbunii tăi moluşte / De teai născut aşa ca gelatina? / Era mai bine Domnul să sempuşte / Decât săşi cheltuie cu tine tina!...” Dar, pentru că vorbim de Mihai Beniuc, să ne reamintim şi poezii de geniu din creaţia sa de dragoste, care şiar
12
găsi un loc meritat în orice antologie a poeziei române dintotdeauna: “Nu mă vei uita” (“Te măriţi şi, ştiu, vei naşte prunci, / Veţi avea cămin şi alte cele, / Dar aşa frumoasă ca atunci / Când erai stăpâna vieţii mele / Nu vei fi tu niciodată, / Niciodată. //…// Nu mă vei uita tu niciodată; / Sufletul cu altul ţii zadarnic / Darnic.“; sau capodopera “Ultima scrisoare”: “Sfârşitul a venit fără de veste. / Eşti fericită? Văd că porţi inel. / Am înţeles. Voi trage dungă peste / Nădejdea inutilă. Fă la fel. / Nici un cuvânt. Numi spune căi o formă. / Cunosc însemnătatea ei deplin. / Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă, / Eu însăn faţa normei nu mănchin. / Nu te mai cânt în versuri niciodată, / În drumul tău mai mult nu am să ies, / Nuţi fac reproşuri, nu eşti vinovată / Şi nam să spun că nu mai înţeles…” Sunt de amintit şi versuri din “Ana Kelemen”: “Ţii minte, Ana Kelemen, / Vara aceea albă, caldă / Când ne duceam noi doi la scaldă… // Ţii minte, Ana Kelemen, / Cum rătăceam noi prin pădure / Să strângem, paremise, mure…// Şi ce urma era minune! / O, nus cuvinte a o spune. / Ţii minte, Ana Kelemen?”
• George Bacovia şi umilinţa care sfidează. Din perspectiva celui ce ştie săşi asume eşecul, poetul suprapune imaginea bărbatului umil care, însă, este în stare săi spună iubitei (în “Ecou de romanţă”), după chemări zadarnice: “Sa dus albastrul cer senin / Şi primăvara sa sfârşit / Team aşteptat în lung suspin / Tu nai venit!…// Iar mâini cual iernii trist pustiu / De mineatunci nu vei mai şti / Nu mai veni, e prea târziu, / Nu mai veni!”.
• Alexandru Andriţoiu, între iubirea pentru femeie şi o morală a artei. Un poet remarcabil, din a cărui operă ar trebui cunoscută măcar excepţionala poezie “Vioara de Cremona”, subintitulată de autor “ca pentru o morală în artă”: “Vioara e din lemn de trandafiri / şi are umeri leneşi ca madona. // Cioplinduşio cu mîinilei subţiri, / neîntrecutul meşter din Cremona, / chiar înainte dea o isprăvi / ia ascultat în vise melodia. / Cu dălţi subtilea rotunjito şi / cuamurguri dulci ia poleit cutia. // Din suflet ia dat viaţă şi din nerv / suavul tril, ca de privighetoare, / sărmanul om, rămas el însuşi serv / în faţa artei lui nemuritoare / sanspăimântat de strunele semeţe / şi sa temut deatâta frumuseţe. / Dar gloria nu şia oprito lui, / nici nu şia scris în ea modestul nume, / ci a lăsat vioara fiecui / va dobândi, cântând din ea, renume. // Din an în an, exod de cântăreţi / îşi pun în dreptul inimii vioara / şiajung, prin harul ei, nemuritori. / Şi mor şi lasă altora comoara. // Şi toţi au un pomelnic glorios, / Prin cărţi vestite numele lor umblă. / Doar meşterul Cremonei cel sfios / sanfăşurat în şaluri mari de umbră / şia pogorât pentru vecien lut. // Pe pieptul lui cresc limpezi trandafirii. / Modest, el sa retras necunoscut, / Dând altora putinţa nemuririi.”
9. Poezia identitară. Naţionalul universal
• Nu există universal fără naţional. Una dintre tezele fundamentale ale cursului nostru este aceea că o creaţie literară nu poate avea decât prin excepţie caracter universal fără a avea măcar întro anumită parte a sa, caracter naţional. Chiar şi sfinţii au o rădăcină. Este falsă ideea că marii creatori sunt născuţi direct în matricea universului, fără a fi marcaţi de matricea naţională, cel puţin parţial sau întrun (prim) segment al dezvoltării lor. Textele propuse pentru demonstrarea acestui punct de vedere sunt creaţii reprezentative pentru noţiunile de patriotism, naţionalism, identitarism (redute împotriva alienării, bazate pe dragostea sinceră, chiar dacă uneori excesivă, faţă de neam şi ţară, dar care lasă şi altora, străini, dreptul de aşi iubi propriul popor, patria şi limba lor). Patriotismul, naţionalismul, identitarismul nu trebuie confundate cu şovinismul, xenofobia, rasismul şi izolaţionismul (fenomene extreme, de intoleranţă, bazată pe criterii rasiale, etnice, care trebuie descurajate, pentru că îşi fundamentează trăirea nu pe iubirea faţă de propria identitate, ci pe ura faţă de tot ce este străin). Operele prezentate în rândurile următoare sunt lucrări literare cu vădite trăsături locale, particulare, identitare, naţionale, care şiau dobândit, prin valoarea estetică şi prin onestitate, dreptul de a intra în galeria de importante creaţii ale lumii.
• Octavian Goga. Credinţă absolută şi trădare abjectă. Revoltat de fenomenul dezrădăcinării şi înstrăinării, poetul şi publicistul O.Goga scria (la începutul secolului XX) o poezie, “Scrisoare contesei de Noailles născută Principesa Brâncoveanu”. Anna de Noailles (18761933), de fapt Ana Elisabeta Brâncoveanu, era o prinţesă de origine română, descendentă din marea familie a Brâncovenilor, care se născuse şi trăia în Franţa, unde, încă înaintea primului Război Mondial, se afirmase ca scriitoare. Pe Goga îl mâhnise, însă, o scrisoare, publicată în revista “Les Annales“ din Paris, în care contesa declara că nu este româncă şi că nu cunoaşte, câtuşi de puţin, România, în care fusese spunea ea, justificativ numai o dată, în drum spre Constantinopol. Poezia lui Goga, având ca subtitlu o prescurtare pedepsitoare pentru cea care nuşi cinstea rădăcinile ilustre (“Scrisoare contesei de Noailles născ. Principesa Brâncoveanu”), este un răspuns la gestul de desţărare, de lepădare a identităţii, pe carel făcuse urmaşa uneia dintre cele mai eroice familii din istoria românească: “Îţi recitesc răvaşun franţuzeşte / Cu slova lui muiatăn ironie / Şi, nu ştiu cum, un gând mă ispiteşte... / Mă iartă, doamnă, că ţil spun şi ţie... // Tu neai uitat, tu din strigarea noastră / Nu ştii nimic, nimica nu te doare; / Nici Dunărea nuţi plânge la fereastră, / Nici munţii mei nu pot să tenfioare... //…// Când vei simţi o jale vagadese / Şin liniştea amurgului de toamnă / Te vor fura îndemnuri nenţelese, / Nu te mira: sunt Brâncovenii, doamnă!”
• Giuseppe Ungaretti. Dreptul la poezia patriotică. Ungaretti (18881970) este un poet italian, născut cu un an înainte de moartea lui Mihai Eminescu, la 8 februarie 1888, la Alexandria, în Egipt, şi mort în 1970, la Milano, în
13
Italia. Emblematice pentru opera identitară a celui care a scris destul de puţin, faţă de faptul că a trăit 82 de ani, sunt poezia “Sunt o făptură”, care se încheie cu o sentinţă aproape biblică (“Moartea se arvuneşte trăind”), poezia “Italia” (“Şin această uniformă / de soldat al tău / mă odihnesc / ca şi cum ar fi fost leagănul / tatălui meu”) şi poezia “Soldaţii” (“Ei stau / precum toamna / pe arbori / frunzele”).
• Jorge Luis Borges: “Nimeni nu e patria, dar toţi suntem patria”. Este, de asemenea, foarte important să parcurgem câteva dintre versurile poetului, prozatorului şi eseistului argentinian Jorge Luis Borges (născut în anul 1899, la Buenos Aires, şi mort în Elveţia, la Geneva, în 1986), urmărind capacitatea sa de a formula sintagme aforistice memorabile, mai ales în poeziile “Odă scrisă în 1966” (“Nimeni nu e patria, dar toţi suntem patria”, “Prieteni, patria e un eveniment veşnic”) şi “Faimă” (“Să fiu acest lucru pe care nimeni nul poate defini: argentinian”). Notorietatea sa este mai mare în proză, dar trebuie luat în considerare şi ca un poet de vârf, dacă a reuşit să se adapteze mecanismelor mai fragile şi mai selective ale poeziei.
• Vladimir Maiakovski: “La Paris aş vrea să trăiesc şi să mor / De nar fi pe lume Moscova mea”. Născut la 19 iulie 1893 în satul Bagdagi din Gruzia, Vladimir Maiakovski avea să devină unul dintre poeţii importanţi ai literaturii ruse a secolului XX, prin talentul şi virulenţa cu care sa implicat în viaţa politică şi socială a începutului de veac, marcaţi de revoluţia bolşevică. Dincolo de viaţa sa şi de sinuciderea sa, la fel de tulburi, rămân, printre altele, versuri de autentică valoare, despre ţara sa: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând. / Parisul cu toate frumuseţile lui / Mă petrece, / După minealergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mie inima moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De nar fi pe lume Moscova mea”.
• Walt Whitman: “Din ei toţi ţes acest cântec despre mine însumi”. Mare poet american, premergătorul autorilor ce manevrează mari blocuri sculpturale de cuvinte, Whitman (18191892) nea lăsat poate cel mai autentic identitar poem, în care, vorbind despre America, în frumuseţea, detaliile locale, sălbăticia şi lupta ei pentru o nouă civilizaţie, cu care autorul se confundă, el scrie, de fapt, un “Cântec despre mine însumi”: “...Trec anotimpurile şi mulţimea indescriptibilă se adună, / E 4 iulie (ce salve de tun şi pocnet de puşcă!), / Trec anotimpurile, plugarul ară, cosaşul coseşte, / Semănătura de toamnă caden pământ, / Acolo, pe lacuri, pescarul pândeşte ştiuca, la copcă, sub gheaţă, / Cioturi de trunchi senmulţesc în pădurea în care / Pionierul izbeşte vârtos cu securea, / Se trag barcagiii la mal pe sub sălcii, sau nuci //…// Şi în tot ce sunt ei, sunt şi eu mai puţin sau mai mult şi din ei, ei toţi, / Ţes acest cântec despre mine însumi //...// De vreţi să mă găsiţi deacum încolo, căutaţimă sub tălpile voastre. //…// Lantâia încercare de naţi izbutit să majungeţi, nu pierdeţi nădejdea, / Dacă nu mă găsiţi întrun loc, căutaţimă întraltul, / Eu undeva mam oprit şi vaştept.”
• Nevoia de apartenenţă. “Domnul Amărăciune” de Emil Botta. “Inscripţie pe piatra de hotar” de Geo Dumitrescu. În textele pe care abia leam citat, poeţii nu ne învaţă să iubim Italia (Ungaretti), Argentina (Borges), Rusia (Maiakovski), America (Whitman), cum nici Sandor Petöfy şi Federico Garcia Lorca nu ne învaţă, în poemele lor, netranscrise aici, să iubim Ungaria sau Spania, ci să avem apartenenţă, să nu ne fie jenă dimpotrivă de originea noastră. O iubire prea abstractă de ţară nu e dragoste, ci stimă. Estetica pură nu ajunge. Prin versurile lor, demult validate de cultura universală ca valoroase, aceşti mari poeţi ai lumii infirmă ideea greşită a câte unui mercenar, care face pe filosoful, că poezia “Doina” de Mihai Eminescu ar fi o poezie primitivă, pentru că este patriotică, şi că nu o să intrăm cu ea în Europa. Un scriitor român mai puţin cunoscut (actor remarcabil, în acelaşi timp), Emil Botta (1911 1977), este autorul unei poezii semnificative a acestei categorii sufleteşti specifice românilor, care sunt în stare şi de nepăsare, şi de regret, şi de superficialitate, şi de amărăciunea de după ce ireparabilul sa produs, şi de geniul de a le cânta pe toate şi de a se scrie singuri, în literatura durabilă. Poemul se numeşte “Domnul Amărăciune” şi are ca motto o sintagmă din Dimitrie Cantemir, “Şi steaua se numeşte Amărăciune”, de fapt, din Biblie: “Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor, / în haine negre, cu ochii stinşi, zâmbind uşor. / E gata ceaiul? Toţi au venit? Totul e gata? / cu o maramă acopere iute groapa, lopata. //…// Dar te observ, iubitul meu, ce palid eşti. / Amărăciune, urând viaţa, mia spus în şoaptă: Să te fereşti... // Dămi pălăria, bastonul, masca, dămi şi mănuşile, / e cam târziu şi, deam să plec, cerniţi oglinzile, închideţi uşile. // Maşteaptă afară, sub steaua rară, un echipaj; / noaptea se umflă, clopoţeiişi scutură şi uite cum flutură argintiul penaj.” Putem să descoperim înţelesurile esenţiale al poeziei, care sunt sugestia morţii, sugestia regretului trecerii, în adevărurile din adâncimile ei. Şi putem remarca valoarea reală a poemului, privind textul şi ca pe un obiect al unui reportaj de natură superioară. Pentru că “Domnul Amărăciune” este o poezie de vârf a limbii române, o poezie, în genere, bogată şi profundă, care intră în categoria literaturii identitare nu prin referirea directă la patrie, ci prin faptul că este scrisă inspirat, în limba română. Nu poate lipsi, din nici o tresărire a memoriei noastre selective despre literatura identitară, marea poezie “Inscripţie pe piatra de hotar” a lui Geo Dumitrescu (19202004), acel adevărat Gavroche al generaţiei celui deal doilea Război Mondial, purtător de drapel al artei nesupuse, careşi găseşte salvarea din orice încleştare. Poetul fixează în această poezie cu adevărat patriotică, radicală şi modernă, deşi scrisă întro formulă clasică, un portret complex şi întrucâtva contradictoriu al românului, aşa cum se lămurea el, cândva, în jumătatea a doua a veacului XX: “Slav aş fi fost, de nu eram latin, / latin aş fi, de naş fi fost şi dac / dar a ieşit aşa: să fiu român, / şi eu cu soarta asta ma împac! // Miau dat şi alţii sânge şi cuvinte / nisipuri galbene trecurăn zbor, / purtaten vîntul Asiei, fierbinte, / săngraşe primitorul meu ogor. // Şi din Apus, din Miazăzi, veniră / umane pulberi, umbre şi lumini, / cu bine şi cu rău mă vremuiră / pe toate leam
14
sorbit în rădăcini. //…// Şi, iată, simt aşa cum scrien carte / priviţimă, şio să vedeţi uşor / că nus asemeni nimănui, în parte, / deşi,ntrun fel, vă semăn tuturor. // Că slav eram, de naş fi fost latin, / latin aş fi, de nu miar zice dac / dar a ieşit aşa: să fiu român / şi vreau cu toată lumea să mămpac!”.
• Lucian Blaga: “O boală învinsă ţ i se pare orice carte”. Ceea ce vom sublinia, în versurile alese mai departe, este alăturarea fericită de identitate şi universalitate din poemele lui Blaga. El putea scrie, foarte lesne, poezie fără timp şi spaţiu, dar a simţit nevoia să înrădăcineze, din loc în loc, semnele apartenenţei sale româneşti, carei sporesc ascensiunea spre univers, spre arta pură. În poemul “Peisaj transcendent”, întrun singur vers el aduce în primplan spaţiul autohton, de care restul poeziei părea a nu avea nevoie, pentru a fi frumoasă şi durabilă. Dar câtă greutate câştigă poemul, când sunt invocaţi cocoşii apocaliptici ai satelor româneşti: “Cocoşi apocaliptici tot strigă, / tot strigă din sate româneşti. / Fântânile nopţii / deschid ochii şiascultă / întunecatele veşti…“. Pentru Blaga, eternitatea cuprinde simbiotic, fără puterea desprinderii, matricea locală. În “Cântec pentru anul 2000” (poemul dedicat unui an despre care Mircea Eliade şi Emil Cioran vorbeau, în corespondenţa lor, ca despre un viitor fantastic, de neatins, şi care, pentru noi, iată, este deja trecut) vedem, citind cuvintele şi pătrunzând înţelesurile nespuse, peisajul unic al Mărginimii Sibiului, proiectat în veşnicie, în mit: “Vulturul ce roteşte sus / va fi atunci de mult apus. // Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci / numai stejarii vor mai fi şiatunci. // Mai amintimăva un trecător / vreunui străin, sub ceasul lor? / Nu cred să mă vestească cineva, / căci basmul ar începeaşa: // Peaici umbla şi el şi sentorcea mereu, / contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.“. Este acelaşi Blaga al “Spaţiului mioritic”, al “Poemelor luminii”, al poemelor naturii şi al rădăcinilor româneşti. “Gorunul” este simbolul întreg al creşterii, al puterii vieţii şi al trecerii în moarte, spre sicriul ce creşte în fibra încă vie: “În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn / cum bate ca o inimă un clopot / şin zvonuri dulci / îmi pare / că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge. // Gorunule din margine de codru, / de ce mănvinge, / cu aripi moi atâta pace, / când zac în umbra ta / şi mă dezmierzi cu frunzaţi jucăuşă? // O, cine ştie? Poate că / din trunchiul tău îmi vor ciopli / nu peste mult sicriul…”. Imagini şi metafore unice, neverosimile, reuşeşte Blaga în poezia “Încheiere”, în care arta este văzută ca marele remediu al celor neliniştiţi, iar poetul muritor, cel ce veghează, după moarte, şi din lut, şi din ceruri, spaţiul pământean, în deplina taină a marilor întrebări: “Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte. / Dar cel ce ţia vorbit e în pământ. / E în apă. E în vânt. / Sau mai departe…” Iată poezia “Linişte”, cântecul însingurării şi al nopţii, în care numai razele lunii, parcă, se aud, lovinduse de fereastră şi coborând poetului puntea spre ascendenţa eroică, pierdută în timp, care se întoarce în cei vii, pentru a trăi în noi restul de vieţi frânte prea devreme: “Atâta liniştei în jur demi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună…” Şi, probabil, cea mai frumoasă poezie a lui Lucian Blaga. Poezia totală, a creatorului, a vieţii şi a perspectivei morţii, a iubirii, a dorului, a genezei, a durerii, a cosmosului, a lutului, a mării şi a nisipului pregătit, parcă, pentru clepsidrele judecăţii ultime, “Noapte la mare: “Valul mai bate, acelaşi. / Raza e trează în turn. / Cald e nisipul pe plaje, / numai puţin dacă scurm. //…// Murmură dor de pereche. / Patima cere răspuns. / Ah, mineralul în toate / geme adânc şi ascuns. // Sarea şi osul din mine / caută sare şi var. / Foamea în mare răspunde, / creşte cu fluxul amar. // Marginemi este argila, / lege deasemenea ea. / Sunt doar metalul în febră, / magmă terestră, nu stea. // Capăt al osiei lumii! / Rogute, nu osândi! / Vine cândva şi odihna / ce ispăşire va fi! // Vine cândva şi odihna / Ce ispăşire va fi / anilor, aprigei sete, / febrei de noapte şi zi.”
10. Lirica feminină românească
Este necesar să vorbim despre acel mare accident al eternităţii, care este femeia, şi vom ilustra condiţia umană, exprimată în literatură, prin câteva texte ale unor mari poete ale limbii române, Magda Isanos, Ana Blandiana, Constanţa Buzea şi Leonida Lari.
• Magda Isanos: “Deam fimpărţit pe dreptate... eu naş muri aşa tânără”. Poeta a trăit puţin (19161944), dar este cea mai importantă poetă a generaţiei interbelice a poeziei româneşti. Lectura poeziei Magdei Isanos este o parcurgere a unui eminescianism feminin. Expresia acestei poezii este directă, simţirea excede în multe ocazii gândirea teoretică. Magda Isanos e capabilă de surprinzătoare descoperiri stilistice de ultimă oră, de natură modernă. Ea îşi poate îngădui săşi înceapă poezia “Lampa” cu un vers care nu pare să se mai fi scris în literatura română, printro abordare de factură modernă: “Seaprinden oglindă lampa bătrână / Cu picior şi bonetă deatlas / Şi nu ştiu, eu povestesc, sau ea, fără glas, / Amândouă cuprinsen lumină. //…// Dreaptă luci tinereţea mea, ca o sabie, / şi fiecare vis păzit de dânsanflori; / buzele mele spuneau uneori: voi muri..., / însă pe toate mărileaveam o corabie.” Este o poezie de o splendoare adolescentină absolută, o poezie făcută parcă să nască un răsad de aforisme. Moartea nu e îngrozitoare, pare doar o clipă care trebuie întârziată, o clipă a vieţii, şi în poemul “În dimineţile clare”: “Uneori, în dimineţile clare / mă uit drept în soare râzând / şi nu pot crede cam să mor în curând; / viaţa mea sună înalt, fărăntristare. //…// Însă mai plin decât grădinilen vară, / sângele meu sună atunci ridicând / o dulceaurorăn obrajii de ceară: / o, nui adevărat cam să mor în curând...”. Şi iată încă o poezie de o tristeţe fără margini, dătătoare de fiori, “Copilul meu, să nu mă cauţi”: “Copilul meu, să nu mă cauţi. Toate / îţi vor vorbi despre mine cu dreptate. / După ce nam să mai fiu, / să nu spui: Pentru mamai târziu…” Şi, din nou, obsesia
15
morţii, care nu izvora dintro închipuire sterilă, detaşată, ci dintro asumare a bolii necruţătoare, în poezia “Cânt”: “Cânt ca privighetorile oarbe. / Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe. / Atât de sus nenălţăm câteodată... / Sufletumi arde deo flacără înfricoşată…”. Această poetă are curajul unor versuri elementare, despre bucurii elementare, despre melancolii elementare, ce amintesc de eminescianul “singur dor”. În “Deam fimpărţit pe dreptate”, Magda Isanos, cu o luciditate cutremurătoare, îşi anunţă moartea la netimp, revendicând şi dreptatea pe care ştia că nu o va cunoaşte: “…Deam fimpărţit pe dreptate / toate durerile lumii, / cât pe inima mea, cât pe inima ta, / eu naş muri aşa tânără. //…// Viaţă, pentru unii ai fost / masă pururi întinsă, / pentru mine ploaie pustie, / tu, cu nedrepteleţi cumpene; / şi totuşi, plecând, te salut regretândute.” Este povestea simplă şi imposibil de ocolit a dreptăţii şi nedreptăţii, a bucuriei de a trăi şi a disperării de a ne şti muritori. Este salutul grav al poetei, către viaţă şi moarte.
• Ana Blandiana: “Mamă, întâiul meu mormânt”. Talent de excepţie, personalitate complexă, Ana Blandiana (născută la Timişoara, în 1942, purtând numele real de Otilia Valeria Coman) sa impus o dată cu generaţia anilor ‘60, generaţie literară care a contribuit la o adevărată renaştere a poeziei române, a criteriilor libertăţii şi modernităţii, a unui nou romantism, după prevestitorii Nicolae Labiş, Marin Preda, George Călinescu, Eugen Barbu şi Petru Dumitriu, afirmaţi în deceniul anterior sau mai devreme. În poezii ca: “Trup amar” (“Miros de trup abandonat de suflet / Sub soarele neruşinat”), “Mama” (“Mamă, întâiul meu mormânt… // Îmi vei ierta vreodată învierea, / Grăbita înviere ce mă rupea de tine / Pentru ca, din lumină în lumină, / Să mă apropie deo altă moarte?”), “Întro nucă”, “Numele”, “Pânza”, “Funingine”, “Din principiu”, “Remember”, “Bănuiala”, “La cules îngeri” şi altele, Ana Blandiana reuşeşte să dea contur unui adevărat elogiu al purităţii, dar construieşte şi poezii politice neobişnuite pentru poezia feminină. Esenţial este că, şi azi, după decenii de când au fost scrise în plină epocă de resurecţie a romantismului, noi putem citi versuri, cum ar fi cele din extraordinara “Elegie de dimineaţă”: “…Pentru voi am nins toată noaptea deasupra oraşului, / Pentru voi am albit toată noaptea: o, dacă / Aţi pricepe ce greu e să ningi!...”. Toate conotaţiile trebuie lăsate să lucreze liber. Sugestia verdelui întunecat, măiestria transcrierii frustrării şi amărăciunii, ascunderea semnificaţiilor de recluziune în coaja de nucă nu pot lipsi din ceea ce ne rămâne după lectura acestei poezii. De altfel, tema înstrăinării, chiar şi de propriul eu, a demascării lipsei de libertate, revine în poezia “Numele”. Este o autobiografie transparentă, o jelanie izvorâtă din însăşi viaţa publică trăită de poetă sub un alt nume salvator decât cel pe care părinţii i lau dat: “Cât de străin mie numele meu, / Nui nici o fiinţă pe care so cheme astfel, / Nu înţeleg cum şia permis să maleagă / Cum mam închis, de bună voie, în el…”. Decriptând propria biografie, versurile îşi includ ecourile, aşa cum, puternic scris în piatră, este acest “Epitaf“, cu formule memorabile, ca pentru un dicţionar al sensurilor şi definiţiilor poetice: “Aici să dormi, / În miros de hârtie / Scrisă cu greu / Şiabia pe înţeles, //…// Aici să dormi, / Înmormântat în rime / Pe care nu mai poţi / Să le auzi, / Sfânt fără voie / Şi în întregime / Printre episcopi laşi / Şi îngeri cruzi. //…// Aici să dormi, / Mutat a doua oară, / Fieţi ţărâna literei uşoară.” “Stea de pradă” este o carte a Anei Blandiana din 1985, din care alegem poezia “Funingine”, parabolă de o ironie discretă a vremurilor apăsate de ateism, care îmbrăcau universul îngeresc în haine ridicole, ludice. Până şi arhanghelii, în timpuri care le contestă existenţa, joacă rolul propriei negări, încercând zadarnic să se sinucidă, căci ei nu au moarte: “…Un arhanghel murdar de funingine, / Poate fi un arhanghel care şia dat foc. / Uitând că nu poate să ardă.”. În poezia “Din principiu”, dragostea este doar închipuirea poetei, statuie ridicată şi validată, parţial, doar în inima femeii iubitoare: “Ce nenorocire să ştiu / Că nu exişti decât în mine, / Să nu te simt în nici un fel / Şi totuşi să nu mă îndoiesc / Că eşti acolo! / Dar dacă, totuşi, mai părăsit / Şi eu îngrijesc cu supunere / Şi ridicol devotament / Frumoşii pereţi ai statuii / Goale pe dinlăuntru / Fără nici o fisură / Prin care să se poată zări ceva / Întrebând încet, cu spaimă, din când în când, / Eşti acolo?, / Deşi ştiu că tu nu răspunzi / Din principiu...” Şi, iarăşi, tentaţia implicării, întro altă mare poezie politică, de protest, “Remember”: “Toţi oraşul, ţara, planeta / dormeau. //…// Şi deodată ma cuprins o spaimă nebună / Că nu vor mai fi în stare să se trezească / În zori, / Că vor uita până atunci gesturile trezirii, / Că vor uita chiar şi somnul, / Această ultimă dovadă a fiinţei. / Şi am început să le strig / Vă implor, vă conjur / Nu uitaţi că dormiţi, / Aduceţivă aminte / Că sunteţi în viaţă...” . Invocarea libertăţii în vremuri de nonlibertate este ascunsă şi în poezia “Bănuiala”, care încearcă să trateze cu o ironie amară starea de resemnare, de frică şi de înstrăinare, atunci când sentimentul cel mai nobil al firii umane, care este puterea de a gândi liber, se atrofiază: “Este liberă floarea / Căreia i sa stabilit cu precizie / Data când se va deschide / Şi data când se va ofili…?” “La cules îngeri” e o subtilă tentativă de aducere aminte a miracolului, ca fenomen posibil şi, de ce nu, salvator: “... Sau copt şiau început să cadă / Îngerii: / Sa făcut toamnă şi în cer...”
• Constanţa Buzea: “Leac pentru îngeri cântecul meu trist”. Constanţa Buzea (născută în 1941, la Bucureşti) este, poate, cea mai profundă poetă a limbii române, cu versuri de o nebănuită amploare în desfăşurările stilistice, cu îndrăzneli poetice de o prospeţime aparte, cu deschideri spre aforism şi expresie modernă, dar şi spre versificaţia de tip clasic, cu eliminarea adesea a punctuaţiei, ca întrun discurs în surdină, cu viziunea triunghiului sacru cel are în vârful cel de sus pe Dumnezeu, adevăratul “leac pentru îngeri” cum poeta însăşi spune. În cartea antologică “Cheia închisă”, se găsesc cele mai reprezentative titluri ale unei opere poetice acoperind dragostea de bărbat, maternitatea, meditaţia, suferinţa, singurătatea şi tăcerea ca formă supremă de revoltă: “Insomnie”, “Norii” (cu acel
16
vers memorabil “leac pentru îngeri cântecul meu trist”), “Clepsidra” (“Copilul meu cu lăcomie / doreşti să te desparţi de trupul meu”), “Eter”, “O rană mai mare”, “Salcia ca o iluzie”, “Mama era ca o iarnă”, “Aşteptândul pe Hamlet”, unele cu mină shakespreariană, de mare forţă expresivă. Dar probabil cea mai frumoasă dintre poeziile Constanţei Buzea este “Vârsta” (“Pentru vapoare, pentru catarge, / vântul se duce, marea sentoarce. / Pentru copilul care crescu / timpul continuă, liniştea nu.”) Volumul antologic “Cheia închisă”, tipărit la Editura Eminescu în 1987, cuprinde, întradevăr, chei pentru înţelegerea complexei stări creatoare a femeii. Poezia “Insomnie” stă sub semnul iubirii, văzute prin prisma continuităţii în copii. Starea de responsabilitate este sentimentul de graţie al fiinţei, arbore sau om, care se pregăteşte să se perpetueze, care conştientizează că face parte dintrun miracol, veşnic de neexplicat: “nici un părinte nu doarme în noaptea de dragoste a copiilor / nici un arbore nu va lipsi de lancolţirea seminţelor lui”. Extraordinar de expresivă este poezia “Leac pentru îngeri”, titlu care, şi el, a dat numele unei cărţi, în 1972. Versurile “a nu fi a te naşte a iubi” şi “leac pentru îngeri cântecul meu trist” cuprind întreaga povara a fiinţei neîmpăcate, care caută sensurile fundamentale şi le exprimă, pe cât de simplu, pe atât de convingător şi emoţionant: “Sunt tristă dar de tine niciodată, / Fug animale speriate de minuni / La care noi nu ştim să ne gândim, / Miercuri şi marţi, vineri şi luni. //…// Îmbracămă în alb, în alb ascundete şi tu. / Cemi dai, săţi dau această mână dreaptă? / Cemi dai, să nu mor azi, să mai rezist? / Leac pentru îngeri cântecul meu trist.” Puterea de iradiaţie a versurilor ne face să fim solidari cu poeta şi să considerăm că, întradevăr, poezia este, dacă nu singurul, măcar cel mai subtil leac al îngerilor. În spaţiile celeste unde sălăşluieşte poezia se află şi laboratoarele minunii naşterii, în care Constanţa Buzea pătrunde şi pe care le scrie în “Clepsidra”, metaforă de spectaculoasă viziune a binomului mamăprunc nenăscut. Energiile vitale trec din trupul şi sufletul părintesc spre copilul care se naşte, ca dintro încăpere a clepsidrei în cealaltă, miracol pe carel veghează doar trecerea timpului: “Copilul meu cu lăcomie / doreşti să te desparţi de trupul meu //…// formăm acum când te hrănesc / o infinit de candidă clepsidră”. Una dintre calităţile indubitabile ale poeziei Constanţei Buzea este deschiderea de orizonturi către aforism. Ascunse în versuri stau sentinţe, formule memorabile, ca pentru dicţionare ale sintagmelor poetice. Demonstraţia se face lesne, doar dacă parcurgem, de exemplu, poezia “O rană mai mare”, una dintre cele mai reuşite creaţii ale poetei, a cărei tehnică prozodică aduce rima în versuri perechi, care sporesc tensiunea şi neprevăzutul lecturii: “…Mai vină şi, palidă, agonizând, / Durerea ca lebăda nare cuvânt, / Otrava să vină, în zări contemplate / De ochii închişi peste singurătate. // O, doamne, ce blândă e clipa în care / Mă vindeci de ranami cuo rană mai mare!”. Împotriva propriei evadări în poezia fără rigori, aducem ca probă un poem ireproşabil al Constanţei Buzea de factură eminamente clasică, poem căruia nu îi lipseşte deloc modernitatea, “Acolo unde cred că eşti”: “acolo unde cred că eşti / nici trenurile nu străbat / acolo ca de sticlă par / pădurile de brad brumat //…// în fiecare an aştept / să ningă / să te pot vedea / dacă priveşti dacă asculţi / dacă mai înţelegi ceva”. O altă mare poezie de dragoste şi de despărţire, văzută ca o moarte, care veghează fostul cuplu dintro proximitate ireversibilă, sub sunetul mortuar al versurilor aliniate întrun cortegiu funerar este “Colină”: “şi moartea ta ce blând răni / răgazul meu până la moarte / însiguraţi şi plumburii / neam îngropat în câteo carte // cuaceste şiruri fără vină / care tealungă dintre vii / te voi privi de pe colină / fără să vreau fără să ştii…” Poezie pură, europeană, solemnă şi înaltă. Ce curaj poetic, să rezumi toată filosofia cuplului frânt, a despărţirii, a răzbunării tăcute, a neputinţei şi a nevoii de supravieţuire, la un vers esenţial, adevărat, din doar patru cuvinte: “loveşti ca un înfrânt”! Drumul selectiv prin opera Constanţei Buzea se cuvine a se încheia, aici, odată cu lectura poeziei “Vârsta”, unul dintre de pe acum clasicele poeme ale dragostei împlinite şi ale trecerii timpului, văzute prin mişcarea clepsidrei părintecopil: “Pentru vapoare, pentru catarge, / Vântul se duce, marea sentoarce, / Pentru copilul care crescu / Timpul continuă, liniştea nu… // Două sunt culmile singurei soarte. / Una de naştere, alta de moarte, / Stepa măreaţă dempiedicare / Plinăi de iarbă, de sărutare. // Adu în cercul vieţii o stâncă / Mijlocul meu sufletesc sămi arăţ i! / Păsări şi fiare, divinităţ i / Sar de la pândă şi se mănâncă. // Dă rădăcină, om aşteptat, / Lasăte mie pentru un timp, / Poate mă sperii, poate îmi schimb / Teama de moarte şi de păcat. // Pentru vapoare, pentru catarge, / Vântul se duce, marea sentoarce, / Pentru copilul care crescu, / Timpul continuă, liniştea nu.”
• Leonida Lari. O mare poetă luptătoare. Poetă, luptătoare pentru cauza unităţii tuturor românilor şi după 1991, dar mai ales în anii grei ai ocupaţiei Basarabiei de către trupele sovietice, când Republica Socialistă Sovietică Moldovenească era considerată parte a Uniunii Sovietice, Leonida Lari (născută în 1949) face parte din seria de mari scriitori ai Moldovei din stânga Prutului (alături de Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi şi alţii). Oricum iar fi biografia ulterioară, orice ar face, Leonida Lari este pe un palier semnificativ al istoriei şi literaturii române. În poezii ca “Rugă de vară”, “Spleen”, “Vânt dinspre tării” şi, mai ales, deja clasica “La Putna” (“Bat clopote tare, de vuien Cuvânt / Neînduplecatăntrebare: / Sunt două popoare cuacelaşi pământ? / Un singur popor e cuacelaşi mormânt / La Putna lui Ştefan cel Mare!”), se observă atât semnul unei biografii interesante de scriitor al cetăţii şi al naţiunii, cât şi semnul unui talent literar puternic şi sensibil în acelaşi timp, care va rămâne cu siguranţă în istoria literaturii române. Leonida Lari este acea fiinţă care, împreună cu Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi şi alţi poeţi români, sa aşezat, pur şi simplu, în faţa tancurilor sovietice, care vroiau să reocupe străzile Chişinăului, în 1989 şi după aceea, când valul de resurecţie a ideii naţionale cuprinsese străvechiul pământ românesc aflat sub administraţie şi ocupaţie străină. Pentru tricolorul românesc, pentru libertate, pentru dreptul la limba română ăi
17
pentru revenirea la grafia latină. De aceea, lectura poeziei Leonidei Lari trebuie făcută cu mult mai multă atenţie şi cu mult mai mult respect pentru că, în afară de realităţile şi reuşitele literare, trebuie adăugate la aprecierea finală a operei sale faptele sale publice. Dar Leonida Lari, chiar dacă nu ar fi fost omul implicat până la sacrificiu în procesul de renaştere a spiritualităţii româneşti din Basarabia, ar fi fost, oricum, o poetă adevărată, de mare valoare. Iată o “Rugă de vară”: “Dear fi gândul meu să vadă, / Ar da înapoi orişicine: / Mă rog de ursită sămi scadă / Din dragostea mea pentru tine…” Iată şi o altă poezie a iubirii şi tinereţii ce se risipesc, lăsând loc toamnei, morţii şi amărăciunii, numită “Spleen”: “…E toamnă, tot mai toamnă, ploaie, fiere... / Şi cade frunza în păduri departe / Şi nimeni no fereşte de cădere / Şi nimeni nu mă apără de moarte.” O interesantă poezie ia dedicat Leonida Lari lui Adrian Păunescu, frate întru o nouă Mare Unire aşteptată, “Vânt dinspre tării”: “O, bună ziua, culmeasediată, / Nu ştiu ce zic mişeii prin străini, / Dar ştiu că poezia ta cântată / Treziatan Basarabia români. //…// Venii la Bucureşti, voind unire / Din Apuseni şi până în Carpaţi, / Şi am ajuns să văd cu uluire, / Sălbatica bătaie între fraţi. // Fraţii nu vor unire, ci putere, / Unirea la alegeri eun acid, / Pe urmă nui decât un scai, o fiere / Sau şi mai rău nu e decât un rid…” Să nu uităm că Leonida Lari este fiinţa care, alături de scriitorul Ion Druţă, a republicat, în clandestinitate, în 1989, poezia eminesciană “Doina”, în revista “Glasul”, tipărită la Riga, în Letonia, acolo unde câţiva intelectuali basarabeni unionişti au găsit o tipografie cu litere latine şi o impresionantă solidaritate a localnicilor, şi ei aflaţi sub ocupaţia Moscovei. Poate că poezia cea mai frumoasă a Leonidei Lari este cea devenită deja clasică, “La Putna”: “Se lasă un abur de dor peste munţi, / Seaude o lină cântare, / Pe albe zăpezi trec călugări cărunţi / Şi ochii lor ard de credinţă sub frunţi / La Putna lui Ştefan cel Mare. //…// Bat clopote tare, de vuien Cuvânt / Neînduplecatăntrebare: / Sunt două popoare cuacelaşi pământ? / Un singur popor e cuacelaşi mormânt / La Putna lui Ştefan cel Mare!”
11. Mari poeţi ai veacului XX : Sandburg, Esenin, Kavafis, Bacovia
• Carl Sandburg: “Sunt iarba. Lăsaţimă să lucrez”. Unul dintre poeţii americani de mare anvergură este Carl Sandburg (18781967), poetul care, în limba română, sa bucurat de mai multe traduceri, una dintre ele aparţinând lui A.E. Baconsky (el însuşi un mare poet), excepţională, fiind cea pe care Laurenţiu Ulici a folosito în cartea sa antologică “Nobel contra Nobel”. Iată o poezie pe cât de modernă, pe atât de expresivă, şi în veacul XX în care a fost scrisă, şi în mileniul trei, o poeziemodel pentru ruperea de orizonturi şi de pârghii învechite, o poezie având un rol terapeutic şi un rol moral, ce devine, întrun anumit fel, instrumentul de anulat monstruozităţile, parabola dreptăţii, care vine să acopere toate nedreptăţile, parabola naturii, a simplităţii care e mai puternică decât însăşi civilizaţia trecătoare, parabola faptului primordial, fundamental, care învinge realităţile şi confruntările momentului, “Iarba”: “Faceţi grămezi înalte de trupuri la Austerlitz şi la Waterloo, / Îngropaţile cu lopata şi apoi lăsaţimă să lucrez / Eu sunt iarba; acopăr totul. // Şi faceţi grămezi înalte la Gettysburg, / Şi faceţi grămezi înalte la Ypres şi la Verdun. / Îngropaţile şi lăsaţimă să lucrez. / Doi ani, zece ani, şi pasagerii vor întreba conductorul: / Ce loc e acesta? / Unde suntem? // Sunt iarba. / Lăsaţimă să lucrez.” O altă poezie, care merită să lucreze în conştiinţa noastră, pentru dezmărginirea ei, este “Amurgul bizonilor”, parabola primejdiei pe care o reprezintă uitarea, fractura memoriei, distrugerea culturii prin existenţa generaţiilor de vid al conştiinţelor lucide, care toate fac posibilă pierderea identităţii colective şi individuale: “Nu mai există bizoni. / Şi nu mai există nici cei ce văzură bizonii...”. În poezia “Cu toţii vor să joace Hamlet”, se pot recunoaşte moravuri şi năravuri repetabile şi durata stării de spirit pe care o lasă în urmă o creaţie de geniu, obsedantă care, în loc să potolească setea şi să plictisească, odată cu trecerea vremii, însetează minţile şi proviacă la noi prospeţimi generaţiile ce vin: “Cu toţii vor să joace Hamlet. / Ei nu lau văzut chiar pe tatăl lor ucis, / Nici pe mama lor urzind o crimă, / Nici vreo Ofelie agonizând cu inimanecată de pulbere, / Nau văzut chiar pânza ţesută de păianjenii de aur care cântă, / Nu chiar la toate acestea au ajuns, nici la înţelesul / florilor, O, flori, flori aruncate de o fată / dansând, în cea mai tristă dintre piesele / pe care această sepie de Shakespeare lea scris cândva; / Şi totuşi cu toţii vor să joace Hamlet pentru că e ceva trist //…// E ceva ce răspunde, răspunde sângelui lor. / Ei joacă în timp ce vorbesc şi ştiu bine / că a părea exigent nu înseamnă decât a juca / şi iar a juca, şi totuşi: cu toţii vor / să joace Hamlet.”. Alte versuri, care consolidează impresia de temeinicie şi dau nota de modernitate a operei lui Sandburg, sunt cele adunate sub titlul “Viermii şi vântul”: “Viermii preferă să fie viermi, / Întrebaţi viermele şi el va răspunde: Cine ştie atâtea câte poate să ştie un vierme? //...// Nici soarele şi nici luna nui interesează pe viermi… / Viermii de sub pământ naud niciodată vântul deasupra şi / adesea întreabă: Ce mai e oare şi vântul acela despre / care ni se vorbeşte mereu?”. Unul dintre semnele cele mai puternice care caracterizează literatura de geniu este forţa premonitorie, capacitatea scriitorului de a lăsa impresia cititorilor de mai târziu, care sunt contemporani cu fapte de mai târziu, că poetul a scris istoria înainte ca ea să se întâmple. Poemul lui Sandburg “Patru preludii pentru joaca vântului” este un asemenea text de o putere premonitorie extraordinară. Scris înainte de 1924, poemul fascinează nu atât prin calitatea scriiturii, cât prin imaginea aproape reportericească a tragediei americane de la 11 septembrie 2001, transmise, parcă, în direct, de un cutremurător spirit vizionar, care sa întâmplat să fie chiar un poet american. De fapt, rescriind un vechi înţeles ecclesiastic că totul este deşertăciune şi vânare de vânt, Sandburg anticipează pericolele ce pândesc şi, la un moment dat, lovesc cetatea ce se crede etern inexpugnabilă: “…
18
Uşile erau de cedru / Şi inscripţiile aveau cadre de aur, / Şi fecioarele erau fecioare de aur, / Şi inscripţiile spuneau şi fecioarele cântau: / Noi suntem cea mai mare cetate, / Cel mai mare popor; / Nimeni vreodată na fost asemenea nouă. // Şi pe când cântăreţii cântau, / Şi puternicii oameni stăteau ascultând, / Şi plăteau din belşug cântăreţii, / Şi se simţeau cât se poate de bine, / Erau şobolani şi şopârle careascultau... / Şi astăzi singurii care ascultă / Sunt şobolanii şi şopârlele…”. Nu e nimic degradant în acest efort de luciditate şi, până la urmă, de patriotism, pentru că ni se pare că e vorba nu numai de ţara lui Sandburg, ci şi de ţara fiecăruia dintre noi, cititorii. Există şi acum cetăţi care se cred infailibile şi care tocmesc artişti să le cânte şi să le nemurească. Momentul imploziei! Noi, românii, ar trebui să avem un motiv în plus să ne aplecăm cu emoţie asupra operei lui Sandburg, pentru că el este autorul unui poem intitulat, elementar şi esenţial, “Brâncuşi”, dedicat artistului român care la fascinat şi pe care la considerat demn de nemurire, lângă Dumnezeu (“... Tu, Brâncuşi, cu dălţile şi ciocanele tale, cu păsările care devin conuri, craniile ce devin ouă cât de adâncă en inima ta speranţa că odată şi odată vei găsi un con, un ou, atât de tari încât atunci când pământul se va preface în ceaţă, ultimul ce va dispărea va fi un con, un ou. Brâncuşi, tu nu vei da un anunţ la ziare, scriindui lui Dumnezeu că e spre binele lui de va veni el la tine... Dacă Dumnezeu păstrează în ceruri câte un colţ pentru muritorii ce se luptară aprig cu viaţa, atunci va fi unul şi pentru tine, unul fiva desigur şi pentru tine.”).
• Serghei Esenin: “De iubirentâia oară cânt, / La scandal renunţ întâia oară”. Serghei Esenin, uriaş poet rus, care a trăit foarte puţin (născut la Riazani, în 1895, şi mort în 1925, la Leningrad), a ajuns la cititorii de limbă română, în primul rând datorită traducerii excepţionale a lui George Lesnea, poetul care a reuşit să rescrie în româneşte opera eseniană, păstrândui muzicalitatea, adâncimile şi sensurile. Scrise în jurul anului 1920, versurile lui Serghei Esenin au reuşit să obţină, în conştiinţa generaţiilor care au simţit duritatea ocupaţiei ruseşti de după 1944, un rezultat de iertare şi de uitare a păcatelor istoriei. Până şi cei care au avut de suferit de pe urma militarismului rusesc au mai uitat din tragediile trăite şi au dat o şansă generoasă reconcilierii interioare, citind opere ale marii literaturii ruse, de Puşkin, Dostoievski, Esenin, Tolstoi, care nu sunt vinovaţi de ororile războaielor şi ale şenilelor care au călcat Europa de Est, zeci şi zeci de ani, în a doua jumătate a veacului XX. Iată o poezie definitorie pentru sufletul lui Esenin, apărător al tradiţiei rurale în descompunere, care, ca şi predecesorul său Mihai Eminescu (în versul din “Doina”, “Şi cum vin cu drum de fier / Toate cântecele pier”), scrie, în 1920, drama unei lumi din ce în ce mai stinghere, mai uzurpate de cinismul modernităţii: “Sunt ultimul poet cu satun glas, / Podeţ umil de scânduri în cântare. / Fac liturghia mea de bun rămas / Mestecenii cădelniţând frunzare…” O altă poezie fără titlu, cum sunt majoritatea, scrisă de Esenin în 1922, cu trei ani înainte de a se sinucide în hotelul “Angleterre” din Leningrad (SanktPetersburg): “Tot ce scoate viaţa la iveală / E predestinat de timpuriu: / De naş fi poet, fărăndoială, / Că pungaş şi hoţ era să fiu // Scund şi firav, plin de aţâţare, / Eram cel mai arţăgos băiat / Şi adesea de lancăierare / Măntorceam cu nasunsângerat. // Spuneam mamei mele, lângă vatră, / Gura dând cu mâneca so frec: / Nui nimic! Mămpiedicai deo piatră, / Toate astea până mâine trec. //…// Astăzi celor ce râzând mă latră / Şi nu mameispun cu glasul sec: / Nui nimic! Mămpiedicai deo piatră, / Toate astea până mâine trec.” E o simultaneitate plină de semnificaţii între aceste poezii şi “Focul vânăt e gonit de vânt”, poem de toamnă, scris în 1923 şi devenit foarte cunoscut în România prin faptul că, ani şi ani, a fost programat şi recitat (apoi, pus pe muzică) pe scena Cenaclului “Flacăra” sau la “Radiocenaclul Flacăra”, pe care Adrian Păunescu la realizat la postul naţional de radio, între 1980 şi 1985: “Focul vânăt e gonit de vânt, / Zărileau uitat să mă mai doară... / De iubirentâia oară cânt, / La scandal renunţ întâia oară…” Dar să mai amintim o poezie din 1924 a lui Esenin, “Scrisoare mamei”, una dintre puţinele cărora poetul lea dat titlu: “Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă? / Ţie cu supunere mănchin! / Micaţi casă, seara de aramă / Luminezeo paşnic şi senin. // Mi se scrie că eşti tulburată, / Că ţii dor de mine nencetat, / Că ades baţi drumul, supărată, / În paltonul vechi şi demodat. // În albastre seri ţi se năzare / Gând pustiu, ce lacrimei dă val, / Că la crâşmă, întroncăierare, / Mi sanfipt în inimăun pumnal. / Mamă, nui nimic! Delirul fură / Gândul tău, ducândul spre prăpăd; / Nus beţiv chiar în aşa măsură, / Ca, pierind, să nu te mai revăd. //…// Fieţi deci neliniştea uitată, / Numi mai duce dorul nencetat, / Nu mai bate drumul, supărată, / În paltonul vechi şi demodat.” Una dintre marile poezii ale lui Esenin şi una dintre marile poezii ale veacului XX este “Omul negru”, în fapt, dedublarea poetului, care îşi scrie în chiar anul sinuciderii, 1925, poema propriei înstrăinări, privinduse în oglindă: “Sunt bolnav de tot, prieteni, / Sunt bolnav peste măsură. / Singur nu ştiu cum şi unde mam îmbolnăvit. / Mă frâng. / Parcă galopează vântul / Şuierând prin stepa sură, / Parcăn creier, alcoolul / Fierbe, can septembreun crâng. // Ca o pasăre din aripi, / Capul din urechi vibrează. / El picioarele trudite / Săşi mai poarte nare cum. / Un om negru, / Un om negru, / Un om negru / Vine şi pe pat seaşază. / Un om negru / Nu mă lasă sadorm noaptea nicidecum. //…// Hei, ascultămă, ascultă, / Mormăie mişcânduşi gheara, / În această cartes multe planuri mari / Şi mari idei. / Acest om trăitan ţara / Careo stăpâneau scârbavnici, / Prefăcuţi şi mari mişei. // Ţara ceea de decemvre, / E drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă, / Viscolele ţes fuioare / De pe caierele moi. / Acest om a fost odată aventurier, / Nu glumă, / De cea mai aleasă viţă / Şi de cel mai falnic soi. //…// Luna a murit. / La geamuri Zoriles albastre, line. / Ah, tu, noapte, noapte crudă, / Ceai scornit, ceai vrut sarăţ i? / Cu jobenun cap pe scaun / Şed / Şi nimeni nui ca mine. / Singur sunt, bolnav... / Şioglinda / Zace spartă în bucăţ i.”
19
Cu aceasta, portretul poetic şi uman al lui Serghei Esenin este aproape întreg: omul negru care acuză, care învinovăţeşte, aflăm în partea ultimă a poeziei că, de fapt, era dedublarea, era celălalt.
• Constantin Kavafis: “Aşteptândui pe barbari”. Al treilea eşantion de poezie pe care îl propunem îi aparţine lui Constantin Kavafis (18631933), poet grec, contemporan cu Sandburg şi Esenin, născut la Alexandria, în Egipt, întro familie de negustori cu stare, originară din Constantinopol. Poezia pe care o considerăm reprezentativă, din restrânsa operă a lui Kavafis (circa 150 de poeme) este, de asemenea, o mare poezie, de căpătâi, a lirismului modern, tradusă excelent în româneşte de poetul clujean Aurel Rău, “Aşteptândui pe barbari”: “ Ce aşteptăm, întruniţi în Forum? / Azi trebuie să sosească barbarii. / De ce, în Senat, e această apatie? / De ce stau senatorii şi nu legiferează? / Pentru că azi vor sosi barbarii. / Ce legi să mai facă senatorii? / Când vor sosi, barbarii vor face legi. / De ce împăratul nostru sa trezit aşa devreme / şi stă în faţa celei mai mari porţi a oraşului, / pe tron, cu mărire, purtând coroana? / Pentru că azi vor sosi barbarii. / Şi împăratul aşteaptă să întâmpine / pe căpetenia lor. Chiar a şi pregătit / un pergament, să il dea. A scris acolo / multe nume şi titluri. / De ce consulii noştri amândoi, şi pretorii, / au ieşit azi în togile brodate? / De ce şiau pus brăţări cu atâtea ametiste / şi inele cu smaralde bogat scânteietoare? / De ce să poarte azi preţioase toiege cu argint şi cu aur măiestrit încrustate? / Pentru că azi vor sosi barbarii, / şi asemenea lucruri îi orbesc pe barbari. / De ce retorii noştri demni nu se apropie iar / săşi arate elocinţa, săşi spună ale lor? / Pentru că azi vor sosi barbarii, / şi pe aceştia îi plictisesc perorările şi predicile. / De ce, deodată, atâta îngrijorare / şi răvăş ire? (Cât de grave au devenit feţele!) / De ce se golesc în grabă străzile, pieţele, / şi foarte îndureraţi se duc toţi înspre casă? / Pentru că noaptea sa lăsat şi barbarii nau venit. / Şi câţ iva soli sau întors de la hotare / şiau spus că nu mai există barbari. / Şi acum ce ne vom face fără barbari? / Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie.”. Iată un nou prilej de gândire şi regândire. Să realizăm ce final monumental are poezia, să conştientizăm cât de teribilă este prăbuşirea unei cetăţi, cât de adânci sunt mizeria şi uitarea de sine, cât de anchilozantă este lipsa ei de vitalitate, dacă barbarii sunt văzuţi, totuşi, ca o soluţie. Întro cetate fără evenimente, întro cetate birocratizată, în care pergamentele sunt pecetea mortificării atotputernice, iată că barbarii sunt (sau măcar par, chiar în mintea cuprinsă de băltire a celor ce ar fi urmat să fie călcaţi de copitele năvălitorilor) o soluţie, pentru că ei aduc un alt punct de vedere, pentru că ei sunt semnul primenirii, pentru că ei creează eveniment, adică dau o nouă şansă vieţii amorţite în cetatea în care nu se mai întâmplă nimic viu. Barbarii sunt proiecţia nevoii disperate de o nouă realitate în cetate, chiar prin negarea pe care năvălitorii ar aduceo cu ei, căci ei vin să dărâme, nu să măgulească. Aceasta este forţa poeziei: să creeze realităţi mentale, să construiască sugestia şi chiar convingerea că ideea nu este mai prejos decât concretul, că visarea nu se subordonează materiei.
• George Bacovia: “Căci Dzeu mia dat să scriu aceste rânduri”. Va trebui să avem în vedere atât diferenţierile fireşti dintre marii poeţi studiaţi în rândurile anterioare, cât şi paradoxul permanent din opera lor. Pentru că, observăm lesne, în textele lui Carl Sandburg, Constantin Kavafis şi Serghei Esenin în al lui Esenin, paradoxul este prezent. În fond, poeziile “Cu toţii vor să joace Hamlet”, “Omul negru” şi “Aşteptândui pe barbari” sunt pe deantregul paradoxale. De aceea, vă vom aduce acum în faţă câteva dintre poeziile celui mai adânc poet român, George Bacovia, şi, faţă de ceea ce, în genere, se ştie, vom încerca să dezvăluim un altfel de Bacovia, săl cunoaştem pe paradoxalul şi deloc stingherul poet, aşazis modest, tăcut, provincial. Spre deosebire de ceea ce se cunoaşte, în general, despre Bacovia, în analizele adesea grăbite, superficiale, care nu ating substratul cel mai autentic al geniului acestui poet, versurile care urmează trebuie să ne scoată din ideile comentariului comun, simplist, care vorbeşte doar despre simbolistul, pesimistul, bolnavul şi nihilistul autor, născut la 4 septembrie 1881. Purtând numele real de Gheorghe Vasiliu, Bacovia şia luat numele literar de la denumirea oraşului natal, Bacău, şi a trăit, până în 22 mai 1957, o viaţă ipohondră, mult mai lungă, însă, decât a multor sănătoşi teribili, morţi subit, de tineri. Iată poezia “Vizită”, apărută în volumul “Stanţe burgheze”, din 1946, cu versuri paradoxale, simple şi atât de diferite de Bacovia cel ştiut de cititorul obişnuit: “Veacul ma făcut / Atât de cult / Încât mă uit / Peste oameni. / Am învăţat atâtea / În timpul din urmă / Că suntem / La un punct însemnat. / Sar putea face / Multe reforme. / Mă gândeam singur. / Eram fără nimeni. / Şi tocmai azi / Au venit musafiri. / Tu ce dai, eu ce dau... / A, de când nu neam văzut.”. Unde este modestia (înţeleasă prost, ca un defect, ca o resemnare), despre care se vorbeşte atât de mult, când este analizat Bacovia? Dimpotrivă, poetul este conştient de unicitatea sa şi se defineşte, fără false pudori, întrun mod pe care doar posteritatea la acceptat drept corect (“Veacul ma făcut atât de cult / Încât mă uit peste oameni”). La fel acţionează puternicul Bacovia, cel sigur de sine şi de valoarea operei sale, în poezia “Dupăamiază caldă”, una dintre cele mai curajoase creaţii bacoviene, şi din punctul de vedere al sintaxei, şi din cel al orgoliului poetului: “Căci Dzeu / Mia dat să scriu / Aceste rânduri. / Credeam, / Numai să privesc. / Le public, / Şi poate, / Din umbra unei terase, / Întro dupăamiază / Tăcută, cu soare, / Va trece o pasăre, / Departe, / Ca printrun parc... / Gândeştete atunci / La fastuosul basm.”. Să observăm faptul neobişnuit că poezia începe fără propoziţia principală, fără regentă. În aceasta constă deosebirea de abordare a operei bacoviene, între noi şi aceia care au făcut acest lucru, incomplet, până astăzi, dintro inerţie comodă sau dintro lipsă de căutare a polivalenţei bacoviene. În genere, se spune despre Bacovia că este un poet modest, de provincie, se vorbeşte despre el ca despre un bun caligraf simbolist, cu vârfurile lui, dar şi cu lipsurile lui, de poet monocord. După opinia noastră, nu poate fi vorba despre modestie, în nici un caz, ci despre un imens orgoliu, în opera unui poet care are îndrăzneala de aşi începe una dintre poezii cu un cuvânt dificil, aproape imposibil: “Căci”.
20
Unde sa pierdut propoziţia principală? Cum poate fi valabilă o frază, fără regentă? La George Bacovia se poate, pentru că Bacovia pune viaţa lui ca pe o regentă, pe care lasă impresia poetul o cunoaşte toată lumea, încă înaintea citirii acestui text. Apoi, despre ce modestie mai poate fi vorba, dacă nu altcineva, nu un înger vestitor, nu unul dintre pământenii muritori, ci dea dreptul, Dumnezeu ia dat să scrie aceste versuri? Nu numai atât, dar convingerea lui Bacovia că se află întro relaţie cel puţin cordială, egală, cu Dumnezeu, îl împinge la trufia nemăsurată şi atât de spectaculoasă din punct de vedere literar, pe cât poate fi de scandaloasă, din punct de vedere moral, de a prescurta numele Domnului, în “Dzeu” (“Căci Dzeu mia dat să scriu aceste rânduri...”). După care nici nu mai contează substanţa versurilor, rămase să încheie poemul, întro tulburătoare rătăcire a fiecărui cuvânt, cu sensuri ascunse şi nerevelate ale “fastuosului basm”. Este de pus în atenţia cititorilor moderni, dar, mai ales, a poeţilor moderni, şi “Glossa”, apărută tot în “Stanţe burgheze”. Excelenţa vine, aici, din simplitatea şi din tragismul pe care nici un poet român nu au reuşit să le atingă în veacul XX. Pentru gustul generaţiilor de după Bacovia, acestea sunt, tot mai mult, poezii de căpătâi. “Glossa” bacoviană este un dicţionar al elementelor supreme, al proceselor vitale, al stărilor limită (iubire, euforie, natură, foc, diamant, metempsihoză, metamorfoză, revedere, adio, cunoaştere, detaşare, singurătate) care fac, toate sau în parte, posibilă poezia pură, acel ultim liman de slavare, în solitudine şi tăcere absolută: “Priveşte savant / Cu inima beată / De iubire / Naturai statică. / Amorul renaşte, / Cu focul de vară, / Cu diamante / De iarnă. / Metempsihoză, / Metamorfoză, / Şi câte încă. / La revedere, / Sau la adio. / Priveşte savant. / Dacă nui / Cu cine vorbi, / Se scrie.”. Întorcândune la poezia specifică a lui George Bacovia, la poezia sa cunoscută, clasică, reproducem un “Epitaf”, poezieinscripţie, făcută, ca de obicei, de Bacovia, cu foarte puţine cuvinte, cu o economie cumplită de mijloace, în care sonorităţile vin mai mult din spaţiile goale, din necuvinte, decât din urmele de cerneală: “Aici sunt eu / Un solitar, / Cea râs amar / Şia plâns mereu. // Cual meu aspect / Făcea să mor, / Căci tuturor / Păream suspect.”. O altă poezie a lui George Bacovia, care ne poate asigura măcar o parte din acea necesară şi salvatoare flacără de veghe împotriva întunericului minţii, este “Poemă finală”: “Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni / Ascuns în pivniţa adâncă, fără a spune un cuvânt / Singur să fumez acolo neştiut de nimeni, / Altfel, e greu pe pământ... “. Avem, mai departe, ocazia să parcurgem poezia “Pastel”, un text plin de fior grozav, în toate ecourile sale, obţinute tot prin simplitate, întro gradare mereu mai surprinzătoare, pe cât devine mereu mai adâncă. Prima strofă induce în eroare, de parcă ar fi un fragment dintro romanţă oarecare. A doua strofă intră, deja, întro zonă semnificativă a esteticului, pentru ca ultima strofă să creeze acel adevăr metafizic, imposibil de descris şi imposibil de uitat, al întrebărilor existenţiale. Bacovia reuşeşte să treacă, pe parcursul celor trei strofe, de la un text oarecare de romanţă de început de veac, la o îndoială fundamentală şi la o întrebare chinuitoare, care, în absenţa răspunsurilor, lasă doar versurile să vorbească: “ Adio, pică frunza / Şii galbenă ca tine, / Rămâi, şi nu mai plânge, / Şi uitămă pe mine. // Şi sa pornit iubita / Şi sa pierdut în zare / Iar eu în golul toamnei / Chemam în aiurare... // Mai stai de mă alintă / Cu mâna ta cea mică, / Şi spunemi de cei toamnă / Şi de ce frunza pică...”. Ultima poezie din scurta noastră antologie bacoviană este aceea pe care, poate mai mult decât pe oricare alta, ar trebui să o ştim şi să o înţelegem, pentru că nu este doar o poemă despre umanitate, spirit şi viaţă, în general, ci este un portret trist, dur, necruţător, al ţării noastre, România, acel spaţiu binecuvântat de Dumnezeu cu valori de geniu, pe care cei aflaţi în fruntea mulţimii leau considerat mereu existenţe fireşti, leau marginalizat şi nu leau cinstit cum se cuvenea. “Cu voi” este, în plus, o poezie despre umorul nostru nenorocit, care ia în râs, în superficial, totul, care “ia la mişto” orice, este o poezie de referinţă, ce completează fericit mottoul romanului lui Mateiu Caragiale “Craii de Curtea Veche”, “Noi suntem aici, la porţile Orientului, unde totul e luat în lejer”: “Mai bine singuratec şi uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător. / În ţara asta plină de humor, / Mai bine singuratec şi uitat. // O, genii întristate care mor / În cerc barbar şi fără sentiment, / Prin asta eşti celebrăn Orient, / O, ţară tristă, plină de humor...”.
Sandburg, Esenin, Kavafis şi Bacovia, patru feluri de a face poezie, la fel de valabile şi la fel de zadarnice, dacă poeziei i sar da nişte rosturi pragmatice. Avem de dovedit contemporanilor noştri că merită să se întoarcă, în fine, către poezie, că merită săşi refacă şi gustul pentru poezie şi să se refacă ei înşişi, în fiinţa lor morală, pentru a privi lumea şi cu ajutorul poeziei.
12. Aristocratizarea şi democratizarea limbajului, poezia curajului politic, resurecţia lirismului, cartea ca viaţă, poezia credinţei
Un geniu pe cont propriu (Nicolae Labiş) • Redescoperirea lirismului (Nichita Stănescu) • Democratizarea limbajului (Marin Sorescu) • Poezia curajului politic (Ion Gheorghe) • Cartea ca viaţă (Romulus Vulpescu, Vasile
Voiculescu şi Geo Dumitrescu) • Poezia credinţei (Nichifor Crainic şi Ioan Alexandru)
După resurecţia poeziei adevărate şi inaugurarea unei noi mari epoci de creaţie poetică, aflate sub semnul “buzduganului” Nicolae Labiş (acel geniu pe cont propriu din deceniul 6 al secolului XX, cu volumele sale “Primele iubiri” şi “Lupta cu inerţia”), în literatura română au loc câteva fenomene excepţionale: odată cu Nichita Stănescu, primul clasic al noului lirism românesc, care a redescoperit în anii ‘60 lirismul adevărat, noua formă de comunicare şi uneltele moderne ale poeziei, limbajul se aristocratizează, la fel cum, cu Marin Sorescu şi Ion Gheorghe, limbajul
21
poeziei române se şi democratizează. Sorescu scrie versuri existenţiale, cu destin de bijuterie, consecinţe şi surse ale unui ton liber, fără metafore de tip sculptural, antiretorice, dar pline de substanţă, marcate de specificul zonal, în cărţile “La lilieci”. Ion Gheorghe se transformă întrun avocat al ţărănimii, întrun poet inegalabil al destinului naţional, cu o formulă literară asemănătoare sculpturii moderne, abrupte şi nonconformiste. Poet al revoltei, al clasei rurale pătimite, al unei civilizaţii hibridizate, indescifrabile, şi al tragediei satului (pe care o scrie întro notă la fel de acută ca şi prozatorii aceleiaşi obsesii cu care este contemporan, Marin Preda, Ion Lăncrănjan, Dinu Săraru şi alţii), Ion Gheorghe lasă literaturii noastre o capodoperă de o excepţională împlinire estetică şi de un mare curaj civic şi politic, în volumul “Elegii politice” (1980) şi în alte poeme, apărute, cu deosebire, după primii ani ai deceniului şapte. Limbajul democratic, lesne de observat la Marin Sorescu şi la Ion Gheorghe, este acel limbaj care, din poezia pentru elite, a sintaxelor de lux, coboară în vorbirea normală, dar, prin crearea unor alte raporturi între cuvinte sau grupuri lexicale, este limbajul în care scăpărarea paradoxului vine să lumineze sensul şi lasă mereu loc ironiei, parodiei şi satirei, în cazul lui Sorescu, ori sentinţei fatale la Gheorghe. Complementară şi, firesc, diferită de democratizarea limbajului, este recucerirea esteticului, prin aristocratizarea codată a limbajului şi asumarea discretă a suferinţelor. Aceasta este noutatea pe care o aduce literaturii române Nichita Stănescu, după 1960, întro epocă foarte dificilă din punct de vedere politic şi ideologic, în care părea neverosimil elogiul eului, al personalităţii, al insului, ce se opunea vădit esteticii sărace a colectivismului văduv de identităţi, dispreţuitor de nuanţe şi părăsitor de lirism. Totuşi, în timp, Nichita Stănescu trece el însuşi de la poezia suprarafinată de limbaj către poezia existenţei şi a pudorii învinse. De altfel, se simte, mereu, la poeţii adevăraţi, balansul între distilarea, care scade emoţia, şi emoţia primară nedistilată. Nici o excursie, chiar grăbită, prin poezia celei dea doua jumătăţi de secol XX românesc, nu se poate face fără a sublinia trăirea prin cuvânt, prin cartea resimţită ca viaţă cum se întâmplă în operele lui Vasile Voiculescu, Romulus Vulpescu şi Geo Dumitrescu, sau fără a observa că poezia (dublată adesea de o publicistică viguroasă) constituie, în permanenţă, presentimentul acut al istoriei naţionale, în texte ale unor scriitori extraordinari cum sunt cei amintiţi până acum, dar şi Miron Radu Paraschivescu, Radu Gyr, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu şi atâţia alţii. Totalitatea literaturii române ar fi de neconceput fără capodopera lui Nichifor Crainic “Unde sunt cei care nu mai sunt?”, poezie scrisă în puşcăria stalinistă, la care Crainic a fost condamnat. Dar, Nichifor Crainic este un mare poet al credinţei: chiar în închisoarea politică în care se afla, el scria versuri ale marilor întrebări metafizice, riscânduşi zilele care îi mai rămăseseră de trăit. În acel atât de fertil deceniu 7, când un important val de scriitori tineri se afirmă şi creează trunchiul unei adevărate epoci de nouă creaţie durabilă, Ioan Alexandru vine cu spiritul nonconformist al tânărului ardelean justiţiar, la nivelul de revoltă şi protest al liricilor europeni cu care e contemporan, adâncinduse întro poezie a mitologiei naţionale, a purităţii şi a autenticităţii propriului stil, întro poezie de esenţă mistică, pe care o urmează până la sfârşit. Pe cât iese în lume, de exemplu, la o bursă în Germania, Alexandru devine mai român şi mai creştin. Poezia noii generaţii devenise o cauză a eliberării naţionale. Poeţi maturi se contaminau de energia tinerilor îndrăzneţi şi scriau versuri curajoase, memorabile: “Vai de sufleţelul nostru / Care, când să fie mare, / Ni se cocoşă ca prostul, / Proştilor dând ascultare”, sau “O să ne mai vedem, naveţi nici o grijă, / Nu se termină totul în acest veac” (Eugen Jebeleanu). Intelectualii acestei ţări căutau şi citeau febril publicaţiile epocii, aşa cum erau ele de cenzurate, “Gazeta literară”, “Luceafărul”, „Contemporanul”, “Viaţa literară”, “Orizont”, ulterior publicaţiile locale “Ramuri”, “Familia”, “Cronica”, „Tomis”. Le căutau pentru că le vedeau ca pe semne ale descătuşării naţionale şi individuale. Şi chiar aşa a fost: poezia românească a ajutat la descătuşarea naţională şi individuală.
• Nicolae Labiş. Un geniu pe cont propriu. Luânduse după formele fixe şi după refuzul poetului de a se lăsa, pe faţă, cucerit de modelele zilei, aşa cum navea so facă Anatol Emilian Baconsky (19151977), care a teoretizat curajos chiar poezia fără metaforă, poezia modernă, Nicolae Labiş (19351956) a impus câteva mari poezii, acţionând cu metode estetice diferite de A.E. Baconsky, dar în acelaşi sens de ridicare a literaturii române, ca doi poli ai marii renaşteri. Un paradox este că Labiş, abia pe patul morţii, se descleştează de această interdependenţă cu tradiţionalismul, pe carel apăra, şi dictează, la spital, la puţine ore după accidentul care ia şi fost fatal, o poezie modernă, un adevărat şi tragic epitaf, “Pasărea cu clonţ de rubin”. Dintro dată, pe patul morţii, cu deplina revelaţie a unei vieţi de numai 21 de ani, care trecuse fulgerător, Labiş se comportă ca un om liber, liber şi formal, presimţinduşi moartea, pentru că liber fusese el şi când scrisese acea genială “Baladă”, în care făcea elogiul celor mai necăjiţi şi mai condamnaţi dintre oamenii pescari din delta putridă şi punea în contrast viaţa lui şi viaţa celor ca el, plină de tristeţi burgheze, cu viaţa de iad a pescarilor, a culegătorilor de hrană, a celor ce produc, în fond. Poezie genială şi de un curaj excepţional, “Baladă” este una dintre ultimele creaţii ale lui Labiş, scrisă în noaptea de 21 octombrie 1956. Nicolae Labiş, acest gong al noii generaţii poetice 1960, avea să se prăbuşească în sine însuşi, întro implozie la care a participat şi tramvaiul sub care a căzut, sub care a fost împins. Acel tramvai care încă mai poate fi auzit, în orice moment de cumpănă, circulând peste oasele poeţilor români şi ale artiştilor români, în genere. Forţa lui Labiş vine şi din valabilitatea pe care versurile sale o au, şi în mileniul trei, în care principiile neîmpăcării cu minciuna, cu greşeala, cu frica rămân aceleaşi ca în poezia “Noi, nu!”: “O parte din noi neam învins / Greşeala, minciuna şi groaza, / Dar e drum, mai e drum necuprins / Pînăn zarea ceşi leagănă oaza. / Generaţii secate se sting, / Tinerii râd către stelele reci / Cineşi va pierde credinţan izbândă / Peaceste mereu mişcătoare poteci? //…// Ca un vânt rău, ori ca o insultă / Întrebarea prin rânduri trecu. / Ascultă, ascultă, ascultă! / Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”
• Nichita Stănescu. Aristocratizarea limbajului. Cine mai ştie, astăzi, cât de greu se putea citi poezia lui
22
Nichita Stănescu (19331983), în cadenţa din 1960 a limbii române obişnuite. Genialul poet care e Nichita Stănescu, poet în primul rând de limbaj şi în al doilea rând poet existenţial, (ceea ce ne place tot mai mult în poezia sa), Nichita Stănescu săvâr şeşte o operaţie estetică asupra fizionomiei poeziei române. Din acel moment încolo, totul pare normal şi posibil în limba română. Este o datorie săl citim şi săl omagiem pe cel care a săvârşit această operaţie estetică. El a făcut limba română mai bogată, el a dat fizionomiei poeziei noastre cu totul şi cu totul alt orizont. El a forţat valul nou al literaturii române, pentru ca, după ce ia forţat creşterea, să participe la liniştirea apelor, la propria clasicizare. Până şi dragostea, cântată de toţi poeţii lumii în toate epocile, îşi caută în versurile lui Nichita Stănescu un nou chip, “Leoaică tânără, iubirea” (“Leoaică tânără, iubirea / mia sărit în faţă. / Mă pândisen încordare / mai demult. / Colţii albi mi ia înfipt în faţă, / ma muşcat leoaica, azi, de faţă…”). Un asemena limbaj liber nu se mai auzise, în poezia română, de la Ion Barbu, poetul afirmat între cele două războaie, care parcă nu sau încheiat niciodată, măcar pentru cultura noastră şi pentru istoria noastră. Nichita scrie poezie de dragoste, cu o specială presiune a abstractului, care acordă şi o revanşă concretului, în “Viaţa mea se iluminează” (“Mai lasămă un minut. / Mai lasămă o secundă. / Mai lasămă o frunză, un fir de nisip. / Mai lasămă o briză, o undă. / Mai lasămă un anotimp, un an, un timp.”) şi în “Poem” (“Spunemi, dacă teaş prindentro zi / şi ţiaş săruta talpa piciorului, / nui aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, / de teamă să numi striveşti sărutul?...”). “Elegia a zecea”, subintitulată “Sunt”, a fost scrisă de Nichita Stănescu în faţa lui Adrian Păunescu, Ilie Constantin, a Constanţei Buzea, a Anei Blandiana, a lui George Radu Chirovici, întrun concurs adhoc şi copilăresc la care au participat ei, întro noapte unică a deceniului şapte, ca nişte adolescenţi ce se întrec întro competiţie ce are ca miză spiritualizarea şi rămânerea în poezia românească. De aceea, nu este de detestat nici una dintre împrejurările de creaţie, de facere a mâinii pentru literatură, pentru că nu se ştie niciodată care dintre experienţe este fundamentală, spre a aduce capodopera durabilă (“Sunt bolnav. Mă doare o rană / călcatăn copite de cai fugind //...// Sunt bolnav nu de cântece, / ci de ferestre sparte, / de numărul unu sunt bolnav, / că nu se mai poate împarte...”). Este foarte cunoscută, prin lansarea ei pe scena Cenaclului “Flacăra”, încă din 1982, poezia “Emoţie de toamnă” (“A venit toamna, acoperămi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta…”). La un moment dat al existenţei sale, Nichita lansează şi ideea de “Necuvinte” (“El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete. / Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi…”). În “Defăimarea răului”, vorbeşte despre nevoia de a reconstrui misterul, preluând întrucâtva tema lui Lucian Blaga şi actualizândo în imagini noi, în care misterul se arată mai puternic decât existenţa materială, decât “durerea de a fi”: “Eu construiesc misterul / nu îl admir…” Categoria existenţială a soldatului îl urmăreşte pe Nichita şi în clasica sa descoperiremărturisire veche “Poetul ca şi soldatul / nu are viaţă personală”, şi întro poezie de geniu, “Tocirea” (“Soldatul mărşăluia, mărşăluia, / mărşăluia, / până când / până la genunchi / piciorul / i se tocea, i se tocea //…// părul lui iarbă neagră era / iarbă neagră era, iarbă neagră era. / Un cal alb venea / şi o păştea / şi o păştea, şi o păştea. / I haha, iha, / iha.”). Nichita Stănescu a fost unul dintre conspiratorii care au lucrat cu armele esteticului împotriva urâtului, împotriva nonlibertăţii, împotriva supunerii şi comunului. Estetica renăscută sa insinuat şi a cucerit, încetîncet, teritorii spirituale, întro epocă abia ieşită de sub şenilele tancurilor sovietice. Semnele operei lui Nichita Stănescu sunt, aşadar, conspiraţia esteticului, asumarea discretă a suferinţelor şi aristocraţia codată a limbajului.
• Marin Sorescu. Democratizarea limbajului. Citind doar câteva poezii (din volumul antologic “Drumul”): “Melcul” (“Melcul şia astupat / Bine ochii / Cu ceară, / Şia pus capul în piept / Şi priveşte fix / În el. / Deasupra lui / E cochilia / Opera sa perfectă / De carei e silă…”, “Muzeul satului” (“Din viaţa acestor oameni / Lipsesc mai multe secţii, / Iar altele, cum ar fi / Bunăstarea materială, fericirea şi norocul / În istorie, / Sunt slab reprezentate //…// Vizitatori, Nu atingeţi sărăcia şi tristeţea / Aflaten muzeu. / Sunt exponate originale / Ieşite din mâna, din sufletul şi din rărunchii acestui popor / Întro clipă de încordare şi spontaneitate / Care a durat / 2000 de ani.”), “Şah”, “Boala”, “Shakespeare”, “Trebuiau să poarte un nume”, “Mania persecuţiei”, “Simetrie”, observăm că Marin Sorescu (19361996) scrie versuri existenţiale, cu profil de bijuterie, purtătoare ale unui ton liber, fără metafore de tip sculptural, cu totul antiretorice, dar pline de substanţă. Cu acest poet, limbajul poeziei române se democratizează. Nu trebuie să ne inducă în eroare antiretorismul lui Marin Sorescu. Substanţa este cea care se comunică, mai presus de toate. La fel, în poezia “Şah”, parabolă a epocii, în care individul se află întro luptă de supravieţuire cu impersonala autoritate, în faţa căreia fiecare zi de supravieţuire este ca un pătrat cucerit pe tabla de şah: “Eu mut o zi albă, / El mută o zi neagră. / Eu înaintez cu un vis, / El mil ia la război…”. Sorescu scrie ca nimeni altul, întrun limbaj simplu, poezia vieţii, cu detalii ce sunt, în aparenţă, extrase din existenţa comună a fiecăruia, dar care, la o lectură atentă, dovedesc că au pătruns în marea literatură prin alăturarea fericită a locului comun şi a paradoxului rafinat. Iată poemul “Boala”: “Doctore, simt ceva mortal / Aici în regiunea fiinţei mele, / Mă dor toate organele, / Ziua mă doare soarele, / Iar noaptea luna şi stelele. //…// Cred că mam îmbolnăvit de moarte / Întro zi / Când mam născut.”. Minunată şi foarte importantă experienţa Sorescu a poeziei române de democratizare a limbajului. După Marin Sorescu, sa creat impresia că se poate scrie oricum în limba română, impresie falsă, desigur. Marea cucerire, care este acest limbaj democratizat, nu presupune şi posibilitatea oricărui scriitor neatins de talent să aibă acces la ea. Limbajul democratic este acel limbaj în care, din poezie de elită, din poezie de sintaxe de lux, Marin Sorescu coboară la limbajul normal, în care doar scăparea paradoxului vine să lumineze sensul. Nu este nici un limbaj
23
ermetic, dar nici unul intelectualist. Să comparăm, de exemplu, felul cum face filosofie Nichita Stănescu, un fel admirabil, şi felul cum face filosofie Marin Sorescu. Sorescu chiar este creatorul codului limbajului popular, care, însă, poate fi înşelător, pentru că, în plină conversaţie cordială, el strecoară viziuni halucinante. Să ne reamintim şi finalul poeziei “Shakespeare”: “Sa dus să moară puţin”. Trebuie ştiute foarte bine texte fundamentale, cum sunt, în creaţia lui Marin Sorescu, poeziile “Ctitorie” şi “Trebuiau să poarte un nume”. “Ctitorie” este o poezie extraordinară, care are în ea o icoană ortodoxă, limpezimea textului cronicăresc şi, în plus, paradoxul sorescian: “Aşa cum stai, / Dreaptă / Cu braţele moi / Pe pântecul plin, / Pari o veche soţie de voievod / Ţinânduşi ctitoria.” Textul este parcă o icoană bizantină în prima strofă, până ce Sorescu vine, cu gândul lui modern, şi sparge ordinea obişnuită, în final. Iată şi poezia “Trebuiau să poarte un nume”, una dintre acele opere care dezvăluie şi codul culturii noastre, şi identitatea subtilă a spiritului românesc: “Eminescu na existat. / A existat numai o ţară frumoasă / La o margine de mare //…// Şi pentru că toate acestea / Trebuiau să poarte un nume, / Un singur nume, / Li sa spus / Eminescu.” Este de citit şi poezia “Halebarda”, plină de aluzii politice, pe care aceeaşi cenzură a epocii nu pututo opri, deşi este foarte transparent portretul liderului aberant, care nu poate fi oprit din eroare, din mersul absurd şi din crimă: “Şi şoferul ăsta nici nu observă, / El îşi face cursa şi ce săl intereseze: / Duce pasagerii vii sau pasagerii morţi tot aia! / Altfel numi explic de ce nu opreşte niciodată / În nici o staţie, / De ce nu face o haltă, / Am putea săl dăm jos pe criminalul ăsta ramolit, / Mai ales că, după câte observ, / Ia cam lichidat pe toţi, / Şi acum sa proţăpit chiar în spatele meu / Cu halebarda lui.”. Şi încă o bijuterie “Mania persecuţiei”: “Tu îmi storci vlaga / Şi eu cred că tu / Îmi storci vlaga. // Tu îmi duci copilul / La război / Şi eu cred că tu / Îmi duci copilul / La război. // Tu îmi iei zilele / Şi eu cred că tu / Îmi iei zilele.”. Capitolul Sorescu al poeziei româneşti continuă fenomenal cu toată opera “La lilieci”, destul de bine cunoscută, care marchează întoarcerea lui poetului din universal spre ruralul originar. Sorescu, care părea pentru totdeauna cel mai înrobit universului dintre poeţii români generaţiei ’60, odată ce colindase lumea cu un mare succes (el a fost cel mai de succes poet în afara României, dintre toţi reprezentanţii generaţiei sale şi nu numai), dintro dată a simţit în anii de dinaintea morţii sale, tragice şi timpurii, a simţit nevoia, deci, săşi depună mărturia fundamentală despre satul românesc, despre satul oltenesc. Moartea sa (din 1996) ia fost grăbită de răul de epocă şi de atacurile colegilor, chiar şi când Sorescu era pe patul de spital. Ne oprim la poezia “Simetrie” ca să observăm cât de premonitorie este situaţia pe care o descrie poetul aici, cât de amară este constatarea târzie că, mereu, alegem greşit: “Mergeam aşa, / Când deodată în faţa mea, / Sau desfăcut două drumuri: / Unul la dreapta, / Şi altul la stânga, / După toate regulile simetriei. //…// Acum merindea îmi e pe sfârşite, / Toiagul din mână miambătrânit, / Nu mai dau din el muguri, / Să stau la umbra lor / Când mapucă disperarea. / Ciolanele mi sau tocit de pietre, / Scârţâie şi mârâie împotrivămi, / Cam ţinuto tot întro greşeală... / Şi iată că în faţa mea iar se cască / Două ceruri: / Unul la dreapta, / Altul la stânga.”. Tonul liber al lui Marin Sorescu, limbajul său parodic, paradoxal şi democratic îşi găsesc complementaritatea în scriitura plasticviolentă şi în metafora de tip sculptural ale lui Ion Gheorghe, un alt mare poet român.
• Ion Gheorghe. “Elegii politice”. Rolul nostru este de a trezi sau a retrezi curiozitatea şi interesul pentru mari scriitori români. Unul dintre ei, nedreptăţit, uitat, dar care reprezintă, în materie de poezie politică, în materie de poezie de curaj, cel mai înaintat promontoriu al liricii româneşti din a doua jumătate a secolului XX, este Ion Gheorghe (născut în 1935). În 1980, în cartea “Elegii politice”, Ion Gheorghe publică poeme monumentale, de un realism tulburător şi de un curaj neverosimil, despre dramele sociale ale epocii, cu deosebire despre tragedia clasei ţărăneşti, mereu prigonite. Iată “Înfierarea”: “În cuşca de fier / Iau închis pe ţărani iau dus / Săi înfiereze ca pe vite: / De cu seara se vesteau dubele în sat, / După duhoarea de benzină, / Ca mirosul de fiară; / Pe pământul îngheţat / Se auzeau cizmele gonacilor, //…// Răsturnaţi apoi în pivniţele Babilonului / Deprindeau un cântec / Al robilor uniţi: cântau muncitorii / Cântau şi cei munciţi; şi cei cu pământ / Şi cei săracilipiţi: Hai la lupta / Cea mare... / Acel cântec noi lam învăţat / Şi de la unii şi de la alţii / Nenorociţii de noi, cei mai fără viitor / Dintre toţi cântăreţii!”. Iată o altă poezie a lui Ion Gheorghe, care ar trebui să fie clasică, în tratamentul pe care il aplicăm, aşa cum este ea clasică în ceea ce spune şi în felul cum spune, pentru că expresia este profund modernă, este profund contemporană cu mileniul al treilea. Este o creaţie neînzorzonată, este lucrată în piatră, “Nu tăcerea”: “Bărbăteşte şiau plătit ţăranii / Cotele de lapte, de grâu şi de carne / Şi toate tributurile prin care / Neau eliberat de trupele străine; / A fost rândul poetului / Săşi plătească datoriile / Ca bătut apa, şia respirat aerul / Unei patrii care la dorit sau nu, / Dar în care sa născut şi stă / Să moară…”. Aceeaşi atmosferă presantă regăsim în “Totemuri şi maşini”: “Care având rosturi profunde, care necunoscând / Nici ele ce vor camioanele umblă oraşul, / Pe la margini, ca bolile. / Încă nu se cunoaşte cine conduce pe cine: / Omul decide asupra maşinii / Sau maşina se insinuează în om…” şi în curajoasa “Extracţie de clasă”: “În zobitoare zdrobiţi; în teascuri / Se tescuiesc ţăranii / Cele mai vechi fructe ale acestei vieţi / De oameni; //…// Extracţie de clasă, la nesfârşit, şin disperare.” Iată, asupra industrializării, o altă imagine decât cea oficială, mult cosmetizată în epocă. Aruncarea ţăranilor la marginea societăţii, izolarea lor de toate şansele se află în poezia “La poarta cetăţ ii”, care ar părea, după primele două versuri, că e un articol de lege a circulaţiei rutiere. Dar versurile care urmează ridică o simplă constatare stradală la nivelul metaforei revelatoare: “Tot mai multe semne îi opresc pe ţărani / Să intren oraş: //…// Au fost aleseanume
24
drumuri, / Pe unde nu poate intra ţăranul: / Cele ce duc la şcoli anume sunt închise, / Tagma jefuitorilor le ştie peale ei…”. Ion Gheorghe spune, în poezia “La matcă”, povestea vieţii săteşti, cu farmecul şi descoperirile ei, cu violenţa dezrădăcinării tradiţiilor sub cizma ocupantului sovietic, cu miracolul iubirii pe care tinerii o descoperă şi o mărturisesc în imagini când groteşti, când suave: “Zac ţărăncile, pe grămezi de porumb; / Încovrigate pe sacii de grâu şiacoperite / Cu sămânţă de floareasoarelui: / Nu putură să le ia niciun grăunte; muşcând, / Rupând cu ghearele şiau apărat / Hrana copiilor; / Leau bătut cu cizmelen burtă: pe / Grămezile de porumb; cu sacii de grâu la piept; / Îngropaten sămânţă leau dat boală…”. Epopeea pătimirii ţărănimii române, alcătuite, pas cu pas, de Ion Gheorghe, continuă în versurile intitulate “Ochi de ţăran”, unde vedem tabloul cumplit al ţăranului mutilat, ce ia chip de pirat fără voie: “Lau bătut în ceafă, / Cum loveşti cu sticla de oţet în zid / Săşi scuipe dopul spumegând; / Ia sărit ochiul din frunte / Ca sâmburul de ou de şarpe / Bătăuşul la călcat cu cizma, / A orăcăit ca broasca, ochiul / Frunţii de ţăran…”. Un tablou apocaliptic se află în interiorul poemului “Energiile”, când poetul surprinde şi scrie drumul apocaliptic al camionului încărcat cu cizme de cauciuc, destinate ţăranilor, pălmaşi de sacrificiu ai construcţiei unei lumi care le fusese impusă şi care, pe măsură ce se clădea, chiar lor le pervertea credinţa, universul, sufletul, ograda, tradiţiile şi speranţa: “Camionul încărcat cu cizme de gumă / Traversează oraşul. Cum stau / Cu tălpilen sus, câteva mii, / Parcă o groapă comună / Umblă prin lume cu morţii în ea…”. Senzaţională şi aspră poezie scrie Ion Gheorghe, care este şi autorul poemului “Elegie”, testament şi mărturie a poetului, ce se ştie nedreptăţit şi pasibil de prea grabnicul abandon, din partea celor pentru care are curajul să ridice glasul, strigând “Acum sau niciodată!”: “Dacă voi, atâtea milioane / Câţ i vorbiţi limba mea / Şaţi supt acelaşi lapte / Ca şi mine; / Dacă voi, atâtea milioane / De bărbaţi şi femei / Nu mai aveţi nevoie de mine, / Pentru ce maţi născut? //…// Să fie o greşeală să ai poeţi; / O ruşine pentru popor / A preţui copiii săi de sacrificiu / Peacei fii cutezători, ce ies întâi / Cu pieptul larg expus / Întâiului foc sacru? //…// Cred în voi orbeşte, / Dar nu în tagmă: / Ştiu că sunt născut cu anumit scop, / Maţi iniţiat fără ştirea mea, / Dar nu mai ştiu dacă mizaţi pe mine, / Ori vaţi găsit altul, / Să strige el Acum sau niciodată!”. Când Ion Gheorghe spunea, în 1980, “Acum ori niciodată!”, poemulcântec “Deşteaptăte române” nu devenise încă imn naţional. Ion Gheorghe scrie, dincolo de toate, şi pentru dreptul poetului, şi pentru dreptul omului de la talpa ţării, de a nu tăcea.
• Romulus Vulpescu. Cartea ca viaţă. Un poet durabil, despre care se vorbeşte puţin, este Romulus Vulpescu (născut în 1933), un poet de limbaj, dar şi de existenţă. Iată câteva dintre versurile sale, în poemul “Vine vremea”: “Vineo vîrstă, vineo veste, / Vineo vreme, vineo vamă, / Vineo voce, vine, cheamă: / Cheamă ziua, cheamă ora, / Cheamă clipa tuturora, / Cheamă, pleacă, vine, este...” Vulpescu scrie şi o poezie a trăirilor şi întrebărilor esenţiale, despre viaţă şi moarte, despre ce rămâne după îmbătrânire, după subţierea sensibilităţii celor ce vin şi după marea trecere, în “Vis”: “Ne mai visăm părinţii noaptea. / Treptat, în somnul fiecărui, / Din ce în ce mai rar vin morţii. //…// Prin vise le redăm vigoarea. / Şi ne trezim cărunţi la ziuă / Ştiind că, vlăguiţi de moarte, / Îi naştem noi, a doua oară //…// Noi mai visăm părinţii noaptea. / Neor mai visa copiii după?”. În epoca de dinainte de 1990, a făcut mare scandal apariţia poeziei “Acasă”, în care erau reproduse câteva cuvinte din poezia “Doina” de Mihai Eminescu, interzisă. “Acasă” este o continuare curajoasă a temei eminesciene a oaspetelui care vine şi nu mai pleacă din ospeţie, considerând, curând, gazda slugă, şi spaţiul în care a fost primit propria casă. Dar avertismentul că umilinţa şi supunerea au un sfârşit creează un sentiment reconfortant de forţă, pe care demnitatea rănită o dă întrun fel unic: “... plînsumisa / Că nu mai poate... / ( Text lacunar dintrun text uitat al unui bard ilustru în secolul trecut) //…// Ascultă, / Vecine, / Ascultă, / Străine, / Ascultămă bine: // De foame adus, / Tăcut lanceput, / În casă la mine, / Ţiam scos şi ţiam pus / Din tot ceam avut: / Şi pîine, şi sare, / Şi laptele muls / Cald, alb, în şiştare, / Pe masă la mine. //…// Şi nu teai mai dus: / Tribut miai cerut: / Pe masă la mine, / Mai scos şi miai spus: / «Aici mam născut! / Sunt mare şi tare!» / Credeai că mai smuls / Punîndumăn fiare / Din tot cei «la mine»? //…// Dar tu seama ţine, / Străine: / În numele meu, / Înflorit cum e iia, / Mai e şi mînia.”. Există şi o celebră poezie, care pare că şia pierdut autorul, ca orice creaţie devenită bun comun, ce circulă fără autor. Este o poezie a lui Romulus Vulpescu, din linia Miron Radu Paraschivescu a cântecelor ţigăneşti, “Carmen Meretricis”, dedicată chiar poetului M.R.P.: .“…Era o poamă de paişpe bani, / Cu hoit alintat şi cu ochii tirani / Că se cordea cu fanţi caramani / În Crucea de Piatră. // Puţea a tutun, a doftorii şi a spirt. / Artiştii fraieri oncorona cu mirt / Cînd îi făcea trataţii la birt / În Crucea de Piatră…”. Poezie excepţională, aşa cum nu sunt multe poezii de dragoste, scrise în limba română, din toate timpurile. În alt registru, poetul scrie tot poezie de dragoste adevărată, în “Destin”: “Noi ne iubim în paturi demprumut: / Peo canapea îngustă, fără pernă, / Crezînd că aventura deun minut / Devine, lesne, “dragoste eternă. //…// Noi ne iubim... dar cuplu consacrat, / Culcat calm, în culcuş fără alarme, / Am devenit doar întrun simplu pat / În caream învăţat cum se şi doarme.”. O altă mare şi eternă poezie amară, pe care o ştiu mulţi contemporani, fără săi cunoască autorul: “În fiecare zi ne batem joc”. E o: “În fiecare zi, ne batem joc / De păsări, de iubire şi de mare, / Şi nu băgăm de seamă, că în loc, / Rămîne un deşert de disperare. // Ne amăgeşte lenea unui vis / Pe carel anulăm cuo şovăire; / Ne reculegem întrun cerc închis / Ce nu permite ochilor sadmire. // Ne răsucim peun aşternut posac, / Însinguraţi în doi, din laşitate, / Minţindune cu guri care prefac / În zgură sărutările uzate; // Ne pomenim prea goi întrun tîrziu, / Peo nepermis de joasă treaptă tristă: / Prea
25
sceptici şi prea singuri, prean pustiu, / Ca să mai ştim că dragostea există…”.• Vasile Voiculescu. “Pe decindea Dunării”. Un poet care ar merita mare atenţie este Vasile Voiculescu
(18841963), aparţinând tot generaţiei afirmate în vremea războiului al doilea mondial, şi care a suferit în temniţele staliniste. Nu numai “Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare”, ulterioare momentului când Voiculescu a fost eliberat din închisoare, merită cunoscute, ci multe alte versuri dintre care unele sunt capodopere şi merită citite, cum ar fi “Pe decindea Dunării”: «Pe decindea Dunării, la vale, / Printre triste mirişti cu ciulini, / Trecen baltă, legănat agale, / Un chervan cu coviltir de rogojini. // În tot câmpul nici un fir nui verde, / Mişcă vântul albe colilii, / Drumul lung în zări pustii se pierde / Sub un cer de mari melancolii. //…// “Foaie verde firul peliniţii”... / Cântă cărăuşul cătinel / Şi, treziţi, cu el odată cântă sciţii / Ceau trecut cândva prin stepă, ca şi el!».
• Geo Dumitrescu. “Jurnal de campanie”. Trebuie trecut, chiar şi pentru o scurtă privire, prin poezia lui Geo Dumitrescu (19202004). Cel care şia luat singur “Libertatea de a trage cu puşca” scrie o viguroasă poezie militantă, pornită din experienţa războiului şi amplificată în trăirile deceniilor convulsive de după, în “Jurnal de campanie”, dedicată “Celor ce cad sub gloanţe” şi precedată de un distih al lui Dimitrie Bolintineanu (“Ca un glob de aur luna strălucea / Şi peo vale verde oştile dormea”): «Pleacă, fluture, dute, niciodată / nu ieşim din război!... Priveştemă, iatamă, / rătăcit, zadarnic, ca un cuc pe Niagara, / dorm şi eu îmbrăcat, mereu, cu raniţan spate, / dorm pe mine, dedesubtul meu, îngropat / în cartuşele trase, / în cartuşele lumii, măi frate!... //…// Dar însă totuşi! Răcni colonelul / suntem oameni! Nu vă lăsaţi! Vă ordon: / treceţi gârla, treceţi gârla amară! / oameni suntem, vă ordon tuturor, fără excepţie: / daţine un pustiu, daţine pustiuri / şi mlaştini, şi vom face din ele / nemaivăzute oraşe înflorite, ori daţine / oraşe şi oameni, şi vom face / nemaivăzute pustiuri şi mlaştini roşii!...». Disperarea de a căuta libertatea se multiplică în altă poezie, din ultimii ani, a lui Geo Dumitrescu, “Zăbrele”: “Mă uit prin gratii unde e afară / şi unde înăuntru?... / Cu cât mai grea eacolo / mişcarean cerc în jurul unui blid / decât aici mişcarea blidului înverşunat / în jurul frunţii mele?... //…// Tu numai libertatea / Ai pierduto / Şi nu pentru vecie.”. Este impresionantă imaginea celor închişi în libertate, faţă de cei închişi în închisoare.
• Nichifor Crainic. “Unde sunt cei care nu mai sunt?”. O poezie foarte importantă a literaturii române din veacul XX îi aparţine lui Nichifor Crainic (18991972) şi se numeşte “Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Poezia, scrisă în închisoare, a fost cântată în anii ‘70‘80, la Cenaclul “Flacăra” şi la Radiocenaclul “Flacăra”, de către folcloristul român, Harry Brauner, evreu de geniu care a pus pe muzică, lucrând clandestin, prin zidul puşcăriei politice, împreună cu poetul de dreapta Nichifor Crainic, versurile: ““Întrebatam vântul, zburătorul / Bidiviu pe carealeargă norul / Cătrealbastre margini de pământ: / Unde sunt cei care nu mai sunt? / Unde sunt cei care nu mai sunt? // Zisa vântul: Aripile lor / Mă doboară nevăzuten zbor. // Întrebatam luminata ciocârlie, / Candelă ce leagănăn tărie / Untdelemnul cântecului sfânt: / Unde sunt cei care nu mai sunt? / Unde sunt cei care nu mai sunt? // Zisa ciocârlia: Sau ascuns / În lumina celui nepătruns. // Întrebatam bufniţa cu ochiul sferic, / Oarba care veden întuneric / Tainele neprinse de cuvânt: / Unde sunt cei care nu mai sunt? / Unde sunt cei care nu mai sunt? // Zisa bufniţa: Când va cădea / Marelentuneric, vei vedea.”
• Ioan Alexandru. Poezia credinţei. Poezia lui Ioan Alexandru (19412000) străluceşte definitiv prin ceea ce la făcut puternic pe poet în momentele unei inocenţe absolute, când creatorul nu ştie regulile şi, tocmai de aceea, îşi inventează propriile reguli. Ioan Alexandru este, după părerea noastră, cel mai curat şi împlinit poet din generaţia din care face parte. Poezia lui mistică este interesantă, este de preţuit, dar este oarecum imprevizibilă. Poezia lui existenţială, din care vom cita câteva texte, este mai puternică, este dea dreptul genială. Alexandru stă lângă cei mai mari poeţi ai neamului românesc. Din ordinea firii, el intră întro altă ordine, care e a lui şi care există după ce Ioan Alexandru o întruchipează, de exemplu în poezia “Mânzul”: “...Se ridicase mânzul întâi pe un genunchi, / Apoi pe celălalt, pe o copită. / Şi dintro dată lumea din haos senchega / Şişi părăsea pământul întâia lui clipită. //...// Râuri veneau în goană cu străluciri de stea / Şi vânturi cu miresme de ierburi necosite, / Şi dintre toateacestea mai iute deafirma, / Pământul el vorbea cu mânzul prin copite.”. Iată şi o parabolă care a făcut un mare scandal în epocă, “Portarul”. Poezia aceasta a citito Ioan Alexandru în Cenaclul lui Eugen Barbu, la mijlocul anilor ’60, şi, din cauza ei, a fost foarte multă vreme persecutat şi urmărit, începând chiar din noaptea în care a recitato, pentru ceea ce spunea poezia: “Pisica e slabă din pricina portarului. / Îl vezi şin somn cum o ţine la regim strict, / Închipuit, portarul; / Să se hrănească din şoareci, porunceşte, / Iar eu vă spun că nu mai e nici unul; / Două săptămâni treaz, / Cu urechea ţintuită deasupra beciului, / Am ascultat măcar un ronţăit // Şi nimic nu seauzea / Doar sforăitul portarului…”. Din imaginea mizeriei, de neorealism italian parcă, poetul de geniu ridică satul la condiţia cosmică, mioritică întruna dintre cele mai frumoase poezii ale anilor ‘60’70, “Clopotele”: “Deatâtea clopote la gâtul turmelor / Trase pe jos de miile de ani, / Pământul este / Cea mai curată / Lacrimă / Din univers. //...// Dar gerul iernii negre coboară în părinţi, / Clopotele fierb în fiecare, / Pământul de departe văzut eun clopot sugrumat / Peo lacrimă enormă uscată lângă mare.”. Ioan Alexandru a scris, în perioada sa de maturitate poetică, o vastă serie de “Imne”, fragmente curate din enciclopedia naţională. Iată “Imnul Albei Iulia”: “Nui locul, Patrie, atâta vreme cât / Roata senvârte singurănainte / Şin urma ei nu mai rămân decât / Un codrunchis de iarbă şi morminte, / Atâta timp cât vântun calea lui / Na fost oprit de şarpele din poartă, / Şin jurul lui nu sa urzit treptat, /
26
Precum mătasa pe omida moartă. //...// Acum e linişte peste păduri. / Inima lui Horia sub grâne / Capul lui Mihai în univers / Licăre drumul Patriei spre Mâine. // Buciumele ies în zori de zi / Trase pe umeri albe de mireasă / Şi când se varsă jalea lor din Munţi / Miroasea veşnicien fiecare casă.”. Obsesia clopotelor din satele Transilvaniei româneşti, de unde venea, îl făcea pe Ioan Alexandru să rescrie, iar şi iar, o poveste în versuri despre “Clopotarul”, purtător de vibraţii divine: “Acolon Transilvania, în satul meu / Voi fi purtat de alţii întro seară / Şi aşezat pe deal în ţintirim / Adăugat la neamul de sub ţară.”. Este, parcă, un nou episod, o variantă transpusă în satul ardelean, a eminescianului “Mai am un singur dor”. Ioan Alexandru are puterea săşi scrie regia propriului drum spre groapă, cum avusese harul să scrie poemul ieşirii din copilăria pură, al maturizării şi al vitalităţii satului originar, în “Beau lapte”: “Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori, / Că preai bun laptele şi proaspăt cum să spun, / Parcă beau soare amestecat cu nori, / Sunt zeul tinereţii cen lapte mă răzbun!”. Ioan Alexandru este acel poet care îndrăznea adolescent parcă să spună că trăieşte şi scrie “întro foarte aiurită gălăgie de frumos”, aşa cum i se păruse marea, la prima întâlnire, lui, copilului de ţăran din Topa Mică. Ioan Alexandru, care afirma impetuos: “Parcă beau soare amestecat cu nori, / Sunt zeul tinereţii cen lapte mă răzbun!”, este poetul cel mai curat şi exemplul cel mai semnificativ, de viaţă, de poezie şi de credinţă, împreună, al generaţiei ‘60, din care face parte, Generaţia Învierii.
Bibliografie Maiorescu, Titu, articolele Direcţia nouă în poezia şi proza română şi Eminescu şi poeziile lui, în Critice, în Opere, volumul II, Editura Minerva, Bucureşti, 1984 Lovinescu, Eugen, Sburătorul. Agende literare, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română, Institutul de Istorie şi Teorie Literară G. Călinescu Carmen Saeculare Valachicum, ediţie de Vasile Netea, Editura Minerva, Bucureşti, 1979 Blaga, Lucian, Spaţiul Mioritic (1936) în Trilogia culturii, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969 Biblia. Vechiul Testament. Ecclesiastul (ediţia tradusă de Gala Galaction), Bucureşti, 1972 Ulici, Laurenţiu, Nobel contra Nobel, 2 volume, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988 Eminescu, Mihai, Opere, vol. I şi II., ediţie de D. Vatamaniuc, prefaţă de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Colecţia Opere fundamentale, coord. Acad. Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999 Goga, Octavian, Mustul care fierbe, 1927 Platon, capitolul Apărarea lui Socrate, în volumul Banchetul şi alte dialoguri, Editura Mondero, Bucureşti, 2001, traducere de Cezar Papacostea şi Şefan Bezdechi Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969, Orizont şi stil (1936), Geneza metaforei şi sensul culturii (1937). Ulici, Laurenţiu (antologie), 1001 de poezii româneşti (10 vol.), Ed. Du Style, Bucureşti, 2000 Păunescu, Adrian, Sub semnul întrebării (interviuri), Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1979 Păunescu, Adrian, Păunescu, Andrei, Texte fundamentale Cultură şi MassMedia, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007
27